Universitatea Pedagogică de Stat ,,Ion Creangă,,

Referat: Comunicarea verbală la copiii cu

dizabilități auditive

Studenta: Donciu Laurenția

Profesor: Pîrvan Mariana
Specialitatea: Psihopedagogie Specială
Grupa: 303, anul III
 Se vorbește despre deficiențe de auz atunci când capacitatea de auz este
afectată. Aceasta poate varia de la pierderea auzului la surditate și surditate
permanentă. Ambele pot fi înnăscute sau dobândite în cursul vieții. Ajutoarele
vizuale precum citirea buzelor pot face comunicarea mai ușoară, dar transmit doar
o mică parte din mesajul real. Limba semnelor este recunoscută în Austria ca o
limbă independentă și completă. Deficientele auditive, ca si deficientele vizuale
intra in categoria mare a deficientelor senzoriale. Este afectat un analizator, in cazul
acesta analizatorul auditiv. Deficientele de auz reprezinta diminuarea sau scaderea
in grade diferite pana la disparitia totala a auzului. Deficientele de auz pot fi :
Unilaterale- adica localizate la nivelul unei singure urechi, sau
Bilaterale- adica localizate la nivelul ambelor urechi.
Pot interveni oricand in decursul vietii unei persoane. Persoana se poate
naste cu deficiente de auz sau o poate dobandi oricand in decursul vietii ei.
Deficienta de auz poate interveni si pe fundalul varstei (este fireasca). Persoanele
de varsta a treia, in timp au auzul diminuat, desi diminuarea auzului este justificata
nu doar de varsta, ci de multe ori poate fi justificata si de profesie; sunt profesii in
care auzul este suprasolicitat sau deficienta respectiva poate fi cauzata de conditiile
de mediu si de dezvoltarea tehnologiei. Traim intr-o era in care folosim foarte
multe aparate: casti, telefon mobil nonstop, folosirea exclusiva sau excesiva a uneia
dintre urechi, pe care o consideram functionala, mai ales cea obisnuita cu telefonul.
Statistic vorbind deficientele de auz sunt destul de frecvente, in sensul ca: exista 2
variante de statistici:
1. spune ca la 1 din 10 persoane este afectat auzul (este mai plauzibil, doarece
vorbim de afectarea sau diminuarea auzului)
2. altii spun ca raportul este de 1:100

Clasificarea deficientelor de auz in functie de gravitate (sau de gradul

pierderii auzului)

I. Deficiente de auz totale (nu aude deloc) - termenul popular fiind cel de
surditate. Termenul stiintific al surditatii este cofoza. Surditatea afecteaza
ambele urechi (nu poti fi surd de o ureche). Handicap total de auz.

II. Hipoacuzia poate fi:

unilaterala (fie dreapta fie stanga) sau

 bilaterala (cand sunt afectate ambele urechi)

Hipoacuzia este un handicap partial, de auz

La hipoacuzie exista resturi mai mari sau mai mici de auz pe care persoana la
poate utiliza. Pierderile de auz de peste 90dB intra in sfera surditatii. Ce este situat
intre 0 si 9/10dB ca pierdere de auz intra in sfera hipoacuziei. Cei cu hipoacuzie
medie, severa (sau profunda) este bine sa urmeze o metoda de tratament, terapie de
recuperare specifica surditatii, pentru ca de regula hipoacuzia severa evolueaza
destul de rapid spre surditate si este bine sa preintampinam aparitia acestui
handicap total. O alta clasificare a deficientelor de auz este in functie de momentul
dobandirii sau momentul aparitiei:

1. Deficiente ereditare (mostenite). Sunt foarte multe deficiente care se

mostenesc. De exemplu, exista o boala congenitala: congenita, care presupune niste
deformatii fie la nivelul urechii interne, fie la nivelul zonei de proiectie corticala,
pentru analizatorul auditiv (in lobul temporal).

2. Alta categorie de deficienta auditiva sunt cele dobandite, contractate:

prenatale

perinatale

postnatale

pe care copilul le-a dobandit candva in existenta lui, fie in viata intrauterina,
fie in momentul nasterii, fie ulterior in primii ani de viata sau oricand in decursul
vietii.

Deficiente de auz clasificate in functie de localizarea la nivelul partilor

analizatorului auditiv.

