Cadrul legislativ general ce reglementează domeniul protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu

handicap este asigurat de:

• Constituţia României revizuită care, la art. 50 menţionează: „Persoanele cu handicap se bucură de
protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire
şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.”
• Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap – unul
dintre cele mai cuprinzătoare acte normative, cu implicaţii substanţial îmbunătăţite în ceea ce priveşte
calitatea vieţii persoanelor cu handicap, reglementând atât drepturile persoanelor cu handicap cât şi
obligaţiile autorităţilor publice de a lua măsuri specifice, în toate domeniile majore ale vieţii, pentru a
se asigura astfel incluziunea socială a persoanelor cu handicap.
• Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităti (CDPD), ratificată de România la 11
noiembrie 201013.
• Legea asistenţei sociale, lege care reglementează cadrul general de organizare, funcţionare şi
finanţare a sistemului naţional de asistenţă socială în România.

Analizând prevederile actelor normative mai sus menţionate, se evidenţiază clar faptul că scopul
CDPD, acela de a promova, proteja şi asigura exercitarea deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi de
promovare a respectului pentru demnitatea lor intrinsecă.

În ceea ce priveşte terminologia utilizată, legislaţia românească a utilizat termenul „handicap”.

Astfel, Legea nr. 448/2006 defineşte persoanele cu handicap ca fiind „acele persoane cărora mediul
social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total
sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul
integrării şi incluziunii sociale”. Acelaţi act normativ a introdus conceptul de dizabilitate ca „termen
generic pentru afectări/deficienţe, limitări de activitate şi restricţii de participare” fără să-l utilizeze pe
parcursul actului normativ.
Ratificarea de către România a Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, aduce o
schimbare în terminologia utilizată: „persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe
fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse bariere,
pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de egalitate cu
ceilalţi”.
Ulterior, Legea asistenţei sociale a definit persoanele cu dizabilităţi ca fiind acele persoane care au
deficienţe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu
diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, în condiţii de
egalitate cu ceilalţi.
 Se observă o abordare neunitară la nivel conceptual. Pe de altă parte, noţiuni/termeni precum „tipuri
şi subtipuri de deficiente”, „bariere”, „participare deplină şi efectivă”, „adaptare rezonabilă”, „design
universal”, în continuare nu sunt definite în legile/politicile sociale din România. Astfel, este nevoie de
o armonizare la nivelul conceptelor, pornind de la definiţiile date de Clasificaţia Internaţională a
Funcţionalităţii şi Dizabilităţii şi ţinând cont de prevederile Convenţiei.
Deşi dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate
la care România este parte, totuşi, în legile şi politicile din domeniu nu este afirmată obligaţia de a
asigura şi promova exercitarea deplină a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
pentru toate persoanele cu dizabilităţi, fără nici un fel de discriminare pe criterii de dizabilitate, şi nici
respectarea demnităţii inalienabile, a autonomiei individuale, inclusiv a libertăţii de a face propriile
alegeri, şi a independenţei acestora, respectul pentru diversitate şi acceptarea persoanelor cu dizabilităţi
ca parte a diversităţii umane şi a umanităţii.

Trebuie evidenţiat că în privinţa capacităţii statului de a lua măsuri legislative, administrative şi de

altă natură pentru implementarea drepturilor recunoscute prin Convenţia privind drepturile persoanelor
cu dizabilităţi, prin Legea de ratificare a acesteia, a fost desemnat Ministerul Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin Direcţia Protecţia Persoanelor cu Dizabilităţi,
autoritatea centrală de coordonare a implementării Convenţiei, fără însă ca aceasta să deţină capacita-
tea administrativă şi operaţională necesară. Ulterior, prin alin. (4) art. 7 OUG 86/2014, Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi a fost desemnată să ducă la îndeplinire obligaţiile
prevăzute in Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, capacitatea administrativă şi
operaţională rămânând, în continuare neasigurată.
În conformitate cu art. 33 pct. 2 din Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, în anul
2012, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice a desemnat Institutul
Român pentru Drepturile Omului (IRDO) ca mecanism independent pentru promovarea, protejarea şi
monitorizarea implementării Convenţiei. IRDO, prima instituţie naţională pentru drepturile omului
creată în România după 1989, este singura instituţie naţională din ţara noastră care a fost recunoscută
ca având această calitate, de către Comitetul de Coordonare a Instituţiilor Naţionale pentru Drepturile
Omului din sistemul ONU24. IRDO corespunde Principiilor de la Paris formulate în 1991 la
Conferinţa consacrată instituţiilor naţionale de drepturile omului, principii devenite document oficial al
Adunării Generale ONU în 1993, şi care au în vedere: un mandat „cât mai larg posibil”, care să aibă la
bază standardele universale ale drepturilor omului şi care să includă dubla responsabilitate de a
promova şi de a proteja drepturile omului, totodată acoperind toate drepturile; independenţă faţă de
guvern; independenţă garantată prin Constituţie sau prin lege; putere adecvată de investigare;
pluralism, inclusiv prin structura personalului şi/sau cooperare efectivă şi resurse umane şi financiare
adecvate.
 De altfel, Institutul corespunde cerinţelor formulate şi de Consiliul Europei prin Recomandarea
Comitetului de Miniştri privind înfiinţarea de instituţii naţionale independente pentru promovarea
drepturilor omului
Având în vedere cele amintite mai sus, credem că ar fi necesară adoptarea unui act normativ care să
asigure operaţionalizarea efectivă atât a mecanismului de coordonare cât şi a celui de monitorizare a
implementării Convenţiei, în înţelesul art. 33 din document. De asemenea, va trebui reglementat
sistemul de colectare şi raportare de date, de consultare dintre mecanismul de coordonare şi punctele
de contact pe de o parte, iar pe de altă parte modalitatea de consultare, implicare şi participare deplină
atât la procesul de implementare cât şi la cel de monitorizare, a persoanelor cu dizabilităţi şi
organizaţiilor care le reprezintă.