Grecu Andreea

GT 13

Modele si teorii ale dezvoltarii psihice

Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor psihologice care au loc începând de la naştere şi
până în perioada bătrâneţii (Birch, A., 2000, pag.13).

Cele mai profunde schimbări apar în perioada copilăriei. Prin urmare, majoritatea cercetărilor s-
au centrat asupra copilăriei şi adolescenţei. Acest lucru se datorează, în parte, celor mai importanţi
teoreticieni, Freud şi Piaget, care au influenţat gândirea cercetătorilor despre dezvoltare, concentrată
până în perioada adolescenţei. Dacă studiului senectuţii i s-a acordat atenţia cuvenită, studiul vârstei
adulte a cunoscut amploare abia după cel de-al doilea război mondial, fiind în creştere preocupările faţă
de această perioadă.

În general prin dezvoltare se înţelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de

la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă
reprezentând o unitate funcţională mai mult sau mai puţin închegată cu un specific calitativ propriu.
Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea aflându-
se într-o condiţionare dialectică. Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin încorporarea şi constituirea
de noi conduite şi atitudini care permit adaptarea activă la cerinţele mediului natural şi socio-cultural.
Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai diferenţiate şi mai subtile ale
copilului cu mediul în care trăieşte şi se formează. Datorită acestor relaţii se elaborează şi se
„construiesc” diferitele subsisteme ale psihicului infantil în evoluţia sa spre starea de adult.

FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE: externi şi interni

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii factorilor externi şi interni. Cei externi sunt
constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra dezvoltării şi formării
personalităţii umane. Aceştia sunt mediul şi educaţia. Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea
condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică. În categoria de „factori” sau „condiţii
interne” putem include patrimoniul nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării
biologice, precum şi totalitatea achiziţiilor realizate de-a lungul „istoriei” individuale, sedimentate prin
intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente,
opinii, aspiraţii, idealuri etc.). Cele două categorii de fenomene, bioenergetice şi psihologice, nu se
prezintă în stare pură. Dacă originea acestora din urmă se află în realitatea externă, metamorfozarea şi
transformarea lor în condiţii interne antrenează factorii biogenetici. Achiziţiile psihice se obţin numai pe
fondul interacţiunii dintre individ şi mediu, cerinţele externe, îndeosebi ale mediului social, se
interiorizează, devenind astfel moduri de gândire, aspiraţii, atitudini, motive, valori etc.

- Ereditatea cuprinde un complex de dispoziţii virtuale sau scheme funcţionale ce se transmit de

la antecesori la succesori prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ
rezultă din combinarea unităţilor genetice materne şi paterne. Deoarece există posibilităţi infinite de
Grecu Andreea
GT 13

combinare a celor două categorii de unităţi genetice în cadrul celulei germinale, probabilitatea apariţiei
unor indivizi identici este practic nulă. Excepţie de la această diversitate o fac gemenii monozigoţi care,
provenind din acelaşi ou, sunt identici din punct de vedere ereditar, unităţile genetice materne şi paterne
fiind repartizate egal.
Din punct de vedere psihologic, calitatea de informaţie stocată într-o celulă constituie mesajul
genetic care, în forma sa latentă, prealabilă acţiunii factorilor de mediu, este cunoscut sub denumirea de
genotip. Din interacţiunea genotipului cu mediul înconjurător apare fenotipul, ca o sinteză între ceea ce
este ereditar şi influenţele mediului ca un răspuns al genotipului la aceste influenţe.

Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea ereditară se manifestă la om pe două planuri,

unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologică a
organismului, poziţia bipedă, tipul de metabolism etc, iar celălalt în determinarea unor particularităţi
individuale cum ar fi caracteristicile anatomomorfologice (culoarea pielii, a ochilor, a părului etc.),
amprentele digitale, grupa sanguină etc. Se pare că, toate acestea, încadrate, de fapt, în ereditatea
fizică, sunt rezultatul unor mecanisme genetice aproximativ asemănătoare cu cele din lumea animalelor.
Din această cauză ele sunt mult mai refractare la influenţele mediului, unele total independente de
acesta producându-se după legi proprii sau fiind rezultatul unei combinaţii întâmplătoare de unităţi
genetice.

- Mediul ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care
individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale.

Mediul fizic reprezintă totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acţiunea sa se manifestă
în direcţia unor modificări organice cum ar fi maturizarea biologică, statura corpului, culoarea pielii,
precum şi în direcţia adoptării unui regim de viaţă (alimentaţia, îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.).
Mediul fizic nu acţionează izolat, ci în corelaţie cu mediul social care poate valorifica posibilităţile pe care
le oferă mediul fizic sau modifica acţiunea sa în concordanţă cu nevoile organismului.