Exista deficiente de auz (si ne referim mai ales la surditate):

- de transmisie sau de conducere cand este afectat segmentul de receptie a

analizatorului. Apar perturbari la nivelul urechii (urechea externa, medie, interna)
La cauze, vom vedea ca apar tot felul de perturbari la nivelul acestor segmente.
 A doua categorie de deficiente: care sunt localizate la nivelul nervului
auditiv, la nivelul mecanismelor care transforma informatia: unda
electromagnetica, in influx nervos.

La nivelul urechii externe este surdiatea, sau deficienta de auz de

transmisie (de conducere) - cand este perturbata receptia informatiei din mediu.

Cand apar perturbari la nivelul acestor mecanisme de prelucrare a

informatiei in influx nervos, poarta numele de surditate de perceptie (este
perturabata aceasta codificare) Ultima categorie: Mixta sau centrala, care
este cea mai complexa. Cand se produc perturbari la care apare inposibilitatea
transformarii influxului nervos in imagine auditiva (persoana este in imposibilitate
de auz, pentru ca nu poate transforma influxul). Este o combinare intre cele doua
perturbari: cea de transmisie si cea de receptie. Influxul este perturbat si ca atare
este perturbata si decodificarea. Stimulii auditivi sunt de doua feluri:

-sunet

-zgomot

Ne intereseaza sunetele: fie cele provocate de fenomene din natura, animale,

etc, fie ca este vorba de sunete verbale: fonemele pe care noi le transformam in
cuvinte. Noi filtram din tot acest noian de sunete si zgomote, ceea ce ne
intereseaza, adica sunete. Zgomotele, de obicei sunt date de-o parte - la persoanele
cu deficiente de auz apar de mai multe ori aceste imposibilitati: ele nu pot sa aleaga
dintre sunete si zgomote ceea ce este semnificativ (social, profesional), si de multe
ori vin sunetele, zgomotele intr-un amalgam. Sunt persoane, de exemplu, care nu
pot sa distinga exclusiv sunetele groase, altele exclusiv sunetele inalte. Exista
variate forme de hipoacuzie. In recuperare incercam sa recuperam acea categorie de
sunete care ne intereseaza.

Comunicarea verbală la copiii cu dizabilități auditive

Priviţi în jurul dumneavoastră şi veţi vedea că puteţi să învăţaţi să ascultaţi cu ochii.
Puteţi să comunicaţi în foarte multe feluri fără să vă folosiţi vocea. Mişcaţi capul
„sus-jos” ceea ce înseamnă “da”. Scuturaţi capul ceea ce înseamnă “nu”. Ridicaţi
din umeri şi înseamnă “nu ştiu”. Uneori, când este foarte important să fie linişte,
dar nu puteţi să solicitaţi acest lucru cu voce tare, indicaţi printr-un gest. Ce faceţi
dacă nu puteţi să-i răspundeţi cuiva cu voce tare la o întrebare, spre exemplu,
“Unde este…?”. Indicaţi direcţia cu degetul sau cu capul. Uneori indicăm cu mâna
şi în timp ce vorbim: “Este acolo!”. Expresia facială este o altă modalitate de a
comunica. Gândiţi-vă cât de multe se pot exprima prin intermediul expresiilor
faciale. Un zâmbet, o încruntare, fiecare spune altceva. Folosim gesturi şi expresii
faciale zilnic, uneori separat, alteori împreună cu vorbirea, pentru a împărtăşi idei şi
sentimente şi pentru a comunica. Dar, de cele mai multe ori, de bază sunt cuvintele.

Comunicarea verbală în cazul copiilor cu dizabilități auditive poate implica

diverse aspecte, iar trei dintre caracteristicile importante sunt limbajul semnelor,
implantul cohlear și terapia vorbirii și a limbajului. Acestea pot fi preferate
individual sau combinate, în funcție de necesități și în dreptul fiecărui copil în
parte. Dacă surditatea apare în cursul maturității, limba vorbită este de obicei
reținută. În mod ideal, copiii surzi și cu deficiențe de auz sunt învățați bilingv - în
limba semnelor austriece și în germană. Cu toate acestea, acest lucru nu este posibil
la fiecare școală. Există, de asemenea, școli speciale pentru copii și tineri surzi și cu
deficiențe de auz.

În principiu, există două grupuri principale de persoane cu deficiențe de auz:

 Persoanele cu deficiențe de auz orientate spre limbajul

semnelor : comunicare prin limbajul semnelor (limbajul semnelor austriac cu
dialecte regionale), mai ales cu persoane cu deficiențe de auz și cu surzi.
 Persoane cu deficiențe de auz orientate spre vorbire: comunicare prin limbaj
vorbit, mai ales cu persoanele cu deficiențe de auz sau mai târziu cu surzi.

