CANALIZARE ECOLOGICĂ

- ESEU -

Proiect realizat de:

Gavrilovici Naomi,
Manolache Ana,
Strugariu Alina,
Trofin Ștefan

Anul III, Semian A

Prolog

O rețea de canalizare este formată din canale de racord, canale de serviciu, colectoare
secundare și colectoare principale.

Canalele de racord reprezintă conductele de canalizare care colectează apa uzată de la clădiri
și le evacuează în canalele de serviciu, colectoarele secundare sau colectoarele principale.
Canalele de serviciu deservesc zone reduse și se amplasează pe străzi sau în zone unde nu
există colectoare secundare sau principale. Colectoarele secundare colectează apa uzată
menajeră de pe suprafețe mari și se amplasează în zone mai joase ale zonei deservite pentru a
putea prelua gravitațional apele uzate din canalele de serviciu aflate în amonte. Colectoarele
secundare deversează apa uzată în colectoarele principale, care sunt amplasate pe străzile sau
zonele cele mai joase ale zonei deservite și deversează apa colectată în emisar sau la stația de
epurare.

Canalizările menajere sunt dimensionate în așa fel încât să aibă secțiunea tranversală și panta
de scurgere adecvate pentru a transporta debitul maxim de apă uzată la gradul de umplere
maxim admisibil și pentru a menține viteza minimă de autocurățire la debitul maxim orar.
Debitele de calcul ale rețelei de canalizare menajere sunt determinate prin formule de calcul
reglementate de normativele și standardele naționale, provinciale, regionale sau teritoriale.
Determinarea debitelor de calcul pentru apele uzate de canalizare în România se face conform
cu SR 1846-1. Aceste debite sunt debitul zilnic mediu, debitul zilnic maxim, debitul orar
maxim și debitul orar minim. Viteza de autocurățire este reglementată între 0,6 m/s și 0,75
m/s funcție de țară, regiune, provincie, teritoriu. În România viteza minimă de autocurățire
este de 0,7 m/s, reglementată prin STAS 3051.

Concepția configurației rețelei de canalizare menajeră consideră topografia amplasamentului,

caracteristicile geotehnice ale terenului, existența construcțiilor și utilităților subterane,
existența obiectivelor cultural-istorice, cercetările arheologice, exproprierea proprietăților,
lățimea străzilor, intensitatea circulației, caracterul zonelor de locuințe, existența industriei și
a obiectivelor cu debite mari, dezvoltarea viitoare a construcțiilor, amplasamentul stației de
epurare sau a punctului de deversare finală, posibilitățile de execuție a canalelor etc.
Conductele de canalizare se instalează în linie dreaptă, recomandabil pe partea străzii care
necesită mai multe racorduri, iar dacă lățimea străzii depășește 20 m se consideră amplasarea
a unei conducte de canalizare pe fiecare parte a străzii. Amplasarea conductele de canalizare
trebuie să respecte anumite distanțe minime, horizontale și verticale, față de celelalte utilități
reglementate prin standarde. În România aceste distanțe sunt prevăzute în SR 8591.
Adâncimea canalelor este funcție de condițiile tehnico-economice, precum conectarea
canalelor de racord sau a celor laterale, asigurarea pantei longitudinale, protecția împotriva
înghețului, existența structurilor sau utilităților subterane etc.

Pe aliniamentul canalelor menajere se găsesc lucrări accesorii pentru întreținere, supraveghere

și exploatare.

Proiectare – plan și profil al unei canalizări

Trepte într-un cămin de vizitare Instalarea unui racord lateral la căminul de vizitare -
conductă din PVC, 125 mm în diametru
Căminele de vizitare sunt construcții subterane de dimensiuni reduse care permit accesul în
canale pentru vizualizarea condițiilor de curgere, pentru curățirea și evacuarea depunerilor,
astfel dimensionate încât să permită accesul persoanelor, uneltelor și a utilajelor
necesare.Căminele de vizitare sunt amplasate în punctele de schimbare a direcției de scurgere,
în punctele de schimbare a pantelor, în punctele de schimbare a dimensiunilor interioare a
canalelor, în punctele de intersecție cu alte canale colectoare sau de serviciu, de asemenea se
amplasează la distanțe maxime standardizate, specificate în standardele locale. În România,
aceste distanțe maxime sunt de 60 m pentru canalele cu înălțimea interioară maximă de 800
mm, 75 m pentru canalele cu înălțimea interioară cuprinsă între 800 mm și 1500 mm sau 150
m la canalele vizitabile care depășesc înălțimea interioară de 1500 mm. În România, căminele
de vizitare sunt executate în conformitate cu STAS 2448.