Mediul social reprezintă totalitatea condiţiilor economice, politice şi culturale cum sunt factorii
materiali, diviziunea muncii, structura naţională şi socială, organizarea politică, cultura spirituală,
conştiinţa socială etc., care îşi pun amprenta asupra dezvoltării psihice. Acţiunea lor poate fi directă prin
modificările ce le declanşează în cadrul psihicului uman şi indirectă, prin influenţele şi determinările ce le
are asupra acţiunii educaţionale.

Mediul însuşi are un caracter neomogen, ceea ce poate duce la diferenţe individuale evidente. În
interiorul său pot acţiona forţe cu valenţe deosebite, mai puternice sau mai slabe, primele putând uneori
acţiona în direcţia formării unor individualităţi relativ asemănătoare, deşi substratul ereditar este
diferit, celelalte oferind o gamă mai suplă de posibilităţi pentru predispoziţiile ereditare.
Neomogenitatea mediului rezultă şi din modul în care se întrepătrund în interiorul său diferite
componente: sociale, culturale, psihosociale etc. Se face distincţia în acest sens între un mediu social
apropiat şi un mediu social mai larg. Primul se manifestă în cadrul familiei, şcolii, colectivităţilor de copii
etc. Specific acestui mediu este prezenţa unui climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă,
Grecu Andreea
GT 13

rezultat din relaţiile interpersonale ce se stabilesc între membrii acestor comunităţi. Mediul social mai
larg este o rezultantă a nivelului de dezvoltare socială.
Concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra omului trebuie să admitem şi
reciproca sa, aceea că omul influenţează şi transformă mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al
mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul, se transformă pe sine însuşi. Această relaţie
se exprimă şi se materializează în procesul practicii sociale

- Educaţia În condiţiile în care şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar cu

contribuţii aleatoare în raport cu esenţa procesului dezvoltării ontogenetice, societatea umană a
perfecţionat în timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a controlului
asupra procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia. În accepţiunea sa cea mai
largă, educaţia poate fi definită ca fiind activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi
diversifică raportul dintre om şi mediul său (societate), favorizând dezvoltarea omului prin intermediul
societăţii şi a societăţii prin intermediul omului (Faure, 1974). Educaţia, în spiritul exemplelor prezentate
în paragrafele anterioare, este intervenţia deliberată care mijloceşte folosirea biberonului de către
sugar, dar şi înţelegerea conţinutului didactic de către şcolar. Devine educaţie (şi apoi autoeducaţie)
orice act personal, interpersonal sau transpersonal care facilitează interacţiunea subiect-obiect şi are o
finalitate transformatoare.
Din această perspectivă, educaţia apare ca liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare şi oferta
de posibilităţi a mediului. Ea face medierea între ceea ce "se poate" sub aspectul conţinutului,
momentului, nivelului, intensităţii, duratei, formei, mijlocului etc., şi "ceea ce se oferă". O acţiune
educativă reuşită, armonizează cererea şi oferta, ceea ce nu este deloc uşor pentru că, dată fiind
unicitatea eredităţii şi unicitatea constelaţiilor de mediu, nu există reţete. Ceea ce, într-un moment şi
pentru un individ, s-a dovedit influenţă benefică, poate fi dezastruos în următorul moment, sau pentru
alt individ (vezi caseta nr. 3). Ca factor cu acţiune preponderent conştientă şi deliberată în procesul
dezvoltării, educaţia îşi creează premise interne (susţinerea dezvoltării bio-psiho-sociale), dar şi
condiţiile externe necesare (conţinuturi, mijloace, forme).

TEORII ALE DEZVOLTĂRII

Fiecare dintre noi are o teorie personală despre cauzele comportamentului celorlalţi. Din
păcate, rareori se întâmplă ca explicaţiile noastre să fie identice cu ale altora şi nu e uşor de stabilit care
dintre ele este corectă. La fel şi teoriile personale asupra dezvoltării sunt derivate din experienţele
noastre (care pot fi complet diferite de experienţele altora), din cărţile şi revistele pe care le-am citit, din
filmele văzute, precum şi din presupunerile inerente specifice culturii noastre, care pot fi la rândul lor
contradictorii cu cele ale altor culturi.

