Cursul nr.

4-5

Disabilitatea auditivă și măsurile de protecție socială.Tulburările funcției auditive.

Clasificare. Grade. Tipuri. Tulburările vestibulare. Noțiuni de audiometrie și
protezare.Implicații ale pierderii de auz în mediul școlar și social.Recuperarea prin
demutizare, protezare, implant cohlear. Integrare școlară și socială.Profesionalizare.

În cadrul handicapurilor senzoriale, un loc specific îl ocupă handicapul auditiv, prin

ponderea de 1,5% din cadrul populaţiei şi prin urmările specifice privind structurarea sistemului
psihic și recuperarea acestor persoane. Pe plan internațional, Federația Mondială a Surzilor
menționează că are în evidență cca 75 milioane de membri, iar Asociația Națională a Surzilor din
Romania are cca 24.000 de membri cu pierderi grave și profunde de auz.
Primele mărturii scrise despre persoanele cu handicap au apărut în ţara noastră în vechile
documente (boiereşti, domneşti şi mănăstireşti) de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru
Rareş, Matei Basarab, Mihai Viteazul şi Vasile Lupu, care se refereau la „miluirea mişeilor,
calicilor şi săracilor”, surzii fiind incluşi în categoria mişeilor. În „Pravila de la Govora” (1640)
se pomeneşte despre cei care şi-au pierdut auzul. În „Cartea românească de învăţătură”, în
Pravilele împărăteşti din vremea lui Vasile Lupu şi în „Îndreptarea legii”, apărută în 1652 la
Târgovişte, pe vremea lui Matei Basarab, legiuitorii erau îndemnaţi să fie îngăduitori cu cei
vinovaţi, dacă sunt surzi şi muţi.
De asemenea, încă de pe atunci se făcea o diferenţiere între surdomuţii care nu puteau să
vorbească şi cei care ştiau să scrie şi să citească. În ,,Codul civil” roman adnotat de Hamangiu,
există referiri la surdomuţi. Când aceştia (fie martori sau acuzaţi) nu ştiau să scrie, preşedintele
tribunalului numea din oficiu, ca interpret, o persoană care este deprinsă cu vorbirea lor. (deci,
încă de pe atunci, era recunoscută necesitatea interpreţilor în instanţele judecătoreşti). La baza
acestor preocupări, de esenţă filantropică, au stat sentimentele de omenie şi principiile moralei
creştine Printre pionierii acestor preocupări putem aminti pe Băcilă, fost husar în armata lui
Napoleon care, întors în țară, deschide prima școală particulară pentru surzi la Dumbrăveni,
lângă Sibiu, în anul 1827. Aici se folosea metoda de instruire franceză, cea mimico-gestuală. Din
motive financiare, în 1847 școala se închide. De asemenea, dr. Carol Davila, înfiinţează în 1863
o formă de şcolarizare pe lângă azilul “Elena Doamna”, apoi, în 1895, “Institutul pentru surdo-
muţi” de la Focşani.
Ne facem datoria de onoare de a-i menţiona aici pe Teodot Cernăuţeanu, Ioan
Creiniceanu, Dimitrie Rusticeanu, Sevastița Popescu, Dumitru Ciumăgeanu, Valer Mare,
Constantin Pufan, Lucia-Măescu Caraman și Alexandru Caraman şi, mai recent, Ilie Stănică,
Aurel Taflan, Ion Manolache, Popa Mariana și mulți alţii, care s-au preocupat de dezvoltarea
învățământului pentru deficienții de auz. Aceștia au tradus, în special din literatura franceză, rusă
şi germană, diverse lucrări privind istoria educaţiei surzilor. Mai mult, ei au elaborat primele
abecedare speciale şi alte lucrări. Activitatea acestora a fost continuată de contemporani cum ar
fi Mare Valer la Universitatea din Cluj, Pufan Constantin la Universitatea din Bucureşti,
Ciumăgeanu Dumitru la Universităţile din Cluj şi Timişoara, soţii Caraman Lucia-Măescu şi
Alexandru Caraman, Stănică Ilie, Popa Mariana, toţi la Universitatea din Bucureşti şi alţi
educatori din şcolile speciale.

Tulburările funcţiilor auditive

Tulburările de auz - surditatea, hipoacuzia– sunt legate de leziunea analizatorului auditiv,
care este compus din receptorul periferic (organul lui CORTI), aşezat în melcul urechii interne,
nervul auditiv, care pleacă de aici şi se continuă în creier, prin căile auditive şi, în fine, zona
auditivă corticală localizată în lobul temporal Tulburările de auz din copilărie sunt de cele mai
multe ori o consecinţă a lezării sistemului nervos, mai ales a nervului auditiv şl uneori a căilor
auditive sau a segmentului cortical.

În funcţie de localizarea tulburării auditive putem deosebi afecţiunile situate la nivelul urechii
externe (malformaţii ale pavilionului sau lipsa acestuia, obstrucţia canalului conductor,
excrescenţele osoase cum ar fi osteoporoza.
Dintre afecţiunile situate la nivelul urechii medii, amintim inflamarea trompei lui
Eustachiu, otite purulente, mastoidite, perforarea membranei timpanului, otoscleroza, leziuni sau
malformaţii ale oscioarelor ş.a. La nivelul urechii interne putem avea leziuni sau deformări ale
labirintului membranos sau osos, ale canalelor semicirculare, utriculei, saculei sau membranei
bazilare, unele leziuni ale organului lui Corti. La nivelul traseului nervos sau al zonei auditive
din scoarţa cerebrală pot apare surdităţi grave.
Cunoaşterea cât mai exactă a locului şi gravităţii tulburării auditive contribuie la
protezarea adecvată, individualizată şi la folosirea optimă a resturilor auditive în procesul de
demutizare şi în viaţa cotidiană.
Scăderea controlului auditiv are o influenţă negativă asupra psihicului copilului
hipoacuzic. În etapele iniţiale de şcolarizare a acestor copii se observă adesea scăderea nivelului
activităţii de cunoaştere. Găsindu-se într-o şcoală de masă şi neputând percepe o parte însemnată
a materialului şcolar, copilul hipoacuzic începe să obţină rezultate tot mai slabe la învăţătură. În
paralel, încep să se contureze trăsături specifice ale conduitei ca: dezorientare, nesiguranţă,
răspunsuri neadecvate, în afara problemei, mai ales la întrebările puse pe neaşteptate. După toate
probabilităţile, această împrejurare se explică prin următoarele cauze: copilul fie că nu aude
deloc întrebarea pusă şi, prin urmare, nu poate să răspundă, fie că neauzind exact şi neînţelegând
sensul, răspunde neadecvat. În majoritatea cazurilor, intelectul acestor copii este normal, dar
scăderea recepţiei auditive complica instruirea lor şi uneori o face imposibilă în condiţii
obişnuite. Prezenţa defectului auditiv şi greutăţile de adaptare la mediul şcolar generează la copil
un sentiment de inferioritate. Acesta duce la formarea unor trăsături negative de caracter ca:
nesociabilitate, neîncredere, irascibilitate etc. Una dintre sarcinile şcolii speciale este sa prevină
dezvoltarea unor asemenea stări.
Agnozia auditivă. Prin agnozie auditivă se înţelege o formă specifică de tulburare a
analizei şi sintezei acustice, care apare ca rezultat al unei leziuni corticale. Esenţa constă în faptul
că, deşi auzul se păstrează normal, bolnavul pierde capacitatea de a recunoaşte după caracterul
sunetului diferite obiecte cunoscute. Astfel, el nu poate să recunoască după sunet ceasornicul,
care îi este pus la ureche, un clopot care sună, soneria, un instrument muzical etc. În cazurile mai
complicate se constată şi pierderea totală sau parţială a capacităţii de înţelegere de către bolnav a
vorbirii ce i se adresează. Bolnavul se aseamănă cu un om căruia i se vorbeşte într-o limbă
străină, pe care el o aude dar n-o înţelege. Tulburări se produc atât în înţelegerea limbajului sonor
(oral), cât şi scris

Diagnosticarea se poate face din primul an de viaţă. Depistarea precoce a deficienţei

auditive la vârstele cât mai mici ale copiilor, 0-4 ani, uşurează activitatea de instruire şi educare
desfăşurată de profesori sau părinţi. Acţiunea de înlocuire a percepţiilor auditive cu cele vizuale,
prin citirea labială cât mai de timpuriu, face să sporească succesul în materie de educaţie.
Învăţarea limbajului de către copil este primul obiectiv ce trebuie înfăptuit, în general, după
naştere. Auzul omului - pe lângă faptul că pune organismul în legătură cu mediul înconjurător
(aşa-numita funcţie de semnalizare a analizatorului acustic) are şi un rol deosebit în formarea
vorbirii, care serveşte la exprimarea ideilor şi gândurilor şi face posibilă stabilirea relaţiilor
sociale între oameni.
Cercetările au pus în evidenţă că auzul este prezent încă din a 20-a săptămână de sarcină.
Fătul este capabil să audă sunetele din exterior (vocea mamei) sau din interior (mişcarea
sângelui). El aude mult mai bine sunetele cu frecvenţă joasă decât pe cele cu frecvenţă ridicată.
Un copil normal de 0-4 luni tresare la sunete bruşte şi puternice şi îşi îndreaptă privirea spre
sursa sonoră. La vârsta de 3-6 luni devine interesat de diferite sunete şi se joacă cu sunetele,
producându-le mai mult sau mai puţin voluntar. La 6-12 luni el gângureşte şi începe să înţeleagă
cuvinte simple ca ,,mama”, ,,tata”, ,,pa”, ,,papa” ş.a. Între 12-18 luni gânguritul începe să se
transforme în cuvinte, copilul producând cca 20 de cuvinte şi înţelegând cca 50. De menţionat că
şi copilul cu surditate congenitală poate să gângurească la aproximativ aceeaşi vârstă iar daca
această manifestare verbală nu este încurajată, ea dispare. La 2 ani copilul poate să cunoască cca
200-300 de cuvinte. Ii va plăcea să-i se citească poveşti, chiar dacă nu va înţelege prea bine
semnificaţia unor cuvinte. El poate să identifice imagini şi poate numi lucrurile observabile. La
vârsta de 3-4 ani copilul poate să folosească cuvinte şi propoziţii pentru a-şi exprima nevoi,
sentimente etc. După care are loc o dezvoltare semnificativă în continuare a vocabularului,
înţelegerii şi pronunţiei.
Având în vedere cele expuse mai sus, putem trage concluzia că un copil care a pierdut
auzul la naştere sau în diferite faze ale dezvoltării limbajului său, va avea o întârziere
corespunzătoare a dezvoltării acestuia în diferite faze, comparativ cu un copil care a pierdut
auzul după formarea vorbirii. De asemenea, o importanţă decisivă o are gravitatea pierderii
auditive: cu cât pierderea este mai gravă cu atât mai mult este afectată dezvoltaea vorbirii şi a
celorlalte procese psihice.
Părinţii, cu care copilul este în contact permanent, au sarcina să observe orice abatere de
la dezvoltarea normală a acestuia. În al doilea rând - educatoarea, în creşă, cămin sau grădiniţă.
Este posibil ca, chiar imediat după naștere să se afirme dacă un copil aude sau nu.De obicei,
părinţii consultă medicul după 2 ani de la naştere, când au constatat că copilul lor nu vorbeşte,
fără să fi sesizat însăşi surditatea. Este de ajuns să sunăm o jucărie, să scuturăm un clopoţel la
urechea copilului, fără să le vadă şi să observăm dacă aude sau nu. Dacă nu aude, nu întoarce
capul și nu clipește. Trebuie să ţinem seama că aparatul auditiv al nou-născutului nu
funcţionează în primele 2 săptămâni. Numai după 3 luni el începe să întoarcă capul la voce sau la
zgomotele normale. Până la 2 ani concluziile pot fi probabile, nu certe. Între 2 şi 6 ani se poate
diagnostica mai precis surditatea. La aceste vârste putem aplica metode de examinare a auzului
cum sunt: acumetria tonică - acumetria instrumentală şi audiometria. Examenul funcţiei auditive
are scopul să precizeze dacă auzul este normal sau deficitar şi care este procentul de pierdere
auditivă.
Există unele manifestări comportamentale care indică prezenţa unei pierderi auditive.
Cele mai semnificative sunt:
- nu tresare la sunete sau zgomote puternice;
- nu poate localiza sursa sonoră;
- încetarea sau modificarea gânguritului;
- amplifică sunetele când stă în apropierea unei surse sonore (TV, radio);
- îşi atinge frecvent urechile;
- nu reacţionează la auzirea numelui propriu;
- nu răspunde la unele comenzi simple;
- fuge de contactul cu alţi copii sau devine agresiv datorită frustrării sau neînţelegerii ş.a.

