CAPITOLUL IV.

Terapii specifice și adaptarea activităților de predare – învățare la

particularitățile copilului cu Sindrom Down sau TSA

IV.1 Sindromul Down: delimitări conceptuale

Prima descriere medicală a Sindromului Down aparține medicului britanic Langdon
Down și datează din anul 1866, iar aproape un secol mai târziu, în 1959, geneticianul francez J.
Lejeune identifică prezența unui cromozom suplimentar care cauzează apariția acestui sindrom.
Cauzele sindromului Down sunt, prin urmare, genetice, însă nu sunt cunoscute acele cauze care
determină apariția cromozomului suplimentar.
Caracteristicile fizice permit recunoașterea cu ușurință a copiilor cu acest sindrom, printre ele
numărându-se:
 Craniu mic, cu formă rotundă (brahicefalic)
 Față rotundă, profil aplatizat și frunte bombată, cu fantele pleoapelor oblice, orientate în
sus, spre exterior
 Puntea nazală aplatizată
 Gură mică, având limba mare, cu șanțuri și dinți atipici; bolta palatină îngustă
 Urechi mici, cu forme atipice, poziționate mai jos
 Talie și masă corporală sub limitele corespunătoare vârstei
 Gât scurt și gros
 Mâini mici, late, cu degete scurte
Copiii cu Sindrom Down sunt predispuși la afecțiuni specifice de-a lungul vieții. Cele mai
întâlnite afecțiuni sunt cele cardiace (inclusiv malformații congenitale), de auz, de vedere,
intestinale, disfuncții tiroidiene, boli infecțioase și ale sistemului imunitar, probleme ale
sistemului osos, boala celiacă (intoleranță la gluten). Din punctul de vedere al dezvoltării
motorii, copiii cu Sindrom Down prezintă hipotonie și hiperflexie. Speranța de viață a acestor
copii este de peste 50 de ani.
Din punct neurodevelopmental, copiii cu Sindrom Down prezintă dizabilitate mintală ușoară
până la moderată, rareori severă.
 Limbajul este arie deficitară la acești copii, reprezentând astfel o provocare
importantă. Încă de la vârste mici se observă dificultăți în achiziția limbajului,
 stagnarea sau stoparea achiziției unor abilități. În general, la copiii cu Sindrom Down,
se dezvoltă în parametri mai buni limbajul expresiv decât cel receptiv.
În copilăria mică, limbajul non-verbal este bine reprezentat și constituie baza interacțiunilor
sociale. Limbajul verbal se achiziționează, însă, cu dificultate. Vocabularul se dezvoltă lent, iar
structura gramaticală se formează greoi, cu decalaj față de copiii tipici și se raportează direct la
volumul vocabularului. Uneori, pronunția cuvintelor este îngreunată, afectând inteligibilitatea
vorbirii.
Limbajul copilului cu Sindrom Down se dezvoltă în etape (Hathazi, A., Roșan A., 2015):
 comunicarea non-verbală
 utilizarea cuvintelor izolate
 etapa celor două cuvinte
 etapa enunțurilor simple
 etapa enunțurilor complexe
Kumin et al. (1996) recomandă intervenție terapeutică în ceea ce denumesc perioada 1-3
cuvinte. De îndată ce copilul achiziționează utilizarea cuvintelor unice, intervenția se va
desfășura atât pe orizontală, prin dezvoltarea limbajului pe arii de activități (joacă, autonomie
personală, activități manuale, etc.), cât și pe verticală, prin dezvoltarea limbajului în direcția
construcției de combinații de cuvinte, propoziții și fraze. Numeroase semnificații pot fi obținute
prin construirea de enunțuri formate din trei cuvinte, cu accent pe tipul de enunț (afirmativ,
negativ, interogativ). Demersurile terapeutice vor fi susținute de materiale vizuale, pentru
stimularea multiplă și integrarea senzorio-motorie (auz-văz-motricitate), deoarece memoria
verbală a copiilor cu Sindrom Down este deficitară.