Ajutoarele vizuale precum citirea buzelor, scrierea sau gesturile pot facilita
comunicarea, dar transmit doar o mică parte a mesajului. Limbajele semnelor sunt
limbaje vizual-gestuale cu structură și gramatică proprie. Limba semnelor a fost
recunoscută ca limbă independentă și deplină în Austria din 2005.

Limbajul semnelor este o formă de comunicare vizuală care utilizează gesturi

și semne manuale pentru a exprima cuvinte, fraze și idei. Copiii cu dizabilități
auditive pot învăța limbajul semnelor ca principală formă de comunicare. Există
diverse sisteme de limbaj semnelor, cum ar fi Limbajul Semnelor American (ASL)
sau Limbajul Semnelor Internațional (ISL), și acestea pot fi adaptate în funcție de
nevoile copilului și a comunității în care se dezvoltă. În ultima vreme s-a acordat o
atenţie mai mare gesturilor în procesul de invăţămant special, întrucât folosirea
numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de
instruire a copilului surd. Nu credem că mai este cazul să subliniem marea
importanţă a “băii de limbaj” pentru dezvoltarea psihică a copilului preşcolar.
Unele cercetări evidenţiază faptul că în cazul în care copiii surzi sunt lipsiţi de
timpuriu de “baia de limbaj” gestual în primii ani de viaţă, ei nu pot să-şi dezvolte
în mod sistematic un limbaj care să le permită o bună dezvoltare a funcţiilor de
cunoaştere şi comunicare.

Din unele cercetări rezultă că stadiile de achiziţie ale limbajului

gestual sunt aproximativ aceleaşi ca şi stadiile achiziţiei limbajului oral. Prin
urmare, copilul surd îşi dezvoltă limbajul gestual în acelaşi mod şi în aceeaşi
perioadă optimă de timp în care copilul auzitor îşi dezvoltă limbajul verbal.
Desigur, condiţia esenţială a acestei dezvoltări este ca fiecare formă de limbaj să fie
stimulată cu un instrument adecvat. Deoarece până în jurul vârstei de patru ani este
ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să
devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual , dacă cei din jurul său (părinţi,
rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare cu el. Iar mijlocul cel mai
util este limbajul gestual. Se recomandă, deci, ca părinţii auzitori să adopte
modalitatea de comunicare gestuală cu copiii lor surzi, cel puţin în primii ani de
viaţă, pentru a-i scoate din izolarea comunicativă în care trăiesc. Refuzând această
soluţie, mai ales din dorinţa de a nu scoate în evidenţă că au un copil surd, aceşti
părinţi pot să antreneze la copilul lor carenţe mult mai grave decât însăşi surditatea.

Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu

personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în
perspectiva integrării sociale şi profesionale, copilul surd are nevoie de comunicare
prin limbaj gestual. Acesta, folosit in mod raţional, permite copilului să cunoască
mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai
târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral.
Mai mult, fiind familiarizaţi cu deficienţa lor, aceşti surzi vor accepta de timpuriu şi
vor pune mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, vor avea
deprinderi superioare de scriere şi de citire şi o labiolectură mai bună. S-a constatat,
în practica şcolară, că, copiii surzi proveniţi din familii de surzi au un bagaj mai
bogat de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din
familii de auzitori.

Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-l

învăţa pe copilul sau adultul surd să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât
in mică măsură. De aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine
în contact mai des; comunicarea dintre auzitori şi surzi fiind greoaie, adesea
dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce
majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai
rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării
limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul
vieţii sociale. Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii “binevoitori” au
introdus numeroase gesturi artificiale, create de ei, forţându-i pe surzi să le accepte
şi să le folosească. Desigur, acest lucru este profund dăunător şi nu face nici un
serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.