Căminele de racord sunt cămine de vizitare care pot avea dimensiuni mai mici și care sunt
amplasate pe canalul de racord de la clădiri, în amonte de punctul de conectare la colectorul
sau canalul de serviciu stradal.

Căminele de rupere de pantă au rolul de a realiza coborâri abrupte ale debitului apei uzate în
punctele în care canalele executate cu pante mai mici ca ale terenului ajung la adâncimea
minimă acceptabilă. Aceste cămine trebuie să disipeze energia hidraulică excedentară, să evite
acumularea depunerilor, să fie vizitabile și aerisite.

Căminele de spălare sunt cămine de vizitare cu dimensiuni mai mari care se instalează pe
canalele care nu îndeplinesc viteza minimă de autocurățire. Aceste cămine sunt prevăzute cu
stavile care se închid în momentul în care se spală canalele până se umple căminul cu apă
până la nivelul preaplinului și apoi se deschid brusc pentru a genera o undă care spală
depunerile din canalul din aval.

Bazinele de retenție sunt amplasate în zone în care este necesară reținerea și înmagazinarea
temporară a apelor uzate menajere,[33] datorită incapacității hidraulice a canalelor aflate în
aval pentru preluarea acestor debite la un moment dat. Bazinele de retenție pot fi proiectate să
funcționeze gravitațional, iar dacă condițiile topografice nu permit funcționarea gravitațională
sunt proiectate cu pompare pentru deversarea apelor în aval.
Stațiile de pompare sunt necesare funcție de relieful zonei de colectare și se prevăd în
punctele cele mai joase ale rețelei de canalizare, de unde apa uzată nu mai poate fi
transportată gravitațional spre aval către emisar sau stația de epurare. Dimensiunile stației de
pompare și capacitatea de pompare se determină funcție de condițiile de debit.

Scurt istoric

Canalizarea în toate formele sale, inclusiv cea menajeră, există chiar din vremea civilizațiilor
antice, perioadă în care, datorită lipsei tehnologiei necesare pentru tratarea chimică a apei,
metodele în care era executat acest proces nu aveau un impact negativ asupra mediului
înconjurător precum în situația procedeelor moderne. Din această cauză am considerat ca fiind
necesară menționarea structurilor din această categorie ce precedă era noastră, într-un text
bazat pe ideea de canalizare ecologică.

Primele canalizări se pare ca au fost făcute acum 5000 de ani la Mohenjo-Daro, pe valea

Indusului. Cea mai veche atestare a unor canale de scurgere provine din Babilon, cu ocazia
construcției unui palat. In anul 700 i.e.n., în Khorsabad se remarcă canalizarea palatului
Sargon: apele meteorice erau colectate într-un colț în fiecare terasă sau coridor, prin montarea
cu pantă a dalelor. Closetul fusese deja descoperit și era utilizat, el fiind foarte similar cu WC-
ul cu tălpi din zilele noastre. Se pot aminti canalizările palatelor grecești din Tyrisna (cca.
1300 i.e.n.), din Smyrna, Alexandria sau Atena. Apele uzate menajere erau evacuate prin
canale închise în stradă sau în gradină. Primele dovezi ale unui sistem centralizat de
canalizare datează din mileniul al III-lea î.Hr. și au fost descoperite tot la Mohenjo-daro, în
Pakistan. Descoperirile arheologice efectuate acolo începând cu anul 1921, au dezvăluit un
sistem stradal foarte bine planificat și organizat, având și un sistem subteran de canalizare
unitară a apelor.