Strategii de intervenție
În funcție de rezultatele și concluziile evaluărilor complexe, strategiile didactice utilizate
pentru educația și instrucția copiilor cu Sindrom Down se vor concentra nu doar asupra
domeniilor principale deficitare, ci și pe cele complementare, fiind necesară munca într-o echipă
de specialiști, părinți și cadre didactice. În general, date fiind particularitățile copiilor cu Sindrom
Down, demersurile instructiv-educative vor debuta în anii școlarității mici, cu exersarea și
dezvoltarea articulării sunetelor și a discriminării acestora în silabe și cuvinte. Terapia
tulburărilor de limbaj realizată în cabinetul specializat continuă permanent acasă și la școală.
Specialistul în terapia limbajului va indica seturile de exerciții ce trebuie realizate la școală, în
cadrul orelor de Limba Română, Scriere, Comunicare, cu extindere spre celelalte discipline de
studiu, în scopul realizării progresului în achiziționarea limbajului verbal. Concret, în cadrul
școlii, accentul se va pune pe învățarea unui vocabular de bază, de la care va porni diversificarea
și însușirea structurii gramaticale. Copilul trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima în manieră
și ritm propriu, folosind achizițiile de limbaj curente, pe care se vor construi apoi progresele.
Gradual, cu ajutorul cadrului didactic, vor fi produse combinațiile de două și apoi de trei
cuvinte, pentru accelerarea formării structurii gramaticale. Copiii cu Sindrom Down prezintă
dificultăți de achiziție a sintaxei și topicii, astfel încât trebuie să dispună de modele corecte în
permanență. Perioada preabecedară va avea o durată mai lungă pentru copilul cu Sindrom Down,
care are nevoie de mai mult timp pentru a procesa imaginea și a o codifica în cuvânt, pentru a
discrimina sunetele, pentru a memora cuvinte noi și pentru a-și forma abilitățile de a comunica
structurat.