Limbajul mimico-gestual poate fi definit, după W. Welther, ca o formă

specifică de comunicare interumană, prin intermediul unui sistem de gesturi
asociate cu reacţii mimice şi pantomimice, folosite între parteneri şi recepţionate cu
ajutorul văzului. Într-adevăr, între limbajul verbal şi cel gestual există unele
asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se, în special,
direcţiilor auditive şi, respectiv, vizuale în care au evoluat cele două forme de
limbaj. Se apreciază că, in general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog
părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Se poate
realiza doar o clasificare lexicală a gesturilor, după sensul celor exprimate. Totuşi,
limbajul mimico-gestual trebuie privit ca un limbaj adevărat, având majoritatea
trăsăturilor lui esenţiale; astfel el indeplineşte funcţia generală de comunicare între
indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un
nivel de generalitate mai redus), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări au
evidenţiat faptul că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de
codificare şi decodificare a propoziţiilor, de interpretare a sensului. Cele mai multe
cercetări comparative au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual,
omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme de limbaj s-au dezvoltat în direcţii
diferite, iar limbajul gestual are numeroase caracteristici vizuale, el se adresează
ochiului nu urechii. Evidenţiem, mai jos, câteva din cele mai frapante opoziţii între
cele două forme de limbaj reliefate de B. T. Tervoort:

- limbajul verbal are un înalt grad de convenţionalitate faţă de conţinutul

realităţii pe care îl denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;
- comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, perceptându-se vizual gestul şi
toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de
exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic
structurată;
- în condiţii nefavorabile comunicării vizuale (timp de noapte, emiţătorul aflat
la distanţă mare sau în contralumină), nu se poate realiza dialogul gestual, în
timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura nestingherită;
- acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum
de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj. Totuşi execuţia gesturilor
necesită, în medie, mai mult timp decât în cazul emiterii verbale a cuvintelor.
- de obicei sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea
aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este
abreviată; prin un singur gest se poate exprima una sau mai multe noţiuni.
 Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate pot să creeze
confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se
întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din
contextul în care sunt utilizate.

Literatura de specialitate ne-a relevat că vocabularul unei limbi dezvoltate

cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj gestual nu
depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de
ori mai sărac decât limbajul verbal. De exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din
“Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250 de gesturi
corespunzătoare. De asemenea, cercetarea comparativă a gesturilor a găsit cca.
9000 de gesturi comune mai multor limbaje naţionale gestuale, ceea ce conferă
acestui limbaj o universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită până acum de nici
o limbă. Valoarea şi eficienţa comunicativă a gesturilor poate să crească atunci
când surdul demutizat şi instruit foloseşte limbajul verbal, putând opera şi cu
noţiuni abstracte, care-l ajută să urmeze studii medii sau superioare, alături de cei
cu auzul normal. Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii complexe
sau abstracţiuni, recurgându-se pentru această sferă de noţiuni la procedee
figurative. Mişcarea pe care o efectuează un gest (lentă, rapidă, repetată), aşezarea
în spaţiu sau direcţia gestului sunt forme analoge pentru precizarea sensului
comunicării gestuale. Ca orice limbaj, şi mimico-gesticulaţia manifestă o evoluţie a
gesturilor în cursul timpului, în funcţie de mediu, regiune, de gradul instruirii celor
ce utilizează gesturile. Pufan afirmă că la baza schimbării conţinutului şi
abandonării gesturilor stau de obicei motive sociale. Schimbarea tradiţiilor, a
obiceiurilor, creşterea nivelului de instruire a surzilor, urbanizarea, progresele
ştiinţei şi tehnicii, etc. determină modificări în aspectul şi semnificaţia gesturilor.
Acestea devin mai “convenţionalizate” şi, totodată, mai puţin evidente în
comunicarea dintre surzi prin executarea lor tot mai fină, mai economică şi
nuanţată. Întrucât gesturile nu pot fi folosite decât intre surzi sau între persoane
care au acelaşi cod de comunicare, considerăm că este util ca tot mai multe
persoane să cunoască acest cod.

Ce este un gest şi care sunt elementele lui.

Informaţia transmisă pe cale vizuală, prin intermediul limbajului gestual, este
constituită din o combinaţie de mijloace cum ar fi expresia facială şi corporală,
mişcarea, folosirea spaţiului de gesticulare şi gesturi. Gesturile au fost comparate
cu cuvintele din limbajele verbale, ele având aceleaşi sarcini ca şi cuvintele în
limbajele sonore. Limbajele gestuale sunt formate din gesturi/semne care, atunci
când sunt combinate, formează propoziţii şi fraze.
 Cu toate că unele gesturi sunt standardizate, elementele care poartă
informaţia esenţială diferă puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc limbajul
gestual (de ex. între copii şi adulţi), între zone geografice (în zonele meridionale
faţă de cele nordice), sau chiar între persoane din aceeaşi zonă dar care au
particularităţi temperamentale diferite ş.a. Între anumite limite, aceste variaţii sunt
considerate normale. Aşa cum un cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context,
aşa şi un gest poate fi realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau
nuanţe diferite.

În limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere de obiectul

reprezentat, gesturile putând fi percepute vizual pe o scară mergând de la pictorial,
iconic spre abstract. Dacă gesturile ar fi numai pictoriale, mesajele ar putea fi
înţelese fără dificultate şi nu ar mai fi nevoie de lecţii pentru a le învăţa.

Gesturile de origine pictorială sau iconică pot fi executate în

trei feluri:
a) degetele sau toată mâna imită conturul formei obiectului ( perete,
casă, drum, obiect curbat, tubular, rotund etc).

b) Se imită apucarea şi manevrarea obiectului (cană -,,a bea”, sertar -,,a

deschide un sertar”, brichetă -,,a aprinde bricheta”, automobil -,,a conduce un
autoturism” etc).

c) Mâna însăşi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de

ex. ,,ibric”-,,a turna din ibric”, ,,foarfecă”-,,a tăia cu foarfeca”, etc.

În mimico-gesticulaţie, aceleaşi semn poate include semnificaţii diferite, în

funcţie de semnele învecinate. Aşa este cazul semnelor de tip omonim. De
exemplu, “fel-soră” se redă prin semnul atingerii longitudinale a degetelor
arătătoare de la ambele mâni;

Unele gesturi sunt produse cu o singura mână (gesturi uni-manuale) iar altele
sunt executate cu ambele mâini (gesturi bi-manuale).

Există mai mulţi factori care uşurează învăţarea limbajului gestual. De pildă,
anumite semne au forme şi mişcări similare şi, în anumite cazuri, pur şi simplu
reproduc mişcarea sau imită forma obiectului.
 La baza schimbarii conţinutului şi abandonării gesturilor stau de obicei
motive sociale. Multe tradiţii şi obiceiuri care s-au schimbat au determinat
modificări de aspect sau de semnificaţie la unele gesturi.

În comunicarea mimico-gestulă persoanele deficiente de auz se pot folosi de

mai multe categorii de semne sau gesturi: naturale, artificiale, indicatoare.

1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin însăşi aspectul
lor); de exemplu semnul pentru casă- “are acoperiş”; cocoş- “are creastă”,
gâscă- se imită mersul legănat al gâştei).
2) semne artificiale (pentru întuneric- trecerea mâinii prin faţa ochilor în
semnul de “este opac”, “negru”). Acestea implică o convenţionalitate mai
mare;
3) dactilemele (semne digitale care imită mai mult sau mai puţin literele
alfabetului).

Multe gesturi seamănă cu ideea pe care o reprezintă, cu forma sau cu modul

lor de acţionare.. Ele dau o imagine vizuală corespunzătoare ideilor, obiectelor,
mişcărilor sau oamenilor pe care îi reprezintă. De pildă, obiectele pot fi
reprezentate prin conturul sau forma lor, prin modalitatea de manevrare sau
mişcarea care se realizează cu ele. Uneori o combinare între aceste elemente nu
este exclusă. Unele gesturi au un grad de iconicitate mai puţin evident dobândind
un grad de convenţionalitate mai mare, legat de forma de bază a mâinii, de aşezarea
gestului, de unele legături mai abstracte ş.a. Unele gesturi sunt foarte uşor de
reprodus şi de înţeles, fiind evidente, reprezentând obiectele după forma lor. De
pildă, degetele curbate sunt folosite, de obicei, să reprezinte obiecte curbate (o
minge, un pahar de coniac) sau suprafeţele curbate ale acestora. Prin
convenţionalitatea dobândită, aceste gesturi se pot referi la orice obiect iar prin
unele modificări ale gestului se oferă informaţii suplimentare despre el. Rolul
contextului este deosebit de important în distingerea diferitelor semnificaţii ale unui
gest. Aşa cum cuvintele pot avea diferite semnificaţii în funcţie de context, aşa şi
gesturile diferă după felul cum sunt executate, după poziţia plasării, direcţia şi
mărimea mişcării. De pildă, cu ajutorul gestului ,,lumină”, se poate reprezenta o
lustră (poziţia spre tavan), o veioză (schimbarea poziţiei spre jos), razele soarelui,
etc.

