În cadrul handicapurilor senzoriale, un loc specific îl ocupă handicapul auditiv, prin ponderea de

1,5% din cadrul populaţiei şi prin urmările specifice privind structurarea sistemului psihic și recuperarea
acestor persoane. Pe plan internațional, Federația Mondială a Surzilor menționează că are în evidență cca 75
milioane de membri, iar Asociația Națională a Surzilor din Romania are cca 24.000 de membri cu pierderi
grave și profunde de auz.

Tulburările funcţiilor auditive

Tulburările de auz - surditatea, hipoacuzia– sunt legate de leziunea analizatorului auditiv, care este
compus din receptorul periferic (organul lui CORTI), aşezat în melcul urechii interne, nervul auditiv, care
pleacă de aici şi se continuă în creier, prin căile auditive şi, în fine, zona auditivă corticală localizată în lobul
temporal. Tulburările de auz din copilărie sunt de cele mai multe ori o consecinţă a lezării nervului auditiv, a
căilor auditive sau a segmentului cortical.
Cunoaşterea cât mai exactă a locului şi gravităţii tulburării auditive contribuie la protezarea adecvată,
individualizată şi la folosirea optimă a resturilor auditive în procesul de demutizare şi în viaţa cotidiană.
Scăderea controlului auditiv are o influenţă negativă asupra psihicului copilului hipoacuzic. În
etapele iniţiale de şcolarizare a acestor copii se observă adesea scăderea nivelului activităţii de cunoaştere.
Găsindu-se într-o şcoală de masă şi neputând percepe o parte însemnată a materialului şcolar, copilul
hipoacuzic începe să obţină rezultate tot mai slabe la învăţătură. În paralel, încep să se contureze trăsături
specifice ale conduitei ca: dezorientare, nesiguranţă, răspunsuri neadecvate, mai ales la întrebările puse pe
neaşteptate. În majoritatea cazurilor intelectul acestor copii este normal, dar scăderea recepţiei auditive
complica instruirea lor şi uneori o face imposibilă în condiţii obişnuite. Prezenţa defectului auditiv şi
greutăţile de adaptare la mediul şcolar generează la copil un sentiment de inferioritate. Acesta duce la
formarea unor trăsături negative de caracter ca: nesociabilitate, neîncredere, irascibilitate etc.
Diagnosticarea se poate face încă de la nastere sau în perioada intrauterină, dar este mai precisă in
primul an de viaţă. Depistarea precoce a deficienţei auditive la vârstele cât mai mici ale copiilor, 0-4 ani,
uşurează activitatea de instruire şi educare. Acţiunea de înlocuire a percepţiilor auditive cu cele vizuale, face
să sporească succesul în materie de educaţie. Învăţarea limbajului de către copil este primul obiectiv ce
trebuie înfăptuit, în general, după naştere. Auzul omului - pe lângă faptul că pune organismul în legătură cu
mediul înconjurător (aşa-numita funcţie de semnalizare a analizatorului acustic) are şi un rol deosebit în
formarea vorbirii, care serveşte la exprimarea ideilor şi gândurilor şi face posibilă stabilirea relaţiilor sociale
între oameni.
Un copil care a pierdut auzul la naştere sau în diferite faze ale dezvoltării limbajului său, va avea o
întârziere corespunzătoare a dezvoltării acestuia în diferite faze, comparativ cu un copil care a pierdut auzul
după formarea vorbirii. De asemenea, o importanţă decisivă o are gravitatea pierderii auditive: cu cât
pierderea este mai gravă cu atât mai mult este afectată dezvoltaea vorbirii şi a celorlalte procese psihice.
Părinţii, cu care copilul este în contact permanent, au sarcina să observe orice abatere de la
dezvoltarea normală a acestuia. În al doilea rând - educatoarea, în creşă, cămin sau grădiniţă. Până la 2 ani
concluziile pot fi probabile, nu certe. Între 2 şi 6 ani se poate diagnostica mai precis surditatea. La aceste
vârste putem aplica metode de examinare a auzului cum sunt: acumetria tonică - acumetria instrumentală şi
audiometria. Examenul funcţiei auditive are scopul să precizeze dacă auzul este normal sau deficitar şi care
este procentul de pierdere auditivă.

Clasificări ale tulburările de auz

 Surditatea poate atinge una din urechi, sau ambele urechi Dacă numai una din urechi este
afectată, cealaltă ureche sănătoasă va suplini funcţiile celeilalte. În literatura de specialitate sunt descrise
numeroase clasificări ale tulburărilor de auz din perspectiva medicului, a sociologului, a pedagogului, ş.a.
Există şi o definiţie sub aspect cultural dată persoanelor surde de Carol Padden, K. Markovitz şi J.
Woodward, aceasta fiind „un grup de persoane care au un limbaj comun, limbajul mimico gestual, şi o
cultură comună”. Cele mai numeroase definiţii sunt cele medicale, ele asociind surditatea cu probleme
psihologice, de învăţare şi de comunicare. După D.Sarafoleanu și C. Sarafoleanu (1997), ,,surditatea
nu este, de fapt, o boala, ci un simptom corespunzator unei etiologii diverse”. Noi vom aborda handicapul
auditiv din perspectiva psihopedagogică și socială, pentru a ințelege implicațiile pierderii auditive asupra
activității persoanei respective (cum să se folosească restantul auditiv cu ajutorul protezelor, modalitățile
optime de comunicare de ex.).
Unii autori (D.M.Avramescu, 2006), consideră că dacă auzul dispare la câţiva ani de la însuşirea
limbajului, se ajunge la dificultăţi în menţinerea nivelului de dezvoltare psihică atins anterior, în special a
nivelului dezvoltării verbale. Vocabularul, intensitatea vocii sau exprimarea gramaticală ar fi cel mai afectate.
Efectele pierderii unor calităţi ale emisiei verbale depind de vârsta la care a avut loc pierderea auzului.
Nivelul vocabularului şi al corectitudinii gramaticale depind de educaţia de care a beneficiat persoana care a
devenit surdă şi de eforturile pe care le face în continuare pentru a menţine un nivel ridicat al educaţiei sale.
Prin urmare, efectele deficienţei auditive sunt diferite, ele depind de vârsta la care a apărut surditatea, de
particularităţile psihice individuale, de mediul în care trăieşte şi de atitudinea celor din jur.
1. După criteriul părţii afectate a analizatorului avem următoarea clasificare:
a) hipoacuzie de transmisie sau de conducere – sunetul este împiedicat să ajungă la urechea internă din
cauza lezării urechii externe (conduct auditiv), timpanului sau urechii medii;
b) hipoacuzie de percepţie ce presupune pierderea funcţiei de recepţie a stimulilor specifici, deci leziuni
ale organului Corti sau a căii de transmisie;
c) hipoacuzie centrală, în care apar dificultăţi sau imposibilităţi ale decodificării impulsurilor nervoase,
şi deci ale formării senzaţiei specifice prin lezarea proiecţiei pe scoarţă a analizatorului;
d) hipoacuzie mixta, când îmbracă aspecte din cele¬lalte forme expuse mai sus. Este şi cel mai des
întâlnită formă de handicap auditiv.

