EDUCAȚIA INCLUZIVĂ

Barbu Lidia-Maria

“Şcolile trebuie să primească toţi copii, fără nici o deosebire privind

condiţiile lor fizice, sociale, emoţionale, lingvistice sau de altă natură.
Acestea se referă şi la copiii cu dizabilităţi sau talentaţi, copiii străzii
şi copiii care muncesc, copii din populaţii îndepărtate sau nomade, copii
aparţinând minorităţilor lingvistice şi etnice…”

(Declarația de la Salamanca asupra educației cerințelor speciale

adoptată la conferința mondială „Acces și calitate“ organizată de
UNESCO și Ministerul Educației din Spania, 7-10 iunie 1994)

Persoanele cu dizabilităţi, în special cele cu probleme de învăţare,

deranjează şi tulbură ordinea acceptată majoritar în societate,
stereotipurile dobândite în timp. Reacţiile la aceste tulburări pot fi mila
manifestată prin acte de caritate, ostracizare (acţiunea de a le
îndepărta pentru a fi ascunse vederii şi minţii) şi/sau frică. Oricare ar
fi mobilul reacţiei, persoanelor cu nevoi speciale li se oferă foarte greu
un loc semnificativ în societate. Felul în care ne purtăm cu aceste
persoane ne definește ca societate. Fiecare copil trebuie tratat ca
parte din societate, dincolo de și fără să conteze deficienţa sa sau
dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare.
Educaţia copiilor reclamă o preocupare deosebită din partea tuturor
factorilor implicaţi în această misiune fundamentală. Alături de copiii
din şcolile de masă, cresc şi se dezvoltă şi o altă categorie de copii şi
anume, cei cu cerinţe sau nevoi speciale (CES). Fiecare copil prezintă
particularităţi individuale şi de relaţie cu mediul, trăsături care
necesită o evaluare şi o abordare personalizate. Copiii cu deficienţe au
şi ei aceleaşi trebuinţe de bază în creştere şi dezvoltare ca toţi copiii:
nevoia de afectivitate şi securitate, de apreciere şi întărire pozitivă,
de încredere în sine, de responsabilitate şi independenţă.

Incluziunea lor, integrarea socială și educarea acestora necesită

solidaritate între instituții și oameni, compasiune, respectul acordat
necondiționat persoanei umane și nediscriminare.

Incluziunea nu este un simplu concept, aplicat doar la mediul şcolar. Din

contră, problematica incluziunii, a diversităţii, este o sursă complexă de
politici, dezbateri şi acţiuni sociale. Unul dintre dezideratele acestor
politici este acela de a asigura o schimbare durabilă de mentalitate la
nivel de societate faţă de persoanele cu dizabilităţi, schimbare care să
se integreze în mai larga cerinţă a acceptării şi promovării diversităţii.

Şcoala, prin misiunea ei de instituţie formatoare de personalităţi,

alături de misiunea de a transmite elevilor informații și un bagaj solid
de cunoștințe reprezintă un mediu prioritar pentru începerea şi
implementarea politicii incluzive. Să ne gândim doar la perioada pe care
un copil o petrece în şcoală. Aceste ore și ani pot fi marcaţi de
segregare, de excluziune sau pot fi marcaţi de efortul de a adapta
metodele, tehnicile şi instrumentele de care dispune profesorul pentru
a facilita integrarea copiilor cu cerinţe educaţionale speciale în mijlocul
copiilor fără CES.

Trecând de la discuţia asupra beneficiilor educaţiei incluzive şi a locului

ei în cadrul politicilor generale privind incluziunea, este bine să
accentuăm faptul că vorbim de un proces, şi nu de un fapt. Această
trecere a societăţii în general şi a şcolii în special către acceptarea
diversităţii şi educaţia incluzivă este un demers de lungă durată. Din
acest motiv este important să privim şi la mecanismele prin care acest
proces este facilitat sau din contră, întâmpină rezistenţe din partea
actorilor câmpului social, politic, educaţional.

Educaţia formală, nonformală și informală transformă individul

dependent de familie, de societate, într-unul independent, care se
bucură de autonomie. Valorile învăţate în şcoală şi în familie ar trebui să
îndrume omul pe tot parcursul vieţii. Un climat de armonie şi bună
înţelegere în şcoală este definitoriu. Un dezechilibru al şcolii devine o
problemă la nivelul societăţii.

Politicile de educație ale Uniunii Europene sunt exprimate în trei

priorităţi:

1.educația

ca mijloc de solidarizare, integrare, non-discriminare, non-excluziune –

principiu exprimat pregnant odată cu punerea în practică a altor
concepte europene cum ar fi unitatea, apartenenţa şi solidaritatea
europeană
 2.educația

ca mijloc de solidarizare, integrare, non-discriminare, non-excluziune –

principiu exprimat pregnant odată cu punerea în practică a altor
concepte europene cum ar fi unitatea, apartenenţa şi solidaritatea
europeană

3.educația

ca mijloc de însuşire a noţiunilor specifice dobândirii unor calificări în

scopul practicării unor meserii

n documentele Conferinței Mondiale asupra educației pentru persoane

cu cerințe educative speciale de la Salamanca (iunie 1994) și respectiv
ale Congresului Internațional al Educației Speciale (Cardiff, 1990),
aceste formule terminologice relevă recunoașterea universală a
necesității reformei sistemului școlar general. Ea implică cu necesitate
pregătirea de ansamblu a școlii și a societății pentru a primi și satisface
participarea persoanelor cu dizabilități în medii școlare și sociale
obișnuite, ca elemente componente naturale ale diversității umane, cu
diferențele ei specifice.

Educația sau școala incluzivă implică cu certitudine ideea de schimbare

– reformă a școlii și societății în ansamblu, cu scopul de a răspunde
dezideratului societății viitorului “o societate pentru toți” care să
răspundă mai bine prin co-educație nevoilor, potențialului și aspirațiilor
tuturor copiilor, inclusiv al celor deosebit de dotați și/ sau talentați, al
celor ce fac față în prezent în școala obișnuită, al celor cuprinși în școli
speciale separate.
Acceptarea în plan teoretic și realizarea treptată a școlii incluzive
devine atât o problemă de concepție și decizie politică cât și o
chestiune de strategie și acțiune coerentă în plan pedagogic, de
organizare și dezvoltare a sistemelor și structurilor de sprijin a
educației speciale integrate. Astfel, următorul pas este de a pune
bazele unui demers educativ individualizat care să țină cont de
unicitatea fiecărui copil în parte, așa cum propune A. Roșan în figura de
mai jos: