UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ

la Distanţă

Specializarea : Asistenţă Socială

C.F.C.I.D

CONF. DR. ADINA REBELEANU

DREPT ŞI LEGISLAŢIE ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ

ANUL I

Cluj-Napoca
2013
Drept şi legislaţie în asistenţa socială
Suport de curs

Conf. dr. Adina Rebeleanu

2013
Descrierea cursului: Cursul trece în revistă principalele izvoare de drept în domeniul asistenţei
sociale. Este structurat pe trei unităţi tematice în care sunt prezentate noţiuni juridice de bază, cadrul
juridic privind organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială, tipurile de
servicii şi beneficii sociale, statutul şi răspunderea juridică a asistentului social. În ultima parte a
cursului sunt prezentate normele juridice de ocrotire destinate unor categorii de persoane care pot fi
subiecţi ai raporturilor juridice de asistenţă socială: copiii, persoanle cu disabilităţi, persoanele
vârstnice şi ocrotirea bolnavilor psihici.

Obiective: Parcurgerea cursului va permite studentului:

 Dobândirea cunoştinţelor fundamentale privind cadrului legislativ în domeniul asistenţei sociale
 Formarea competenţelor de a utiliza limbajul juridic specific domeniului în care se formează
 Formarea deprinderilor de a utiliza textele legale în vigoare în exercitarea profesiei şi în scopul
promovării intereselor clienţilor
 Conştientizarea cu privire la responsabilităţile ce incumbă asistenţilor sociali, dar şi altor
persoane implicare în activităţile de asistenţă socială

Sarcini ale studentului

 Participarea la activităţile didactice programate
 Însuşirea cunoştinţelor din suportul de curs şi din bibliografia obligatorie
 Realizarea temelor formulate în suportul de curs
 Întocmirea unui referat ştiinţific pe una dintre următoarele teme, la alegere: a). importanţa
ştiinţelor juridice în formarea asistenţilor sociali, b) ocrotirea juridică în alte domenii ale
asistenţei sociale decât cele prezentate în suportul de curs1.

Evaluare: notarea finală se compune din realizarea sarcinilor de semestru (20% teme şi 20%
referat) şi examen scris final (60%). Examenul scris va fi tip grilă.

Bibliografie obligatorie:
Beleiu, Gh., 1998, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură
şi presă Şansa SRL, Bucureşti
Mureşan M., 1996, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca
Mureşan, M., Boar, A., 1997, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca
Ghimpu, S., Ţiclea, Al., Tufan, C., 1998, Dreptul secuităţii sociale, Ed. AllBeck, Bucureşti, p: 2-12
Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (2011) Memorandum. Strategia
privind reforma în domeniul asistenţei sociale. Nr. 20/5541/D.N.A., 3 martie 2011
Rebeleanu, A., 2011, Cadrul legislativ în asistenţa sociala din România. Prezent şi perspective, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 905/20 dec. 2011
Legea 466/2004 privind statutul asistentului social
OG nr. 68/2003 privind serviciile sociale cu modificările şi completările ulterioare
Legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap cu modificările şi
completările ulterioare
Legea 17/2000 privind asistenţa socială a vârstnicului cu modificările şi completările ulterioare
Legea 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice cu modificările şi
completările ulterioare
Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilui cu modificările şi completările ulterioare
Codul Civil, Codul Penal (actualizate)
Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2007, publicat în Monitorul Oficial al României Partea
I nr. 178/6 martie 2008 (emitent Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali)

1
De exemplu - protecţia familiei, ocrotirea persoanelor victime ale traficului de persoane, ocrotitea persoanelor private
de libertate, ocrotirea copilului născut în afara căsătorie, ocrotirea persoanelor HIV/SIDA, ocrotirea şomerilor, etc
CUPRINS

Unitatea tematică 1 Aspecte introductive

1.1 Asistenţa socială şi ştiinţele juridice
1.2 Noţiuni juridice de bază
1.3 Aspecte generale privind aplicarea legii

Unitatea tematică 2. Cadrul legislativ în asistenţa socială

2.1 Asistenţa socială şi dreptul securităţii sociale
2.2 Principii de drept în asistenţa socială. Dreptul la asistenţă socială
2.3 Norme juridice în domeniul asistenţei sociale
2.4. Izvoare de drept în asistenţa socială
2.5 Subiecte de drept în asistenţa socială
2.6. Cadrul juridic privind organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă
socială
2.7 Răspunderea juridică - aspecte relevante pentru domeniul asistenţei sociale

Unitatea tematică 3. Norme juridice de protecţie în unele domenii ale asistenţei

sociale
3.1. Norme juridice şi instituţii care protejează minorii
3.2 Ocrotirea persoanelor vârstnice
3.3 Ocrotirea în domeniul sănătăţii mintale
3.4 Ocrotirea persoanelor cu disabilităţi
 Unitatea tematică 1
Aspecte introductive în studiul cadrului legislativ

1.1 Asistenţa socială şi ştiinţele juridice

Asistenţa socială desemnează un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu
probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică,
socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea de
a conduce un mod de viaţă decent 2. Intr-o societate modernă, democratică, asistenţa socială este o
necesitate a întregii societăţi, dar şi un drept cetăţenesc. Pentru ca un stat să fie într-adevăr
democratic, munca de asistenţă socială trebuie bazată pe o legislaţie şi o reţea de servicii specifice şi
desfăşurată în conformitate cu criterii profesionale certe; sintetizând, cadru de reglementare coerent
şi comprehensiv, reţeaua de instituţii şi servicii funcţională şi în acord cu contextul legal,
profesioniştii formaţi în domeniu devin o condiţie esenţială a democraţiei.
Dacă protecţia socială reprezintă ansamblul măsurilor legislative şi administrative, al
serviciilor prin care se reglementează modalităţile de sprijin oferite cetăţenilor, asistenţa socială este
procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi de ajutor
profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate.
Deşi este o activitate preponderent practică, pentru asistenţa socială, aşa cum am mai arătat,
fundamentarea ei teoretică este esenţialmente interdisciplinară. Psihologia şi sociologia, psihologia
socială şi antropologia sunt în mod deosebit relevante pentru acest cadru teoretic. Dreptul,
economia, ştiinţele medicale, ştiinţele politice şi juridice, ştiinţele educaţiei oferă şi ele sisteme de
înţelegere şi de acţiune ale fenomenului social în context legal, economic, medical, politic şi
educaţional. Modelele adoptate provin deci din orientările de bază ale psihologiei, sociologiei,
psihologiei sociale, antropologiei, dreptului, medicinei, economiei etc., precum şi din toate
domeniile de interferenţă ale acestora. Pentru a putea interveni în vederea rezolvării problemelor
sociale atât de complexe ale persoanelor de diferite categorii de vârstă şi poziţie socială, asistenţa
socială nu se poate lipsi de cunoştinţe despre modalităţile de funcţionare ale psihicului uman, despre
posibilităţile legale de intervenţie, despre mentalităţile care influenţează marginalizarea socială şi
discriminarea unor categorii, despre felul în care trebuie planificate şi conduse serviciile de
intervenţie3.
Exemplific doar câteva dintre situaţiile care reclamă cunoaşterea cadrului legislativ pentru un
asistent social: decizia de acordare a tutelei copilului, accesarea de către clienţi a prestaţiilor sociale
destinate combaterii sărăciei sau sprijinirii familiei, accesarea serviciilor medicale de către
persoanele cu disabilitate, munca cu minorii/adulţii care au săvârşit infracţiuni, etc. Este importantă
nu numai cunoaşterea cadrului legislativ al asistenţei sociale, dar şi al legislaţiei din alte domenii
care cresc posibilitatea de incluziune socială a beneficiarilor de servicii şi prestaţii de asistenţă
socială (exemplu: legislaţia în domeniul ocrotirii medicale, educaţia inclusivă, strategia de
îmbunătăţire a calităţii vieţii romilor, legislaţie în domeniul dreptului penal, etc..).
Mai mult, în ultimii ani se discută din ce în ce mai mult de asistenţa socială bazată pe
drepturi. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, se precizează (art.22) dreptul fiecărei
persoane, în calitate de membru al societăţii, la securitate socială. Altfel spus, fiecare persoană este
îndreptăţită să obţină realizarea drepturilor economice, sociale, culturale indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii sale. Acelaşi document internaţional, precizeză că efortul pentru
atingerea acestor drepturi trebuie să fie naţional, în funcţie de resursele fiecărei ţări, presupunând şi
colaborare internaţională. În art.25 se spipulează că orice om are dreptul la un nivel de trai care să
asigure sănătatea şi bunăstarea familiei sale, cuprinzând în nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă) dar şi cele de securitate – îngrijiri medicale şi servicii sociale necesare.

2
Roth., M., Rebeleanu, A., Asistenţa socială. Cadru conceptual şi aplicaţii practicr, PUC, 2007: 35
3
A se vedea Roth, 2003, Roth, Rebeleanu, 2007, Roth, Rebeleanu, Suport de curs ID Introducere în asistenţa socială
 Prin definiţie, asistenţa socială este orientată spre oferirea de sprijin indivizilor aflaţi în
imposibilitatea temporară de funcţionare socială. Este considerată condiţia unei societăţi
democratice, iar valorile profesionale se regăsesc în valorile promovate prin politica socială.
Respectarea dreptului la autodeterminare, respectarea libertăţii decizionale, dreptul şi accesul la
servicii calitative, sunt doar câteva dintre principiile etice în baza cărora îşi desfăşoară activitatea
asistenţii sociali.
Prin natura profesiei, accentul care pe prioritate absolută acordată persoanei în dificultate şi
dreptului acestuia la obţinerea sprijinului compentent.
Constituţia României stipulează garantarea dreptului la asistenţă socială ca drept universal,
iar Legea nr.47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială reafirmă garantarea acestui drept,
dar şi a dreptului la informare privind conţinutul şi modalităţile de acordare a măsurilor şi acţiunilor
de asistenţă socială pe teritoriul României. Cel asistat social are dreptul la servicii competente din
partea asistentului social, iar competenţa profesională este o cerinţă etică faţă de asistentul social.

1.2 Noţiuni juridice de bază

Vom prezenta câteva dintre noţiunile de bază, utile pentru asistentul social4.
Drept – totalitatea regulilor generale de conduită ce reglementează raporturile sociale dintr-o
societate dată, sancţionate prin forţa de constrângere a statului.
Drept obiectiv, pozitiv (Law) - totalitatea regulilor juridice care reglementează raporturile
sociale dintr-o perioadă dată.
Drept civil – totalitatea normelor juridice care reglementează pe baza egalităţii părţilor,
majoritatea raporturilor patrimoniale, precum şi raporturile personale nepatrimoniale, prevăzute de
legea civilă.
Drept penal – totalitatea normelor juridice care stabilesc măsurile sancţionatoare şi educative ce
urmează a fi luate faţă de cei care au săvârşit fapte înscrise în legea penală.
Normă juridică – regulă generală de conduită, obligatorie şi impersonală, instituită prin lege sau
obicei şi a cărei aplicare este asigurată la nevoie de forţa de constrângere a statului.
Obicei – normă de drept formată prin tradiţie şi acceptată de societate (cutumă).
Lege – act normativ stabilit de puterea legiuitoare, ce cuprinde norme generale de conduită
obligatorie, sancţionată prin forţă de constrângere a statului. Poate fi:
 constituţională
 dispozitivă – normă ce reglementeză situaţii ce sunt în afara voinţei particularilor (de ex.
norme referitoare la puterile tutorilor)
 imperativă (prohibitivă) – normă ce cuprinde o dispoziţie de la care părţile nu pot deroga
 interpretativă – ce lămureşte sensul unei legi anterioare
 supletivă – ce reglementează efectele unor acte juridice, pe care părţile contractante nu le-
au reglementat ele însele.
Legislaţie – totalitatea actelor normative dintr-o anumită ţară, domeniu sau perioadă de timp.
Raport juridic reprezintă o relaţie socială ce cade sub incidenţa normelor juridice. Elementele
constitutive5 ale unui raport juridic sunt:
a) subiectul raportului juridic – titular de drepturi şi obligaţii, de natură a provoca naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic (pot fi subiect de drept persoanele fizice şi persoanele
juridice)
b) conţinutul raportului juridic – ansamblul drepturilor subiective şi obligaţiilor pe care părţile
le au
c) obiectul raportului juridic – conduita prescrisă de norma juridică, acţiunea/inacţiunea la care
se referă drepturile şi obligaţiile subiectului raportului juridic.

4
Drept, drept obiectiv, drept penal, drept civil, normă juridică, obicei, lege, cutumă, legislaţie preluate şi adaptate
după Hanga., V., 1999, Mic dicţionar juridic, Ed. Lumina Lex
5
Beleiu, Gh., Drept civil român, Casa de editură şi presă, Bucureşti, 1998:73
 Persoana fizică – omul privit individual de drept, ca titular de drepturi şi obligaţii civile (art.25
alin.2 C.civil).
Persoana juridică – orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este
titulară de drepturi şi obligaţii civile (art.25 alin.3, C.Civil). Elementele constitutive pentru persoana
juridică sunt: să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoni propru, afectat realizării unui
anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general (art. 187 C.civil)
Drept subiectiv (rigth) – prerogativă ce aparţine unei persoane, ce-i permite să ceară alteia o
prestaţie/abţinere sau respectarea unei situaţii.
Sau
 posibilitatea recunoscută de dreptul obiectiv, subiectului activ – persoana fizică sau
persoană juridică, în virtutea căreia, aceasta poate să aibă o anumită conduită, să pretindă o
conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să
ceară concursul forţei coercitive a autorităţii publice, în caz de nevoie6.
Obligaţia7 – îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită,
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face
ceva şi care, la nevoie poate fi impusă prin forţa autorităţii publice
Fapte juridice8 – împrejurări de fapt care pot duce la naşterea, modificare şi stingerea unui
raport juridic.
Acte juridice9 – manifestări de voinţă apte de a produce consecinţe juridice, respectiv de a naşte,
modifica sau stinge un raport juridic.
Drept natural10 – reguli de drept bazate pe morală şi dreptate care stau/trebuie să stea la temelia
oricărui sistem de drept.
Opozabilitate11 – calitatea unui act juridic, a unui drept subiectiv sau a unui mijloc de apărare de
a produce efecte atât între părţi, cât şi faţă de terţi.
Ratificare12 – confirmare pe care organele competente de stat o dau tratatelor internaţionale
încheiate de respectivul stat.
Izvoare de drept – condiţiile materiale şi sociale ce determină fondul şi forma normelor
juridice13. Normele juridice îmbracă forma generică a actelor normative – acte ce emană de la
organele de stat investite cu prerogativa legiferării. Constituţia României stabileşte prerogativele
legiferării. Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotârâri, moţiuni, în prezenţa majorităţii ;
Parlamentul (art 73 Constituţie) – legi constituţionale, legi organice (art.76), legi ordinare 14
(reglementează diverse domenii şi raporturi sociale, distincte de cele reglementate prin Constituţie
şi legile organice) ; Guvernul – poate emite ordonanţe, hotărâri, Consiliul local – hotărâri, primarul
ori prefectul – dispoziţii, respectiv ordine.
Izvoarele formale sunt clasificate după mai multe criterii15 :
a) După ierarhia organului de stat care emite norma
b) După domeniul pe care îl reglementează
c) După ierahia forţei juridice a actului normativ respectiv etc.

6
Beleiu, Gh., op.cit.1998:82
7
Pop, L., 200, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
8
Hanga, V., op.cit.1999: 100
9
Hanga, V., op.cit.1999: 15
10
Hanga, V., op.cit. 1999: 88
11
Hanga, V., op.cit 1999: 144
12
Hanga, V.,op.cit 1999: 158
13
Hanga, V., 1999:117
14
Codurile de legi
15
Mureşan, :, 1996, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996:27-33
 După criteriul ierarhiei : legi constituţionale, organice, ordinare, coduri de legi, acte normative
cu putere de lege (decrete-legi16, ordonanţe17 şi unele acte internaţionale18 ratificate de organul
legislativ suprem). Din punct de vedere al ierarhiei izvoarele de drept sunt:
 Constituţia României – Legea fundamentală
 Legi – emise de Parlament
 Ordonaţe şi hotărâri – Emise de Guvern
 Ordine – emise de Ministere de specialitate
 Hotărâri ale consiliilor judeţene, hotărâri ale consiliilor locale – acte normative
emise de autorităţi administrative
 Cutuma
 Practica sau precedentul judiciar (jurisprudenţa)
 Doctrina sau ştiinţa dreptului
Constituie izvoare de drept numai actele normative (reglementări interne şi internaţionale
acceptate de România).
Obiceiul (cutuma) şi morala (bunele moravuri) nu sunt şi nu pot fi considerate izvoare distincte
de drept ; nici normele de convieţuire socială (de exemplu deontologia profesională) ; practica
judiciară şi doctrina – au utilitate în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor cuprinse în actele
normative, precum şi în perfecţionarea legislaţiei într-un anumit domeniu.

Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii

civile (art.34 C.Civil). Potenţial, capacitatea de folosinţă se referă la toate drepturile subiective pe
care o persoană le poate dobândi. Nu se confundă cu drepturile subiective ci înseamnă aptitudinea
generală a persoanei de a le putea fi titular 19. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă ale
persoanei fizice sunt: legalitatea, egalitatea, universalitatea, generalitatea, intangibilitatea şi
inalienabilitatea20.
a) legalitatea – însuşirea acestei capacităţi nu poate fi reglementată decât prin lege, nefiind de
domeniul voinţei individuale
b) egalitatea – derivă din principiul constituţional al egalităţii tutoror persoanelor în faţa legii,
fără discriminare sau alte privilegii (egalitatea este consacrată şi în reglementările internaţionale)
c) universalitatea – capacitatea de folosinţă este atribuită şi recunoscută tuturor persoanelor de
cetăţenie română, cetăţeni străini şi apatrizi.
d) generalitatea – capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se exprimă în aptitudinea generală
şi abstractă a omului de a avea orice drepturi subiective recunoscute de lege (spre deosebire de
capacitatea de folosinţă specializată şi limitată a persoanelor juridice – la acele drepturi ce cores-
pund scopului în care au fost înfiinţate, stabilit prin actul de înfiinţare ori statut)21
Capacitatea de folosinţă începe22 de la naşterea persoanei (art. 35 C.civil) – regula generală.
Excepţia de la regula generală vizează minorii: drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie
însă numai dacă el se naşte viu (art. 36 C.civil). Altfel spus, ca o măsură de protecţie a minorului,
legiuitorul a prevăzut numai aptitudinea copilului de a dobândi drepturi nu şi obligaţii. Copilul
trebuie să se nască viu, este cea de a două condiţie. Legiuitorul român a instituit şi o prezumţie
legală absolută potrivit căreia „timpul cuprins între a 300 şi 180 zi înaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiei” (a se vedea prevederile art. 412 referitoare la timpul legal al
concepţiunii, C.Civil).

16
În anumite situaţii excepţionale când din anumite motive organul legiuitor (parlamentul) nu a funcţionat în condiţii
normale şi nu s-a putut întruni pentru a adopta legi
17
Art. 108, 115 din Constituţia României
18
Art. 20 Constituţia României
19
Mureşan, M., Boar, A. op.cit. 1997:8
20
Beleiu, Gh., op.cit. 1998:277
21
Mureşan, M., Boar, A., 1997:11, Beleiu, Gh., 1998:278
22
Mureşan, M., Boar A., 1997:17-21
 Capacitatea de folosinţă, conform art. 35 C civil, încetează odată cu moartea persoanei. Pentru
situaţia de incertitudine cu privire la decesul unei persoane a fost reglementată procedura declarării
judecătoreşti a morţii (cartea I, titlul II, capitolul I, secţiunea 3, C.civil).

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita

drepturi, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii prin încheierea de acte juridice proprii, fără
reprezentare sau asistarea de către o altă persoană (art. 37 C. Civil).
Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice sunt legalitatea,
generalitatea, intangibilitatea, inalienabilitatea şi egalitatea. Singurul izvor de drept al capacităţii de
exerciţiu este legea, care stabileşte elementele şi condiţiile capacităţii, începutul şi sfârşitul ei,
conţinutul juridic al acestia. Normele juridice care reglementează capacitatea de exerciţiu sunt
imperative23.
Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu24 deşi este recunoscută
tuturor persoanelor, diferă de la o categorie de persoane la alta, dar numai în funcţie de
discernământ, pe care legea îl prezumă şi recunoaşte persoanelor în raport cu vârsta şi integritatea
lor mintală. Astfel, se face distincţia între:
 lipsa totală a capacităţii de exerciţiu – minorii până la 14 ani – sunt prezumaţi prin lege de
a nu avea discernământul necesar încheierii actelor juridice prin propria lor voinţă
conştientă, şi persoanele puse sub interdicţie (lipsite de discernământ ca urmare a alienaţiei
mintale sau a debilităţii mintale) (art 43 C.civil)
 capacitatea de exerciţiu retrânsă pentru minorul care a împlinit 14 ani (art.41 alin.1,
C.Civil)
 capacitatea de exerciţiu deplină – toate persoanele majore, de la vârsta de 18 ani, dacă nu
au fost puse sub interdicţie judecătorească.
C. civil în vigoare reglementează şi capacitatea de exerciţiu anticipată. Astfel, conform art. 40,
pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16
ani capacitatea deplină de exerciţiu, dar cu ascultarea părinţilor ori tutorelui minorului, luându-se
dacă este cazul şi avizul consiliului de familie 25. Minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate de
exerciţie deplină (art.39, C.Civil).
Atributele de identificare a persoanei fizice reprezintă un ansamblu de drepturi şi calităţi
juridice intrinseci oricărui subiect de drept care permit identificarea şi individualizarea lui în
societate26. Aceste atribute de identificare sunt numele, domiciliul, starea civilă. Aceste atribute sunt
importante în stabilirea dreptului la asistenţă socială, în aspectele jurisdicţionale ale asistenţei
sociale, în instituirea unor măsuri de ocrotire, în asigurarea respectării drepturilor persoanelor
asistate (de exemplu dreptul la nume al copilului), şi enumerarea nu este limitativă.

1.3 Aspecte generale privind aplicarea legii

Orice lege acţionează concomitent, simultan sub trei aspecte: o anumită durată (aplicarea legii
în timp), pe un anumit teritoriu (există atâtea legi naţionale câte state suverane coexistă), aplicarea
legii în spaţiu şi cu privire la anumite subiecte, care sunt destinatarii legii (aplicarea legii asupra
persoanelor). Intrarea în vigoare a unei legi are loc la data precizată în cuprinsul legii, fie pe data
publicării ei în Monitorul Oficial al României. Ieţirea din vigoare – se produce prin abrogarea ei,

23
Mureşan. M., Boar, A., 1997:90
24
A se veadea Belei Gh., 1998:308-312, Mureşan, M., Boar, A., 1997:91-102
25
Consiliul de famlie este instituţie juridică nouă, reglementată în noul C. Civil, Cartea I, Titlul III, Cap. II, Secţiunea 3
26
Mureşan, M., Boar, A., op.cit.36
care poate fi expresă sau implicită. Desuetudinea27 (normele fără a fi abrogate nu mai au obiect) nu
poate fi primită ca mod de ieşire din vigoare a legii.

Aplicarea legii în timp

Durata de aplicare a legii – de la momentul intrării sale în vigoare până la abrogare. Cele două
momente vizează deopotrivă forţa obligatorie a legii.
În literatura şi practica judiciară s-au cristalizat două principii care guvernează aplicarea legii în
timp: principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi28.
 principiul neretroactivităţii legii este regula juridică potrivit căreia se aplică numai
situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute. Cu
alte cuvinte: trecutul scapă legii noi. În art. 15 alin.2 din Constituţia României se precizează:
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile.
Excepţii de la acest principiu: retroactivitatea legii şi ultraactivitatea legii.
a) Retroactivitatea – aplicarea legii noi la situaţii juridice anterioare ei (se aplică şi asupra
trecutului)
b) Ultraactivitatea – aplicarea legii vechi, încă un timp oarecare, deşi a intrat în vigoare legea
nouă. Adică, se aplică şi asupra viitorului, respectiv unor fapte sau situaţii juridice ivite după
abrogarea legii vechi.

Aceste excepţii acţionează doar atunci când este în joc ordinea publică sau binele public (valori
care sacrifică principiile în materie). Ele operează doar în situaţia în care legea nouă permite şi
prevede retroactivitatea sau ultraactivitatea în chiar textul ei, precum şi în cazurile anume
determinate pentru aplicarea situaţiilor respective.
 Principiul aplicării imediate a legii noi – regula după care legea nouă se aplică
tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi. Legea
nouă se aplică de îndată, deoarece se presupune că legea nouă răspunde unei noi cerinţe
sociale actuale care i-a reclamat de fapt, apariţia.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Problema aplicării în spaţiu29 presupune un:
 aspect intern – relativ la teritorialitatea dreptului într-un anumit spaţiu de statal şi
 un aspect internaţional – teritorialitatea dreptului în afara graniţelor unui stat, în
totalitate sau în parte, după cum ne situăm în sfera raporturilor juridice dintre drepturile
naţionale ale mai multor state, teritorii sau în sfera unor situaţii juridice interne ce com-
portă anumite elemente de extraneitate – cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii
contractului, locul săvârşirii infracţiunii etc.
Aspectul intern – regula: actele normative care emană de la organele centrale de stat se aplică
pe teritoriul ţării, iar cele care emană de la un organ local de stat se aplică doar pe teritoriul
respectivei unităţi administrativ-teritoriale
Aspectul internaţional – se rezolvă de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat
(conflicte de legi în spaţiu). Normele de drept internaţional privat stabilesc drept criteriu de aplicare
cetăţenia, căsătoria, divorţul, ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, domiciliul
persoanei, locul unde este situat bunul ce constituie obiectul actului, locul încheierii actului etc.)