2.După gravitatea tulburării auditive deosebim:

a) Hipoacuzia, care se caracterizează prin scăderea auzului mai mult sau mai puţin accentuată, la
ambele urechi, Mai frecvent, hipoacuzia este generală sau locală, datorată nedezvoltării congenitale, ca o
consecinţă a lezării urechii medii, datorită unor infecţii a organelor auditive, meningoencefalitei ș.a. De
asemenea, pot avea o influenţă negativă asupra funcţiei auzului diferitele afecţiuni ale nasului şi ale gâtului.
Hipoacuzia are o influenţă negativă atât asupra limbajului cât şi asupra psihicului copilului. Gradul
acestei influenţe este, totuşi, foarte diferit, individualizat şi depinde, înainte de toate, de tipul de sistem
nervos al copilului, de nivelul dezvoltării intelectuale şi de condiţiile mediului înconjurător. Hipoacuzia poate
fi:
a) uşoară - sub 30 de decibeli;
b) medie - între 30-60 decibeli;
c) severa - între 60-90 decibeli;
d) peste 90 decibeli avem surditate profundă sau cofoză.
 b) Surditatea, la care pierderea auzului s-a produs înainte sau în timpul elaborării vorbirii. Dacă
surditatea survine după ce s-au elaborat sistemele de comunicare verbal-motorii, sunt afectate componentele
vorbirii precum sonoritatea, melodicitatea, înălțimea sunetelor este mai puțin controlată ș.a;
3) În raport cu momentul pierderii auzului, se vorbeşte despre surditatea congenitală,
presupunându-se că, în asemenea cazuri, lezarea organelor de auz s-a produs încă din perioada intrauterina şi
despre surditatea dobândită, ca rezultat al acţiunii anumitor cauze, în diferite etape de vârstă.
Lezarea analizatorului auditiv poate fi produsă datorită intervenţiei distructive a mai multor factori ce
acţionează diferit, în momente diferite, cu urmări specifice.
Mutitatea este o consecință a surdității. Ea nu este provocată de leziunea organului vorbirii.
Copilul cu un deficit auditiv avansat nu vorbeşte pentru că nu a învăţat să vorbească şi nu a învăţat pentru că
nu aude. Urmare directă a deficitului auditiv este dificultatea (în cazul hipoacuzicilor) sau imposibilitatea (în
cazul surdităţilor) formării limbajului.

Noţiuni de audiometrie şi de protezare

Cercetările audiometrice au confirmat faptul că 90% dintre persoanele surde au resturi auditive. Dacă
acestea nu sunt depistate şi exersate de timpuriu, ele rămân nefolosite pentru auz şi vorbire. Examinarea
auzului se face prin acumetria fonică, instrumentală, vocală şi tonală. Prin examinarea auzului se stabileşte
localizarea leziunii, tipul surdităţii şi capacitatea auzului pentru vorbire. Cu toate că omul poate să audă
sunete cu frecvenţe cuprinse între 20 şi 20.000 de hertzi (Hz), pentru audibilitatea vorbirii sunt specifice
frecvenţele din spectrul 125-8000 Hz şi, în special cele între 250 şi 4000 Hz. Pentru testarea auzului cu
ajutorul audiometrelor se folosesc, în general, cinci frecvenţe şi anume cele de 250, 500, 1000, 2000, 4000
Hz. la intensităţi ale sunetului de la 0 la 140 dB. (vezi modelul de audiogramă expus mai jos).
Acumetria tonală, este cea mai frecvent folosită astăzi. Ea măsoară auzul la toate frecvenţele cu
ajutorul audiometrului În urma examinării auzului rezultă o audiogramă care prezintă pierderea auditivă la
ambele urechi, fie pe o singură parte fie pe două părţi. Mai rar se foloseşte acumetria vocală. Ea este realizată
cu vocea examinatorului care transmite prin microfon o serie de propoziţii şi fraze din vorbirea curentă dar
etalonate în funcţie de caracteristicile sonore ale acestor elemente verbale, în urma căreia rezultă o
audiogramă verbală.
 Model de audiogramă pentru auz deficitar si normal
Prin o convenţie internaţională, rezultatele obţinute la audiograme sunt notate cu o linie de culoare
roşie pentru urechea dreaptă. Această linie uneşte cercurile corespunzătoare frecvenţelor auzite de subiect.
Rezultatele obţinute cu urechea stângă se notează cu X care formează un contur prin unirea lor cu o linie
albastră, ca mai jos:
CA ST x-----x-----x
CA DR o-----o-----o
În ceea ce priveşte conducţia osoasă, x-urile şi o-urile sunt unite prin o lunie punctată ca mai jos:
CO ST x......x.....x
CO DR o......o.....o
Acumetria fonică constă în testarea auzului cu ajutorul vocii. Este o metodă rapidă de testare şi se face
cu vocea şoptită, de conversaţie şi strigată. Această examinare se face într-o cameră liniştită şi spaţioasă.
Copilul se aşează pe un scaun, cu spatele la examinator, cu o ureche astupată cu vată sau cu o cască.
Examinatorul se deplasează spre copil în spatele lui, rostind cuvinte mono, bi şi trisilabice, cu structură
fonică gravă apoi cu tonuri înalte. Copilul trebuie să repete fiecare cuvânt auzit. Dacă copilul nu aude sau
repetă greşit cuvântul, atunci examinatorul se apropie tot mai mult, repetând acelaşi cuvânt, cu aceeaşi
intensitate a vocii. Se consideră că auzul este normal dacă percepe vocea obişnuită între 6-8 metri, diminuat
dacă o percepe între 1-4 metri, are o pierdere gravă dacă este sub un metru. Prin această metodă se depistează
numai gradul pierderii auditive.
Acumetria instrumentală constă în examinarea auzului cu ajutorul unei serii de diapazoane, prin
conducţie osoasă sau aeriană. Se folosesc diapazoane cu variaţii din octavă în octavă ( de exemplu, 16, 32,
64, 128, 256, 512, 1024, 2048, 4096 Hz.). Cu ajutorul diapazoanelor se poate stabili locul afecţiunii şi
câmpul auditiv folosibil. Astfel, dacă nu sunt percepute sunetele joase, înseamnă că locul leziunii se află la
nivelul aparatului de transmisie. Se ştie că atunci când sunetul se propagă pe cale aeriană, el are nevoie de un
timp de trei ori mai lung decât în cazul propagării pe cale osoasă. Dintre cele mai folosite metode bazate pe
diapazoane menţionăm Rinner, Weber şi Schwabach. Aceste teste sunt menite să diferenţieze surdităţile de
transmisie de cele de percepţie. Se poate depista şi unele forme de cofoză mixtă.
Pentru măsurarea pierderii de auz, Biroul Internaţional de Audiofonologie a stabilit următoarele grade ale
deficitului auditiv după cum urmează :
- 0-20 dB. audiţie normală. Se poate auzi o conversaţie normală de aproape
dacă aceasta este purtată cu claritate
- 20-40 dB. hipoacuzie uşoară
- 40-70 dB. hipoacuzie medie. Se poate auzi cu dificultate o conversaţie de
foarte aproape. Necesită protezare.
- 70-90 dB. hipoacuzie severă. Poate azi vocea şi zgomotele dar nu poate să
recunoască sunetele vorbirii în afara unei proteze auditive.
- peste 90 dB. hipoacuzie profundă sau cofoză. Aude sunetele foarte puternice care pot provoca
senzaţii dureroase. Rareori se poate proteza.
În scopul evaluării deficienţei auditive funcţionale care poate duce la eventuala încadrare într-un grad
de persoană cu handicap, medicii experţi folosesc un sistem complementar, utilizat de obicei în activitatea
de evaluare a capacităţii de muncă, (standardul I.S.O. R:389-1970) pe care îl prezentăm mai jos:
- pierdere auditivă între 0 -25 dB. fără deficienţă;
- 26-40 dB. deficienţă auditivă uşoară;
 - 41- 55 dB. deficienţă auditivă medie (gradul III);
- 56-70 dB. deficienţă auditivă grava (gradul II);
- 71-90 Db deficienta auditiva severa (gradul II);
- peste 90 dB. deficienţă auditivă profundă (gradul II).