În Babilon, Mesopotamia au fost descoperite cele mai vechi conducte ceramice folosite pentru
canalizarea apei menajere și pluviale, datând din anul 4000 î.Hr., apoi în orașul Eshnunna au
fost descoperite sisteme de scurgere a apei pluviale la care au fost conectate și case pentru
scurgerea canalului menajer. În Scoția, insulele Orkney, Skara Brae, au fost descoperite
primele instalații sanitare montate în pereți care drenau apele uzate în afara caselor, datând din
jurul anului 3200 î.Hr.
În insula Creta există conducte de canalizare din teracotă care datează din perioada civilizației
minoice, 3000 - 100 î.Hr., iar unele conducte sunt folosite și astăzi. Palatul regal din Cnossos
a fost dotat cu o toaletă cu șezut confecționat din lemn și cu rezervor de apă aflat la înălțime,
în care se colecta apă pluvială.

Canalizările deschise ale Atenei antice executate încă din anul 500 î.Hr. deversau apa uzată
menajeră și pluvială în rezervoare septice de colectare localizate în afara orașului.

Sistemul de canalizare al Romei antice a cărei construcție a început în jurul secolului VI î.Hr.
era format din Sistemul Campus Maximus, Sistemul Cloaca Maxima, Sistemul Circus
Maximus. Sistemul Cloaca Maxima fiind sistemul cel mai bine cunoscut, la aceasta
contribuind atât faptul că a fost amintit în repetate rânduri de diferiți scriitori din antichitate.
Din acest sistem s-au păstrat până azi mai multe porțiuni ale canalului, care au făcut obiectul
unor studii arheologice. Sistemul Campus Martius evacua apele din partea orasului situata la nord de
dealurile Capitolin si Quirinal. Din acest sistem raman doar putine portiuni, anume: - Un tronson
lungul actualului Corso Umberto I de la San Carlo la Palazzo Sciarra; Un tronson lungul actualei Via
del Seminario pana la Panteon; - Un tronson de la actuala Piazza Mattei pana la Tibru.

În secolele Evului Mediu progresul realizat în ingineria sanitară în antichitate s-a stopat
datorită crezului dezvoltat în perioada evului mediu timpuriu că este un păcat să fi curat. După
multe molime și zeci de mii de victime cauzate , în special de ciumă, dezvoltarea sistemelor
de canalizare a devenit o prioritate în marile orașe europene la începutul secolului al XIX-lea.

În Evul Mediu cunoștințele acumulate în perioada antichității par uitate, iar castelele și
palatele sunt dotate cu fose septice amplasate la nivele inferioare sau deversări directe ale apei
uzate în șanțurile de apărare. În anul 1183 în timpul unei diete, la Palatul Erfurt, organizată de
către Frederic I al Sfântului Imperiu Roman, podeaua de lemn a încăperii în care se aflau
invitații a cedat, iar nobili, cavaleri și împăratul însuși au căzut în fosa septică, mulți dintre
invitați murind înecați. La Palatul Westminster, în Londra, s-a construit o conductă să
deverseze preaplinul din fosa septică, direct în Tamisa, iar în anul 1307 a trebuit curățată și
reabilitată deoarece a fost colmatată.

La Paris sau Londra oalele de noapte se goleau de pe fereastră direct pe stradă, iar la Berlin în
anul 1671 se introduce o lege prin care se obliga fiecare țăran care vizita orașul să ia acasă o
încărcătură de mizerie adunată în grămadă din fața bisericii Sfântul Petru.

În jurul anului 1200 la Paris se dezvoltă un sistem de canalizare deschis executat pe mijlocul
străzilor pavate, sistem care s-a dovedit a fi ineficient deoarece a fost un focar de infecție
contribuind la râspândirea bolilor. În anul 1370 se construiește un canal subteran sub Rue
Montmartre care deversa într-un tributar al fluviului Sena. În anul 1531 se introduce o lege
care nu a fost respectată care prevedea ca fiecare locuință să fie dotată cu o latrină.
Începuturile sistemului modern de canalizare al Parisului se conturează în anul 1805, când
Napoleon Bonaparte îl însărcinează pe Bruneseau cu proiectarea și construcția unei rețele de
290 km de canalizare.

La mijlocul secolului al XIX-lea Londra avea o populație de aproximativ trei milioane de

locuitori, care deversa apa uzată și resturile menajere direct pe străzi. Cazurile de holeră erau
atât de numeroase, încât doar jumătate din numărul copiilor atingeau vârsta de 5 ani. În vara
anului 1858 are loc Marele miros datorat resturilor menajere existente de pe vatra orașului și
apei foarte poluate a Tamisei, iar în urma acestui fenomen Parlamentul aprobă acordarea a 3
milioane de lire sterline pentru începerea lucrărilor de canalizare care îi sunt încredințate de
Metropolitan Board of Works, inginerului-șef Joseph Bazalgette, care a supravegheat
proiectarea și construcția a trei canale colectoare din cărămidă la nord de Tamisa și alte două
la sud, cu o lungime totală de 132 km. Până în anul 1875 rețeaua de canalizare a Londrei a
ajuns la o lungime totală de 2100 km.