Clasificări ale tulburărilor de auz

În literatura de specialitate sunt descrise numeroase clasificări ale tulburărilor de auz
din perspectiva medicului, a sociologului, a pedagogului, ş.a. Există şi o definiţie sub aspect
cultural dată persoanelor surde de Carol Padden, K. Markovitz şi J. Woodward, aceasta fiind „un
grup de persoane care au un limbaj comun, limbajul mimico gestual, şi o cultură comună”.
Cele mai numeroase definiţii sunt cele medicale, ele asociind surditatea cu probleme psihologice,
de învăţare şi de comunicare. Dintre numeroasele clasificări ale deficienţelor de auz vă
prezentăm pe cele realizate în funcţie de etiologia ei sau după momentul de apariţie.
Dupa D.Sarafoleanu si C. Sarafoleanu (1997), ,,surditatea nu este, de fapt, o boala, ci un
simptom corespunzator unei etiologii diverse”. Noi nu dorim să ne substituim specialității
medicale când vorbim derspre deficiențele de auz ci le vom aborda din perspectiva
psihopedagogică și socială, pentru a ințelege implicațiile pierderii auditive asupra activității
persoanei respective (cum să se folosească restantul auditiv cu ajutorul protezelor, modalitățile
optime de comunicare de ex.).
Pierderile auditive fac parte din categoria handicapurilor senzoriale, ele reprezentând
diminuarea, pierderea parţială sau totală a auzului, care duc la perturbarea relaţiilor, a
comunicării şi comportamentului individului cu lumea care-l înconjoară. Cu cât tulburările de
auz se instalează mai de timpuriu, în special în perioada preverbală (până la 2-3 ani), cu atât vor
fi mai grave dificultăţile de comunicare, ele având ca efect principal instalarea muţeniei. Ca
punct de referinţă se ia vârsta de aproximativ doi ani, până la care se achiziţionează şi se
stabilizează limbajul verbal. Acesta, odată format, va contribui în mod substanţial la dezvoltarea
actului comunicării, la obţinerea de informaţii, la facilitarea învăţării şi la integrarea în societatea
auzitorilor.
Unii autori (D.M.Avramescu, 2006), consideră că dacă auzul dispare la câţiva ani de la
însuşirea limbajului, se ajunge la dificultăţi în menţinerea nivelului de dezvoltare psihică atins
anterior, în special a nivelului dezvoltării verbale. Vocabularul, intensitatea vocii sau exprimarea
gramaticală ar fi cel mai afectate. Noi considerăm că aceste afirmaţii trebuie emise cu prudenţă,
deoarece efectele pierderii unor calităţi ale emisiei verbale depind de vârsta la care a avut loc
pierderea auzului. Însă, nivelul vocabularului şi al corectitudinii gramaticale depind de educaţia
de care a beneficiat persoana care a devenit surdă şi de eforturile pe care le face în continuare
pentru a menţine un nivel ridicat al educaţiei sale. Prin urmare, efectele deficienţei auditive sunt
diferite, ele depind de vârsta la care a apărut surditatea, de particularităţile psihice individuale, de
mediul în care trăieşte şi de atitudinea celor din jur.
Surditatea poate atinge una din urechi, sau ambele urechi Dacă numai una din urechi
este afectată, cealaltă ureche sănătoasă va suplini funcţiile celeilalte.

1. După criteriul părţii afectate a analizatorului avem următoarea clasificare:

a) surditate (hipoacuzie) de transmisie sau de conducere – sunetul este împiedicat să ajungă
la urechea internă din cauza lezării urechii externe (conduct auditiv), timpanului sau urechii
medii;
b) surditate (hipoacuzie) de percepţie ce presupune pierderea funcţiei de recepţie a stimulilor
specifici, deci leziuni ale organului Corti sau a căii de transmisie;
c) surditate (hipoacuzie) centrală, în care apar dificultăţi sau imposibilităţi ale decodificării
impulsurilor nervoase, şi deci ale formării senzaţiei specifice prin lezarea proiecţiei pe scoarţă a
analizatorului;
d) surditate (hipoacuzie) mixta, când îmbracă aspecte din cele¬lalte forme expuse mai sus.
Este şi cel mai des întâlnită formă de handicap auditiv.

2.După gravitatea tulburării auditive deosebim:

a) Hipoacuzia, care se caracterizează prin scăderea auzului mai mult sau mai puţin
accentuată, la ambele urechi, ceea ce se reflectă, într-o bună măsură, asupra posibilităţilor de
comunicare normală cu mediul înconjurător. Mai frecvent, hipoacuzia este generală sau locală,
datorată nedezvoltării congenitale, ca o consecinţă a lezării urechii medii, datorită unor infecţii a
organelor auditive. Într-o serie de cazuri, hipoacuzia poate să apară ca rezultat al îmbolnăvirii
sistemului nervos central din cauza meningoencefalitei. De asemenea, pot avea o influenţă
negativă asupra funcţiei auzului diferitele afecţiuni ale nasului şi ale gâtului.
Hipoacuzia are o influenţă negativă atât asupra limbajului cât şi asupra psihicului
copilului. Gradul acestei influenţe este, totuşi, foarte diferit, individualizat şi depinde, înainte de
toate, de tipul de sistem nervos al copilului, de nivelul dezvoltării intelectuale şi de condiţiile
mediului înconjurător. Astfel, observaţiile arată că la majoritatea hipoacuzicilor, limbajul este
deficitar, mai ales în cazurile când scăderea auzului a survenit în copilăria timpurie, fapt care se
explică prin scăderea controlului auditiv. Menționăm că la ora actuală se folosește termenul de
hipoacuzie pentru a indica toate gradele pierderii de auz.
Majoritatea studiilor referitoare la problematica handicapului auditiv, tind să considere
pierderea capacităţii de receptare senzorial-auditivă, astfel:
a) hipoacuzie uşoară - sub 30 de decibeli;
b) hipoacuzie medie - între 30-60 decibeli;
c) hipoacuzie severa - între 60-90 decibeli;
d) surditate şi cofoză - peste 90 decibeli.
b) Surditatea, la care pierderea auzului s-a produs înainte sau în timpul elaborării
vorbirii, care atrage după sine, în mod inevitabil, şi pierderea vorbirii, ceea ce şi explică dubla
deficienţă (surdo-mutitatea). Trebuie observat că, dacă surditatea survine după ce s-au elaborat
sistemele de comunicare verbal-motorii, sunt afectate componentele vorbirii precum sonoritatea,
melodicitatea, înălțimea sunetelor este mai puțin controlată ș.a;
În raport cu momentul pierderii auzului, se vorbeşte despre surditatea congenitală,
presupunându-se că, în asemenea cazuri, lezarea organelor de auz s-a produs încă din perioada
intrauterina şi despre surdtitatea dobândită, ca rezultat al acţiunii anumitor cauze, în diferite
etape de vârstă.
3) Surdităţi ereditare (congenitale) sau dobândite
Surditatea genetică poate fi transmisă de unul sau de ambii părinţi prin încrucişarea genelor
dacă aceştia au avut antecedenţi în familie, care le-au transmis gene recesive. Acestea sunt
prezente la naştere. Cercetările au evidențiat că surditățile congenitale sunt prezente in cca 5-10
% din cazuri. Surdităţile dobândite apar pe parcursul vieţii, la orice vârstă şi se pot datora mai
multor cauze, dintre care cele mai frecvente sunt bolile şi traumatismele. Surdităţile dobândite
pot fi datorate unor cauze prenatale cum ar fi bolile produse de viruşi, de infecţii bacteriene (ex.
TBC), de intoxicaţii cu medicamente (streptomicina, kanamicina), de produse chimice care
provoacă avortul, de iradieri în timpul sarcinii. Alte cauze pot fi datorate consumului de alcool,
diabetului, unor factori endocrini, tulburării circulaţiei sângelui în placentă sau incompatibilităţii
Rh, traumatismelor în perioada gravidităţii ş.a.
Dintre cauzele perinatale (produse în cursul travaliului), cea mai cunoscută este asfixia
albastră, care produce lipsa de oxigenare a creierului fătului în timpul trecerii acestuia prin uter,
datorită înfăşurării cordonului ombilical în jurul gâtului. Alte cauze ţin de traumatismele
obstetricale ce pot provoca hemoragii în urechea internă a fătului, de icterul nuclear ( o
insuficienţă gravă a ficatului) etc.
Cauzele postnatale pot fi foarte numeroase, printre ele amintim traumatismele cranio-
cerebrale, bolile infecţioase, intoxicaţiile cu medicamente, subalimentaţia cronică, traumatismele
sonore şi unele boli vasculare.

