UNIVERSITATEA “DANUBIUS” GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DE DREPT PUBLIC ŞI DREPT PRIVAT
Forma de învățământ: IFR

LUCRARE DE LICENŢĂ
Drepturile minorităţilor în România şi în Uniunea Europeană

Conducător ştinţiific,
Lect. univ. dr. Ana Alina IONESCU DUMITRACHE

Student,
Axinte Florin Ştefan

GALAŢI
- 2017 -

2
 Abrevieri

O.N.U. - Organizaţia Naţiunilor Unite

U.R.S.S. - Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
C.E.D.O. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
A.P.C.E. - Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei
O.S.C.E. - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
S.U.A. - Statele Unite ale Americii
P.I.D.C.P. - Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice
P.I.D.E.S.C. - Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale
D.U.D.O. - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
U.N.E.SC.O. - Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (în engleză -
United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization)
E.C.R.I. - Comisia europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (în engleză - European
Commission against Racism and Intolerance)
C.C.M.N. - Convenţia - cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
U.E. – Uniunea Europeană
C.A.S.B.I. - Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice
P.C.R. – Partidul Comunist Român
I.I.C.C.M.E.R. – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc
C.N.C.D. - Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
C.R.I.S.S. - Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii
A.N.E.S. - Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între femei şi bărbaţi
E.T.A. - Pământul Basc și Libertate (în bască - Euskad Ta Azkatasurra)

3
 Cuprins

Drepturile minorităţilor în România şi în Uniunea Europeană

Motivaţia alegerii temei

CAPITOLUL 1.Consideraţii introductive privind dreptul minorităţilor la nivel
intern şi internaţional
1.1. Aspecte privind apariţia conceptului de drepturi ale omului. Origini şi evoluţie
1.2. Noţiunea de minoritate. Concept şi caracteristici
1.3. Repere istorice privind situaţia minorităţilor în Europa
1.3.1. Afirmarea principiului autodeterminării în perioada interbelică
1.3.2. Situaţia minorităţilor în anii 1918-1940
1.3.3. Dreptul la autodeterminare în perioada postbelică
CAPITOLUL 2. Situaţia juridică a minorităţilor în dreptul internaţional
2.1. Instituţii internaţionale responsabile pentru protecţia minorităţilor
2.2. Statutul minorităţilor în Uniunea Europeană
2.2.1. Diversitatea lingvistică şi etnică a Europei
2.2.2. Exemple pozitive de acomodare a diversităţii în statele Uniunii Europene
2.3. Politici privind drepturile minorităţilor în Europa Centrală şi de Est
2.3.1. Definirea minorităţilor naţionale în Europa Centrală şi de Est
2.3.2. Sistemele electorale şi reprezentarea politică în administraţia publică centrală şi
locală
2.3.3. Gradul de descentralizare
2.3.4. Politici lingvistice
2.3.5. Politici educaţionale
2.3.6.Politici privind cetăţenia
CAPITOLUL 3. Discriminarea minorităţilor la nivelul Uniunii Europene
3.1. Cazuri de insucces în abordarea diversităţii în Uniunea Europeană
3.2. Considerente actuale privind criza imigranţilor în Europa
3.2.1. Revoltele imigranţilor din fostele colonii franceze
3.2.2. Criza imigranţilor sirieni din Europa
3.3. Programe de combatere a discriminării etnice la nivelul statelor europene

4
CAPITOLUL 4. Studiu de caz. Statutul juridic al minorităţilor din România
4.1. Precizări preliminare
4.2. Structura etnică a populaţiei
4.3. Situaţia specială a unor minorităţi naţionale în legislaţia română între 1918 şi 1991
4.3.1. Situaţia specială a etnicilor germani în istoria legislaţiei privind minorităţile
naţionale
4.3.2. Situaţia specială a evreilor în istoria legislaţiei privind minorităţile naţionale
4.3.3. Situaţia specială a maghiarilor în istoria legislaţiei privind minorităţile naţionale
4.3.4. Situaţia specială a rromilor în istoria legislaţiei privind minorităţile naţionale
4.4. Reglementări de drept intern privind drepturile minorităţilor naţionale
4.4.1. Interdicţia discriminării
4.4.2. Dreptul la utilizarea limbii materne
4.4.3. Dreptul la reprezentare în Parlament
4.5. Instituţii cu responsabilităţi în gestionarea problemei minorităţilor
4.6. Cazuri soluţionate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
Consideraţii finale
Bibliografie

5
 Drepturile minorităţilor în România şi în Uniunea Europeană

Motivaţia alegerii temei

În contextul actual al globalizării şi, în particular, al unei Europe în
formare ca o mare familie, excluziunea socială este un subiect de mare
importanţă. Confruntat cu noi şi noi variante ale unui celălalt - străin sau
anormal sau doar diferit - care cere drepturi egale cu ale noastre, individul
din lumea postmodernă este pus tot mai des în situaţii în care se simte nevoit
să apere un teritoriu simbolic ce până de curând îi aparţinea. Felul în care îi
privim pe aceşti ceilalţi stă la rădăcina acţiunilor pe care le vom întreprinde în
ceea ce-i priveşte. Iar ochelarii prin care privim depind în mare măsură de
felul în care ne-a modelat societatea în care ne-am format.
Prejudecăţile faţă de diversitate/alteritate sunt adânc înrădăcinate în
societatea românească. Sondajele de opinie şi alte cercetări arată clar
această stare de fapt. Dacă acceptăm că prejudecata este o opinie fără
judecată, atunci singura cale de a combate prejudecăţile este de a iniţia acel
proces de judecată care pare să lipsească cu desăvârşire în prezent. Nu
putem însă judeca fără cunoaştere şi din această cauză avem nevoie de
informaţii pertinente şi uşor accesibile. Diversitatea/alteritatea pare să fie la
modă, se vorbeşte mult despre aspecte ale diversităţii, există nenumărate
iniţiative, preocupări axate în jurul problematicii diversităţii etnice, culturale,
lingvistice sau religioase în România. Rezultatele acestor iniţiative, o
cantitate semnificativă de informaţii, există stocate şi sunt mai mult sau mai
puţin, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă mediatizate.
Această analiză urmăreşte felul în care minorităţile etnice sunt privite
în Uniunea Europeană şi în România, propunându-şi să cerceteze specificul
societăţii europene şi româneşti în ceea ce priveşte nivelul sau de toleranţă,
credinţele, prejudecăţile, stereotipurile şi atitudinile membrilor săi în raport
cu diferitele grupuri minoritare sau cu risc de discriminare. Liantul care se
stabileşte între atitudini şi conduite sociale este cvasigeneral acceptat de
comunitatea specialiştilor în domeniu, cu menţiunea că această relaţie nu

