Sunteți pe pagina 1din 4

<Titlu> ILIE STANICĂ

MARIANA POPA
DORU-VLAD POPOVICI

<Titlu> DEFICIENŢA AUDITIVĂ


<Titlu> CAPITOLUL 1
<Titlu> NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE SURDOPSIHOPEDAGOGIEI
<Titlu> 1.1. Definiţie, locul şi ramurile surdo-psihopedagogiei

În literatura de specialitate surdo-psihopedagogia este tratată, de cei mai mulţi specialişti, ca


ştiinţă cu obiective şi sarcini proprii.
Pe plan istoric, componentele principale ale surdo-psihopedagogiei au apărut şi s-au dezvoltat
iniţial prin contribuţia unor medici şi a unor filozofi (sec. XV, XVI, XVII), apoi în cadrul
psihologiei şi pedagogiei, ca ramuri distincte ale acestor ştiinţe, în scopul cunoaşterii şi
educării copilului cu disfuncţii auditive. De altfel, chiar şi specialiştii care s-au ocupat de
problema demutizării şi a recuperării copiilor deficienţi de auz până în secolul nostru au purtat
denumirea de profesori medico-pedagogi sau profesori medico-psihopedagogi.
Surdo-psihopedagogia, ca ştiinţă independentă, studiază particularităţile dezvoltării
psihofizice ale copiilor cu disfuncţie auditiva (surzi, hipoacuziei, asurziţi) şi mijloacele
adecvate compensatorii, instructiv-educative şi recuperatorii în vederea formării personalităţii
şi încadrării lor depline în climatul socio-profesional.
Sarcinile principale ale surdo-psihopedagogiei sunt următoarele:
1. Studiază cauzele surdităţii şi particularităţile dezvoltării psihice ale copiilor cu deficienţe de
auz.
2. Dezvăluie structura, tipul şi gradul surzenie! în vederea intervenţiei medicale
(timpanoplastie), tehnice (protezare) şi compensator auditive.
3. Elaborează principiile încadrării în sistemul şcolar special şi general, determinând şi căile şi
formele de includere a deficientului auditiv în societate şi în activitatea productivă bazată pe
tehnica modernă.
4. Studiază particularităţile vieţii şi activităţii copilului handicapat de auz în familie, în mediul
social şi evidenţiază importanţa factorilor sociali şi educativi în formarea personalităţii lui, cât
mai deplin posibil.

13

Surdo-psihopedagogia este o ştiinţă interdisciplinară deoarece în activitatea de recuperare


