Cursul nr.

3
Caracterizarea generală a deficienţelor senzoriale. Tulburări ale funcției senzoriale.
Cauzele tulburărilor de vedere mai frecvente. Tulburări de refracție ale globului ocular.
Asistența socială a deficienților vizuali și recuperarea lor. Protecția socială a deficienților
de vedere

Preocupările faţă de handicapaţii senzoriali datează din cele mai vechi timpuri. Astfel,
Aristotel în lucrarea "Despre simţurile celor care simt", afirmă că "cine s-a născut surd acela
devine mut". Ulterior, în Codicele lui Justinian, apar referiri la diferite categorii de handicapaţi
unde se exprimă atitudinea societăţii faţă de ei şi se stipulează drep¬turile pe care le aveau. Spre
exemplu, în Cartea a V-a se spune că: "Orbul, surdul, mutul, furiosul şi cel care este atins de o
maladie incu¬rabilă sunt excluşi de la tutelă şi de la epitropie". Mai târziu, în secolul al XVI-lea,
în scrierile medicului, filosofului şi matematicianului italian Girolamo Cardano, apar menţiuni
legate de instrucţia şi educaţia surdomuţilor axate pe încercări de demutizare şi comunicare
verbala. În aceeaşi ordine de idei, literatura îl citează pe spaniolul Pedro Ponce de Leon ca fiind
primul care a folosit limbajul oral ca formă a demutizării, iar Juan Pablo Bonet, cam în aceeaşi
perioadă, a folosit alfabetul dactil pentru formarea comunicării verbale, dar şi limbajul scris, oral
şi mimico-gesticular. Cu toata influenţa preocupărilor spaniole, în Anglia, John Wallis sublinia
rolul limbajului scris în dezvoltarea psihică a surdomutului şi excluderea limbajului dactil din
demutizare, iar labiolecturii îi acorda un rol nesemnificativ. Dimpotrivă, în Olanda, Francisc Van
Helmont pune un accent deosebit pe citirea de pe buze (labiolectura) şi întrevede necesitatea
folosirii oglinzilor pentru demutizare. În aceeaşi ţară, Johann Konrad Amman neagă utilitatea
folosirii dactilemelor, insistând pe vorbirea orală, el fiind considerat fondatorul şcolii oraliste.
Abatele Deschamps, în Franţa, susţine metoda oralistică şi elaborează un alfabet special
pentru orbii surdomuţi. Dar reprezentantul cel mai de seama pentru şcoala franceză rămâne
Charles Michel de I'Epee (1712-1789). El întemeiază o şcoală pentru surzi şi aplică o nouă
metodă, cunoscută sub denumirea de "metoda mimicii" sau a semnelor metodice, care
fundamentează comunicarea prin mimico-gesticulaţie.
O contribuţie interesantă au adus-o şi specialiştii ruşi în secolele 19 şi 20, prin: Gurţev,
Diacikov, Zankov ş.a care au încercat o fundamentare psihopedagogică a învăţământului pentru
handicapaţii de auz. Ca şi pentru alte categorii de handicapaţi, primele forme organizate ale
activităţii instructiv-educative pentru cei cu auzul deteriorat în întreaga lume, au îmbrăcat
aspecte ale asistenţei filantropice şi ale bisericilor.
Preocupările pentru existenţa deficienţilor de auz din ţara noastră datează de peste un
secol. Astfel, în anul 1863 ia fiinţă o formă de şcoală pe lângă locuinţa Dr. Carol Davila. Dar,
chiar înainte de aceasta, se citează existenţa unui institut particular la Dumbrăveni (1828). După
acestea, apar noi forme de organizare a învăţământului în multe din oraşele mari ale ţării. Legea
învăţământului din 1924 stipulează că şcolile sau clasele speciale pentru handicapaţi vor
funcţiona învăţători asistenţi numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, după un stagiu de doi ani
într-o şcoală specială.În prezent, în ţara noastră funcţionează grădiniţe, şcoli generale,
profesionale şi tehnice pentru hipoacuzici şi surzi.

În decursul timpului au existat atitudini diferite față de nevăzători. Astfel, societăţile

primitive îi sacrificau pe orbii din naştere, deoarece îi considerau ca întruchipări ale spiritelor
rele; iar spartanii îi sacrificau pe handicapaţi pe motivul preocupării pentru instrucţia militară,
căreia aceştia nu-i puteau face faţă. Cu toate acestea, atât în antichitate, cât şi mai târziu, unii
nevăzători erau apreciaţi în mod deosebit pentru înţelepciunea lor, consultaţi şi angajaţi ca
sfetnici. Despre Homer, autor al Iliadei şi Odiseei se spune că era nevăzător, iar justiţia era
înfăţişată prin chipul zeiţei Atena legată la ochi. Aceeaşi apreciere deosebită despre competenţa
nevăzătorilor l-ar fi determinat pe cunoscutul filosof Democrit (460-370 î.Ch.) ca, la bătrâneţe,
să-şi provoace orbirea, datorită convingerii că prin aceasta îşi ajută spiritul să pătrundă tot mai
adânc în tainele cunoaşterii.
Comenius a afirmat necesitatea instruirii orbilor, bazându-se pe surprinderea capacităţilor
lor psihice, iar filosoful francez Diderot, în lucrarea intitulată "Scrisoare asupra orbilor" face
menţiuni importante pentru domeniul tiflopsihologiei. Şi în literatura beletristică motivul orbirii
a fost subliniat ca limită a deznădejdii şi automutilărilor, dar şi ca nivel al autodepăşirii şi
dezvoltării nelimitate a fiinţei umane..
Disciplina care se ocupă de deficienții de vedere este tiflopsihopedagogia. Intre promotorii
acestei discipline putem include pe Johann Wilhelm Klein, Valentin Hauy, Louis Braille,
V.Tassu, Gh. Creiniceanu, N.Manolescu, Anastasie Fătu, G.Halarevici, I.Felix, D.Damaschin și
mulți alții.
Deficienţa de vedere cuprinde toate cazurile de pierdere parțială sau totală a vederii
(diminuarea acuităţii vizuale -ambliopie și cecitate- până la pierderea ei totală), la unul sau ambii
ochi, ce poate avea loc în diferite perioade ale vieţii. Ea este o disabilitate, o disfuncționalitate,
deoarece ambliopul sau nevăzătorul pot fi încadrați în categoria subnormalității. Deficiența
vizuală, îndeosebi cea congenitală, imprimă limite funcției vizuale și proceselor psihice în care
vederea este direct implicată, în special percepției vizuale.
În cadrul deficienței de vedere distingem ambliopia de cecitate. Sub aspect educațional
(după J.Peter Miller), ambliopii sunt persoane care, datorită unei vederi deficitare, nu pot urma
cursurile unei școli obișnuite, fără a-și afecta vederea sau dezvoltarea lor educațională, dar pot fi
educați prin metode special implicând vederea, iar orb este acela care nu are vedere sau al cărui
văz este atât de diminuat încât necesită metode educaționale care să nu implice vederea.
OMS stabilește că limita dintre ambliopi și orbi trebuie să fie AV de 1/20, iar limita
vederii normale trebuie să fie o acuitate vizuală de 6/18-3/10-20/70. Menționăm că între aceste
limite există persoane considerate oarbe, dar care posedă resturi vizuale reeducabile. De
asemenea, aici pot fi incluse și acele persoane cu deficiențe perceptive, care nu au dificultăți de
percepere a formelor sau obiectelor, ci dificultatea de interpretare a celor văzute, o imposibilitate
de a interpreta un stimul și de a-l integra conceptual, la nivelul scoarței cerebrale.
În cazul în care deficiența de vedere nu este însoțită de alte afecțiuni, dezvoltarea
deficientului de vedere se poate încadra, cu un ușor decalaj temporal, în reperele normale ale
dezvoltării. După A.Rozorea (1998), sunt modificate ritmul și forța de manifestare a unor
procese și funcții psihice, care pot stagna sau regresa prin lipsă de stimulare senzorială adecvată
și intensivă.