6
este simplă, de tip mono-cauzal, ci mediată de o multitudine de factori.
Astfel, este prioritar să identificăm care sunt stereotipurile şi credinţele ce
modelează comportamentele indivizilor în relaţie cu diferitele grupuri sociale.
Credinţele indivizilor şi stereotipurile pozitive sau negative joacă un rol
important în construcţia atitudinilor şi a acţiunilor discriminatorii ce apar în
spaţiul social. Credinţele şi stereotipurile facilitează interpretarea realităţii
sociale, având, în primul rând, o valoare funcţională. Totuşi, în situaţii de criză
sau în situaţii de dezechilibru a raporturilor de putere între indivizii/grupurile
implicate, credinţele şi stereotipurile pot avea implicaţii negative, conducând
la reducerea egalităţii de şanse, respectiv la apariţia actelor de discriminare.
De altfel, teoria identităţii sociale1 introduce distincţia între ingroup şi
outgroup, respectiv între grupul de apartenenţă şi grupul reprezentat de
„ceilalţi”. Acest proces de stereotipizare poate avea efecte negative din
perspectiva faptului că indivizii manifestă tendinţa de a favoriza propriul
grup, în defavoarea celorlalţi.
De fapt, „stereotipizarea reprezintă operaţia cognitivă care stă la baza tratamentului
discriminatoriu în cele mai multe cazuri.”2 Mecanismul psihologic care se asociază acestui proces
este acela de omogenizare a outgroupului ceea ce se referă la tendinţa indivizilor de a-i percepe
pe membrii propriului grup mai puţin asemănători între ei decât sunt percepuţi membrii outgroup-
ului. Mai mult decât atât, teoreticienii sunt preocupaţi de aşa-numitul pericol al stereotipizării
(en. stereotype threat) care se referă tocmai la impactul pe care stereotipurile şi prejudecăţile îl
pot avea asupra realităţii. Cercetări psihosociologice au evidenţiat faptul că performanţele
subiecţilor stereotipizaţi scad în cazul în care stereotipurile negative sunt activate, ceea ce
conduce la instalarea unei situaţii de presiune socială.3
Specialiştii au identificat existenţa unei ierarhii la nivel cognitiv care
face ca stereotipurile dominante să fie activate, iar cele mai puţin dominante

1
Teoria identităţii sociale a fost dezvoltată de psihologul Henry Tajfel din dorinţa de a contribui la progresul
psihologiei sociale din Europa, în raport cu cea din SUA. Psihologul Henry Tajfel este de părere că se constituie un
grup chiar şi atunci când membrii nu se cunosc, nu au avut niciun contact, nu au cunoştinţe practice despre
comportament, mod de gândire, atitudine etc., şi cu toate acestea ei acţionează că un grup, şi încă unul unit atunci
când situaţia o cere.
2
Linville, Patricia W.; Fischer, Gregory W.; Salovey, Peter, Journal of Personality and Social Psychology. Perceived
distributions of the characteristics of in-group and out-group members: Empirical evidence and a computer
simulation., Vol 57(2), Aug 1989, p.165.
3
Seibt B1, Förster J., Stereotype threat and performance: how self-stereotypes influence processing by inducing
regulatory foci, J. Pers Soc Psychol. 2004 Jul; 87(1), p.38.

7
să fie inhibate.1 Această ierarhie conduce, practic, la utilizarea unei imagini
mentale (construct mental, după cum se exprima W. Lippman) „constituită
din elemente ale stereotipurilor activate, structura sa fiind determinată de
intensitatea diferitelor stereotipuri implicate.” 2 De aceea, ne propunem, în
cele ce urmează, investigarea celor mai importante stereotipuri şi credinţe
care se identifică la nivelul mentalului colectiv în Europa şi în România,
pentru o mai bună înţelegere a mecanismelor explicative ale fenomenului
discriminării, punând acent pe discriminarea etnică.
CAPITOLUL 1. Consideraţii introductive privind dreptul minorităţilor în
plan intern şi internaţional

1.1. Aspecte privind apariţia drepturilor omului. Origini şi evoluţie

În evoluţia societăţii contemporane se prefigurează tot mai mult o stare de criză care
impune revenirea la problema drepturilor omului în societate. Situarea problemei drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului pe prim-plan este o dovadă a marilor transformări spirituale,
culturale şi morale. Concepţia drepturilor omului este rezultatul îndelungatei evoluţii a gândirii
filosofice, politice, juridice şi sociale, inseparabil legate de tradiţiile social-democratice.
Descinzând din antichitate, concepţia drepturilor omului a parcurs un drum greu şi anevoios.
Ca fenomen social, drepturile omului îşi au originea în antichitate. În schimb ca fenomen
juridic, drepturile omului îşi au originea în doctrina dreptului natural, care porneşte de la ideea că
omul, prin însăşi natura sa, are în orice loc şi în orice moment drepturi care sunt anterioare şi
primare celor acordate de către societate şi recunoscute de dreptul natural. Cu alte cuvinte acesta
este un drept superior în raport cu expresia de voinţă a statului în diferite forme de existenţă ale
acestuia şi necondiţionat de interesele pe care statul le poate avea într-un moment al evoluţiei sale
istorice.
Afirmându-se ca platformă politică a revoluţiilor burgheze, această concepţie a primit o
nouă dimensiune în perioada contemporană, când în faţa omenirii s-a pus cu toată duritatea

1
G.V. Bodenhausen, Stereotypic biases in social decision making and memory: Testing process models of stereotype
use. Journal of Personality and Social Psychology, 1988, p. 726.
2
Walter Lippmann, Public Opinion, 1922; https://monoskop.org/images/b/bf/Lippman_Walter_Public_Opinion.pdf.
Accesat la 24.01.2017.