IV.2 Tulburarile din spectrul autist: delimitări conceptuale

Tulburările din spectrul autist sunt caracterizate de deterioarea persistentă a comunicării
și interacțiunii sociale, de modele comportamentale, interese sau activități rigide și repetitive.
Aceste simptome sunt vizibile încă din copilăria timpurie și limitează sau impietează asupra
activităților și funcționalității copilului. Stadiul funcțional în care se înscrie copilul diagnosticat
cu TSA este variabil și depinde de caracteristicile individuale și de mediul de dezvoltare al
acestuia. În perioada de dezvoltare, diagnosticul va stabili cu precizie caracteristicile și nivelul
funcțional, dar acțiunile terapeutice și educative ulterioare, terapiile compensatorii și suportul
acordat pot să influențeze decisiv evoluția copilului. Umbrela generată de adoptarea termenului
de ”Spectru” este data de diversitatea formelor și manifestărilor sub care se poate instala această
afecțiune neurologică. Această denumire generalizată cuprinde tuburări mai specific denumite
anterior individual, precum Sindromul Asperger, Tulburarea pervazivă de dezvoltare, autism
precoce sau infantil, Autism Kanner și altele. Însă modul în care simptomatologia interferează în
cadrul tulburărilor din acest spectru face imposibilă o diferențiere netă a acestor tipuri – de aici și
decizia Asociației Psihiatrice Americane de a reuni sub denumirea de Tulburări din Spectrul
Autist toate simptomatologiile prezentate de afecțiunile menționate anterior.
 Desigur, ca în orice tulburare sau sindrom, specialistul este cel abilitat să stabilească un
diagnostic clinic sau psihologic, pe baza aplicării unor teste și instrumente specifice.
Este posibil ca deprinderile de autonomie personală să fie bine formate la copiii cu
tulburări de spectru autist, sau aceștia să aibă un nivel cognitiv corespunzător vârstei. Însă, pe de
altă parte, comunicarea socială poate fi deficitară, de la a răspunde la numele propriu, până la
contactul vizual inexistent, stereotipii și rezistență la schimbarea activității/mediului.
Pentru alți copii, menținerea nivelului atenției este o provocare, exprimarea verbală poate
fi dificilă, la fel și înțelegerea codurilor comunicării non-verbale (gestică, mimică) uzuale. Unii
copii manifestă preferințe pentru contacte și interacțiuni sociale și afective cu persoanele
cunoscute (membri ai familiei, terapeuți și alții).
Pentru cadrele didactice, ca specialiști în educație ce interacționează zi de zi cu copii, este
important să cunoască unele caracteristici ale copiilor cu tulburări de spectru autist, fie pentru a–
și adapta demersurile didactice la specificul acestora, fie pentru a îndruma părinții să apeleze la
evaluări sau consulturi de specialitate.
Așa cum sunt specificate în DSM V, criteriile de diagnoză se divid în mai multe
categorii.
Primul criteriu diagnostic se referă la persistența deficitelor în comunicarea și interacțiunea
socială în diferite contexte:
 Dificultăți în comunicare; reciprocitatea comunicării este afectată; situațiile sociale sunt
abordate deficitar, împărtășirea emoțiilor, afectelor, intereselor, este afectată; persoana nu
inițiază sau nu răspunde tentativelor de interacțiune socială
 Comportamente non-verbale utilizate în interacțiunile sociale deficitare; nu stabilește
contactul vizual, prezintă dificultăți în utilizarea limbajului corporal, ori în înțelegerea și
utilizarea gesturilor; inexpresivitate, lipsa comunicării non-verbale
 Dificultăți în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor, de la dificultăți în
adecvarea comportamentală la diferite contexte sociale, la dificultăți în împărtășirea
conținuturilor jocurilor imaginare sau în crearea relațiilor de prietenie; dezinteres pentru