Omul nu vede cu ochii, ci prin intermediul acestora, de unde informaţia se transmite prin
nervul optic, chiasmă, tractele optice în anumite zone ale lobului occipital al scoarţei creierului,
unde se formează acel tablou al lumii exterioare, pe care o vedem. Toate aceste organe constituie
analizatorul vizual. Posesia a doi ochi ne permite să facem vederea noastră stereoscopică (adică
să formăm imaginea tridimensională). Partea dreaptă a retinei a fiecărui ochi transmite prin
nervul optic "partea dreaptă" a imaginii în partea dreaptă a creierului. Analogic funcţionează şi
partea stângă a retinei. După care cele două părţi ale imaginii – dreapta şi stânga – sunt unite de
creier. Astfel că fiecare ochi percepe tabloul "său", În cazul dereglării mişcării în comun a
ochiului drept şi a celui stâng poate fi dereglată vederea binoculară.
Construcţia ochiului
Ochiul poate fi numit un aparat optic complicat. Sarcina lui principală este de a "transmite
imaginea corectă nervului optic.

Corneea este o membrană transparentă care acoperă partea anterioară a ochiului. Ea nu are
vase sangvine, însă posedă o putere mare de refracţie. Corneea are hotar comun cu membrana
exterioare netransparentă a ochiului – sclera

Camera anterioare a ochiului reprezintă un spaţiu între cornee şi iris. Aceasta este umplută
cu lichid intraocular.

Irisul reprezintă după formă un cerc cu o gaură în mijloc (pupila). Irisul este constituit din
muşchi, datorită cărora mărimea pupilei se schimbă. Ea intră în sistemul vascular al membranei
ochiului. Irisul este responsabil pentru culoarea ochilor (daca este de culoare albastră – înseamnă
că sunt puţine celule de pigment, iar dacă sunt căprui – atunci sunt multe). Efectuează aceeaşi
funcţie ca şi diafragma în aparatul de fotografiat, reglează fluxul de lumină.

Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind de obicei de nivelul iluminării. Cu
cât este mai multă lumină cu atât pupila este mai mică.

Cristalinul este o "lentilă naturală" a ochiului. Este transparent, elastic – poate să-şi schimbe
forma, aproape instantaneu "reglând focalizarea", datorită căruia omul vede bine atât aproape cât
şi departe. Este amplasat în capsulă şi se menţine cu ajutorul zonei ciliare..
 Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă, amplasată în partea posterioară a
ochiului. Corpul vitros menţine forma globului ocular, participă la schimbul de substanţe
intraocular.

Retina este constituită din fotoreceptori (aceştia sunt sensibili la lumină) şi celule nervoase.
Celulele-receptori amplasaţi în retină se împart în două tipuri: conuri şi baghete. În aceste celule,
care produc fermentul de rodopsin, are loc transformarea energiei luminii (fotoni) în energie
electrică a ţesutului nervos, adică reacţia fotochimică.

Baghetele posedă o fotosensibilitate înaltă şi ne permit să vedem la lumină proastă. De

asemenea, ele sunt responsabile pentru vederea periferică. Conurile dimpotrivă, necesită multă
lumină pentru activitatea sa, însă tocmai acestea ne permit să observăm detaliile mici (sunt
responsabile pentru vederea centrală), oferă posibilitatea de a diferenţia culorile. Aglomerările
cele mai mari ale conurilor se află în gropiţa centrală (maculă), răspunzătoare pentru cea mai
înaltă acuitate a vederii. Retina aderează pe membrana vasculară, însă nu uniform pe toată
suprafaţa. Anume în aceste porţiuni are tendinţa să se secţioneze în cazul diferitor afecţiuni ale
retinei.
Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului ocular, care trece în partea
anterioară a globului ocular în cornee transparentă. 6 muşchi oculomotori se fixează de scler. În
ea se găsesc o cantitate mică terminaţii nervoase şi capilare.

Membrana vasculară – acoperă secţiunea posterioară a sclerei de care aderă retina, cu care
este strâns legată. Membrana vasculară este responsabilă pentru alimentaţia sangvină a
structurilor intraoculare. În cazul afecţiunilor retinei membrana vasculară deseori este implicată
îîn procesul patologic. În membrana vasculară nu sunt terminaţii nervoase, de aceea în cazul
afecţiunii acesteia nu apar dureri, care semnalează de obicei anumite neregularităţi.

Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile nervoase sunt transmise

creierului.

