1

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

KINETOTERAPIE

ROLUL MEDIULUI ÎN DEZVOLTAREA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE

DIANA IRIMUȘ

XX.12.2020 aici completezi tu GRUPA, AN . . . . . . . . . .

 2

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................................3
EREDITATEA ȘI MEDIUL – INTERDEPENDENîE ÎN DEZVOLTAREA MOTRICITĂȚII.............4
MEDIUL – DECISIV ÎN DEZVOLTAREA MOTRICITĂȚII................................................................7
CONCLUZII............................................................................................................................................11
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................12
 3

INTRODUCERE
“Mişcarea înseamnă viaţă. Acest postulat, unanim acceptat, reprezintă expresia fundamentală
pentru existenţa vieţii. Fie că vorbim despre plante, de animale sau oameni, mişcarea reprezintă cheia
evolutivǎ a întregii planete.
Plecând de la exterior la interior, admitem că mişcarea este condiţie pentru supravieţuire.
Mişcarea este o caracteristică a materiei vii; omul ca formă de existenţă a materiei vii, este
definit de mişcare. Organismul uman este creat pentru a fi în mişcare. Omul se deplasează în spaţiu,
segmentele corpului se mişcă unele în raport unele cu celelalte şi cu diferite puncte de referinţă din
mediul extern. Structura internă a omului presupune existenţa mişcării: circulaţia sângelui, schimbul de
gaze, activitatea celulară etc. Adaptarea la condiţiile externe ale mediului înconjurător, la condiţiile
sociale, se află sub efectul mişcării omului. Cu alte cuvinte, se constată că mişcarea şi/sau motricitatea
este una dintre funcţiile importante, vitale, ale omului.”(G.C. Ciapa, n.d., pag 186)

“Noţiunea de motricitate nu poate fi privită în afara conceptului de mişcare, în general şi

mişcare biologică în special. Provenit din latinescul “movere”, mişcarea desemnează o ieşire din starea
de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe. În
sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările şi procesele care au loc în organism. Motricitatea
este capacitatea activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitatie la altul, de la
un sterotip dinamic la altul.
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul
social şi natural, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive, toate acestea
realizându-se prin contracţia muşchilor scheletici. Pentru a înţelege şi mai bine acest concept este bine
să amintim elementele de structură ale motricităţii: actul, acţiunea şi activitatea motrică.
Actul motric reprezintă elementul de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării
imediate sau a construirii de acţiuni motrice şi care se prezintă ca un act reflex, instinctual.
Acţiunea motrică este constituită dintr-un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat singular sau integrat într-o activitate motrică.
Activitatea motrică reprezintă nivelul ierarhic superior şi desemnează un ansamblu de actiuni
motrice articulate sistemic pe baza unei idei, reguli, forme organizatorice, având drept scop adaptarea
complexă a organismului pe termen lung. Activitatea se referă la sisteme mai complexe de acţiuni,

întinse pe o durată mai mare, în scopul realizării unei activităţi eficiente. În acest context se poate vorbi
 4

de activitatea de educaţie fizică, despre activitatea elevilor în lecţie, despre activitatea competiţională
sau despre activitatea motrică a fiinţei umane.
Se poate concluziona faptul că activitatea motrică este un proces al satisfacerii unei necesităţi
(cerinţă funcţională) sau din perspectivă structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau gesturi
orientate în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv.”(Cristea, Stef, Dragos, 2014; pag. 5-6)

EREDITATEA ȘI MEDIUL – INTERDEPENDENTE ÎN DEZVOLTAREA MOTRICITĂȚII

“În domeniul culturii fizice ereditatea şi mediul joacă aceleaşi roluri ca în orice activităţi
umane, cu unele particularităţi determinate de aspectele fizic şi motric, preponderente în practicarea
exerciţiilor fizice.”(Triboi, Braniște, n.d., cap. 6)
Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologicǎ a patrimoniului genetic aflat în
strâns raport cu mediul înconjurǎtor.
Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltǎri ontogenetice a individului. (C.R.Chiribuc,
n.d.).
“Pentru apariția talentului si obiectivizarea prevederii corespunzatoare este necesarǎ exploatarea
tuturor posibilitǎților concrete de valorificare a acestuia, lucru posibil numai printr-o angajare
individualǎ si socialǎ în condițiile unei exigențe sociale deosebite.
Informatia geneticǎ poate fi valorificatǎ numai sub influența condițiilor de mediu. Organismul
uman aflat sub influența factorilor de mediu se poate transforma numai în urma reacțiilor determinate
genetic. Orice fenomen vital sau patologic este influențat genetic. Legile înregistrǎrii, transmiterii,
realizǎrii si modificǎrii informatiilor genetice, la care se supun toate organismele vii, constituie subiecte
de dezbatere aprinse, controversate între specialiștii din domeniu.” (C.R.Chiribuc, n.d.).