Situația canalizării în România

În București primul canal menajer cu secțiune dreptunghiulară, executat din dulapi de stejar
cu cadre, a fost construit în anul 1828 pe strada Smârdan și evacua apele uzate menajere de pe
ulițele Colței, Batistei și Biserica Enei în râul Dâmbovița. Al doilea canal executat a fost pe
Calea Moșilor, din piatră și zidit cu mortar de var, în anul 1840, având o lungime de 950 m. În
anul 1881, iar apoi în 1889, inginerul elvețian Bürkli-Ziegler este însărcinat de către primărie
cu proiectarea unui sistem de canalizare compus din două colectoare paralele cu râul
Dâmbovița, la care se racordau două colectoare perpediculare pe acestea de fiecare parte a
râului. Proiectul a fost finalizat în anul 1909 de inginerul Dionisie Germani, iar până în anul
1940 au fost executate 80% din lungimea colectoarelor prevăzute în proiect.

La Iași primele lucrări de canalizare se execută în perioada 1878 - 1884. La Galați lucrările la
sistemul de canalizare încep în anul 1879. La Constanța primele lucrări de canalizare încep în
anul 1903 pe străzile Mangaliei, Carol, România, Remus Opreanu și Bulevardul Elisabeta. La
Craiova canalizarea orașului a fost executată după proiectul întocmit în anul 1910 de inginerul
englez William Heerlin Lindley, fiind concepută în sistem unitar, iar din anul 1914 au fost
executate circa 45 km de rețele de canalizare în zona centrală și de nord-est a orașului.
La Cluj-Napoca lucrările de canalizare au început în anul 1887, iar până în anul 1908
lungimea rețelei de canalizare totalizează 35 km. La Arad între anii 1895 și 1908 au fost
construite șase stații Shone, care colectau apa uzată menajeră de la o rețea de canalizare
Shone alcătuită din conducte cu diametru variabil, respectiv conducte de scurgere cu
diametrul de 175 mm pe o lungime de 17,5 km și diametrul de 200 mm pe o lungime de 1,5
km și conducte de refulare dintre stațiile sistemului și stația de epurare cu diametre cuprinse
între 130-300 mm. La Timișoara, în anul 1907, Consiliul comunal îi încredințează inginerului
Stan Vidrighin sarcină de lucru găsirea unei soluții eficiente pentru alimentarea cu apă și
canalizarea orașului. Lucrările de canalizare încep în anul 1909, iar până în anul 1911 au fost
executate peste 30 km de colectoare de canalizare unitară.

Diferite tipuri de canalizare ecologică din străinătate

Bioswales

Bioswales-urile sunt canale concepute pentru a concentra și a transporta scurgerea apelor

pluviale în timp ce îndepărtează resturile și poluarea. Bioswalele pot fi, de asemenea, benefice
în reîncărcarea apelor subterane.

Bioswales-urile sunt de obicei de consistență vegetală, mulate sau printr-un proces numit
xeriscaping. Ele constau dintr-un curs de drenaj înghițit cu laturi ușor înclinate (mai puțin de
6%). Designul Bioswale este destinat să maximizeze în siguranță timpul petrecut de apă în
bazin, ceea ce ajută la colectarea și îndepărtarea poluanților, nămol și resturi. În funcție de
topografia sitului, canalul bioswale poate fi drept sau meandr. Barajele de verificare sunt, de
asemenea, adăugate în mod obișnuit de-a lungul canalului biologic pentru a crește infiltrarea
apelor pluviale. Compoziția unui bioswale poate fi influențată de multe variabile diferite,
inclusiv clima, tiparele de precipitații, dimensiunea sitului, bugetul și adecvarea vegetației.