8
problema existenţei, menţinerii şi perpetuării speciei umane pe pământ, cooperarea reciprocă,
afirmarea ideilor şi valorilor general-umane.
Concepţiile şi ideile unor mari gânditori ai timpului, precum Aristotel, Cicero, Grotius,
Montesquieu şi jurişti de prestigiu şi-au găsit reflectarea în numeroase documente cu caracter
instituţional, care au pus în evidenţă o concepţie bine gândită a drepturilor şi libertăţilor omului,
astfel încât mult mai târziu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie
1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, să consfinţească pentru prima dată în
istoria omenirii drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului într-un document politico-juridic
cu caracter universal. Garantarea şi respectarea drepturilor omului devine o condiţie indisolubilă
a efectuării statului de drept, a recunoaşterii sale ca stat democratic pe plan internaţional.

Problematica drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii, una din temele dominante
ale vieţii politice şi ale dezbaterii publice.
Problemelor multiple şi complexe legate de existenţa umană, de drepturile omului se
încearcă a se da răspunsuri, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, dar şi în domeniul
acţiunii politice de stat directe, în organizaţii şi reuniuni internaţionale şi în mijloace de
informare.
Multiplele probleme care există şi care apar în fiecare ţară nu pot fi soluţionate decât în
contextul unei evoluţii pozitive în domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existente şi
prevenirea altora, asigurarea dezvoltării tuturor ţărilor lumii, menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. În acelaşi timp, trebuie să încercăm să desprindem direcţiile de acţiune privind
colaborarea dintre state în acest domeniu, aşa cum rezultă din angajamentele internaţionale
adoptate şi cum sunt practicate în organismele ONU şi în alte organizaţii.
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, problema drepturilor omului trece într-o nouă
fază de dezvoltare – consacrarea drepturilor, fie şi mult mai târziu, în documente internaţionale şi
a devenit ceea ce astăzi noi recunoaştem cu toţii – sistemul contemporan al Dreptului
internaţional al Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului.
În drepturile omului putem distinge drepturi obiective, drepturi subiective, drepturi
naturale şi drepturi pozitive.
Dreptul obiectiv este „ansamblul normelor juridice care prefigurează scopurile generale
ale vieţii sociale, norme care au un caracter obligatoriu, pe care societatea ne poate constrânge să

9
le respectăm”1. Dreptul subiectiv defineşte „facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau apăra un
anumit interes, legalmente protejat, împotriva oricărei încercări de încălcare”2. Dreptul natural
este un element definitoriu în compunerea drepturilor omului, Hugo Grotius fiind unul din cei
mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Dreptului natural, susţinea că dreptul natural este „totalitatea
principiilor pe care raţiunea le dictează pentru înclinarea naturală a omului pentru viaţa socială” 3.
Dreptul pozitiv este dreptul aplicabil imediat, cuprinzând toate normele juridice în vigoare.
Protecţia juridică a drepturilor omului se asigură prin două modalităţi: prin instrumente
juridice internaţionale, pe plan extern, iar pe plan intern prin normele sistemului de drept specific
fiecărei ţări în parte. Instrumentele juridice internaţionale şi-au făcut apariţia în domeniul
drepturilor omului datorită problemelor de sclavie şi pentru reglementarea condiţiilor de muncă,
în primă fază, iar în cea de-a doua, prin intermediul dreptului umanitar. Dreptul internaţional
umanitar reprezintă ansamblul de norme de drept internaţional de sorginte cutumiară sau
convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict
armat internaţional sau neinternaţional.4 Diferenţa dintre dreptul internaţional umanitar şi
drepturile omului rezultă din faptul că‚ drepturile omului reprezintă principii generale, în timp ce
dreptul umanitar intră in aplicare în momentul ostilităţilor, moment din care “drepturile omului
sunt împiedicate sau restrânse”5, ambele ramuri având drept menire de a proteja persoana umană
şi demnitatea sa.

1.2. Noţiunea de minoritate. Concept şi caracteristici

Se vorbeşte adesea despre două tipuri de naţiuni: naţiunea politică (statală) şi naţiunea
culturală (etnică). În timp ce prima se referă la identitatea politică a unei mari comunităţi, cea de-
a doua, fiind şi forma cea mai frecventă de manifestare, trimite la unitatea lingvistică, culturală,
religioasă şi istorică. Identitatea culturală se află într-un raport foarte apropiat cu grupul etnic.
Deosebirea dintre naţiunea politcă şi naţiunea culturală este legată de faptul că o naţiune tinde să
formeze un stat propriu (statul naţional şi suveran), pe când grupul etnic este doar parte a unei
entităţi statale şi se poate situa într-un raport de inferioritate sau subordonare faţă de grupul
dominant. În acest caz, vorbim de minorităţi etnice sau minorităţi naţionale. În strânsă corelaţie
cu naţiunea şi grupul etnic se află şi identitatea colectivă.

1
Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Ediţia a III-a, Bucureşti, Ed: Editura Lumina Lex, 2006, p.40.
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a VII-a. Bucureşti, Ed. All Beck, 2002, p.35.
3
D. Mazilu, op.cit. p.44.
4
Marian Mihăilă, Protecţia juridică a drepturilor omului, ediţia a II-a. Reşiţa: Ed. Eftimie, 2007, p.72.
5
Ibidem, p.80.

10
 În dreptul internaţional nu există o definiţie exactă şi general acceptată a minorităţii
naţionale. Nici în cadrul ONU nu s-a reuşit formularea unei definiţii de larg consens în pofida a
două decenii de discua două decenii de discuţii si dezbateri. Nu s-a ajuns la o soluţie în acest
sens, o definiţie acceptată a minorităţilor rămânand un deziderat. Autorii raportului explicativ al
Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale1 constată la punctul 12 faptul că “nicio
definiţie a noţiunii de minoritate naţională nu este conţinută în Convenţia-cadru”. Ca şi
consecinţă, s-a decis să se adopte o abordare pragmatică, bazată pe recunoaşterea faptului că, cel
puţin deocamdată în acest cadru este imposibil să se ajungă la o definiţie aptă să întrunească
sprijinul general al tuturor statelor membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, mulţi autori importanţi au încercat şi au reuşit să aducă un plus de
claritate în această problemă. Memorandumul Secretarului General al ONU privitor la definirea şi
clasificarea minorităţilor se referă la comunităţi în general şi stabileşte că acestea sunt “grupuri
bazate pe factori unificatori şi spontani, opuşi celor artificiali sau planificaţi, în mod esenţial
plasaţi dincolo de controlul membrilor grupului”.
În acest sens, prin minoritate naţională se înţelege orice grup bine definit de persoane care
are cetăţenia statului în care locuieşte, sunt în inferioritate numerică în raport cu populaţia care
constituie majoritatea, întreţin legături vechi, trainice şi durabile cu acest stat, prezintă
caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte şi sunt animate de voinţa de a păstra
identitatea comună a membrilor săi, în special cultura, tradiţiile şi limba.2
Categoria juridică minoritate naţională se referă şi la comunităţile ce pot fi definite ca
minorităţi etnice ceea ce presupune o relaţie de concordanţă coerentă în ciuda emergenţei unor
noi minorităţi generată de liberalizarea pieţei muncii în spaţiul european. Acest fapt se întâmplă
în ideea de a folosi un termen unic pentru a evita confuziile în aplicarea normelor internaţionale
şi pentru a exclude posibilitatea unui tratament diferenţiat aplicat comunităţilor sau grupurilor de
persoane. Termenul de minoritate etnică nu este unanim recunoscut în filozofia şi legislaţia
multor ţări, acestea folosind şi alte sintagme, cum ar fi:
– minoritate, asociat cu aspecte legate de identitatea lingvistică, religioasă, culturală şi,
foarte rar, naţională şi etnică (Polonia, Albania, Ungaria);
1
Convenţia este primul instrument multilateral european cu forţă juridică consacrat minorităţilor naţionale în
general. Aceasta are drept obiectiv protejarea existenţei minorităţilor naţionale pe teritoriul statelor Părţi. Convenţia
urmăreşte să promoveze o egalitate deplină şi efectivă a minorităţilor naţionale prin asigurarea condiţiilor adecvate
pentru conservarea şi dezvoltarea propriei culturi şi pentru menţinerea propriei identităţi. Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale a fost deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 1
februarie 1995. A intrat în vigoare la 1 februarie 1998.
2
https://adinterculturala.wordpress.com/studii-in-arhiva/definirea-conceptului-de-minoritate-nationala. Accesat la
data de 24.01.2017.

11
 – comunitate sau minoritate etnică (Croaţia, Slovenia, Cipru);
– minoritate sau grup rasial, grup etnic (Finlanda);
– persoane aparţinând minorităţilor naţionale (România);
– popoare nordice mici, comunităţi etnice puţin numeroase (Rusia).
Diferitele sintagme utilizate în literatura de specialitate au condus la dezvoltarea şi a altor
noţiuni care vizează minorităţile:
– minorităţi teritoriale (autohtone sau istorice) şi extrateritoriale – în funcţie de faptul că
locuiesc sau nu în arealul teritorial istoric, cu tendinţa de acordare a unui volum diferit de drepturi
sau a unui teritoriu minoritar;
– minorităţi superioare (superior minorities) – cu pretenţia de a fi purtători ai unei culturi
superioare faţă de cea a ţărilor în care sunt stabilite (germanii din America Latină);
– minorităţi imperiale sau ex-dominante – de regulă, formate în urma destrămării marilor
imperii, referindu-ne în special la ruşi şi unguri, ca reprezentanţi ai unei mentalităţi de
nesupunere;
– minorităţi transfrontaliere – care sunt răspândite în număr mare într-o serie de ţări
(evreii şi ţiganii).1
Chiar dacă definiţiile minorităţilor nu s-au concretizat într-o singură versiune, definiţiile
explicite sau implicite din documentele europene sau din practică sugerează continuitatea unei
practici comune. Astfel de exemple includ definiţia dată de OSCE – Înaltul Comisar pentru
Minorităţi Naţionale: "în primul rând o minoritate este un grup de persoane având caracteristici
lingvistice, culturale sau etnice distincte de majoritate; în al doilea rând, minoritatea caută nu
doar să îşi păstreze identitatea, dar şi să o întărească.”2
De asemenea, un exemplu adecvat îl reprezintă definiţia din Recomandarea nr.1201 a
Consiliului Europei: „Un grup de persoane constituie minoritate naţională dacă locuiesc pe
teritoriul unui stat şi sunt cetăţenii lui, menţin legături de durată, trainice şi permanente cu acel
stat, manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte, sunt suficient de
reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul populaţiei unui stat sau regiuni a
unui stat, sunt motivate de preocuparea comună de păstrare a identităţii, inclusiv cultura,
tradiţiile, religia, limba maternă."3

1
W. Kymlicka şi L. Salat în Eugen Patraş, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova, Editura
Alexandru cel Bun, Cernăuţi, 1999, pp. 11-12.
2
http://www.edrc.ro/docs/docs/politici/031-166.pdf. Accesat la data de 24.01.2017.
3
Gaetano Pentassuglia, Minorities in International Law, Strasbourg Cedex, Council of Europe Publishing House,
2002, p.63.

12
 Lipsa unei definiţii a minorităţii naţionale care să definească domeniul de aplicabilitate al
regimului drepturilor minorităţilor naţionale nu face însă imposibilă protecţia minorităţilor
naţionale, aşa cum se credea.4

1.3. Repere istorice privind situaţia minorităţilor în Europa

Chestiunea minorităţilor în Europa este una veche. Primele preocupări pentru minorităţi
au apărut din considerente religioase. În limba latină, natio însemna iniţial a fi născut sau a
aparţine unei ginţi. În Evul Mediu, termenul desemna originea geografică a unei persoane (în
mediul universitar) sau apartenenţa la un grup social privilegiat (de pildă natio hungarica în
Transilvania). De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, acest termen a căpătat valenţe politice,
culturale şi lingvistice.
Un aspect important al procesului de formare a naţiunilor europene este caracterul
conflictual al acestuia, în nenumăratele spaţii de contact etnic, au existat foarte multe cazuri în
care geneza unor naţiuni a avut loc la concurenţă cu alte proiecte naţionale, de pildă, naţiunea
macedoneană versus naţiunea bulgară.
Deseori se consideră că organizarea Europei pe principiul naţiunilor a urmat linia Vest -
Est. Acest aspect este însă doar în parte valabil, deoarece, alături de regiuni din estul Europei,
unde asistăm şi în prezent la geneza unor noi naţiuni (Belarus, Muntenegru, Bosnia şi
Herţegovina), mai există şi în vestul continentului comunităţi care se află în proces de afirmare ca
naţiuni: catalanii şi bascii în Spania, corsicanii în Franţa, scoţienii în Marea Britanie.
Una dintre formele de manifestare a naţiunii este naţionalismul.