27
Neobservarea legii şi admiterea nesupunerii prelungite în timp la lege. O lege căzută în desuetudine nu necesită să fie
abrogată, pentru că în fapt, desuetudinea este similară abrogării. Dar, asemenea situaţii nu trebuie perpetuate deoarece,
involuntar, se încurajează nerespectarea legii. De aceea legiuitorul trebuie să intervină prin instituţia abrogării, ori de
câte ori cerinţa socială care a reclamat legea nu mai este actuală ori este depăşită de o nouă cerinţă, care a reclamat o
altă lege (Barac., L., 2009, Elemente de teoria dreptului, Ed. C.H. Beck).
28
Beleiu, Gh. 1998:57-58
29
Beleiu, Gh., 1998:59-60, Barac.L, 2009:352-354
 Aplicarea legii asupra persoanelor
Destinatarii legilor sunt oamenii - fie priviţi individual ca persoane fizice, fie luaţi în colective
organizate (persoane juridice).
 Unitatea tematică 2
Cadrul legislativ în asistenţă socială

2.1 Asistenţa socială şi dreptul securităţii sociale

Securitatea socială cuprinde un ansamblu de măsuri (prestaţii financiare şi/sau prestaţii în natură)
destinate protejării veniturilor în cazul apariţiei riscurilor sociale. Sunt considerate riscuri sociale
bătrîneţea, boala, maternitatea, pierderea locului de muncă, accidentele de muncă, invaliditatea,
decesul30.

Expresia „securitate socială” este utilizată cu două înţelesuri diferite: politici de securitate socială, şi
pe de altă parte, cel de sisteme de securitate socială. Noţiunii de sistem de securitate socială îi este
asociat conceptul de „drept al securităţii sociale”. Sistemele de securitate socială cuprind normele
juridice care reglementează o redistribuţie financiară, adică prevalarea, pe de o parte, şi repartiţia
fondurilor prevalate între beneficiarii acestei redistribuiri pe de altă parte31. Conceptul de securitate
socială include atât asigurările sociale cât şi asistenţa socială32.

În sens larg, asigurarea reprezintă un ansamblu de măsuri de natură diversă (juridică, economică,
etc.) menite să înlăture consecinţele negative determinate de producerea unor riscuri asigurate33.

Riscurile sociale – acele evenimente care au incidenţă comună asupra situaţiei economice a
indivizilor prin diminuarea veniturilor sau invers, prin creşterea cheltuielilor.

Dreptul securităţii sociale reprezintă o ramură autonomă de drept, apaţinând dreptului public,
alcătuită din ansamablul normelor juridice ce reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cât şi
pe cele de asistenţă socială. Prin urmare, obiectul dreptului securităţii sociale este reprezentat de:
- raporturile juridice de asigurări sociale
- raporturile juridice de asistenţă socială

Raporturile de asigurări sociale – relaţii sociale în cadrul cărora se realizează asigurarea materială
de bătrâneţe, boală sau accident a persoanelor care sunt subiecţi într-un raport juridic de muncă, a
membrilor lor de familie sau a altor persoane prevăzute de lege. Caracteristici :
- se nasc ex lege, prin urmare asigurarea este obligatorie în condiţiile determinate
- subiectele unui astfel de raport: persoana asigurată, pe de o parte şi unitatea de asigurări, pe
de altă parte (organismele statale în cazul asigurărilor sociale de stat)
- în conţinutul raportului de asigurare (care este prestabilit de lege) intră obligaţia asiguratului
de a plăti contribuţia, corelativă cu dreptul instituţiei de asigurări de a pretinde plata, precum
şi dreptul asiguratului de a primi indemnizaţia, corelativ cu obligaţia instituţiei de asigurări
de a o plăti)

Raporturile de asistenţă socială34 – arie de cuprindere mai extinsă, derivată din noţiunea de nevoie
(asistenţa socială are vocaţie universală – odată dovedită nevoia, permite accesul tutoror categoriilor

30
Bureau International du Travail Social, La securite sociale, 1995:4, Briggs, A., The Welfare State in Historical
Perspective, Archives Europeennes de Sociologie, 2, 1961:228, Mishra, R. The Welfare State in Capitalist Society,
1990:18-19
31
Dupeyroux, J.J, 1993:4, citat în Ghimpu, S. şi al., Dreptul securităţii sociale, Ed. All Beck, 1998: 3
32
Gimpu, S., şi al., op.cit. 1998:3
33
Ţop, D., Dicţionar de dreptul securităţii sociale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2006:16
34
Elementele constitutive ale raporturilor juridice de asistenţă socială vor fi prezentate în unitatea tematică 2 a
suportului de curs
de persoane defavorizate din punct de vedere material, la prestaţiile care se acordă în astfel de
situaţii).

Asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii sociale, iar din sumele alocate se plătesc
diverse ajutoare, alocaţii, prestaţii în natură – masa la cantina de ajutor social, întreţinerea în şcoli
speciale, căminele de bătni, instituţiile rezidenţiale, prestaţii familiale, etc).
Caracteristici:
- sunt reglementate exclusiv prin lege
- subiectele – persoane fizice aflate în nevoie, pe de o parte, şi statul prin organismele sale
specializate, pe de altă parte
- în conţinutul lor intră dreptul persoanelor asistate de a primi prestaţiile în bani sau în natură
stabilite de lege, precum şi obligaţia organelor specializate ale statului de a le acorda
- prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele de
asigurări sociale

2.2 Principii de drept în asistenţa socială. Dreptul la asistenţă socială

Principala reglementare cu privire la sistemul de asistenţă socială din România este reprezentată de
Legea asistenţei sociale 292/2011. În art 2 alin. (1) din textul de lege menţionat este definit sistemul
naţional de asistenţa socială ca fiind ansamblul de instituţii, măsuri şi acţiuni prin care statul
reprezentat de autorităţile admnistraţiei publice centrale şi locale, precum şi societatea civilă
intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale
situaţiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor
ori comunităţilor. Este gândit, în sensul legii, ca sistem subsidiar sau complementar sistemelor de
asigurări sociale (sistem de pensii, sistem de asigurări sociale de sănătate, protecţia socială a
şomerilor).
Principiile generale şi valorile pe care se întemeiază sistemul de asistenţă socială sunt stipulate în
art. 5 Legea 292/2011; enumerăm doar câteva dintre principiile stipulate: universalitatea,
respectarea demnităţii umane, solidaritatea socială, parteneriatul, subsidiaritatea, participarea
beneficiarilor, transparenţa, nediscriminarea:
- Solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor vulnerabile
care necesită suport şi măsuri de protecţie socială pentru depăşirea sau limitarea unor situaţii de
dificultate.
- Universalitatea, potrivit căruia fiecare persoana are dreptul la asistenţă socială în condiţiile
prevăzute de lege;
- Respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea
libera şi deplină a personalităţii, îi este respectata statutul social şi individual, dreptul la intimitate şi
protecţie împotriva oricărui abuz fizic, psihic, intelectual, politic sau economic.
- Parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile
publice şi private, organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de cult recunoscute de lege, precum şi
memebrii comunităţii stabilesc obiective comune, colaborează şi mobilizează toate resursele
necesare pentru asigurarea unor condiţii de viaţă decente şi demne pentru persoanele vulnerabile.
cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
- Subsidiaritatea, potrivit căruia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate asigura
integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi, complementar,
statul;
- Participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii participă la formularea şi implementarea
politicilor cu impact direct asupra lor, la realizarea programelor individualizate de suport social şi se
implică activ în viaţa comunităţii, prin intermediul formelor de asociere sau direct, prin activităţi
voluntare desfăşurate în folosul persoanelor vulnerabile;
 - Transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a administraţiei
publice centrale şi locale fata de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la
procesul de luare a deciziilor;
- Nediscriminarea, potrivit căruia persoanele vulnerabile beneficiază de măsuri şi acţiuni de
protecţie socială fără restricţie sau preferinţă fata de rasă, naţionalitate, origine etnică, limba, religie,
categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, varsta, apartenenţa politica, dizabilitate, boala
cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţa la o categorie defavorizată;
Considerăm utilă definirea următoarelor concepte, aşa cum se regăsesc ele în textul legii asistenţei
sociale:
a) procesul de incluziune socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din
domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de munca, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-
comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale şi
asigurării participrii active a persoanelor la toate aspectele economice, sociale, culturale şi politice
ale societăţii;
b) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea
condiţiilor strict necesare de viaţă, în vederea asigurării participării sociale sau, după caz, a
integrării sociale;
c) beneficiile sociale sunt măsuri de redistribuire financiară/materială destinate persoanelor sau
familiilor care întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege;
d) serviciile comunitare reprezintă serviciile sociale organizate într-o unitate admnistrativ-
teritorială organizată la nivel de comună, oeaş, municipiu şi privesc serviciile acordate la domiciliu
şi în centre de zi, şi serviciile rezidenţiale adresate exclusiv cetăţenilor din unitatea admnistrativ
teritorială respectivă;
e). grupul vulnerabil desemnează persoane sau familii care sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de
satisfacere a nevoilor zilnice de trai din cauza unor situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie,
depenedenţă de droguri sau de alcool ori a altor situaţii care conduc la vulnerabilitate economică şi
socială.

Pentru că promovarea incluziunii sociale este dezideratul asistenţei sociale, se impune să facem
unele precizări cu privire la conceptul de excluziune socială 35. Astfel, excluziunea socială reprezintă
circumstanţele în care oamenii sunt împiedicaţi să participe deplin la viaţa socială, economică şi
civilă (Joint Report of Social Inclusion, 2001). O persoană este considerată exclusă dacă este
rezidentă a unei societăţi, dar din cauza unor motive independente de controlul lor, nu pot participa
la activităţile normale în calitate de cetăţeni ai societăţii. Altfel spus, indivizi al căror venit sau alte
resurse (personale, familiale, sociale, culturale) sunt atât de inadecvate încât îi exclud de la un
standard de viaţa şi o calitate a vieţii considerate acceptabile la nivelul societăţii în care aceştia
trăiesc. (JRSI, 2005).

Reglementări internaţionale cu privire la drepturile36 persoanei la protecţie şi asistenţă socială

35
A se vedea Legea 116/2001 privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale
36
Din ansamblul dispoziţiilor Convenţiilor se poate deduce că drepturile prevăzute de acestea pot fi împărţite în
drepturi individuale (recunoscute fiecărei persoane) şi drepturi colective (recunoscute tutoror comunităţilor de persoane)
(dreptul la autodeterminare, dreptul minorităţilor naţionale, dreptul la dezvoltare, drepturile copiilor, drepturile femeilor,
etc.). O altă clasificare: drepturi civile şi politice – dreptul la proprietate, dreptul la asociere, libertatea de opinie, dreptul
de a alege şi de a fi ales.
Drepturi economice, sociale, culturale – dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la servicii de sănătate, dreptul la
cultură. Există o strânsă inderdependenţă între aceste categorii: de exemplu – dreptul de proprietate este concomitent
drept civil, dar şi drept individual.
Menţionăm cele mai importante documente internaţionale care consacră drepturile37 persoanei la
protecţie şi asistenţă socială fără ca enumerarea să fie exhaustivă: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (Ad. Gen. ONU 1948), Codul European de Securitate Socială, ratificat de
România prin Legea nr.116 din 24 aprilie 2009, Carta Socială Europeană, ratificată prin Legea
nr.74/3 mai 1999, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale adoptat
de Ad. Gen. ONU în 1966, semnat de România în 1969 şi ratificat în 1974, Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Ad. Gen. ONU în 1966, ratificat în 1974, Convenţia
privind drepturile copilului, adoptată de Ad. Gen. ONU în 1989, ratificată prin Legea 18/1990,
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată de Ad. Gen.
ONU în 1979, ratificată în 1982, Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995,
ratificată prin Legea 33/1995, Convenţia de la Haga din 25 nov. 1980 privind aspecte civile ale
răpirii internaţionale de copii, ratificată prin Legea 100/1992, Convenţia Europeană în materia
adopţiei de Copii, încheiata la Strasbourg la 24 aprilie 1967 ratificată prin Legea 15 din 25 martie
1993, Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată
la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea 84/1994, Declaraţia asupra drepturilor persoanelor cu
handicap, Ad. Gen. ONU 1975, Declaraţia asupra drepturilor deficientului mintal, Ad. Gen. ONU
1971, Regulamentul (CEE) nr. 148/1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport
cu lucrătorii salariaţi şi cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii, Conveţia
privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010 etc.
Sumar, voi prezenta doar câteva dintre reglementările invocate, pe care le consider relevate pentru
domeniul asistenţei sociale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948). În
art. 22 se precizează: orice persoană în calitate de membru al societăţii are dreptul la securitate
socială38. În continuare se afirmă faptul că orice persoană este îndreptăţită prin efortul naţional şi
colaborare internaţională, ţinând seama de resursele fiecărei ţări să obţină realizarea drepturilor
economice, sociale şi culturale indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii sale. Orice om
are dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea familiei sale, cuprinzând hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare. Orice om are dreptul la
asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, bătrâneţe sau în celelate cazuri de pierdere a mijloacelor
de subzistenţă în urma unor împrejurări independente de voinţa sa (art. 25 alin. 1). Mama şi copilul au
dreptul la ajutor şi ocrotire speciale. Toţi copii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara
căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială (art. 25 alin. 2).
Carta Socială Europeană39. Documentul prezintă importanţă pentru domeniul protecţiei sociale şi al
asistenţei sociale. Revizuieşte aria drepturilor sociale ce trebuie garantate, respectate şi asigurate,
conţinând prevederi cu privire condiţiile de muncă echitabile, securitatea şi igiena muncii, protecţia
copiilor şi a adolescenţilor, formarea şi integrarea profesională, protecţia în caz de şomaj, protecţia
mamelor la locul de muncă, integrarea şi protecţia persoanelor cu disabilităţi etc. Acest tratat
internaţional al Consiliului Europei, este primul act normativ internaţional care consacră dreptul la
protecţia împotriva sărăciei şi a excluderii sociale.
Enumerăm câteva dintre articolele cele mai relevate pentru formarea asistenţilor sociali. Astfel, în
art 12 este consacrat dreptul la securitate socială, în art. 1 – dreptul la muncă, art. 7 prevede dreptul
copiilor şi tinerilor la protecţie, art.8 - dreptul lucrătoarelor la protecţia maternităţii, art. 9 şi 10
consacră dreptul la orientare profesională şi dreptul la formare profesională, iar art 11 dreptul la

37
Din ansamblul dispoziţiilor Convenţiilor se poate deduce că drepturile prevăzute de acestea pot fi împărţite în
drepturi individuale (recunoscute fiecărei persoane) şi drepturi colective (recunoscute tutoror comunităţilor de
persoane) (dreptul la autodeterminare, dreptul minorităţilor naţionale, dreptul la dezvoltare, drepturile copiilor,
drepturile femeilor etc.). O altă clasificare: drepturi civile şi politice – dreptul la proprietate, dreptul la asociere,
libertatea de opinie, dreptul de a alege şi de a fi ales. Drepturi economice, sociale, culturale – dreptul la muncă,
dreptul la educaţie, dreptul la servicii de sănătate, dreptul la cultură. Există o strânsă inderdependenţă între aceste
categorii: de exemplu – dreptul de proprietate este concomitent drept civil, dar şi drept individual.
38
Şi deci la asistenţă socială
39
Adoptată la Strasbourg, la 3 mai 1996. România este semnatară a Cartei din mai 1997 şi a ratificat acest tratat în 5
mai 1999
protecţia sănătăţii. În art. 13 se reglementează dreptul la asistenţă socială şi medicală: „părţile se
angajează:
1. să vegheze ca orice persoană care nu dispune de resurse suficiente şi care nu este în
măsură să le procure prin propriile mijloace sau să le primească dintr-o altă sursă, în
special prin prestaţii rezultate dintr-un regim de securitate socială, să poată benficia de o
asistenţă corespunzătoare, şi în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa
2. să vegheze ca persoanele care beneficiază de o astfel de asistenţă să nu sufere, din
acest motiv, de o diminuare a drepturilor lor politice şi sociale
3. să prevadă ca fiecare să poată obţine, prin servicii competente cu caracter public sau
privat, orice sfat şi ajutor personal necesar pentru a preveni, îndepărta sau atenua starea
de nevoie de ordin personal şi ordin familial
4. egalitatea cetăţenilor care se află în mod legal pe teritoriul statului”.
Art. 14 din Carta Socială Europeană prevede dreptul de a beneficia de servicii sociale. Astfel, se
stipulează faptul că statele trebuie să încurajeze sau să organizeze serviciile folosind metode
specifice serviciului social şi care să contribuie la bunăstarea şi la dezvoltarea indivizilor şi
grupurilor din cadrul comunităţii, precum şi adaptarea lor la mediul social şi să încurajeze
participarea indivizilor şi organizaţiilor benevole sau altor organizaţii la crearea sau menţinerea
acestor servicii.
Art. 15 prevede dreptul persoanelor handicapate la autonomie, integrare socială şi participare la
viaţa comunităţii. Art. 16-17 vizează dreptul familiei, copiilor, tinerilor la protecţie socială, juridică
şi economică, iar art. 23 dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială.
În ansamblul reglementărilor în materie de drepturi sociale un loc important deţine Codul de
Securitate Socială. Acest document defineşte normele europene de securitate socială stabilind
condiţiile de acordare a componentei contributive a sistemului de protecţie socială, precum şi
valorile minime ale acesteia pe care statele trebuie să le asigure în domeniul securităţii sociale.
Importanţă acestui document este clară pentru domeniul asistenţei sociale, caracterizată de regulă ca
sistem subsidiar40 sau componentă marginală a sistemului de protecţie socială41.

Reglementări interne

Asupra acestora vom reveni pe parcursul acestui curs. Ne vom referi aici doar la două reglementări
legale, fundamentale pentru domeniul asistenţei sociale: Constituţia României şi Legea 47/2006
privind sistemul de asistenţă socială.

 Dispoziţiile Constituţiei cu aplicabilitate în domeniul asistenţei sociale

Fundamentul sistemului de asistenţă socială – art. 4 egalitatea între cetăţeni.
Art. 6- asistenţa minorităţilor naţionale - se referă la dreptul la identitate, prevăzând dreptul acestora
la păstrarea, dezvoltarea, exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice; art. 2 prevede o
limitare – „măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”
Art. 16 Egalitatea în drepturi – cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii, fără discriminări;
nimeni nu este mai presus de lege; egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei cu privire la funcţiile şi
demnităţile publice
Art. 47 Nivelul de trai – alin1 prevede „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi
de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Alin. 2 al acesti articol
prevede dreptul tuturor cetăţenilor la pensie, dreptul femeilor la concediu de maternitate plătit,
dreptul bolnavilor la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, dreptul şomerilor la ajutor de
şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice şi private. Partea a doua a textului stipul la art. 47

40
Zamfir, C., 1997
41
Leibfried., S., 1993
alin. 2 se referă expres la dreptul la măsrurile de asistenţă socială, precizând: „cetăţenii au dreptul la
măsrurile de asistenţă socială potrivit legii”

 Legea 292/2011. În art.4 alin 1-3 al legii este consacrat dreptul la asistenţă socială. Astfel se
precizează că au acest drept toţi cetăeţenii români cu domiciliul în România, fără a face deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, de limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială. Cetăţenii altor state şi apatrizii, care au domiciliul sau reşedinţa în România, au
dreptul la măsuri de asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române şi a tratatelor înternaţionale la
care România este parte. Asistenţa socială se acordă la cerere sau din oficiu (asistenţa socială
mandatată), în conformitate cu prevederile legii. Toţi cetăţenii au dreptul de a fi informaţi asupra
conţinutului şi modalităţilor de acordare a drepturilor de asistenţă socială.
Drepturile de asistenţă socială se stabilesc în condiţiile prevăzute de legile speciale care le
reglementează (art.2 alin5). Evidenţa beneficiarilor drepturilor de asistenţă socială se realizează pe
baza codului numeric personal cu asigurarea confidenţialităţii datelor personale potrivit legii.. Art. 3
alin 2-4 reiterează responsabilitatea statului de realizare a măsurilor şi acţiunilor prevăzute în actele
normative privind prestaţiile sociale şi serviciile sociale.

 Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale 2011–2013. În martie 2011 a fost
elaborată noua strategie naţională privind reformarea sismului de asistenţă socială. Documentul de
vine de referinţă pentru toate modificările din anii următori privind organizarea şi funcţionarea
sistemului naţional de asistenţă socială. Din aceste considerente considerăm importantă prezentarea
sisntetică a acestui document ce trasează direcţiile reformei în asistenţa socială.
Prin acest document se reafirmă rolul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în elaborarea
politicilor publice în domeniu, în administrarea şi coordonarea sistemului naţional de asistenţă
socială, promovarea drepturilor copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu handicap şi oricărei persoane aflate în nevoie, precum şi în susţinerea financiară şi
tehnică a programelor de asistenţă socială destinate acestora. Scopul declarat al strategiei este de a
crea un sistem de asistenţă socială, bazat pe principiile justiţiei sociale, cu accent pe promovarea
incluziunii sociale prin măsuri active. Potrivit noii strategii, asistenţa socială reprezintă ansamblul
de instituţii şi măsuri prin care statul intervine pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare/ permanente ale situaţiilor ce pot genera marginalizarea(excluderea socială a individului,
familiei, grupurilor şi comunităţilor. Intervenţia statului se realizează prin autorităţile administraţiei
locale şi centrale, colectivităţii locale şi societăţii civile. Sistemul de asistenţă socială rămâne non-
contributiv, cu susţinere financiară de la bugetul de stat şi bugetele locale.
În strategie sunt menţionate ca principale probleme ale sistemului de asistenţă socială utilizarea
eficientă a fondurilor disponibile, probleme de organizare a sistemului de asistenţă socială,
probleme legate de resursele umane din sistemul de asistenţă socială, datr şi legate de accesibilitatea
la servicii de asistenţă socială, probleme legate de gradul de acoperire, dar şi probleme legate de
absenţa monitorizării distincte a cheltuielilor aferente serviciilor sociale. Pornind de la aceste
probleme precizate în document, au fost elaborate următoarele obiective ale strategiei:
îmbunătăţirea echităţii, creşterea gradului de participare socială a beneficiarilor de servicii şi
prestaţii sociale, eficientizarea utilizării fondurilor în sistemul de asistenţă socială, dar şi
eficientizarea funcţionalităţii sistemului de asistenţă socială, creşterea capacităţii de analiză,
prognoză, planificare strategică, monitorizare şi evaluare şi nu în ultimul rând îmbunătăţirea calităţii
resurselor umane din sistem. Reţinem câteva dintre obiectivele specifice aferente fiecărui obiectiv,
care, transpuse în practică prin intermediul unor acte normative de modificare vor afecta pe de o
parte prestaţiile sociale existente, dar şi calitatea serviciilor sociale.
Astfel, în scopul îmbunătăţirii echităţii, se preconizează consolidarea ajutorului social, a alocaţiilor
pentru susţinerea familiei şi a alocaţiei de încălzire într-o prestaţie unică – venitul minim de inserţie.
Până la programul consolidat pentru familiile cu venituri mici, se preconizează armonizarea
procedurilor pentru testarea mijloacelor pentru venitul minim garantat, prestaţiile familiale,
ajutoarele de încălzire, în vigoare.
Obiectivul ce are în vedere stimularea activării şi implicării active a beneficiarilor în asigurarea
propriei bunăstări, vizează pe de o parte creşterea participării la cursuri de formare profesională
pentru beneficiarii de venit minim, dar şi menţinerea condiţionărilor prestaţiilor sociale pentru cei
apţi de muncă de participarea la programele „disponibile de activare socială considerate relevante
de asistentul social responsabil” (planificarea familială, educaţia pentru sănătate, programe a doua
şanse etc., în fapt măsuri ce contribuie la asigurarea oportunităţii de şanse pentru cei în situaţie de
deprivare. Pentru îmbunăţirea eficienţei funcţionale a sistemului de asistenţă socială sunt
preconizatepe de o parte simplificarea procedurilor de solicitare a drepturilor de asistenţă socială
prin introducerea unui formular unic şi pe de altă parte, simplificarea criteriilor de evaluare a
dizabilităţii, între pensiile de invaliditate şi prestaţiile pentru persoanele cu handicap. Remarcăm în
această direcţie, introducerea pentru unele prestaţii, ca o condiţie de eligibilitate pentru primirea
acestora, a accesării serviciilor sociale recomandate de managerul de caz – asistentul social. În
scopul creşterii calităţii resurselor umane din sistemul de asistenţă socială se menţionează ca
obiectiv specific profesionalizarea sistemului prin ocuparea posturilor de către asistenţi sociali
calificaţi. Cu privire la eficientizarea utilizării fondurilor în sistemul de asistenţă socială, se
menţionează ca obiective operaţionale reducerea fraudelor în accesarea prestaţiilor sociale, a
erorilor în procesul de acordare a prestaţiilor şi îmbunătăţirea focalizării prestaţiilor (prin
cuantificarea costului pe beneficiar/familie pentru prestaţii şi servicii sociale).
Pentru transpunerea în practică a acestor obiective, strategia anunţă modificarea, în sensul
definitivării, cadrului legislativ în domeniul asistenţei sociale. Sub incidenţa noului cadru legislativ
se preconizează reorganizarea şi modernizarea sistemului de asistenţă socială, printr-o nouă
clasificare şi definire a prestaţiilor şi serviciilor sociale, introducerea unor noi criterii de acreditare
şi finanţare a serviciilor sociale, până în 2013.
 Tema 1.

Indicaţi şi alte reglementări internaţionale şi interne cu aplicabilitate în

domeniul asistenţei sociale.

