Cursurile nr.

9
Politica socială a României față de persoanele cu dizabilități. Reglementări legislative
interne și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Declarația de la
Madrid, Declarația de la Roma. Strategia Națională privind Protecția, integrarea și
incluziunea socială a persoanelor cu disabilități.

În acord cu noile măsuri instituite pe plan mondial privind protecţia şi educaţia

persoanelor cu handicap şi în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale Legii
Învăţământului, ţara noastră a intrat într-o etapă de transformări radicale ale sistemului de
educaţie, în spiritul egalizării şanselor, pentru copiii, tinerii şi adulţii cu deficienţe sau
incapacităţi. Din perspectiva noilor reglementări adoptate de statul român, copiii cu cerinţe
educative speciale pot fi integraţi fie în unităţi distincte de învăţămant special, fie în grupe şi
clase speciale din unităţile preşcolare şi şcolare obişnuite.
Analizând organizarea şi funcţionarea procesului de asistenţă şi educaţie a persoanelor
cu handicap, se pot desprinde următoarele observaţii:
a) pe timpul şcolarizării, copiii cu cerinţe educative speciale au acces la toate sursele de
reabilitare/recuperare psihopedagogică, medcală şi socială, la serviciile de asistenţă necesare şi
disponibile în comunitate sau în unităţile specializate, inclusiv în cele de învăţământ special;
b) evaluarea, expertizarea, orientarea şi reorientarea şcolară şi profesională a copiilor cu
cerinţe educative speciale, precum şi stabilirea gradului şi tipului de handicap revin unor comisii
de evaluare complexă; principiile evaluării, expertizării, orientării şi reorientării şcolare şi
profesionale a copiilor cu cerinţe educative speciale vor avea în vedere: examinarea globală şi
individualizată a fiecărui copil în parte cu privire la întregul său potenţial de dezvoltare şi
învăţare; expertiza şi evaluarea complexă, care include examinarea medicală, pihologică,
pedagogică şi socială a copilului; flexibilitatea şi reversibilitatea deciziei de expertiză şi
orientare, cu deosebire între vârsta de 3 şi 12 ani;
c) categoriile de copii sau elevi cu cerinţe educative speciale (tipuri de handicap şi/sau
dificultăţi de învăţare) care intră în competenţa comisiilor de evaluare complexă sunt: copii/elevi
cu deficienţe mintale; copii/elevi cu deficienţe senzoriale (vizuale şi auditive); copii/elevi cu
deficienţe fizice; copii/elevi cu deficienţe sau tulburări de limbaj; copii/elevi cu dificultăţi sau
tulburări de învăţare; copii/elevi cu deificenţe sau tulburări socio-afective şi de comportament;
copii/elevi cu deficienţe asociate; copii şi tineri cu handicap, nedeplasabili, în vârstă de până la
30 de ani, care nu se pot integra în structurile învăţămantului obişnuit.
„Asistenţa socială a persoanelor cu nevoi speciale constituie un ansamblu de măsuri de
natură psihologică, pedagogică şi socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării,
educării, instruirii, profesionalizării, adaptării şi integrării sociale a persoanelor care prezintă o
serie de deficienţe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de
limbaj, precum şi a persoanelor aflate în situaţii de risc din cauza mediului în care trăiesc,
resurselor insuficiente de subzistenţă sau a prezenţei unor boli cronice ori a unor fenomene
degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.” 1 Asistenţa
socială a persoanelor cu nevoi speciale reprezintă o componentă fundamentală a asistenţei
generale acordate acestor persoane, iar din punctul de vedere al eficienţei intervenţiei ea trebuie
corelată cu intervenţia psihologică, pedagogică, medicală, etc. la nivelul unei echipe
interdisciplinare. Domeniul asistenţei persoanelor cu cerinţe speciale utilizează informaţii
1
Gherguţ, Alois, Neamţu, Cristina, Psihopedagogie Specială, Ghid practic pentru învăţământul deschis la
distanţă, p. 19
furnizate din medicină (pediatrie, neuropsihiatrie, neuropatologie, neurologie infantilă,
oftalmologie, oto-rino-laringologie, instituţiile comunităţii ori cu semenii lor din comunitatea din
care fac parte.
Deşi Uniunea Europeană recomandă ca persoanele cu dizabilităţi să fie şcolarizate
împreună cu persoanele valide, decizia ce trebuie luată în cazul persoanelor cu disabilităţi trebuie
să fie bine cântărită pentru a nu se ajunge la o integrare formală care poate avea consecinţe mai
grave pe planul dezvoltării personalităţii de ansamblu. Starea de handicap fiind provocată de
societate, ea poate să diminueze sau să agraveze gradul de manifestare a deficienţei.