1.3.1. Afirmarea principiului autodeterminării în perioada interbelică

Ideea întemeierii unor state naţionale pe teritoriul fostelor Imperii Rus, Otoman şi
Habsburgic s-a concretizat abia în ultimele faze ale Primului Război Mondial. Dreptul popoarelor
la autodeterminare a fost susţinut în mod special de liderii grupurilor etnice din aceste imperii.
Liderii Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii şi Franţei au fost la iniţial de părere că
popoarele mici ar trebui să obţină doar autonomie în cadrul frontierelor existente. Aplicarea
dreptului la autodeterminare la Congresul de Pace de la Paris a fost determinată de schimbările
din ultimele luni ale conflagraţiei mondiale, precum şi de intervenţiile preşedintelui american
Woodrow Wilson, fără a se ţine cont de opiniile deseori îndreptăţite ale statelor învinse.
4
F. Ermacora: „The protection of minorities before the United Nations”, in Collected couses of the Hague Academy
of International Law, IV, 1983, citat în Gaetano Pentassuglia: Minorities in international law, Strasbourg Cedex:
Council of Europe Publishing House, 2002, p. 57.

13
 Utilizarea principiului autodeterminării, mai ales ca instrument al puterilor învingătoare
(în dauna maghiarilor, germanilor, bulgarilor, de pildă) a fost una dintre cauzele care au condus la
instaurarea stării conflictuale în Europa după 1918. O rezolvare paşnică echitabilă a tuturor
diferendelor etnice nici nu ar fi fost de fapt posibilă, din cauza structurii lingvistice şi religioase
foarte complexe a majorităţii regiunilor europene, mai ales în partea răsăriteană a continentului.
În lipsa unor mecanisme internaţionale recunoscute şi acceptate de toate ţările, dar şi din cauza
stării de haos politic din multe regiuni, nici plebiscitele sau referendumurile nu puteau fi o
soluţie. Din acest motiv, în cele mai multe cazuri, soarta postbelică a multor teritorii a fost decisă
de adunări ad-hoc, cu niveluri diferite de reprezentativitate.
Una dintre consecinţele modificării hărţii Europei după prima conflagraţie mondială a fost
grăbirea procesului de formare a identităţilor naţionale, prin adunarea în graniţele unui stat a
majorităţii vorbitorilor de aceeaşi limbă (în cazul statelor învingătoare) sau prin creşterea
mobilizării colective ca urmare a frustrărilor provocate de rezultatele războiului (în ţările
învinse).

1.3.2. Situaţia minorităţilor în anii 1918-1940

În timpul confruntărilor militare şi în primii ani de după încheierea primului război
mondial au avut loc mai multe mişcări de populaţie, prin deportări forţate sau ca urmare a unor
acorduri dintre state privind schimburi de populaţie, care au implicat câteva milioane de persoane
din rândul minorităţilor. Cu toate acestea, în perioada interbelică, majoritatea statelor din Europa
Centrală şi de Est au fost eterogene din punct de vedere etnic, ponderea minorităţilor variind între
10 % şi 35 %. În 1920, pe un teritoriu de cca 1 450 000 km 2, de la Marea Baltică până în sudul
Balcanilor, locuiau cca 88 milioane de persoane, reprezentând peste treizeci de grupuri etnice.
Pentru a asigura drepturi cât mai mari pentru minorităţi, marile puteri au impus clauze speciale în
tratatele încheiate după Primul Război Mondial. De asemenea, protecţia minorităţilor a fost şi una
dintre preocupările Ligii Naţiunilor, instrumentul principal oferit minorităţilor pentru a-şi face
publice nemulţumirile fiind petiţiile individuale.
În primii ani interbelici, majoritatea statelor din Europa Centrală şi de Est au promovat
(mai ales din considerente de conjunctură) o politică generoasă faţă de minorităţi. De la începutul
anilor ’30 au fost luate însă măsuri care au condus la îngrădirea drepturilor minorităţilor,
urmărindu-se chiar asimilarea acestora. Explicaţia politicii de discriminare a minorităţilor în
Europa în perioada interbelică se găseşte în: ambiguitatea reglementărilor privind statutul şi
protecţia minorităţilor; existenţa unor dispute teritoriale; dificultăţile de integrare a unor regiuni

14
în noile construcţii statale; impunerea regimurilor politice totalitare şi autoritare; criza economică
mondială.
Cu o încărcătură pozitivă în cazul patriotismului, dar şi cu una neutră şi agresivă, în cazul
naţionalismului, perioada anii’30 a fost caracterizată prin accensiunea extremelor, a ideologiilor
fascistă, nazistă şi comunistă. Acestea s-au exprimat mai ales prin grija faţă de naţiunea proprie în
domeniul politic, economic, religios, cultural sau chiar sportiv. Celor mai multe forme de
manifestare a naţionalismului le este proprie convingerea privind singularitatea naţiunii/grupului
etnic propriu. Prin formele sale cele mai radicale (şovinismul, fascismul, antisemitismul),
naţionalismul a stat la baza unor mari tragedii umane din secolul al XX-lea.1