2.3 Norme juridice în domeniul asistenţei sociale

Comportamentul uman este supus unor reguli de conduită socială, ce se exprimă atât în relaţiile
interpersonale cât şi în relaţiile dintre indivizi şi societate. Orice raport social este guvernat de
reguli, ce pot fi morale sau juridice. Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală,
impersonală, obligatorie, cu aplicabilitate repetată, care la nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin
forţa coercitivă a statului. Normele juridice reglementează raporturile juridice. Raporturile juridice
de asistenţă socială sunt guvernate de norme specifice domeniului asistenţei sociale (vezi capitolul
anterior).
Trăsăturile generale ale normei juridice sunt :
 regulă de conduită generală (se aplică tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei); de
exemplu, Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a vârstnicilor se aplică tuturor
raporturilor juridice în care intră aceste persoane – solicitarea de servicii sociomedicale,
îngrijirea la domiciliu etc.).
 regulă impersonală (nu se adresează unui subiect predeterminat, ci tuturor care îndeplinesc
condiţiile stipulate în ea)
 are aplicabilitate repetată (nu-şi pierde efectul prin aplicare unei situaţii concrete) (dacă o
persoană cu dizabilitate a intrat într-un raport juridic căruia i s-a aplicat o normă juridică
cuprinsă în Legea nr.448/2006, aceasta nu înseamnă că legea şi-a încetat efectul şi nu se va
mai putea aplica din nou cu privire la acea persoană, sau cu privire la altă persoană)
 prescrie o conduită tipică (stabileşte un comportament dezirabil de urmat de către
persoanele care cad sub incidenţa ei); în raport cu norma juridică se poate aprecia dacă o
conduită este conformă sau neconformă cu legea, adică este licită sau ilicită, şi sancţionată
ca atare după caz (normele juridice cuprinse în Codul penal, stabilesc dacă conduita unei
persoane este licită sau ilicită, după cum persoană în cauză a săvârşit sau nu o infracţiune
prevăzută în Codul penal)
 are caracter voliţional – sunt produsul voinţei umane, spre deosebire de legile naturii,
fizice etc.
 determină efecte juridice, întrucât subiectele de drept ce intră în raporturi juridice
reglementate de o normă juridică suportă efectele normei respective care generează,
modifică şi stinge anumite drepturi şi obligaţii
 nerespectarea normei juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate; forma
răspunderii este diferită în funcţie de natura normei încălcate – răspundere penală, civilă,
admnistrativă etc. (de exemplu părinţii răspund penal dacă sunt îndeplinite elementele unei
infracţiuni de abandon de familie (art. 305 Cod penal), de rele tratamente aplicate
minorului (art. 306 Cod penal), de nerespecatre a măsurilor privind încredinţarea
minorului (art.307 Cod penal) – vorbim în acest caz de răspundere penală)
 norma de conduită prescrisă este obligatorie, la nevoie putând fi impusă prin forţa de
constrângere a statului.
 Clasificarea normelor de drept în domeniul asistenţei sociale
În raport cu anumite criterii cu semnificaţie practică, normele juridice se pot clasifica după obiectul
de reglementare, după forţa lor juridică, după sfera de aplicare, după caracterul conduitei pe care o
prescriu, după tehnica de elaborare şi după criteriul sancţiunii42.
a) După obiectul de reglementare al relaţiei sociale distingem norme de drept civil, norme de
drept penal, norme de dreptul securităţii sociale, norme juridice în domeniul asistenţei sociale etc.
b) În raport cu forţa juridică a normei, vorbim de o ierarhie a normelor juridice, în raport cu
organul emitent.
c) în funcţie de caracterul lor distingem norme imperative, onerative, prohibitive şi dispozitive.
– normele imperative43 – prescriu o conduită obligatorie de urmat, conduită care poate consta
într-o acţiune sau inacţiune (abţinere de a face ceva) ;
Exemplu: art. 273 C. civil – este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care
este căsătorită.

– normele onerative – impun subiecţilor de drept cărora se adresează respectarea şi urmarea

conduitei prescrisă de normă (acţiune obligatorie de urmat)
Exemplu : obligativitatea plăţii contribuţiei la asigurările de sănătate, de şomaj, sistemul public
de pensii etc.

– normele prohibitive – interzic participantului la raportul juridic supus reglementării normei

juridice respective să aibă o anumită conduită expres şi explicit precizată (obligă subiecţii la o
anumită inacţiune sau abţinere)
Exemplu :
Art. 274 alin.(1) C.civil cu privire la oprirea căsătoriei între rudele în linie dreaptă ; O.U.G.
nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă – interzice angajatorului să dispună
încetarea raporturilor de muncă în cazul : salariatei gravide care a născut şi şi-a reluat activitatea
după efectuarea concediului de lăuzie sau care alăptează, pentru motive care au legătură directă cu
starea sa; salariatei care se află în concediu de risc maternal; salariatei care se află în concediu de
maternitate; salariatei care se află în concediu pentru creşterea copilui în vârstă de până la 2 ani, sau
în cazul copilului cu handicap, în vârstă de până la 3 ani; salariatei care se află în concediu pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, 18 ani copil cu dizabilitate.

– norme dispozitive – norme juridice care lasă la latitudinea participanţilor la raporturile

juridice reglementate de ele, să accepte sau nu urmarea conduitei prescrise de normă ori stabilirea,
în limitele impuse de normele imperative, a unei conduitei diferite de cea menţionată în dispoziţia
normei de reglementare44. La rândul lor, aceste norme se clasifică în permisive şi supletive.
a) normele permisive – permit subiectului de drept care participă la raportul juridic reglementat
de normă să accepte sau nu conduita prescrisă de lege, dar nu permit o conduită diferită de cea
menţionată45
Exemplu: potrivit art. 414 alin.(2), paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca
soţul mamei să fie tatăl copilului. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de soţul mamei,
de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil (art.429 alin (1) C.civil). în continuare, art.437 alin.
(2) conţine norme dispozitive : cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil
sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus
singur, potrivit legii, o astfel de acţiune, nu pot renunţa la judecarea ei.

b) normele supletive – dau posibilitatea subiectului de drept ce participă la raporturi juridice

reglementate de ele să-şi aleagă singuri conduita de urmat, dar în cazul nealegerii conduitei dintre
42
Abraham P., 2000, Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, p. 66-67
43
Unii autori consideră că normele imperative se divid în norme onerative şi norme prohibitive (Voiculescu, L., Drept
în asistenţă socială, Univ. 1 Decembrie, Alba-Iulia, 2006:17)
44
Herlea C., p.40
45
Barac, L. 2009:79
posibilităţile permise, impun subiectului o conduită, suplinind astfel lipsa de manifestare a voinţei
părţii46.
Exemplu : art.383 C.Civil – la desfacerea căsătoriei soţii pot conveni ca soţul care a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie al celuilat soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei

c) După sfera de aplicare normele juridice pot fi:

– generale – cele care se aplică unei întregi ramuri de drept, având cea mai largă sferă de
aplicabilitate.
Exemplu: normele juridice care reglementează toate raporturile de asistenţă socială, indiferent
de natura acestora, cu condiţia ca raportul juridic să nu aibă o reglementare proprie, sau acele norme
de drept care reglementează o întreagă instituţie47.

– speciale – cuprind o categorie mai restrânsă de relaţii sociale sau un domeniu mai limitat, dar
strâns legat de normele generale ale căror prevederi de principiu le guvernează48
Exemplu :
În materie de drept penal, regula generală este cea care prevede că orice persoană care a săvârşit o
infracţiune răspunde penal; însă, art. 99 Cod penal instituie o normă specială – « minorul care nu a
îndeplinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde
penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârsit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit 16 ani
răspunde penal ».
În cazul în care norma gnerală vine în conflict cu norma specială, are prioritate norma specială.

– de excepţie sau excepţionale – reglementează situaţii cu totul deosebite şi prevăd re regulă, o

completare, fie a normei speciale fie a normei generale, care derogă atât de la regula generală cât şi
de la regula specială49
Exemplu: Norma cuprinsă în 272 alin.(1) C.civil instituie o normă generală privind vârsta la
căsătorie - 18 ani. În alin. 2. se instituie o normă de excepţie – pentru motive temeinice, minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea
părinţilor săi, ori după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinţi
refuză să încheie căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere
interesul superior al copilului.

e) după tehnica de elaborare normele juridice pot fi:

– norme determinate complet – al căror conţinut este exprimat integral într-un act normativ
concret ori cu trimitere la un alt act normativ/normă juridică
– norme incomplete – cele care nu cuprind toate elementele componente ale unei norme
juridice, urmând a fi întregite într-un alt act normativ, de regulă viitor.

f) După criteriul sancţiunii, normele juridice pot fi:

– punitive – de pedepsire a conduitei subiecţilor de drept
Exemplu : art. 508 alin.(1) C.civil prevede sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti dacă
părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate
acestuia, prin consumul de alcool şi stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijenţă gravă în
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingere gravă a interesului superior al copilului.

– stimulatorii – de apreciere şi încurajare a unui anumit tip de conduită.

46
Barac, L., op.cit. 2009 :79
47
Voiculescu, L. op.cit. 2006 :19
48
Ioan Santai, p.53, citat în Voiculescu, L. op.cit. 2006:19
49
Barac., L. Op.cit. 2009 :80
 Exemplu: art. 73 Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă , cu modificările ulterioare (OUG 126/2008) prevede acordarea unei
prime de încadrare, plătită din bugetul asigurărilor de şomaj, absolvenţilor instituţiilor de
învăţământ şi a celor din şcolile speciale, în vârstă de minim 16 ani şi înregistraţi la agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă, în situaţia în care se angajează cu program de lucru normal pentru o
perioadă mai mare de 12 luni; dacă absolvenţilor li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj şi se
angajează în perioada de acordare a indemnizaţiei în condiţiile anterior precizate, beneficiată de o
sumă egală cu indemnizaţia de şomaj la care ar fi avut dreptul, până la expirarea perioadei de
acordare a acesteia, dacă nu s-ar fi angajat, cu condiţia de a-şi menţine raporturile de muncă pentru
o perioadă de cel puţin 12 luni de la data angajării.
 2.4 Izvoarele dreptului în domeniul asistenţei sociale

Definiţie: forma de exprimare a normelor juridice ce reglementează domeniul asistenţei sociale şi

actele normative în care sunt incluse aceste norme

2.4.1 Reglementări internaţionale50: tratate, acorduri, convenţii la care România este parte.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (Ad. Gen. ONU 1948)
Codul European de Securitate Socială, ratificat de România prin Legea nr.116 din 24 aprilie 2009
Carta Socială Europeană, ratificată prin Legea nr.74/3 mai 1999
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale adoptat de Ad. Gen.
ONU în 1966, semnat de România în 1969 şi ratificat în 1974
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de Ad. Gen. ONU în 1966,
ratificat în 1974
Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de Ad. Gen. ONU în 1989, ratificată prin Legea
18/1990
Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată de Ad. Gen.
ONU în 1979, ratificată în 1982
Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995, ratificată prin Legea 33/1995
Convenţia de la Haga din 25 nov. 1980 privind aspecte civile ale răpirii internaţionale de copii,
ratificată prin Legea 100/1992
Convenţia Europeană în materia adopţiei de Copii, încheiata la Strasbourg la 24 aprilie 1967
ratificată prin Legea 15 din 25 martie 1993
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la
Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea 84/1994
Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor, adoptată în 1962, ratificată în 1992 prin Legea 116/1992 cu privire la starea civilă
Declaraţia asupra drepturilor persoanelor cu handicap, Ad. Gen. ONU 1975
Declaraţia asupra drepturilor deficientului mintal, Ad. Gen. ONU 1971
Convenţia Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată în
1975, ratificată de România prin Legea 101/1992

2.4.2.Reglementări interne

a) Legea
În sens retrâns, legea asistenţei sociale reprezintă actul normativ emis de Parlament în conformitate
cu Constituţia României care reglementează raporturi juridice specifice asistenţei sociale. În sens
larg, reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asistenţă socială ce se
stabilesc între subiectele de drept. Constituie izvoare de drept pentru domeniul asistenţei sociale:
– Constituţia României
– Legile organice – acte normative adoptate de Parlament conform Constituţiei şi care
reglementează domeniile menţionate în art. 72 alin. 3 lit a-t ; dintre acestea amintim : regimul
general al raporturilor de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială (p), statutul
minorităţilor naţionale din România (r), regimul general al cultelor (s), organizarea autorităţilor
publice locale (o).
– Legile ordinare – acte normative adoptate de Parlament, care au ca obiect de reglementare
activitate din alte domenii decât menţionate limitativ în art. 72 Constituţia României.

Exemple :

50
surse externe de drept, producând efecte pe plan intern doar cu condiţia ratificării lor.
 – Legea nr. 277/201051 privind acordarea alocaţiei pentru susţinerea familiei, Legea nr.95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, Legea
47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială, Legea nr.448/2006 privind protecţia și
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor de
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Legea nr.202/2002 privind
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane, Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
– Codul civil, Codul Penal, Codul Muncii, Codul de procedură penală, Codul de procedură
civilă.

b) Ordonanţele Guvernului
– categorie de acte normative emise de Guvern, în temeiul art. 107 din Constituţie – constituie
izvor de drept al asistenţei sociale în măsura în care reglementează relaţii sociale în care participă
subiecţii dreptului asistenţei sociale.
Exemple : O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tutoror formelor de discriminare,
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, O.G. nr. 68/2003 privind privind
serviciile sociale etc.

c) Hotărârile Guvernului
Hotărârea de Guvern reprezintă un act emis pentru organizarea executării legilor, care se
publică în Monitorul Oficial.
Exemple: H.G. privind aprobarea normelor metodologice, H.G. privind actualizarea alocaţiilor
sociale, dispoziţii conexe cu domeniul protecţiei copilului şi adopţiei (HG 1433/2004, HG 1435/2004,
HG 1441/2004, HG 1442/2004).

d) Alte acte normative, izvoare ale dreptului asistenţei sociale

– decrete prezidenţiale (Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, abrogat prin
intrarea în vigoare a actualului Cod civil)
– ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor – pentru asistenţa socială standardele de calitate sunt
astfel de izvoare de drept
Exemple pentru domeniul asistenţei sociale52 : Ordinul Ministrului Muncii, Solidarităţii Sociale
şi Familiei nr. 383/ 06.06.2005, pentru aprobarea standardelor generale de calitate privind serviciile
sociale şi a modalităţii de evaluare a îndeplinirii acestora de către furnizori. Standardele specifice de
calitate sunt prezentate în tabelul următor :
Standarde de calitate pentru – Ordinul nr. 651 din 19 dec.2008 privind aprobarea
servicii sociale destinate Metodologiei de monitorizare a implementării standardelor
persoanelor cu handicap specifice de calitate în centrele pentru persoanele cu handicap
– Ordinul nr.559 din 22 oct 2008 privind aprobarea
Standardelor specifice de calitate pentru centrele
rezidenţiale, centrele de zi şi locuinţele protejate pentru
persoane adulte cu handicap
– Ordinul nr. 175 din iulie 2006 privind aprobarea
Standelor minime de calitate pentru serviciile sociale la
domiciliu pentru persoane adulte cu handicap
Standarde minime obligatorii – Ordinul nr.35/15 mai 2003 privind aprobarea
pentru asigurarea protecţiei Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea
copilului la asistentul maternal protecţiei copilului la asistentul maternal profesionist şi a

51
Abrogă prevederile O.U.G. nr.105/2003 privind acordarea alocaţiei complementare şi a alocaţiei de susţinere pentru
familia monoparentală
52
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/legislatie/Ordine
 profesionist
Standarde de calitate privind
protecţia victimelor violenţei în
familie
Standarde de calitate privind
ocrotirea persoanelor vârstnice
Standarde minime obligatorii în
domeniul protecţiei copilului
Standarde minime obligatorii
pentru servicii destinate sprijinirii
părinţilor şi copiilor
ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
– Ordinul nr.383 din 12 iulie 2004 privind aprobarea
standardelor de calitate pentru serviciile sociale din
domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie
– Ordinul nr.246 din 27 martie 2006 privind aprobarea
Standardelor minime specifice de calitate pentru serviciile
de îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstnice şi
pentru centrele rezidenţiale pentru persoanele vârstnice
– Ordinul nr.288 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea
Standardelor minime obligatorii privind managementul de
caz în domeniul protecţiei drepturilor copilului
– Ordinul nr.24 din 4 martie 2004 pentru aprobarea Stan-
dardelor minime obligatorii pentru centrele de zi pentru
copii
– Ordinul nr.25 din 9 martie 2004 pentru aprobarea
Standardelor minime obligatorii privind centrele de zi
pentru copiii cu disabilităţi
– Ordinul nr.45 din 25 martie 2004 pentru aprobarea
standardelor minime obligatorii privind procedura adopţiei
interne
– Ordinul nr.101 din 15 martie 2006 privind aprobarea Stan-
dardelor minime obligatorii pentru centrul maternal şi a
Ghidului metodologic de implementare a acestor standarde
– Ordinul nr.21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea
standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru
protecţia copilului de tip rezidenţial
– Ordinul nr.89 din 27 iulie 2004 pentru aprobarea
Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire
în regim de urgenţă pentru copilul abuzat, neglijat şi
exploatat
– Ordinul nr.132 din 7 aprilie 2005 pentru aprobarea
standardelor minime obligatorii privind serviciile destinate
copiilor străzii
– Ordinul nr. 289 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea
Standardelor minime obligatorii privind centrul de
consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii şi a ghidului
metodologic de implementare a acestor standarde
– Ordinul nr.287 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea
Standardelor minime obligatorii privind centrul de
pregătire şi sprijinire a reintegrării sau integrării copilului
în familie, precum şi a ghidului metodologic de
implementare a acestor standarde

e) Acte locale ale autorităţilor publice locale53

– hotărâri normative ale consiliilor locale, dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor – sunt
obligatorii şi au aceeaşi valoare juridică ca legea, dar pe un teritoriu determinat (unitatea
administrativ teritorială în care funcţionează aceste organe)
– dispoziţiile normative ale conducătorilor organelor locale de specialitate (direcţiile
finanaciară, direcţia de sănătate publică, inspectoratul şcolar, direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului etc)

53
Pentru exemplificări pot fi accesate site-urile Primăriilor, consiliilor locale sau consiliilor judeţene
 Tema 2.
Daţi câte un exemplu de normă juridică imperativă, onerativă, supletivă, de
excepţie în domeniul asistenţei sociale, utilizând studiul individual al unor
izvoare de drept în domeniul asistenţei sociale.

2.5. Subiecte de drept în asistenţă socială

Am definit raportul juridic de asistenţă socială ca reprezentând relaţiile sociale în cadrul cărora
se realizează activitităţi de tip asistenţă socială. Elementele constitutive sunt subiecţii (persoanele
între care se stabilesc relaţiile de asistenţă socială), conţinutul raportului juridic (drepturile
subiecţilor şi obligaţiile corelative lor) şi obiectul raportului juridic (acţiunea sau inacţiunea la care
subiecţii sunt îndreptăţiţi, sau o pot pretinde unii altora).
În acest capitol ne vom referi, la modul general, la subiecţii dreptului de asistenţă socială. Intră
în categoria acestora persoanele care au nevoie de asistenţă socială şi categoria persoanelor care
oferă asistenţă socială.
Din definţia asistenţei sociale, putem deduce că pot fi subiecţi ai raporturilor de asistenţă
socială indivizii, familiile, grupurile, comunităţile, aflate în dificultate de funcţionare socială care au
dreptul la asistenţă socială ( a se vedea şi art. 23 O.G. nr.68/2003 care prevede categoriile generale
de beneficiari ai serviciilor de asistenţă socială). Pe de altă parte, pot fi subiecţi ai raporturilor de
asistenţă socială furnizorii de servicii sociale, care pot fi la rândul lor persoane fizice autorizate (de
exemplu asistenţi sociali cu drept de liberă practică) şi persoane juridice (instituţii publice şi
asociaţii şi fundaţii, culte religioase, alte forme organizate ale societăţii civile, conform art. 11
alin.1-3 O.G. nr.68/2003) acreditate. Ne vom referi la categoria furnizorilor de servicii în capitolul
următor.
În funcţie de conduita lor, se face distincţia între subiectul activ şi subiectul pasiv 54. Subiectul
activ este persoana fizică sau juridică titulară a unui drept subiectiv (asistaţii, clienţii sau
beneficiarii de servicii şi prestaţii sociale) iar subiectul pasiv este reprezentat de persoana căreia îi
incumbă obligaţia corelativă a dreptului subietiv (asistenţii sociali). Asistenţii sociali au obligaţia
legală de a sprijini persoanele aflate în situaţie de dificultate temporară, până la restabilirea
capacităţii de funcţionare socială a celor asistaţi (clienţi). Este important să reţinem faptul că
asistenţii sociali se pot şi autosesiza în anumite situaţii (de exemplu abuz asupra copilului), situaţie
în care au calitatea de subiect activ. De asemenea, beneficiarii nu au numai drepturi ci şi obligaţii
corelative dreptului.
Astfel, O.G. nr.68/2003, în art 36 şi 37 precizează drepturile şi obligaţiile beneficiarilor de
servicii sociale:

Drepturi ale beneficiarilor Obligaţii ale beneficiarilor

de asistenţă socială
- de a li se li se respecta drepturile şi libertăţile
fundamentale, fără discriminare
- de a fi informaţi asupra situaţiilor de risc,
precum şi asupra drepturilor sociale
- de a li se comunica, în termeni accesibili,
informaţiile privind drepturile fundamentale şi
măsurile legale de protecţie, precum şi cele
privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a
le obţine;
- de a participa la procesul de luare a deciziilor în
54
Mureşan, M., Boar, A., 1997:5
de asistenţă socială
- obligaţi de a furniza informaţii corecte
cu privire la identitate, situaţie familială,
socială, medicală şi economică;
- obligaţia de a participa la procesul de
furnizare a serviciilor sociale;
- obligaţia de a contribui, în conformitate
cu legislaţia în vigoare, la plata
serviciilor sociale furnizate, în funcţie de
tipul serviciului şi de situaţia lor
materială;
 furnizarea serviciilor sociale; - obligaţia de a comunica orice mo-
- dreptul la păstrarea confidenţialităţii asupra dificare intervenită în legatură cu situaţia
informaţiilor furnizate şi primite; lor personală.
- dreptul la asigurarea continuităţii a serviciilor
sociale furnizate, atât timp cat se menţin
condiţiile care au generat situaţia de dificultate;
- de a fi protejaţi de lege atât ei, cat şi bunurile
lor, atunci când nu au capacitate de decizie
- dreptul la garantarea demnităţii şi respectarea
vieţii intime;
- de a participa la luarea deciziilor privind
intervenţia socială care li se aplică, putând alege
alternative de intervenţii
- de a participa la evaluarea serviciilor sociale
primite;
- de a participa în organismele de reprezentare
ale furnizorilor de servicii sociale

La rândul lor, subiecţii pasivi – asistenţii sociali au obligaţii, dar şi drepturi ( a se vedea
subcapitolul privitor la statutul asistentului social şi art.21 O.U.nr.68/2003, Ordinul nr.73/2005).

După apartenenţa sau nu la statul român se face distincţia, şi în asistenţă socială 55 ca şi în alte
ramuri de drept, între persoane fizice cetăţeni români, cetăţeni străini şi apatrizi şi persoane juridice
române şi străine. Anumite drepturi însă sunt acordate în mod expres anumitor categorii de subiecţi,
criteriul de bază invocat fiind apartenenţa la statul român (de exemplu Legea nr.34 din 20 ianuarie
1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică
care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială).
Dacă ne referim la necesitatea de a fi întrunite anumite condiţii în persoana subiectelor din
cadrul relaţiilor de asistenţă socială, putem face distincţia între subiecţii calificaţi – asistenţii sociali
şi subiecţi necalificaţi (asistaţii).
După modul de participare la raportul juridic de drept de asistenţă socială, distingem56:
 Subiecte care nu pot participa la raporturile juridice în mod direct, ci numai prin
reprezentanţii lor legali57 (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii
judecătoreşti; nu au capacitate de exerciţiu)
 Subiecte care pot participa doar la anumite raporturi juridice în mod direct şi nemijlocit
(minorii între 14 – 18 ani) (capacitate de exerciţiu retrânsă)
 Subiecte care pot participa în mod direct la orice raporturi juridice (persoane cu capacitate
de exerciţiu deplină, aflate în dificultate de funcţionare socială ce solicită servicii/prestaţii
sociale, asistenţi sociali).

55
Cu titlu de exemplificare: ART. 7, Legea 47/2006
(1) Dreptul la asistenţă socială este garantat, în condiţiile legii, pentru toţi cetăţenii romani care au domiciliul sau
reşedinţa în România, fără nici un fel de discriminare.
(2) Cetăţenii altor state, apatrizii, precum şi orice alta persoana care a dobândit o forma de protecţie şi care are
domiciliul sau reşedinta în România au dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei romane şi ale
acordurilor şi tratatelor la care România este parte.
56
Voiculescu, L., op.cit.2006:34
57
Părinţi, tutori sau curatori
 2.6 Cadrul juridic privind
sistemului naţional de asistenţă socială

2.6.1 Legea asistenţei sociale

Cu siguranţă nevoia de reformare a sistemului naţional de asistenţă socială este reală. Menţionez
doar câteva dintre argumentele pe care le am în vedere: birocraţia excesivă dar şi norme de aplicare
unrori interpretabile ce lasă la latitudinea autorităţilor locale aplicarea unor măsuri legislative,
cuantumul scăzut al prestaţiilor sociale, dar şi fragmentarea măsurilor de protecţie socială, lipsa
profesioniştilor formaţi în asistenţă socială, cu precădere în zonele rurale, ineficienţa unor texte
legislative în vigoare, destinate protejării celor mai defavorizaţi.
Legea asistenţei sociale nr. 292/2011 a intrat în vigoare pe 20 dec. 2011. Textul de lege, cu scopul
declarat de a reglementa cadrul general de orgnizare, funcţionare şi finanţare a sistemului naţional
de asistenţă socială, reuneşte măsurile de asistenţă socială din domenii specializate ale asistenţei
sociale, care în acest moment sunt reglementate prin legi speciale. Intrarea în vigoare a Legii
asistenţei sociale, aduce cu sine obligativitatea unor acte de modificare şi completare a acestora (de
exemplu Legea nr.17/2000, Legea nr.448/2006), dar şi anunţate hotărâri şi ordine ce vor reglementa
condiţiile de aplicare, norme de aplicare, conţinutul unor instituţii juridice nou introduse. Voi
prezenta în continuare, sintetic câteva dinspre aspectele conţinute în acest text de lege, pe care le
consider relevante pentru domeniul asistenţei sociale.
Legea este structurată pe opt capitole: dispoziţii generale, sistemul de beneficii de asistenţă socială,
sistemul de servicii sociale, măsuri integrate de asistenţă socială, construcţia instituţională a
sistemului naţional de asistenţă socială, personalul din sistemul de asistenţă socială, finanţarea
asistenţei sociale, dispoziţii tranzitorii şi finale.
În noua lege, sistemul naţional de asistenţă socială este considerat subsidiar, sau după caz,
complementar sistemelor de asigurări sociale. Beneficiile sociale (ce înlocuiesc sintagma „prestaţii
sociale” din legea în vigoare) şi serviciile sociale intră în componenţa sistemului de asistenţă socială
şi constituie un „pachet unitar de măsuri corelate şi complementare”. Se face precizarea că serviciile
sociale sunt cele care primează faţă de beneficiile sociale, iar în textul de lege este prevăzută
acompanierea obligatorie a beneficiilor, atunci când persoana îndreptăţită se califică pentru
acordarea lor, de un plan individualizat de intervenţie ce conţine serviciile sociale, pliate pe nevoia
evaluată a beneficiarilor. Se păstrează pentru toate beneficiile de asistenţă socială criterii de
eligibilitate bazate pe testarea mijloacelor. Pentru acordarea serviciilor sociale sunt prevăzute unele
servicii ce se acordă gratuit unor categorii de persoane vulnerabile, precizate (de exemplu persoane
fără adăpost, vârstnici fără venituri şi care nu au susţinători legali), dar şi contra cost (cantinele
sociale, asistarea în centre rezidenţiale a persoanelor cu dizabilităţi, în funcţie de veniturile
personale ale lor sau ale susţinătorilor legali). Pentru persoanele care trăiesc în stradă se prevede că
serviciile sociale se acordă gratuit sau, după caz, contra unei contribuţii modice din partea
beneficiarilor (art. 60 alin 1), precizându-se şi modalitatea de calcul. Este evidentă intenţia declarată
a legiuitorului: beneficiile şi serviciile sociale trebuie să contribuie la inserţia pe piaţa muncii şi să
prevină şi să limiteze orice formă de dependenţă faţă de ajutorul acordat de stat sau de comunitate
(art. 2, alin.4, lit.c-d).
În capitolul I sunt enumerate valorile şi principiile generale pe care se întemeiază sistemul naţional
de asistenţă socială; unele preluate din textul în vigoare (solidaritatea socială, subidiaritatea,
universalitatea, nediscriminarea, transparenţa, respectarea demnităţii umane, abordarea individuală,
respectarea dreptului la autodeterminare etc.), altele preluate şi reformulate (parteneriatul,
participarea beneficiarilor) altele nou introduse. Din ultima categorie menţionăm caracterul unic al
dreptului la beneficiile de asistenţă socială, complementaritatea şi abordarea integrată, egalitatea de
şanse, concurenţa şi competitivitatea, echitatea, focalizarea şi dreptul la libera alegere a furnizorului
de servicii sociale. Textul mixează principiile şi valorile în acelaşi articol.
Sunt definite concepte noi – economia socială, eligibilitatea, găzduirea, gospodăria, grupul
vulnerabil, îngrijitorul formal şi îngrijitorul informal, planul individualizat de asistenţă şi îngrijire,
persoanele fără adăpost, personale cu dizabilităţi, persoanele vârstnice, reşedinţa, standardul de cost,
standardul minim de calitate, protecţia specială a copilului, sărăcia etc. Unii termeni sunt noi prin
raportare la legislaţia privind asistenţa socială din România (de exemplu economia socială,
îngrijitorul formal, îngrijitorul informal), alţii se regăseau până acum în legi speciale ce
reglementează în prezent protecţia unor categorii de beneficiari (de exemplu persoane cu dizabilităţi
în Legea nr.448/2006, protecţia specială a copilului în Legea 272/2004).
Sărăcia este definită ca stare a unei persoane/familii/grup/comunităţi manifestată prin lisa resurselor
strict necesare cumpărării bunurilor şi serviciilor considerare a asigura nivelul minim de trai într-o
perioadă de timp, raportat la condiţiile socio-economice ale societăţii (art.6, lit.hh). Această definiţie
nu este în acord cu definiţiile agreate la nivel de instituţii europene 58, sau cu cele întâlnite în
literatura de specialitate59. În definiţiile sărăciei, persoanele ajung să fie excluse din societăţile în
care trăiesc prin accentuarea şi persistenţa dezavantajelor; nu este vorba de lipsa resurselor „strict
necesare” cum se spune în textul legii asistenţei sociale, sau de puterea de cumpărare. Este vorba de
egalitate de şanse, respect şi participare socială (a se vedea subcapitolul dedicat excluziunii sociale).
Inovatoare este şi clasificarea beneficiilor de asistenţă socială, în funcţie de criteriile de eligibilitate,
scopul lor şi beneficiari.
În funcţie de condiţiile de eligibilitate beneficiile se clasifică în beneficii selective (bazate pe
testarea mijloacelor), beneficii de asistenţă socială universale (acordate fără testarea mijloacelor) şi
beneficii categoriale, destinate unor anumite categorii de beneficiari, cu sau fără testarea
mijloacelor. De regulă, beneficiile de asistenţă socială sunt prestaţii non-contributive, bazate pe
testarea mijloacelor. Caracterul universal al acestora exclude utilizarea oricărui criteriu de
eligibilitate în acordarea acestora60. Testarea mijloacelor presupune evaluarea veniturilor băneşti dar
şi a bunurilor şi veniturilor ce pot fi obţinute prin valorificarea/utilizarea bunurilor mobile şi imobile
aflate în proprietate ori folosinţă. În evaluarea veniturilor sunt luate în considerare toate veniturile,
inclusiv cele provenite din transferuri (drepturi de asigurări sociale, asigurări de şomaj,
indemnizaţii, alocaţii, ajutoare cu caracter permanent), obligaţii legale de întreţinere, alte creanţe
legale (art. 8 alin. 2, lit.a-b). Pentru unele beneficii se iau în considerare doar veniturile, pentru
altele doar evaluarea bunurilor şi veniturilor ce pot fi obţinute prin valorificarea/utilizarea bunurilor
mobile şi imobile, iar în alte situaţii acestea se acordă în bata evaluării cumulate a celor două
modalităţi de testare a mijloacelor de trai.
În funcţie de scopul lor, în textul de lege se face discticţia între beneficii de asistenţă socială pentru
prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, beneficii de asistenţă socială
pentru susţinerea copilului şi familiei, beneficii de asistenţă socială pentru sprijinirea persoanelor cu
nevoi speciale şi beneficii de asistenţă socială pentru situaţii deosebite. Ca şi în textul în vigoare,
beneficiile se pot acorda în bani sau în natură şi cuprind alocaţii, indemnizaţii, ajutoare sociale şi
facilităţi. Sunt prevăzute pentru situaţiile în care beneficiarii de prestaţii sociale se reîncadrează/ îşi
reiau activitatea profesională, în condiţiile prevăzute de legile speciale în vigoare, posibilitatea
majorării beneficiului acordat şi prelungirea perioadei de acordare a beneficiului cu maxim 3 luni
(aspecte ce se regăsesc reglementae de exeplu şi în Legea nr.416/2001). Legea asistenţei sociale
prevede şi sancţiuni posibil a fi aplicate beneficiarilor în consiţiile refuzului unui loc de muncă,
58
Definiţia “europeană” a sărăciei: „ considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse
(materiale, culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la acele standarde minime de viaţă care sunt
recunoscute drept acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984); Definirea sărăciei
este abordată în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă multiplă: materială, socială, culturală
(educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin acumularea dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din
societatea în care trăiesc (Metoda Deschisă de Coordonare în domeniul politicilor sociale).
59
Sărăcia reprezintă „… o formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de
deprivare relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură suficientă
acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care le-ar permite să îşi asume roluri
sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor
în societatea respectivă” (Townsend, 1993: 33-36).
60
A se vedea Tittmuss, R., 1974
participătii la cursuri de formare, calificare, reconversie profesională, orice altă măsură activă
prevăzută de lege, dar şi facilităţi fiscale acordate angajatorilor care încadrează în muncă persoane
cărora li se acordă beneficii de asistenţă socială (aspect până acum reglementat în Legea 76/2002 cu
modificările şi completările ulterioare şi care vizau doar categoria persoanelor şomere).
În funcţie de beneficiar, se face distincţia între beneficii cu caracter individual şi cu caracter
familial. Aparent, această clasificare poate genera confuzii: caracterul individual se utilizează în
raport cu acordarea beneficiului de asistenţă socială persoanei singure, dar unuia sau mai multor
membri din familie, cu precizarea existenţei unei nevoi ce constituie o situaţie particulară şi necesită
intervenţie individualizată. Caracterul familial sete utilizat pentru beneficiile de asistenţă socială
acordate pentru creşterii calităţii vieţii în familie şi menţinerea unui mediu familial propice realizării
funcţiilor de bază ale acesteia (art.10).
Un alt element cu carater de noutate este modalitatea de calcul a tuturor beneficiilor: stabilirea
cuantumurilor beneficiilor de asistenţă socială prin raportare la indicele social de referinţă, prin
aplicarea unui indice social de inserţie. Această modalitate de stabilire a cuantumurilor prestaţiilor
era anunţată în martie anul curent de Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale, 2011-
2013 şi era văzută ca un obiectiv specific de destinat îmbunătăţirii echităţii. Indicatorul social de
referinţă a fost introdus prin O.U.G.nr.126/2008 privind modificarea şi completarea unor acte
normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul drepturilor acordate din bugetul
asigurărilor pentru şomaj şi nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi al stabilirii măsurilor de
aplicare a unor regulamente comunitare. În fapt, acest text introducea o nouă bază pentru calculul
unor drepturi ce se acordă în baza Legii nr.76/2002, care nu au la bază salariul minim btut ci
indicele social de referinţă (ISR). ISR al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de
muncă este definit ca unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează prestaţiile băneşti, cu
excepţia indemnizaţiei de şomaj, suportate din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj, acordate în
vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul asigurărilor pentru şomaj, cât şi în vederea
stimulării anumitor categorii de persoane pentru a se încadra în muncă, precum şi a angajatorilor
pentru a încadra în muncă persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. Prin aceeaşi ordonanţă se
stabileşte şi valoarea ISR la 500 lei, cu precizarea că valoarea acestuia se modifică prin hotărâre de
guvern, în funcţie de indicele de creştere a preţurilor de consum prognozat pe an sau an anterior.
Până în prezent valoarea acestuia nu a fost modificată. În Legea asistenţei sociale, ISR este definit
ca unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează beneficiile de asistenţă socială, suportate
din bugetul statului, acordate atât în vederea asigurării protecţiei persoanelor în cadrul sistemului de
asistenţă socială, cât şi în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale sistemului de asistenţă
socială de a se încadra în muncă (art.14 alin.2). Indicele social de inserţie reprezintă coeficientul de
multiplicare aplicabil ISR şi se stabileşte în raport cu tipul de familie şi cu scopul beneficiului de
asistenţă socială. Modul de calcul al ISR încă a rămas ne-explicat, spre deosebire de baza de calcul
utilizată până la ISR, respectiv salariul nimim brut pe ţară, ce este rezultatul negocierilor sindicate-
patronat-guvern.
Legea prevede şi introducerea formularului unic de cerere, un alt obiectiv specific Strategiei
naţionale, destinat simplificării procedurilor de solicitare a drepturilor de asistenţă socială. Acest
formular urmează a se stabili prin hotărâre de guvern pentru beneficiile de asistenţă socială finanţate
din bugetul statului şi hotărâri ale consiliilor locale pentru beneficiile acordate din bugetele locale
(secţiunea 3, capitolul II).
În materie de administrare a beneficiilor de asistenţă socială se prevede introducerea unui sistem
informatic integrat ce va asigura verificarea datelor înscrise în cerere, dar şi a altor informaţii
privind situaţia socio-economică a solicitantului. Fără a nega utilitatea unui astfel de sistem de
monitorizare şi control în acelaşi timp, rămâne întrebarea cine va suporta costurile implementării
acestuia, în condiţiile restrângerilor financiare în domeniul asistenţei sociale.
Serviciile sociale sunt fundamentate pe o abordare integrată a nevoilor persoanei, în realţie cu
situaţia socio-economică, starea de sănătate, nivelul de educaţi şi mediul social de viaţă al acesteia.
Dacă textul Legii nr.47/2006 face referire la organizarea în sistem integrat a serviciilor sociale, noua
lege a asistenţei sociale menţionează explicit şi acordarea lor în sistem integrat cu serviciile de
ocupare, de sănătate, de educaţie. Clasificarea serviciilor sociale este realizată în baza următoarelor
criterii: scopul serviciilor, categoriile de beneficiari cărora li se adresează, regimul de asistare, locul
de acordare, regimul juridic al furnizorului de servicii şi regimul de acordare. Astfel în funcţie de
scopul serviciilor, textul face distincţia între servicii de asistenţă şi suport pentru asigurarea nevoilor
de bază ale persoanei, servicii de îngrijire personală, de recuperare/reabilitare, de inserţie/reinserţie
etc. Clasificarea serviciilor sociale după categoriile de beneficiari este utilă deoarece sunt enumerate
persoanele cărora le sunt acestea destinate, enumerarea fiind mai extinsă decât legea în vigoare.
Serviciile sociale sunt destinate copilului şi familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu
dizabilităţi, victimelor violenţei în familie, persoanelor fără adăpost, persoane în situaţii de adicţii
(consum de alcool, substanţe toxice, droguri, jocuri de noroc etc.), victimelor traficului de persoane,
persoanelor private de libertate, persoanelor cărora li s-au aplicat sancţiuni cu măsură educativă sau
pedeapsă neprivativă de libertate aflate în supravegherea serviciilor de probaţiune, persoane ce
execută pedepse privative de libertate, persoane cu afecţiuni psihice, comunităţi izolate, şomeri de
lungă durată, servicii de suport destinate aparţinătorilor beneficiarilor. După regimul de asistare se
face distincţia între servicii cu cazare (centre rezidenţiale, locuinţe protejate, adăposturi de noapte
etc.) şi servicii fără cazare (cantina socială, centre de zi, servicii mobile de acordare a hranei etc).
După regimul juridic al furnizorului, se face distincţia între servicii sociale ce pot fi organizate în
structuri publice şi private, sub condiţia acreditării, cu încurajarea parteneriatului public-privat în
oferta de servicii, sub forma externalizării serviciilor (aspect similar cu reglementările în vigoare
privind organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială). Dup locul de acordare
distingem servicii sociale ce se asigură la domiciliului beneficiarului, în centre de zi, în centre
rezdenţiale, la domiciliul persoanei care acordă serviciul, în comunitate. Reţinem cu titlu de noutate
clasificarea serviciilor sociale după regimul de acordare – regim general şi regim special. Serviciile
sociale acordate în regim special sunt considerate cele cu eligibilitate şi accesibilitate extinsă,
vizează măsuri de tip preventiv, cu birocraţie redusă, cu posibilitatea de a fi accesate de beneficiari
doar în condiţiile păstrării anonimatului (victime ale traficului de persoane, ale violenţei domestice,
persoane dependente etc.), cu posibilitatea furnizării lor şi fără încheierea unui contract cu
beneficiarii; categoria acestor servicii sociale urmează a fi reglementată prin legi speciale.
Serviciile sociale în acest text de lege nu mai sunt organizate în servicii primare şi specializate, ci în
raport cu nivelul de organizare al acestora: servicii de interes local (destinate beneficiarilor din raza
teritorială a comunei, oraşului, municipiului), respectiv servicii de interes judeţean (beneficiari –
persoanele din raza teritorială a judeţului). Nu se exclude parteneriatul public-privat în acordarea
serviciilor sociale. Responsabilitatea organizării, finanţării, înfinţării serviciilor sociale incumbă
autorităţilor administraţiei publice locale.
Se face distincţia între îngrijirea personală la domiciliu formală şi informală, cea de a doua fiind
asigurată de familie, prieteni, în general persoană necalificată care îşi asumă responsabilitatea
îngrijirii. Legea asistenţei sociale defineşte situaţia de dependenţă (aspect definit până acum în
textul unor legi speciale – vezi protecţia vârstnicilor şi a persoanelor cu dizabilitate).
Pentru a furniza servicii sociale, legea precede că furnizorii de servicii sociale vor asigura acordarea
acestora prin asistenţi sociali angajaţi în structurile proprii, dar, face precizarea că în lipsa acestora,
pot achiziţiona serviciile acordate de asistenţi sociali acreditaţi, ce funcţionează în regim de liberă
practică. Interpretabilă este însă posibilitatea lăsată la latitudinea furnizorilor, ca în situaţia în care
nu pot angaja sau achiziţiona serviciile unoe asistenţi sociali, din motive obiective, pot angaja
lucrători sociali. Rămâne deschisă întrebarea ce înseamnă motive obiective (lipsa posturilor de
asistenţi sociali, lipsa candidaţilor cu studii superioare de specialitate etc.).
Sunt definite în Legea asistenţei sociale etapele obligatorii pentru procesul de acordare a serviciilor
sociale, aspect ce se impunea a fi prezent într-un act normativ în materie de asistenţă socială (este o
confirmare a necesităţii organizării demersurilor de tip asistenţă socială în mod profesional, prin
personal competent în domeniul asistenţei sociale). Mai mult, se precizează clar că procesul de
acordare este responsabilitatea asistentului social, singur sau în echipe pluridisciplinare în funcţie de
nevoile reperate ale clientului. Dar, din nou se lasă deschisă alternativa posibilităţii ca în lipsa
acestuia, evaluarea iniţială să poată fi făcută de personalul co competenţe în domeniul asistenţei
sociale din cadrul serviciului public de asistenţă socială (competenţe ce îi revin probabil în virtutea
fişei postului şi nu a unei pregăriri în domeniu). Ori elaborarea planului individualizat de îngrijire şi
asistenţă reclamă pregătire de specialitate în domeniul asistenţei sociale.
Finaţarea serviciilor sociale este realizată prin bugetele locale, dar şi prin contribuţia nemeficului
şi/sau a susţinătorilor legali ai acestuia. Bugetul de stat şi alte surse (fonduri externe
rambursabile/nerambursabile, donaţii, sponsorizări, contribuţii din partea unor persoane juridice din
ţară şi străinătate) nu sunt excluse.
Măsurile integrate de asistenţă socială sunt reglementate în Capitolul IV. În secţiuni distincte sunt
prevăzute: prevenirea şi combaterea sărăciei şi a riscului de excluziune socială, asistenţa socială a
copilului şi familiei, asistenţa socială a persoanelor cu dizabilităţi, asistenţa socială a persoanelor
vârstnice. Legea asistenţei sociale se doreşte o lege cadru, urmând ca măsurile de ocrotire specifice
pentru fiecare aspect anterior menţionat să fie reglementate prin legi speciale, unele în vigoare,
altele în curs de modificare şi completare. Responsabilitatea pentru organizarea şi acordarea
măsurilor integrate de asistenţă socială revine autorităţilor admnistraţiei publice locale.
Reţinem cu caracter de noutate includerea domeniului economiei sociale în cadrul acţiunilor
muldimensionale ale procesului de incluziune socială (domeniul economiei sociale se aşteaptă de
asemenea a fi reglementat prin lege specială). Este prevăzută ca principală formă de sprijin
destinată prevenirii şi combaterii sărăciei şi riscului de excluziune socială venitul minim de inserţie,
finanţat de la bugetul de stat. Este definit nivelul de trai minimal ce trebuie avut în vedere pentru
acordarea dreptului la beneficii de asistenţă socială şi serviciilor sociale, bazate pe nevoia reperată a
persoanei singure/familie.
Sunt prevăzute serviciile sociale ce pot fi acordate persoanelor fără adăpost, victimelor violenţei
domestice, victimelor traficului de persoane, dar şi persoanelor private de libertate aflate în custodia
sistemului penitenciar, categorii asimilate în textul de lege persoanelor vulnerabile şi expuse riscului
excluziunii sociale. Era dezirabilă o astfel de reglementare în legea cadru, în condiţiile asigurării
unei sistem integrat de ocrotire. Este însă doar un început. Mult va depinde de capacitatea
autorităţilor admnistraţiei publice locale de a asigura cadrul organizaţional şi funcţional pentru
asemenea servicii, dar şi personalul specializat în oferirea acestora.
În ceea ce priveşte asistenţa socială a copiilor şi familiei, sunt prevăzute beneficiile de asistenţă
socială, dar şi servicii sociale destinate copiilor în diferite situaţii de dificulate şă pîrinţilor acestora
(de exemplu servicii sociale destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie, servicii de
reconciliere a vieţii de familie cu viaţa profesională etc.). Se precizează faptul că aceste servicii sunt
acordate de instituţii/unităţi de asistenţă socială (din nou indirect există trimitere spre asistentul
social profesionist). Legea cadru face trimitere şi spre protejarea tinerilor care au beneficiat de
măsuri de protecţie specială şi nu au posibilitatea revenirii în familie, care pot beneficia la cerere de
continuarea acordării măsurilor de protecţie.
Atât serviciile sociale destinate persoanelor cu dizabilităţi cât şi cele destinate persoanelor vârstnice
conţin obligaţia ce incumbă autorităţilor administraţiei publice locale de a le organiza şi finanţa/co-
finanţa. Nu sunt exluse criteriile de eligibilitate pentru acordarea gratuită a acestor servicii,
prevăzându-se şi obligaţia de a plăti o contribuţie lunară de întreţinere pentru beneficiarii asistţi în
centrele rezidenţiale, în funcţie de veniturile personale ale persoanei asistate sau susţinătorilor legali
ai acestora. În ceea ce priveşte asistenţa socială a vârstnicilor, textul de lege precizează faptul că
măsurile de asistenţă socială sunt completare prestaţiilor de asigurări sociale pentru acoperirea
riscului de bătrâneţe şi sănătate. Este prevăzută obligaţia familiei de a asigura îngrijirea şi
întreţinerea persoanei vârstnice. Gama de servicii şi beneficii de asistenţă socială sunt prevăzute cu
scopul declarat la evitării instituţionalizării. Remarcăm introducerea rolului consultativ al
asociaţiilor vârstnice la procesul decizional privind dezvoltarea serviciilor sociale destinate
vârstnicului.
 Tema 3.
a). Menţionaţi categoriile de persoane vulnerabile precizate în Legea asistenţei
sociale.
b). Alegeţi o categorie de persoane vulnerabile şi indicaţi legile conexe în baza
cărora acestea pot beneficia de servicii sociale.
d). Alegeţi un beneficiu social dintre cele acordate în sistemul naţional de
asistenţă socială şi precizaţi: cadrul juridic în baza căruia se acordă acesta,
condiţii de acordare, cuantumul, modalitatea de obţinere şi finanţarea.

2.6.2 Statutul asistentului social

Cadrul legal ce reglementează statutul juridic al personalului din sistemul de asistenţă socială este
reprezentat de:
 Legea 292/2011, cap. VI (Personalul din sistemul de asistenţă socială)
 Legea 466 din 4 nov. 2004 privind statutul asistentului social (M.Of. Nr.1088 din 23 nov
2004)
 Codul deontologic al profesiei de asistent social nr.1/2008, publicat în M.Of. Partea I nr.
178/6 martie 2008
 Pentru unele domenii ale asistenţei sociale sunt reglementate şi legi speciale (de exemplu
Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Legea 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, Legea 123/2006 privind statutul personalului din servi-
ciile de probatiune, O.G. nr. 26/2010 pentru modificarea Legii 123/2006, Legea 327/2006
privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune etc.)
 Hotârărea nr. 8 din 29 martie 2011 privind acordarea treptelor de competenţă profesională
asistenţilor sociali, act emis de Colegiul Asistenţilor Sociali.

Obligaţii ale personalului în domeniul asistenţei sociale – în conformitate cu art 22 Legea 47/2006,
asistentului social îi incumbă următoarele obligaţii:
 să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu legislaţia în vigoare;
 să asigure confidenţialitatea informaţiilor obţinute în exercitarea profesiei;
 să respecte intimitatea beneficiarilor;
 să respecte libertatea beneficiarului de a alege serviciile sociale şi furnizorii de servicii
sociale;
 să respecte etica profesională;
 să implice activ beneficiarii de servicii sociale şi, după caz, familiile acestora în
procesul decizional şi de acordare a serviciilor sociale;
 să respecte demnitatea şi unicitatea persoanei.
Codul deontologic al profesiei, precizează principiile generale profesionale, respectiv reiterează
obligaţia exercitării profesiei în acord cu legislaţia în vigoare, inclusiv potrivit normelor
profesionale specifice din domeniul asistenţei sociale, obligaţia de a promova şi respecta valorile
profesiei, metodologia exercitării profesiei, ghidurile de bună practică în domeniu şi obligaţia
perfecţionării continue a asistentului social (art. 5-6, C.deontologic al profesiei de asistent social).

Cine poate fi asistent social61?

 Cetăţenii români
 Cetăţenii statelor membre UE, ai celorlate state din Spaţiul Economic European (SEE)
şi ai Confederaţiei Elveţiene
 Cetăţenii statelor terţe ( cu care România are acorduri bilaterale de reciprocitate;
reşedinţa în România)
61
Art. 2 alin. 1 Legea 466/2004
  Titlul de asistent social poate să fie deţinut de:
 Persoana care a obţinut diplomă de licenţă în cadrul unei instituţii de învăţământ
superior de specialitate, acreditată
 Persoana care deţine diploma de asistent social echivalată conform legii
 Persoana care deţine diploma de asistent social eliberată/recunoscută în unul din statele
membre UR, SEE, Confederaţia elveţiană (art. 2 alin. 2 Legea 466/2004).
Titlul de asistent social nu poate fi obţinut de persoana ce se găseşte într-unul din cazurile de
incompatibilitate prevăzute de Legea statutului asistentului social. În Secţiunea 3.3, art. 14 – 15 sunt
precizate situaţiile de incomptabilitate şi interdicţii. Astfel, NU poate beneficia de statutul de
asistent social persoana care:
a) nu este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
b) a fost condamnată printr-o hotarâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea cu
intenţie a unei infracţiuni în împrejurări legate de exercitarea profesiei de asistent social şi
pentru care nu a intervenit reabilitarea;
c) are stabilită pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia, pe
durata stabilită, prin hotarâre judecătorească definitivă;
d) are suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune disciplinară, pe
durata suspendării.
Statutul de asistent social este INCOMPATIBIL cu:
a) desfaşurarea oricărei activităţi de natură să aducă atingere demnităţii
profesionale;
b) folosirea cu buna ştiinţă a cunoştinţelor sau metodelor profesionale în
defavoarea persoanei sau în scop ilegal;
c) apartenenţa sau promovarea intereselor unor formaţiuni politice ori
grupări scoase în afara legii.

Formarea asistentului social şi exercitarea profesiei

Formarea iniţială a asistenţilor sociali se realizează în cadrul instituţiilor de învăţământ superior
acreditate conform legii, specializate în asistenţă socială, forme de învăţământ universitar de scurtă
durată şi de lungă durată (art. 6, Legea 466/2004). Dată fiind particularitatea asistenţei sociale din
România, unde formarea în asistenţă socială a început abia în anul 1990, la momentul intrării în
vigoare a Legii 466/2004 existau persoane fără studii de specialitate ce lucrau în instituţii de
asistenţă socială şi care exercitau atribuţii de asistent social. Pentru această categorie de persoane, în
art. 34 se fac următoarele precizări obligatorii de îndeplinit de către aceste categorii de personal,
pentru a putea profesa în calitate de asistenţă sociali. Astfel, persoanele fără studii de specialitate
care îndeplinesc atribuţii ale asistentului social au dreptul să desfăşoare activităţi de asistent social
dacă fac dovada că sunt înscrise şi frecventează cursurile unei instituţii de învaţământ superior cu
specializarea în asistenţă socială, instituţie acreditată conform legii, în termen de 3 ani de la data
intrării în vigoare a prezentei legi (art. 34 alin.1). Dreptul de a desfăşura activităţi de tip asistenţă
socială pentru persoanele care au absolvit o formă de învăţământ superior, dar cu o altă specializare
decât asistenţă socială, este exercitat dacă aceste persoane fac dovada că urmează studii
postuniversitare în domeniul asistenţei sociale, organizate de instituţiile de învăţământ superior
acreditate, în termeni de 5 ani de la intrarea în vigoare a Legii 466/ 2004. Această ultimă categorie
de persoane trebuie să mai îndeplinească o condiţie cumulativă, şi anume, vechime în muncă de
minim 3 ani în domeniul asistenţei sociale (art. 34 alin. 2, Legea 466/2004). Profesia poate fi
exercitată dacă persoana îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii (art. 7 Legea 466/2004):
 Este cetăţean român/cetăţean al altui stat
 Are studii de specialitate în asistenţă socială
 Este înregistrată în Registrul naţional al asistenţilor sociali (aprobarea cererii de
înscriere ca memebru în Colegiu duce automat la înregistrarea în Registrul naţional)
 Nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Asistentul social poate exercita profesia în regim salarial sau independent, cu drept de liberă
practică fie în:
a) în sectorul public, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003 -
Codul muncii, cu modificările ulterioare, şi ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare;
b) în sectorul privat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 53/2003, cu
modificările ulterioare, a prevederilor regulamentelor societăţii sau organizaţiei respective.
Profesia de asistent social poate fi exercitată independent după obţinerea atestatului de liberă
practică. Pentru obţinerea atestatului de liberă practică asistentul social trebuie să întrunească
următoarele condiţii, cumulativ (art. 9 alin. 5, Legea 466/2004):
a) să facă dovada că a practicat asistenţa socială o perioadă de cel puţin 5 ani pâna în
momentul depunerii cererii;
b) să nu fi fost găsit vinovat de Colegiu în cazul unor anchete privind practica de
asistenţă socială;
c) să depună la Colegiu: cererea însoţită de curriculum vitae, o scrisoare de motivaţie şi
recomandări din partea a 3 asistenţi sociali.
Asistenţii sociali pot opta pentru înfiinţarea de cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi
civile profesionale, în care pot exercita profesia în mod independent, în condiţii de liberă practică.
Conform art. 3 alin. 1 Legea 466/2004 asistentul social acordă asistenţă persoanelor sau
comunităţilor, la cererea acestora sau ori de câte ori situaţia o impune. Mai mult, în Codul
deontologic se face următoarea precizare cu referire la asistenţa socială mandatată: „asistentul social
va trata cu prioritate cazurile minorilor aflaţi în dificultate, fiind activat în mod automat principiul
interesului superior al acestora,în condiţiile Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, în
acest sens având obligaţia de a se autosesiza” (art. 14 alin.3). De asemenea se precizează în art. 3
alin. 2 al Legii 466/2004 participarea activă a asistentului social la elaborarea şi aplicarea politicilor
sociale în domeniu, a strategiilor şi planurilor de acţiune la nivel local, judeţean, naţional şi
internaţional în scopul promovării bunăstării sociale.
În ceea ce priveşte tipurile generale de activităţi ce pot fi desfăşurate de către asistentul social
acestea sunt, conform art. 3alin. 3 al Legii 446/2004 următoarele:
a) identifică segmentul de populatie ce face obiectul activităţilor de asistenţă socială;
b) identifică şi evaluează problemele socioumane dintr-o anumită regiune, comunitate sau
localitate;
c) dezvoltă planuri de acţiune, programe, măsuri, activităţi profesionalizate şi servicii
specializate specifice domeniului;
d) sensibilizează opinia publică şi o informează cu privire la problematica socială;
e) stabileşte modalităţile concrete de acces la prestaţii şi servicii specializate de asistenţă
socială pe baza evaluării nevoilor;
f) dezvoltă programe de cercetare ştiintifică şi formare profesională.
La acelaşi articol se prevede faptul că aceste tipuri de activităţi pot fi modificate şi completate la
propunerea colegiului, respectându-se prevederile legale în vigoare.
Principiile etice sunt prevăzute în cap.III, art.19-25, Legea 466/2004. Astfel,
 Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele sau
comunităţile aflate în nevoie, implicându-se în identificarea, întelegerea, evaluarea corectă
şi soluţionarea problemelor sociale.
 Asistenţii sociali promovează principiile justiţiei sociale, prevăzute în actele normative cu
privire la asistenţa socială şi serviciile sociale.
 Asistenţii sociali asigură egalitatea şanselor privind accesul persoanelor asistate la
informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deciziilor.
 Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea individului, unicitatea şi valoarea
fiecărei persoane.
 Asistentul social nu trebuie să practice, să tolereze, să faciliteze sau să colaboreze la nici
o formă de discriminare
  Asistentul social sprijină persoanele asistate în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni.
 Asistenţii sociali contribuie la consolidarea relaţiilor dintre persoane cu scopul de a
promova, reface, menţine şi/sau îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor,
grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor.
 Asistenţii sociali actionează cu onestitate şi responsabilitate faţă de beneficiari, instituţii
şi societate, în concordanţă cu normele deontologice ale profesiei, adoptate de comunitatea
profesională prin Colegiu.
 Asistenţii sociali trebuie să îşi desfăşoare activitatea numai în aria de competenţă
profesională determinată de calificarea şi experienţa profesională. Asistenţii sociali au
obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştinţele şi deprinderile profesionale şi de a le
aplica în practică.
 Asistenţii sociali contribuie la îmbunatăţirea şi dezvoltarea bazei de cunoştinţe a
profesiei.
Legea asistenţei sociale prevede posibilitatea muncii în echipe pluridisciplinare în furnizarea
serviciilor sociale, iar rolul de coordonare al echipei revine managerului de caz sau responsabilului
de caz. De asemenea se prevede posibilitatea implicării în rezolvarea cazului a membrilor de
familie, alte persoane fizice, voluntari, atunci când acest lucru se impune.

Drepturile şi obligaţiile asistentului social sunt prevăzute în art.12-13, Legea nr.466/2004 şi sunt
prezentate în tabelul următor:

Asistentul social are dreptul: Asistentul social este obligat să:

- să contribuie la dezvoltarea profesiei cu scopul de a
răspunde în mod adecvat nevoilor sociale;
- să-şi apere profesia;
- să asigure creşterea încrederii societăţii în asistenţa
socială;
- să fie deschis noilor domenii de intervenţie;
- la libera practică, potrivit legii;
- la apărarea şi reprezentarea intereselor profesionale
de către Colegiu;
- la accesul informaţiilor privind exercitarea profesiei;
- la pregătirea continuă în domeniul asistenţei sociale.
- Să păstreze confidenţialitatea în legatură cu
situaţiile, documentele şi informaţiile pe care
le deţine în scop profesional, cu respectarea
legislaţiei în vigoare şi a metodologiilor
adoptate de către Colegiu.
- Instituţiile şi organismele publice sau private
au obligaţia de a asigura condiţiile necesare
pentru păstrarea confidenţialităţii informaţiilor
şi documentelor de către asistentul social, în
condiţiile legii.

Colegiul Naţional al Asistenţilor Sociali – aspecte generale

În Cap. IV al Legii 466/2004 se reglementează înfiinţarea Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali
(CNAS). Este necesară şi recomandăm studenţilor studierea Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali. Conform art. 26 alin. 1, Legea 466/2004
CNAS reprezintă o organizaţie profesională, neguvernamentală, de interes public, apolitică,
nonprofit, cu personalitate juridică, autonomă, independentă, constituită cu rolul de a ocroti la nivel
local, judeţean, naţional şi internaţional interesele profesiei de asistent social.
Principalele atribuţii ale CNAS-ului sunt:
a) elaborează şi adoptă Codul deontologic al asistentului social, precum şi ghidurile de bună
practică în domeniu, pentru respectarea principiilor etice;
b) propune ministerului de resort norme şi reglementări în domeniul asistenţei sociale;
c) coordonează şi sprijină aplicarea reglementărilor şi normelor Colegiului de către
asistenţii sociali, organismele publice şi private în România;
d) avizează şi eliberează atestatul de liberă practică al asistentului social;
e) pregateşte programele de perfecţionare continuă în domeniul asistenţei sociale;
f) reprezintă, apără şi promovează drepturile şi interesele membrilor la nivel local, naţional
şi internaţional;
 g) monitorizează respectarea Codului deontologic, reglementărilor şi normelor de către
asistenţii sociali, indiferent de locul de muncă, şi aplică sancţiuni disciplinare;
h) colaborează cu ministere, instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii de
învaţământ şi cercetare, organizaţii neguvernamentale, agenti economici etc.
i) gestionează Registrul naţional al asistenţilor sociali din România;
j) stabileşte cuantumul cotizatiei de membru şi al taxelor pentru diferitele sale servicii;
k) colaborează cu organisme similare din alte ţări în probleme de interes comun.
Acordarea treptelor de competenţă asistenţilor sociali se realizează de către Colegiul Naţional al
Asistenţilor Sociali, prin Biroul executiv al acestuia, la propunerea Comisiei de avizare şi atestare
profesională. Asistentul social poate fi încadrat într+una din următoarele trepte de competenţă:
treapta de competenţă profesională debutant (mai puţin de 12 ani vechime în specialitatea studiilor
necesare exercitării profesiei de asistent social şi vechime practică în domeniu), treapta de
competenţă profesională practicant (minimum un an vechime), treapta de competenţă profesională
specialist (minimum 3 ani vechime) şi treapta de competenţă profesională principal (minimum 5 ani
vechime)62.

Strategia privind reforma în domeniul asistenţei sociale, plecând de la una dintre problemele
identificate în asistenţa socială din România, respectiv numărul insuficient de personal dar şi lipsa
specializării acestuia la nivel de administraţii publice locale, menţionează ca obiectiv pe următorii
doi ani întărirea componentei resurse umane în domeniu. Astfel, se preconizează angajarea de
personal calificat. Se menţionează explicit rolul de manager de caz al asistentului social şi
responsabilitatea acestuia în stimularea beneficiarului pentru măsurile active de protecţie socială, în
generarea planurilor de intervenţie complexe - prestaţii şi servicii sociale. Teoretic, al trebui să
crească numărul personalului angajat în sistemul de asistenţă socială, cu studii de specialitate în
domeniul asistenţei sociale.

Teme de reflecţie:
a). Citiţi cu atenţie Codul deontologic al profesiei de asistent social pentru a contura
cât mai bine activităţile ce pot fi desfăşurate de asitentul social, responsabilităţile
etice ale asistentului social şi aspecte privind atribuţiile Colegiului Naţional al
asistenţilor Sociali.
b). Reperaţi în textul Legii asistenţei sociale atribuţii specifice ce incumbă
asistenţilor sociali.

2.6.3. Jurisdicţia asistenţei sociale

Jurisdicţia se referă la 63:

 Competenţa de a judeca/soluţiona litigii
 Totalitatea organelor jurisdicţionale de acelaşi grad sau competenţă care au dreptul de a
judeca anumite litigii.
În materie de asistenţă socială, cadrul legal ce reglementează jurisdicţia este consacrat în Cap.V,
din Legea 292/2011 şi Cap. VI OG 68/2003 cu modificările şi completările ulterioare. În ceea ce
priveşte domenii ale asistenţei sociale reglementate prin legi speciale, textele de lege menţionate
anterior se coroborează obligatoriu cu legea specială (de exempli, în materie de protecţia copilului,
este obligatoriu de cunoscut Legea 272/2004 – a se vedea spre exemplificare cap. IX din această lege,
în materie de adopţie – Legea 272/2004, în materie de protecţia familie – Codul civil etc.).

62
Pentru detalii a se vedea Hotârârea nr.8 din 29 martie 2011 privind acordarea treptelor de competenţă profesională
asistenţilor sociali.
63
Hanga, V., op.cit. 1999: 121
Referindu-ne la jurisdicţia serviciilor/prestaţiilor sociale (art. 40-41 OG 68/2003):
 Procedură în condiţiile în care beneficiarul serviciului social sau reprezentantul său legal nu
este de acord cu măsurile prevăzute în planul de intervenţie ori cu calitatea serviciilor
acordate în baza planului individualizat .
Actele administrative emise de autorităţile publice locale cu privire la furnizarea serviciilor sociale
- pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, în baza condiţiilor prevăzute de Legea
contenciosului administrativ 554/2004. Dacă beneficiarul se consideră nedreptăţit de furnizarea
serviciilor sociale – se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru soluţionarea litigiilor
în legătură cu acordarea serviciilor sociale.

Cererile, adresate contenciosului administrativ sau instanţelor judecătoreşti pentru soluţionare în

legătură cu dreptul sau acordarea serviciilor sociale) sunt scutite de taxa de timbru. Funcţionează
principiul celerităţii în soluţionare.
Cererea pentru acordarea prestaţiilor sociale se înregistrează la serviciul public de asistenţă socială
din subordinea consiliilor locale/primăria comunei în a cărei rază ăşi are domiciliul/reşedinţa
persoana solicitantă. După caz, cererea se poate depune la SPAS organizat în subordinea consiliilor
judeţene. Cererea pentru acordarea serviciilor sociale se înregistrează la furnizorul de servicii
sociale, public sau privat. Procedura de înregistrare şi soluţionare a cererii se reglementează prin
legi speciale.
Acceptul la prestaţii sociale se stabileşte prin decizia Agenţiei Judeţene de Plăţi. Dacă AJP constată
îndeplinirea condiţiilor pentru plată, punerea în plată a beneficiarului se realizează începând cu luna
următoare depunerii cererii.
La solicitarea persoanelor interesate Serviciul public local de asistenţă socială oferă gratuit
consultanţă de specialitate în domeniul asistenţei sociale.

2.7 Răspunderea juridică – aspecte importante pentru domeniul asistenţei sociale

Respectarea legilor conduce la o stare de ordine într-o societate, în desfăşurarea raporturilor sociale.
Această ordine poartă numele de legalitate. Toţi cetăţenii sunt chemaţi la respectarea legii; nimeni
nu se poate prevala de necunoaşterea legii. În asistenţă socială poate răspunde asistentul social, iar
răspunderea lui poate fi după caz – disciplinară, patrimonială, contravenţională, penală (cap.VII,
OG nr.68/2003). Poate răspunde părintele/tutorele, pentru neîndeplinarea obligaţiilor care îi
incumbă în ceea ce priveşte creşterea şi ocrotirea copilului (răspunderea poate fi civilă,
contravenţională, penală), poate răspunde beneficiarul de prestaţii/servicii sociale etc. Vom aborda
în continuare elemente generale privind răspunderea juridică, exemplele fiind pliate în mare măsură
pe subiecţii raportului juridic de asistenţă socială.

Definiţia şi condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea64 este o consecinţă sancţionatoare sau morală în cadrul unor reguli de drept sau de
conduită.
În funcţie de natura normelor încălcate şi răspunderea va avea un caracter corelativ.

Exemplu:
încălcarea unei norme civile – răspundere civilă, încălcarea unei norme penale – răspundere penală,
încălcarea unei norme de drept admnistrativ – răspundere admnistrativă etc.

Răspunderea juridică este doar o formă a răspunderii sociale, care intervine în cazul încălcării unei
norme juridice printr-un fapt ilicit, care determină suportarea consecinţelor corespunzătoare de către
cel vinovat, pentru restabilirea ordinii de drept.

Rezultă, pentru a exista răspunderea juridică trebuie să coexiste cele 3 elemente:

64
Hanga, V. op.cit. 1999 :159
  fapta ilicită a unei persoane ce constă într-o conduită contrară legii
 existenţa unei norme juridice încălcate
 intervenţia statului pentru înlăturarea încălcării, pentru sancţionarea celui vinovat şi
pentru prevenirea în viitor a săvârşirii unei fapte ilicite şi încălcării unei norme juridice de
către alte persoane sau chiar de către persoana deja sancţionată65.
Constituie condiţii66 ale răspunderii juridice:
1. Să existe subiectul răspunderii juridice, care să aibă: capacitatea juridică de a răspunde –
aptitudinea persoanei fizice de a fi chemată să răspundă în faţa organelor jurisdicţionale pentru fapta
ilicită săvârşită şi de a suporta consecinţele juridice pe care le implică aplicarea constrângerii de
stat; Capacitatea de a răspunde implică existenţa discernământului şi a unui complex de atribute
juridice.
- libertatea de a acţiona – adică să fi acţionat în cunoştinţă de cauză, neobligat de nimeni şi nimic
asupra căii de urmat etc. Persoana juridică poate deveni subiect al răspunderii administrative şi
contractuale. Nu poate fi subiect al răspunderii penale sau disciplinare. Persoana juridică poate
suporta doar sancţiuni de ordin patrimonial. Problema capacităţii de a răspunde nu se pune în acest
caz; poate fi o răspundere directă (pentru fapte proprii), sau indirectă (pentru faptele prepuşilor săi).
2. Fapta ilicită
3. Rezultatul faptei ilicite
4. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător
5. Vinovăţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită.
Fapta ilicită sau conduita ilicită constă în manifestările subiective, exteriorizate ale omului, sub
formă de acţiuni sau inacţiuni (atitudine pasivă)67.

Exemple:
Dacă norma juridică impune abţinerea (de exemplu norma juridică poate incrimina orice acte
violente asupra minorilor)- acţiunea de a comite aceste acte – conduită ilicită (rele tratamente
aplicate minorului, corupţia sexuală a minorului)

Atitudine pasivă, atunci când norma juridică impune o acţiune (abandonul de familie –
neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege sau neplata cu rea-
credinţă68 a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească; decăderea din drepturile părinteşti
nu scuteşte părintele de obligaţia de a întreţine copilul69).

Din punct de vedere al obiectului conduitei ilicite, ilicitatea exprimă un raport de contradicţie între o
anumită conduită umană şi ordinea juridică. Caracterele generale ale conduitei ilicite sunt:
antisocialitate, antijuridicitatea şi imoralitatea70.
Antisocialitatea – orice conduită ilicită prezintă un caracter antisocial, pentru că lezează anumite
valori sociale, iar gradul de antisocialitatea exprimă pericolul social şi generează în funcţie de
acestea anumite forme de răspundere juridică.
Antijuridicitatea – consecinţa dintre conduita individului şi o normă juridică, prin care se interzice
sau se impune un anumit comportament.
Imoralitatea – raportul dintre drept şi morală şi presupune că toate faptele ilicite sunt contrare şi
normelor morale.
Formele conduitei licite sunt infracţiunea, contravenţia, abaterea disciplinară şi faptul ilicit civil71.

65
Ceea ce în doctrina juridică se desemnează prin denumirea de dublă prevenţie sau dublul caracter preventiv
(Voiculescu, L., 2006:38)
66
Sida, A., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Augusta, Timişoara, 1998
67
Costin, M., p.124
68
Fapta unei persoane ce încalcă legea conştientă fiind de caracterul ilicit al acesteia
69
A se vedea art 510 alin (2), C.Civil
70
Barac, Lidia, 2009: 238
71
Costin, M., p.141-155
Rezultatul faptei ilicite reprezintă elementul doveditor al producerii faptului ilicit.

Exemplu:
Art. 508 alin. (1), C.Civil – instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor admnistraţiei publice cu
atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele
tratamente aplicate acestuia, prin consum de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin
neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingere gravă a interesului superior al
copilului

Prejudiciul – condiţie a răspunderii juridice relativ la acele form,e de răspundre juridice care sunt
condiţionete de producerea unui prejudiciu (efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei
ilicite săvârşite de o altă persoană, ori ca urmare a faptei unui animal sau lucru, pentru care este
ţinut să răspundă o anumită persoană. Pentru a obţine repararea prejudiciului – condiţiile:
certitudinea prejudiciului şi să nu fii fost reparat încă.

Legătura de cauzalitate (raportul de cauzalitate) trebuie să existe obligatoriu între fapta ilicită şi
rezultatul dăunător, păgubitor, consecinţele negative ale faptei.

Vinovăţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită prin încălcarea normei juridice, reprezintă atitudinea
psihică a subiectului faţă de faptă şi faţă de urmările ei. Vinovăţia are un conţinut psihologic, şi
vizează două noţiuni psihologice: voinţa şi conştiinţa.
Din punct de vedere juridic, voinţa reprezintă dorinţa manifestată a subiectului de a acţiona sau nu
într-un anumit fel, sau indiferenţa sa în raport cu eventualitatea producerii unor consecinţe negative
ale faptei sale72.
Conştiinţa, spre deosebire de voinţă, implică prevederea rezultatelor concrete ale faptei ilicite de
către autorul acesteia, precum şi reprezentarea pe plan mental a relaţiei cauzale dintre actul de
conduită şi rezultatul material produs prin săvârşirea actului ilicit.
Pentru a contura nevinovăţia, vinovăţia trebuie să aibă un caracter conştient (rezultatul unei gândiri
normale) şi să fie liber exprimată (adică să urmărească realizarea unui anumit scop sau să îl
presupună, în cunoştinţă de cauză).

Formele vinovăţiei – Intenţia şi culpa73

Pe plan legislativ, în Codul Penal este consacrată expres intenţia directă şi cea indirectă.
Infracţiunea este săvârşită cu intenţie directă dacă infractorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei
sale. Intenţia indirectă este situaţia subiectul prevede rezultatul şi deşi nu-l urmăreşte acceptă
posibilitatea producerii lui.
Culpa reprezintă atitudinea subiectivă a autorului faptei ilicite faţă de propria sa faptă şi rezultatul
pe care în mod obiectiv acesta este apt să îl prevadă (include elementul de prevedere, adică
reprezentarea consecinţelor negative ale faptei pe planul conştiinţei).
Neglijenţă, imprudenţă, nepricepere, neatenţie sunt modalităţi ale culpei fără prevedere. Alături de
acestea există şi culpa cu prevedere, foarte des identificată în doctrină cu intenţia indirectă. Culpa
îşi are reglementarea în dreptul civil şi în dreptul penal, având acelaşi conţinut însă sfere diferite.
Dacă subiectul nu poate prevedea rezultatul ilicit al acţiunii sale, deşi în mod normal al trebui şi ar
putea să îl prevadă, vorbim de imprudenţă. Despre aceeaşi formă de vinovăţie vorbim şi în situaţia
în care subiectul prevede rezultatul faptei dar nu-l acceptă, socotind fără temei, că nu se va produce.
Neglijenţa reprezintă omiterea luării precauţiilor cerute de îndeplinirea unei obligaţii de care este
ţinut subiectul. Caracteristica principală a acesti forme de vinovăţie este că se poate realiza numai în
72
Dogaru, I, Valenţele juridice ale voinţei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.9-13, 242-
73
Basarab, M., Drept penal, Partea generală, 1997:174- 196
legătură cu îndeplinirea unor acte pozitive pe care o persoană are datoria să le efectueze; deci,
implică neprevederea rezultatului ilicit , precum şi obligaţia acestuia sau posibilitatea lui de a
prevedea acel rezultat (de exemplu neglijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti).
Nepriceperea reprezintă inaptitudinea de a exercita în mod corect o profesie sau o activitate care
presupune cunoaşterea unor principii, reguli, procedee tehnice, precum şi o anumită abilitate
profesională, un anumit nivel de cunoştinţe de specialitate, o anumită cunoaştere a acestora, precum
şi utilizarea unor mijloace adecvate activităţii sau specialităţii respective (de regulă poate atrage
răspundere juridică în temeiul C.Muncii).
Neatenţia, ca formă de vinovăţie, nu exonerează de răspundere pe cel care comiţând un act ilicit,
pretinde că nu a văzut sau nu a înţeles ceea ce în mod normal putea şi trebuia să înţeleagă
(neobservarea sau neînţelegerea unor împrejurări care au dus la săvârşirea faptului ilicit se
datorează lipsei sale de atenţie)

Principiile răspunderii juridice sunt următoarele74:

- principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie – se poate aplica o sancţiune autorului
faptei doar atunci când este vinovat de nerespectarea unei norme juridice şi doar în limitele
vinovăţiei sale;
- principiul răspunderii personale – răspunderea juridică acţionează direct numai faţă de persoana
vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Excepţii constau din „răspunderile pentru fapta altuia” – de
pildă, prevederile art. 1000 Cod civil cu privire la răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate
de copiii lor minori care locuiesc cu dânşii; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii, respectiv, ucenicii care se află sub supravegherea lor, răspunderea
pentru fapta lucrului, răspunderea pentru fapta animalului, răspunderea pentru ruina edificiului.
- Principiul justeţei sancţiunii – sancţiunea aplicată trebuie să fie proporţională cu gravitatea faptei,
cu gradul de pericol social al faptei, cu atitudinea făptuitorului etc.
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere – sancţiunea trebuie aplicată autorului faptei ilicite cât
mai aproape de momentul săvârşirii faptei pentru a-şi putea atinge scopul urmărit: reparatoriu,
educativ, preventiv.
- Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii – la baza acţiunii de tragere la
răspundere juridică trebuie să stea legea, ca unic temei al tragerii la răspundere juridică
- Principiul răspunderii numai pentru faptele ilicite – presupune realizare condiţiei ilicităţii faptelor
umane, legea nesancţionând orice conduită umană, ci doar acea conduită de natură a produce
consecinţe negative, oprite de regula de drept şi prevăzute în actele normative în vigoare
- Principiul non bis in idem pretinde ca cel care prin conduita sa a nesocotit ordinea de drept să
răspundă o singură dată pentru faptele săvârşite. Acest principiu nu exclude însă posibilitatea
intevenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană, când prin
fapta săvârşită se încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită (pot fi cumulare
răspunderea penală cu răspunderea civilă, răspunderea penală cu răspunderea disciplinară,
răspunderea disciplinară cu răspunderea administrativă).
Acest ultim principiu75 nu acţionează în situaţia în care ne aflăm în una dintre ipotezele de înlocuire
a răspunderii penale cu răspunderea administrativă sau disciplinară, deoarece, fiind vorba de o
alternativă a unor răspunderi înlocuitoare, cumularea este exclusă pentru una şi aceeaşi faptă.