Politica socială a României față de persoanele cu dizabilități se bazează pe o serie de

documente legislative internaționale și interne pe care le expunem mai jos:

Reglementări legislative internaţionale

Ca stat membru U.E., România se aliniază la reglemetările legislative europene, cum ar
fi:
 Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele cu Hnadicap, adoptat de
O.N.U. în 1982;
 Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii pentru instruirea şi angajarea
persoanelor cu handicap, 1983;
 Recomandarea Consiliului Europei (R 92) pentru o politică coerentă privind
egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, 1992;
 Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Pentru Persoanele cu Handicap,
adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 48/96, 1993;
 Carta Socială Revizuită adoptată la 3 mai 1996 şi ratificată de România prin
Legea 74 din 3 mai 1999,
 Rezoluţia Consiliului Europei nr. 97/C12/01 şi a reprezentanţilor guvernelor
ţărilor membre în cadrul Consiliului Europei privind Egalizarea Şanselor pentru
Persoanele cu Handicap;
 Rezoluţia Consiliului Europei şi a întâlnirii reprezentanţilor ţărilor membre
referitoare la crearea oportunităţilor egale pentru persoanele cu handicap, 20
decembrie 1996;
 Comunicatul Comisiei U.E. nr. 96/406 final referitor la crearea oportunităţilor
egale pentru persoanele cu handicap, 30 iulie 1996;
 Recomandarea Consiliului European nr. 98/376/EC referitoare la instituirea
cardului de parcare pentru persoanele cu handicap, 4 iunie 1998;
 Rezoluţia Consiliului European nr. 1999/C186/02 referitoare la crearea
oportunităţilor egale la angajare pentru persoanele cu handicap, 17 iunie 1999;
 Carta Drepturilor Fundamentale ale cetăţenilor U.E., ART. 21 ŞI 26, 2000;
 Directiva Consiliului 2000/78/EC pentru stabilirea cadrului general pentru
tratamentul egal la angajare şi în cadrul activităţii, 27 noiembrie 2000;
 Comunicatul nr. 284 final „Spre o Europă fără bariere pentru persoanele cu
handicap”, 12 mai 2000;
 Cartea Albă a guvernării europene, iulie 2001;
 Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C175/01 referitoare la promovarea
angajării în muncă şi integrarea socială a persoanelor cu handicap, 15 iulie 2003;
 Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/C134/04 referitoare la accesibilizarea
infrastructurii aşezămintelor culturale şi la activităţile culturale pentru persoanele
cu handicap, 5 mai 2003;
  Rezoluţia Consiliului European nr. 2003/ C39/03 referitoare la „Accesibilitatea –
în vederea îmbunătăţirii accesului persoanelor cu handicap la o societate bazată pe
cunoaştere, 6 februarie 2003;
 Declaraţia Politică a statelor membre ale Consiliului Europei „îmbunătăţirea
calităţii vieţii persoanelor cu handicap; Promovarea unei politici coerente pentru
şi prin participare totală”, 7-8 mai 2003, Malaga, Spania;
 Comunicatul nr. 650 final „Şanse egale pentru persoanele cu handicap. Un plan
de acţiune european”, 30 octombrie 2003;
 Cartea Verde – Egalitate şi nediscriminare într-o Uniune Europeană extinsă, iunie
2004. Ca parte la Carta Socială, România are obligaţia de a întocmi, la intervale
regulate, un raport asupra aplicării prevederilor acestui instrument internaţional.
La procedura de control participă: comitetul de experţi independenţi aleşi de
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Cele mai semnificative instrumente legislative cu caracter internațional sunt:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Declarația de la Madrid și Declarația de la Roma.

 Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948)

Acest document reprezintă cel mai important act în materie de drepturi ale omului. Ea
reprezintă un ,,ideal comun spre care să tindă toate popoarele și toate națiunile pentru ca toate
persoanele și toate organele societății să se străduiască să ofere o lume mai bună, bazată pe
drepturile tuturor cetățenilor săi”.
În articolul 1 este consemnată egalitatea în demnitate și drepturi a tuturor indivizilor
societății (inclusiv a persoanelor cu disabilități –nn). Declarația pune un accent deosebit pe
eliminarea tuturor barierelor existente și a formelor de discriminare manifestate în societatea
contemporană.
Printre cele mai importante drepturi promovate de Declarație amintim:
- Dreptul la viață, libertate și securitate personală;
- Dreptul la protecție egală în fața legii;
- Dreptul la cetățenie;
- Dreptul la proprietate;
- Dreptul la gândire liberă și la exprimarea opiniilor;
- Dreptul de a nu fi discriminat pe diferite considerente;
- Dreptul la muncă plătită în condițiile legii;
- Dreptul la educație;
- Dreptul la recreere;
- Dreptul la asistență medicală;
- Dreptul la o viață culturală.
Trebuie să subliniem că acest document a constituit baza elaborării multor acte
oficiale și reglementări ulterioare referitoare la drepturile omului, inclusiv a celor cu disabilități.

 Declarația de la Madrid
A fost adoptată pe data de 23 martie 2002 cu ocazia organizării la Madrid a
Congresului European cu privire la persoanele cu disabilități. Cu această ocazie, cei 600 de
participanți au proclamat anul 2003 ca An European al Persoanelor cu Disabilități. În acea
perioadă existau la nivelul Uniunii Europene cca 50 milioane de persoane cu disabilități.
Numărul acestora a crescut odată cu aderarea / acceptarea altor state în acest organism european
și se află în continuă creștere, odată cu evoluția pretențiilor societății industriale și informatizate.
Cu ocazia acestei Conferințe s-au conturat câteva idei care reprezintă principii ale integrării
persoanelor cu disabilități în societate, din care amintim:
  Persoanele cu disabilități doresc șanse egale și nu milă. Se pune accent pe
reabilitarea individuală și pe creșterea autonomiei acestora.
 Barierele societății duc la discriminare și la excludere socială. Nivelul scăzut de
educație și sărăcia favorizează înflorirea barierelor ca inaccesibilitatea și
imposibilitatea de a se folosi de toate drepturile prevăzute prin lege;
 Datorită discriminării, excluderii și lipsei de accesibilitate persoanele cu
disabilități sunt ,,cetățeni invizibili”.
 Pentru a realiza cu succes procesul de incluziune socială este necesară alăturarea
elementelor: atitudinea antidiscriminatorie din partea societății, dreptul la
independență, integrare și participare la viața comunității, acordat persoanelor cu
dizabilități.
Se consideră că ,,o societate care elimină o parte dintre indivizii săi este o societate
săracă”
Programul propus la acest congres vizează:
 Îmbunătățirea măsurilor legislative;
 Schimbarea atitudinii față de persoanele cu disabilități;
 Acordarea de servicii care să promoveze o viață independentă;
 Acordarea de sprijin pentru familiile acestora;
 Oferirea unei atenții speciale femeii cu disabilități;
 Promovarea caracterului public al disabilității;
 Promovarea accesului la locuri de muncă, factor cheie al incluziunii sociale;
 Promovarea implicării persoanelor cu disabilități în toate domeniile care-i
vizează direct;
 Acceptarea principiului ,,Nimic despre persoanele cu disabilități fără
persoanele cu disabilități” însensul că nu se poate lua nicio măsură la nivel
legislativ fără consultarea organizațiilor reprezentative ale persoanelor cu
disabilități.