În cazul deficientei auditive asimetrice, clasificarea ia in considerare deficitul cel mai scazut (cel mai
usor). În funcţie de pierderile auditive menţionate mai sus, Comisia de expertiză medicală a persoanelor cu
handicap pentru adulţi procedează la încadrarea într-un grad de handicap, pentru ca persoana cu deficienţă de
auz să poată beneficia de facilităţile acordate de Legea 448/2006. Cel mai adesea se acordă gradul II dacă
persoana are deficienţă de auz de peste 75 dB si prezintă o hipoacuzie dobândită precoce sau congenitală la
urechea cea mai bună, cuplată cu tulburări grave de comunicare (surdomutitate) şi asociată cu alte afecţiuni.

- În urma unei stimulări sonore se pot măsura cu obiectivitate impulsurile apărute în creier cu metoda
evaluării potenţialelor auditive evocate.
- Ca urmare a schimbărilor de presiune din urechea medie au loc mişcări ale timpanului ce pot fi
măsurate cu un test de impedanţă acustică. Se urmăreşte obţinerea unui reflex acustic care, în funcţie de
intensitatea sunetului care-l provoacă, ne dă informaţii despre gradul de afectare a urechii medii.

Unele caracteristici ale proceselor psihice

Prin ea însăşi, deficienţa de auz, oricât de gravă ar fi, nu afectează dezvoltarea psihică a individului.
Însă, ea poate duce la nedezvoltarea limbajului şi, implicit, la perturbarea comunicării cu cei din jur. Mai
mult, se poate restrânge activitatea psihică de ansamblu, în special a celei intelectuale ca urmare a modificării
raportului gândirii cu limbajul. După C.Pufan (1972), gândirea surzilor se caracterizează prin concretism,
rigiditate, şablonism, îngustime şi inerţie, deoarece operează cu imagini generalizate iar operaţiile gândirii
(analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea) se realizează predominant prin vizualizare.
Trebuie să menţionăm că aceste caracteristici ale gândirii sunt specifice numai surdomuţilor nedemutizaţi sau
neşcolarizaţi adecvat. În condiţiile unui proces de recuperare şi de instruire eficient, copilul cu deficienţă de
auz poate ajunge la o dezvoltare normală a proceselor şi operaţiilor gândirii care să-i permită să desfăşoare o
activitate intelectuală deosebită.
Mai gravă este situaţia copiilor cu surditate congenitală sau dobândită până la achiziţionarea
limbajului verbal. Cu aceşti copii trebuie început cât mai devreme procesul de recuperare complexă a auzului
şi vorbirii pentru evitarea consecinţelor nedezvoltării gândirii, intelectului şi a întregii personalităţi. Având în
vedere că peste 90% dintre copiii cu surditate se nasc în familii de auzitori, se recomandă ca părinţii acestora
să înveţe limbajul gestual pentru a comunica cât mai de timpuriu cu copiii lor.
Dacă pierderea de auz a intervenit după formarea limbajului, în perioada preşcolară, este imperativ
să se urmărească dezvoltarea achiziţiilor lingvistice deja formate. În cazul pierderii auzului la vârsta adultă,
se pune problema formării comunicării pe baza vederii, recepţionării mesajelor verbale prin labiolectură,
proces destul de dificil, deoarece este deja format stereotipul recepţionării vorbirii cu ajutorul auzului. În
această situaţie, persoana asurzită nu păstrează contactul vizual cu interlocutorul, apropiind mereu urechea de
faţa celui care vorbeşte. Treptat, se pot pierde unele calităţi ale vorbirii cum ar fi tonalitatea, timbrul
modulaţia, care pot avea influenţă asupra inteligibilităţii vorbirii, dar capacităţile intelectuale rămân intacte şi
se pot dezvolta în continuare prin activitate individuală.
Situaţia persoanelor cu hipoacuzie poate fi mai uşoară, întrucât acestea pot percepe unele sunete ale
vorbirii dar este afectat modul de exprimare, intonaţia (stridentă sau monotonă), ritmul vorbirii, calităţile de
articulare ş.a. Cu o protezare corectă şi şcolarizare adecvată, persoanele cu hipoacuzie pot fi recuperate la un
nivel mai ridicat.
Limbajul surzilor profunzi este predominant mimico-gestual, cu ajutorul gesturilor ei pot să exprime
întreaga cultură a persoanelor lipsite de auz.În ultima perioadă se încearcă folosirea preponderentă a
limbajului gestual în instruirea surzilor, ca primă limbă iar limba maternă este utilizată ca limbă străină, pe
baza achiziţiilor limbajului gestual. In acest fel putem afirma că persoana surdă este bilingvă. S-a constatat că
copiii surzi proveniţi din familii de surzi sau cei care au comunicat prin limbaj gestual cu părinţii lor auzitori
de timpuriu vin la grădiniţă sau la şcoală cu un bagaj de cunoştinţe mult mai mare şi mai variat, sunt mai
puţin timizi sau inhibaţi.
Sub aspect comportamental sau de personalitate, diferiţi autori (D.M.Avramescu, 2006; M.Popa,
2002 ş.a.) au evidenţiat că copiii surzi sunt timizi, neîncrezători în forţele lor, dependenţi de anturaj, anxioşi,
negativişti, cu teamă crescută de eşec, lipsiţi de iniţiativă, fără interese stabile, cu frică de a fi respinşi.
Totuşi, există deficienţi de auz sociabili, degajaţi, optimişti, mai ales din rândul celor care au urmat o şcoală
specială sau se socializează frecvent cu semenii lor în cadrul asociaţiilor de surzi.

Implicaţii ale pierderii de auz asupra dezvoltării copilului surd și integrării în mediul școlar și
social
Pierderea auditivă de percepţie moderată şi efectele ei asupra dezvoltării copilului În comparaţie cu
auzitorul se caracterizează prin imaturitate în vorbire, în vocabular, în concepte lingvistice, în sintaxă.
Consoanele finale sunt în general omise, cele contrastante sunt achiziţionate cu întârziere, discriminarea
vorbirii este afectată; în limbajul expresiv sunt folosite predominant propoziţiile scurte şi simple, pentru că
nu posedă reguli de construire a frazelor, foloseşte un registru limitat de idei pentru a-şi exprima propriile
gânduri.
În literatura de specialitate sunt prezentate liste cu concepte la care copiii au dificultăţi, ajungând cu
greutate să înţeleagă sensul metaforic al unor cuvinte. La unele materii şcolare (de ex. citire) există o
rămânere în urmă de cca 2 ani. M.Popa (2001), subliniază că aceste rămâneri în urmă nu trebuie puse numai
pe seama pierderii auditive în sine, ci şi pe seama unor amenajări necorespunzătoare din clasă care
îngreunează recepţionarea mesajelor sonore cât şi pe seama instructajului verbal necorespunzător datorat
stilului de predare al profesorului.
Surditatea de percepţie profundă (peste 80 dB) poate avea influenţe negative profunde asupra dezvoltării
copilului, depinzând în mare măsură de atitudinea familiei faţă de afecţiunea copilului. Studiile efectuate şi
practica din domeniu au arătat că nu se poate spune despre toţi copiii că se caracterizează prin un nivel scăzut
al dezvoltării, învăţării sau achiziţionării limbajului. Este necesar ca profesorul să individualizeze procesul
educativ. S-a constatat că copiii surzi proveniţi din familii de surzi prezintă mai puţine dificultăţi de natură
emoţională şi de altă natură decât copiii surzi proveniţi din familii de auzitori. Aceasta se explică prin natura
defectuoasă de comunicare şi de afecţiune existentă între familiile de auzitori şi copiii lor surzi care vor
influenţa negativ întreaga dezvoltare psiho-socială a copilului.
Deoarece copiii cu deficienţe de auz nu pot asculta şi scrie în acelaşi timp, dictarea şi lectura sunt
activităţi foarte dificile. Deoarece se produce distorsionarea mesajelor, copilul cu deficienţe de auz are
dificultăţi de recepţionare a mesajelor. Profesorii din şcolile de surzi folosesc o tehnică specifică pentru
dictare. Din cauza dependenţei de labiolectură, unele cuvinte pot fi recepţionate greşit. S-a constatat că
greşelile de recepţie se repetă şi în forma scrisă a limbajului, ceea ce face ca lucrările scrise ale acestor elevi
să pară similare cu cele ale copiilor cu deficienţă de intelect. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se
reţină că deficienţele limbajului scris sunt o reflectare a achiziţiei mai lente a limbajului datorată pierderii de
auz. Pierzând mult din conversaţia incidentală, copilul cu deficienţe de auz va întâmpina dificultăţi în
dezvoltarea vocabularului şi achiziţionarea cunoştinţelor de cultură generală. De asemenea, exprimarea
ideilor va fi dificilă, creând falsa impresie de inapoiere mintală.
Progresul în achiziţionarea cunoştinţelor şcolare, în formarea deprinderilor sociale, în dezvoltarea
afectivităţii, depind foarte mult de dezvoltarea lingvistică a copilului. Încrederea în sine se dezvoltă mai
încet, copilul deficient de auz manifestând nesiguranţă emoţională. De aceea trebuie evitată izolarea de grup,
orice discriminare care ar putea duce la insuccese sau la sentimente de frustrare. Acest copil trebuie să înveţe
să accepte şi să trăiască cu deficienţa sa în societate. El are tendinţa de a se izola dar, în acelaşi timp, simte
nevoia să fie înţeles şi apreciat de cei din jur.
Trecerea din ciclul primar, unde elevul deficient de auz are parte de un singur educator, spre ciclul
gimnazial, secundar şi, mai ales, spre învăţământul liceal sau superior ridică noi dificultăţi legate de
recepţionarea vorbirii mai multor profesori, de înţelegerea terminologiei specifice diverselor obiecte de
studiu, de învăţarea limbilor străine ş.a. Pentru a depăşi aceste ,,bariere” deficientul de auz trebuie să
dispună, printre altele, de unele particularităţi individuale, de o bună labiolectură, de capacitate de
socializare, de o inteligenţă superioară şi de o vorbire inteligibilă. De un real ajutor poate fi prezenţa unor
interpreţi care să ia notiţe după expunerile profesorilor, care să-i ,,traducă” ceea ce se comunică în sală sau
să-i faciliteze participarea activă la cursuri şi seminarii. Toate aceste deziderate sunt perfect realizabile într-
un învăţământ bine conceput, centrat pe elev si unde se folosesc mijloace de vizualizare a mesajelor verbale.

Formele de comunicare cel mai frecvent folosite în procesul educaţional special sunt:
1.Comunicarea cu ajutorul dactilemelor (forme ale mâinii care reproduc literele alfabetului);
2.Comunicarea mimico-gestuală;
3.Comunicarea verbală (orală, scrisă, dactilă), bazată pe labiolectură;
4.Comunicare bilingvă, (bazată pe formele amintite mai sus);
5.Comunicare totală, un concept care pierde tot mai mult teren şi care presupune folosirea tuturor
formelor de comunicare posibile cu scopul de a se completa unele pe altele. Acesta include şi folosirea
resturilor auditive, amplificate prin proteze.
Formele de comunicare amintite pot fi folosite de profesori în funcţie de elev, de particularităţile
psiho-fizice ale acestuia, de resturile auditive şi lingvistice, deoarece nu putem afirma că una din forme este
superioară alteia. De o importanţă majoră este activitatea de acasă a părintelui cu copilul lor, deoarece
profesorul nu poate lucra la şcoală cu un copil decât câteva minute pe zi. De aceea este utilă prezenţa
părintelui in clasă pentru a fi familiarizat cu metodele de lucru ale profesorului pe care le poate folosi în
activitatea de acasă. În acest sens sunt foarte utile unele recomandări pe care le dăm mai jos:
- să păstreze contactul visual permanent cu copilul;
- să aibă un contact pozitiv cu el, să se joace, să-i cânte şi să-I vorbească, determinându-l pe copil să
păstreze cât mai mult posibil contactul visual;
- să-i vorbească cu voce clară, nu exagerată, aşezându-se mereu cu faţa către lumină
- unde este posibil, să folosească proteze auditive adecvate auzului copilului.
Prezenţa activităţilor de corectare a vorbirii (logopedie) este esenţială dar accentual trebuie pus nu pe
intonaţie şi pronunţarea cât mai perfectă a sunetelor ci pe capacitatea de materializare a gândirii prin un
limbaj corect sub aspect gramatical oral şi scris. Datorită deficienţei auditive, mai ales a celei grave, este
imposibil să se controleze pe cale auditivă pronunţia perfectă a sunetelor.
 Cu referire la implantul cohlear, actualmente se promovează de către medici efectuarea operaţiei de
implant cât mai devreme posibil. Or, Federaţia Mondială a Surzilor recomandă ca această intervenţie
chirurgicală să aibă loc după vârsta de 18 ani, când copilul este matur si capabil să ia această decizie pe
propria răspundere, având în vedere toate aspectele implicate pe plan social.