Formele răspunderii juridice

Constituie forme ale răspunderii juridice în funcţie de criteriul scopului urmărit prin declanşarea ei
răspunderea cu caracter reparator şi răspunderea cu caracter sancţionator.
În funcţie de criteriul raportului juridic generat prin fapta ilicită, sunt forme ale răspunderii juridice:
 infracţiunile – fapte care prezintă pericol pericol social, săvârşite cu vinovăţie şi
prevăzute de legea penală (art.17 Cod Penal)

74
Sida, A., Introducere în teoria generală a dreptului, 1998, Barac,L., 2009: 248-249

75
Consacrat în dreptul procesual penal şi în dreptul civil şi procesual civil
  contravenţiile – fapte săvârşite cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus decât
al infracţiunii, ce constituie de regulă încâlcări ale dreptului administrativ
 abaterea disciplinară – faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau
inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale,
regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă
aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici (art.263, alin2 C.
Muncii)
 răspunderea patrimonială – o răspundere civilă ce poate fi contractuală, sau o
răspundere delictuală – când s-a săvârşit o faptă ilicită, faţă de o altă persoană în afara
oricărui cadru contractual
 răspunderea materială – când s-au cauzat pagube unei instituţii, organizaţii, societăţi
de către personalul propriu, în legătură cu activitatea lor profesională.
O clasificare a formelor de răspundere juridică aşa cum sunt cunoscute în sistemul de drept:
- răspundere penală – formă a răspunderii juridice specifică dreptului penal, care se
declaşează în situaţia încălcării unei norme de drept penal (faptul ilicit îmbracă obligatoriu
forma unei infracţiuni; răspunderea penală are la bază vinovăţia; se referă exclusiv la fapta
comisă; ideea de pedeapsă şi caracterul personal al pedepsei76)
- răspunderea civilă – vizează raporturile ce se nasc între victima unui fapt ilicit
păgubitor şi autorul acestui fapt (nu se exercită din oficiu împotriva autorului faptelor
ilicite, ci numai la stăruinţele titularului dreptului subiectiv lezat); C. Civil face distincţia
între răspunderea contractuală (conduită ilicită în raport cu normele juridice ce
reglementează un contract preexistent între victimă şi făptuitor) şi răspunderea delictuală 77
(vizează o conduită ilicită în raport cu normele juridice ce prescriu reguli generale,
adresate tuturor membrilor societăţii).
- răspunderea administrativă – formă a răspunderii juridice specifică dreptului
administrativ care se declaşează în situaţia încălcării unor norme de drept administrativ.
- răspunderea specifică dreptului muncii – cunoscută sub următoarele forme:
patrimonială, penală, contravenţională, disciplinară. Aceste forme vizează dreptul munii şi
presupun existenţa unui contract de muncă între autorul faptei ilicite şi parea vătămată şi
necesitatea ca fapta ilicită să fie săvârşită în timpul executării contractului de muncă şi să
aibă legătură cu munca prestată de angajat.
a) Răspunderea disciplinară, reglementată în cap. II, al Titlului XI, C. Muncii (art. 263-268) este o
formă a răspunderii juridice care se declanşează în ipoteza în care salariatul săvârşeşte o abatere
disciplinară definită ca „o faptă în legătura cu munca şi care constă într-o acţiune/ inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul
intern, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi
dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Sancţiunile disciplinare pentru asistenţii sociali sunt
prevăzute în Codul deontologic al asistenţilor sociali.
b) Răspunderea patrimonială urmează regulile răspunderii civile contractuale, fiind reglementată de
cap. III al aceluiaşi titlu din C. Muncii. Codul Muncii vizează răspunderea patrimonială a
angajatorului de a-l despăgubi pe salariatul care a suferit un prejudiciu material saau moral din
culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, cu
precizarea că în cazul în care angajatorul a plătit despăgubirea, acesta ăşi va recupera suma aferentă
de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţiile legii. Răspunderea patrimonială a salari-
aţilor – salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
C. Muncii prevede şi cauzele care înlătură această formă de răspundere – atunci când pagubele au
fost provocate de forţa majoră sau alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate, precum şi a
pagubelor care se încadrează în riscul normal al serviciului, ipoteze în care salariaţii nu răspund
patrimonial.
76
A se vedea art. 17, 18, 181, 19 C. Penal
77
A se vedea Pop, L., 2000 şi dispoziţiile Codului civil privind răspunderea civilă, art. 1349-1350
c) Capitolul IV Tilul XI, C.Muncii reglementează răspunderea contravenţională (art. 276) a
angajatorului (faptele ce constituie contravenţie şi sancţiunile ce se aplică). Prin aceste prevederi se
sancţionează, ca exepmlu, primirea la muncă a persoanelor fără încheierea unui contract individual
de muncă. În textul actualulului cod al muncii este sancţionat şi salariatul care prestează munca fără
forme legale (art.276, alin (1), lit. e1). De asemenea este sancţionată şi nerespectarea obligaţiei de a
înregistra demisia salariatului (art.276, alin(1), lit.m).
d) Răspunderea penală a angajatorului (art.277–art.280, Cap.V, Titlul XI, C. Muncii) – neexecutarea
hotărârilor judecătoreşti definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresate angajatorului de către partea interesată; nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive privind reintegrarea în muncă a unui salariat; încadrarea în muncă a minorilor cu
nerespectarea condiţiilor legale de vârstă sau folosirea acestora pentru prestarea unor activităţi cu
încălcarea prevederilor de muncă al minorilor; stabilirea, în mod repetat, pentru salariaţii încadraţi
în baza contractului individual de muncă a unor salarii sub nivelul salariului minim brut garantat în
plată..

Cauzele exoneratoare de răspundere pot fi cauze care exclud caracterul ilicit al faptei şi cauze care
înlătură răspunderea juridică.

a) Cauzele care înlătură răspunderea penală78sunt cazuri expres prevăzute în lege care înlătură
caracterul ilicit al faptei, şi implicit, răspunderea persoanei vinovate şi alte cauze care, fără a
înlătura caracterul ilicit al faptei, înlătură răspunderea pentru fapta săvârşită prin încălcarea unei
norme juridice. Aceste cauze trebuie cunoscute de către un asistent social chemat să asiste o
persoană care a săvârşit o faptă penală.
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei următoarele (art. 44-51 C. Penal):
 legitima apărare – există atunci când fapta ilicită a fost săvârşită pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui care a săvârşit fapta ilicită
sau împotriva altuia sau împotriva unui interes public, şi care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat sau interesului public
 starea de necesitate – săvârşirea unei fapte ilicite pentru a salva de la un periscol
iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei
care a săvârşit fapta ilicită, a altuia sau un bun important al său sau al altuia, ori un interes
public
 constrângerea fizică şi constrângerea morală – nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu
i-a putut rezista (art. 46 alin. (1)), şi fapta săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru fapta făptuitorului ori a altuia şi care nu
putea fi înlăturat în alt mod (alin.2)
 cazul fortuit – situaţia în care fapta ilicită săvârşită constituie consecinţa unei
împrejurări care nu putea fi prevăzută
 iresponsabilitatea – făptuitorul în momentul săvârşirii faptei, din cauza alienaţiei
mintale sau din alte cauze, nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau nu
putea fi stăpân pe ele
 beţia – dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea din motive
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe
 minoritatea făptuitorului – fapta este săvârşită de un minor care la data comiterii
acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal. Din punct de vedere civil,
susţinătorii legali răspund pentru pagubele produse de copiii lor minori aflaţi sub
supravegherea lor, iar în dreptul penal, potrivit art. 99 minorul care nu a împlinit 14 ani nu

78
Codul penal prevede şi circumstanţele, care fără a înlătura caracterul penal al faptei şi răspunderea penală a
fătuitorului, sunt considerate atenuante sau agravante, modificând condiţiile de aplicare a pedepselor penale.
 răspunde penal, minorul cu vârsta între 14- 16 ani, răspunde penal dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal79
 eroarea de fapt – făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei nu cunoştea existenţa
unei situaţii, stări sau împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei.
Deşi există în situaţiile anterioare o faptă ilicită, un rezultat periculos sau vătămător, un raport de
cauzalitate între faptă şi rezultat şi un subiect care a săvârşit fapta ilicită, caracterul ilicit al faptei
este înlătural deoarece lipseşte vinovăţia autorului.

b) Sunt cauze care înlătură răspunderea juridică, fără a exclude caracterul ilicit al faptei80
următoarele:
 Amnistia – act de clemenţă acordat de către Parlamentul României, prin lege
organică, privitor la unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ,
prin care în temeiul unor condiţii anume prevăzute de lege, se înlătură răspunderea penală,
executarea pedepsei sau alte consecinţe ale condamnării, din considerente social-politice şi
din raţiuni de politică penală.
 Graţierea – actul de clemenţă acordat prin lege organică sau decret al Preşedintelui
României (după cum este colectivă sau individuală), prin care se înlătură în totalitate sau în
parte, condiţionat sau nu, executarea pedepsei ori se comută în una mai uşoară, din raţiuni
superioare celor care ar justifica executarea pedepsei aplicate sau care urmează a se aplica
pentru infracţiuni săvârşite până la data aplicării actului
 Prescripţia – cauză care înlătură răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită,
în anumite condiţii, datorită trecerii unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, socotit
de la data săvârşirii infracţiunii respective.

Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia reprezintă de asemenea cauze care înlătură
răspunderea penală.

c) Cauze exoneratoare de răspunderea civilă, materială, administrativă şi disciplinară

În materia răspunderii civile delictuale au valoare de cauze care înlătură răspunderea civilă delictuală
următoarele împrejurări: cazul fortuit, forţa majoră, fapta unei terţe persoane, fapta victimei. În
materia răspunderii civile contractuale cazul fortuit, forţa majoră, faptul creditorului, faptul unui terţ
constituie cauze exoneratoare de răspundere81.
În materia răspunderii disciplinare din dreptul muncii sunt cauzele sunt tratate global, împreună cu
cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei82, fiind preluate, fie din dreptul civil, fie din dreptul
penal.

Sintetizând, în domeniul asistenţei sociale pot răspunde juridic asistenţii sociali, dar şi personalul
voluntar în situaţiile în care faptele săvârşite de aceştia aduc atingere intereselor clienţilor sau
prejudiciază instituţia în care aceştia îşi desfăşoară activitatea profesională. Răspunderea poate fi
disciplinară, civilă, admnistrativă (dacă de exemplu asistentul social are statutul de funcţionar
public) şi penală. Pot răspunde juridic atât persoanele juridice acreditate cât şi persoanele fizice
autorizate, cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale.
Răspund juridic şi părinţii sau susţinătorii legali ai copilului în situaţia în care prin
acţiunile/inacţiunile lor aduc atingere interesului superior al acestuia, sau sunt prejudiciaţi terţi prin
acţiunile minorului (de exemplu decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, pedeapsa închisorii
sau amenzii în cazul infracţiunilor prevăzute în C.penal, al căror subiect pasiv este minorul,
răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele săvârşite de copiii lor minori).

79
A se vedea art. 109 Cod Penal
80
A se vedea Titlul VII, Cod penal
81
A se vedea C.civil, Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul IV Răspunderea civilă
82
Ghimpu, Ţiclea, 1998:.77
Pot răspunde juridic şi beneficiarii de prestaţii sociale şi servicii sociale, dacă nu respectă obligaţiile
ce le incumbă în această calitate, iar prin nerespectare dobândesc foloase necuvenite (de exemplu în
situaţia prin care prin dispoziţiile unor legi speciale ce reglementează acordarea diferitelor prestaţii
sociale este prevăzută în sarcina beneficiarului obligaţia de a informa periodic sau ori de câte ori
intervine modificare a situaţiei socio-economice a acestuia).
 Unitatea tematică 3
Norme juridice de protecţie în unele domenii ale asistenţei sociale

În art. 104, Titlul III, Cartea I, Codul civil se precizează că orice măsură de ocrotire a persoanei
fizice se stabileşte numai în interesul acesteia. Persoanele ocrotite prin măsuri speciale, în acord cu
actul normativ menţionat sunt: minorii şi incapabilii, care din cauza bătrâneţii, a bolii şi a altot
motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile ori să îşi apere interesele în mod
corespunzător.
Reiterez misiunea asistenţei sociale este de a interveni în favoarea persoanelor defavorizate,
marginalizate sau cu risc de excluziune socială, prin oferirea de sprijin în vederea obţinerii
condiţiilor unei vieţi decente, prin susţinerea dezvoltării propriilor capacităţi şi competenţe, în
vederea integrării lor sociale corespunzătoare. Fiecare domeniu al asistenţei sociale răspunde
nevoilor specifice unui anumit tip de populaţie. În funcţie de grupul ţintă de clienţi, putem distinge
următoarele sfere de activitate specifice muncii de asistenţă socială: asistenţa socială a copiilor în
dificultate, asistenţa socială a persoanelor cu disabilităţi, asistenţa socială a persoanelor dependente
de o substanţă, asistenţa socială paleativă, munca cu persoanele vârstnice, asistenţa socială
şomerilor, asistenţa şi protecţia persoanelor aflate în situaţie de sărăcie sau expuse riscului
excluderii sociale etc.
Vom prezenta sintetic în continuare normele juridice de ocrotire destinate unor categorii de
persoane care pot fi subiecţi ai raporturilor juridice de asistenţă socială: copiii, persoanle cu
disabilităţi, persoanele vârstnice şi ocrotirea bolnavilor psihici, dar care sunt şi subiecţii intereselor
ocrotite în sensul reglementărilor C. civil. Sunt descrise sintetic ocrotirea copiilor, persoanelor cu
disabilităţi, a persoanelor vârstnice şi persoanelor cu tulburări psihice.

3.1. Norme juridice care protejează copiii

Asistenţa socială şi protecţia copilului cosiderăm că este unul dintre domeniile asistenţei sociale
cel mai bine şi rapid iniţiat în contextul sistemului naţional de asistenţă socială.
În conformitate cu art. 4 lit.a) din Legea nr. 272/2004 prin copil se înţelege o persoană care nu
a împlinit 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii. În toate
demersurile şi deciziile legale ce privesc copiii, prevalează principiul interesului superior al
copilului.

Cadrul legal83:
a) internaţional: Convenţia privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală ONU în
1989, ratificată prin Legea nr.18/1990, Convenţia de la Haga din 25 nov. 1980 privind aspecte civile
ale răpirii internaţionale de copii, ratificată prin Legea nr. 100/1992, Convenţia Europeană în
materia adopţiei de Copii, încheiata la Strasbourg la 24 aprilie 1967 ratificată prin Legea 15 din 25
martie 1993, Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,
încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată prin Legea 84/1994, Convenţia Europeană asupra
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată în 1975, ratificată de România prin
Legea nr.101/1992.
b) Intern: Codul Civil, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
Codul Penal, H.G. nr. 1439/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârşit o
faptă penală şi nu răspunde penal, Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, Ordinul
nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în
domeniul protecţiei drepturilor copilului. Dispoziţiile Codului civil în vigoare au abrogat
dispoziţiile Codului familiei, unele articole din Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.273/2004; este
important să reţinem faptul că dispoziţiile acestor reglementări acţionează, la acest moment, din
83
Enumerarea nu este exhaustivă şi nu exclude coroborarea textelor legale
punctul nostru de vedere, coroborativ şi fără a se contrazice. Acest aspect contribuie la garantarea
eficienţei sistemului de protecţie a copilului, în mod integrat.
Principalele modalităţile de ocrotire a copilului în România, în acord cu legislaţia în vigoare,
sunt:
 Ocrotirea minorilor prin părinţi
 Tutela
 Protecţia specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi:
 Plasamentul
 Plasamentul în regim de urgenţă
 Supravegherea specializată
 Protecţia minorilor prin mijloace de drept penal
 Ocrotirea minorului prin adopţie.

3.1.1. Ocrotirea minorilor prin părinţi

Fără a invoca literatura de specialitate în care s-a scris foarte mult despre acest aspect, ocrotirea
copilului de către părinţi este modalitatea principală şi dezirabilă pentru îngrijirea, creşterea şi
protejarea copilului. De altfel, acest aspect este clar precizat şi în textul Legii nr.272/2004, care
reprezintă textul legal de bază în materie de protecţie a copilului: răspunderea pentru creşterea şi
asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor (art. 5 alin.2), şi abia în subsidiar
autorităţilor în domeniu; statul intervine complementar.
Principiile de drept care guvernează autoritatea părintească sunt stipulate în Codul civil, iar
Legea nr.272/2004 reiterează obligaţiile părinţilor în raport cu drepturile copilului. Reţinem
următoarele principii:
1. Drepturile şi îndatorile părinteşti se realizează fără a se face deosebire dacă copiii sunt
rezultaţi din căsătorie sau din afara căsătoriei (Egalitatea de tratament juridic între copiii
din căsătorie, din afara acesteia ori rezultaţi din adopţie)84
2. Exercitarea autorităţii părinteşti se face doar în interesul superior al copilului, cu respectul
datorat persoanei acestuia85
3. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea autorităţii părinteşti, părinţii exercitând
împreună şi în mod egal autoritatea părintească86
4. Independenţa patrimonială sau separaţia de patrimoniu între părinţi şi copii87
5. Dreptul de supraveghere şi control al instanţei de tutelă privind modul în care părinţii îşi
exercită drepturile şi îndatoririle.88
Din punct de vedere didactic89, putem clasifica drepturile şi îndatoririle părinteşti (sau
conţinutul ocrotirii părinteşti, dacă avem în vedere elementele raportului juridic de ocrotire) în două
categorii – personale (care privesc persoana minorului) şi patrimoniale (bunurile copilului).
84
art.260, Titlul I, Cartea a II-a, Codul civil
85
art.483, alin (2), Titlul IV, Cartea a II-a, Codul civil, art. 2, art. 31 alin.2, Legea 272/2004.
86
art. 483, alin.(3), Titlul IV, Cartea aII-a, Codul civil; Autoritatea părintească – ambii părinţi răspund pentru creşterea
copiilor lor minori; art. 487, Titlul IV, Cartea a II-a, Cod Civil – Conţinutul autorităţii părinteşti – părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei
sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaşte acestuia; art.503, alin.(1), Titlul IV, Cartea a II-a, Codul civil – Modul de exercitare a autorităţii părinteşti –
Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească; art. 31 alin. 1, Legea 272/2004
87
art.500, Titlul IV, Cartea a II-a, Codul civil, Independenţa patrimonială - Părintele nu are nici un drept asupra
bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere
88
art. 508, alin.(1), Capitolul IV, Titlul IV, Cartea aII-a, Codul civil – condiţiile decăderii din exerciţiul drepturilor
părinteşti – instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului
poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau
dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al
copilului.
89
Voiculescu, L. 2006:46-47
 1. din punct de vedere personal
- Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui
fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit
propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi
sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia;
Îngrijirea persoanei copilului comportă trei prerogative deosebite: obligaţia de a creşte copilul, de a
se ocupa de dezvoltarea şi sănătatea lui fizică şi de a se ocupa de educarea lui, de a se îngriji de
învăţătura şi pregătirea lui profesională, părinţii având obligaţia de a exercita împreună şi în mod
egal autoritatea părintească (art. 483, 487, 503 din C. civil). Sunt interzise măsurile disciplinare
aplicate copilului (art.489, C. civil), ce aduc atingere demnităţii copulului.

2. din punct de vedere patrimonial

- Principiul independenţei patrimoniale (părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi
nici copilul asupra bunurilor copilului – art. 500 C. Civil). Părinţii au dreptul şi obligaţia de a
admnistra bunurile copilui minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data la care copilul
împlineşte 14 ani; după împlinirea vârstei de 14 ani, copilul ăşi poate exercita singur drepturile şi
obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, pentru a-l apăra împotriva abuzurilor
din partea terţilor (art. 43, art. 41 alin.2, C. civil).
- Principiul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori (obligaţia în solidar a
părinţilor de a da întreţinere copilului lor minor, de a-i asigura condiţiile necesare educării, creşterii şi
pregătirii profesionale, de a-şi întreţene copilul devenit major dacă se află în continuarea studiilor
până la terminarea lor, fără însă a se depăşi vârsta de 26 de ani ) (art.449, C.civil).
Pentru a îndeplini aceste îndatoriri, C.civil (art. 92 alin.1-4) prevede că minorii care nu au
dobândit capacitate de execiţiu au domiciliul şi locuiesc efectiv cu părinţii. Dacă părinţii locuiesc
separat, şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă va decide după
ascultarea prealabilă a părinţilor şi a copilului (dacă acesta a împlinit 10 ani), dar şi în acord cu
interesele copilului. În situaţia în care numai unul dintre părinţi săi îl reprezintă ori în cazul în care
copilul se află sub tutelă, domiciliul copilului este la reprezentantul său legal. Prin excepţie, sunt
prevăzute situaţii în care domiciliul părinţilor poate fi la bunici, rude, persoane de încredere, cu
consimţământul acestora ( cazurile speciale sunt prevăzute la art 93 C.civil – copil lipsit temporar
de ocrotirea părinţilor). De asemenea în cazul instituirii unor măsuri de protecţie specială sau a
lipsirii de ocrotirea părintească, domiciliul copilului se află la instituţia de ocrotire sau la persoana
căreia i-a fost dat în plasament (art.93 C.civil). Precizăm faptul că unul dintre drepturile copilului
este cea de a creşte alături de părinţii lui (art. 30 Legea nr. 272/2004).
Neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti sunt soluţionate prin hotărârea instanţei de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi, dar şi pe
copil, dacă acesta a împlinit 10 ani şi ţinând cont de concluziile raportului din ancheta psiho-socială
(art.486 C.civil).
În cazul în care părinţii nu îşi îndeplinesc drepturile şi îndatorile faţă de copiii lor minori,
aducând atingere interesului superior al copilului, intervine răspunderea părinţilor. Părinţii pot
răspunde penal, contravenţional, civil, administrativ. Menţionăm infracţiunile susceptibile de a fi
săvârşite de către părinţi: abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului, nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului şi punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a
se îngriji90. Sancţiunile prevăzute de Codul penal pentru aceste infracţiuni sunt pedeapsa închisorii
sau amenda. Răspunderea părinţilor poate interveni şi în situaţia neîndeplinirea îndatoririlor cu
privire la bunurile copilului (C. penal, art. 214 gestiunea frauduloasă). Răspunderea administrativă a
părinţilor poate fi angajată în temeiul Legii 61/1991 91, cu modificările ulterioare (constituie
contravenţii alungarea copilului din locuinţa comună, determinarea copilului să apeleze la mila

90
A se vedea Titlul IX, Infracţiuni contra familiei, art. 305-307, şi art. 314 Cod Penal
91
Legea nr. 61/1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice; ultimele acte modificatoare: Legea nr. 265/2004, Legea nr. 355/2004, Legea nr. 234/2008 publicată în MOF nr.
750 din 06/11/2008.
publicului etc). De asemenea în cap. XII al Legii nr.272/2004 sunt prevăzute faptele
părinţilor/reprezentantului legal al copilului ce atrag răspunderea acestora (îndemnul ori înlesnirea
practicării cerşetoriei de către un minor, este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 3 ani). În codul civil
este reglementată răspunderea civilă delictuală a părinţilor.
Conform art. 508 alin.1 C.civil, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti se pronunţă de
către instanţa de tutelă, la cerea autorităţilor admnistraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului, dacă pârintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele
tratamente aplicate acestuia, prin consum de alcool şi stupefiante, prin purtare abuzivă, prin
neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingere gravă a interesului superior al
copilului. Cererea se judecă în regim de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de
anchetă psiho-socială, cu participarea obligatorie a procurorului.
O instituţie juridică nou introdusă, cu efecte asupra ocrotirii juridice a copilului este consiliul de
familie (Secţiunea 3, Capitolul II, Titlul III, Cartea I, C.civil). art. 124-132 C.civil reglementează
rolul consiliului de familie, dispoziţiile aplicabile, atribuţiile specifice, funcţiile şi componenţa
consiliului de familie. Sunt prevăzute de asemenea situaţiile în care consiliul de familie poate fi
înlocuit şi situaţia de imposibilitate a constiturii consiulului de familie. Această instituţie juridică are
rolul de a supraveghea modalitatea în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile copilului. Dat fiinf faptul că nu se va institui consiliul
de familie în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament a minorului şi alte măsuri
de protecţie specială prevăzute de lege, vom caracteriza această instituţie juridică în subcapitolul
dedicat ocrotirii minorului prin tutelă.

3.1.2. Ocrotirea minorului prin tutelă

Legea nu defineşte tutela în mod expres, ci precizează situaţiile şi condiţiile instituirii tutelei.
Privită ca instituţie juridică, tutela minorului constă în ansamblul dispoziţiilor legale ce
reglementează ocrotirea minorului printr-o altă persoană decât părinţii săi92.
Sediul materiei: Cartea I, Titlul III, capitolul II art.110-123, art.133-163 C.civil, Legea nr.
272/2004 art. 40-42 (cap. II , Secţiunea a 2-a). Dipoziţiile Codului civil în vigoare au abrogat
Decretul nr.31/1954 ce conţinea prevederile legale cu privire la instituţia tutelei. Sunt introduse
sintagmele de „instanţă de tutelă” (art.107) şi „consiliu de famile” (art.124-132), ambele cu atribuţii
în materia ocrotirii minorului prin tutelă. Instanţa de tutelă are competenţă de soluţionare în toate
litigiile privind ocrotirea persoanei fizice, precum şi în aplicarea dispoziţiilor măsurile de ocrotire a
copilului prevăzute în legi speciale. Normele ce reglementează tutela sunt norme imperative.