biologică şi socială a copilului deficient de auz utilizează date şi rezultate ale cercetării din
domeniul pedagogiei, psihologiei, psiholingvisticii, medicinei, fiziologiei, acusticii,
electronicii etc.
Surdo-psihopedagogia are ca părţi componente surdopedagogia, cu ramurile sale (istoria
surdopedagogiei, surdodidactica, surdo-metodicile, surdopedagogia şcolară şi preşcolară),
surdo-psihologia cu ramurile sale (istoria surdo-psihologiei, surdo-psihologia experimentală,
surdo-psihologia copilului, surdo-psihologia şcolară, surdo-psihologia generală şi a muncii),
surdo-tehnica şi surdo-sociologia.
Surdopedagogia studiază şi stabileşte: cauzele şi consecinţele imediate şi îndepărtate ale
pierderii auzului, principiile şi metodele generale şi speciale de demutizare în raport cu
specificul dezvoltării psihofizice a copilului cu disfuncţie auditivă (surd, hipoacuzie, asurzit),
metodologia recepţiei vorbirii prin labiolectură, a emiterii şi corectării vorbirii, cu şi fără
ajutorul apraturii electro-acustice. De asemenea, surdopedagogia, împreună cu surdo-
psihologia, studiază mecanismele compensatorii în cazul distrugerii parţiale sau totale a
aparatului auditiv etc.
Surdo-psihologia studiază particularităţile şi specificul structurării şi dezvoltării proceselor
psihice ale copilului surd, iar surdo-tehnica îşi propune găsirea mijloacelor adecvate de
protezare a auzului rezidual.
Scopul final urmărit în educaţia deficienţilor de auz poate fi realizat, în mod optim, prin
respectarea cel puţin a unui număr minim de cerinţe:
1. începerea timpurie a educaţiei, odată cu depistarea şi diagnosticarea tulburărilor de auz şi
vorbire în familie, creşe, grădiniţe.
2. Colaborarea dintre familie, medic, surdolog şi protezist; implicarea familiei în formarea
comunicării şi dezvoltării psiho-fizice a copilului.
3. Formarea în unitate a recepţiei vorbirii prin protezare individualizată şi labiolectură,
asociate de articulare şi comunicare verbal-orală concretă.
4. Elaborarea unei metodologii complexe de demutizare bazată pe îmbinarea învăţării
globale, spontane - naturale a limbii (calea maternă) cu învăţarea organizată şi dirijată în
raport cu potentele psihice şi psihomotrice ale copilului.
5. Studierea posibilităţilor de adaptare şi introducere treptată a copilului în mediul vorbitor, în
vederea integrării ulterioare, sub diferite forme, în învăţământul general. Integrarea şcolară
reală nu se poate realiza decât în momentul în care copilul protezat de timpuriu posedă
instrumentul de contact şi de stabilire a interpelaţiei prin intermediul limbajului vorbit.
Psihopedagogia specială, pentru a deveni ştiinţă independentă, a trecut prin mai multe etape.
Astfel, la sfârşitul Evului Mediu, în perioada Renaşterii (sec. XVI-XVIII), apar primele
preocupări pentru cunoaşterea şi educarea, copiilor deficienţi de auz, apoi, mai târziu, şi
pentru deficienţi mintal şi nevăzători, în cadrul Medicinei şi Filozofiei în unele ţări din Europa
Occidentală (Italia, Spania, Olanda, Franţa, Germania, Anglia).
Mai târziu, după formarea Psihologiei şi a Pedagogiei ca ştiinţe, problema educaţiei
handicapaţilor iese de sub tutela medicinei. Astfel că, în cadrul psihologiei şi a pedagogiei
generale, apar ramuri noi: surdo-psihologia şi surdopedagogia, tiflo, oligo...etc.
Imediat după formarea Psihopedagogie! generale apare şi Psihopedagogia specială, care se
ocupă de recuperarea şi educaţia copiilor handicapaţi.
La mijlocul secolului al XX-lea, în răsăritul Europei, a apărut şi termenul „Defectologie ca
ştiinţă generală care se ocupă cu studierea cauzelor, a particularităţilor dezvoltării copiilor cu
disfuncţii senzoriale (surzi şi orbi), cu handicap mintal, cu handicap motor, cu tulburări de
limbaj şi cu tulburări de comportament, în scopul găsirii mijloacelor adecvate instructiv-
educative şi recuperator-compensatorii.
Părţile componente ale defectologiei sunt considerate a fi următoarele: 1. Surdologia, 2.
Tiflologia, 3. Oligofrenia, 4. Handicapul motor, 5. Logopedia şi 6. Psihopedagogia
tulburărilor de comportament.

15

<Titlu> 1.2. Distribuţia (frecvenţa) surzilor în societate; termeni folosiţi pentru denumirea
deficienţilor de auz, concepte.