Tulburările funcţiilor vizuale (handicapul vizual)

Tulburările grave de vedere nu sunt neapărat rezultatul lezării primare a aparatelor
nervoase ale vederii: retina, nervii optici şi centrii corticali optici. Ele pot apare ca rezultat al
afecţiunii segmentelor periferice ale ochiului: corneea, cristalinul, mediile de refracţie a luminii
etc. În asemenea cazuri, transmiterea stimulărilor luminoase către mecanismele nervoase poate fi
întreruptă complet (cecitate completă) sau poate avea un caracter limitat (vedere slabă).
Cauza tulburărilor grave de vedere poate consta în diferite afecţiuni locale şi generale, printre
care neuroinfecţiile, tulburările de metabolism, leziunile traumatice ale ochiului, anumite
anomalii în dezvoltarea globului ocular ș.a.
Tulburările grave de vedere produc întotdeauna modificări în activitatea nervoasă generală.
Are importanţă vârsta la care a survenit pierderea vederii (cecitate congenitală sau dobândită),
localizarea leziunii în segmentele analizatorului optic (cecitate periferică sau centrală). De
asemenea, trebuie luat în considerare caracterul proceselor patologice care au produs apariţia
tulburărilor de vedere. Este deosebit de important să precizam, mai ales acele cazuri la care
tulburarea de vedere a apărut ca urmare a unor leziuni centrale suferite (meningită, encefalită,
tumori cerebrale etc.)..
Fiind lipsiţi de aportul analizatorului vizual, orbii se sprijină în procesul de orientare în
mediul extern pe alţi analizatori, în special pe activitatea analizatorului auditiv şi a celui tactil. În
asemenea situaţii, folosirea auzului şi a pipăitului, în special în mers, nu are un caracter ajutător
ca la văzător. Avem de-a face cu formarea unui sistem specific de legături nervoase, care se
formează la orbi, ca urmare a unor exerciţii repetate, pe care le impune în permanenţă viaţa. Tot
astfel se formează şi o serie de alte sisteme de legături condiţionate specifice, care stau la baza
diferitelor forme de adaptare la mediul extern, în special la baza deprinderilor de muncă. Acest
fenomen reprezintă, de fapt, mecanismul compensator, care permite nevăzătorului să iasă din
starea de invaliditate şi să se integreze într-o activitate folositoare
Studiile au pus în evidenţă faptul că analizatorul vizual mijloceşte recepţia a peste 90%
din informaţiile primite de om şi, în plus, prin această pondere, experienţa senzorială vizuală
subordonează ceilalţi analizatori într-un sistem de cunoaştere senzoriala specific omului şi
anume, cel predominant vizual.
Lipsa vederii, în special la orbii congenitali, pune în evidenţă poziţia vicioasă a capului,
rigiditatea privirii, poziţia statuară a corpului, incapacitatea de a adapta cu fineţe reacţiile motorii
la actele de conduită etc. Aceste consecinţe nu apar în acelaşi grad la orbii surveniţi, la care
reprezentările vizuale elaborate îşi pot menţine pe durate relativ lungi, capacitatea integratoare şi
reglatoare. Totuşi, pierderea bruscă a vederii într-o perioadă când sunt deja elaborate
reprezentările vizuale, atrage după sine un dezechilibru extraordinar în activitatea nervoasă
superioară, în structura automatismelor, în starea morală şi în activitatea practică a deficientului
vizual.

PARAMETRII VEDERII
1) Acuitatea vizuală
Constă în capacitatea ochiului de a distinge obiecte mici.Ea reprezintă puterea de vedere
a ochiului (M.Ștefan), care se referă la mărimea și distanța la care ochiul poate percepe distinct
obiectele. Limita inferioară la care un obiect poate fi perceput se numeşte minimum perceptibile
iar capacitatea de separare a două imagini izolate pe retină se numeşte minimum separabile.
Determinarea acuităţii vizuale se face cu ajutorul tabelelor optometrice. Acestea sunt formate
din un şir de litere, figuri, cifre sau imagini verificate statistic, de mărimi diferite care scad de la
un rând la altul, de sus in jos. În dreptul fiecărui rând este specificată distanţa la care trebuie
percepute de un ochi emetrop (normal). Examinarea se face de la o distanţă fixă de 5 m, separat
pentru fiecare ochi. La ora actuală se folosesc optometre perfecţionate, unde se poate modifica
automat nu numai mărimea literelor ci şi gradul de înclinare a lor.
Acuitatea vizuală se calculează după formula: V= d/D, unde
d = distanţa examinării (5m) şi
D = distanţa citirii rândului de către ochiul emetrop

Prin urmare, AV între 1 și 5/7,5 = 0,67 se consideră normală, în limite fiziologice, sub
aceste valori se consideră a fi ambliopie ușoară (sub 0,5), medie (între 0,5-0,3), accentuată (sub
0,1). Nevăzători se consideră a fi persoanele cu AV sub 0,08 la ambii ochi sau la ochiul cel mai
bun.
Menționăm că AV poate fi influențată de o mulțime de factori, dintre care
amintim:luminozitatea, starea fiziologică generală, starea analizatorului vizual, puterea de
acomodare și adaptare a ochiului, caracteristicile câmpului perceptiv (particularitățile cromatice,
raportul fond/obiect, mărimea obiectului, durata excitației vizuale, experiența vizuală a
subiectului ș.a.
2) Câmpul vizual sau vederea periferică reprezintă spațiul pe care-l poate percepe ochiul
care privește fix un obiect. Se determină cu perimetrul sau campimetrul optic. Acesta poate fi
CV monocular și CV binocular.
3) Sensibilitatea luminoasă este capacitatea de a diferenția intensitățile graduale ale
luminii, care se determină cu adaptometrul sau fotometrul.
4) Tonul cromatic, cu rol de recunoaștere, permite localizarea fiecărei culori particulare
percepute în interiorul scalei obiective a spectrului. . Menționăm aici că există mai multe teorii
privind natura și mecanismul sensibilității cromatice pe care le vom aborda într-o temă de
seminar.

Criterii de clasificare a deficienței vizuale

Se folosesc diferite criterii de clasificare:

1) În funcţie de datele măsurării acuităţii vizuale putem distinge diferite grade ale pierderii
acesteia:
1.- ambliopia (5-20%);
2.- ambliopia gravă (20-50%);
3.- cecitatea practică (0,5-2%) şi
4.- cecitatea totală (0 -0,5%).
Primele trei grupe de persoane sunt îndreptate spre şcolile de ambliopi, unde ponderea
mai mare o au metodele bazate pe analizatorii optic (valid), tactil-kinestezic şi auditiv bazate pe
solicitări tactil-kinestezice şi auditive iar ultima grupă, spre şcolile de nevăzători, unde se pune
mai mult accent pe solicitările tactil-kinestezice (folosirea alfabetului Braille) și auditive. Trebuie
să menţionăm că la stabilirea gradului deficienţei vizuale se vor lua în considerare şi alţi factori
cum ar fi : reducerea câmpului vizual binocular sub 20 %, strabismul, nistagmusul ş.a. De
asemenea, se are în vedere prognosticul medical al afecțiunii vizuale. Ambliopia este o slabire a
vederii, fara o avarie fizica a ochiului, si poate fi cauzata de abuzul de droguri, alcool, tigari, sau
poate fi cauzate de isterie.

2) Alţi autori fac o clasificare a copiilor după momentul instalării deficienţei în:
a) orbi congenitali şi
b) orbi tardivi cu deficienţa dobândită în primii doi ani de viaţă, la vârsta micii copilării (3-
6 ani), la vârsta şcolară (7-10 ani) şi la vârsta adultă peste 18 ani. Există şi alte clasificări în
funcţie de momentul instalării deficienţei vizuale, pe care nu le mai menţionăm aici, fiecare
operând cu perioade de viaţă mai mici sau mai mari, însă toate aceste clasificări au folosit
criteriile periodizării preluate din psihologia copilului.

De pildă, după momentul survenirii deficienţei vizuale putem distinge:

- deficienţa vizuală congenitală, apărută la naştere sau până la un an;
- deficienţa vizuală survenită survenită din copilăria timpurie până la vârsta şcolară, de
obicei până la 4 ani) şi
- deficienţa vizuală tardivă, de după vârsta de 4 ani. Copiii dispun de un bagaj de
reprezentări vizuale importante. Datele kinestezice şi auditive le evocă imaginile vizuale
anterioare, proces numit vizualizare.
- orbi cu resturi de vedere, chiar minime, care permit perceperea luminozităţii,
mărimea obiectelor şi distanţa aproximativă.
Acest aspect are o importanţă deosebită, deoarece vârsta la care a survenit apariţia
defectului vizual îşi pune amprenta asupra bagajului de reprezentări vizuale şi influenţează
dezvoltarea motricităţii şi a personalităţii de ansamblu a persoanei. Astfel, orbii congenitali nu
dispun de reprezentări vizuale iar cei care au orbit mai târziu, în funcţie de vârstă, se păstrează
reprezentările vizuale, care-i ajută la achiziţia de noi cunoştinţe.

3) După P.Henri, se deosebesc şase grupe de deficienţi vizuali, prin aplicarea concomitentă
a trei criterii (gradul deficienţei, momentul survenirii şi dinamica deficienţei –staţionară,
progresivă sau regresivă):
1. orbi totali congenitali;
 2. orbi totali congenitali cărora li s-a recuperat parţial vederea prin o intervenţie
chirurgicală;
3. orbi cu resturi de vedere staţionară de tipul sensibilităţii luminoase;
4. orbi totali care au dispus înainte de o vedere normală;
5. persoane cu resturi de vedere de tipul sensibilităţii la lumină, care au văzut normal
înainte;
6. deficienţi vizuali cu resturi de vedere care scad progresiv.

4).După etiologia şi dinamica deficienţei vizuale putem deosebi foarte multe categorii de
deficienţi vizuali, întrucât sunt numeroase cauze care o pot provoca. Acestea pot determina
particularităţi individuale specifice de care trebuie să se ţină seama in recuperarea acestor
persoane. De pildă, cunoaşterea dinamicii defectului, ne poate orienta spre cele mai bune măsuri,
după cum deficienţa de vedere este staţionară, progresivă, regresivă sau reversibilă.

5). În funcţie de localizarea defectului pe traseul analizatorului vizual (pe segmentul

periferic, pe cel de transmisie sau central), putem deosebi deficienţi vizuali cu defecte localizate
în organul vizual, pe traseul nervului optic sau în lobul occipital din scoarţa cerebrală.

6). În funcţie de complexitatea defectului apreciem fondul pe care se instalează defectul

analizat (dacă este singur sau se asociază cu deficienţe motorii, auditive, de limbaj sau mentale).
Această complexitate determină şcolarizarea persoanei în cauză în şcoli speciale specifice sau în
clase speciale.

7). Unii autori (M.D.Avramescu, 2006), deosebeşte o clasificare a deficienţilor vizuali în

funcţie de mediul educativ de care s-au bucurat înainte de instalarea defectului. Deoarece
majoritatea deficienţilor vizuali, în special orbi, sunt aduşi la şcoală cu mare întârziere după
instalarea defectului, ei prezintă frecvent o întârziere în dezvoltarea limbajului, a motricităţii, a
deprinderilor elementare de autoservire ş.a.
Nu există un criteriu unitar de clasificare din cauza multiplelor combinaţii ale cauzelor
determinante ale deficienţei vizuale, ale factorilor de mediu, de educaţie şi de particularităţile
individuale, care determină o mare eterogenitate în cadrul populaţiilor de deficienţi vizuali.

Cauzele orbirii
1) Boli infecto-contagioase cum ar fi:
a) infecţia gonococică, ce determina apariţia oftalmiei purulente care, prin lezarea corneei
produce orbirea în primele zile de la naştere.
b) trahomul - duce la orbire prin ulceraţii ale corneei; la noi cazurile sunt mai rare;
c) conjunctivitele, difterică sau rujeolică, lepra - produc orbirea prin leziuni ale corneei;
d) tuberculoza şi sifilisul produc lezarea corneei; sifilisul provoacă inflamaţia şi atrofia
nervului optic.
2) Traumatismele (explozii, răniri, accidente, arsuri), care pot afecta în grade diferite
segmente ale analizatorului vizual (receptorul, nervul optic sau zona corticală);
a) distrugerea aparatului de recepţie;
b) dezlipirea de retină;
c) retina pigmentară - care poate produce atrofia retinei şi a nervului optic;
d) infecţii - pe traiectul sau tunica nervului optic, tumorile, gamele cerebrale, compresiunea
de lungă durată datorită hipertensiunii intracraniene, staza pupilară;
 3) Intoxicaţiile - cu nicotină, alcool metilic, arsenic, intoxicaţiile medicamentoase
(streptomicină, neomicină, kanamicină), intoxicaţiile profesionale, afectează grav nervul optic,
ducând la orbire sau tulburări grave ale vederii.

Tulburările de vedere mai des întâlnite la vârsta copilăriei sunt:

a) cataracta congenitală (este ereditară). Boala se recunoaşte uşor, deoarece în locul
pupilei, care în mod normal apare neagră, cristalinul apare opac. Cataracta congenitală fiind
operabilă, copilul îşi poate recăpăta vederea într-un grad relativ după intervenţie.
b) colomboma (lipsa unei părţi din iris) - produce disconfort numai la lumina puternică,
vederea rămânând relativ suficientă. Dacă colomboma atinge şi retina, vederea este compromisă
substanţial, neexistând mijloace de tratament;
c) absenţa sau strictura (strangularea) căilor lacrimale. Această deficienţă anatomo-
funcţională produce infecţii purulente. Prin sondare sau operare, canalele lacrimale pot fi
degajate.
d) microftalmia - constă în nedezvoltarea sau atrofierea globilor oculari mergând până la
anoftalmie - lipsa globilor oculari. În general ea se instalează la un singur ochi.

Tulburări de scad
Datorită lungimii globului ocular, imaginea obiectelor reflectate de ochi poate avea
diferite poziţii. În imaginea normală, adică pe retină, ochiul este emetrop (normal). Când
imaginea se face în faţa retinei (globul mai lung), ochiul este miop.
a) Hipermetropia - Când imaginea se face înapoia retinei (globul ocular mai scurt), ochiul
este hipermetrop. Dacă trece de 3 dioptrii, obligă pe copil să privească obiectele de foarte
aproape şi expune la strabism. la hipermetrop se folosesc lentile convexe pentru a aduce
imaginea mai în faţa retinei. Hipermetropia rămâne la acelaşi grad toată viaţa.
b) Miopia - poate progresa rapid (spre deosebire de hipermetropie), încât în unele cazuri
copiii de 6-7 ani au nevoie de lentile cu 10-12 dioptrii. Acest fenomen este mai rapid în perioada
de creştere a copilului (12-16 ani), când membranele scleroticei şi retinei sunt supuse aceleiaşi
tracţiuni. La maturitate miopia devine staţionară şi poate fi corectată prin ochelari. Procesul de
corectare trebuie început de când viciul de refracţie a fost observat (eventual la grădiniţă). în
miopie se folosesc lentile divergente care împing imaginea pe retină.
c) Strabismul (ochii saşii) se manifestă prin pierderea paralelismului axei vizuale la unul
din ochi, în cazul vederii binoculare. Se ştie ca în vederea binoculară, coordonarea axelor vizuale
se realizează de centrul nervos din zona occipitală. Aşa se explică faptul că în unele cazuri. deşi
orbii au axele paralele normale, totuşi strabismul apare, fiind determinat de tulburările centrului
nervos cortical sau de tulburări apărute pe traiectul nervos. În forme uşoare, strabismul se poate
ameliora atât prin ochelari cât şi prin metode oftalmologice, dar tratamentul radical rămâne cel
operator, îndeosebi în cazurile grave.
d) În cazul unor diametre inegale în curbura corneei se produce astigmatismul: unul din
ochi vede normal, iar ochiul cu axul mai lung vede neclar. În aceste vicii de refracţie, lentilele
oculare pot corecta vederea: în astigmatism sunt folosite lentilele cilindrice, care reduc axul cel
mai mare al corneei deficiente, de la forma elipsoidală la o cornee sferică.
 Miopia, formarea imaginii înaintea retinei și corecția ei

Ambliopia, definită oftalmologic, este acea deficienţă care se manifestă prin diminuarea
acuităţii vizuale, fără leziuni organice, a căror importanţă nu este proporţională cu scăderea
vederii. Ambliopia în sens larg, reprezintă acea scădere a vederii care se menţine şi după ce s-a
făcut corecţia corespunzătoare.
În funcţie de importanţa scăderii acuităţii vizuale (A.V.), se deosebesc următoarele grade
de ambliopie:
1) ambliopie uşoară cu A.V. între 0,3 şi 0,8;
2) ambliopie medie cu A.V. între 0,1 şi 0,3;
3) ambliopie forte cu A.C. sub 0,1.
În interpretarea sindromului ambliopiei funcţionale sunt implicate o serie de fenomene
periferice şi centrale ale analizatorului vizual. În sfera ambliopiilor funcţionale deosebim două
mari categorii: ambliopii cu fixaţie centrală şi ambliopii cu fixaţie excentrică. Ambliopiile cu
fixaţie centrală sunt de obicei ambliopii uşoare sau medii. Ele se întâlnesc în circa 50% din
cazurile de strabism. Ambliopiile cu fixaţie excentrică sunt ambliopii prin inhibiţie, asociate cu
modificarea valorii spaţiale retiniene.
Faptul că sub diagnosticul de ambliopie sunt şcolarizaţi elevi cu maladii oculare foarte
diferite se explică prin aceea că maladiile implicate au o consecinţă comună şi anume, pierderea
acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi şi că aceşti elevi, neputând face faţă în şcoala generală
pentru copii cu vederea normală, sunt obligaţi sa urmeze cursurile unei şcoli speciale de
ambliopi. Datorită caracterului foarte eterogen al evoluţiei unor astfel de maladii cu implicaţii
psihologice şi pedagogice dintre cele mai dificile, ca şi faptului că limitele coeficientului A.V. în
ambliopie diferă de la un autor la altul şi de la o ţară la alta, se impun unele clarificări şi măsuri
unitare, prin colaborarea medicilor, a psihologilor şi pedagogilor. În acest sens va trebui să se
ţină seama şi de faptul că la aceeaşi A. V. capacitatea de utilizare a resturilor de vedere este
deferită de la caz la caz, în raport cu o serie de factori, esenţial fiind antrenamentul, educaţia
vederii şi oprirea evoluţiei ambliopiei. Cu aceleaşi resturi de vedere unii se adaptează mai uşor la
procesul de învăţământ, în timp ce alţii prezintă dificultăţi serioase.
Lipsa de omogenitate, datorită unei etiologii variate, condiţiile deficienţei, cu tendinţe de
evoluţie sau stagnare, precum şi unii factori subiectivi şi obiectivi determinanţi, ne obligă pe de o
parte, la o considerare individuală a cazurilor, la particularizarea lor, iar pe de altă parte, la
stabilirea a două categorii mai distincte:
a) ambliopie cu tendinţă de evoluţie spre orbire;
b) ambliopie care se stabilizează.
Distincţia dintre aceste două categorii este relativă, deoarece în condiţii de tratament
pedagogic şi oftalmologic neadecvat, unii ambliopi pot trece în categoria celor cu forme
evolutive grave.
Structura şi conţinutul procesului de învăţământ al ambliopilor sunt strict determinate de
particularităţile vederii acestora, ca şi de alţi factori implicaţi. Durata şcolarizării, ceva mai mare
la ambliopi decât la copiii cu vederea normală, permite o eşalonare judicioasă a volumului de
cunoştinţe, pentru a putea fi asimilate de ambliopi, fără suprasolicitarea sau traumatizarea
resturilor de vedere.