Teoria dezvoltării cognitive (J. Piaget)

Piaget a considerat că toţi copiii trec printr-o serie de perioade în dezvoltarea lor cognitivă.
Acestea sunt:
 0-2 ani (aproximativ) perioada senzorio-motorie
 2-7 ani (aproximativ) perioada preoperaţională
 7-11 ani (aproximativ) perioada operaţiilor concrete
 11 ani – maturitate, perioada operaţiilor formale.
Perioada senzorio-motorie este prima perioadă a dezvoltării cognitive, în care sarcina principală a
copilului este de a organiza şi de a interpreta informaţiile pe care le primeşte prin organele de simţ şi de
a-şi dezvolta coordonarea motorie, cu alte cuvinte, de a învăţa să-şi coordoneze muşchii. În timpul
Grecu Andreea
GT 13

acestei perioade copilul începe cu dezvoltarea schemei corporale şi tot acum, îşi dezvoltă şi percepţia
constanţei obiectului.
În a doua perioadă, perioada preoperaţională, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea
copiilor şi gândirea adulţilor. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul şi Piaget considera că
utilizarea limbajului de către copil demonstrează o reducere treptată a egocentrismului. La început,
copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conştienţă redusă a necesităţilor ascultătorului, dar, treptat,
devine conştient că , în scopul utilizării limbajului pentru comunicare, trebuie să şi-l ajusteze în vederea
unei interacţiuni, în loc să-şi exprime, pur şi simplu, gândurile.

Teoria dezvoltării morale (L. Kohlberg)

În analiza întreprinsă asupra psihologiei vârstelor şcolare un accent deosebit este pus asupra
evoluţiei cognitive şi asupra judecăţii morale a copilului. Într-o primă fază aceasta este heteronomă
(preia norme, reguli, interdicţii, valori) din anturajul imediat, fiind neselectivă, nesituativă, rigidă, vizând
doar fapta nu şi motivaţia. Apoi ea devine autonomă prin interiorizarea şi implicarea propriului sistem
valoric în actul de judecare. Distincţia heteronom-autonom în judecata morală şi implicaţiile sale
evidente în conduita morală îi aparţine cercetătorului american L. Kohlberg. Aceste cercetări i-au permis
psihologului amintit să identifice trei niveluri mari ale evoluţiei judecăţii morale în funcţie de impactul
intercultural asupra acestei categorii de vârstă.

Teoria dezvoltării psihosexuale (S. Freud)

Stadiile psihosexuale
Cu cât a investigat mai mult traumele afective timpurii ale copilului, Freud a devenit din ce în ce mai
convins că primii cinci ani de viaţă au un efect permanent asupra dezvoltării personalităţii. El a tras
concluzia că există cinci etape de dezvoltare prin care trece copilul, cunoscute sub denumirea de stadii
psihosexuale, datorită accentul supus de Freud pe sexualitate, ca imbold lăuntric fundamental în
dezvoltare. Aceste stadii sunt: stadiul oral, stadiul anal, stadiul falic, perioada de latenţă şi, în final,
stadiul genital. Primele trei etape au loc în primii cinci ani de viaţă.

Stadiul oral
Primul stadiu se desfăşoară în primul an de viaţă, sursa principală de plăcere a copilului fiind gura.
Copilul găseşte o plăcere deosebită în activităţi orale, precum suptul şi apucarea cu gura, lucru
important, după Freud, în definirea tipului de personalitate care se dezvoltă. La început, principala
plăcere a sugarului o constituie suptul şi sorbitul, cunoscută drept faza „optimismului oral”. Mai târziu în
acest stadiu, principala plăcere este obţinută prin apucare cu gura şi mestecat – stadiul „sadic-oral”.
Dacă etapa anterioară este considerată mai satisfăcătoare, după Freud, copilul devine dependent, pasiv
şi extrem de credul (bun să înghită orice poveste!). Dacă principala plăcere a copilului provine, însă, din
muşcat şi mestecat, atunci devine foarte agresiv, verbal sau fizic.

Stadiul anal.
Al doilea dintre stadiile psihosexuale identificate de Freud are loc de la unu la trei ani. În timpul acestui
stadiu, libidoul – imboldul şi energia sexuală ale individului – se concentrează asupra anusului şi copilul
găseşte multă plăcere în acţiunea de defecare. Aceasta este vârsta la care copilul va fi deprins cu oliţa şi
Freud considera că această deprindere ar putea influenţa personalitatea ulterioară. Dacă părinţii
copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni „anal-reventiv”, făcându-i plăcere să reţină materiile
Grecu Andreea
GT 13

fecale, în loc să ceară imediat oliţa. În acest caz, după Freud, va deveni în viaţă un tip egoist, lacom,
încăpăţânat. Pe de altă parte, dacă folosirea oliţei i se pare deosebit de plăcută, ar putea deveni „anal-
expulziv” şi, în viaţă, va fi extrem de generos şi de darnic. În plus, dacă deprinderea cu oliţa a avut loc
prea devreme sau prea târziu, copilul ar putea căpăta o „fixaţie anală”, care i-ar afecta şi caracterul.
Personalitatea anală, după Freud, este caracterizată de o obsesie pentru curăţenie şi pentru ordine şi de
prea puţină spontaneitate – birocratul ideal!