Recuperarea şi integrarea deficienţilor de auz

Recuperarea reprezintă organizarea şi dirijarea compensării şi recuperării deficientului de auz şi va
lua în considerare particularităţile psihice ale deficientului de auz. Tabloul handicapului de auz trebuie să ţină
seama de: starea critică, biologică, care creează dificultăţi în planul relaţionării cu lumea înconjurătoare, al
echilibrului şi al orientării spaţio-temporale; starea critică verbală, ce afectează comunicarea şi accesul la
informaţii; starea critică social-afectivă, ce determină stări de frustrare şi anxietate; starea cogniţiei,
manifestată prin retard intelectual ca urmare a accesului redus la cultură. Odată cu asigurarea condiţiilor de
demutizare pentru surd şi de stimulare a comunicării verbale pentru hipoacuzici se pun bazele formării
gândirii noţional-verbale şi se facilitează dobândirea de experienţe, de cunoştinţe, de cultură, imprimând
caracterul informativ şi formativ activităţii cu persoanele cu handicap auditiv.
Metodologia folosită în şcolile speciale pentru deficienţi de auz vizează formarea comunicării
verbale, care trebuie să pornească de la ideea că procesul de învăţare se va baza pe mimico-gesticulaţie,
labiolectură şi, într-o oarecare măsură, pe dactileme. De asemenea trebuie să se aibă în vedere, la surdul în
curs de demutizare, că metodologia învăţării comunicării, bazată pe utilizarea exclusivă a limbajului mimico-
gestual, dactil, etc., oricât de perfecţionate ar fi acestea, nu pot asigura exprimarea nuanţată, complexă şi
precisă a întregului complex al gândirii, ceea ce presupune şi dezvoltarea limbajului verbal prin intermediul
căruia se realizează interrelaţionarea de tip uman şi stimularea cogniţiei. Dificultăţi şi limitări rezultă şi din
faptul că limbajul gestual presupune transmiterea simultană a semnelor, în timp ce semnalele sonore se
produc succesiv, ceea ce facilitează o mai bună discrimnare a fonemelor şi cuvintelor. Prin demutizarea
surdului şi dezvoltarea vorbirii hipoacuzicului, vocabularul se îmbogăţeşte continuu şi se perfecţionează
pronunţia, astfel încât cuvintele învăţate înlocuiec, tot mai frecvent, exprimarea prin gesturi. Cu toate
acestea, handicapul de auz va influienţa şi în continuare modul de exprimare şi calitatea vorbirii subiectului.
În aceste condiţii, vorbirea deficienţilor de auz se menţine deficitară pe linia exprimării, a intonaţiei, a
ritmului, a calităţii articulaţiei, ceea ce afectează inteligibilitatea vorbirii.
Având în vedere faptul că hipoacuzicii au posibilitatea de a percepe unele sunete şi cuvinte, vocabularul
lor se dezvoltă mai rapid şi se ajunge la folosirea tot mai corectă a înţelegerii şi exprimării prin cuvinte şi
propoziţii. Activitatea de învăţare a limbajului, atât în grădiniţă cât şi în şcoala specială, trebuie să se bazeze
pe o metodologie specifică, care să permită realizarea legăturii dintre cuvinte, imaginile labiovizuale şi
semnificaţia verbală, pentru a se putea ajunge la elaborarea de stereotipii dinamice, prin intermediul cărora
receptarea succesiunii de imagini labiobucale a suntelelor vizibile să determine declanşarea articulaţiei şi să
facă posibilă înţelegerea comunicării. Deficienţii de auz care nu beneficiază de demutizare au tendinţa de a
se izola de auzitori, ceea ce duce la întreţinerea unor relaţii interumane restrânse, cu efecte negative pe linia
integrării sociale şi profesionale. Obiectivele generale ale intervenţiei recuperatorii în deficienţa de auz totală
sunt: realizarea demutizării; conservarea şi dezvoltarea limbajului verbal la deficienţii care au dobândit
surditatea după ce au asimilat limbajul.

Recuperarea prin demutizare

Demutizarea reprezintă dezvoltarea comunicării verbale si constituie premiza recuperării psihologice şi
inserţiei sociale (prin recuperarea socială). Demutizarea ca parte componentă a recuperării presupune
formare şi dezvoltarea nu numai a comunicării verbale dar şi a celei scrise. Demutizarea presupune trecerea
de la limbajul mimico-gestual la cel verbal. Limbajul mimico-gestual este un ansamblu de gesturi prin care
se codifică cuvinte, litere şi stări de spirit.
Demutizarea mai înseamnă şi învăţarea labiolecturii, adică citirea cuvintelor, a frazelor de pe buzele
interlocutorului.

Recuperarea prin compensarea auzului deficitar

Atât compensarea cât şi demutizarea se realizează prin exerciţiu, prin activitate, prin antrenamentul
vorbirii şi auzului şi prin învăţare. Fenomenul complex al compensării s-a situat în centrul preocupărilor
multor oameni de ştiinţă de la noi. Compensarea poate fi de mai multe feluri:
a) Compensarea organică, la nivelul fiecărui organ de simţ, se realizează în cadrul surdităţii parţiale,
prin mărirea eficienţei percepţiei auditive. Aici nu se pune problema perfecţionării părţii distruse din organul
auditiv ci a exersării şi măririi eficienţei auditive pe baza resturilor auditive existente.
b) Compensarea intrasistemică, care se realizează în cadrul pierderii aproape totale a organului de
simţ (cofoză). Aceasta are loc la nivelul întregului sistem psiho-fizic. Este o compensare funcţională,
deoarece presupune restructurarea schemei funcţionale prin preluarea de către analizatorii valizi a funcţiei
pierdute. În acest caz, auzul deficitar este compensat prin vedere (labiolectură), prin simţul vibratil şi prin
suplinirea mentală în cadrul procesului de interpretare corectă a informaţiilor primite pe cale vizuală şi
motrică. Această compensare poate fi sprijinită prin mijloace medicale (timpanoplastie) sau tehnice (proteze
auditive)
c) Compensarea mixtă sau organo-funcţională se poate întâlni în anumite cazuri de hipoacuzie.
La surzi, compensarea se realizează prin contrastul dintre nivelul mai scăzut al gândirii noţionale şi cel
al gândirii intuitive, care este mai ridicat. Această teză, însă, nu ţine seama de raporturile reciproce dintre
cele două trepte ale cunoaşterii, care se sprijină una pe alta şi se dezvoltă împreună. De pildă, surdul are o
capacitate de observaţie mai bună decât un auzitor, el observând unele detalii pe care un auzitor le scapă,
deoarece surdul este obligat să folosească mai mult vederea, fapt care explică, cel puţin în parte, exactitatea
şi bogăţia detaliilor din desenele celor mai mulţi surzi.