(În imaginea de mai sus sunt două bazine biologice pentru un complex de locuințe. Cel din
prim-plan este în construcție în timp ce cel de fundal este deja realizat.)
Este important să se mențină bioswales-urile pentru a asigura cea mai bună eficiență și
eficacitate posibilă în eliminarea poluanților din scurgerea apelor pluviale. Planificarea
întreținerii este un pas important, care poate include introducerea de filtre sau pietre mari
pentru a preveni înfundarea. Întreținerea anuală prin testarea solului, inspecția vizuală și
testarea mecanică este, de asemenea, crucială pentru sănătatea unui bioswale.

Bioswales-urile sunt aplicate în mod obișnuit de-a lungul străzilor și în jurul parcărilor, unde
poluarea substanțială auto se depune pe trotuar și este spălată de prima ploaie, cunoscută sub
numele de prima spălare. Bioswale, sau alte tipuri de biofiltre, pot fi create în jurul marginilor
parcărilor pentru a capta și trata scurgerea apelor pluviale înainte de a le elibera în bazinul
hidrografic sau în canalizarea pluvială.

Pavajul Permeabil

Suprafețele de pavaj permeabile sunt realizate fie dintr-un material poros care permite apei
pluviale să curgă prin el, fie din blocuri neporoase distanțate astfel încât apa să poată curge
între goluri. Pavajul permeabil poate include, de asemenea, o varietate de tehnici de suprafață
pentru drumuri, parcări și trotuare pentru pietoni. Suprafețele de pavaj permeabile pot fi
compuse din; beton permeabil, asfalt poros, pietre de pavaj sau pavele interconectate.

Spre deosebire de materialele tradiționale de pavaj impermeabile, cum ar fi betonul și asfaltul,

sistemele de pavaj permeabile permit apei pluviale să se filtreze și să se infiltreze prin pavaj și
în straturile de agregate și/sau sol de dedesubt. În plus față de reducerea scurgerii de suprafață,
sistemele de pavaj permeabile pot capta solidele în suspensie, filtrând astfel poluanții din
apele pluviale.

Pavajul permeabil este utilizat în mod obișnuit

pe drumuri, poteci și parcări supuse traficului
ușor de vehicule, cum ar fi pistele de biciclete,
benzi de acces de serviciu sau de urgență,
margini de drumuri și aeroporturi și trotuare și
alei rezidențiale.
Demonstrare de pavaj permeabil
Zonele Umede

Zonele umede artificiale pot fi construite în zonele care văd volume mari de valuri sau
scurgeri de apă pluvială. Construit pentru a reproduce mlaștinile de mică adâncime, zonele
umede în timp ce acestea adună și filtrează apa la scari mai mari decât bioswales sau grădini
de ploaie. Spre deosebire de bioswales, zonele umede artificiale sunt concepute pentru a
reproduce procesele naturale ale zonelor umede, spre deosebire de a avea un mecanism
proiectat în zona umedă artificială. Din acest motiv, ecologia zonei umede (componentele
solului, apa, vegetatia, microbi, procesele luminii solare etc.) devine sistemul primar de
eliminare a poluantilor. Apa dintr-o zonă umedă artificială tinde să fie filtrată lent în
comparație cu sistemele cu componente mecanizate sau proiectate în mod explicit.

Zonele umede pot fi folosite pentru a concentra volume mari de scurgeri din zonele urbane și
cartiere. În 2012, South Los Angeles Wetlands Park a fost construit într-un cartier dens
populat din interiorul orașului, ca o renovare pentru o fostă curte de autobuz L.A. Metro.
Parcul este conceput pentru a capta scurgerea de pe suprafețele înconjurătoare, precum și
revărsarea apei pluviale din sistemul actual de drenaj al orașului.

Bazine de retenție/detenție

Un bazin de retenție, numit uneori iaz umed, bazin umed de detenție sau iaz de gestionare a
apelor pluviale, este un iaz artificial cu vegetație în jurul perimetrului și include un bazin
permanent de apă în proiectarea sa. Este utilizat pentru gestionarea scurgerii apelor pluviale,
pentru protecția împotriva inundațiilor, pentru controlul eroziunii și pentru îmbunătățirea
calității apei în corpurile de apă adiacente.