Stadiul falic.
În stadiul falic, de la trei la cinci ani, are loc identificarea sexuală a copilului. În timpul acestui stadiu,
Freud presupune că băieţii încep să se confrunte cu ceea ce el a numit „complexul Oedip”. Acesta îi
produce copilului conflicte tulburătoare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu părintele de
acelaşi sex.

Perioada de latenţă şi stadiul genital.

Al patrulea stadiu psihosexual este cunoscut sub denumirea de perioada de latenţă şi se desfăşoară de la
vârsta de cinci ani până la pubertate. O dată ce complexul Oedip a fost rezolvat, Freud considera că
libidoul se difuzează prin tot corpul, în loc să se concentreze într-o anumită zonă. Când copilul ajunge la
pubertate, libidoul se focalizează asupra organelor genitale şi atenţia tânărului adult se concentrează
acum asupra sexului opus. Acesta este stadiul genital, care durează pe tot parcursul vieţii adulte.

Teoria dezvoltării psihosociale (E. Erikson)

Erikson propune opt stadii care acoperă perioada întregii vieţi, această periodizare fiind una
dintre primele teorii psihodinamice ale dezvoltării. În viziunea sa stadialitatea dezvoltării se prezintă
astfel:

Stadiul Principala achiziţie Factorii sociali Corolarul axiologic

(variantele extreme) determinanţi
Infantil Încredere versus Mama sau substitutul Speranţa
(0-1 an) neîncredere matern
Copilărie mică Autonomie versus Părinţii Voinţa
(1-3 ani) dependenţă
Copilăria mijlocie (3-6 Iniţiativă versus retragere, Mediul familial Finalitatea în acţiuni
ani) vinovăţie (teleonomia)
Copilăria mare Sârguinţă, eficienţă Şcoala şi grupul de joacă Competenţa
(6-12 ani) versus inferioritate
Adolescenţa Identitate versus confuzie Modelele şi covârstnicii Unitatea
(12-18/20 ani)
Tânărul adult Intimitate versus izolare Prietenii, relaţia de cuplu Mutualitatea afectivă
(20-30/35 ani)
Adultul Realizare versus rutină Familia, profesia Responsabilitatea,
(35-50/60 ani) creatoare devoţiunea
Bătrâneţea (60…..ani) Integritate versus Pensionarea, apusul vieţii Înţelepciunea
disperare

În ciuda audienţei şi internaţionale si a recunoaşterii contribuţiei lui Erikson în psihiatrie,

psihologie, educaţie şi la teoria activităţii sociale, nu toate formulările sale au fost acceptate fără critică.
Se apreciază că teza sa asupra conştientizării identităţii (stadiul al cincilea) poate fi valabilă pentru
Grecu Andreea
GT 13

băieţi, dar nu se aplică, pe deplin, la fete. Sunt constatări empirice care sugerează că fetele amână
consolidarea identităţii lor până după căsătorie. O asemenea decalare are loc - susţin autorii care
completează teoria eriksoniană - deoarece identitatea unei femei este definită parţial prin identitatea
bărbatului cu care se căsătoreşte.
Erikson a fost de asemenea criticat pentru opinia sa prea optimistă cu privire la umanitate şi la
forţele de autovindecare ale omului. Se poate replica, însă, că punctul de vedere eriksonian este o
compensare a opiniei prea negative despre om din concepţiile psihanalitice clasice. În opera lui Erikson
psihanaliza a atins o vigoare pe care nu o cunoscuse multă vreme.
El şi-a extins aplicaţia teoretică cercetând edificarea personalităţii adulte în corelaţie cu
determinaţii socio-istorici. Este cazul monografiilor pe care le-a dedicat lui Martin Luther (1958) şi lui
Gandhi (1969). În aceste lucrări a încercat să surprindă în ce măsură o conjunctură istorică reclamă
naşterea unui anumit tip de lider. Prin natura acestor preocupări, E. Erikson este revendicat şi de
cercetătorii din domeniul psihoistoriei.
Grecu Andreea
GT 13

BIBLIOGRAFIE

1. Albu, E., (2002), Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi.
Prevenire şi terapie, Editura „Aramis”, Bucureşti
2. Atkinson, R., L., (coordonator), (2002), Introducere în psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti
3. Andrei Cosmovici, Luminita Iacob, Psihologie Scolara.