În funcţie de locul instalării deficienţei auditive distingem:

- hipoacuzia de transmisie care se instalează la nivelui urechii medii şi afectează sistemul
de oscioare (ciocănelul, nicovala sau scăriţa). Această afecţiune se caracterizează prin
diminuarea auzului până la 70-80 dB. măsuraţi prin conducţie aeriană (CA). Prin conducţie
osoasă (CO), audiograma poate să arate un auz aproape normal. Afecţiunea se poate opera cu
succes iar auzul se poate proteza cu rezultate foarte bune dar percepţia auditivă este mai bună
pentru sunetele înalte decât pentru cele grave.
- hipoacuzia senzori-neurală (cunoscută mai înainte sub numele de surditate de percepţie)
se instalează la nivelul urechii interne, pe traseul fibrelor nervoase sau în zona auditivă din
scoarţa cerebrală. Această afecţiune se caracterizează prin diminuarea gravă a auzului măsurat
prin conducţie aeriană sau osoasă. Perceperea sunetelor înalte este defectuoasă. Auzul fiind mult
diminuat, protezarea se poate face arareori şi numai cu aparatură foarte puternică. În funcţie de
momentul pierderii auzului se impune necesitatea unei activităţi de reeducare a limbajului la
copii sau a perceperii vorbirii prin labiolectură la adulţi.
- hipoacuzia sau surditatea mixtă constă dintr-o combinare a celor două tipuri expuse mai
sus, rezultată din unele cauze specifice, având caracteristici combinate care pot fi puse în
evidenţă cu ajutorul audiogramei. În funcţie de tipul predominant, se poate recomanda protezarea
sau operarea. La acest tip de surditate, percepţia este aproape nulă pentru sunetele înalte şi destul
de redusă pentru tonurile grave.

Lezarea analizatorului auditiv poate fi produsă datorită intervenţiei distructive a mai multor
factori ce acţionează diferit, în momente diferite, cu urmări specifice.
1) Formele ereditare ale handicapului auditiv - sunt toate acelea în care, prin gene
recesive sau dominante, se transmit particularităţi ale analizatorului auditiv, anomalii în
dezvoltarea acestuia.
2) Surdităţi dobândite, adică acelea în care afectarea într-un fel sau altul a analizatorului
auditiv s-a produs pe un fond ereditar normal, având la bază alţi factori nocivi. În funcţie de
momentul intervenţiei acestor factori putem vorbi de:
 a) surdităţi (hipoacuzii) prenatale, atunci când infecţii virotice, tulburări metabolice sau
endocrine ale gravidei, traumatisme, stări toxice, etc., acţionează în perioada dezvoltării
intrauterine;
b) deficite senzoriale auditive neonatale - traumatisme, stări toxice sau de hipoxie în
timpul naşterii.
c) surdităţi postnatale, atunci când factorii nocivi acţionează după naştere. Putem
incriminarea aici infecţiile virotice, complicaţii ale unor boli infecto-contagioase (parotidita,
rujeola, gripa) ce dau adeseori otite; complicaţii ale meningo-encefalitelor cu lezări ale nervului
auditiv. De asemenea, trebuie să amintim aici traumatismele craniene cu lezarea zonei mastoide
sau traumatisme ale urechii şi, mai ales, stările toxice provocate prin consum de alcool în
cantităţi mari sau stările toxice medicamentoase produse de administrarea unor antibiotice cu
efect ototoxic, cum ar fi: streptomicina, kanamicina etc. Referitor la acest aspect putem spune că
apariţia şi dezvoltarea producţiei de antibiotice a scăzut riscul îmbolnăvirii cu agenţii patogeni
amintiţi mai sus, deci şi incriminarea acestor boli ca factori etiologici ai surdităţii, dar a crescut
incidenţa handicapului auditiv ca efect ototoxic al antibioticelor.

Mutitatea este o consecință a surdității. Ea nu este provocată de leziunea organului

vorbirii. Copilul cu un deficit auditiv avansat nu vorbeşte pentru că nu a învăţat să vorbească şi
nu a învăţat pentru că nu aude. Urmare directă a deficitului auditiv este dificultatea (în cazul
hipoacuzicilor) sau imposibilitatea (în cazul surdităţilor) formării limbajului. Copiii surzi au
toate însuşirile proprii vârstei copilăriei. Şi totuşi, absenţa limbajului creează o serie de
particularităţi psihice specifice, în sensul unor forme deosebite de relaţii cu mediul extern, de
comunicare cu cei din jur. Limbajul este strâns legat de gândire, de aceea lipsa limbajului se
reflectă asupra gândirii. Particularităţile calitative ale dezvoltării gândirii copilului surd constau
în faptul că gândirea se dezvoltă pe baza activităţii analizatorilor valizi: văzul, mirosul, pipăitul
etc. Astfel, gândirea copilului surd are un caracter concret, în imagini.

Noţiuni de audiometrie şi de protezare

Pentru măsurarea intensităţii sunetului se foloseşte decibelul (dB.), care este cea mai mică
unitate de măsură convenţională de măsurare a intensităţii sunetului. El reprezintă a zecea parte
dintr-un Bel, şi corespunde aproximativ foşnetului unei frunze de plop pe o vreme liniştită.
Sunetul cel mai slab pe care îl poate percepe urechea umană are o amplitudine de 20
micropascali iar cel mai puternic este de peste un milion mai mare. Scara decibelilor este
logaritmică şi foloseşte pragul auzului de 20 micropascali ca sunet standard.
Cercetările audiometrice au confirmat faptul că 90% dintre persoanele surde au resturi
auditive. Dacă acestea nu sunt depistate şi exersate de timpuriu, ele rămân nefolosite pentru auz
şi vorbire. Examinarea auzului se face prin acumetria fonică, instrumentală, vocală şi tonală. Prin
examinarea auzului se stabileşte localizarea leziunii, tipul surdităţii şi capacitatea auzului pentru
vorbire. Cu toate că omul poate să audă sunete cu frecvenţe cuprinse între 20 şi 20.000 de hertzi
(Hz), pentru audibilitatea vorbirii sunt specifice frecvenţele din spectrul 125-8000 Hz şi, în
special cele între 250 şi 4000 Hz. Pentru testarea auzului cu ajutorul audiometrelor se folosesc, în
general, cinci frecvenţe şi anume cele de 250, 500, 1000, 2000, 4000 Hz. la intensităţi ale
sunetului de la 0 la 140 dB. (vezi modelul de audiogramă expus mai jos).
Acumetria tonală, este cea mai frecvent folosită astăzi. Ea măsoară auzul la toate
frecvenţele cu ajutorul audiometrului Acesta este un aparat compus dintr-un generator de
frecvenţe (128-8000 Hz.) un potenţiometru (modificator al intensităţii sunetului) şi un cadru
mobil care determină frecvenţa (0-120-140 dB). În urma examinării auzului rezultă o
audiogramă care prezintă pierderea auditivă la ambele urechi, fie pe o singură parte fie pe două
părţi. Mai rar se foloseşte acumetria vocală. Ea este realizată cu vocea examinatorului care
transmite prin microfon o serie de propoziţii şi fraze din vorbirea curentă dar etalonate în funcţie
de caracteristicile sonore ale acestor elemente verbale, în urma căreia rezultă o audiogramă
verbală.

Prin o convenţie internaţională, rezultatele obţinute la audiograme sunt notate cu o linie

de culoare roşie pentru urechea dreaptă. Această linie uneşte cercurile corespunzătoare
frecvenţelor auzite de subiect. Rezultatele obţinute cu urechea stângă se notează cu X care
formează un contur prin unirea lor cu o linie albastră, ca mai jos

CA ST x-----x-----x
CA DR o-----o-----o
În ceea ce priveşte conducţia osoasă, x-urile şi o-urile sunt unite prin o lunie punctată ca
mai jos
CO ST x......x.....x
CO DR o......o.....o
Acumetria fonică constă în testarea auzului cu ajutorul vocii, după cum sugerează şi numele.
Este o metodă rapidă de testare şi se face cu vocea şoptită, de conversaţie şi strigată. Această
examinare se face într-o cameră liniştită şi spaţioasă. Copilul se aşează pe un scaun, cu spatele la
examinator, cu o ureche astupată cu vată sau cu o cască. Examinatorul se deplasează spre copil în
spatele lui, rostind cuvinte mono, bi şi trisilabice, cu structură fonică gravă apoi cu tonuri înalte.
Copilul trebuie să repete fiecare cuvânt auzit. Dacă copilul nu aude sau repetă greşit cuvântul,
atunci examinatorul se apropie tot mai mult, repetând acelaşi cuvânt, cu aceeaşi intensitate a
vocii. Se consideră că auzul este normal dacă percepe vocea obişnuită între 6-8 metri, diminuat
dacă o percepe între 1-4 metri, are o pierdere gravă dacă este sub un metru. Prin această metodă
se depistează numai gradul pierderii auditive.
Acumetria instrumentală constă în examinarea auzului cu ajutorul unei serii de
diapazoane, prin conducţie osoasă sau aeriană. Se folosesc diapazoane cu variaţii din octavă în
octavă ( de exemplu, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096 Hz.). Cu ajutorul diapazoanelor
se poate stabili locul afecţiunii şi câmpul auditiv folosibil. Astfel, dacă nu sunt percepute
sunetele joase, înseamnă că locul leziunii se află la nivelul aparatului de transmisie. Se ştie că
atunci când sunetul se propagă pe cale aeriană, el are nevoie de un timp de trei ori mai lung decât
în cazul propagării pe cale osoasă. Dintre cele mai folosite metode bazate pe diapazoane
menţionăm Rinner, Weber şi Schwabach. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de
transmisie de cele de percepţie. Se poate depista şi unele forme de cofoză mixtă.
Pierderea auditivă mai exactă se stabileşte cu ajutorul unor aparate numite audiometre.
Audiometria poate fi vocală, tonală, verbo-tonală sau osoasă. Mai recent, pentru evitarea
simulării, se foloseşte audiometria obiectivă, bazată pe reacţia creierului la stimulii sonori şi
impedantmetria.
O persoană cu auzul normal poate percepe sunete cuprinse între 20-20.000 Hertzi. dar
pentru recepţionarea vorbirii sunt specifice sunetele cuprinse între 250 şi 4000 Hz. Pentru
măsurarea pierderii de auz, Biroul Internaţional de Audiofonologie, cu sediul la Bruxelles, a
stabilit următoarele grade ale deficitului auditiv după cum urmează :

- 0-20 dB. audiţie normală. Se poate auzi o conversaţie normală de aproape

dacă aceasta este purtată cu claritate
- 20-40 dB. hipoacuzie uşoară
- 40-70 dB. hipoacuzie medie. Se poate auzi cu dificultate o conversaţie de
foarte aproape. Necesită protezare.
- 70-90 dB. hipoacuzie severă. Poate azi vocea şi zgomotele dar nu poate să
recunoască sunetele vorbirii în afara unei proteze auditive.
- peste 90 dB. hipoacuzie profundă sau cofoză. Aude sunetele foarte puternice care pot
provoca senzaţii dureroase. Rareori se poate proteza.
În scopul evaluării deficienţei auditive funcţionale care poate duce la eventuala încadrare
într-un grad de persoană cu handicap, medicii experţi folosesc un sistem complementar, utilizat
de obicei în activitatea de evaluare a capacităţii de muncă, (standardul I.S.O. R:389-1970) pe
care îl prezentăm mai jos:

- pierdere auditivă între 0 -25 dB. fără deficienţă;

- 26-40 dB. deficienţă auditivă uşoară;
- 41- 55 dB. deficienţă auditivă medie (gradul III);
- 56-70 dB. deficienţă auditivă grava (gradul II);
- 71-90 Db deficienta auditiva severa (gradul II);
- peste 90 dB. deficienţă auditivă profundă (gradul II).