persoane de aceeași vârstă/categorie
Cel de-al doilea criteriu se referă la interese, comportamente sau activități restrânse ca număr
și repetitive:
 Mișcări, utilizarea obiectelor sau a limbajului stereotipe sau repetitive
  Insistență pe similaritate, rutine inflexibile, ritualuri comportamentale sau verbale.
 Fixarea interesului cu intensitate anormală
 Hiper sau hipo reactivitate la stimuli senzoriali; interes neobișnuit pentru stimuli
senzoriali din mediul înconjurător
Criteriul al treilea se referă la prezența simptomatologiei în perioada de dezvoltare
timpurie. Este posibil ca simptomatologia să nu fie observabilă decât în momentul în care etapa
de dezvoltare solicită copilului interacțiunea socială, sau dificil observabilă dacă este mascată de
strategii deprinse în anii mai mari.
Un alt criteriu diagnostic analizează deficitele clinice semnificative apărute în domenii
importante, care asigură funcționalitatea persoanei (domeniul social, ocupațional, altele).
Ultimul criteriu de diagnostic specifică faptul că pertubările constatate nu sunt corelate cu
deficiența mintală, deși aceasta poate să însoțească tulburarea de spectru autist ca și
comorbiditate.
Copilul diagnosticat cu tulburare de spectru autist care necesită sprijn, prezintă deficit de
comunicare, inițiază cu dificultate interacțiuni sociale și nu reușește să ofere răspunsuri simple,
uzuale, la demersurile celorlalți. Comunicarea verbală nu se realizează în propoziții sau fraze
complete și complexe, iar încercările de socializare sunt atipice și de obicei eșuează din acest
motiv. Comportamentul prezintă rigiditate, ceea ce afectează funcționalitatea în contexte diferite.
Pentru copiii cu tulburare de spectru autist înalt funcțional, este dificilă trecerea de la o activitate
la alta. Autonomia lor personală este afectată de dificultățile de organizare și planificare.
Copilul cu tulburare de spectru autist care necesită sprijin substanțial prezintă carențe
pronunțate în abilitățile de comunicare verbală și non-verbală. El întâmpină dificultăți de
relaționare chiar dacă beneficiază de sprijin, iar inițierea de relații sociale este slab reprezentată.
Comunicarea verbală apare, de regulă, doar în strânsă legătură cu interese punctuale ale
copilului, fără a depăși această sferă, iar comunicarea non-verbală prezintă forme atipice.
Comportamentul este rigid, inflexibil, copiii nu reacționează bine la schimbări, apar stereotipii
vizibile, care impietează asupra desfășurării unor activități. Atenția este menținută cu dificultate.
Copilul cu tulburare de spectru autist care necesită sprijin aproape în permanență
manifestă deficit sever în comunicare verbală și non-verbală și abilități de relaționare socială.
Nivelul său de autonomie personală este foarte scăzut, la fel și nivelul la care inițiază contacte și
interacțiuni sociale. De regulă, demersurile pe care le inițiază sunt strict legate de satisfacerea
unor nevoi. Ca și la categoriile de mai sus, comportamentul este foarte rigid, reacția la schimbare
este nefavorabilă, stereotipiile apar în toate activitățile. Nu se poate concentra asupra
activităților.
Dezvoltarea copiilor cu tulburări din spectrul autist este discontinuă, ei pot performa
foarte bine un tip de activități (spre exemplu, pot să memoreze texte poetice de mare întindere pe
care le reproduce fidel), în timp ce altele, ce par mai simple, sunt imposibil de însușit pentru ei
(spre exemplu, formule de adresare, salutul). Unii copii cu tulburări de spectru autist suportă cu
dificultate zgomotele (fie zgomotele puternice, fie, selectiv, un anumit tip de zgomot). Jocurile
sunt de tip repetitiv, solitare, iar nu colective, lipsite de imaginație și creativitate.

