STUDENT: Lingurar Rebeca

SPECIALIZAREA:PIPP-BEIUS

ISTORICUL DEFICIENTEI DE AUZ

Literatura de specialitate consemnează existenta unor preocupări foarte vechi fata de

deficienţii senzorial în general In lucrarea „Despre simţurile celor care simt„, Aristotel afirma
ca cine s-a născut surd acela devine apoi mut. În Codicele lui Justinian se găsesc reflectate
atitudinile societatii fata de surzi si sunt stipulate drepturile pe are aceştia le aveau. Spaniolul
Pedro Ponce de Leon este primul care a folosit limbajul oral (vorbirea articulata) ca forma a
demutizării Juan Pablo Bonet, pe la 1600, a folosit alfabetul dactil pentru formarea
comunicării verbale, dar si limbajul scris, oral si mimico-gesticular.
Pentru învăţarea limbii de câtre persoanele cu handicap de auz, s-a aplicat o tehnica bazata
pe imitaţie , asemănătoare cu principiul învatarii vorbirii la copilul mic normal, cat si o
tehnica similara cu formarea deprinderii de a comunica într-o limba străina Ambele tehnici au
fost cunoscute sub numele de „metoda naturala „ Având în vedere toate aceste demersuri, din
punct de vedere metodologic, pentru învăţarea limbii au fost structurate trei metode
principale:
1) metode care folosesc, preponderent limbajul oral (metode orale);
2) metode are folosesc, preponderent, limbajul scris (metode scrise);
3) metode combinate (metode mixte), care fac apel si la mijloacele auxiliare (dactileme,
labiolectura si mimico-gesticulaţie).
În 1924, în Legea Invatamântului se stipulează ca în unele scoli vor funcţiona
clase speciale pentru handicapati, în care vor preda absolvenţi sau titulari angajaţi prin
concurs după un stagiu preliminar de 2 ani în activitati cu diferite categorii de deficienţi.
 În prezent, în tara noastră funcţionează grădiniţe, scoli generale, scoli profesionale si
tehnice pentru hipoacuzici si surzi.
Temenii folosiţi atât în ştiinţa, cât si în limbajul obişnuit, pentru a desemna persoanele
cu tulburări de auz, sunt : surdo-mut, surdo-vorbitor, deficient de auz, disfuncţional auditiv,
hipoacuzic, handicapat de auz, asurzit.
La început, s-a folosit termenul de surdomut, făcându-se referire la persoanele care si-
au pierdut auzul înainte de însuşirea limbajului verbal (până la 2-3 ani). Dar ulterior s-a
conştientizat faptul ca între surditate si muţenie nu exista o legătura indestructibila.
Putem spune că, în timp ce pierderea auzului înaintea vârstei de 2-3 ani are drept
consecinţă mutitatea (copilul devenind surdomut), dispariţia simţului auditiv la câţiva ani
după însuşirea limbajului de către copil determină dificultăţi în menţinerea nivelului atins,
chiar regresii în plan verbal (din punct de vedere al vocabularului, al intensităţii vocii sau al
exprimării gramaticale).
Efectele deficientei de auz sunt diferite deci în funcţie de vârsta la care a apărut
handicapul auditiv, de particularităţile psihice ale individului, de mediul în care trăieşte
acesta, de atitudinea celor din jur etc.

CLASIFICAREA DEFICIENTELOR DE AUZ:

1. Clasificarea B.I.A.F (Biroul Internaţional de Audiologie şi Fonologie):
Clasificarea B.I.A.F. cuprinde 5 categorii:
a) Audiţie normală - 0-20 dB: Poate auzi fără dificultăţi o conversaţie.
b) Deficit auditiv lejer. Hipoacuzie uşoară - 20-40 dB: Cuvintele nu sunt identificate în
întregime. Poate auzi o conversaţie dacă nu este îndepărtată sau ştearsă.
c) Deficit auditiv mediu.
Hipoacuzie medie - 40-70 dB: Poate auzi conversaţia numai de foarte aproape şi cu
dificultăţi. Confuzii ale vocalelor şi consoanelor. Poate avea un retard sever al limbajului
verbal.
d) Deficit auditiv sever.
Hipoacuzie severă - 70-90 dB: Numai vorbirea foarte puternică este percepută, de asemenea
şi zgomotele puternice, mai ales cele grave.
e) Deficit auditiv profund.
Hipoacuzie profundă - >90 dB: Aude sunete foarte puternice dar care provoacă şi senzaţii
dureroase, vorbirea nu este percepută.
2. Clasificarea în funcţie de cauza deficientei
Sunt cunoscute două categorii principale de cauze ale surdităţii şi implicit
două tipuri principale :
a) Surdităţi ereditare:
Degenerative sau congenitale, pot lua mai multe forme:
 Tipul Siebenmann
 Tipul Sheibe
 Tipul Mondini
 Tipul de surditate genetica
b) Surdităţi dobândite - în funcţie de momentul apariţiei:
 Surditatile prenatale
 Surditati neonatale (perinatale)
 Surditati postnatale
3. Clasificare în funcţie de spectrul de frecvenţe afectat:
In urma acestui criteriu deosebim următoarele categorii de surditate:
 Monotonală: în care este afectată o singură frecvenţă;
 Bitonală:în care sunt afectate două frecvenţe;
 Politonală: când sunt afectate un număr mare de frecvenţe;
 Zonală :interesează o întreagă gamă de frecvenţe, de exemplu sunt afectatetoate
frecvenţele înalte;
 Pantonală:când pierderea de auz afectează toate frecvenţele auzului normal.
unetele joase, iar cele mai afectate sunt cele medii, care permit perceperea limbajului.