“In diferite etape de dezvoltare a organismului, influența factorilor externi, ai mediului

înconjurǎtor, în colaborare cu informația geneticǎ și schimburile care au avut loc în etapele precedente,
au efecte diferite.
Adaptabilitatea geneticǎ este pusǎ pe seama concordanței dintre ereditate și mediu. Perioadele
critice de creștere și dezvoltare, în stransǎ legaturǎ cu perioada optima de influențǎ, pot modifica
principalele însușiri ale organismului.
Întâlnim factori prielnici și neprielnici acțiunilor motrice care, în consens cu factorii ereditari,
definesc dezvoltarea individualǎ a fiecarui organism în parte. Factorii ereditari în relația cu mediul
reprezintǎ componenta conservatoare, limitativǎ. Factorii ereditari nu pot fi modificați. Organismul
 5

moștenește informații cifrate în anumite secvențe nucleice care controleazǎ anumite calitǎți individuale,
ce sunt legate de procese metabolice și care se transformǎ, dezvoltǎ numai sub influența factorilor de
mediu. Un mediu prielnic în stransa relație cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producția
de energie, substratul aerob și anaerob, calitǎțile motrice și structura somaticǎ creeazǎ premisele
dezvoltǎrii superioare a performanțelor fizice.”

Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări diferențiale de
gemeni identici și fraterni.
În urma cercetarilor efectuate, s-a scos în evidențǎ faptul cǎ ”tendința naturala” la unii indivizi
este mult superioarǎ fațǎ de alții. Astfel, cei ce au moștenit o zestre ereditarǎ deosebitǎ nu au nevoie de
o muncǎ deosebitǎ pentru a ajunge la performanțe deosebite, pe cand cei cu un genotip slab, pentru a
ajunge la aceleași performanțe, trebuie sa desfǎșoare o activitate fizicǎ mult mai mare.
Antrenamentul, munca depusǎ, factorii ambientali, pot mǎri capacitatea individului peste un
anumit nivel, spre nivelul maxim al valorii impus de specie. S-a ajuns la concluzia cǎ forța mediului
ambiant asupra predispozițiilor ereditare poate fi evaluatǎ în totalitate numai dacǎ existǎ posibilitatea
de a acționa maximal, cu condiția să se cunoascǎ limitele fixate de genotip, forța relativǎ a
antrenamentului, a muncii depuse la diferite vârste ale dezvoltǎrii și în ce masurǎ acestea
interacționeazǎ.
În interacțiunea dintre ereditate și mediu, ereditatea nu poate acționa în gol și trebuie sǎ existe
un mediu corespunzǎtor, în care factorul ereditar sǎ-și gǎseascǎ manifestarea deplin. Efectele efortului
depus în mod sistematic pot influența rezultatele, chiar dacǎ zestrea ereditarǎ nu este mare, dar numai
în dezvoltarea unor anumiți indici fiziologici ca: ventilația pulmonarǎ maximǎ, capacitatea respiratorie;
iar calitățile motrice ca rezistența, forța explozivǎ (aruncǎri), frecvența mișcǎrilor, forța - viteza, sunt,
de asemenea, sub influența mediului.
Calitǎțile condiționate genetic au o anumita limitǎ de dezvoltare: superioarǎ și inferioarǎ, în
funcție de factorii genetici care conțin norma ereditarǎ, precum și de condițiile mediului înconjurǎtor –
aici putem include si posibilitǎțile de instruire, pregǎtire etc. (Cristea, Ștef, Dragoș, n.d.)
“Fiecare trăsătură a organismului este rezultatul interacţiunii dintre ereditate şi mediului
înconjurător.”(Cristian R Chiribuc, n.d.)
“Astfel, s-a stabilit că influenţa ereditară se răsfrânge mai puternic asupra înălţimii corpului, în
comparaţie cu greutatea. S-a arătat că la gemenii monozigoţi, chiar şi în cazul separării lor pretimpurii,
se înregistrează o concordanţă între înălţime, circumferinţa capului, lungimea mâinilor şi a feţei.
 6