Recuperarea prin protezare

Proteza auditivă constă dintr-un un sistem electroacustic portativ, care utilizează calea aeriană, osoasă
şi/sau cartilaginoasă şi este destinat să amelioreze audiţia deficienţilor de auz într-un mod specific, adecvat
capacităţii lor de precepţie şi de toleranţă. Protezarea auditivă este un demers extrem de pretenţios şi de
complicat şi constă în ataşarea la urechea surdă a unor amplificatori miniaturali de sunete.
Există mai multe categorii de proteze, în funcţie de tipul surdităţii: amplificatori selectivi de volum,
proteza bilaterală stereofonică, proteza cu sau fără adaptare ermetică. Proteza acustică realizează o supleanţă
senzorială, deoarece repararea senzorială este imposibilă. O proteză auditivă trebuie să aibă în vedere cel
puţin trei obiective: reabilitarea organului distrus, schimbarea naturii stimulului auditiv, concretizarea
(punerea în formă) a stimulului auditiv. Rolul fundamental al protezei este să amplifice stimulul, de unde
rezultă că, o proteză auditivă este în mod unic şi în întregime caracterizată prin posibilităţile ei de
amplificare, reprezentate prin sunetul câştigat. În surdităţile profunde obiectivul urmărit este de a restitui
senzaţia auditvă, ajutând comunicarea. În surdităţile lejere sau medii se urmăreşte ameliorarea înţelegerii
cuvintelor.
În ce măsură pot să beneficieze copiii surzi de implant? Pot fi observate unele beneficii: copiii
implantaţi pot să recunoască sunetele din mediul înconjurător; pot fi ajutați să înțeleagă sunetele vorbirii, pot
să realizeze o labiolectură mai bună decât cei fără implant; cei asurziţi târziu pot ajunge să înţeleagă limbajul
verbal; combinarea labiolectrurii cu implantul duce la cele mai bune rezultate, mai ales la adulți. După
exerciții îndelungate se poate ajunge ca pacientul să poată vorbi la telefon sau să cânte la un instrument.
Printre dezavantaje se enumeră faptul că
- implantul nu poate readuce auzul la normal.Sunetul fiind prelucrat electronic, nu este
perceput ca un sunet natural;
- Implantul trebuie purtat tot timpul;
- se evită sporturile violente, loviturile la cap sau șocurile de orice fel;
- când fac baie, copiii trebuie să scoată componentele externe;
- nu există metode de predicție privind eficacitatea implantări.
Chiar dacă poartă o proteză auditivă, persoanele respective trebuie să fie ajutate pentru a nu se simţi
marginalizate în societate. Printre procedeele recomandate amintim :
Dacă nu înţelege ceva, persoana surdă trebuie :
- să nu-i fie ruşine să întrebe „despre ce este vorba?”. Chiar şi persoanele valide nu aud toate cuvintele
şi pot înţelege greşit un mesaj ;
- să aibă întotdeauna la îndemână un creion şi hârtie în caz că este nevoie de alt mod de comunicare;
- să ceară altei persoane care doreşte să-i vorbească să-i atingă braţul pentru a-i atrage atenţia;
- dacă este într-un grup de auzitori, să solicite ca fiecare să vorbească pe rând, nu toţi odată.
Dacă persoana surdă se află la cursuri, la un eveniment social sau la o petrecere, să fie lăsată să aleagă
un loc care oferă cele mai bune posibilităţi de ascultare şi mai departe de sursele de zgomot (difuzor,
orchestră).
Când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă :
- trebuie să închidă sonorul la aparatele de radio sau TV;
- să nu poarte o conversaţie de durată într-un mediu cu mult zgomot de fond;
- să menţină contactul ocular cu persoana surdă pe tot timpul conversaţiei cu toate că în cultura
auzitorilor acest gest poate fi interpretat ca un obicei prost;
- dacă persoana surdă nu a înţeles o problemă, să nu treacă mai departe până ce nu se lămureşte. Altfel
pot apare complicaţii inutile, marginalizarea sau ignorarea;
- când se amuză la un banc, să se explice şi persoanei surde, pe înţelesul ei, despre ce este vorba;
- când se poartă o conversaţie la telefon, solicitată de persoana surdă, să nu se spună niciodată ” nu este
important”. Lăsaţi-o pe ea să aprecieze importanţa.

1. Servicii oferite persoanelor surde

1.1. Servicii oferite copiilor surziși hipoacuzici
 Identificare copii surzi/hipoacuzici și referire cazuri catre SECCD
 Colaborare cu SECCD in vederea incadrarii in gradul de handicap a copiilor
 Colaborare cu SECCD in vederea orientarii scolare/profesionale a copiilor Colaborare cu SECCD in
vedere stabilirii unor masuri de protectie speciala
 Colaborare cu SECCD in vederea reevaluarii anuale a copiilor
 Sprijin in obtinerea drepturilor aferente gradului de dizabilitate
 Colaborare cu scolile speciale pentru surzi și cu cabinete ORL

1.2. Servicii oferite tinerilor surzi și hipoacuzici
 Colaborare cu scolile speciale in vederea monitorizarii tinerilor proveniti din aceste unitati de
invatamant, cu scopul integrarii lor pe piata muncii
 Servicii de informare cu privire la prevederile legale referitoare la protectia șomerilor si acordarea
serviciilor de ocupare si formare profesionala
 Sprijin in intocmirea dosarului de indemnizatie de somaj
 Servicii de mediere in vederea plasarii pe locurile de munca vacante existente pe plan local si
instruirea in modalitati de cautare a unui loc de munca
 Servicii de reorientare profesionala, in colaborare cu furnizori de programe de formare, prin cursuri
de formare profesionala de scurta durata
 Contactarea angajatorilor prin diferite mijloace de comunicare și informarea angajatorilor cu privire
la prevederile legale care fac referire la angajarea persoanelor cu dizabilitati
 Participarea la burse de locuri de munca
1.3. Servicii oferite adultilor surzi și hipoacuzici
 Activitati de identificare a nevoilor sociale individuale, familiale si de grup
 Masuri si actiuni de urgenta in vederea reducerii efectelor situatiilor de criza
 Activitati de informare si consiliere cu privire la drepturi si obligatii
 Sprijin in intocmirea dosarului de incadrare in tip si grad de handicap
 Servicii de consiliere si consultanta (sociala, psihologica, juridica, vocationala, profesionala)
 Activitati de sprijin si orientare in vederea integrarii, readaptarii si recalificarii profesionale
 Mediere si asistenta la locul de munca
 Servicii de distributie (abonamente, bilete de calatorie gratuita AUTO si CFR, legitimatii de
membru, adeverinte etc.) prin Asociația Surzilor
1.4. Servicii oferite varstnicilor surzi și hipoacuzici
 Informare, consiliere si sprijin in vederea pensionarii (pensie pentru limita de varsta, pensie
anticipata, pensie anticipata partiala, pensie de invaliditate, pensie de urmas)
 Informare, consiliere si sprijin in vederea recalcularii pensiei, in vederea incheierii de contracte de
asigurare, in vederea recunoasterii stagiului de cotizare
 Informare, consiliere si sprijin in vederea obtinerii de indemnizatii prevazute de legi speciale
 Informare, consiliere si sprijin in vederea beneficierii de bilete de tratament balnear pentru asigurati
si pensionari
 Informare, consiliere si sprijin in vedere obtinerii ajutorului de deces, in cazul asiguratului,
pensionarului sau a unui membru al familiei
2. Servicii oferite familiilor de persoane auzitoare care au copii surzi
 Colaborare unitati medicale din judetul de jurisdictie, in vederea identificarii cazurilor de copii cu
pierdere de auz
  Medierea relatiei dintre familiile care au copii cu pierdere de auz si SECCD
 Medierea relatiei dintre familiile care au copii cu pierdere de auz si scolile speciale
 Medierea relatiei dintre familiile care au copii cu pierdere de auz si comunitatea persoanelor surde
 Informarea familiilor care au copii cu pierdere de auz cu privire la serviciile de recuperare si
reabilitare disponibile
 Informarea familiilor care au copii cu pierdere de auz cu privire la tipurile de interventie care pot fi
adaptate la nevoile specifice ale copilului cu dizabilitate
 Consilierea psiho-sociala a familiilor care au copii cu pierdere de auz
Consiliere persoane surde