 Declarația de la Roma (13-15 iunie 2002)

Documentul a avut în vedere realizarea unor directive cu privire la educația specială a
persoanelor cu CES., elaborarea unui program educațional inclusiv pentru toți elevii cu
deficiențe, indiferent de natura lor. Se dorea eliminarea tuturor barierelor din acest domeniu. Se
subliniază importanța implicării mai intense a guvernelor, a grupurilor de sprijin, a profesorilor,
a grupurilor de părinți și, mai ales, a persoanelor cu nevoi speciale și a familiilor acestora în
găsirea de soluții pentru îmbunătățirea accesului la educație a copiilor cu CES. Se urmărea
elaborarea, finanțarea și îmbunătățirea sistemelor de învățământ, pentru a deveni capabile să
includă în școlile obișnuite copii cu diferite grade de disabilitate. Prin educație se poate realiza
mai ușor procesul de integrare socială și profesională a persoanelor cu disabilități iar statele au
obligația să sprijine acest proces.

Reglementări legislative interne

În ceea ce privește drepturile și responsabilitățile persoanelor cu disabilități din țara
noastră, există mai multe acte legislative. In primul rând amintim :
 Constituția Romaniei, care cuprinde o serie de articole ce sunt specificate în Declarația
Universală a Drepturilor Umane (vezi art. 16). Mai mult, articolul 50 din Constituție se referă la
protecția persoanelor cu handicap ,,Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială.
Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și
tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap laviața
comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor” .
În România există un cadru legislativ care reglementează situaţia persoanelor cu handicap,
din care amintim:
 Legea nr. 19 din 1 aprilie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale;
 Legea nr. 76 din 6 februarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă;
 Ordonanţa nr. 68 din 28 august 2003 privind serviciile sociale;
 Ordonanţa nr. 86 din 19 august 2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale;
 Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
 Hotărârea nr. 1437 din 2 septembrie 2004 privind organizarea şi metodologia de
funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului;
 Legea nr. 466 din 4 noiembrie 2004 privind Statutul asistentului social;
 Hotărârea nr. 1175 din 29 septembrie 2005 privind aprobarea Strategiei naţionale
pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în
perioada 2006 – 2013;
 Legea nr. 47 din 8 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială;
 Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap;
 Hotărârea nr. 268 din 14 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap;
 Ordinul nr. 762 din 27 decembrie 2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale
pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap.

Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu

handicap în perioada 2006 – 2013 se bazează pe o serie de principii care, credem noi, merită să
fie reținute. Aderarea României la Uniunea Europeană a determinat Autoritatea Naţională pentru
Persoanele cu Handicap să elaboreze o strategie pentru protecţia, integrarea şi incluziunea
socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013. Această strategie cuprinde principalele
coordonate pe care se va axa activitatea ANPH (menționăm că din anul 2010 ANPH a fost
transformată în Direcție în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale) pentru
realizarea şanselor egale acestor persoane, pentru o societate fără discriminări. Aceste
coordonate sunt:
1. Respectarea drepturilor şi demnităţii persoanelor cu handicap, în baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, care porclamă, în primul articol, că toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină seama de
diversitatea membrilor lor şi să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunităţii, îşi
pot exercita efectiv şi se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi
culturale;
2. Prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură
folosirea sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi
cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice fără deosebire, excludere, restrciţie sau
preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex,
orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV ori apartenenţă
la o categorie devaforizată. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie să facă faţă
este cauzată de prejudecăţi, însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că aceste persoane
sunt uitate sau ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a barierelor de mediu şi
de atitudine între persoanele cu handicap şi comunitate;
3. Egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces, definit de
Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, prin care
diversele sisteme ale societăţii, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile, comunicareaa şi
documentarea, sunt disponibile tuturor. Persoanele cu handicap sunt membri ai societăţii şi
trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite din educaţie,
sănătate, angajare în muncă, servicii sociale etc. Ca parte integrantă a procesului de egalizare a
şanselor, trebuie prevăzute ajutorarea şi pregătirea persoanelor cu handicap pentru ca acestea să-
şi poată asuma deplina responsabilitate de membri ai societăţii;
4. Egalitatea de tratament, care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau
indirecte, bazate pe motive de aparteneţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare
sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva
Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000;
5. Solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care
nu ăşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi întăririi coeziunii sociale;
6. Responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ în
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în creearea, dezvoltarea,
diversificarea şi garantararea susţinerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap. Aceste
servicii trebuie să fie de calitate, bazate pe nevoile persoanelor cu handicap, integrate în
contextul social, şi nu o sursă de segregare. Un astfel de sprijin este în comformitate cu modelul
social european de solidaritate, model care recunoşte solidaritatea noastră, a tuturor, unii faţă de
ceilalţi şi, în special, faţă de cei care au nevoie de sprijin;
7. Solidaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar acestora,
statul intervine în situaşia în care familia sau persoana nu-şi poate asigura integral nevoile
sociale;
8. “Adaptarea” societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul
ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin
adoptarea şi implementarea măsurilor adecvate, iar persoanele cu handicap trebuie să-şi asume
obligaţiile de cetăţean. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se
“încadra” în societate, pe concepţia de schimbare a societăţii care trebuie să includă şi să facă
faţă cerinţelor tuturor indivizilor, inclusiv ale celor cu handicap;
9. Interesul persoanei cu handicap, potrivit căruia orice decizie şi măsură este luată numai
in interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia
persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate;
10. Abordarea integrată, potrviti căruia protecţia, integrarea şi incluziunea socială a
persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale, educaţionale, ale
ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber, accesului la informaţie etc. Nevoile
persoanelor cu handicap şi ale familiilor acestora sunt diverse şi este important să fie conceput
un răspuns al comunităţii cât se poate de cuprinzător care să ţină seama atât de persoane ca
întreg, cât şi de diversele aspecte ale vieţii acesteia;
11. Parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile nonguvernamentale ale persoanelor cu
handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu, sunt implicate şi
consultate în procesul decizional la toate nivelurile, privind problematica handicapului, precum
şi în procesul de protecţie a persoanelor cu handicap.
Tendinţe privind egalizarea şanselo pentru persoanele cu disabilităţi
La scară internaţională, există o preocupare sporită a organismelor şi instanţelor de
decizie faţă de asigurarea unor condiţii şi a unor şanse egale persoanelor aflate în diferite situaţii
de handicap. Pentru a delimita un cadru general privind strategiile de acţiune în domeniul
asistenţei şi sprijinirii persoanelor cu handicap, Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat şi
promovat un set de reguli care să asigure persoanelor cu handicap aceleaşi drepturi şi obligaţii ca
şi persoanelor normale: ,,Regulile Standard ale ONU privind egalizarea șanselor persoanelor
cu handicap” (1993). Persoanele cu handicap şi organizaţiile acestora, precum şi alte organizaţii
sau foruri ale societăţii civile, împreună cu instanţele guvernamentale ale fiecărui stat, au datoria
de a acţiona şi de a face front comun pentru înlăturarea barierelor care mai există în calea
exercitării drepturilor şi libertăţilor persoanelor cu handicap şi pentru instaurarea unui climat de
colaborare şi parteneriat favorabil mobilizării tuturor resurselor în scopul sporirii gradului de
informare a membrilor societăţii în legătură cu nevoile, potenţialul şi contribuţia persoanelor
aflate în dificultate la viaţa comunităţii din care fac parte. Principalele reguli care trebuie să
susţină egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap sunt:
1) „Sporirea gradului de conştientizare- fiecare stat trebuie să iniţieze şi să sprijine
campaniile de informare în legătură cu politica şi problematica persoanelor cu handicap prin
programele şi serviciile iniţiate sau existente în fiecare comunitate, astfel încât să se încurajeze o
reprezentare şi o atitudine pozitivă faţă de imaginea persoanelor cu handicap în mediile de
informare.”2
2) „Ingrijirea medicală – fiecare stat trebuie să asigure programe şi servicii pentru
depistarea timpurie, evaluarea şi tratamentul deficienţelor, precum şi programe care să asigure
prevenirea şi înlăturarea unor deficienţe apărute la populaţii sau persoane cu grad mare de risc.”
3) „Reabilitarea – fiecare stat are obligaţia să dezvolte programe naţionale de reabilitare
pentru toate categoriile de persoane cu handicap, bazate pe principiile deplinei participări şi ale
egalităţii şi care să includă o paletă largă de activităţi destinate formării aptitudinilor de bază,
îmbunătăţirii sau compensării funcţiilor afectate, consilierii persoanelor cu handicap şi a
familiilor acestora, dezvoltării încrederii în sine, organizării de servicii ocazionale pentru
evaluare, orientare şi inserţie socială.”
4) „Serviciile de sprijin – fiecare stat trebuie să asigure dezvoltarea, producerea şi furnizarea
de echipamente, instrumente şi dispozitive necesare susţinerii persoanelor cu handicap (ca o
măsură importantă în favoarea egalizării şanselor), precum şi facilitarea achiziţiei de know-how
tehnic, asigurarea service-ului pentru dispozitivele şi echipamentele respective, facilitarea
achiziţiei lor de către persoanele cu handicap (proteze de toate tipurile, instalaţii, maşini şi
echipamente de producţie protejate, soft adaptat pentru anumite tipuri de deficienţe).”
5) „Accesibilitatea – fiecare stat trebuie să introducă programe de acţiune pentru a favoriza
accesul persoanelor cu handicap în mediul fizic înconjurător (accesul stradal, accesul în
instituţiile publice şi la serviciile comunitare, securitate în spaţii aglomerate, etc.), precum şi
accesul acestor persoane la informare şi comunicare.”
6 „Educaţia – fiecare stat este responsabil de asigurarea şanselor egale la educaţie primară,
secundară, pregătire profesională sau educaţie superioară a copiilor, tinerilor şi adulţilor cu
handicap, de facilitarea îvăţământului integrat, flexibilzarea, îmbogăţirea şi adaptarea
curriculumului şcolar, de pregătirea continuă a personalului didactic şi de specialitate,
încurajarea comunităţilor să folosească şi să dezvolte propriile resurse pentru a asigura educaţia
la nivel local a persoanelor cu handicap.”