“Osato si Avano afirma ca cele mai mari deosebiri intre perechile de gemeni monozigoti (MZ)
și biozigoti (BZ) apar în probele de aruncarea mingii și în probele pentru forța spatelului și umerilor,
cele mai mici diferențe fiind înregistrate pentru viteza de alergare.
În privința forței, gradul de ereditate cel mai pronunțat se manifestǎ în forța mâinilor și în forța
mușchilor spatelui, iar cel mai mic, pentru forța explozivǎ (evaluat prin proba de aruncare a discului și
a mingii).
Forța explozivǎ masuratǎ în cazul sǎriturii cu prǎjina este puternic condiționatǎ genetic, în
schimb, forța exploziva a extremitǎților superioare, mǎsurate prin distanța aruncǎrii cu mingea sau cu
discul, indicǎ un grad scǎzut al ereditǎții. Aceste rezultate, obținute din cercetǎrile efectuate pe gemeni,
necesitǎ totuși confirmarea altor metode.

Sergienko şi Alekseieva, bazându-se pe rezultatele furnizate de un mare număr de cercetări, au

clasificat însuşirile ce caracterizează corpul şi motricitatea, stabilind ordinea în care se manifestă gradul
de dependenţă faţă de factorii genetici sau de mediu.
Ei au constatat că însuşirile aflate sub puternica influenţă a factorilor ereditari sunt:
 însuşirile morfologice – înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare, lungimea
trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice, şi lungimea
extremităţilor superioare;
 mobilitatea articulaţiilor;
 timpul de reacţie;
 rezistenţa specială (anaerobă) şi rezistenţa generală (aerobă);
 însuşirile de motricitate şi forţă;
 forţa muşchilor;
 viteza mişcării elementare – îndemânarea
Toate aceste caracteristici au fost stabilite în timpul activităţii de selecţie, în vederea practicării
unei discipline sportive.”(Cristian R Chiribuc, n.d.)
Un rezultat interesant al cercetarilor prin metoda gemenilor a fost obtinut, analizandu-se
miscarile rapide (asa-numite 'tapping') ale extremitatilor inferioare si superioare. Concluziile au
evidentiat puternica lor determinare genetica.” (Cristian R Chiribuc, n.d.)
 7

MEDIUL – DECISIV IN DEZVOLTAREA MOTRICITĂȚII

“Rolul mediului natural şi social în dezvoltarea persoanei este extrem de important. Acesta
crează ambianţa în care se dezvoltă individul, cu trăsăturile sale genetice. Un mediu exterior neprielnic
ascunde posibilităţi ereditare nebănuite şi conduce la apariţia unei forme sensibile şi nedezvoltate; în
schimb mediul prielnic deschide uşile tuturor posibilitǎţilor potenţiale ale unei constituţii ereditare, care
se pot dezvolta până la cel mai înalt nivel.” (Triboi, Braniste, n.d, pag. 126).
“Există totuşi o limită superioară şi una inferioară în posibilităţile ereditare ale persoanei şi
ceea ce este foarte important este faptul că, nici un exerciţiu, nici o condiţie prielnică sau neprielnică în
dezvoltarea umană, nu schimbă fundamentul ereditar al organismului, asupra căruia acţionează.”
(Triboi, Braniste, n.d, cap. 6)
La baza însuşirilor motrice sportive stă folosirea corespunzătoare a sistemului de trăsături
somatice şi fiziologice ale aparatului locomotor şi a altor sisteme, precum şi predispoziţiile psihice
corespunzătoare. Succesul în fiecare domeniu depinde de talentul, priceperea şi deprinderile aflate sub
influenţa mediului înconjurător.” (Triboi, Braniste, n.d). De pildǎ, mediul natural, geografic, prin
cerințele față de organism, valorifică tocmai acele trăsaturi necesare supraviețuirii și performantți într-o
anume direcție. Ca atare, în zonele lagunare, numeroși sunt tinerii care practică sporturile nautice
(canotaj, kaiac-kanoe, iahting etc), în timp ce populația din zonele montane preferă sporturile pe
zăpadă, ascensiunile etc.
În general, influența factorilor de mediu este condiționantǎ în cazul greutatii, a forţei absolute a

muşchilor, a fortei explosive a extremitatilor superioare, a frecvenţei mişcǎrilor, a indicilor de agilitate.