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII PSIHICE LA PERSOANELE CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

Există o dispută: dacă se poate vorbi sau nu despre o viaţă psihică aparte a deficientului de auz, în comparaţie cu
restul persoanelor. Disputa priveşte mai ales raportul dintre deficientul de auz nedemutizat şi persoana auzitoare de aceaşi
vârstă. Există două puncte de vedere:
1) Structurile psihice ale deficientului de auz nu au o dezvoltare specifică, ci sunt numai în
mod temporar retardate până când debutează procesul şcolarizării astfel încât limbajul
verbal să devină mijlocul esenţial atât în comunicare, cât şi în ceea ce priveşte procesele
gândirii.
2) Structurile psihice ale deficienţilor de auz prezintă o dezvoltare specifică, chiar dacă
aceasta este atenuată de dezvoltarea limbajului verbal, datorită faptului că stilul perceptiv,
modul de reprezentare şi geneza operaţiilor gândirii au loc în perioada preverbală, când
limbajul mimico-gestual era predominant.
Dacă nu se poate vorbi totuşi despre o dezvoltare psihică aparte a deficientului de auz, se remarcă anumite
particularităţi cu atât mai evidente cu cât gradul pierderii auditive este mai mare:
 disfuncţia auditivă determină o percepţie auditivă săracă şi confuză. Chiar şi atunci când
gradul pierderii de auz este foarte mare, urechea internă rămâne sensibilă la sunete foarte puternice şi
la vibraţii. Datorită fenomenului compensării, simţul vizual tinde să preia şi funcţiile celui auditiv,
ceea ce are ca rezultat o mai bună exersare a calităţilor atenţiei în comparaţie cu copilul normal,
auzitor, de aceeaşi vârstă (nu caracteristicile fizice ale analizatorului se modifică; pragurile absolute
sunt aceleaşi, pragul diferenţial se modifică);
 se dezvoltă compensator simţul vibro-tactil. Acesta, în mod normal, este mascat de către
cel auditiv, iar importanţa sa adaptativă se vede cu adevărat abia în condiţiile unei deficienţe de auz
profunde;
 în ceea ce priveşte reprezentarea, aceasta este încărcată de vizualitate şi ansamblurile
structurate de reprezentări au la bază atât imaginea mintală ca atare, cât şi reprezentările de tip tactil
sau kinestezic-motor. La deficienţii de auz, reprezentările sunt mai rigide, mai sărace şi mai puţin
articulate în ansambluri de reprezentări. La deficientul de auz aflat în perioada incipientă a
demutizării, reprezentările verbale sunt sumare şi ele servesc într-o mică măsură operaţiilor gândirii.
Chiar şi mai târziu se remarcă rigiditatea şi volumul redus al vocabularului, ceea ce conduce la
permanentizarea unei anume dificultăţi în planul logic-abstract (în învăţământul superior ajung mai
mulţi deficienţi de văz decât deficienţi de auz  profesii lucrative care nu le impun contactul cu
oamenii);
 memoria la deficientul de auz este strâns legată de specificul reprezentării, ceea ce
înseamnă că şi ea la rândul ei este saturată de vizualitate. Reprezentările de ordin superior sunt mai
 puţine decât la copilul normal auzitor de aceeaşi vârstă, iar accesarea acestora se face cu relativă
dificultate;
 limbajul – gânguritul apare şi la deficientul de auz, dar dispare în câteva zile sau
săptămâni, fără a se ajunge la lalaţiune (părinţii pot fi induşi în eroare de gângurit);
 principalele operaţii logice existente la copiii normali auditiv sunt prezente şi la cei surzi,
însă se remarcă o întârziere în dezvoltarea intelectuală care este cu atât mai pronunţată cu cât vârsta
este mai mică şi cu cât gradul de deficienţă de auz este mai mare. Se apreciază în general că diferenţa
în ceea ce priveşte vârsta mintală între un copil preşcolar normal auzitor şi unul surd este, în medie,
de 2 ani. Deficienţii de auz au şi ei jocul simbolic, chiar într-o manieră mai dezvoltată decât la
copilul normal, atunci când deţin în acelaşi timp şi limbajul mimico-gestual.

V. CARACTERISTICILE LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL

Limbajul mimico-gestual reprezintă mijlocul principal de comunicare dintre persoanele surde, ori dintre acestea şi
auzitorii iniţiaţi. Este un limbaj, ca atare cu sintaxă, dar fără o morfologie precisă. Datorită tendinţei către economie în
comunicarea gestuală, unul şi acelaşi gest poate îndeplini rol de substantiv, verb sau adjectiv.
Lipsesc declinaţiile, uneori lipsesc conjuncţiile, disjuncţiile. Limbajul mimico-gestual este neverbal, este mai
rapid, dar şi mai schematic decât cel verbal.
Topica are rolul de bază în redarea sensului unei idei exprimate gestual. Verbul are doar trei timpuri (prezent,
trecut şi viitor). Nu se face distincţie între pronume şi adjectiv posesiv, iar genul este indicat doar când este necesar, prin
folosirea unei mărci specifice.
Gesturile se clarifică în funcţie de gradul de asemănare cu ceea ce vor să semnifice  avem trei categorii de
gesturi:
1) gesturi naturale care pun accentul pe elementul frapant (nu neapărat şi cel esenţial 
implicaţii negative la copilul mic, pentru că nu este încurajat să reţină obiectul în
totalitatea lui; ex: semnul pentru “porc”, “post”). Prin aculturaţie am preluat şi noi unele
semne: “bani”;
2) gesturi indicative (gestul de a arăta, a vorbi);
3) gesturi artificiale – specifice îndeosebi conceptelor abstracte, denumirilor de instituţii,
profesii, substanţe.
Mai există o categorie aparte: gesturile de tip verbal, artificiale, create cu scopul expres de a permite o tranziţie
de la limbajul mimico-gestual la cel verbal-oral – DACTILEMELE.
Limbajul verbal:
- oral  foneme;
- scris  grafeme (literele standard);
- dactil  dactileme (literele transpuse în mişcările mâinii).
Copiii deficienţi de auz (mai ales cei surzi) nu pot fi împiedicaţi să se folosească de limbajul mimico-gestual, care
reprezintă maniera lor naturală de comunicare. Deoarece acesta există într-o manieră mai mult sau mai puţin consolidată,
procesul ulterior de demutizare trebuie să se bazeze pe limbajul mimico-gestual şi pe folosirea sistemului dactil.
Dactilemele reflectă în mod fidel structura lexică şi sintactică a limbii. Prin aceasta, gândirea copilului deficient
mintal capătă treptat caracteristicile gândirii copilului auzitor de aceeaşi vârstă.
Proporţia comunicării (referitor la ponderea diferitelor gesturi):
Deficienţii de auz (surzi)
6-7 ani 25-30 ani

Gesturile naturale: 85%40%

Gesturile artificiale: 10% 45%
Dactilemele: 5% 15%
 În raportul dintre limbajul mimico-gestual şi cel verbal-oral, cel verbal prezintă, în contextul societăţii formate în
mod covârşitor din persoane cu auz normal, avantaje considerabile:
- reprezintă maniera obişnuită de comunicare într-o societate (limbajul mimico-gestual este
cunoscut doar de un număr foarte mic de persoane);
- este comod în activităţile şcolare şi profesionale (limbajul mimico-gestual se dovedeşte confuz
atunci când este nevoie de un grad mai mare de abstractizare şi ocupă mâinile în timpul
com,unicării);
- memoria socială sedimentată sub forma culturii şi civilizaţiei este mai degrabă de tip verbal,
decât vizual şi de aceea există pericolul ca persoanele cu deficienţă de auz să rămână la nivelul
subcultural.

VI. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DE PROTEZARE

Proteza auditivă reprezintă acel sprijin tehnic care reduce din impactul personal şi social al deficientului de auz.
Dacă este vorba de o hipoacuzie uşoară, proteza poate anula handicapul.
Tipuri de proteze:
- proteze care pot fi purtate ataşate de obiecte vestimentare (la buzunarul cămăşii);
- proteze retroaudiculare;
- proteze intraaudiculare (foarte mici).
Proteza clasică merge pe sistemul analogic şi conţine: un microfon, oliva, comutatorul pentru volumul sonor, cel
pentru modificarea grosieră a frecvenţei (L,H) şi comutatorul oprit/pornit/telefon.
La copii, protezele se schimbă la 2-3 luni.
Protezele digitale au avantajul că reglarea se face pe calculator.
Nu este suficientă procurarea unei proteze (oricât de performantă) pentru ca copilul deficient de auz să-şi
compenseze deficienţa. Este nevoie de o activitate îndelungată atât de obişnuire cu proteza (în special în cazul protezării
tardive), cât şi de dezvoltare a auzului fonematic. Pentru ca acest proces de acomodare să fie cât mai scurt şi cât mai puţin
traumatizant, este nevoie ca protezarea să înceapă cât mai timpuriu (nu există un nivel sonor constant  stresant 
oboseală). La copiii mici – 5-10 minute cu oliva, fără aparat, pentru a se obişnui cu corpul străin.

VII. TIPURI DE EDUCAŢIE A COPIILOR CU DEFICIENŢĂ DE AUZ

1) ORTOFONIA = emiterea corectă. Ortofonia reprezintă acel complex de tehnici, metode şi procedee care au
drept scop însuşirea şi emiterea corectă a fonemelor unei limbi. Obiectivul principal al activităţii de ortofonie este
acela al dobândirii capacităţii de a comunica verbal-oral în mod inteligibil.
Sarcinile ortofoniei sunt de două feluri:
a) de pregătire pentru pronunţie, cu următoarele obiective:
- formarea şi exersarea respiraţiei verbale;
- exersarea organelor fonoarticulatorii şi pregătirea lor pentru emitere (capacitatea pulmonară este
redusă şi controlul asupra mişcărilor limbii, buzelor, mandibulei este redus de asemenea);
- educarea sensibilităţii vibro-tactile în vederea intuirii schemei motorii a fonemului (prin lucru
împreună cu cel care demutizează copilul; copilul trebuie să pună mâna pe laringe);
- educarea auzului fonematic (prin folosirea cuvintelor paronime – lac-rac, mere-pere);
- emiterea şi formarea vocii în registrul vocal specific vârstei şi sexului copilului (altfel copiii pot
alterna registrele – vocea sună foarte straniu, uneori robotic pentru că este monotonă; poate suna
strident, iar acestea resping partenerul de conversaţie). O altă problemă: lasă impresia de
deficienţă mintală şi pot fi trataţi ca mai puţin inteligenţi.
b) de emitere propriu-zisă a fonemelor, cu următoarele obiective:
- emiterea, exersarea, consolidarea şi automatizarea fonemelor;
- corectarea defectelor de vorbire (de pronunţie – copii care nazalizează, se bâlbâie, au tulburări de
voce);
- învăţarea coarticulaţiei (pl, cl, pr, cr, str, zdr, ngr);
 - însuşirea elementelor prozodice ale limbii: ritmul, accentul, intonaţia (numai la copiii cu
hipoacuzie, nu la cei surzi);
- asigurarea inteligibilităţii vorbirii.
2) LABIOLECTURA = modalitatea de percepere vizuală a limbajului verbal-oral în funcţie de mişcările
vizibile ale organelor fonoarticulatorii.
În funcţie de gradul de antrenament, ea este de mai multe tipuri:
a) ideo-vizuală – specifică surzilor, înainte de demutizare şi într-o măsură mai mică, tuturor
persoanelor cu auzul normal. Componenta vizuală (percepţia mişcărilor faciale şi labiale)
activează componenta cognitivă, ceea ce permite realizarea înţelegerii la un nivel minim
pe baza interpretării globale;
b) vizual-fonetică se realizează pe parcursul demutiării, odată cu însuşirea treptată a
fonemelor. Componenta vizuală acţionează asupra kinesteziilor verbale (componenta
verbo-motorie), antrenând concomitent şi componenta cognitivă;
c) ideo-vizual-fonetică, specifică persoanelor surdo-vorbitoare, în care cele trei componente
se integrează şi se stimulează reciproc.
O labiolectură nu poate fi exclusiv ideo-kinestezic-motorie. Există trei tipuri de sunete: vizibile, parţial vizibile şi
invizibile (H, C, Î). Întotdeauna în labiolectură înţelegerea se realizează contextual.
Există şi un dezavantaj: cel care practică labiolectura, având deja unele presupuneri cu privire la tema discuţiei şi
interesele participanţilor, poate să denatureze, fără să-şi dea seama, mesajul (mâine-pâine), pentru că apare fenomenul
omofoniei (sunetele sună la fel  p,b,m; t,d,n; c,g; z,s).
Datorită fenomenului de coarticulaţie imaginea labială a sunetelor se modifică (“cocoş”). Labiolectura este
ajutată de semnele evocatoare (de regulă, dactilemele).
Demutizarea este o activitate complexă de înlăturare a mutităţii, cu modificări proprii surdologiei şi anume:
ortofonie, labiolectură, învăţare scris-citit.