Caracteristicile tutelei :
- Tutela minorului se instituie în următoarele situaţii: ambii părinţi sunt după caz decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, sai li s-a aplicat pedeapsa penală a
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi
judecătoreşte morţi. Se poate institui şi în situaţia în care, la încetarea adopţiei, instanţa hătărăşte că
instituirea unei tutele este în interesul minorului (art.110 C. civil).
- Poate fi desemnat un tutore unic sau mai mulţi tutori; în această ultimă situaţie intanţa de
tutelă va hotărî cine va fi tutorele (va lua în considerare situaţia materială, dar şi garanţiile morale
ale potenţialilor tutori) (art.115, C.civil).
- Desemnarea tutorelui se poate realiza de către părinte (art.114 C.civil) şi de către instanţa de
tutelă în lipsa unui tutore desemnat de către părinţi (art.118 C.civil).
a) desemnarea tutorelui de către părinte se realizează prin act unilateral sau contract de mandat,
încheiate în formă autentică, sau prin testament. Desemnarea nu poate fi făcută de părintele care în
momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie.
b) numirea tutorelui de către instanţă intervine în lipsa unui tutore desemnat; instanţa va numi
cu prioritate o rudă sau un afin, prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această

92
Mureşan, M., Boar, A., Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997 :110
sarcină şi ţinând cont de relaţiile personale, apropierea domiciliilor, situaţa materială, garanţiile
morale ale celui chemat la tutelă.
- Tutorele este numit de către instanţa de tutelă, prin încheiere definitivă, cu acordul acestuia.
Sarcina tutelei nu poate fi refuzată în situaţia în care desemnarea tutorelui s-a făcut prin mandat,
decât în situaţiile expres prevăzute de lege: persoana care a împlinit 60 de ani, femeia însărcinată
sau mama unui copil mai mic de 8 ani, cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii sau persoana
care din cauza bolii, infirmităţii, activităţii desfăşurate, depărtării domiciliului de locul unde se află
bunurile minorului sau alte motive întemeiate ce îl împiedică să îndeplinească sarcina tutelei (art.
120, alin.2 C.civil). Oricare dintre aceste împrejurări survine în timpul tutelei, tutorele poate cere
înlocuirea, iar instanţa de tutelă va decide în regim de urgenţă (art.121, C.civil).
- Tutela este o sarcină gratuită – tutorele nu este remunerat. Cu toate acestea, C. Civil prevede o
excepţie de la aceasta- art. 123 alin. 2 în care se precizează faptul că tutorele poate fi îndreptăţit să
ceară pe perioada exercitării sarcinilor tutelei la o remunerare, care nu poate depăşi 10% din
veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie poate
modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.
- Are caracter personal – nu poate fi transmisă de către tutore altei persoane şi nici nu poate fi
exercitată prin reprezentare93. Dar, legislaţia în vigoare prevede posibilitatea ca instanţa de tutelă, cu
avizul consiliului de familie, să decidă ca admnistrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a
acestuia, să fie încredinţată unei persoane fizice sau juridice specializate (art.122, alin.2, C.civil).
- Este o sarcină obligatorie – o dată instituită, sarcina tutelei nu poate fi refuzată, decât în
condiţiile anume precizate în lege.
- Tutela constituie o sarcină socială
- Se exercită numai în interesul minorului.
Din punct de vedere procedural, instituirea tutelei se impune ori de câte ori minorul este lipsit
de ocrotirea părintească. În vederea ocrotirii intereselor minorului şi al intervenţiei precoce în
sprijinul ocrotirii minorului lipsit de ocrotirea părintească, Codul civil în vigoare (art.111 lit.a-d)
desemnează persoanele cărora le incumbă obligaţia înştiinţării instanţei de tutelă, şi anume:
persoanele apropiate minorului, administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul, serviciul
de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, notarul public, în situaţiile de
deschidere a unei proceduri succesorale, instanţele judecătoreşti cu prilejul condamnării la pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti şi organele admnistraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire şi
orice altă persoană ce are cunoştinţă de cazuri în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor.
Tutela încetează în următoarele situaţii: majoratul minorului, decesul minorului, au încetat
motivele pentru care a fost instituită tutela. Încetarea funcţiei unui anumit tutore intervine prin
decesul acestuia sau înlocuirea lui. Îndepărtarea tutorelui se produce în următoarele situaţii:
săvârşeşte un abuz, neglijenţă gravă, fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, sau nu îşi
îndeplineşte mulţumitor sarcina (art. 158 C.civil). În astfel de situaţii operează răspunderea tutorelui
– penală, administrativă, civilă (în aceleaşi condiţii ca răspunderea părinţilor).
Din punct de vedere procedural, reţinem obligativitatea ascultării copilului care a împlinit 10
ani. De asemenea, minorul care a împlinit vârsat de 14 ani poate face plângere la instanţa de tutelă
cu privire la actele su faptele tutorelui păgubitoare pentru minor (art.155 alin.1, C.civil).

Tutorele poate fi orice persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă se se află într-unul din
cazurile de incompatibilitate anume prevăzute de lege (art. 112 alin.1 C.civil). Situaţiile de
incompatibilitate sunt expres prevăzute în art. 113, alin.1 lit.a-g. Astfel nu pot fi numiţi tuore
minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă, persoana decăzută
din exerciţiul drepturilor părinteşti/declarat incapabil de a fi tutore, cel care exercitând o tutelă a fost
îndepărtat din aceasta (situaţii prevăzute în art.158, C.civil), cel căruia i s-au retrâns exerciţiul unor
drepturi civile (în temeiul legii, prin hotărâre judecătorească, pentru cel cu rele purtări reţinute astfel
de către o instanţă judecătorească), cel aflat în stare de insolbabilitate, cel care nu poate îndeplini
sarcina tutelei din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, cel înlăturat prin înscris
93
Mureşan, M., Boar, A., op.cit. 1997:111
autentic sau testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea
părintească. În situaţia în care tutore chemat la sarcina tutelei este temporar împiedicat în
exercitarea atribuţiilor, pe o perioadă de 6 luni instanţa de tutelă desemnează un tutore provizoriu (a
se vedea art.116 alin.1-3 C.civil). Numirea tutorelui se face cu acordul acestuia, de către instanţa de
tutelă. Funcţia tutorelui încetează în cazul decesului acestuia, prin îndepărtarea acestuia de la
sarcina tutelei sau survin unul dintre cazurile ce impun înlocuirea tutorelui (art.157 alin.2, C.civil).
În ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle tutorelui precizăm legiuitorul face distincţie între
exercitarea tutelei cu privire la bunuriele minorului şi cele cu privire la bunurile minorului. În ceea
ce priveşte persoana minorului, măsurile se iau de către tzutore cu avizul consiliului de familie, cu
excepţia celor ce vizează măsurile curente. De exemplu, nu poate fi schimbat de către tutore felul
învăţăturii sau al pregătirii profesionale pentru minorul care nu a împlinit 14 ani, decât cu
încuviinţarea instanţei de tutelă (art.138 alin.1, C.civil). În ceea ce priveşte bunurile minorului,
drepturile şi îndatorile tutorelui sunt diferenţiate în funcţie de vârsta minorului: dacă minorul nu a
împlinit 14 ani – tutorele îl reprezintă în actele juridice, respectic minorul are între 14-18 ani –
tutorele încuviinţează actele juridice ale minorului (pentru detalii a se vedea art. 140-142). Şi în
exercitarea acestor atribuţii de către tutore un încuviinţarea anumitor măsuri se realizează numai cu
avizul consiliului de familie sau cu încuviinţarea instanţei de tutelă. Dacă tutela este exercitată de
ambii soţi, aceştia răspund împreună pentru exercitarea atribuţiilor tutelei (art. 135 alin.1). Instanţa
de tutelă este cea care efectuează controlul continuu asupra modului în care tutorele, dar şi consiliul
de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia (art.151 alin. C.civil).

Curatela specială. Art. 150 şi 159 din C.civil reglementează situaţiile în care instanţa de tutelă
poate numi un curator special, în vederea ocrotirii interesului major al minorului. Astfel ori de câte
ori între tutore şi minor apar interese contrare, care însă nu sunt dintre cele prevăzute la înlocuirea
tutorelui, sau dacă din cauza bolii sau altor motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un
anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuvinţează, sau în
situaţiile de moarte a tutorelui sau îndepărtare a lui, până la nhunmirea unui nou tutore, instanţa de
tutelă poate numi un curator special.

Punerea sub interdicţie a minorului. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot fi pusşi sub
interdicţie, dacă nu au discernământ din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale (art. 164 alin.1-2
C.civil). Dacă la data punerii sub interdicţie judecătorească minorul se afla sub ocrotirea părinţilor
rămâne sub această până la data la care devine major, fără a i se numi un tutore. Dacă la data când
minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă îi va numi
un tutore. În cazul minorului pus sub interdicţie, tutorele este în drept să ceară înlocuirea sa după 3
ani (art.173 alin.1 C.Civil).

3.1.3. Ocrotirea minorului delincvent

Minor delincvent – cel care a săvârşit o faptă cu caracter penal 94. Se face distincţia în legea
penală între minorii care răspund penal şi cei care nu răspund penal.
Limitele răspunderii penale (Titlul V, art. 99, alin. 1-3, C. penal): Minorul care nu a împlinit 14
ani nu răspunde penal. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 – 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit o infracţiune cu discernământ (prezumţia relativă de nevinovăţie). Minorul
ce a împlinit 16 ani răspunde penal.
Pentru minorii care nu răspund penal, dar au săvârşit o faptă cu caracter penal se aplică una
dintre următoarele măsuri: plasament şi supraveghere specializată (menţinerea copilului în familie,
sub condiţia respectării de către aceasta a unor obligaţii). Sediul materiei pentru asistenţa şi
ocrotirea acestei categorii de minori este în Legea nr.272/2004, art. 55 lit a şi c, capitolul 5 al
aceleeaşi legi.

94
Art. 17. alin. 1 C. Penal – infracţiunea reprezintă faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală. În alin. 2 al aceluiaşi art. Se precizează că singurul temei al răspunderii penale este
infracţiunea.
 În cazul minorilor care răspund penal se aplică una dintre următoarele măsuri educative:
mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un
institut medical-educativ. În cazul pedepsei închisorii sau amenzii, limitele acestora se reduc la
jumătate. În urma reducerii minimul în nici un caz nu va depăşi 5 ani. În cazul minorilor nu se
aplică pedepse complementare. La alegerea sancţiunii se ţine cont de: gradul de pericol social al
faptei săvârşite, starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, condiţiile în care a fost crescut şi
alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului95. Minorilor nu se aplică pedepse
complementare.

3.1.4. Ocrotirea minorilor prin Legea nr. 272/2004

Egalitatea în drepturi a copiilor este conscrată în art.448 C.Civil. Legea nr.272 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului protejează copilul aflat în situaţii de dificultate. Aceste situaţii
de dificultate şi protecţia socială aferentă lor sunt expres prevăzute în textul menţionat: protecţia
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor, protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia
copiilor în caz de conflict armat, protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde
penal, protecţia copilului împotriva exploatării (economice, consumului de droguri, abuzului şi
neglijenţei, împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare). Drepturile copilului sunt detailate în
acest text de lege (cap. II). Enumerăm sintetic: dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale,
dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale, dreptul la
libertatea de exprimare, la libertatea de gândire, conştiinţă, relegie, dreptul la liberă asociere, dreptul
de a depune singur plăngeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, şi nu în ultimul
rând dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale şi modalităţilor de exercitare a cestora, dreptul
de a creşte alături de părinţii săi, de a fi crescut în condiţii care să îi permită dezvoltarea sa fizică,
mentală şi socială. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi, cu excepţia cazurilor expres şi
mimitativ prevăzute de lege (norme imperative) când acest lucru este impus de interesul superior al
copilului. Fără a discuta detailat fiecare drept, în continuare vom prezenta două aspecte importante
pentru asistenţii sociali în devenire.

Legat de dreptul copilului la identitate96 – după naştere copilul este imediat înregistrat şi de la
această dată are dreptul la un nume. Regula generală este reprezentată de faptul că părinţii aleg
numele copilului. În situaţia în care copilul este lipsit în mod ilegal de elementele constitutive ale
identităţii sale, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia măsuri. O măsură în acest sens
este reprezentată de obligaţia unităţilor sanitare ce au în structură secţii de nou-născuţi/pediatrie de
a angaja un asistent social, sau de a desemna, după caz, o persoană cu atribuţii de asistenţă socială
(art. 9 alin.1 Legea nr.272/2004). Pentru stabilirea identităţii copilului găsit, părăsit sau a părinţilor
acestuia, organelor de poliţie le incumbă obligaţia de a desemna persoanele responsabile/persoana
responsabilă cu realizarea demersurilor legale în vederea înregistrării copilului (alin. 2 acelaşi art. ).
Dacă naşterea a vut loc în afara unităţilor medicale, responsabilitatea constatării naşterii copilului
revine medicului de familie ce are cabinetul înregistrat în raza teritorială unde a avut loc naşterea, la
cererea oricărei persoane, în termen de 24 ore (art. 10 alin.2). În situaţia în care copilul este părăsit
în maternitate de către mamă, unitatea medicală este obligată să sesizeze direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului şi organele de poliţie în termen de 24 de ore de la constatarea
dispariţiei mamei, iar direcţia generală va lua măsurile necesare, în colaborare cu organele de
poliţie97.

Legat de dreptul la libertate de exprimare – se impune să reţinem obligaţia

părinţilor/reprezentanţilor legali/persoane ce lucrează în domeniul protecţiei copilului, inclusiv
instituţii de învăţământ, de a informa, de a asigura accesul la informaţii al copiilor, cu oferirea
explicaţiilor şi sfaturilor necesare. Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima opinia

95
A se vedea Titlu V. Minoritatea, C. Penal
96
Pentru completare este important a se vedea art.82, art.84 şi art.449 şi art. 450 din C.Civil)
97
A se vedea art. 10-13 Legea 272/2004.
în orice situaţie care îl priveşte (art. 24 alin.1, Legea nr.272/2004). În orice procedură judiciară şi
administrativă copilul are dreptul şi este obligatorie ascultarea copilului ce a împlinit 10 ani. Poate fi
ascultat şi copilul care nu a împlinit 10 ani, dar numai dacă autoritatea competentă consideră necesară
audierea lui pentru soluţionarea cauzei (alin. 2, acelaşi articol).

3.1.5. Adopţia, ca mijloc de ocrotire a copilului

Sediul materiei este reprezentat de prevederle capitolului III, titlul III, cartea a II-a, art. 451-
482 şi Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, cu modificările şi completările
ulterioare, republicată.
Este o măsură de ocrotire a copilului, definită ca operaţiunea juridică prin care se crează
legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului (art.451 C.civil). În raport cu noile reglementări în materie de adopţie ale Codului
civil, adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă iar procedura adopţiei interne şi condiţiile
şi procedura adopţiei internaţionale sunt reglementate prin lege specială. Prin urmare, ne aşteptăm
ca instituţia juridică a adopţiei să fie modificată sau să existe noi completări pe actuala lege specială
– Legea nr. 273/2004.
Principiile adopţiei care trebuie cumulativ întrunite sunt prevăzute în art. 452, C.Civil. Acestea
sunt interesul superior al copilului (principiu de bază în ceea ce însemană de fapt întregul sistem de
protecţie socială a copilului), necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu
familial, continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se cont de originea sa etnică,
lingvistică, religioasă şi culturală şi celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei.
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii de exerciţiu depline. Legea prevede şi o
excepţie – persoana care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, dacă în timpul minorităţii a
fost crescută de cel care doreşte să o adopte.
Nu este exclusă posibilitatea pluralităţii de adoptaţi, fraţi şi surori, de către familii diferite, dacă
acest lucru este în interesul superior al fraţilor. Este interzisă adopţia între fraţi.
Legea prevede o serie de condiţii legate de direrenţa de vârstă dintre persoanele care pot adopta
şi adoptat, condiţiile materiale şi morale ale adoptatorilor, capacitatea deplină de exerciţiu, precum
şi starea de sănătate (nu este permisă adopţia de către persoanele cu boli psihice şi handicap
mintal) (art. 459-461, C.civil).
Sunt reglementate adopţia succesivă şi simultană.
Consimţământul la adopţie este necesar şi incumbă următoarelor categorii de persoane: părinţii
fireşti (tutorele copilului ai căror părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau
dispăruţi, ori puşi sub interdicţie, adoptatul care a înplinit 10 ani, adoptatorul, sau după caz soţii
dacă aceştia adoptă împreună, soţul celui care adoptă (cu excepţia situaţiei în care lipsa
discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa)). Consimţământul trebuie să fie
liber exprimat şi necondiţionat. În art.467 C.civil se stipulează cu titlu de excepţie, că instanţa de
tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti/tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte
prin orice mijloc de probă că acesta este abuziv iar instanţa apreciază că adopţia este în interesul
superior al copilului, dar ţinând cont şi de opinia acestuia.

Tema 4.
Definiţi şi indicaţi atribuţiile consiliului de familie, conform Codului civil, în
sistemul actual de ocrotire al minorului.
 3.2. Ocrotirea persoanelor vârstnice98

Protecţia socială a persoanelor vârstnice cuprinde un ansamblu de prestaţii cu caracter

contributiv, în cazul riscului asigurat de bătrâneţe, boală, dar şi prestaţii şi servicii sociale
noncontributive, acordate fie în cadrul sistemul de ocrotire medicală, fie a celui de asistenţă socială.
Prezentul material este focalizat pe asistenţă socială a vârstnicului, elemnte aprofundate de protecţie
socială a vârstnicului fiind abordate în anii următori de studiu.
Recomandările în materie cuprind o serie de măsuri ce vizează dezvoltarea sistemului de
îngrijire medicală, la domiciliu, promovarea accesului de servicii de îngrijire medicală,
îmbunătăţirea măsurilor de prevenire a situaţiei de dependenţă – scop – creşterea calităţii vieţii
vârstnicului. Legea nr. 17 din 6 martie 200099 reglementează asistenţa socială a persoanelor
vârstnice, reiterând dreptul constituţional al persoanelor vârstnice la asistenţă socială, dar în raport
cu situaţia sociomedicală şi resursele economice de care persoanele dispun. Textul stipulează
complementaritatea măsurilor de asistenţă socială cu formele de protecţie socială reglementate prin
sistemul asigurărilor sociale.

Sediul materiei
a) documente internaţionale
 Planul Internaţional de Acţiuni privind Îmbătrânirea şi Declaraţia Politică (Madrid,
2002)
 Carta Socială Europeană – art. 23 dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială
 Codul European de Securitate Socială – Partea a V-a, art.26-31 – garantarea prestaţiilor
ce se adresează riscului de bătrâneţe
 Recomandarea Consiliului Europei nr.92/442/CEE şi Recomdarea Consiliului de
Miniştri nr. R(94)14

b) legislaţie naţională
 Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii
 Legea nr.255/2007 privind acordarea unui ajutor lunar pentru soţul supravieţuitor
 O.U.G. nr. 6/2009 – pensia socială minimă garantată
 Legea nr.95/2006 privind reforma sistemului de sănătate
 Legea nr.17/2000 (modificată prin Legea 270/2008) privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice
 HG nr.1293/2006, Anexa 6, Programul de interes naţional Dezvoltarea serviciilor de
îngrijire la domiciliu a persoanelor vârstnice dependente (enumerarea nu este limitativă).

Definiţia persoanei vârstnice

Conform art. 1 alin. 4, Legea 17/2000, persoanele vârstnice sunt persoanele care au împlinit
vârsta de pensionare stabilită de lege.

Condiţiile pentru ca o persoană vârstnică să beneficieze de serviciile şi prestaţiile de asistenţă

socială sunt expres stipulate de lege (art. 3 lit.a-e, Legea nr.17/2000):
 Nu au familie sau nu se află în întreţinerea100 unei persoane obligate prin lege la aceasta
 Nu realizează venituri proprii, sau au venituri insuficiente
 Nu se pot gospodări singuri
 Necesită îngrijire specializată
 Se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, din cauza bolii sau stării
fizice şi psihice
98
Preluat şi adaptat din Mureşan, C., Rotariu T. Rebeleanu A., Hărăguş, T. Mihaela H., Situaţia vârstnicilor în
România, 2009: 79-81, editat de Fundaţia Principesa Margareta
99
Legea a fost republicată în M.Of. Partea I nr. 157/6.03.2007 şi ulterior modificată prin Legea nr. 270 din 2008.
100
A se vedea dispoziţiile art.513 – 534 C. Civil cu privire la obligaţia de întreţinere
 Condiţionările anterioare în vederea acordării serviciilor şi prestaţiilor sociale incumbă
aprecierea nevoilor pe baza grilei naţionale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice; grila
naţională prevede criteriile de încadrare într-un grad de dependenţă, se aprobă prin HG, poate fi
revizuită anual, şi în mod obligatoriu la 3 ani.

Servicii comunitare pentru persoanele vârstnice care se acordă în temeiul acestui text de lege se
acordă numai cu consimţământul persoanei vârstnice 101 şi au în vedere, conform art. 7 alin.1 lit.a-c
următoarele situaţii: îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu, îngrijirea temporară sau
permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice şi îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru
vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe sociale. Textul lasă deschisă prin
intermediul art. 7 alin.1 lit c posibilitatea diversificării acestor servicii, enumerarea nefiind
limitativă. Prin urmare, autorităţile locale au posibilitatea de a răspunde nevoilor vârstnicilor la
nivel local, pe măsura resurselor de care dispun în acest plan.
Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu cuprind următoarele categorii
se servicii:
1. servicii sociale privind îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale şi sprijinirea
în vederea reintegrării sociale, consiliere juridică şi admnistrativă, sprijin pentru plata unor
servicii şi obligaţii curente, îngrijirea locuinţei şi gospodăriei, ajutor pentru menaj,
prepararea hranei;
2. servicii sociomedicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale,
readaptarea capacităţilor fizice şi psihice, adaptarea locuinţei la nevoile persoanei
vârstnice şi antrenarea la activităţi economice, sociale şi culturale, precum îngrijirea
temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;
3. servicii medicale102, sub forma consultaţiilor şi îngrijirilor medicale la domiciliu sau în
instituţii de sănătate, consultaţii şi îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente,
acordarea de materiale sanitare şi dispozitive medicale.