În cazul deficientei auditive asimetrice, clasificarea ia in considerare deficitul cel mai scazut
(cel mai usor). În funcţie de pierderile auditive menţionate mai sus, Comisia de expertiză
medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi procedează la încadrarea într-un grad de
handicap, pentru ca persoana cu deficienţă de auz să poată beneficia de facilităţile acordate de
Legea 448/2006. Cel mai adesea se acordă gradul II dacă persoana are deficienţă de auz de peste
75 dB si prezintă o hipoacuzie dobândită precoce sau congenitală la urechea cea mai bună,
cuplată cu tulburări grave de comunicare (surdomutitate) şi asociată cu alte afecţiuni.

- În urma unei stimulări sonore se pot măsura cu obiectivitate impulsurile apărute în creier
cu metoda evaluării potenţialelor auditive evocate.
- Ca urmare a schimbărilor de presiune din urechea medie au loc mişcări ale timpanului ce
pot fi măsurate cu un test de impedanţă acustică. Se urmăreşte obţinerea unui reflex acustic care,
în funcţie de intensitatea sunetului care-l provoacă, ne dă informaţii despre gradul de afectare a
urechii medii.

Urmare clasificarii dupa gradul pierderii de auz, avem:

- deficit auditiv lejer, cand vocea șoptita nu este corect înțeleasă;
 - deficit auditiv mediu, cand subiectul aude numai vocea strigată, nu și pe cea de
conversație:
- deficit auditiv sever, cand subiectul percepe parțial numai vocea strigată și se bazează
mai mult pe labiolectură;
- hipoacuzie profundă, se precep numai sunetele foarte puternice (dacă există resturi/insule
auditive) iar dacă acestea nu există, sunetele puternice produc doar senzația de durere.
In mod frecvent, deficientele de auz se asociaza cu tulburari vestibulare, care complica mult
tabloul simptomatologic.

Tulburările vestibulare
De cele mai multe ori pierderea auditivă este însoţită şi de o serie de alte manifestări, de o
dezvoltare defectuoasă a unor funcţii psihice sau fizice şi de tulburări vestibulare care îşi au
importanţa lor pentru evaluarea capacităţii de muncă şi încadrarea persoanei într-un grad de
handicap sau de invaliditate. Cauzele tulburărilor vestibulare se datorează unor infecţii, unei
intoxicaţii cu medicamente, unor infecţii vasculare degenerative, traumatologice sau tumorale
care îşi pun amprenta asupra evoluţiei bolii. Pentru stabilirea unui diagnostic exact este necesar
ca, în afara examenului ORL să se aibă în vedere tulburările funcţionale şi cauzele lor. De multe
ori este necesar şi un examen radiologic, oftalmologic, neurologic precum şi probe vestibulare.
După localizarea lor, aceste tulburări pot fi:
- tulburări vestibulare periferice, care apar adesea în urma unei otite şi pot fi compensate
spontan sau în urma unui tratament adecvat.
- tulburări vestibulare centrale, situate de obicei într-un context neurologic.
- tulburări vestibulare mixte, care au o evoluţie în general benignă, ca în sindromul
Meniere, pe care unii autori îl consideră afecţiune vestibulară periferică, cu toate că examinările
electronistagmografice au pus în evidenţă elemente grafice mixte.
Evaluarea tulburărilor vestibulare funcţionale se face după următorul sistem de referinţă:
a) fără deficienţe de echilibru.
b) cu deficienţă uşoară de echilibru, dacă subiectul acuză stări de ameţeală sau de vertij
însoţite de tulburări vestibulare spontane (de exemplu, deviaţii la probele statice sau dinamice),
sau dacă există o diferenţă funcţională de cel puţin 20% între cele două aparate vestibulare la
probele provocate.
c) deficienţă medie de echilibru, dacă acuzele bolnavului sunt obiectivate prin prezenţa unui
nistagmus spontan sau dacă la probele provocate se constată o diferenţă de peste 30% între cele
două aparate vestibulare.
d) deficienţă accentuată de echilibru, atunci când ortostatismul este încă posibil, dar dificil
de menţinut, cu nistagmus spontan şi o mare diferenţă funcţională între cele două aparate
vestibulare.
e) deficienţă gravă de echilibru, atunci când ortostatismul este imposibil, cu fenomene
vegetative.

Unele caracteristici ale proceselor psihice

Prin ea însăşi, deficienţa de auz, oricât de gravă ar fi, nu afectează dezvoltarea psihică a
individului. Însă, ea poate duce la nedezvoltarea limbajului şi, implicit, la perturbarea
comunicării cu cei din jur. Mai mult, se poate restrânge activitatea psihică de ansamblu, în
special a celei intelectuale ca urmare a modificării raportului gândirii cu limbajul. După C.Pufan
(1972), gândirea surzilor se caracterizează prin concretism, rigiditate, şablonism, îngustime şi
inerţie deoarece operează cu imagini generalizate iar operaţiile gândirii (analiza, sinteza,
comparaţia, abstractizarea şi generalizarea) se realizează predominant prin vizualizare. Trebuie
să menţionăm că aceste caracteristici ale gândirii sunt specifice numai surdomuţilor nedemutizaţi
sau neşcolarizaţi adecvat. Situaţia este similară cu a copiilor auzitori analfabeţi, cu diferenţele de
rigoare date de prezenţa auzului. În condiţiile unui proces de recuperare şi de instruire eficient,
copilul cu deficienţă de auz poate ajunge la o dezvoltare normală a proceselor şi operaţiilor
gândirii care să-i permită să desfăşoare o activitate intelectuală deosebită.
Mai gravă este situaţia copiilor cu surditate congenitală sau dobândită până la
achiziţionarea limbajului verbal. Cu aceşti copii trebuie început cât mai devreme procesul de
recuperare complexă a auzului şi vorbirii pentru evitarea consecinţelor nedezvoltării gândirii,
intelectului şi a întregii personalităţi. Având în vedere că peste 90% dintre copiii cu surditate se
nasc în familii de auzitori, se recomandă ca părinţii acestora să înveţe limbajul gestual pentru a
comunica cât mai de timpuriu cu copiii lor.
In situaţia în care pierderea de auz apare la naştere sau în primii doi ani de viaţă este
necesar ca procesul de recuperare complexă a auzului şi limbajului să înceapă cât mai devreme
posibil pentru a se evita, în parte, consecinţele pe planul nedezvoltării gândirii şi al altor procese
psihice asupra individului. Dacă pierderea de auz a intervenit după formarea limbajului, în
perioada preşcolară, este imperativ să se urmărească dezvoltarea achiziţiilor lingvistice deja
formate. În cazul pierderii auzului la vârsta adultă, se pune problema formării comunicării pe
baza vederii, recepţionării mesajelor verbale prin labiolectură, proces destul de dificil deoarece
este deja format stereotipul recepţionării vorbirii cu ajutorul auzului. În această situaţie, persoana
asurzită nu păstrează contactul vizual cu interlocutorul, apropiind mereu urechea de faţa celui
care vorbeşte. Treptat, se pot pierde unele calităţi ale vorbirii cum ar fi tonalitatea, timbrul
modulaţia, care pot avea influenţă asupra inteligibilităţii vorbirii, dar capacităţile intelectuale
rămân intacte şi se pot dezvolta în continuare prin activitate individuală.
Situaţia persoanelor cu hipoacuzie poate fi mai uşoară, întrucât acestea pot percepe
unele sunete ale vorbirii dar este afectat modul de exprimare, intonaţia (stridentă sau monotonă),
ritmul vorbirii, calităţile de articulare ş.a. Cu o protezare corectă şi şcolarizare adecvată,
persoanele cu hipoacuzie pot fi recuperate la un nivel mai ridicat.
Limbajul surzilor profunzi este predominant mimico-gestual, cu ajutorul gesturilor ei pot
să exprime întreaga cultură a persoanelor lipsite de auz. Gesturile pot fi naturale (imitând o
acţiune sau o caracteristică a obiectelor), artificiale (unele întrebări, simboluri ale obiectelor ş.a.)
sau convenţionale. Se cunosc şi gesturi indicatoare (care arată spre un obiect sau persoană) şi
gesturi evocatoare (dacă se arată, de ex., spre ureche – are semnificatia de surd.
În ultima perioadă se încearcă folosirea preponderentă a limbajului gestual în instruirea
surzilor, ca primă limbă iar limba maternă este utilizată ca limbă străină, pe baza achiziţiilor
linbajului gestual. In acest fel putem afirma că persoana surdă este bilingvă. S-a constatat că
copiii surzi proveniţi din familii de surzi sau cei care au comunicat prin limbaj gestual cu părinţii
lor auzitori de timpuriu vin la grădiniţă sau la şcoală cu un bagaj de cunoştinţe mult mai mare şi
mai variat, sunt mai puţin timizi sau inhibaţi.
Sub aspect comportamental sau de personalitate, diferiţi autori (D.M.Avramescu, 2006;
M.Popa, 2002 ş.a.) au evidenţiat că copiii surzi sunt timizi, neîncrezători în forţele lor,
dependenţi de anturaj, anxioşi, negativişti, cu teamă crescută de eşec, lipsiţi de iniţiativă, fără
interese stabile, cu frică de a fi respinşi. Totuşi, există deficienţi de auz sociabili, degajaţi,
optimişti, mai ales din rândul celor care au urmat o şcoală specială sau se socializează frecvent
cu semenii lor în cadrul asociaţiilor de surzi.

Implicaţii ale pierderii de auz asupra dezvoltării copilului surd.