1.3.3. Dreptul la autodeterminare în perioada postbelică

Dreptul la autodeterminare este consacrat explicit, în principal prin intermediul celor două
Pacte Internaţionale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi anume Pactul Internaţional privind
Drepturile Civile şi Politice (PIDCP), respectiv Pactul Internaţional privind Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC) .
Autodeterminarea popoarelor a fost recunoscută drept un scop de prim rang al dreptului
internaţional în chiar art. 1 al Cartei ONU 2, alături de „menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale”, „respectul pentru drepturile omului” şi „cooperarea internaţională”. Totodată, pe
aceeaşi linie de gândire, Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) în art. 21 stabileşte că:
„voinţa poporului va fi cea care va sta la baza autorităţii guvernamentale a statului”.3
Cele două importante Pacte Internaţionale ale ONU din 1966 au furnizat şi o definiţie a
ceea ce presupune dreptul la autodeterminare. Articolul 1 (comun) al Pactului Internaţional
privind Drepturile Civile şi Politice şi Pactului Internaţional privind Drepturile Economice,
Sociale şi Culturale prevede faptul că: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele (la
autodeterminare).
În baza acestui drept, ele se bucură de libertatea de a-şi determina propriul lor sistem
politic şi de a-şi urmări propria dezvoltare pe planurile economic, social şi cultural” (parag. 1):
„Toate popoarele au posibilitatea, în conformitate cu propriile scopuri, să dispună în mod liber de
resursele şi bogăţiile lor naturale, însă fără a aduce atingere vreunei obligaţii ce-şi are obârşia în

1
http://istoriaintimp.blogspot.ro/2015/01/evolutia-natiunilor-si-situatia.html. Accesat la data de 25.01.2017.
2
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_pdf. Accesat la
data de 25.01.2017.
3
http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf. Accesat la data de 25.01.2017.

15
cooperarea internaţională în materie economică, fundamentată pe principiul interesului reciproc,
şi în dreptul internaţional. În nicio situaţie un popor nu poate fi privat de mijloacele sale de trai”:
„Statele Părţi la prezenta Convenţie, inclusiv acelea responsabile de administrarea teritoriilor
neautonome şi a celor aflate sub tutelă (neguvernate în mod suveran şi independent), vor înlesni
realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele şi îl vor respecta, în conformitate cu
prevederile Cartei ONU”.
Aşadar, dreptul la autodeterminare, principiu fundamental în materia drepturilor omului,
este un drept colectiv de stabilire a unui anumit sistem politic statal şi a unei anumite dezvoltări
economice, sociale şi culturale a unui popor.1

CAPITOLUL 2. Situaţia juridică a minorităţilor în dreptul internaţional

2.1. Instrumente internaţionale responsabile pentru protecţia minorităţilor

După cel de-al doilea război mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului şi a creerii
normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredinţată Organizaţiei Naţiunilor
Unite. După expunerea principiilor generale ale recunoaşterii şi ocrotirii drepturilor omului în
Carta ONU, alte documente au fost adoptate pentru a da eficienţă acestei protecţii universale.
Primul document asupra drepturilor omului adoptat sub egida Naţiunilor Unite a fost Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (DUDO). În ceea ce priveşte drepturile minorităţilor, nici
Charta, nici Declaraţia nu conţin prevederi specifice. O propunere din partea Uniunii Sovietice de
a include în Declaraţie un paragraf referitor la minorităţile naţionale a fost respinsă de Adunarea
Generală. Totuşi, Adunarea Generală afirma în Rezoluţia 217C(III) intitulată "Soarta
minorităţilor" că ONU nu poate rămâne indiferentă faţă de soarta minorităţilor, dar complexitatea
problemei a făcut dificilă adoptarea unei soluţii uniforme şi în consecinţă s-a luat hotărârea de a
nu menţiona această chestiune în textul DUDO. Declaraţia are ca scop afirmarea protecţiei
drepturilor “'tuturor fiinţelor umane” şi a principiilor fundamentale ale non-discriminării şi
egalităţii în drepturi. Astfel, Declaraţia a adoptat un punct de vedere universalist şi individualist,
conferind drepturi tuturor fiinţelor umane luate individual.

1
http://www.infolegal.ro/dreptul-popoarelor-la-autodeterminare/2012/02/29/. Accesat la 25.01.2017.

16
 După promulgarea DUDO, importanţa protecţiei drepturilor minorităţilor a crescut.
Referiri speciale au fost incluse în tratatele asupra drepturilor omului adoptate în următorii ani.
Articolul 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) se referă la non-discriminare
“pentru orice motiv ca... rasă, culoare, limbă,..., asociere cu o minoritate naţională”.1
Minorităţile sunt de asemenea menţionate indirect în Convenţia asupra Prevenirii şi
Pedepsirii Crimei de Genocid (1948). Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de
Discriminare Rasială prevede în art. 1 că “măsurile speciale luate doar în scopul asigurării
avansării adecvate a anumitor grupuri sau indivizi nu vor fi considerate discriminatorii cu
condiţia ca aceste măsuri să nu ducă la menţinerea de drepturi separate pentru diferite grupuri
rasiale.”

Alte referiri la minorităţi apar în Convenţia UNESCO2 împotriva Discriminării în

Domeniul Învăţământului.
Cea mai importantă şi directă referire la protecţia minorităţilor se află în articolul 27 al
Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, articol care este considerat parte
a dreptului cutumiar internaţional. Textul art. 27 prevede: “În acele state în care există minorităţi
etnice, religioase şi lingvistice, persoanelor care aparţin acestor minorităţi nu le va fi negat
dreptul, în comunitate cu ceilalţi membri ai grupului, de a se bucura de propria lor cultură, de a
profesa şi practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limbă.” 3 Formularea art. 27 ridică
unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt: stabilirea beneficiarilor
acestor drepturi, determinarea naturii obligaţiei impuse asupra statelor, determinarea drepturilor
propriu-zis garantate.4
Protecţia minorităţilor naţionale s-a aflat pe agenda Consiliului Europei încă de la
începutul activităţilor sale, dar această chestiune a obţinut o importanţă considerabilă odată cu
căderea regimurilor comuniste şi cu creşterea naţionalismului extremist în unele regiuni ale
Europei. Violenţa interetnică şi ostilitatea în fosta Iugoslavie şi în fosta Uniune Sovietică au

1
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf. Accesat la data de 26.01.2017.
2
UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, conform denumirii originale din
engleză, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization) a fost fondată la 16 noiembrie 1945. Își
are sediul în Paris, Franța, dar are și 73 de suboficii active în diverse țări ale lumii. Scopul organizației este de a
contribui la pacea și securitatea lumii prin colaborarea între națiuni în educație, știință, cultură, și comunicații pentru
a se reuși stabilirea unui respect față de justiție universal, pentru corectitudinea justiției și pentru drepturile și
fundamentele omului liber, indiferent de rasă, limbă sau religie, după Carta Națiunilor Unite.
3
http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=87&inline=. Accesat la data de 26.01.2017.
4
Ovidiu Solomon, Drepturile minorităților în România și în UE, Etnosfera, nr 2/2014.