Se distinge de un bazin retenție/detenție, uneori numit „iaz uscat”, care stochează temporar
apa după o furtună, dar în cele din urmă se golește într-un ritm controlat într-un corp de apă
din aval. De asemenea, diferă de un bazin de infiltrare care este proiectat să direcționeze apele
pluviale către apele subterane prin soluri permeabile. Iazurile umede sunt utilizate frecvent
pentru îmbunătățirea calității apei, reîncărcarea apei subterane, protecția împotriva
inundațiilor, îmbunătățirea estetică sau orice combinație a acestora. Uneori acţionează ca un
înlocuitor pentru absorbţia naturală a unei păduri sau a altui proces natural care s-a pierdut
atunci când o zonă este dezvoltată. Ca atare, aceste structuri sunt proiectate să se integreze în
cartiere și privite ca o facilități.
În zonele urbane, suprafețele impermeabile (acoperișuri, drumuri) reduc timpul petrecut de
precipitații înainte de a intra în sistemul de drenaj al apelor pluviale. Dacă este lăsat
necontrolat, acest lucru va provoca inundații pe scară largă în aval. Funcția unui iaz cu apă
pluvială este de a reține acest val și de a o elibera încet. Această eliberare lentă atenuează
dimensiunea și intensitatea inundațiilor induse de furtună asupra apelor receptoare din aval.
Iazurile pluviale colectează, de asemenea, sedimente în suspensie, care se găsesc adesea în
concentrații mari în apele pluviale din cauza construcției din amonte și a aplicării nisipului pe
drumuri.

Trounce Pond din Saskatoon, Canada servește ca bazin de reținere/detenție a apelor pluviale în cadrul sistemului
local de drenaj.

Bazin de reținere/detenție în Pinnau, Schleswig-Holstein, Germania

Acoperișuri verzi
Un acoperiș verde sau un acoperiș viu este un acoperiș al unei clădiri care este parțial sau
complet acoperit cu vegetație și un mediu de creștere, plantat peste o membrană
hidroizolatoare. Poate include, de asemenea, straturi suplimentare, cum ar fi o barieră de
rădăcină și sisteme de drenaj și irigare. Grădinile din containere pe acoperișuri, unde plantele
sunt întreținute în ghivece, nu sunt în general considerate a fi adevărate acoperișuri verzi, deși
acest lucru este dezbătut. Iazurile de pe acoperiș sunt o altă formă de acoperișuri verzi care
sunt folosite pentru tratarea apelor gri. Vegetația, solul, stratul de drenaj, bariera de acoperiș și
sistemul de irigare constituie acoperișul verde.

Acoperișurile verzi servesc mai multor scopuri pentru o clădire, cum ar fi absorbția apei de
ploaie, asigurarea izolației, crearea unui habitat pentru fauna sălbatică, creșterea bunăvoinței,
și scăderea stresului oamenilor din jurul acoperișului, oferind un peisaj mai plăcut din punct
de vedere estetic și ajutând la coborârea urbană. temperaturile aerului și atenuează efectul de
insulă de căldură. Acoperișurile verzi sunt potrivite pentru proiecte de modernizare sau
reamenajare, precum și pentru clădiri noi și pot fi instalate pe garaje mici sau clădiri
industriale, comerciale și municipale mai mari. Ei folosesc eficient funcțiile naturale ale
plantelor pentru a filtra apa și a trata aerul în peisajele urbane și suburbane. Există două tipuri
de acoperiș verde: acoperișuri intensive, care sunt mai groase, cu o adâncime minimă de 12,8
cm, și pot susține o varietate mai largă de plante, dar sunt mai grele și necesită mai multă
întreținere și acoperișuri extinse. , care sunt puțin adânci, variind în adâncime de la 2 cm la
12,7 cm, mai ușoare decât acoperișurile verzi intense și necesită întreținere minimă.

Acoperișul verde al Primăriei din Chicag

Acoperișul verde al sediului Societății Britanice de Cai

Bibliografie:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Canalizare_menajer%C4%83
https://en.wikipedia.org/wiki/Sustainable_drainage_system

https://www.epa.gov/system/files/documents/2021-11/bmp-grassed-swales.pdf

https://www.epa.gov/green-infrastructure/what-green-infrastructure

https://icpi.org/sustainable

https://www.worldcat.org/title/constructed-wetlands/oclc/847617134

https://www.kcet.org/history-society/innovative-wetlands-park-opens-in-south-los-angeles

https://www.wef.org/

https://www.epa.gov/eg/industrial-wastewater-studies-miscellaneous