Pe baza acestor constatări, diverşi autori au ajuns la concluzia că acţiunile mai simple, din punct de
vedere al coordonării, pornesc de la premise ereditare într-o măsură mai mare decât mişcările
complexe. (Triboi, Braniste, n.d, cap. 124)
Influența mediului, reprezentat prin existența unor condiții sociale corespunzǎtoare, se poate
dovedi prin creșterea performanțelor sportive de-a lungul timpului, la anumite probe, anume cele care
implicǎ intr-o mǎsurǎ nesemnificativǎ factorii genetici. Acest lucru reiese din analiza rezultatelor
sportive, obţinute la Jocurile Olimpice, în anumite probe sportive, de-a lungul a 80 de ani. Triboi,
braniste, n.d., pag.122).(tabel nr.1)
 8

Tabel 1 (Triboi, Braniste, n.d., pag.123)

Proba atletica Cresterea dupa 80 de ani Cresterea medie in 10 ani

Aruncarea discului 56.81 7.10
Săritura cu prăjina 40.00 5.00
Alergarea pe 800m 26.65 3.32
Alergarea pe 1500m 24.65 3.08
Săritura în lungime 23.95 2.99
Triplu salt 20.71 2.59
Săritura în înălţime 19.56 2.45
Alergarea pe 100m 19.28 2.41
Alergarea pe 400m 5.51 0.69

Se observă că ultimele probe din tabel sunt cele care presupun viteza; fiind putemic
condiţionate genetic, progresul înregistrat este cel mai mic. La cealaltă extremitate a tabelului se află
aruncarea cu discul, forţa explozivă a extremităţilor superioare fiind condiționatǎ de mediu. (Triboi,
Braniste, n.d., pag.123)

“De asemenea, s-a arătat că informaţia geneticǎ poate fi valorificată atunci când ea se asociază
cu condiţiile de mediu. In diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi ai
mediului înconjurător, în colaborare cu informaţia genetică şi schimbările care au avut loc în etapele
precedente, au efecte diferite.” (Triboi, Braniste, n.d, pag.125)
“Pentru înțelegerea colaborǎrii factorilor genetici și a factorilor de mediu o mare importanțǎ o
au așa-numitele 'perioade critice de dezvoltare'. Vorbind despre acestea, avem în vedere o etapǎ
precis definitǎ în dezvoltarea individualǎ (varsta copilului, tânǎrului etc.) și perioada caracterizatǎ prin
cea mai mare apețentǎ pentru acțiunea factorilor din mediul înconjurǎtor, factori prielnici sau
neprielnici acțiunii. Aceasta este perioada în care consensul dintre factorii genetici și cei de mediu este
plenar.
Cunoscând perioadele critice si perioada optimǎ de influențǎ se pot conduce, în mod deliberat,
principalele însușiri ale organismului și se poate stabili un program individual de dezvoltare.
Faptul că există o perioadă foarte 'rentabilă' în dezvoltarea însușirilor motrice o confirmă
dinamica dezvoltării inegale a acestor însușiri, precum și efectele instruirii și antrenamentului în
diverse perioade.
 9