1. Frecvenţa surzilor în societate diferă în timp şi de la o zonă socio-geografică la alta în


raport cu apariţia şi amploarea unor factori perturbatori: eredo-familiali, encefalopatii,
tratament medical inadecvat, epidemii, conflagraţii sociale, traumatisme determinate de
accidente, alcoolism, iradieri, malnutriţie etc.
Astfel că, în acelaşi timp, în spaţii geografice diferite, atât cauzalitatea cât şi frecvenţa
surdităţii pot prezenta modificări esenţiale. Aceeaşi constatare se remarcă şi pentru acelaşi
spaţiu, dar în etape de timp diferite.
în conformitate cu datele statistice autohtone şi mondiale *2, procentul de 1%o de locuitori
pare a fi cel mai acceptabil pentru aproximarea surdităţii la vârsta copilăriei. Treptat, odată cu
maturitatea, procentul de dereglări ale aparatului auditiv se află în continuă creştere, la peste
10%, iar la adulţii de vârsta a treia disfuncţia auditivă se manifestă în proporţie de peste 50%.
2. Evantaiul noţional care se utilizează atât în ştiinţă cat şi în limbajul obişnuit pentru a
denumi persoanele cu tulburări de auz este foarte larg şi diferit. De exemplu: surdo-mut,
surdo-vorbitor, surd, deficient de auz, disfuncţional auditiv, hipoacuzie, handicapat de auz, as-
urzit.
Iniţial s-a folosit termenul de surdomut (scris într-un cuvânt) şi se referea la persoanele care s-
au născut cu deficienţe de auz sau care şi-au pierdut auzul înainte de însuşirea limbajului
verbal (până la vârsta de 2-3 ani).
în momentul în care s-a conştientizat faptul că între surditate şi mutitate nu este o legătură
indestructibilă, cuvântul surdo-mut a fost despărţit prin cratimă. Termenul surdo-vorbitor se
referă la deficientul de auz demutizat şi la asurzit. Hipoacuzicul este deficientul de auz cu
reziduuri auditive. Surditatea totală (la peste 90 dB.) poartă denumirea de cofoză.
Precizăm că surditatea este urmarea unui defect organic instalat la unul din segmentele
aparatului auditiv, iar mutitatea este consecinţa principală a defectului primar. De defectul
primar - organic - se ocupă medicul, iar de consecinţa surdităţii, deci de procesul învăţării
16 limbajului, se ocupă surdologul.
3. în literatura de specialitate, în defectologie, sunt utilizate mai multe noţiuni care
desemnează atât demersul educativ cât şi acţiunea complexă a demutizării. De exemplu:
compensare, recuperare, reeducare, reabilitare, corectare etc.
a. Compensarea este un proces adaptativ care se realizează mai mult sau mai puţin conştient
şi care tinde să restabilească echilibrul dereglat al unui sistem complex, aşa cum este
organismul uman. Echilibrul se dereglează la suprasolicitarea mediului (natural sau social). La
surzi, compensarea se poate realiza pe cale organică, funcţională sau mixtă.
b. Recuperarea presupune utilizarea (totală sau parţială) a ceva care altfel s-ar pierde. La surzi
se pune problema recuperării, în perioada optimă, a resturilor auditive şi a învăţării
comunicării verbale.
Recuperarea poate fi biologică (prin operaţii de timpanoplastie, protezare, medicamentaţie
etc.) şi socială (pregătirea pentru integrarea socio-profesionlă).
c. Reeducarea - termenul are o sferă foarte largă şi se referă la reeducarea tulburărilor de
comportament, psihice, motrice, a limbajului (în cazul afaziei) etc. La surzi se pune problema
reeducării auditive (exersarea reziduurilor) pe cale naturală sau tehnică.
d. Reabilitarea este procesul complex de redobândire a unui statut normal.
Reabilitarea si recuperarea se referă la un sistem larg de măsuri (acţiuni) medicale,
pedagogice, profesionale, culturale şi sociale coordonate în vederea formării personalităţii
copilului deficient de auz şi a integrării lui în micro şi macro climatul social şi profesional,
însuşirea comunicării verbale constituie instrumentul principal al recuperării şi reabilitării
copilului deficient de auz.
e. Corectarea: înlăturarea deprinderilor greşite; îndepărtarea, corijarea deprinderilor greşite de
articulare prin mijloace ortofonice şi a limbajului sub aspect semantic şi gramatical.

4. Rezoluţia O.N.U. pentru persoanele cu handicap - decada 1983-1992 - prevede utilizarea


următorilor termeni:
Deficienţă: Orice pierdere sau anomalie a structurii sau funcţiei psihice, fiziologice sau
organice (anatomice).
Incapacitate: Consecinţă a deficienţei; restricţie sau lipsă a posibilităţii de a efectua o
activitate în parametrii normali.
17

Handicap: Dezavantaj rezultat din deficienţă sau din incapacitate care limitează sau împiedică
îndeplinirea unui rol care este normal în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali.

<Titlu> 1.3. Terminologie pentru depăşirea obstacolelor

1. Prevenţie: Măsuri profilactice pentru prevenirea instalării handicapului (mental, senzorial,


psihic, fizic etc.)
Prevenţia presupune elaborarea unei strategii pentru reducerea incidenţei deficienţei şi
incapacităţii.
a. Evitarea războaielor, educarea şi culturalizarea maselor, identificarea tipurilor de
deficienţe pe zone geografice, crearea de obiceiuri alimentare, eliminarea poluării, stresului,
sărăciei, persecuţiilor, torturii, medicamentelor inadecvate şi depistarea precoce a deficienţei.
b. De constatat şi de remediat deficitul de vitamina A, de prevăzut acţiuni pentru prevenirea
accidentelor rutiere, în industrie, în agricultură, împotriva drogurilor, alcoolismului etc.

2. Reabilitarea: Proces organizat de recuperare a persoanei cu handicap (după instalare), menit


să-i formeze un nivel optim de funcţionare în plan mental, fizic şi social prin educaţie,
compensare şi protezare. cerinţe cu privire la reabilitarea persoanelor handicapate:
a. Permanent se are în vedere respectarea personalităţii handicapatului.
b. Persoanele handicapate să participe activ la decizii cu privire la soarta şi viitorul lor (mai
puţin deficienţii mintal sever).
3. Egalizarea şanselor (normalizarea): crearea condiţiilor pentru persoanele handicapate de a
beneficia de drepturi şi îndatoriri în societate ca şi cei cu o dezvoltare normală, şi anume:
condiţii de locuit, transport, sănătate, sport, viaţă culturala, educare-compensare, ocrotire etc.

S-ar putea să vă placă și