Pierderea auditivă de percepţie moderată şi efectele ei asupra dezvoltării copilului În
comparaţie cu auzitorul, cel cu pierdere auditivă de percepţie de cca 60 dB se caracterizează prin
imaturitate în vorbire, în vocabular, în concepte lingvistice, în sintaxă, consoanele finale sunt în
general omise, cele contrastante sunt achiziţionate cu întârziere, discriminarea vorbirii este
afectată; în limbajul expresiv sunt folosite predominant propoziţiile scurte şi simple, pentru că nu
posedă reguli de construire a frazelor, foloseşte un registru limitat de idei pentru a-şi exprima
propriile gânduri. Rezultatele unor studii evidenţiază că progresul spre un limbaj mai complex
este limitat pe măsură ce copilul se maturizează şi de aceea copilul nu poate ţine pasul cu colegii
lui auzitori.
În literatura de specialitate sunt prezentate liste cu astfel de concepte la care copiii au
dificultăţi, ajungând cu greutate să înţeleagă sensul metaforic al unor cuvinte. La unele materii
şcolare (de ex. citire) există o rămânere în urmă de cca 2 ani. M.Popa (2001), subliniază că
aceste rămâneri în urmă nu trebuie puse numai pe seama pierderii auditive în sine, ci şi pe seama
unor amenajări necorespunzătoare din clasă care îngreunează recepţionarea mesajelor sonore cât
şi pe seama instructajului verbal necorespunzător datorat stilului de predare al profesorului.
Surditatea de percepţie profundă (peste 80 dB) poate avea influenţe neprevăzute şi chiar
davastatoare asupra dezvoltării copilului, depinzând în mare măsură de atitudinea familiei faţă de
afecţiunea copilului.
Studiile efectuate şi practica din domeniu au arătat că nu se poate spune despre toţi copiii că
se caracterizează prin un nivel scăzut al dezvoltării, învăţării sau achiziţionării limbajului.
Deoarece nu se poate afirma că un anumit cadru educativ sau metodă i-ar putea ajuta în mod
special, este necesar ca profesorul să individualizeze procesul educativ. S-a constatat, de pildă,
că copiii surzi proveniţi din familii de surzi prezintă mai puţine dificultăţi de natură emoţională şi
de altă natură decât copiii surzi proveniţi din familii de auzitori. Aceasta se explică prin natura
defectuoasă de comunicare şi de afecţiune existentă între familiile de auzitori şi copiii lor surzi.
Aceste relaţii nefireşti vor influenţa negativ întreaga dezvoltare psiho-socială a copilului. Pe
lângă gradul pierderii de auz, mai contribuie şi alţi factori la realizarea nivelului achiziţiilor
verbale şi a comportamentului.
Pierderea auditivă neurosenzorială profundă este prezentă, în general, în prima copilărie şi nu
se asociază cu alte afecţiuni sau deficienţe, însă nevoile speciale ale acestor copii sunt mai
numeroase decât ale celor cu deficienţă moderată.

Implicaţiile pierderii de auz în mediul social şi şcolar

Deoarece copiii cu deficienţe de auz nu pot asculta şi scrie în acelaşi timp, dictarea şi lectura
sunt activităţi foarte dificile. Profesorii din şcolile de surzi folosesc o tehnică specifică pentru
dictare. Deoarece se produce distorsionarea mesajelor, copilul cu deficienţe de auz are dificultăţi
de recepţionare a mesajelor. Din cauza dependenţei de labiolectură, unele cuvinte pot fi
recepţionate greşit. S-a constatat că greşelile de recepţie se repetă şi în forma scrisă a limbajului,
ceea ce face ca lucrările scrise ale acestor elevi să pară similare cu cele ale copiilor cu deficienţă
de intelect. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se reţină că deficienţele limbajului scris
sunt o reflectare a achiziţiei mai lente a limbajului datorată pierderii de auz. Pierzând mult din
conversaţia incidentală, copilul cu deficienţe de auz va întâmpina dificultăţi în dezvoltarea
vocabularului şi achiziţionarea cunoştinţelor de cultură generală. De asemenea, exprimarea
ideilor va fi dificilă, creând falsa impresie de inapoiere mintală.
Progresul în achiziţionarea cunoştinţelor şcolare, în formarea deprinderilor sociale, în
dezvoltarea afectivităţii, depind foarte mult de dezvoltarea lingvistică a copilului. Încrederea în
sine se dezvoltă mai încet, copilul deficient de auz manifestând nesiguranţă emoţională. De aceea
trebuie evitată izolarea de grup, orice discriminare care ar putea duce la insuccese sau la
sentimente de frustrare. Acest copil trebuie să înveţe să accepte şi să trăiască cu deficienţa sa în
societate. El are tendinţa de a se izola dar, în acelaşi timp, simte nevoia să fie înţeles şi apreciat
de cei din jur.
Trecerea din ciclul primar, unde elevul deficient de auz are parte de un singur educator, spre
ciclul gimnazial, secundar şi, mai ales, spre învăţământul liceal sau superior ridică noi dificultăţi
legate de recepţionarea vorbirii mai multor profesori, de înţelegerea terminologiei specifice
diverselor obiecte de studiu, de învăţarea limbilor străine ş.a. Pentru a depăşi aceste ,,bariere”
deficientul de auz trebuie să dispună, printre altele, de unele particularităţi individuale, de o
bună labiolectură, de capacitate de socializare, de o inteligenţă superioară şi de o vorbire
inteligibilă. De un real ajutor poate fi prezenţa unor interpreţi care să ia notiţe după expunerile
profesorilor, care să-i ,,traducă” ceea ce se comunică în sală sau să-i faciliteze participarea activă
la cursuri şi seminarii. Toate aceste deziderate sunt perfect realizabile într-un învăţământ bine
conceput, centrat pe elev si unde se folosesc mijloace de vizualizare a mesajelor verbale.

Formele de comunicare cel mai frecvent folosite în procesul educaţional special sunt:
1.Comunicarea cu ajutorul dactilemelor (forme ale mâinii care reproduc literele
alfabetului);
2.Comunicarea mimico-gestuală;
3.Comunicarea verbală (orală, scrisă, dactilă), bazată pe labiolectură;
4.Comunicare bilingvă, (bazată pe formele amintite mai sus);
5.Comunicare totală, un concept care pierde tot mai mult teren şi care presupune folosirea
tuturor formelor de comunicare posibile cu scopul de a se completa unele pe altele. Acesta
include şi folosirea resturilor auditive, amplificate prin proteze.
Formele de comunicare amintite pot fi folosite de profesori în funcţie de elev, de
particularităţile psiho-fizice ale acestuia, de resturile auditive şi lingvistice, deoarece nu putem
afirma că una din forme este superioară alteia. De o importanţă majoră este activitatea de acasă a
părintelui cu copilul lor, deoarece profesorul nu poate lucra la şcoală cu un copil decât câteva
minute pe zi. De aceea este utilă prezenţa părintelui in clasă pentru a fi familiarizat cu metodele
de lucru ale profesorului pe care le poate folosi în activitatea de acasă. În acest sens sunt foarte
utile unele recomandări pe care le dăm mai jos:
- să păstreze contactul visual permanent cu copilul;
- să aibă un contact pozitiv cu el, să se joace, să-i cânte şi să-I vorbească, determinându-l
pe copil să păstreze cât mai mult posibil contactul visual;
- să-i vorbească cu voce clară, nu exagerată, aşezându-se mereu cu faţa către lumină
- unde este posibil, să folosească proteze auditive adecvate auzului copilului.
Prezenţa activităţilor de corectare a vorbirii (logopedie) este esenţială dar accentual
trebuie pus nu pe intonaţie şi pronunţarea cât mai perfectă a sunetelor ci pe capacitatea de
materializare a gândirii prin un limbaj corect sub aspect gramatical oral şi scris. Datorită
deficienţei auditive, mai ales a celei grave, este imposibil să se controleze pe cale auditivă
pronunţia perfectă a sunetelor.
Cu referire la implantul cohlear, actualmente se promovează de către medici efectuarea
operaţiei de implant cât mai devreme posibil. Or, Federaţia Mondială a Surzilor recomandă ca
această intervenţie chirurgicală să aibă loc după vârsta de 18 ani, când copilul este matur si
capabil să ia această decizie pe propria răspundere, având în vedere toate aspectele implicate pe
plan social.

Recuperarea şi integrarea deficienţilor de auz

Recuperarea reprezintă organizarea şi dirijarea compensării şi recuperării deficientului de
auz şi va lua în considerare particularităţile psihice ale deficientului de auz şi specificul
handicapului său. Tabloul handicapului de auz trebuie să ţină seama de: starea critică, biologică,
care creează dificultăţi în planul relaţionării cu lumea înconjurătoare, al echilibrului şi al
orientării spaţio-temporale; starea critică verbală, ce afectează comunicarea şi accesul la
informaţii; starea critică social-afectivă, ce determină stări de frustrare şi anxietate; starea critică
a cogniţiei, manifestată prin retard intelectual ca urmare a accesului redus la cultură. Odată cu
asigurarea condiţiilor de demutizare pentru surd şi de stimulare a comunicării verbale pentru
hipoacuzici se pun bazele formării gândirii noţional-verbale şi se facilitează dobândirea de
experienţe, de cunoştinţe, de cultură, imprimând caracterul informativ şi formativ activităţii cu
persoanele cu handicap auditiv.
Metodologia folosită în şcolile speciale pentru deficienţi de auz vizează formarea
comunicării verbale, care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe
mimico-gesticulaţie, labiolectură şi, într-o oarecare măsură, pe dactileme. De asemenea trebuie
să se aibă în vedere, la surdul în curs de demutizare, că metodologia învăţării comunicării, bazată
pe utilizarea exclusivă a limbajului mimico-gestual, dactil, etc., oricât de perfecţionate ar fi
acestea, nu pot asigura exprimarea nuanţată, complexă şi precisă a întregului complex al gândirii,
ceea ce presupune şi dezvoltarea limbajului verbal prin intermediul căruia se realizează
interrelaţionarea de tip uman şi stimularea cogniţiei. Dificultăţi şi limitări rezultă şi din faptul că
limbajul gestual presupune transmiterea simultană a semnelor, în timp ce semnalele sonore se
produc succesiv, ceea ce facilitează o mai bună discrimnare a fonemelor şi cuvintelor. Prin
demutizarea surdomutului şi dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului, vocabularul se îmbogăţeşte
continuu şi se perfecţionează pronunţia, astfel încât cuvintele învăţate înlocuiec, tot mai frecvent,
exprimarea prin gesturi. Cu toate acestea, handicapul de auz va influienţa şi în continuare modul
de exprimare şi calitatea vorbirii subiectului. În aceste condiţii, vorbirea deficienţilor de auz se
menţine deficitară pe linia exprimării, a intonaţiei, a ritmului, a calităţii articulaţiei, ceea ce
afectează inteligibilitatea vorbirii.
Având în vedere faptul că hipoacuzicii au posibilitatea de a percepe unele sunete şi cuvinte,
vocabularul lor se dezvoltă mai rapid şi se ajunge la folosirea tot mai corectă a înţelegerii şi
exprimării prin cuvinte şi propoziţii. Procesul de insuşire a structurilor verbale ca şi
automatizarea lor sunt dependente de structura fonetică a cuvintelor, de utilizarea acestora cât
mai frecventă în diverse activităţi, de gradul de accesibilitate al cuvintelor, de felul în care
educatorul ştie să se lege de conţinutul corect, pentru a facilita la elevi surprinderea semnificaţiei
lor.
Activitatea de învăţare a limbajului, atât în grădiniţă cât şi în şcoala specială, trebuie să se
bazeze pe o metodologie specifică, care să permită realizarea legăturii dintre cuvinte, imaginile
labiovizuale şi semnificaţia verbală, pentru a se putea ajunge la elaborarea de stereotipii
dinamice, prin intermediul cărora receptarea succesiunii de imagini labiobucale a suntelelor
vizibile să determine declanşarea articulaţiei şi să facă posibilă înţelegerea comunicării.
Deficienţii de auz care nu beneficiază de demutizare au tendinţa de a se izola de auzitori, ceea ce
duce la întreţinerea unor relaţii interumane restrânse, cu efecte negative pe linia integrării sociale
şi profesionale. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală sunt:
realizarea demutizării; conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au
dobândit surditatea după ce au asimilat limbajul.