S-a stabilit, de exemplu, că, pentru formarea îndemânării, vârsta cea mai potrivită este de la 9 la
14 ani, cele mai mari progrese în evoluția îndemânării înregistrându-se de la 8 - 9 ani și de la 10 - 12
ani.
Conform datelor lui D. P. Bukriejevej (1995), cea mai mare creștere anuală în tempoul maxim
al mișcărilor are loc la 7-9 ani și 10-11 ani.
A.W. Korobkov (1958, 1962) a furnizat informații că o mare creștere a timpului latent al
reacției de mișcare se observă de la varsta de 6-7 ani pâna la 9-11 ani.
Analiza pe vârste în dezvoltarea dinamicii forței mușchilor confirmă temeinicia celor spuse.
Potrivit datelor lui A.W. Korobkov, la 16-17 ani se dezvoltă, in condiții optime, forța musculară
maximală, în stransă legatură cu masa musculară.”(Cristian R Chiribuc, n.d.)
Se poate spune, deci, cǎ influența mediului este rǎspunzǎtoare de dezvoltarea aptitudinilor
psihomotrice. “ Aptitudinile psihomotrice se deosebesc de cele motrice prin aceea cǎ:
• sunt mai rafinate;
• cuprind un grad superior de manifestare a funcției perceptive si intelectuale.
Specificul aptitudinilor psihomotrice rezultǎ din implicarea lor in praxie, antrenând componente
executiv motorii. În structura aptitudinilor psihomotrice sunt cointegrate atât elemente ce țin de reglajul
psihic superior, cât si de latura instrumental-executorie, neuro-osteo-muscularǎ.
Chiar dacǎ nu toate aptitudinile motrice pot fi considerate aptitudini psihomotrice, cercetǎri
experimentale demonstreazǎ cǎ ele sunt profund influențate de acestea din urmǎ.
Astfel, s-a dovedit cǎ nu existǎ întotdeauna un raport direct proporțional între forța muscularǎ și
randamentul obținut la probele ce solicitǎ forțǎ, mai ales în cazul special al probelor de forțǎ în regim
de rezistențǎ, unde dozarea eforturilor este esențialǎ pentru obținerea performanței. Subiecții cu o
puternicǎ capacitate de reglaj voluntar dau rezultate mai bune decat colegii lor, superiori din punct de
vedere al forței musculare, dar inferiori în privința capacitǎții de reglare.
Aptitudinile psihomotrice pot fi grupate în aptitudini speciale (sensibilitate kinestezicǎ,
echilibru, coordonare etc) si aptitudini generale. Dintre aptitudinile psihomotrice generale fac parte:
- capacitatea formǎrii deprinderilor (manifestatǎ în ușurința întelegerii și însușirii sarcinii motrice
propuse, în indice de mare progres, neinfluentarea la schimbarea condițiilor de lucru);
- capacitatea de mobilizare a resurselor energetice (capacitatea refacerii psihoenergetice dupa insucces
sau accident și capacitatea refacerii fiziologice dupǎ efort intens).”(C.R Chiribuc, n.d.)
 10

“Astfel, ereditatea combinată cu condițiile specifice de mediu (oportunităţi de exersare,

încurajare, condiţii optime de instruire) şi cu particularitățile biomecanice-funcţionale ale acțiunii
motrice, determină măsura în care se însuşesc (perfecţionează) deprinderile motrice sau se
îmbunătăţeşte nivelul capacităţii motrice în general, asigurându-se şi un bun nivel al condiţiei fizice.
Capacitatea de mişcare include deci o gamă variată de deprinderi şi priceperi motrice şi un bun
nivel al condiției fizice. Deprinderile motrice sunt consolidate şi rafinate până la punctul în care
subiectul operează cu ele cu uşurinţă, în mod eficient, în orice condiții ambientale. În adolescență şi
tinereţe deprinderile de mişcare sunt aplicate ca deprinderi utilitare şi specifice ramurilor de sport,
dansului, activităţilor recreative. Importantă este însuşirea corectă (în special în primii ani ai copilăriei)
a deprinderilor de locomoţie, manipulare şi stabilitate-echilibru, ca elemente-pivot ale
comportamentului motric de mai târziu.” (Triboi, Braniște, n.d., pag.81)

În general, influența mediului asupra motricitǎții, printr-o solicitare adecvată din punct de
vedere calitativ şi cantitativ, atât în educaţia fizică şi în antrenamentul sportiv, cât și în gimnastica de
recuperare medicalǎ conduce la modificări morfologice şi funcţionale relevante, cum ar fi: tonificarea
musculaturii cardiace şi respiratorii, creşterea volumului sistolic şi a volumului respirator, scăderea
frecvenţei cardiace în repaus şi efort, atitudine corporală corectă, îmbunătăţirea calitǎţii proceselor de
reglare neuromusculară, corectarea deficiențelor induse de accidente și handicapuri. De asemenea, s-a
demonstrat că practicarea exerciţiilor fizice în procese bine dirijate, conduce la creşterea capacităţii
funcţionale a neuronilor din ariile motorii corticale, iar la copilul mic, conduce la îmbogăţirea
ramificaţiilor sinaptice din structurile nervoase centrale. (Triboi, Braniște, n.d., pag. 79-80)