IV.3 Metode de instruire diferențiată a copiilor cu tulburări din spectrul autist

Metoda utilizată cu cele mai bune rezultate în activitatea cu copiii cu tulburări din
spectrul autist este Terapia ABA (Applied Behavior Analysis). Aceasta este o știință a învățării
care vine în sprijinul copilului cu tulburări din spectrul autist pentru a-l ajuta să își atingă
potențialul maxim în însușirea comportamentelor din viața de zi cu zi, în scopul dobândirii
independenței personale. Pașii pe care îi urmează un terapeut atunci când își planifică
intervențiile sunt: analiza comportamentelor, înregistrarea datelor și luarea deciziilor.
Comportamentele copiilor cu tulburări din spectrul autist prezintă anumite variabile, iar
Terapia ABA permite identificarea acestor variabile, în scopul de a modifica respectivele
comportamente. Însă programele de Terapie ABA sunt individualizate și nu pot fi preluate de la
un caz la altul. Obiectivele pe care și le stabilește terapeutul se referă la stimularea creșterii
frecvenței comportamentelor dezirabile și a calității acestora, precum și la diminuarea sau
eliminarea celor negative. Terapeuții ABA își stabilesc obiectivele în sens pozitiv.
Spre exemplu, George rupe hârtiile atunci când are acces la ele. Terapeutul își va
propune să îl învețe pe George ce trebuie să facă atunci când găsește niște hârtii.
Procedurile cele mai utilizate în cadrul acestei terapii de modificare comportamentală
sunt recompensarea pozitivă, extincția (suspendarea recompensei), DTT (Discrete Trial
Teaching) și Învățarea Incidentală.
DTT reprezintă o unitate de învățare formată din secvențe simple, de regulă Cerință –
Răspuns – Consecință.
 Învățarea Incidentală pornește de la ideea că interacțiunile pornesc de la iniţiativele
copilului. Copiii cu tulburări din spectrul autist au ca și caracteristică tocmai faptul că sunt
deficitari în ceea ce privește interacțiunea socială și arareori o inițiază. În aplicarea acestei
tehnici se pornește de la o activitate selectată de către copil, respectiv de la o activitate pe care o
acceptă și care îi face plăcere.
La ora actuală, Terapia ABA este considerată ca fiind cea mai bună metodă de recuperare
a copiilor cu tulburări din spectrul autist.
Mai există și alte modele terapeutice cu rezultate bune, cum este, spre exemplu, PECS
(Picture Exchange Communication System), dezvoltat de A. Bondy și L. Frost, dar acest tip de
terapie tinde spre a fi înglobat în ABA. La bază, această terapie are cartea lui B.F. Skinner,
”Comportamentul Verbal”, care pornește de la ideea că operanții verbali se predau sistematic.
Terapia PECS utilizează pictogramele, ca bază a comunicării, în scopul stimulării comunicării
verbale, cu ajutorul limbajului receptiv și al celui gestual. Protocoalele PECS sunt elaborate în
șase etape:
1. Schimbul de imagini
2. Dezvoltarea spontaneității
3. Discriminarea imaginilor
4. Structura propozițiilor
5. Răspunsul la întrebări
6. Dezvoltarea limbajului
Profesorii care lucrează la clase în care sunt integrați copii cu tulburări din spectrul autist
trebuie să își structureze activitatea în funcție de specificul copilului diagnosticat, cu ajutorul
recomandărilor psihologului care a stabilit diagnosticul și – acolo unde este cazul – cu terapeutul
care se ocupă de caz. În unele situații, copilul cu tulburare de spectru autist beneficiază de
însoțitor permanent (shadow), al cărui rol este acela de a-l ajuta să își gestioneze comportamentul
în context școlar.
Pentru copiii cu tulburări din spectrul autist este foarte importantă rutina. Dacă pentru
elevii fără cerințe educative speciale ruperea rutinei și variația reprezintă momente dorite și cu
beneficii asupra eficacității muncii profesorului, pentru cei cu tulburări din spectrul autist, rutina
înseamnă un nivel ridicat de stress, destabilizare emoțională, cu consecințe asupra echilibrului
adaptării la mediu școlar și asupra performanței. Pentru acești copii, profesorii trebuie să
stabilească reguli clare și rutine, eventual, acolo unde specificul elevului o permite, să îi atribuie
sarcini repetitive în decursul unei ore de curs (spre exemplu să șteargă tabla, să contorizeze
timpul, să distribuie materialele folosite în timpul lecției).
Împărțirea clasei pe grupuri de lucru este o metodă de predare eficientă și adeseori
preferată de copii. Însă pentru elevii cu tulburări din spectrul autist, socializarea în grupuri
restrânse poate fi o provocare căreia ei nu îi pot face față. O modalitate de a include acești elevi
în astfel de activități este atribuirea unui rol fix, pe care ei să îl îndeplinească, simțindu-se în
siguranță, în interiorul zonei sale de confort. Dacă se dorește stimularea și exersarea abilităților
de comunicare, pot fi încercate exerciții de grup, în care ceilalți elevi să acționeze ca și modele
ce pot fi apoi urmate îndeaproape și de elevul cu tulburări din spectrul autist.
Sarcinile de lucru trebuie adaptate specificului acestor copii. Ei nu vor reuși să
îndeplinească cu succes sarcini ce implică exersarea imaginației și a creativității (spre exemplu
scrierea creativă, activitățile artistice), însă pot răspunde punctual la întrebări concrete, pot
realiza liste de cuvinte, hărți, diagrame. Specificul fiecărui elev în parte determină structurarea
conținuturilor, a activităților, iar evaluările trebuie să fie personalizate.
În activitățile desfășurate cu copii cu tulburări din spectrul autist se utilizează numeroase
materiale vizuale. Pentru un astfel de copil este dificilă lecturarea textelor de mare întindere, de
aceea, pe cât posibil, textul scris trebuie înlocuit cu suport vizual. Sarcinile de lucru sau temele
pentru acasă trebuie și ele dimensionate corect de către profesor, iar pentru unii copii, testele
obișnuite trebuie concepute astfel încât spațiile rezervate sarcinilor și cele destinate rezolvării să
fie foarte clar delimitate. Marea majoritate a copiilor cu tulburări din spectrul autist prezintă
dificultăți de organizare a spațiului, dificultăți în proiectare și etapizare, astfel încât
personalizarea materialului este foarte importantă.
Un ajutor important pentru cadrele didactice care lucrează cu copii cu TSA integrați în
învățământul de masă îl reprezintă utilizarea pictogramelor, necesare comunicării. Pictogramele
afișate în sala de clasă pot fi categorizate urmărind criteriul funcțiilor îndeplinite de acestea.
 Pentru eficientizarea comunicării, pot fi create suporturi destinate afișării imaginilor care
reprezintă nevoi ale copiilor, activități ce urmează a fi desfășurate împreună cu ei, semne de
avertizare ș.a.m.d.
În cele ce urmează, exemplificăm categorii de reprezentări vizuale ce pot fi utilizate
pentru identificarea nevoilor, comunicarea și interacțiunea cu copii cu TSA.
www.trainland.tripod.com

Pictograme pentru îngrijire personală

Pictograme pentru acțiuni
Pictograme pentru mâncare

www.autism.gamara.ro
IV.4 Strategii de intervenție educațională pentru copiii cu TSA integrați în școli incluzive
În cele ce urmează, vom prezenta cele mai reprezentative strategii didactice, care și-au
demonstrat eficacitatea în instruirea și educarea copiilor cu Tulburări de Spectru Autist. Pentru
valorificarea potențialului acestora, este necesar ca din partea școlii integratoare să existe o totală
deschidere spre stabilirea unei politici școlare aplicate, iar resursa umană implicată în realizarea
acestor demersuri să manifeste disponibilitate pentru munca în echipă.
Intervenția bazată pe valorificarea experiențelor pozitive anterioare ale copiilor
Demersurile pe care le presupune adoptarea acestei strategii pornesc de la ambientul sau
contextul în care copilul a desfășurat activități cu impact pozitiv. Scopul adoptării acestei
strategii este acela de a produce modificări dorite în comportamentul elevului, prin recrearea
unui mediu la care acesta a fost responsiv într-o manieră pozitivă. Strategia poate fi adoptată
după o evaluare funcțională a comportamentului elevului. Specialistul va identifica relația dintre
comportamentele nedorite și mediul/contextul în care acestea apar și va propune modificarea lor,
conform istoricului comportamental al elevului. Intervențiile de acest tip valorifică rezultatele
cercetărilor efectuate în cadrul terapiei ABA și a terapiei comportamentale.

Intervenția cognitiv-comportamentală pornește de la ideea că orice comportament este

mediat și condiționat de unul sau mai multe procese de cogniție. Copiii sunt învățați să își
examineze gândurile și emoțiile proprii și să identifice momentul în care acestea cresc în
intensitate. Apoi, elevii sunt învățați să utilizeze diferite modalități, adecvate specificului
personalității lor, prin care pot schimba modul în care gândesc și reacționează. Acest tip de
strategie intervențională este folosită cu succes în cazul copiilor cu anxietate. Este posibil ca
strategia să funcționeze doar în cazul copiilor mai mari și cu nivel funcțional superior.
Psihoterapeutul dr. Ann Vernon este specializată în consilierea şi psihoterapia copiilor,
adolescenţilor şi părinţilor acestora. Autor cunoscut al multor cărţi, d-na Vernon propune în
cartea Ce, cum , când în terapia copilului şi adolescentului aplicarea terapiei raţional emotive
şi comportamentale pentru rezolvarea problemelor de internalizare, externalizare sau de
dezvoltare. Pe lângă faptul că oferă exemple de intervenţii speciale pentru copii şi adolescenţi cu
probleme emoţionale, dificultăţi comportamentale şi aspecte de dezvoltare tipice, oferă şi
intervenţii create de ea spre implementare.
 Tehnicile REBT (Rational emotive behavior therapy) pe care le prezintă includ descrieri
ale credinţelor raţionale şi iraţionale, disputarea credinţelor iraţionale în limbajul copiilor,
utilizarea temelor de casă, utilizarea imageriei raţional emotive, jocul de rol, exerciţii speciale,
jocuri, scheme şi multe alte proceduri prin care terapeuţii le pot folosi în practica la cabinet, dar
şi în activităţi la clasă.
Activităţile propuse au un format special: scop, materiale şi procedură.
 Programul Paşaport pentru succes în
dezvoltarea emoţională, socială, cognitivă şi
personală, aceeaşi autoare, terapeutul dr. Ann
Vernon oferă perspectiva sa asupra modului
în care îi putem ajuta pe copii să devină mai
fericiţi, să se accepte necondiţionat şi să
devină adulţi adaptabili şi care să funcţioneze
la parametrii optimi. Ştim cu toţii că în
prezent copiii se confruntă atât cu problemele
normale ale dezvoltării lor, dar şi cu diverşi
stresori care îi pot copleşi. E nevoie de
implicarea specialiştilor, educatorilor şi
părinţilor pentru a-i învăţa pe copii să facă
faţă evaluării globale negative, gândirii
iraţionale, emoţiilor disfuncţionale şi
comportamentelor dezadaptative.
Structurat în 3 volume(cls I-V, clsVI- VIII, cls IX-XII) , acest program oferă o paletă
largă de activităţi ce cuprind situaţii din viaţa reală care sunt aplicabile copiilor din toate mediile
socio-economice şi culturale.
Dr. Ann Vernon abordează situaţii variate: performanţe slabe la teste sau la şcoală,
confruntarea cu incorectitudinea şi respingerea, copingul cu situaţiile familiale disruptive şi
îndemnarea la consumul de droguri de către grupul de prieteni.
Activităţile pot fi implementate cu toată clasa sau individual şi sunt concepute în funcţie de
nivelul de dezvoltare al copilului. Elementele componente ale unei activităţi sunt:
 Perspectiva developmentală
 Obiective
 Materiale
 Procedura
 Discuţii (întrebări de conţinut şi de personalizare)
 Activitatea de follow-up
 Activităţile propuse îi vor ajuta pe copii să utilizeze abilităţile de gândire raţională pentru
a dezvolta o acceptare de sine necondiţionată, pentru a gestiona mai eficient emoţiile şi pentru a
renunţa la comportamentele disruptive. Astfel ei vor deveni mai siguri pe ei, mai puternici şi
flexibili în confruntarea cu provocările vieţii, dar şi mai responsabili şi capabili să relaţioneze
eficient.
 Jocul REThink este produsul unui proiect finanţat. Iniţiatorul şi coordonatorul proiectului este UBB și
partener, firma clujeană SC PixelData SRL. Din echipa de proiect, coordonată de conf. univ. dr.Oana David, mai fac
parte colaboratori consultanţi de la Universitatea Northern Iowa din SUA şi Universitatea din Vrije din Bruxelles.