17
demonstrat foarte clar că protecţia minorităţilor naţionale nu este doar un element crucial al
protecţiei drepturilor omului, dar şi esenţial pentru stabilitate, siguranţă şi pace în Europa.
O serie de instrumente internaţionale şi regionale au fost dezvoltate în perioada de după
finalul războiului rece. Chiar dacă până atunci au existat instrumente care să prezinte relevanţă
din perspectiva drepturilor minorităţilor, acestea nu se referă în mod explicit la ele, ci mai
degrabă le include implicit ca parte a drepturilor omului. Un astfel de instrument este Carta
Drepturilor Universale ale Omului a Naţiunilor Unite care vorbeşte de aplicarea drepturilor
omului fără distincţie în baza rasei, sexului, limbii sau religiei (art.1). Articolul amintit este
concludent pentru accentul pus la nivel internaţional pe prevenirea discriminării în perioada
dintre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi căderea comunismului.
Căderea comunismului surprinde o tendinţă de dezvoltare a unui regim internaţional al
protecţiei minorităţilor, distinct de cel care punea accentul pe non-discriminare, tendinţă care se
dezvoltă pe de o parte din frământările şi tensiunile etnice din fostele ţări comuniste, şi, pe de altă
parte, din activitatea desfăşurată în cadrul ONU, în special în cadrul Subcomisiei pentru
Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor pentru diferenţierea celor două.
Comisia europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) aduce un aport
semnificativ la lupta împotriva discriminării, în ceea ce priveşte persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale, în special rromii.
Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (CCMN) reprezintă cel mai
inteligibil tratat multilateral dedicat protecţiei minorităţilor naţionale. El este, cu cele 37 State
semnatare, un instrument cu adevărat paneuropean, care stabileşte principii ce trebuie respectate
în domeniul educaţiei, presei şi altor domenii importante. Mecanismul de monitorizare al CCMN,
creat în 1998, combină evaluările experţilor din cadrul Comitetului consultativ de experţi
independenţi cu ponderea politică a Comitetului Miniştrilor. Comitetul consultativ examinează
rapoartele statelor şi alte informaţii şi efectuează vizite în ţări în scopul realizării unui dialog
constructiv atât cu autorităţile, cât şi cu societatea civilă. Rezultatul acestor activităţi este reflectat
în Opinii ale Comitetului consultativ şi Rezoluţii ale Comitetului Miniştrilor, iar implementarea
lor este susţinută prin activităţi inovaţionale care sunt implementate ulterior în Statele Părţi.
Carta Socială Europeană garantează drepturile minorităţilor în domeniul social şi
economic. În contextul mecanismului de supraveghere, Carta Socială Europeană se axează pe
problemele privind egalitatea socială a migranţilor şi ale populaţiilor de rromi şi sinti 1, cum ar fi,
1
Sinti şi roma trăiesc pe teritoriul Europei de secole întregi şi totuşi au rămas grupuri etnice independente, cu o
limbă proprie vorbită în paralel cu limba ţării în care s-au născut. Cu toate că romanes nu este o limbă omogenă, ci
include numeroase dialecte, s-a constatat că aceasta derivă din sanscrită. Oamenii de ştiinţă cred că strămoşii celor

18
spre exemplu, nediscriminarea faţă de accesul la locurile de muncă, educaţie, drepturi băneşti
(alocaţii familiale, ajutoare sociale etc.) şi condiţii de trai decente.
Carta Limbilor Regionale sau Minoritare se axează mai detaliat pe acţiunile întreprinse în
vederea garantării protecţiei şi promovării în particular a limbilor minoritare, ca element decisiv
al patrimoniului cultural. Reprezintă un instrument cu efect direct de valorificare a abilităţii
minorităţilor naţionale de a-şi utiliza propria limbă în viaţa publică. Carta a intrat în vigoare din
1998, şi ea a favorizat realizarea În Statele Părţi a unei serii de demersuri concrete. Aplicarea
CCMN şi a Cartei Europene pentru Limbile regionale sau Minoritare este încurajată prin
activităţi vaste de conştientizare în numeroase State membre ale Consiliului Europei.1
La ora actuală, protecţia minorităţilor naţionale este una din principalele priorităţi ale
Consiliului Europei. Acest obiectiv s-a soldat cu o serie de realizări concrete. Consiliul Europei a
elaborat standarde legale unice cu mecanisme eficiente de monitorizare şi le-a alăturat
activităţilor-ţintă de cooperare. Acest lucru a stimulat ameliorări reale în protecţia minorităţilor
naţionale în toată Europa, şi a constituit un instrument determinant în instaurarea stabilităţii în
Statele membre, state care recent au depăşit perioada de conflict armat şi de ostilitate etnică.
Actele normative emise de Comisia Europeană în domeniul protecţiei minorităţilor etnice
fac obiectul acordurilor de la Helsinki. Acordul de la Helsinki din 1975 a reprezentant avangarda
către examinarea internaţională a evenimentelor interne din România. Acordul a marcat o cotitură
prin importanţa dată de comunitatea internaţională respectării drepturilor omului şi, prin extensie,
drepturilor minorităţilor. În acest sens, respectarea acestor drepturi a devenit o preocupare
legitimă şi prioritară a comunităţii internaţionale.
Conform Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale, Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, Convenţiei cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale şi Declaraţiei Adunării Generale a ONU cu privire la drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, religioase, etnice şi lingvistice, ţările membre
Uniunii Europene educă şi formează cetăţeanul pentru a nu discrimina, pentru a tolera şi pentru a
lupta împotriva xenofobiei şi a intoleranţei. Conform Comisiei Europene pentru Combaterea
Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) aceste aspecte reprezintă priorităţi ale statelor membre.

două etnii şi-au părăsit locurile de baştină (nord-vestul Indiei) în urmă cu aproximativ 1400-1500 de ani. În prezent,
pe teritoriul Europei trăiesc circa 11 milioane de sinti şi roma. Cei mai mulţi sunt în Serbia, Ungaria, Bulgaria,
România şi Spania. Sursa: http://www.dw.com/ro/originea-minoritatilor -sinti-si-roma. Accesat la 26.01.2017.
1
http://www.romanothan.ro/editoriale/item/110-editorial-romii-intre-dreptul-cutumiar-si-dreptul-international-
nomazi-sau-natiune-constitutiva.html#sthash.jmltpVQP.dpuf. Accesat la 26.01.2017.