Toate serviciile se acordă fără plată doar persoanelor vârstnice care nu au venituri sau ale căror
venituri sunt mai mici de 5 ori decât nivelul venitului net lunar luat în calcul la stabilirea ajutorului
social pentru o persoană (art. 9 alin.2). În cazul în care persoanele vârstnice se încadrează în grila de
evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice îndreptăţite să primească serviciile sociale şi cele
sociomedicale, dar realizează venituri peste limita prevăzută de către prezenta lege, beneficiază de
servicii contra-cost, în funcţie de tipul serviciului acordat şi venitul persoanei, fără însă a depăşi
costul acestora calculat pentru perioada respectivă.
Consiliile locale sunt cele care au responsabilitatea stabilirii tipurilor de servicii şi al costului
acestora, precum şi organizarea serviciilor în mod direct sau pe baza de convenţii încheiate cu
organizaţiile neguvernamentale, unităţi de cult recunoscute în România ori alte persoane fizice şi
juridice acreditate în furnizarea de servicii destinate persoanelor vârstnice.
Un act normativ care permite consiliilor locale să menţină şi să încurajeze activitatea
organizaţiilor neguvernamentale în furnizarea de servicii destinate vârstnicilor este Legea nr. 34 din
20 ianuarie 1998 privind acordarea unor subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate
juridică, care înfiinţează şi administrează unităţi de asistenţă socială. Această lege stipulează
posibilitatea alocării de la bugetul de stat a subvenţiilor acordate asociaţiilor şi fundaţiilor cu
personalitate juridică a căror activitate de asistenţă socială se adresează unor beneficiari din mai multe
judeţe ale ţării şi care au încheiat convenţii pentru prestarea acestor servicii cu MMFPS (art. 1 alin.2).
De la bugetele locale se pot aloca subvenţii asociaţiilor şi fundaţiilor române cu personalitate juridică
a căror activitate se adresează beneficiarilor dintr-un singur judeţ şi care au încheiat convenţii pentru

101
Textul prevede şi modalitatea de acţiune în cazul în care nu este posibilă obţinerea consimţământului persoanei
vârstnice (a se vedea art.7 alin.2)
102
Această categorie de servicii se acordă în baza reglementărilor legale privind sistemul public al asigurărilor sociale
de sănătate.
prestarea serviciilor sociale cu consillile locale (art. 1 alin.3). Lista asociaţiilor şi fundaţiilor române
cu personalitate juridică care au primit subvenţii se publică, conform aceleaşi legi, în Monitorul
Oficial al României.
Pentru persoanele vârstnice aflate în situaţia de dependenţă sociomedicală, potrivit Legii nr.
17/2000, art. 13 alin 1, este posibilă angajarea de către consiliul local a personalului de îngrijire,
prin plata cu ora, fracţiuni de normă sau normă întreagă, în funcţie de perioada de îngrijire necesară
vârstnicului. De asemenea, pentru soţul sau rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică
dependentă, se prevede posibilitatea programului de lucru redus la jumătate de normă 103, cu
suportarea drepturilor salariale din bugetul local, corespunzător salariului brut lunar al asistentului
social debutant cu pregătire medie (art. 13 alin.2).
Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine este prevăzută ca o măsură de excepţie pentru
persoanele care întrunesc condiţiile pentru a beneficia de prevederile legii 17 (şi limitativ enunţate
în art. 3). Accesul în cămin al persoanelor vârstnice se face în baza următoarelor criterii de
prioritate:
 necesită îngrijire medicală permanentă deosebită, care nu poate fi acordată la domiciliu,
 nu se poate gospodări singură şi
 este lipsită de susţinători legali sau aceştia nu pot să-şi îndeplinească obligaţiile datorită
stării de sănătate, situaţiei economice şi sarcinilor familiale (art. 16 alin.2, lit a-c).
Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice în cămine sunt următoarele:

Servicii sociale Servicii sociomedicale Servicii medicale

- Ajutor pentru menaj
- Consiliere juridică şi
administrativă
- Modalităţi de
prevenire a
marginalizării sociale şi
de reintegrare socială în
raport cu capacitatea
psihoafectivă
- Ajutor pentru - Consultaţii şi
menţinerea sau tratamente la cabinetul
readaptarea capaci- medical, în instituţii
tăţilor fizice ori medicale de profil sau
intelectuale la patul persoanei dacă
- Asigurarea unor aceasta este imobilizată
programe de - Servicii de îngrijire-
ergoterapie infirmerie
- Sprijin pentru - Asigurarea cu
realizarea igienei dispozitive medicale
corporale - Consultaţii şi îngrijiri
stomatologice

Legea nr. 17/2000 prevede şi modalităţi de asistenţă a persoanei vârstnice în vederea garantării
exercitării drepturilor civile şi protecţiei împotriva abuzurilor. În acest sens, ultima modificare a
acestei legi este mult mai comprehensibilă. Astfel Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii
nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice modifică două articolele din legea
iniţială: art. 30 şi 34, ambele fiind stipulate în interesul protecţiei drepturilor civile ale vârstnicului.
Astfel, în art. 30 alin. 1 Legea nr.270/2008 se stipulează obligaţia autoritatăţii tutelare, sau după caz
a consilierilor juridici angajaţi ai consiliului local, de a acorda la solicitarea persoanei vârstnice
consiliere gratuită în vederea încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare, donaţie sau
împrumuturi cu garanţii imobiliare care au ca obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei
vârstnice. Persoana vârstnică are dreptul de a fi asistată, la cerere sau din oficiu, în vederea
încheierii unui act juridic de întrăinare cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparţin, în scopul
întreţinerii şi îngrijirii sale, de un reprezentant al autorităţii tutelare. Mai mult, art. 34 alin. 1 din
acelaşi text legal reglementează posibilitatea autorităţii tutelare ca în termen de 24 de ore de la
sesizarea acesteia cu neexecutarea obligaţiei de întreţinere şi îngrijire de către noul proprietar al
103
Timpul cât rudele sau soţul persoanei vârstnice sunt încadrate în aceste condiţii de muncă este considerat la calculul
vechimii în muncă ca timp lucrat cu normă întreagă. Se poate aprecia că o astfel de măsură poate avea impact în
creşterea solidarităţii şi responsabilităţii între generaţii, fiind în acelaşi timp o măsură de protecţie a vârstnicilor aflaţă
în situaţia de dependenţă sociomedicală temporară.
bunurilor obţinute ca urmare a actului juridic, să solicite serviciului public de asistenţă socială
efectuarea unei anchete sociale în maxim 10 zile de la solicitare. În baza anchetei sociale,
autoritatea tutelară propune măsurile necesare de executare legală a dispoziţiilor înscrise în actul
juridic încheiat şi va putea solicita în instanţa judecătorescă rezilierea contractului de întreţinere în
nume propriu sau în interesul persoanei întreţinute (art. 34, alin.2, Legea nr.270/2008).
Măsuri de ocrotire socială a vârstnicilor găsim şi Legea nr.208/1997 privind cantinele sociale; se
prevede în acest text de lege că pensionarii şi persoanele care au împlinit vârsta de pensionare, aflate
în una din următoarele situaţii – izolate social, nu au susţinători legali, lipsite de venituri (situaţii
sociomedicale şi economice deosebite) pot beneficia de aceste servicii.
Legea nr.502 din 17 nov. 2004 privind asociaţiile pensionarilor reglementează dreptul
pensionarilor, indiferent de sistemul de asigurări sociale căreia îi aparţin de a constitui şi de a adera
la aociaţii proprii. Asociaţiile de pensionari se constituie în scopul apărării dreptului membrilor la
pensie calculată şi acordată în condiţiile legii, reprezentării membrilor în raporturile cu instituţiile
admnistraţiei publice locale şi centrale, organizării de activităţi recreative, culturale şi sportive
pentru pensionari şi familiile acestora, organizarea unor activităţi de ajutorare şi asistenţă socială
pentru pensionari în colaborare cu instituţiile admnistraţiei publice locale (art. 2 lit a-b, Legea nr.
502/2004). Se remarcă faptul acest text de lege face referire doar la vârstnicii care au calitatea de
pensionar.
Un mijloc juridic prin care persoanele vârstnice pot fi ocrotite este curatela104. Astfel, art. 178
lit.a C.Civil prevede că instanţa de tutelă poate institui curatela dacă din cauza bătrâneţii, bolii sau
unei infirmităţi o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal să îşi admnistreze bunurile sau să îşi
apere interesele în condiţii corespunzătoae şi din motive temeinice nu îşi poate numi un
reprezentant sau un admnistrator. Numirea curatorului se face de către instanţa de tutelă cu acordul
celui desemnat curator. Curatela nu se poate institui decât cu consimţământului celui reprezentat şi
se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului, sau a rudelor. Pot solicita
instituirea curatelei şi persoanele prevăzute la art. 111 C.Civil, dacă acest lucru este în interesul
persoanei vârstnice. Instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacităţii celui pe care curatorul îl
reprezintă.

3.3. Ocrotirea juridică în domeniul sănătăţii mintale

O categorie specială de persoane ce necesită o protecţie socială şi juridică aparte este constituită
din bolnavii psihici, care pot fi lipsiţi de capacitatea de ase putea îngriji singuri.
Sediul materiei105
 Legea 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
 Legea 448/2006 (republicată în 2008) privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap
 Ordinul 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico/sociale pe baza cărora se
stabileşte încadrarea într-un grad de handicap
 Ordinul 372/10.04.2006 privind normele de aplicare a Legii sănătăţii mintale şi protecţiei
persoanelor cu tulburări psihice.
 Dispoziţiile Codului Civil privind ocrotirea interzisului (art. 164-177).

Definiţii:
Persoana cu tulburări psihice (art. 5 lit.a, Legea nr.487/2002) - Persoana bolnavă psihic,
persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de
droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform normelor de
diagnostic în vigoare în practica medicală, ca fiind tulburări psihice

104
Pentru detalii privind curatela se vor vedea dispoziţiile art. 178-186 C.civil
105
Enumerarea nu este exhasutivă. Am reţinut doar reglementările pe care le considerăm mai importante.
 Persoana cu tulburări psihice grave (art. 5 lit.b, Legea nr.487/2002) – persoana cu tulburări
psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel
încât necesită tratament psihiatric imediat
Pacient (art. 5 lit.c, Legea nr.487/2002) - persoana cu tulburări psihice aflată în îngrijirea unui
serviciu medical
Handicap psihic (art. 5 lit.i, Legea nr.487/2002) - incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de
a face faţă vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice
Consimţământ (art. 5 lit.j, Legea nr.487/2002) - acordul persoanei cu tulburări psihice cu privire
la procedurile de internare, diagnostic şi tratament, care trebuie să fie liber de orice constrângere şi
precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte avantajele,
dezavantajele şi alternativele procedurilor respective, şi să fie reconfirmat în continuare ori de câte
ori este nevoie sau la iniţiativa persoanei în cauză
Discernământ (art. 5 lit.k, Legea nr.487/2002) - componenta capacităţii psihice, care se referă la
o faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conţinutul şi
consecinţele acestei fapte
Periculozitate socială (art. 5 lit.j, Legea nr.487/2002) - atributul unei stări psihice sau al unui
comportament ce implică riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane sau al unor
distrugeri de bunuri materiale importante
Reprezentant legal (art. 5 lit.m, Legea n.487/2002) - persoana desemnată, conform legislaţiei în
vigoare, pentru a reprezenta interesele unei persoane cu tulburări psihice
Reprezentant personal (art. 5 lit.n, Legea nr.487/2002) - persoana, alta decât reprezentantul
legal, care acceptă să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice, desemnată de aceasta

Drepturile persoanelor cu tulburări psihice conform art. 35 Legea nr.487/2002 sunt:

- Dreptul la cele mai bune servicii medicale şi îngrijiri de sănătate mintală disponibile
- Respectarea demnităţii umane şi apărarea împotriva oricărei forme de exploatare economică,
sexuală, de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante
- Nu este admisă nici o discriminare bazată pe tulburare psihică
- Dreptul de a-şi exercita toate drepturile civile, politice, sociale, culturale recunoscute în
DUDO106 şi în alte tratate/convenţii internaţionale în materie. Excepţiile sunt prevăzute de lege.
- Să trăiască şi să lucreze în mijlocul societăţii
- Dreptul să primească îngrijiri comunitare
Administraţia publică locală, prin organismele competente (direcţia asistenţă socială şi protecţia
copilului) asigură integrarea/reintegrarea în activităţi profesionale corespunzătoare stării de sănătate
şi capacităţii de reinserţie socială şi profesională a persoanelor cu tulburări psihice

Drepturile pacientului cu tulburări psihice, stipulate în art. 36 Legea ne.487/2002) sunt:

- Recunoaşterea de drept ca persoană
- Dreptul la viaţa particulară
- Libertatea de comunicare, de a trimite şi primi comunicări particulare, de a primi vizite
particulare, libertate de acces la serviciile postale şi telefonice, TV, radio, ziare
- Mediul şi condiţiile de viaţă din instituţiile de îngrijire – cât mai apropiate de viaţa normală
- Pentru petrecerea timpului liber – dreptul la mijloace de educaţie, posibilitatea de a
cumpăra/primi articole necesare vieţii zilnice, distracţiilor sau comunicării, mijloace care să permită
readaptarea profesională şi care să faciliteze reinserţia socială
- Pacientul nu poate fi obligat să presteze o muncă forţată
- Activitatea efectuată ăntr-un serviciu de sănătate mintală – nu trebuie să permită exploatarea
fizică sau psihică a acestuia.

Modalităţile de ocrotire a acestei categorii de asistaţi sunt:

106
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
 1. Punerea sub interdicţie
2. Asistenţa persoanelor cu tulburări psihice
3. Acordarea de indemnizaţii şi servicii.

1. Interdicţia judecătorească – reprezintă măsura de ocrotire ce se ia în condiţiile expres

prevăzute de lege, pentru ocrotirea persaonelor lipsite de discernământ din cauza alienaţiei mintale
ori a debilităţii mintale. Pot fi puşi sub interdicţie şi minorii, dacă suferă de alienaţie mintală sau
debilitate mintală (art. 164 alin.1). Pentru a ocroti eficient această categorie de persoane, legea
permite lipsirea lor totală de capacitate de exerciţiu şi numirea unui tutore sau curator special (în caz
de nevoie până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească) de către instanţa de
tutelă.
Condiţiile punerii sub interdicţie pot fi împărţite în condiţii de fond şi condiţii de formă (de
procedură).
a) Condiţia de fond esenţială - Persoana să nu aibă discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale de care suferă. Nu orice boală este
motiv temeinic de instituire a interdicţiei: ci numai alienaţia mintală şi debilitatea mintală; şi în
cazul minorilor se instituie această măsură doar dacă suferă de alienaţie sau debilitate mintală.
Punerea sub interdicţie are prin urmare un caracter limitativ107.
b) Condiţii de formă (procedura punerii sub interdicţie) sunt cele prevăzute în C.pr.civilă cu
privire la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie. Persoanele înderptăţite să ceară punerea sub
interdicţie sunt cele prevăzute în art. 11 C.civil. Procedura de desemnare a tutorelui este conform
dispoziţiilor art.114-120 C.civil aplicabile desemnării tutorelui în cazul institurii tutelei. Instanţa
competentă cu desemnarea tutorelui este instanţa de tutelă.
Instituirea tutelei interzisului urmăreşte ocrotirea interzisului şi asigurarea reprezentării lui la
încheierea actelor juridice. Tutorele este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire (art.
173 C.Civil). Din punct de vedere al conţinutului tutelei interzisului (art.174 C.civil) reţinem
următoarele: tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi
a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă; în acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi la nevoie toate
bunurile celui pus sub interdicţie. Intanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie şi consultând un
medic de specialitate, va decide dacă interzisul va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie
medicală (art. 174 alin. 1 şi 2, C.civil). În situaţia în care cel pus sub interdicţie este căsătorit, va fi
ascultat şi soţul acesteia.
Ridicarea interdicţiei (art. 177 C.civil) survine în situaţia în care au încetat cauzele care au
generat punerea sub interdicţie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive în acest sens.
Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie, dar şi de persoanele prevăzute la art. 111
C.civil.

2. Măsuri de protecţie a persoanelor cu tulburări psihice se realizează prin:

a) Servicii medicale şi de îngrijiri de sănătate mintală sunt cele prin care se realizează:
 Asistenţa medicală şi îngrijirile primare de sănătate mintală acordate prin reţeaua
ambulatorie de psihiatrie şi medicii de familie
 Servicii specializate de sănătate mintală
b) Servicii comunitare (servicii care permit îngrijirea pacientului în mediul său firesc de viaţă).
Servicii medicale de specialitate (art. 22 Legea 487/2002) sunt:
 Centru de sănătate mintală
 Cabinet psihiatric, cabinet de evaluare, terapie, consiliere psihologică, de psihoterapie şi
logopedie
 Centru de intervenţie în criză
 Servicii de îngrijire la domiciliu
 Spitalul de psihiatri

107
Beleiu Gh, 1998:331
  Staţionarul de zi
 Secţia de psihiatri din spitalul general
 Compartimentul de psihiatrie din spitalul general
 Centre de recuperare şi reintegrare socială
 Ateliere, locuinţe protejate
 Centru de consultanţă privind violenţa în familie

Principii de ocrotire, în acord cu legislaţia în vigoare în domeniul protecţiei persoanelor cu

tulburări psihice sunt următoarele:
- Evaluarea sănătăţii mintale se face cu consimţământul liber, informat şi documentat al
persoanei. Obiectivul evaluării este stabilirea diagnosticului. În cazuri specificate de lege evaluarea
poate avea ca obiective – determinarea capacităţii psihice şi a discernământului, stabilirea
periculozităţii pentru sine/alte persoane, determinarea gradului de incapacitate, invaliditate,
handicap psihic.
Poate cere evaluarea – persoana, la internarea voluntară într-o unitate spitalicească sau la
solicitarea expresă a unor instituţii autorizate (în condiţiile unei internări involuntare) (art. 11, Legea
nr.487/2002).
- La evaluare medicul nu ia in considerare criteriile neclinice – politice, economice, rasiale,
religioase, conflicte familiale, profesionale, nonconformism faţă de valorile morale, sociale,
culturale, religioase, politice dominante în societate (art. 14, Legea nr.487/2002).
- Persoana evaluată dpdv al sănătăţii mintale are dreptul la confidenţialitatea108 informaţiilor
- Persoana în cauză ori reprezentantul legal au dreptul să conteste rezultatul evaluării –
solicitarea repetării
- Asistenţa medicală a bolnavilor psihici monitorizaţi prin sistemul de asistenţă ambulatorie –
gratuită
- Accesibilitatea serviciilor din punct de vedere geografic
- Continuitatea îngrijirilor
- Respectarea convingerilor religioase şi culturale
- Menţinerea şi dezvoltarea capacităţii persoanelor cu tulburări psihice de a faţă singure
propriilor inabilităţi (autoadministrare)
- Asigurarea accesului pacienţilor la procesul de îngrijire
- Apărarea şi întărirea autonomiei personale.

Internarea voluntară şi internarea involuntară sunt reglementate în capitolul V, Legea

nr.487/2002). În tabelul următor sunt prezentate comparativ cele două forme de ocrotire
instituţională.

Internarea voluntară Internarea involuntară

- Cu consimţământul pacientului - Dacă medicul hotărăşte şi consideră că există
- Dreptul la servicii de calitate pericolul iminent de vătămare, deterioare gravă a
- Drepturile pacientului stării în cazul neinternării
- Externare la cerere (!excepţii - Cine poate solicita internarea: medicul de familie
care justifică menţinerea sau medicul specialist psihiatru, familia persoanei,
internării) reprezentanţii serviciilor abilitate ale a.p.l., repre-
zentanţii poliţiei, jandarmeriei, parchetului, pom-
pierilor

108
Excepţii prevăzute de lege: există o dispoziţie legală în acest sens, stabilirea vinovăţiei în cazul unei infracţiuni
prevăzute de lege, acordul persoanei în cauză, este necesară pentru exercitarea profesiunii, cu condiţia respectării
anonimatului persoanei în cauză, pot fi transmise informaţii între diferite unităţi spitaliceşti – la cerere sau cu ocazia
transferului, situaţia când informaţii referitoare la tratament actual/trecut sunt necesare unei instanţe sau Colegiului
Medicilor – medicul curant este autorizat să aducă dovezi de orice fel privind pacientul (art. 33 alin.2 Legea
487/2002)
 3. Indemnizaţii şi facilităţi acordate persoanelor cu dizabilitate psihică. Sunt similare cu cele
oferite persoanei cu dizabilitate, în funcţie de încadrarea într-un grad de handicap, în acord cu Legea
nr. 448/2006 cu modificările şi completările ulterioare ( a se vedea în acest sens şi anexa 4).

Temă 5.
a). Comparaţi tutela minorului şi tutela interzisului.
b). Pot fii puşi sub interdicţie persoanele care din cauza bătrâneţii, bolii sau
infirmităţii fizice nu pot să îşi apere interesele proprii?
c). Enumeraţi condiţiile în care se instituie curatela specială.

3.4. Ocrotirea persoanelor cu disabilităţi

Sediul materie:
- Legea nr. 448/2006 (republicată în 2008) privind protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap
- Ordinul nr. 762/1992/2007 pentru aprobarea criteriilor medico/ sociale pe baza cărora se
stabileşte încadrarea într-un grad de handicap
- HG nr.1175/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi
incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013
- Ordinul nr. 651/19 dec.2008 privind aprobarea metodologiei de monitorizare a implementării
standardelor specifice de calitate în centrele pentru persoane cu handicap
- Ordinul nr. 559/22 oct.2008 privind aprobarea standardelor specifice de calitate pentru
centrele rezidenţiale, centrele de zi şi locuinţele protejate pentru persoanele adulte cu handicap
- Ordinul nr. 175/12 iulie 2006 privind aprobarea standardelor minime de calitate pentru
serviciile sociale la domiciliu pentru persoanele adulte cu handicap
- Ordinul nr. 25/9 martie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind
centrele de zi pentru copiii cu disabilităţi.
Legea cadru care reglementează protecţia persoanelor cu disabilitate este Legea nr. 448/2206 cu
modificările ulterioare. Această lege trebuie coroborată în mod obligatoriu şi cu alte reglementări în
materie, sau conexe (de exemplu cu Legea nr.19/2000, Legea nr.76/2002, Legea nr.95/2006 etc.).
Vom prezenta sumar protecţia persoanelor cu disabilităţi, cu referire doar la legea cadru, al cărei
scop este promovarea şi protecţia drepturilor persoanelor cu handicap 109, protecţia socială
exhaustivă disabilităţii urmând a fii studiată în următorii ani, la alte discipline.

Persoanele cu handicap sunt definite la art. 2 alin.1 Legea nr.448/2006 ca fiind persoanele
cărora, datorită unor unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipseşte abilităţile de a
desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării,
integrării şi incluziunii sociale.
Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap sunt
enumerate în art. 3, lit.a-p, Legea nr.448/2006. Menţionăm doar câteva dintre aceste principii:
- Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
- Prevenirea şi combaterea discriminării
- Egalitatea şanselor
- Egalitate de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă
- Solidaritate socială
- Responsabilizarea comunităţii
- Interesul persoanei cu handicap
109
Deşi în legislaţia internaţională se foloseşte termenul de „dizabilitate” legislaţia română utilizează constant, în toate
textele în materie cuvântul de „handicap”.
 - Abordare integrată
- Parteneriatul
- Libertatea opţiunii şi controlul asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de suport
- Abordare centrată pe persoană
- Protecţie împotriva neglijării şi abuzului
- Alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi asistenţei
necesare
- Integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap.
Principiile care stau la baza protecţiei sociale a persoanelor cu handicap sunt similare cu cele
prevăzute în legea cadru a asistenţei sociale. În plus, alegerea alternativei celei mai puţin restrictive
înseamnă în fapt prevenirea instituţionalizării acestei categorii de persoane. Măsurile de protecţie
socială destinate acestora în fapt combină măsurile pasive (prestaţii sociale acordate în baza
sistemului de asigurări în cazul riscului invalidităţii, dar şi prestaţii cu caracter necontributiv –
prestaţii acordate în cadrul sistemului de asistenţă socială) cu măsurile active de protecţie socială
(integrarea pe piaţa muncii, accesul la servicii educaţionale etc.).
Astfel, persoanele cu handicap au dreptul conform art. 6 Legea nr.448/ 2006) la:
- Ocrotirea sănătăţii – prevenire, tratament, recuperare (fără plata contribuţiei la sistemul public
de asigurări de sănătate)
- Educaţie şi formare profesională (accent pe promovarea educaţiei de tip inclusiv, sau
posibilitatea studierii la domiciliu)
- Ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare, reconversie profesională (facilităţi fiscale
acordate angajatorilor ce angajează persoane cu handicap şi reglementări ce prevâd obligativitatea
unor categorii de angajatori de a angaja şi persoane cu disabilitate)
- Asistenţă socială – inclusiv prestaţii, servicii sociale
- Locuinţa, amenajarea mediului de viaţă ambiant, transport, acces la mediul fizic,
informaţional, comunicaţional
- Petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism (autorităţile locale au obligaţia de a
asigura accesul nemijlocit al persoanelor cu disabilitate la acestea, inclusiv de a asigura resursele
finanaciare necesare)
- Asistenţă juridică (persoanele cu disabilitate beneficiază de protecţie împotriva abuzului şi
neglijării; în cazul în care persoana cu handicap indiferent de vârstă, este în imposibilitatea totală
sau parţială de a-şi administra bunurile personale, beneficiază de protecţie juridică sub forma tutelei
şi curatelei şi de asistenţă juridică gratuită).
- Facilităţi fiscale (a se vedea în acest sens art. 26-29 Legea nr.448/2006)
- Evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către
membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.
Este importantă asigurarea continuităţii în măsurile de protecţie a persoanelor cu dizabilităţi. În
vederea asigurării corelării serviciilor din sistemul de protecţie a copilului cu disabilitate cu cele din
sistemul de protecţie al adultului cu handicap, autorităţile publice locale responsabile trebuie să
stabilească măsuri specifice ce sunt prevăzute expres în art. 30 Legea nr.448/2006.
Respectarea şi promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi revin în principal
administraţiei publice locale unde îşi are domiciliul/reşedinţa persoana cu handicap. Subsidiar,
respectiv complementar, această responsabilitate incumbă autorităţilor administraţiei publice
centrale, societăţii civile şi familiei, respectiv reprezentantului legal al persoanei cu handicap.

Dintre serviciile sociale la care persoana cu handicap are dreptul, în conformitate cu textul de
lege invocat, enumerăm:
- Servicii sociale la domiciliu, în comunitate, în centrele de zi şi rezidenţiale, publice şi private
- Servicii medicale gratuite
- Educaţie în unităţi de învăţământ specializat/ de masă, servicii educaţionale prin cadre
itinerante/de sprijin, şcolarizare la domiciliu, educaţia la patul de spital (pe durata spitalizării)
 - Prioritate pentru închirierea, la nivelurile inferioare, a locuinţelor care aparţin domeniului
public al statului ori unităţilor administrativ teritoriale
- Facilitarea participării la manifestări culturale, sportive, turistice
- Gratuitate pe toate liniile la transportul urban şi pentru transportul interurban
- Protecţie şi asistenţă juridică împotriva abuzului şi neglijării, sub forma institurii curatelei sau
după caz a tutelei
- Facilităţi fiscale (scutiri de impozite şi taxe).
Serviciile sociale destinate persoanelor adulte cu handicap se află sub coordonarea Direcţiei
Generale Protecţia Persoanelor cu Handicap, din cadrul MMFPS. La nivel local, serviciile sociale
sunt în subordinea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia adultului.
Legea prevede posibilitatea instituirii asistentului personal sau a asistentului personal
profesionist, ce pot îngriji persoana cu handicap grav, în baza unui contract de muncă individual,
plătit de către serviciul public local de asistenţă socială. Condiţiile instituirii, precum şi condiţiile
pentru calitatea de asistent personal, respectiv obligaţiile ce îi incumbă acestuia în activitatea de
îngrijire a persoanei cu disabilitate sunt expres prevăzute în Legea 448/2006.

Acordarea prestaţiilor sociale persoanelor cu handicap. Acestea se acordă la cerere sau din
oficiu. Sunt obligatoriu prezentarea actelor doveditoare ale handicapului. Copiii cu dizabilitate
beneficiază de alocaţie de stat în cuantum majorat cu 100%. Copiii cu handicap de tip HIV/SIDA au
dreptul la alocaţie lunară de hrană. Pentru adulţii cu handicap sunt prevăzute prestaţii diferenţiate în
funcţie de gradul de handicap şi situaţia materială (a se vedea secţiunea 5 Legea nr.448/2006),
calitatea de angajat a adultului cu handicap (art. 12-14 Legea nr.448/2006) (gama prestaţiilor este
prezentată în anexa 4).

Legea prevede şi răspunderea juridică pentru situaţiile în care se încalcă drepturile persoanei cu
handicap (de exemplu sancţiunea ridicării mijlocului de transport şi a amenzii în cazul parcării altor
mijloace de transport pe locurile de parcare adaptate, sancţionarea persoanelor cărora le incumbă
respectarea unor obligaţii faţă de persoana cu handicap – reprezentant legal, tutore, în cazul
abuzului ori neglijării persoanei cu disabilitate, sau sancţionarea personalului cu atribuţii în
domeniul protecţiei persoanelor cu disabilitate, când acţionează într-o manieră de încălcare a
drepturilor persoanei cu handicap).
64