REThink este primul joc video online

terapeutic din lume gândit ca mijloc de
prevenţie a tulburărilor emoţionale și are ca
scop să îi ajute pe copii să gândească raţional,
să-şi controleze emoţiile şi să nu cadă în
depresie. Personajul principal al jocului,
Retman, face parte dintr-o serie de proiecte
terapeutice adresate tinerilor şi realizate de
universitari clujeni. Eficienţa jocului video online
terapeutic este testată printr-un studiu de
amploare în care au fost implicaţi 150 de copii
cu vârste între 10 şi 16 ani, din judeţul Cluj.

Nivelul 1- are ca scop învăţarea jucătorului de a face

diferenţa între emoţiile pozitive şi cele negative funcţionale şi
disfuncţionale.
Nivelul 2- are ca scop învăţarea jucătorului de face
diferenţa între gânduri folositoare /nefolositoare.
Nivelul 3- are ca scop înţelegerea relaţiei dintre
procesele cognitive şi consecinţele emoţionale ale acestora.
Nivelul 4- îşi propune să ajute jucătorul să schimbe
gândurile iraţionale în gânduri raţionale.
Nivelul 5- are ca scop dezvoltarea abilităţilor de
rezolvare de probleme.
Nivelul 6- are ca scop dezvoltarea abilităţilor de
relaxare.
Nivelul 7- vizează utilizarea cunoştinţelor acumulate
anterior şi dezvoltarea emoţiilor pozitive.
 Acţiunea din joc are loc pe Pământ. Jucătorul primeşte misiunea de a ajuta locuitorii planetei să recupereze
teritoriile pierdute, ocupate de Iraţionalius. Acesta din urmă este personajul negativ al jocului, care a furat fericirea
oamenilor. Are patru ajutoare de soi - Necesarus, Catastrofus, Descurajatus, Frustratus. În sprijinul jucătorului vine
Retman, povestitorul jocului, şi cinci personaje pozitive - Preferatus, Toleratus, Acceptatus, Ponderatus şi Optimistus.
Jocul a fost dezvoltat pe tabletă Apple tip IPAD şi pe Iphone, cu sistem de operare IOS. Funcţionează ca şi
model experimental în prezent, în română şi engleză.
În acest moment jocul este testat pentru eficiența lui în terapia copiilor cu autism

Programele de intervenție timpurie oferă elevilor o experiență educațională bazată pe

comprehensiune. Ariile vizate de această strategie sunt: comportament, abilități de relaționare
socială, comunicare, abilități necesare pentru o viață independentă și abilități de învățare.

