Tulburări ale vorbirii/ auzului la copii.

Profesor logoped Izabella Boriceanu

Centrul Interscolar Logopedic Nr.7
Scoala Gimnaziala Nr.13, Brașov

Vorbirea reprezintă una din funcțiile psihice centrale care au influență asupra
dezvoltării generale. Dezvoltarea gândirii depinde în mare măsură de dezvoltarea vorbirii.
Desfășurarea generală a procesului însușirii vorbirii este determinată de acțiunea
comună a sferei auditive și a sferei motorii. Până la vârsta de un an, vocabularul pasiv al
copilului depășește cu mult vocabularul activ. Apoi, copilul va face trecerea de la cuvinte
izolate la propoziții elaborate formate din 2-3 cuvinte. Până la împlinirea a doi ani copilul
poate pronunța în jur de 50-70 cuvinte.
Pentru a ajuta copilul să-și dezvolte limbajul la această vârstă, este potrivit să se renunțe
la diminutive. Numele de persoane, de obiecte trebuie să fie pronunțate corect, rar și clar.
Fiind încă foarte mic, copilașul și-ar putea exprima dorințele și nevoile tot prin gesturi. De
exemplu dacă vrea cana, este posibil să arate cu degetul și să îngâne câteva sunete sugerând
că îl vrea. În acel moment este indicat să întrebi: “Ce-ți dorești? Cana? Bine, îți aduc cana
acum.” În acest fel va fi încurajat să răspundă și să participe la conversații cu părintele. De
asemenea, cititul este unul dintre metodele care pot ajuta foarte mult la deprinderea
limbajului.

Unele cauze ale întârzierii vorbirii:

1. Cauze prenatale:
- incompatibilitate de factor Rh,
- boli infectioase si intoxicatii ale femeii gravide
- carente nutriaționale, malformații fetale
- traumatisme abdominale
- șoc psihic (cu efecte insidioase asupra dezvoltării psihofiziologice ale fătului)

2. Cauze perinatale:
- sarcini distocice, cu travaliu îndelungat sau însoțit de complicații
 - asfixii sau compresiuni produse de manevre obstetricale greșite
- anoxie cerebrală provocată de înfașurarea cordonului ombilical in jurul gâtului
copilului (circulara de cordon)
- hemoragii cerebrale

3. Cauze postnatale:
- boli cronice cu o evoluție lungă
- boli infecțioase repetate
- infecții cronice ale urechilor
- șocuri emotive puternice
- temperamentul copilului
- nevoile copilului care sunt mereu anticipate de către părinte, nu este motivat să se
străduiască să comunice
- concentrarea unor copii asupra perfecționării abilităților motorii (mersul, ridicat,
sărit)
- infecții cronice ale urechilor
- mediu care nu stimuleaza vorbirea
- persoane cu tulburari de limbaj care stau in preajma copilului

Copilul poate fi ajutat sa vorbeasca daca i se vorbeste in fata, rar si i se spun lucruri care
au sens pentru el, daca exista copii in jurul lui, daca i se citesc povesti, daca este incurajat
verbal sau mimic sa exprime in cuvinte cerintele, daca persoana de atasament are incredere in
el, nu-l cearta, nu ridica tonul, daca este invatat sa cante si/sau sa danseze sau participa la
jocuri simple cum ar fi "podul de piatra", "alunelu", "batistuta" etc Semnele de ingrijorare
sunt in special deficientele de auz, intarzierile psiho-motorii de dezvoltare care cuprind lipsa
atentiei, privirii directionate, intarzieri in dezvoltarea mersului, diferitelor miscari, absenta
interesului pentru jucarii, expresii emotionale neadecvate contextului.

Dacă până la un an copilul nu a început să verbalizeze deloc, dacă până la 18 luni nu a

spus nici măcar un cuvânt sau dacă până la 2 ani copilul comunică mai degrabă prin vociferări
și gesturi decât prin cuvinte atunci părintele trebuie să apeleze la ajutor specializat

În aceste cazuri putem vorbi despre o posibilă pierdere de auz. Aceasta trebuie
diagnosticată și tratată cât mai devreme posibil.
 Semnele pierderii de auz:
- nu tresare la sunete puternice
- nu poate localiza sursa sonoră
- înceterea sau modificarea gânguritului
- lipsa răspunsului la comenzi simple: “adu mingea”, când are vârsta de aproape un an
(mai puțin când comanda este însoțită de gestică)
- agresivitatea într-un cerc de copii

O tehnică în diagnosticarea handicapului de auz este audiometria care poate fi folosită

după trei ani.
Este important să se facă distincție între copilul hipoacuzic și cel deficient mental.
Depistarea și diagnosticarea handicapului de auz facilitează luarea unor măsuri
medicale și psihopedagogice adecvate pentru a asigura o dezvoltare apropiată de normal și
pentru organizarea activității de formare a comunicării.
Odată descoperită hipoacuzia, părintele trebuie:

- să continue să se joace, să cânte și să vorbească cu el.

- să se uite la copil atunci când i se adresează (buzele, mimica și mișcările corpului îi
aduc informații suplimentare)
- să vorbească cu voce clară și puternică, nu strigată
- găsirea specialiștilor în antrenamentul auditiv și terapie logopedică.

Exemple de exerciții pentru antrenamentul auditiv la copiii hipoacuzici:

- identificarea instrumentelor muzicale. “Cutia cu surprize” – în care se găsesc aceste

instrumente, copilul le manipulează și le utilizează pentru a obține cât mai multe
sunete.
- Identificarea obiectelor din mediul ambient
- Exerciții pentru reacția la sunete și zgomote. “Sari dacă auzi” – la auzul unui
instrument stabilit de comun acord, copilul sare din scăunel.
- Exerciții pentru diferențierea instrumentelor pe rând, astfel încât copilul să poată
percepe sunetele produse, apoi se folosește doar un singur instrument fără ca subiectul
să vadă instrumentul folosit.
 - Exerciții pentru diferențierea onomatopeelor și a zgomotelor produse de obiectele din
mediul înconjurător.
- Exerciții pentru diferențierea și reproducerea intensității sunetelor și zgomotelor – la
început bătăile se realizează cu suport vizual iar pe urmă fără
- Exerciții pentru formarea abilitățiilor ritmice. “Mergi cum bat”
- Exerciții pentru sesizarea reproducerii duratelor sunetelor și zgomotelor. “Ascultăm
apa” – se aduc două vase cu apă. Profesorul toarnă apa dintr-un vas în altul iar copilul
identifică zgomotul apei, durata zgomotului. Se coboară lent brațul cât timp se aude
zgomotul apei. Exercițiul se realizează frontal, apoi copilul este plasat cu spatele.
Pregătirea unui copil cu hipoacuzie este o adevărată provocare. Este un proces
complex care implică încercări grele si posibile erori la început până ce cea mai bună
strategie este stabilită. Strategia finală – o combinaţie a tipurilor de amplificare, a
metodelor de comunicare si a metodelor de învăţat si de antrenament – va fi cea care îi
va oferi copilului cu deficientă cel mai bun sunet și cele mai bune oportunităţi de
comunicare și învăţare.

Bibliografie:

Neveanu P. P. – „Dicționar de psihologie” , Ed. Albatros, 1978, București.

Avramescu M.D. – „Defectologie și logopedie” , ediția a III-a, Ed. Fundației Romaniei de Mâine,
2007, București.
Verza E. – „Psihopedagogie specială”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1999, București
http/edu.ro
http/logopedics.ro