Recuperarea prin demutizare

Demutizarea ca process de trecere de la limbajul mimico-gestual la cel verbal se desfăşoară
în etape, menţionate de C.Pufan (1972):
- etapa premergătoare, cu predominanţa gândirii concrete şi a limbajului mimico-gestual ;
- etapa de început a demutizării, unde gândirea se realizează pe baza imaginaţiei şi parţial
prin cuvinte;
- etapa demutizării concrete- în care predomină limbajul şi gândirea pe bază de cuvinte şi
parţial pe bază de imagini;
- etapa demutizării realizate, unde gândirea şi limbajul au aceleaşi posibilităţi de realizare
ca şi la auzitori.
(Legat de procesul complex al demutizarii se poate consulta literatura de specialitate, mai
ales cea elaborata de Caraman, L.M., Stanica,I. Popa M.)
 sunt:
1. obişnuirea copilului de a vorbi cu Demutizarea reprezintă dezvoltarea comunicării verbale
si constituie premiza recuperării psihologice şi inserţiei sociale (prin recuperarea socială).
Demutizarea ca parte componentă a recuperării presupune formare şi dezvoltarea nu numai a
comunicării verbale dar şi a celei scrise. Demutizarea presupune trecerea de la limbajul
mimico-gestual la cel verbal. Limbajul mimico-gestual este un ansamblu de gesturi prin care
se codifică cuvinte, litere şi stări de spirit. Fazele demutizării ajutorul obiectelor, a imaginilor
acestor obiecte, cu indicarea lor;
1. însuşirea noţiunilor concrete;
2. însuşirea celorlalte noţiuni.
Demutizarea mai înseamnă şi învăţarea labiolecturii, adică citirea cuvintelor, a frazelor de pe
buzele interlocutorului. Demutizarea se realizează astfel:
1. etapa premergătoare demutizării – cu predominanţa gândirii şi limbajului concret;
2. etapa de început a demutizării – gândirea şi limbajul se realizează pe baza imaginaţiei şi
parţial pe bază de cuvinte;
3. etapa demutizării concrete – predominanţa gândirii şi a limbajului pe bază de cuvinte şi
parţial pe bază de imagini;
4. etapa demutizării realizate – când gândirea şi limbajul au aceleaşi posibilităţi ca la
auzitor.”1

Recuperarea prin compensarea auzului deficitar

Procesul compensării constă în echilibrarea unui efect prin alt efect. Încă din secolul
trecut, Jean Piaget a remarcat faptul că dezvoltarea fiinţelor a dus la apariţia unor organe
specializate cu funcţie de reglare şi autoreglare din care cel mai important este sistemul nervos
central. Se cunoaşte că legăturile între oameni se stabilesc prin comunicare, prin limbaj. În cazul
surzilor, prin compensarea auzului deficitar se urmăreşte facilitarea „demutizării” şi, implicit, a
comunicării care să ducă la dezvoltarea de ansamblu a personalităţii deficienţilor de auz. Atât
compensarea cât şi demutizarea se realizează prin exerciţiu, prin activitate, prin antrenamentul
vorbirii şi auzului şi prin învăţare.
Fenomenul complex al compensării s-a situat în centrul preocupărilor multor oameni de
ştiinţă de la noi, dintre care menţionăm pe A. Kreindler E.Verzea, C. Păunescu, C. Pufan, M.
Golu, D. Damaschin şi pe I.P. Pavlov, S. Freud, A.B. Luria, P. Janet ş.a. din alte ţări. Prin
aplicarea teoriei sistemelor şi prin observaţiile efectuate de autorii menţionaţi mai sus se disting
trei tipuri de compensare.
a) Compensarea organică, la nivelul fiecărui organ de simţ, se realizează în cadrul
surdităţii parţiale, prin mărirea eficienţei percepţiei auditive. Aici nu se pune problema
perfecţionării părţii distruse din organul auditiv ci a exersării şi măririi eficienţei auditive pe baza
resturilor auditive existente.
b) Compensarea intrasistemică, care se realizează în cadrul pierderii aproape totale a
organului de simţ (cofoză). Aceasta are loc la nivelul întregului sistem psiho-fizic. Este o
compensare funcţională, deoarece presupune restructurarea schemei funcţionale prin preluarea de
către analizatorii valizi a funcţiei pierdute. În acest caz, auzul deficitar este compensat prin
vedere (labiolectură), prin simţul vibratil şi prin suplinirea mentală în cadrul procesului de
interpretare corectă a informaţiilor primite pe cale vizuală şi motrică. Această compensare poate
fi sprijinită prin mijloace medicale (timpanoplastie) sau tehnice (proteze auditive)
c) Compensarea mixtă sau organo-funcţională se poate întâlni în anumite cazuri de
hipoacuzie.
Una din teoriile recente postulează că creierul uman este un izvor de energie care se
distribuie în zonele valide atunci când un organ de simţ este lezat. În acest caz, celelalte organe
1
Ierarhizare după Pufan, C., Probleme de surdopsihologie, vol. I, EDP, Bucureşti, 1972.
funcţionează cu randament perfecţionat, deoarece primesc o cantitate suplimentară de energie.
Această teorie nu ţine seama de faptul că lezarea unei părţi are influenţă negativă asupra
funcţionării întregului organism. De pildă, pierderea completă a vederii nu poate fi compensată
de funcţionarea maximă a celorlalte organe de simţ, fie ele ajutate de cele mai sofisticate aparate
tehnice sau intervenţii medicale. De la această idee au izvorât teoriile contagiunii şi indiferenţei.
Teoria contagiunii susţine că o tulburare în funcţionarea unui organ de simţ influenţează
negativ activitatea celorlalţi analizatori şi, în consecinţă, a întregii capacităţi psihice.
Teoria indiferenţei minimalizează sau neagă influenţa negativă a organului de simţ lezat
asupra activităţii celorlalţi analizatori intacţi.
Teoria supracompensaţiei, emisă de A. Adler, afirmă că în prezenţa unor defecte
organice, sentimentul de inferioritate dă naştere tendinţei de afirmare, care este strâns legată de
voinţa de putere.
La surzi, compensarea se realizează prin contrastul dintre nivelul mai scăzut al gândirii
noţionale şi cel al gândirii intuitive, care este mai ridicat. Această teză, însă, nu ţine seama de
raporturile reciproce dintre cele două trepte ale cunoaşterii, care se sprijină una pe alta şi se
dezvoltă împreună. La om, primul sistem de semnalizare este calitativ superior în raport cu cel de
al celorlalte animale, datorită organizării lui de către cel de al doilea sistem (de limbaj şi de
gândire noţional-verbală). Dorim să precizăm că la om compensarea organică nu se realizează
prin refacerea anatomică a segmentului de celule distrus (ca de exemplu, refacerea cozii la
şopârlă), nici prin perfecţionarea fizică a terminaţiilor nervoase, ci la nivel superior, prin
contribuţia întregii capacităţi psihice. De pildă, surdul are o capacitate de observaţie mai bună
decât un auzitor, el observând unele detalii pe care un auzitor le scapă, deoarece surdul este
obligat să folosească mai mult vederea, fapt care explică, cel puţin în parte, exactitatea şi bogăţia
detaliilor din desenele celor mai mulţi surzi. Aceasta nu înseamnă că copilul auzitor nu ar putea
atinge aceleaşi performanţe în bogăţia şi exactitetea percepţiei, dar el nu are aceeaşi motivaţie ca
un copil surd.