Particularităţiile fizico-psihice generale a deficientului de vedere

Vederea reprezintă una din cele mai complexe funcţii. Ochiul este cel mai complex
analizator la distanţă, care permite organizarea specifică a mesajelor informaţionale de la alţi
analizatori.Vederea ocupă un loc central în reflectarea realităţii, în analiza obiectelor în mişcare,
a lumii, culorilor, spaţiului tridimensional. La nevăzători integrarea imaginii se poate face numai
prin analizatorii prezenţi, existenţi. Sub aspect psihologic vederea este ajutată de tact şi pipăit, ca
forme de reflectare nemijlocită a realităţii. Se apreciază că 80-85% din informaţiile prelucrate de
creierul uman sunt date de analizatorul vizual. Faptul care face ca lipsa vederii la nevăzători să-i
apropie de văzători sub aspectul cunoaşterii constă în antrenarea încă din ontogeneză a celorlalţi
analizatori care să suplinească lipsa vederii.
Encefalograma la nevăzători se caracterizează prin dispariţia ritmului alfa şi deplasarea
focarului activităţii electrice maxime din zona occipitală în zona centrală unde se află percepţia
tactil kinestezică. Acest fapt reflectă compensarea intrasistemică. La nivelul activităţii nervoase
superioare au loc modificări care reflectă infirmitatea vizuală şi modul în care deficientul vizual
se adaptează la situaţia ca atare. Unele cercetări au constatat că 70% din nevăzători au volum
cranian mai mic decăt normal. Deasemenea deficienţa vizuală are influenţă asupra relaţiilor
sociale şi a unor aspecte morfofuncţionale ale organismului. Astfel din cauza lipsei funcţiei
expresive a ochilor are loc modificarea mimicii. Copiii orbi se prezintă la şcoală cu o dezvoltare
fizică întârziată de circa 2 ani. Lipsa controlului vizual asupra corpului duce la atitudini
deficiente şi defecte fizice accentuate de sedentarism.
Între cele mai frecvente deficienţe fizice enumerăm: capul şi gâtul aplecate înainte sau
lateral; umerii căzuţi, aduşi sau ridicaţi; torace îngust, membre superioare şi inferioare subţiri;
spate plan, cifotic sau rotund; coloana vertebrală cu deviaţie; mişcări limitate la strictul necesar;
lipsa simetriei membrelor într-o mişcare comună sau dificultăţi de coordonare (mers de barză);
mersul este rigid, nesigur ( după M.D.Avramescu, 2006).
Din cauza motricităţii reduse şi a deficienţelor de dezvoltare somatică, nevăzătorii au
tulburări de respiraţie şi de circulaţie şi manifestări motorii negative cum ar fi: manierismele,
ticurile şi altele. Acestea se fixează în copilărie şi se corectează foarte greu. Amintim mai jos
cele mai frecvente ticuri:
A) copiii orbi care au resturi de vedere de tipul sensibilităţii luminoase manifestă un „joc"
cu aceste resturi (de ex. apăsarea cu degetul pe globul ocular, mişcări de legănare în faţa unei
surse luminoase, mişcări rapide cu degetele în faţa ochilor).
 B) la nivelul mimicii feţei apar grimase, încreţirea frunţii şi a buzelor sau mişcări
stereotipe ale capului,
C) la alte nivele putem avea stereotipii motorii cum ar fi pendularea capului, legănarea
braţelor şi picioarelor, învârtirea sau sărirea pe loc, întinderea corpului spre o sursă sonoră,
frecatul mâinilor, lovirea genunchilor.
Dezvoltarea fizică mult întârziată la nevăzători este cuplată cu o dezvoltare psihică
specifică. Dezvoltarea proceselor psihice decurge în mod specific când vederea este incompletă.
Dezvoltarea psihică nu este omogenă, dificultățile formării și coordonării schemelor senzorio-
motorii pot afecta operațiile intelectuale, care se formează mai greu, dar dezvoltarea intelectuală
de ansamblu se poate desfășura normal. Astfel percepţia are un registru mult mai restrins, care
determină mari dificultăţi în structurarea experienţei de cunoaştere. Analizatorii restanţi pot să
asigure numai informaţii incomplete la nivelul scoarţei cerebrale. Lipsa percepţiei spaţiale,
tridimensionale şi a obiectelor mari, determină dificultăţi insurmontabile în formarea
reprezentărilor şi altor procese psihice.
În privinţa sistematizării şi organizării memoriei constatăm că ele se pot dezvolta la un
nivel remarcabil prin contribuţia spiritului de observaţie, a unui limbaj bine structurat şi a unei
atenţii voluntare care cunoaşte la nevăzători un nivel mai ridicat de acţionare. În funcţie de
momentul apariţiei cecităţii şi de gradul de afectare a analizatorului vizual, psihomotricitatea
prezintă o evoluţie şi o organizare specifică. Schema corporală se realizează mai târziu şi mai
greu la nevăzători. Deasemenea, orientarea spaţială este strâns legată de experienţa individuală
de orientare, de nivelul de reprezentări.În funcție de momentul survenirii deficienței vizuale apar
diferențe semnificative privind modul de structurare a realității între persoanele cu cecitate
congenitală și cele cu cecitate survenită după vârsta de 3-4 ani, ceea ce diminuează șansele unei
reprezentări complete și precise. La nevăzători percepția vizuală este înlocuită de celelalte
simțuri (auditiv și tactil). Exersarea deosebită a acestor modalități /simțuri/ poate lăsa impresia
falsă că se îmbunătățesc valorile pragurilor senzoriale absolute. În realitate, este vorba de
antrenarea celor două simțuri, în condițiile unei atenții bine focalizate, ale unor interese cognitive
slabe și imprecise și a unei memorii active și fiabile.
Reprezentările vizuale se formează la ambliopi pe calea obișnuită, în raport de restantul
visual și de capacitatea de valorificare a acestuia, iar la nevăzători, prin intermediul celorlalte
simțuri. Reprezentările spațiale sunt cele mai deficitare, cu dificultăți majore în aprecierea
distanțelor mari și a raporturilor dintre obiectele mari. Pe de altă parte, ,,hărțile mintale” extrem
de precise, demonstrează o foarte bună reprezentare a spațiului explorat.Acestea au o
componentă motrică substanțială, la care se adaugă indici acustici, tactili, osmici. Aceste hărți
mintale sunt permanent actualizate și completate, ceea ce conferă nevăzătorilor un simț excelent
de orientare. Pe de altă parte, plasarea lor într-un mediu străin, aglomerat de diferite obstacole și
poluat sonor le crează o stare de profundă confuzie, de teamă față de locuri necunoscute.
Deplasarea în spații deschise este problematică dacă nu există repere stabile (sonore) care să-i
orienteze. Foarte important la nevăzători este necesitatea aşezării şi păstrării obiectelor în locuri
bine delimitate pentru a putea fi uşor găsite.
Experiența cognitivă și practică fiind deficitară conduce spre dificultăți de învățare încă
din primul an de școală, (din cauză că el poate fi privat de instrucția preșcolară), dar aceste
dificultăți pot fi surmontate prin o educație adecvată. Sunt mult întârziate maturizarea
emoțională, autocontrolul și stabilitatea emoțională și comportamentală, autonomia reală,
dezvoltarea conștiinței de sine, comportamentul interpersonal, ceea ce duce de multe ori la
dificultăți adaptative și integrare socială deficitară.