“Activităţile de cultură fizică constituie un stimul direct, aproape exclusiv al dezvoltării morfo-
funcţionale, iar absenţa acestora poate conduce la adaptări de tip involutiv, ale căror dimensiuni sunt
greu de anticipat. J. Weineck (1992) afîrmă că talia şi capacitatea funcţionalǎ a organelor importante
pentru performanţa fizică depind în proporţie de 60-70% de factorii genetici şi 30-40% de calitatea şi
cantitatea solicitărilor specifice. În consecinţă, numai o solicitare musculară adecvată permite să se
ajungă la o evoluţie completă a posibilităţilor de dezvoltare genetică a copilului sau adolescentului.
Organele reacţionează la lipsa de stimulare motrică nu numai printr-o diminuare a capacităţii lor de
performanţă, ci şi printr-o mare sensibilitate la boală şi scăderea posibilităților de compensare.” (Triboi,
Braniște, n.d., pag. 79-80).
 11

“Un aspect interesant este acela că cultura fizică constiuie un mediu ce contribuie la procesul de
socializare al indivizilor, alături de familie, colegi, prieteni, mass-media şi comunităţi, în general.
Socializarea nu este altceva decât o formă de adaptare la regulile colectivităţii. Este un fenomen
complex şi divers datorită varietăţii culturale, politicii economice din diferite ţări şi grupuri sociale.
Acest fenomen trebuie abordat din două puncte de vedere: efectele socializatoare ale educaţiei
fîzice şi sportului, şi pe de altă parte, socializarea în cadrul educaţiei fizice şi sportului. De remarcat
faptul că numeroase studii scot în evidenţă influenţele pozitive asupra personalităţii şi sănătăţii celor
care practică organizat exerciţiile fizice. Ambianţa în care se practică exerciţiile are rol modelator, mai
ales din punct de vedere moral. Aprecierea valorilor morale, a fair-play-ului, o conduită pro-socială în
general, sunt achiziţii realizate în cadrul sportului. Mediul creat de cultura fizică este cel care scoate la
ivealǎ aptitudinile subiecţilor pentru o ramură de sport sau alta. Dacă subiecţii nu ajung in mediu
favorabil, aptitudinile rămân nevalorificate.” (Triboi, Braniste, n.d, cap 6)
“Cercetările au demonstrat că rezultate înalte în disciplinele sportive de rezistenţă au fost
obţinute de sportivi care provin din familiile cu mulţi copii (Volkov), în aceste condiţii dezvoltându-se
dorinţa de atingere a unui scop, angajarea în muncă, precum şi priceperea de a-şi organiza timpul liber.
Factorii de mediu şi în primul rând, condiţiile de educaţie a copiilor, joacă un rol important în acele
discipline sportive, în care este esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile. În
general, se poate spune că, numai un raport strâns cu mediul exterior şi cu influenţele corespunzătoare
ereditare asigură atingerea limitei superioare de adaptabilitate genetică. Mijloacele folosite în metodele
de antrenament trebuie să favorizeze întreţinerea permanentă a aptitudinilor, condiţionate ereditar, ale
tinerilor sportivi.” (Triboi, Braniste, n.d)

CONCLUZII
“Mediul creat de cultura fizică este cel care scoate la ivealâ aptitudinile subiecţilor pentru o
ramură de sport sau alta. Dacă subiecţii nu ajung mediu favorabil, aptitudinile rămân
nevalorificate.”(Triboi, Braniste, n.d, pag127)
“Recunoscând valoarea motricităţii omului se poate afirma că o mai mare aplecare asupra
acestui ansamblu de interacţiuni fizice şi psihice umane poate sprijini înţelegerea omului raportată la
socialul din care face parte.”(G.C.Ciapa, n.d., pag.190
 12

BIBLIOGRAFIE

Gabriel Constantin Ciapa – Motricitatea omului - necesitate sociala, n.d.; preluat de pe

file:///C:/Users/PC-FUJ~1/AppData/Local/Temp/168-Article%20Text-912-2-10-20151009.pdf

Cristea, Stef, Dragos, 2014 - Activitati motrice adaptate (n.d.); preluat de pe:
http://fefs.s1t.eu/fisiere/cadre/Activitati%20motrice%20adaptate_curs.pdf

Triboi, Braniste - Teoria si metodica culturii fizice (n.d.); preluat de pe

https://www.usefs.md/PDF/Cursuri%20electronice/TEORIA%20SI%20METODICA%20CULTURII
%20%20FIZICE.pdf

Cristian R. Chiribuc - Rolul ereditatii si a mediului in practicarea exercitiilor fizice (n.d.):

preluat de pe https://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/ROLUL-EREDITATII-SI-MEDIULUI-I91.php