Recuperarea prin protezare

Proteza auditivă constă dintr-un un sistem electroacustic portativ, care utilizează calea
aeriană, osoasă şi/sau cartilaginoasă şi este destinat să amelioreze audiţia deficienţilor de auz
într-un mod specific, adecvat capacităţii lor de precepţie şi de toleranţă. Protezarea auditivă este
un demers extrem de pretenţios şi de complicat şi constă în ataşarea la urechea surdă a unor
amplificatori miniaturali de sunete.
Există mai multe categorii de proteze, în funcţie de tipul surdităţii: amplificatori selectivi de
volum, proteza bilaterală stereofonică, proteza cu sau fără adaptare ermetică. Proteza acustică
realizează o supleanţă senzorială, deoarece repararea senzorială este imposibilă. O proteză
auditivă trebuie să aibă în vedere cel puţin trei obiective: reabilitarea organului distrus,
schimbarea naturii stimulului auditiv, concretizarea (punerea în formă) a stimulului auditiv.
Pentru realizarea acestora, fiecare proteză acustică modernă trebuie să aibă în structura ei
următoarele segmente: segmentul de intrare; segmentul de amplificare; segmentul de ieşire;
dsipozitivul de alimentare cu energie. Rolul fundamental al protezei este să amplifice stimulul,
de unde rezultă că, exceptând anumite defecţiuni care afectează sistemul de transmisie (cum ar fi
distorsiunile sau zgomotul de fond – acufenele), o proteză auditivă este în mod unic şi în
întregime caracterizată prin posibilităţile ei de amplificare, reprezentate prin sunetul câştigat. În
surdităţile profunde obiectivul urmărit este de a restitui senzaţia auditvă, ajutând comunicarea. În
surdităţile lejere sau medii se urmăreşte ameliorarea înţelegerii cuvintelor.
Iniţial au fost concepute aparate de mari dimensiuni pentru a se mări intensitatea sunetului iar
în zilele noastre aceste aparate au dimensiuni foarte mici, putând fi introduse în canalul auditiv,
fiind astfel invizibile. Principiile de bază ale funcţionării au rămas aceleaşi de-a lungul vremii. În
esenţă, sunetul este captat de un microfon, este amplificat şi apoi transmis la un receptor. Proteza
auditivă nu poate corecta deficienţele analizatorului auditiv dar poate să reducă unele din efectele
acestor tulburări. Specialiştii consideră că protezele standard nu sunt de mare fidelitate în sensul
că nu reproduc exact sunetele pe care le amplifică. În general, cu cât aparatul este mai mic, mai
uşor şi mai confortabil de purtat, cu atât el reproduce mai dificil sunetele şi este recomandat
perntru deficienţe uşoare de auz. Fiecare tip de proteză deformează într-a anumită măsură sunetul
pe care îl transmite la nervul auditiv. De aceea este foarte important să se cunoască dinainte
caracteristicile fiecărui tip de proteză, mai ales când se pune problema să fie folosită de copii.
Există mai multe tipuri de proteze care sunt ataşate de corp, retro-auriculare, intra-auriculare şi
de implant cohlear. La ora actuală aceste proteze s-au perfecţionat continuu, unele tipuri
ajungând să se autoregleze, să desprindă sunetele dintr-un fond de zgomot si să le amplifice
pentru a fi utilizate.
Ca urmare a informării populaţiei şi a progreselor înregistrate în tehnologia fabricării
protezelor auditive, au început să scadă din amploare unele prejudecăţi legate de purtarea unei
proteze. Astăzi, purtarea protezei auditive este privită ca şi purtarea unei perechi de ochelari.
Datele statistice arată că unul din zece oameni, fie copil, fie adult, are o pierdere de auz. Cele mai
multe probleme cu auzul ( 50%) le au persoanele care lucrează. Din păcate, foarte puţini oameni
ştiu cum arată şi cum funcţionează o proteză auditivă modernă, care foloseşte tehnologia digitală,
se autoreglează şi permite celui care o poartă să se concentreze pe problemele care-l preocupă.
Chiar dacă poartă o proteză auditivă, persoanele respective trebuie să fie ajutate pentru a
nu se simţi marginalizate în societate. Printre procedeele recomandate amintim :
Dacă nu înţelege ceva, persoana surdă trebuie :
- să nu-i fie ruşine să întrebe „despre ce este vorba?”. Chiar şi persoanele valide nu aud
toate cuvintele şi pot înţelege greşit un mesaj ;
- să aibă întotdeauna la îndemână un creion şi hârtie în caz că este nevoie de alt mod de
comunicare;
- să ceară altei persoane care doreşte să-i vorbească să-i atingă braţul pentru a-i atrage
atenţia;
- dacă este într-un grup de auzitori, să solicite ca fiecare să vorbească pe rând, nu toţi
odată.
Dacă persoana surdă se află la cursuri, la un eveniment social sau la o petrecere, să fie
lăsată să aleagă un loc care oferă cele mai bune posibilităţi de ascultare şi mai departe de sursele
de zgomot (difuzor, orchestră).
Când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă :
- trebuie să închidă sonorul la aparatele de radio sau TV;
- să nu poarte o conversaţie de durată într-un mediu cu mult zgomot de fond;
- să menţină contactul ocular cu persoana surdă pe tot timpul conversaţiei cu toate că în
cultura auzitorilor acest gest poate fi interpretat ca un obicei prost;
- dacă persoana surdă nu a înţeles o problemă, să nu treacă mai departe până ce nu se
lămureşte. Altfel pot apare complicaţii inutile, marginalizarea sau ignorarea;
- când se amuză la un banc, să se explice şi persoanei surde, pe înţelesul ei, despre ce este
vorba;
- când se poartă o conversaţie la telefon, solicitată de persoana surdă, să nu se spună
niciodată ” nu este important”. Lăsaţi-o pe ea să aprecieze importanţa.

Implantul cohlear
Literatura de specialitate menţionează că primul implant cohlear a fost realizat la Paris de
dr. otolog Charles Eyries și un fizician medical, A.Djourno, în 1957, la un adult care a asurzit
 târziu. S-a realizat stimularea electrică a unor fibre nervoase prezente la pacient în urechea
internă. La un an după operaţie, pacientul n-a mai folosit aparatul implantat. Mai târziu s-au
efectuat alte progrese2, cum ar fi :
- R. Michaelson a plasat în 1973 primul implant cu mai mulți electrozi la om, un sistem cu 4
canale și 4 antene diferite ;
- În 1974 s-a pus la punct la spitalul St. Antoine din Paris primul implant cu 8 canale și o
antenă, care oferea acces la toate frecvențele vorbirii unei persoane surde. Cercetările au
continuat și s-au creat aparate cu mai multe canale, ajungând astăzi la 24 canale.
- Cele mai puternice centre de implant se află în SUA, Franța; Austria și Australia.
- Primul implant din Romania s-a efectuat la ,,Clinica Dr. D.Hociotă” în anul 2000. Până în
prezent s-au efectuat cca 200 de implanturi, în special la copii. Acestea au continuat la
clinicile ORL din Cluj, Timișoara și Iași. Deoarece cheltuielile prilejuite de operație costa cca
22.000 euro, există o listă de așteptare și un program național de subvenționare a costurilor
Mai întâi, trebuie să precizăm că nu toate persoanele surde pot fi operate cu succes. Este
necesară o consultaţie medicală detaliată, unde medicul ORL-ist poate să precizeze şansele de
reuşită a operaţiei. Urmează apoi pregătirea pentru operaţie şi, după reușita ei, o muncă
logopedică asiduă, de lungă durată, pentru a-l învăţa pe pacientul operat „să audă”, adică să poată
diferenţia sunetele din mediul înconjurător.
După realizarea pregătirii pentru operaţie, pacientul spitalizat este plasat sub anestezie
generală timp de 3-4 ore. Chirurgul taie pielea craniului la câţiva centimetri de pavilionul urechii,
o dă la o parte şi face o gaură în os. Prin acest orificiu este introdus un cablu subţire la cca 25
mm în urechea internă, care conţine doi electrozi, ce transportă curentul. Terminaţiile subţiri ale
nervului auditiv sunt distruse iar câmpurile electrice, create de electrozi, stimulează direct nervul
auditiv. Un mic receptor conectat la cablu este suturat de osul craniului iar pielea este cusută
peste el, acoperindu-l. De asemenea, un microfon mic, purtat pe o parte a urechii preia sunetele şi
trimite semnale la un procesor purtat în buzunar sau prins de pieptul copilului, cu o centură.
Procesorul trimite semnale electrice la receptorul implantat printr-un transmiţător montat în
dosul urechii, iar aceste semnale stimulează nervul auditiv.
Se poate constata că implantul cohlear este un dispozitiv electronic miniatural care
înlocuiește celulele ciliate din interiorul urechii interne. Prin stimulare electrică, acesta transmite
informații la nervul auditiv.
Unele cercetări efectuate în centre medicale universitare au constatat că copiii implantaţi
nu au putut recunoaşte cuvintele numai cu ajutorul auzului. După ce cuvintele au fost prezentate
vizual, cu ajutorul unor imagini sau prin labiolectură, rezultatele au fost semnificativ mai bune.
Totuşi, cei mai mulţi cercetători sunt de părere că nu este posibil să se formeze limbajul verbal
numai prin folosirea labiolecturii sau a imaginilor. De asemenea, s-a constatat că, după un
anumit timp, unii pacienţi nu mai folosesc implantul. Astfel, o investigaţie desfăşurată pe 75 de
copii cu implant, aflaţi în şcoli speciale cu internat pentru surzi, a constatat că 73 % dintre ei nu
mai foloseau implantul.
Alte cercetări au constatat că zeci de mii de oameni au devenit fericiți că au putut să audă
și să se integreze în societate. În continuare se fac eforturi pentru crearea unei urechi bionice care
să se substituie urechii umane.
În ce măsură pot să beneficieze copiii surzi de implant? Pot fi observate unele beneficii:
copiii implantaţi pot să recunoască sunetele din mediul înconjurător; pot fi ajutați să înțeleagă
sunetele vorbirii, pot să realizeze o labiolectură mai bună decât cei fără implant; cei asurziţi
târziu pot ajunge să înţeleagă limbajul verbal; combinarea labiolectrurii cu implantul duce la cele
mai bune rezultate, mai ales la adulți. După exerciții îndelungate se poate ajunge ca pacientul să
poată vorbi la telefon sau să cânte la un instrument.
2
Baerov,C. Condițiile și importanța implantului cohlear și impactul acestuia în dezvoltarea senzorială a
copilului. In Probleme de psihopedagogie, nr.2,2010,p.95
 Printre dezavantaje se enumeră faptul că
- implantul nu poate readuce auzul la normal.Sunetul fiind prelucrat electronic, nu
este perceput ca un sunet natural;
- Implantul trebuie purtat tot timpul;
- se evită sporturile violente, loviturile la cap sau șocurile de orice fel;
- când fac baie, copiii trebuie să scoată componentele externe;
- nu există metode de predicție privind eficacitatea implantări.

Integrarea școlară (plasarea în școli speciale sau normale)