Gândirea și limbajul se fundamentează pe datele experienței senzoriale și pe input-ul

verbal, elaborate social. Din păcate, decalajul dintre concret și abstract, dintre iconic și verbal, nu
poate fi umplut cu simple cuvinte. Astfel că unii nevăzători pot opera correct cu noțiuni despre
fenomene și obiecte, pot generalize și abstractiza la niveluri superioare, dar când li se cere să
descrie conținutul concret al generalizărilor și abstractizărilor exprimate, fie că nu cunosc acest
conținut fie că îl exprimă greșit sau cu lacune serioase. După V. Preda, (1994), multe conduit ale
nevăzătorilor sunt comparabile cu cele ale văzătorilor și nimic nu ne autorizează să credem că
lumea nevăzătorilor este eterogenă și fundamental diferită de cea a văzătorilor atât în domeniul
logic cât și în cel spațial.
Fiabilitatea crescută a memoriei deficienților visual trebuie pusă pe seama
antrenamentului zilnic. Nevăzătorii se străduiesc să memorize elementele esențiale ale unei
experiențe de viață cotidiană sau de învățare, fiind conștienți de faptul că ocaziile de explorare
direct sunt reduse ca frecvență și durată și că de multe ori acestea devin irepetabile. Având rol
compensator evident, memoria logică se dezvoltă în conformitate cu necesitățile individuale de
cunoaștere și orientare spațială, cu cele de comunicare și interrelaționare umană.
Personalitatea deficienților vizuali congenitali este, în genere, echilibrată. Aspirațiile
sunt conforme cu capacitățile, dar uneori apar tendințe de autoapreciere. În cazul celor cu
cecitate survenită brusc, în urma unor accidente sau boli, se remarcă inițial o dezechilibrare
puternică a personalității, însoțită de trăiri afective negative și paroxistice ce pot duce chiar la
suicid. Aceste persoane pierd dintr-odată toate reperele foxate de-a lungul anilor, precum și
deprinderile automatizate asociate acestora. Treptat, în urma unor programe de reeducare, ce nu
se limitează la valorificarea restantului vizual și la activarea modalităților compensatorii, ci și la
restructurarea întregului stil de viață, persoanele în cauză, consideră Buică C. (2004), încep să
capete abilitățile necesare orientării spațiale, și prestării unei meserii adecvate, ajungând ca, pe
baza reprezentărilor vizuale anterioare să depășească destul de rapid limitările impuse de
deficiență.
Prin o instrucție și educație adecvată și individualizată, care să valorifice plenar și
restanțele vizuale, continuate cu eforturi de autoeducație și autoinstruire, deficientul de vedere
poate atinge aproape toți parametrii care desemnează starea de normalitate.
În general deficienţii de vedere sunt disciplinaţi şi manifestă un autocontrol faţă de
propriile comportamente pentru a realiza o relaţie cât mai bună cu cei din jur.

Recuperarea deficienţilor de vedere

Se cunosc trei posibilități de intervenție:
1). Prin intervenție chirurgicală reparatorie se rezolvă ori se ameliorează deficiențele
vizuale cu etiologie organic precizată.
2). Prin compensare protetică duce la corectarea sau ameliorarea tulburărilor de refracție
optică prin recurgerea la lentil, înlocuire de cristalin.
3) Intervenția psihopedagogică urmărește îmbunătățirea eficienței vizuale, activizarea,
mobilizarea tuturor potențialităților vizuale, cu accent pe dezvoltarea:
- strategiilor exploratorii oculomotorii;
- schemelor perceptive;
- atenției vizuale și coordonării visual-motorii;
- memoriei vizuale operatorii și a celei de lungă durată;
- capacității de structurare perceptivă și de reprezentare spațială;
- judecăților operatorii cu specific visual.

În cazul ambliopilor se acţionează în primul rând pentru ocrotirea vederii restante, prin
limitarea activităţii vizuale şi evitarea condiţiilor de muncă ce ar putea dăuna vederii. Se
urmăreşte:
- conservarea vederii, folosirea ei în condiţii optime, învăţarea elevilor să-şi folosească
posibilităţile vizuale şi dezvoltarea capacităţii de percepere activă şi sistematică.
- dezvoltarea încrederii în sine şi a unui nivel de aspiraţie potrivit cu posibilităţile lui,
 - înlăturarea sentimentelor de inferioritate,
- dezvolatrea funcţiilor vizuale superioare prin sporirea atenţiei vizuale, a memoriei vizuale, a
gândirii, imaginaţiei.
- trebuie evitate atât suprasoliciatarea cât şi supraprotecţia vizuală.
În cazul nevăzătorilor recuperarea urmăreşte: formarea şi dezvoltarea deprinderilor de
autoîngrijire, de percepere a mediului ambiant, de orientare în spaţiu şi timp (prin stimularea şi
dezvoltarea simţurilor existente şi prin folosirea de repere şi mijloace auxiliare cum ar fi:
numărul de paşi, vibraţii, baston alb, ritm biologic), învăţarea scris-cititului în Braille şi formarea
unor capacităţi de muncă în vederea integrării socio-profesionale.

Integrarea nevazatorilor
In concepția româanească asupra integrării s-a conturat cadrul favorabil ca acest subiect,
handicapatul, să fie pregatit pentru dobandirea unor calități fizice și psihice care să-i faciliteze
exercitarea unor profesiuni si a unor comportamente cu caracter adaptativ la cerintele societatii.
Se urmăresc:
- Obiective recuperatorii şi compensatorii: ocrotirea vederii restante; folosirea eficientă a
posibilităţilor vizuale, în scopul perceperii active şi sistematice a realităţii; utilizarea la maximum
a celorlalte aferenţe senzoriale pentru a completa sau înlocui vederea; prevenirea, remedierea şi
înlăturarea unor posibile tulburări în planul dezvoltării psiho-motrice; educarea psihomotrică în
scopul asigurării independenţei şi siguranţei în mişcare; corectarea reprezentărilor vizuale,
completarea şi îmbogăţirea acestora prin noi experienţe.
Obiective educaţionale: accesul la toate gradele şi formele de învăţământ; pregătirea
ştiinţifică, tehnică şi culturală; orientarea şcolară şi profesională; desfăşurarea de activităţi
didactice, care să consolideze şi să perfecţioneze mecanismele compensatorii; operaţionalizarea
conţinuturilor educaţionale prin metode şi mijloace accesibile.”1

Argumente pro-integrare :
1. informatiile predate, programele si metodologiile specializate ce se aplică în învățământul
special nu sunt altceva decât o prelucrare simplificată a celor din învățământul de masă;
2. grupele sau clasele de elevi nevăzători nu pot fi omogenizate în învătământul special
pentru că se remarcă existența unei diversități accentuate a structurilor psiho-fizice ale
subiecților;
3. în învățământul special cadrele didactice cunosc o continuă scădere a motivației și a
interesului pentru profesie, pentru specialitate, deoarece au o solicitare redusă;
4. caracterul de instituționalizare specific învățămăntului special contribuie la accentuarea
izolării copiilor nevăzători față de mediul obișnuit și la reducerea contactului cu lumea
văzătorilor;
5. o data cu integrarea în școlile de masă copiii nevăzători sunt stimulați de mediul
competițonal și de performanțele școlare existente în condițiile obișnuite;
6. ca urmare a contactului direct cu elevii nevăzători cei normali îi vor înțelege mai ușor, îi
vor accepta și își vor forma atitudini de protejare a acestora.
Recunoaștem că la noi în țară nu sunt îndeplinite toate aceste condiții, fapt pentru care in
prezent nu este oportună desființarea învățământului special, dar nici nu putem renunța la ideea
de integrare și pregătire a copiilor nevăzători în comunitatea normalilor.
În ultimul timp, datorită scăderii natalității, sunt tot mai puțini copii, astfel încât clasele
obișnuite nu mai sunt atât de numeroase, profesorii putându-se ocupa mult mai bine de toti
elevii, fie ei normali, fie ei cu deficiență vizuală.

1
Ştefan, Mircea, Psihopedagogie Specială – Deficienţa de vedere, p. 189
 De multe ori, în clasele școlilor speciale diferența de vârstă dintre elevi este o reală
problemă. Ei urmează cursurile mai târziu, datorită unor intervenții chirurgicale suferite sau din
alte numeroase motive. Aceasta poate duce la tulburări între elevi, la supremația celor mari față
de cei mici. În clasele obișnuite nu se intâlnește o astfel de situație.
Apariția cărților electronice și a celor sonore permite și nevăzătorilor, într-o măsură mai
mare să între în competiția cu ceilalți oameni. Calculatorul permite realizarea comunicării scrise,
corespondența, informarea etc.
Există o multitudine de servicii de care beneficiază nevăzătorii de la o vârstă fragedă spre
a-i ajuta la integrare : profesori itineranți, fundații, agenții neguvernamentale etc.

Pentru ca ai nostri copii sa aibă o perspectivă mai bună în viitor, trebuie să încurajăm părinții
să nu exagereze handicapul copiilor lor” (Hester Turner, 1959). Orientarea și încadrarea
profesională a deficienților de vedere are o semnificație cu mult mai complexă decât o au aceste
procese la omul normal. Formarea necesității de a activa, de a exercita o anume profesie
constituie condiția esențială a procesului compensator, psihofiziologic și normal, singura cale de
umanizare, de recuperare și adaptare constructivă la cerințele vieții.
Dezvoltarea tehnicii și avansarea științei, apariția calculatorului și, mai ales, a soft-ului
special pentru nevăzători oferă o perspectivă mai largă de viitor, un spectru mai larg de meserii
pe care nevăzătorul să le poată exercita: secretar, avocat, administrator, poate să conducă chiar
unele mici afaceri etc. La noi în țară datorită, in mare masură, regimului comunist, societatea are
mult mai mari reticențe față de nevăzători. Oamenii nu au incredere să le ofere alte meserii decât
cele obisnuite : fabricanți de perii, cartonaje, maseur, profesor (doar în școli de nevăzători).
Totuși, există și nevăzători care exercită și alte meserii sau care au afacerea lor proprie.

Recuperarea deficienţilor de vedere

În recuperarea nevăzătorilor trebuie să se urmărească: formarea şi dezvoltarea
deprinderilor de a se autoîngriji, de a percepe mediul ambiant, de a se orienta în spaţiu şi timp
prin stimularea şi dezvoltarea simţurilor existente; folosirea de repere şi mijloace auxiliare, cum
ar fi: număr de paşi, vibraţii, ritm biologic, baston etc.; învăţarea scrisului şi a cititului specific –
alfabetul Braille; abilitarea deficienţilor de vedere de a putea realiza o meserie adecvată
deficienţei în vederea integrării lor sociale.
La noi în ţară, nevăzătorii sunt educaţi şi şcolarizaţi în unităţi speciale; sunt pregătiţi în
şcoli profesionale şi licee şi pot urma instituţii de învăţământ superior ca orice persoană normală.
Rezultatele obţinute sunt edificatoare pentru formarea personalităţii şi integrarea socio-
profesională a subiectilor. În acest sens, subliniem performanţele obţinute de unii deficienţi de
vedere, pregătiţi prin şcoli profesionale sau tehnice în profesii ca: masori, asistenţi medicali,
prelucrători mobilă, telefonişti, radiofonişti, acordări instrumente muzicale, confecţioneri de
perii, obiecte de nuiele, mături, nasturi, ambalaje, tapiţerie etc. Dar şi mai edificatoare sunt
performanţele celor care au o pregătire universitară şi care s-au afirmat ca matematicieni,
fizicieni etc