2
Organizaţia Naţiunilor Unite, Regulile standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, p.
20
 7) „Ocuparea forţei de muncă – fiecare stat trebuie să elaboreze legi şi regulamente care să
sprijine activ integrarea persoanelor cu handicap în activităţi de producţie printr-o varietate de
măsuri cum ar fi: calificare profesională de calitate, sisteme de rezervare sau de protejare a
locurilor de muncă, împrumuturi şi garanţii pentru micii întreprinzători, contracte exclusive sau
drepturi prioritare de producţie, facilităţi fiscale, etc..”
8) „Asistenţa în domeniul veniturilor şi protecţia socială – fiecare stat este responsabil
pentru asigrarea protecţiei sociale şi pentru garantarea sprijinului financiar adecvat întreţinerii
unei persoane cu handicap. Programele de protecţie socială trebuie să includă şi măsuri de
stimulare a persoanelor cu handicap să ocupe locuri de muncă, pentru a evita dependenţa totală
faţă de sprijinul financiar al statului şi pentru a participa activ la viaţa socială şi de producţie a
comunităţii, premisă a integrării lor în societate.”
9) „Viaţa de familie şi integritatea personală – fiecare stat trebuie să promoveze
participarea deplină a persoanelor cu handicap la viaţa de familie şi să asigure dreptul acestora la
intimitate şi integritate personală, evitarea discriminărilor referitoare la relaţiile sexuale, căsătorie
şi exercitarea rolului de părinte, în special în cazul fetelor şi femeilor cu handicap.”
10) „Cultura – fiecare stat trebuie să asigure persoanelor cu handicap posibilitatea de a-şi
utiliza potenţialul creativ, artistic şi intelectual, atât în beneficiul propriu, cât şi în beneficiul
comunităţii în care trăiesc, accesul în instituţiile de cultură (teatre, biblioteci, muzee,
cinematografe etc.).”
11) „Activităţile recreative şi sportive – fiecare stat trebuie să iniţieze măsuri pentru accesul
persoanelor cu handicap în locurile de petrecere a timpului liber şi practicare a sporturilor şi să
pregătească personalul din aceste unităţi pentru relaţionarea şi sprijinrea persoanelor deficiente în
situaţiile mai dificile.”
12) „Religia – fiecare stat va încuraja măsurile de participare egală a persoanelor cu
handicap la viaţa religioasă a comunităţii din care fac parte, iclusiv accesul acestora la literatura
religioasă şi implicarea autorităţii religioase la programele de educaţie religioasă şi de practicare
a religiei de către persoanele cu handicap.”
13) „Informaţiile şi cercetarea – fiecare stat are resposabilitatea informării opiniei publice
cu privire la condiţiile de viaţă ale persoanelor cu handicap şi trebuie să susţină programe de
cercetare în domeniul problemelor sociale, economice şi al participării la viaţa societăţii care
afectează existenţa persoanelor cu handicap şi familiile acestora.”
14) „Stabilirea de politici sociale, economice şi planificarea programelor de intervenţie –
fiecare stat trebuie să iniţieze şi să planifice, la nivel naţional, politici adecvate nevoilor
persoanelor cu handicap, să aloce fonduri pentru susţinerea organismelor guvernamnetale şi
nonguvernamnetale care acţionează în favoarea persoanelor cu handicap, să stimuleze şi să
sprijine programele de intervenţie la nivel regional şi local care vin să rezolve cerinţele şi
problemele persoanelor aflate în dificultate.”
15) „Legislaţia – fiecare stat trebuie să asigure prin legislaţie drepturile şi obligaţiile
persoanelor cu handicap, condiţiile ca aceste persoane să-şi poată exercita toate drepturile pe
bază de egalitate cu ceilalţi cetăţeni, posibilitatea ca organizaţiile persoanelor cu handicap să se
implice în dezvoltarea şi ameliorarea legislaţiei naţionale referitoare la problematica persoanelor
cu cerinţe speciale, dând sancţiuni corespunzătoare în cazul nerespectării principiilor
nondiscriminării.”
16) „Instruirea personalului – fiecare stat trebuie să asigure pregătirea adecvată, la toate
nivelurile, a personalului implicat în planificarea şi furnizarea de programe şi servicii pentru
persoanele cu handicap, să includă dezvoltarea competenţelor şi tehnologiilor moderne de
acţiune în sprijinul acestora, precum şi să faciliteze colaborarea cu familiile, personalul din şcoli
şi unităţile de asistenţă şi ocrotire, cu membrii comunităţii, pentru a creşte eficienţa programelor
şi serviciilor adresate persoanelor cu cerinţe speciale.”
 17) „Organizaţiile persoanelor cu handicap – fiecare stat trebuie să recunoască drepturile
organizaţiilor persoanelor cu handicap de a reprezenta aceste persoane la nivel naţional, regional
şi local, rolul consultativ al acestor organizaţii în luarea deciziilor referitoare la problemele celor
pe care îi reprezintă, participarea lor la dezvoltarea politicilor guvernamentale în domeniu.”
18) „Cooperarea internaţională între organizaţiile nonguvernamentale care se ocupă de
problemele persoanelor cu handicap, instituţiile de cercetare, reprezentanţii programelor de
acţiune în acest domneniu şi cei ai grupurilor profesionale interesate de problemele persoanelor
aflate în dificultate, organizaţiile persoanelor cu handicap, comitetele naţionale de coordonare a
instituţiilor şi programelor de intervenţie pentru persoanele cu handicap.”
19) „Urmărirea şi evaluarea la nivel naţional a modului de implementare a regulilor în
cadrul programelor pentru persoanele cu handicap şi diseminarea informaţiilor cu privire la
rezultatele şi eficienţa acestor programe.”