Elementele esenţiale în executarea gesturilor

 Un gest bine executat este format din patru elemente. Pentru ca gestul
să traducă semnificaţia corectă este necesar ca fiecare din aceste elemente să fie
realizate exact, altfel semnificaţia lui se schimbă radical, chiar dacă numai unul din
elemente este executat inexact. Aceste elemente sunt:

1.Mişcarea mâinii în spaţiu :

Mişcarea unui gest poate fi îndreptată:

– către gesticulator sau dinspre el (nivel de adâncime);

– în sus sau în jos (nivel vertical);

– spre stânga sau spre dreapta (nivel orizontal);

– într-o singură direcţie sau înainte-înapoi.

2. Configuraţia degetelor:

Constituie forma pe care o ia palma sau degetele în configurarea unui gest.

3. Aşezarea mâinii în spaţiu sau locul de articulare în relaţie cu capul sau

pieptul persoanei care face gesturi. Locul de articulare reprezintă locul unde se face
gestul. Pot fi distinse următoarele locuri de articulare:

– în spaţiul neutru, de exemplu, un loc în faţa gesticulatorului (de ex. o casă,

o cameră). Părţile gesturilor produse în spaţiul neutru sunt acelea care se pot face
astfel încât pot fi plasate în acel spaţiu, în acelaşi loc şi în aceleaşi relaţii unele faţă
de altele ca şi cum gesticulatorul poate să arate mai târziu unde au fost plasate.

– pe faţa gesticulatorului

– pe corpul gesticulatorului

– pe mâna pasivă, numai în cazul gesturilor care se fac cu ambele mâini

3. Orientarea palmei (sus-jos, stânga-dreapta). Direcţia în care se mişcă palma

şi degetele în relaţie cu corpul gesticulatorului prezintă o importanţă
deosebită. De pildă, două forme ale mâinii pot fi aceleaşi dar direcţiile
diferite în care se mişcă mâinile pot să le dea semnificaţii aparte sau opuse.
În limbajul gestual există un număr limitat de poziţii legate de orientarea
mâinii.
 Specificul contemporan al problemei
Realizările științifice și sociale acumulate în rezolvarea problemelor de
incluziune socială a persoanelor cu dizabilități de auz ne permit să specificăm atât
aspectele actuale ale problemei, cât și modalitățile de sprijin social, acordat surzilor
prin actul formativ, psihologic, medodic, instructiv-educativ.
Majoritatea copiilor cu deficienţe de auz, de orice vârstă, sunt educaţi, ca
regulă, în instituţii specializate de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli-internat),
unde, în mod obligatoriu, se folosesc semnele digitale - dactilemele şi, în ultimul
timp, limbajul mimico-gestual. Este o abordare eronată în instruirea copiilor surzi şi
hipoacuzici, cu consecinţe absolut negative. Familia, de fapt, este exclusă din
procesul educativ (timp de 14-16 ani copiii sunt aproape izolați, vizitând familia
doar în zilele de odihnă şi în vacanţe).
În mod corespunzător se formează şi psihologia omului cu dereglare a
auzului (psihologia dependenței de ajutor, invalidității dependente de ajutor social
pe viaţă). Desprins de familie ca principala sursă de dezvoltare şi socializare, de
lumea exterioară, de comunicarea cu mediul auzitorilor, copilul ajunge până la
majorat, precum un adept proscris cercului surzilor. Lumea surzilor defineşte reguli
dominante de comportament şi stilul de viaţă, aici legile sunt clare din copilărie,
limbajul special a devenit unul matern. Nu este surprinzător, că apoi absolvenţii
şcolilor-internat formează familii proprii cu parteneri de căsătorie din acelaşi
mediu, păstrează legături strânse cu foştii colegi.
Integrarea socială a surzilor în viața reală nu este întotdeauna lipsită de
probleme. Cu toate că unele școli din republica noastră au încurajat folosirea
dactilemelor și a limbajului gestual, aceste forme de comunicare nu au constituit
componente acceptabile ale sistemului educațional. Nici la ora actuală nu s-au
elaborat cursuri de calificare pentru profesorii surzi care sa dobândească fluență în
folosirea acestor forme de comunicare în procesul didactic. Surzii, care nu dețin
limbajul semnelor nu întotdeauna sunt acceptați ca „ai săi” în subcultura surzilor, și
nu întotdeauna se integrează în comunitatea auzitorilor, chiar dacă posedă discursul
verbal, de asemenea, nu se consideră ca fiind „al lor”. Problema identității și
integrării sociale și culturale apare deosebit de acut în rândul tinerilor în
autodeterminarea lor vitală și crearea familiei, a formării cercului de prieteni.
În acest caz, se cere a defini locul mai multor structuri în rezolvarea
problemei, cum ar fi:
  locul intervenției formative specializate și a altori structuri de influență –
asociații sociale, grupe de referință, servicii de suport și susținere;
 îmbinarea formelor de dezvoltare a capacităților de comunicare a surzilor
– a celor verbale, a semnelor mimice şi gestuale, perceptibile cu ajutorul văzului.
Aceste obiective se evidențiază puternic în lumina cadrului social ca spațiu
vital al existenței neauzitorilor. El devine tot mai aglomerat prin interacțiuni,
interdependențe, ce implică în viața neauzitorilor structuri de stat, publice, politice,
juridice, de cultură și comunicație.