Programul educaţional „DA, POŢI!” a

fost elaborat de profesorul Michael Bernard
pe baza principiilor de terapie raţional-
emotivă şi cognitiv-comportamentală.
Scopul acestui program este de a susţine
comunităţile, şcolile şi familiile în
demersul de optimizare a dezvoltării
sociale, emoţionale şi academice a tuturor
copiilor şi tinerilor.

În urma acestui program se vor dezvolta

următoarele abilităţi:
Înţelegere
Organizare
Perseverenţă
Încredere
Rezistenţă (reglare) emoţională
 Programul cuprinde un curriculum
(de 310 pagini) de predare-învăţare a
abilităţilor sociale şi emoţionale adresat
educatoarelor, un ghid de lucru cu
părinţii prin care educatoarele pot realiza
extrem de facil legătura cu părinţii pentru
a extinde programul şi acasă. De
asemenea, programul cuprinde o serie de
materiale educaţionale specifice copiilor
preşcolari (18 postere, un CD cu cântece, 5 păpuşi) pe care educatoarele le utilizează sub formă
de joc pentru a preda programa educaţională.
Întărirea diferențiată a a comportamentelor
Strategia întăririi diferențiate a comportamentelor plasează în centru ideea de a furniza copilului
consecințe pozitive sau dezirabile ca răspunsuri la comportamentele dorite, sau, dimpotrivă,
retragerea acestora, în cazul în care comportamentul nu se produce sau este contrar.
Întărirea se produce atunci când fie elevul desfășoară comportamente dorite, fie se găsește în
imposibilitatea fizică de a se comporta în mod nedorit, ori alege să nu practice comportamentul
nepotrivit, din proprie inițiativă.

Evaluarea funcțională a comportamentului

Această strategie presupune colectarea sistematică a informației despre un comportament nedorit
(spre ex., mușcatul), în scopul de a identifica împrejurările în care se produce acest
comportament. Strategia se constituie din pași:
 descrierea comportamentului
 identificarea antecedentelor sau a efectelor subsecvente comportamentului
 elaborarea unei ipoteze privind comportamentul
 testarea ipotezei
Comunicarea funcțională – această strategie reprezintă modalitatea prin care cadrul didactic
relaționează cu elevul, pentru a determina renunțarea la comportamentul nedorit, rezultat din
frustrarea generată de inabilitatea acestuia de a comunica, de a-și expune nevoile și dorințele.

”Atenție comună”
Strategia denumită ”Atenție comună” se bazează pe un joc în care fiecare jucător, profesorul și
elevul acționează pe rând, scopul fiind obținerea răspunsului social la o comunicare/solicitare.
Copilul va privi adultul indicând cu mâna spre un obiect, apoi va fi rândul său să repete gestul.
Această strategie presupune și realizarea pr*ogresivă a contactului vizual.

Modelarea înseamnă inițierea unei demonstrații de către adult, a unui comportament pe care
dorește să îl formeze. Copilul trebuie să imite acel comportament. Acțiunea se produce în mod
repetat, până la achiziționarea de către copil a comportamentului dorit. Modelarea este o metodă
cu rezultate bune, deoarece poate fi utilizată în orice formă îi face copilului plăcere. Pot fi
utilizate mijloace video (clipuri cu personaje îndrăgite de copil, care răspund solicitării).

Narativa socială
Narativa socială sau povestea este o metodă utilizată pentru descrierea unei situații sociale cu
accentuarea unor detalii de comportament pe care dorim ca elevul cu TSA să le achiziționeze.
Narativele sociale sunt individualizate și personalizate în funcție de nevoile copilului. Ca și
amplitudine, poveștile sunt scurte și sunt prezentate cu ajutorul materialelor adiționale (vizuale,
alte tipuri). Textele sunt gândite astfel încât copilul să poată să răspundă cu ușurință la întrebările
de bază: cine, când, unde, de ce?

Antrenamentul abilităților sociale

Antrenarea abilităților sociale reprezintă un set de activități organizate în cadrul unor grupuri
constituite special, astfel încât copiii cu TSA să interacționeze optim cu colegi, profesori, alte
persoane. În cadrul acestor întâlniri, vor fi prezentate conceptele de bază și se vor pregăti jocuri
de rol și alte exerciții care implică dezvoltarea abilităților de comunicare, jocuri, alte activități
care presupun interacțiuni pozitive.