Handicapul de auz

Auzul reprezintă unul dintre sițurile fundamentale ale omului. Alterarea funcției
auditive produce tulburări în orientarea pacientului în mediul înconjurător, dar mai ales
dificultăți de comunicare cu semenii. Scăderea auzului, denumită
și surditate (sau hipoacuzie), nu este de fapt o boala ci un simptom ce poate avea
cauze multiple.

Surditatea (hipoacuzia) copilului constituie o preocupare aparte a medicinii deoarece,

spre deosebire de adult, pierderea de auz suferită la o vârstă fragedă influentează
profund formarea intelectuală și psihologică a copilului.

Copilul surd trăiește cu un sentiment de frică si izolare.

Surditatea (hipoacuzia) copilului se manifestă în principal prin semne generale care

trebuie cunoscute atât de familie, cât și de alte persoane, care se ocupă de îngrijirea
și educarea copiilor. Acestea sunt reprezentate prin tulburări de limbaj, tulburări de
dezvoltare intelectuală și tulburări psihoafective. Copilul care este surd nu poate
acumula bagajul de cuvinte necesar vorbirii și nu-și formează automatismele nervoase
necesare limbajului. Defectiunea de vorbire este cu atât mai severâ cu cât surditatea
copilului se instalează mai devreme. Surditățile congenitale și cele apărute după
naștere, până la vârstă de 2 - 3 ani, care este vârsta de însușire a limbajului, produc
surdomutitate.

In lipsa audiției, care este suportul unei anumite forme de gândire, copiii surzi nu-și
pot forma și dezvolta gândirea conceptuală, lipsindu-le reprezentarea acustică a
cuvintelor vorbite. Copilul surd are un sentiment de izolare, evenimentele la care asistă
i se par incoerente, de neînteles pentru el, anturajul i se pare străin și ostil. Copiii cu
hipoacuzie ușoară pot fi descoperiți la școală prin greșelile pe care le fac la scrisul
după dictare.

Testarea auzului cu aparatura specială din spitale permite stabilirea tipului de

surditate.

Surditatea (hipoacuzia) copilului poate fi genetică si negenetică, se pot manifesta de

la naștere, fiind vorba în acest caz de surdități congenitale, sau se pot manifesta tardiv,
după un interval de timp variabil. Prezența surdității și la alți membri ai familiei
constituie un element de mare valoare în stabilirea unei cauze genetice. Cele mai
frecvente cauze negenetice, care pot produce surditatea la copil sunt :
 • prematuritatea,
• traumatismul obstetrical
• rubeola materna
• sifilisul congenital
• hipotiroidismul
• administrarea de medicamente ototoxice (Gentamicina, Neomicina,
Kanamicina, Streptomicina),
• boli infectocontagioase (tusea convulsiva, rujeola, varicela,
meningoencefalita).

Testarea auzului cu aparatura specială din spitale permite stabilirea tipului de

surditate, gravitatea acesteia și orientarea asupra tratamentului. Examenul auditiv la
sugari și la copiii mici este foarte dificil din cauza posibilității reduse de cooperare, cât
și din cauza stării de frică indusă de manevrele și aparatele de testare.

Tratamentul cel mai bun este in primul rand profilactic, prin combaterea tuturor
cauzelor posibile. O latură importanta a terapiei este reprezentată de reeducarea în
centre speciale, mai ales în sensul caștigării sau menținerii limbajului, rezultatele
depinzând de o bună colaborare între logoped și ortofonist. Unele cazuri pot beneficia
de tratament medicamentos sau chirurgical, iar in alte situatii protezarea aditiva sau
implantul cohlear pot compensa funcția auditivă în raport cu indicația otologului.

Barbu Lidia-Maria