Metodele de comunicare a persoanelor cu dizabilități de

auz
Pentru a înțelege oportunitatea unei sau altei forme de intervenție în
problema diminuării dificultăților de comunicare a neauzitorilor, cât și a utilizării
formelor de comunicare prin limbajul mimico-gestual, revenim la câteva noțiuni
primare în conceperea acestui proces: comunicare, limbaj, formele de comunicare
ale persoanelor cu deficiențe auditive, modelele verbale.
Comunicarea umană se poate face atât prin limbaj verbal, cât şi spontan,
neintenţionat, prin mimica, gestica, poziţia corpului, privire, expresia feții, atingere
etc.
Formele de comunicare în procesul educaţional al copiilor cu
dizabilități de auz sunt:
a) comunicarea verbală (oral şi scris):
- are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale;
- labiolectura – suport important în înţelegere.
b) comunicarea mimico-gestuală – este cel mai accesibil mijloc de
comunicare deseori folosită într-o manieră stereotipică şi de persoanele auzitoare;
c) comunicarea cu ajutorul dactilemelor – are la bază un sistem de semne
manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal şi respectă anumite reguli
gramaticale în ceea ce priveşte topica formulării limbajului. Grafemele sunt
realizate în aer, cu ajutorul 14 poziţiei şi miscării degetelor de la o mână sau de la
ambele mâini. Semnele pot fi scrise şi în palmă.
 d) comunicarea bilingvă - presupune combinarea între:
- comunicarea verbală şi cea mimico-gestuală;
- comunicarea verbală și cea cu dactileme;
- cuvânt – gest – cuvânt;
- cuvânt – gest.
c) comunicarea totală – este metoda de comunicare în care auzul rezidual,
vorbirea, limbajul semnelor, dactilemele şi labiolectura sunt utilizate la un loc,
completându-se reciproc. Se consideră că importantă este comunicarea,
transmiterea și receptarea mesajului şi nu forma prin care se comunică, iar folosirea
mai multor metode duce la rezultate mai bune.
Despre formele de comunicare precizate anterior nu se poate spune că una
este superioară celeilalte, eficienţa lor văzându-se în practică. Important este ca
deficientul să ştie să comunice eficient şi să înţeleagă mesajul. Limbajul reprezintă
un sistem convenţional prin care ideile sunt comunicate în mod conştient, printr-o
structură şi vocabular, dirijate prin anumite reguli care trebuie urmate de utilizatori.
În timp ce a comunica presupune doar a transmite un mesaj, indiferent de
prezenţa sau absenţa auzului, copiii pot comunica, dar dobândirea limbajului este
un pas înainte. În timp ce copiii auzitori folosesc limbajul verbal, copiii surzi
folosesc limbajul mimico-gestual. Importantă este existenţa unui limbaj care să
poată oferi posibilitatea unor interacţiuni cu cei din jur.

Bibliografie:
https://www.creeaza.com/familie/medicina/Deficiente-
auditive134.php
https://ro.thehealthside.com/6842914-hearing-impairment-
deafness
https://koaha.org/wiki/Lingua_dei_segni
OMUL DIN LUMEA TĂCERII. GHID PENTRU ÎNȚELEGEREA
LUMII PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI DE AUZ
https://as.md/wp-content/uploads/2018/02/GHID-
metodologic_FINAL_web.pdf
https://www.preferatele.com/docs/romana/5/limbajul-
mimicogestu22.php