4. Clasificare după criteriul posibilităţii demutizării:

 Deficit auditiv care împiedică achiziţia limbajului prin imitaţie acustică-fonică dar
care nu împiedică achiziţia timpurie a limbajului prin labiolectură, metode orale şi
compensatorii.
 Deficit auditiv care intervine la o vârstă la care achiziţia limbajului s-a realizat deja.
 Deficit auditiv care împiedică dezvoltarea limbajului în aceleaşi limite de timp ca şi
copilul normal, implicând întârzieri de dezvoltare a limbajului.
 Deficit auditiv care provoacă retard al limbajului şi retard al capacităţii de achiziţie
şcolară şi de asemenea o adaptare slabă la regimul şcolar.
  Deficit de auz care permite achiziţia, conservarea şi reproducerea limbajului vorbit dar
care afectează zonele medii-înalte ale spectrului frecvenţelor şi determină deficienţe
de pronunţare specifice: confundarea s cu z, g cu c, f cu v etc.

5. Clasificare în funcţie de momentul apariţiei surdităţii:

 Deficit auditiv care apare până la 4-5 ani de viaţă.
 Deficit auditiv care apare între 5-10 ani.
 Deficit auditiv care apare după vârsta de 10 ani.

6. Clasificare în funcţie de localizarea deficitului organic:

 Cauze la nivelul urechii externe.
 Cauze la nivelul urechii medii
 Cauze la nivelul urechii interne
 Leziuni ale traiectului nervului auditiv sau a zonei auditive din scoarţa cerebrală.
7. Clasificare in functie de gradul (gravitatea) deficitului de auz identificăm:
Hipoacuzia (diminuarea /degradarea auzului între 0-90 dB:
 hipoacuzie usoară (pierdere de auz de 0-30 dB ),
 hipoacuzie medie (între 30-60 dB ) ,
 hipoacuzie severă sau profundă ( între 60- 90 dB )
Surditatea sau cofoza (pierderea totală a auzului – peste 90 dB)..
8. Handicapul de auz parţial (hipoacuzia):
În mod obişnuit, hipoacuzia este împărţită în două categorii:
 hipoacuzie de transmisie

 hipoacuzie neurosenzorială, în funcţie de locul afecţiunii.

  hipoacuzie mixtă, ceea ce este, de fapt, o combinaţie a celor două.

Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziilor de transmisie se regăsesc în perioada

copilăriei:
 Dopul de cerumen
 Infecţiile urechii medii (otită medie): este o afecţiune des întâlnită în special la copiii
mici.
Cele mai frecvente cauze ale hipoacuziei neuro senzoriale la copii :
 Congenita
 Trauma acustică
 Infecţiile

Handicapul de auz total (surditatea sau cofoza):

 constă în slăbirea/pierderea mai mult sau mai puţin totală a auzului.

Clasificarea în funcţie de calea de transmisie afectată:

Surditate de transmisie sau de conducere: sunt afectate căile de transmisie ale
sunetului, în urechea medie şi externă.
 b) Surditatea de percepţie (neurosenzorială):
c) Surditatea de tip centrala sau mixta

BIBLIOGRAFIE:.
 Pufan – „Probleme de surdopsihologie” Ed. Didactica si Pedagogica, 1982, Bucuresti.
 Caraiman M. – „Metodologia procesului demutizarii” Ed. Didactica si Pedagogica, 1982,
Bucuresti.
 Problematica Asistentei Persoanelor cu Handicap/Cerinte Speciale
 Tratatul de Asistenta Sociala
https://ro.scribd.com/doc/122977435/Deficienta-de-auz-eseu