În vederea plasării unui copil surd într-o şcoală este necesar să se ţină seama de factorii
care pot influenţa pozitiv sau negativ eficienţa educaţiei lui (dorinţa firească a părinţilor auzitori
de a-i avea pe copiii lor surzi şcolarizaţi cât mai aproape de casă, calitatea superioară a instruirii
într-o şcoală locală de masă în comparatie cu cea dintr-o şcoală specială, numărul mai mic al
copiilor surzi de aceeaşi vârstă într-o localitate, concepţia încă dominantă, că un copil surd are o
disabilitate şi cea mai bună soluţie pentru educarea lui ar fi ca el să fie inclus în şcoli integrate).
Ne putem pune întrebarea dacă educaţia integrată este cea mai bună soluţie pentru copilul
surd. Ce ar putea să înţeleagă un copil surd din expunerea profesorului, când este plasat pentru
prima dată într-o şcoală sau clasă întegrată? Desigur, la început, el nu-i va înţelege nici pe colegii
lui auzitori, dar nici el nu se va putea face înţeles dacă nu este demutizat corespunzător sau nu
are o vorbire inteligibilă. Cu timpul, în funcţie de mai mulţi factori care ţin atât de copilul surd
cât şi de colegii lui auzitori, s-ar putea crea o acomodare şi o acceptare reciprocă, o toleranţă şi
un mediu favorabil educaţiei acestuia, dar nu întotdeauna. Pentru asimilarea cunoştinţelor
şcolare, elevul surd va trebui să se bazeze pe manual dar, după cum este cunoscut, majoritatea
elevilor surzi au un nivel de citire mult inferior colegilor lor auzitori, fapt ce creează dificultăţi
de înţelegere a textului din manuale. Cei mai mulţi autori menţionează că la absolvirea clasei a
VIII-a majoritatea elevilor surzi au un nivel de citire care se situează la nivelul clasei a III-a,
comparativ cu colegii lor auzitori. De cele mai multe ori, elevul surd nu va putea urmări
conversaţiile dintre profesor şi colegii lui. Astfel va pierde multe informaţii pe care nu mai are de
unde să le recupereze. El se poate baza numai pe conversaţia faţă în faţă, cu profesorul sau cu un
coleg. Eficienţa acestei conversaţii, de asemenea, depinde de o serie de factori fizici şi de
capacitatea participanţilor la discuţie de a cunoaşte şi folosi eficient sistemul de comunicare al
celuilalt.
Cu privire la instruirea copiilor surzi în şcoli integrate sau în şcoli speciale se poartă
discuţii de zeci de ani şi nu s-a ajuns la o poziţie comună. Adepţii segregării consideră că
pregătirea şi recuperarea copiilor surzi în şcoli speciale permite aplicarea unui program
specializat, cu posibilitatea integrării ulterioare, mai eficiente, în mediul socio-profesional
normal. În școlile speciale se poate realiza o mai bună omogenizare a grupelor, de câte 8-10
elevi, aplicându-se metodologii adecvate în eficientizarea predării lecţiilor. Fiind departe de
părinţi, copilul surd are nevoie de mai multă afectivitate, pe care o poate găsi în compania
colegilor săi. Faptul că frecventează o şcoală specială poate determina ca nivelul său de aspiraţie
să se limiteze la mediul în care a fost educat. Există și riscul de a nu se dezvolta limbajul verbal,
deoarece elevul va comunica mai mult în limbajul gestual iar mai târziu pot să apară dificultăţi
de integrare în viaţa socio-profesională. În schiomb, în cadrul unei şcoli de masă pot apare
comportamente generate de izolarea socială la care poate fi supus, precum şi un complex de
inferioritate, în cazul în care vede că reuşitele lui şcolare sunt sub nivelul colegilor săi auzitori.
Deschiderea spre valorile lumii occidentale, schimbarea mentalităţii şi a condiţiei umane
a persoanelor cu deficienţe, a condus spre accentuarea integrării acestora în mediul şcolar
normal, cu toate inconvenientele acestuia. În literatura de specialitate se cunosc mai multe trepte
şi nivele de integrare. Ea poate fi parţială, când copilul este inclus într-o clasă de copii normali şi
participă la unele activităţi comune, mai ales cele de desen, lucru manual şi sport, urmând ca
celelalte activităţi şcolare, să se realizeze într-o şcoală specială. În cazul integrării totale, când
elevul surd participă la toate lecţiile, alături de colegii săi auzitori, el are nevoie de sprijin la
materiile care prezintă o mai mare dificultate, îndeosebi matematica şi literatura română.
În cazul testării cunoştinţelor de către profesor, succesul şcolar depinde de capacitatea
elevului surd de a configura răspunsul aşteptat de profesor, fie prin limbajul verbal rudimentar pe
care îl posedă în acel moment, fie prin semne, dacă profesorul cunoaşte limbajul gestual. Dar,
după cum se cunoaşte, pregătirea unui profesor din clasele integrate lasă încă mult de dorit.
Faptul că majoritatea profesorilor din şcolile normale nu au pregătirea psihopedagogică de
specialitate, face dificilă tratarea diferenţiată şi individualizată a elevului surd,
Contactul direct al elevilor surzi cu colegii auzitori ar putea să contribuie la depăşirea
barierelor sociale, la acceptarea reciprocă şi la crearea unui spirit de toleranţă şi se întrajutorare.
Deprinderile de labiolectură şi cele de exprimare scrisă ale elevilor surzi se pot dezvolta, având
mediul favorabil exersării lor. Chiar în ţările unde se practică sistemul bazat pe „normalizare”,
copiii surzi frecventează şcoala de masă câteva ore zilnic, după care desfăşoară o activitate
individuală suplimentară cu 3-4 specialişti, situaţie care, momentan, nu este accesibilă, sub
aspect economic, în ţara noastră.
După părerea noastră, problema educaţiei şi a plasării surzilor prezintă două feţe. Mai
întâi, şcolile pentru surzi cu internat, care au constituit un element esenţial al identităţii multor
surzi cu părinţi auzitori, un loc unde aceştia pot să întâlnească pentru prima dată colegi şi adulţi
care folosesc limbajul gestual, sunt situate pe ultimul loc al evantaiului posibilităţilor de plasare
concepute de auzitori. Or, persoanele surde consideră că în şcolile speciale, mai ales cele cu
internat, copiii surzi pot asimila mai bine cunoştinţele şcolare şi se pot socializa la un nivel
superior.În al doilea rând, cei mai mulţi dintre copiii surzi au nevoie să folosească un limbaj
vizual, un limbaj care nu face parte din mijloacele de instruire sau de conversaţie din nici o
şcoală de masă. În acest fel, legile mai sus menţionate, care au fost destinate să protejeze
persoanele cu disabilităţi auditive, devin purtătoare de conflicte pentru copiii şi adulţii surzi, care
doresc să obţină o educaţie de calitate.
De cele mai multe ori, este dificil ca echipa de evaluare să decidă cu privire la cel mai
bun plasament al copilului surd. Adesea sunt subestimate capacităţile copilului, din cauza
problemelor de comunicare. Cei care fac evaluarea, de obicei, nu sunt fluenţi în limbajul gestual.
Decizia finală cu privire la plasarea copilului surd aparţine părinţilor, dar aceştia se confruntă cu
informaţii contradictorii, pe care le obţin din diferite surse. De nehotărârea părinților profită
membrii comisiei de plasare, care îi determină să accepte includerea copilului surd în şcoala de
masă, în unele grădiniţe integrate experimentale, alături de copii auzitori sau cu alte deficienţe.
Problema plasării copiilor surzi se complică dacă dorim ca ei să reuşească în realizarea
şcolară. Se observă că profesorii din învăţământul special nu doresc includerea copilului surd
într-o clasă obişnuită, alături de elevii auzitori, spre deosebire de unii factori de decizie din sfera
educaţiei care, ascunzându-se în spatele unor aşa-zise „decizii” ale Uniunii Europene, militează
pentru desfiinţarea şcolilor speciale şi includerea tuturor copiilor cu disabilităţi în şcoli de masă.
De asemenea, mulţi părinţi auzitori evită plasarea copiilor lor surzi într-o şcoală unde se
foloseşte comunicarea prin semne. La fel, medicii audiologi continuă să pună accent pe limbajul
oral, deoarece nu cunosc limbajul gestual şi valenţele acestuia. Dacă copilul surd a efectuat un
implant cohlear, se va căuta ca acesta să fie plasat într-o şcoală de masă sau într-o clasă specială,
unde se va folosi limbajul oral, ca principal mijloc de comunicare.
Ar trebui să nu uităm că, timp de peste 150 de ani au existat şcoli speciale separate pentru
surzi şi auzitori, fie de zi, fie cu internat, ca principale facilităţi de educaţie în toate ţările
europene. După 1960 au început să se încurajeze primele forme de mainstreaming, ele
deosebindu-se după numărul de elevi cu handicap într-o clasă de auzitori, care participă la
interacţiuni comune, limitate la orele de sport, desen, lucru manual. Apropierea de clasele pentru
auzitori poate constitui o opţiune pentru puţinii elevi surzi care au o pregătire de bază de calitate,
obţinută în familie, au priceperile necesare, dorinţa de a participa la cursuri împreună cu auzitorii
şi sunt stimulaţi în acest sens de părinţii lor.
Ca urmare a eforturilor depuse în direcţia orientării copiilor surzi spre integrarea lor în
şcolile de masă, se manifestă în tot mai multe ţări o scădere a numărului copiilor surzi înscrişi în
şcolile speciale cu internat. Astfel, în SUA, înainte de 1960, peste 85 % dintre copiii surzi
frecventau şcolile speciale, astăzi numărul lor a scăzut la mai puţin de 30%, în clasele mai mari
(H.Lane, 1996). S-a constatat că atunci când copiii sunt mai mici, participă la activităţile din
şcolile de surzi, apoi se transferă în şcolile de masă, dacă beneficiază de interpreţi şi pot să
profite de avantajul ofertelor educaţionale şi profesionale mai largi.
In şcolile pentru surzi din ţara noastră au început să fie angajați profesori surzi cu
calificarea necesară, precum şi maiştri sau educatori în unele meserii, după ce aceste persoane au
absolvit liceele serale, cursuri de specializare sau au absolvit o instituție de învățământ superior.
În afară de faptul că se asigură locuri de muncă pentru persoanele surde, se manifestă și o
îmbunătăţire a performanţelor şcolare, diversificarea activităţilor extraşcolare organizate în
colaborare cu filialele Asociaţiei Surzilor.
Un sprijin deosebit pentru integrarea elevilor surzi l-ar putea aduce acele „săli de resurse”
unde profesorii acomodaţi cu vorbirea surzilor ar putea să ofere servicii suplimentare la obiectele
sau lecţiile mai dificile.
De câțiva ani se discută despre mediul cel mai puțin restrictiv pentru elevii surzi și nu
numai. Prin definiţie, mediul cel mai puţin restrictiv înseamnă plasarea educaţională cea mai
adecvată pentru copil, locul unde se pot dezvolta capacităţile acestuia la cel mai ridicat nivel
posibil. În general, autorii consultaţi sunt de acord că mediul cel mai puţin restrictiv pentru elevii
surzi este cel care permite comunicarea cea mai deplină şi mai liberă cu profesorii şi colegii,
cerinţă prealabilă care poate asigura dezvoltarea psihică şi socială şi progresul şcolar, ori aceste
condţii se găsesc în şcolile speciale, unde prefesorii şi colegii cunosc limbajul gestual. În această
privinţă există puncte de vedere contrare între colectivitatea surzilor şi cea a educatorilor de
surzi. Într-adevăr, pentru unii copii cu hipoacuzii nu se pune problema includerii în şcoli
speciale. Pentru cei cu surditate profundă sau cu handicap multiplu, integrarea în şcoli normale
poate fi un dezastru.

Integrarea profesională
Se ştie că majoritatea deficienţilor de auz reuşesc să se integreze bine şi eficient în viaţa
socială şi profesională, ajungând la exercitarea unor profesii apropiate de cele ale auzitorilor.
Trebuie avut în vedere că deficienţii de auz nu vor fi orientaţi spre acele profesii care solicită în
mod deosebit auzul şi care pot duce la accidente, sau, prin suprasolicitare, la o diminuarea
resurselor de auz. Deficienţii de auz, indiferent de gradul handicapului, pot exercita cu succes
profesii ca: tehnician dentar, medic stomatolog, instalator tehnico-sanitar, croitor, tâmplar,
electrician, zugrav, proiectant, profesor în şcolile de surzi, contabil, restaurator obiecte de artă
ş.a.. De asemenea, pot urma unele forme ale învăţământului postliceal sau universitar. Astfel,
adaptabilitatea sporeşte capacitatea de integrare socială şi profesională, determinând o evoluţie
armonioasă a personalităţii.