19
 Conform ECRI „rasismul, xenofobia, intoleranţa şi antisemitismul nu ar trebui să existe.
Trebuie combătute violenţele, discriminările şi prejudiciile manifestate de o persoană sau de un
grup de persoane pe motive de rasă, culoare, limbă, religie, naţionalitate sau apartenenţă etnică.”1
Recunoaşterea cadrului multicultural presupune o mai bună cunoaştere a legilor europene,
a diversităţii în spaţiul local, naţional, european.
Din raportul realizat de ECRI pe anul 2007 reiese că „în Europa există diferite forme de
discriminare şi rasism. Climatul negativ al opiniei publice în Uniunea Europeană contribuie la
conflictele etnice.”2 Raportul ECRI stipulează faptul că „nu este suficient să spunem că
discriminarea este ilegală. Discriminarea trebuie combătută şi în practică. Sintagma egali în
drepturi este departe de a fi o realitate universală. Astfel a fost introdusă noţiunea de discriminare
pozitivă, în favoarea minorităţilor. Conceptul de discriminare pozitivă a fost respins de
majoritatea ţărilor, considerându-se că reprezintă o încălcare a principiului nediscriminării prin
instituirea unei categorii privilegiate de persoane ce beneficiază de drepturi speciale. Chiar şi în
SUA, de unde a pornit şi unde s-a afirmat conceptul de discriminare pozitivă, printr-o recentă
hotărâre a Curţii Supreme a Statelor Unite, a fost anulat un act administrativ ce avea caracter de
discriminare pozitivă.3
La nivel european, în sfera instrumentelor juridice de protecţie şi de garantare în domeniul
drepturilor omului regăsim instituţia comunitară – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale a fost creat un mecanism de control internaţional care se adaugă mecanismelor
naţionale, toate statele membre acceptând competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că
instituţie comunitară. Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi
regional are rolul unei instanţe de jurisdicţie internaţională cu caracter subsidiar căilor interne de
atac. Curtea Europeană nu este un organ statutar al Consiliului Europei, ci unul convenţional
instituit în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, ea nu poate fi
separată de sistemul organelor Consiliului Europei, fiind creată în cadrul acestuia, preluând
aceleaşi principii şi având chiar acelaşi buget. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul
la Strasbourg din 21 ianuarie 1959, odată cu acceptarea jurisdicţiei sale de către opt state, este
elementul principal al mecanismului de control supranaţional al aplicării Convenţiei Europene

1
http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/ecri/default_en.asp. Accesat la 26.01.2017.
2
http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/ecri/default_en.asp. Accesat la 26.01.2017.
3
https://adinterculturala.wordpress.com/studii-in-arhiva/definirea-conceptului-de-minoritate-nationala. Accesat la
26.01.2017.

20
pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, denumită apelativ Curtea
Europeană a Drepturilor Omului sau prin sigla CEDO.

2.2. Statutul minorităţilor în Uniunea Europeană

În mod tradiţional Uniunea Europeană este asociată cu uniformitatea regulilor impuse,
precum piaţa comună sau moneda unică. Provocarea pentru Uniunea Europeană o reprezintă
identificarea unui echilibru între constanţa regulilor economice şi politice şi diversitatea pe care o
presupune multitudinea de tradiţii, culturi, grupuri etnice care trăiesc între graniţele sale.
Integrarea în Uniunea Europeană nu implică pierderea identităţii naţionale sau etnice sau
înlocuirea acestora cu cea europeană. Uniunea oferă un cadru normativ comun care înlesneşte
întâlnirea dintre culturi, dintre tradiţiile popoarelor care sunt membre ale blocului comunitar. Prin
urmare devine un spaţiu în care, prin interacţiunea diversităţii etnice, religioase, lingvistice se
stimulează creativitatea şi îmbogăţirea reciprocă.

2.2.1. Diversitatea lingvistică şi etnică a Europei

Diversitatea lingvistică
Comparativ cu alte părţi ale lumii, precum Australia şi Africa, unde numărul limbilor
vorbite într-o ţară este uneori de ordinul zecilor, ţările europene au în principiu statut monolingv,
puţine dintre ele fiind bilingve, trilingve, etc. Dacă numărăm limbile minorităţilor naţionale sau
regionale vorbite pe lângă limbile oficiale din Uniunea Europeană şi ţările candidate, ajungem la
50–60 de limbi. Ca imaginea diversităţii lingvistice a Europei să fie completă, trebuie să luăm în
considerare şi cazurile, în special ale imigranţilor, care vorbesc mai mult de o singură limbă,
utilizând limba oficială în mediul academic sau în relaţiile cu autorităţile, şi alte limbi în medii
informale. Cu toate că nu există statistici care să indice din acest punct de vedere diversitatea
europeană, la o numărare s-ar ajunge la ordinul sutelor.
Diversitatea etnică a Europei
În Europa se regăsesc trei tipuri de minorităţi etnice:
1. Populaţiile indigene care se regăseau pe actualul teritoriu al Europei înainte de
popularea acesteia prin succesive valuri migratoare.
Un astfel de grup este populaţia laponă (Sami) din Suedia, Norvegia şi Finlanda.
Elementele principale ale culturii lapone sunt: crescătoriile de reni (au dreptul la turmă de 300–
500 de reni per cap de familie), poemele muzicale ritmice specifice yoik, transportul cu săniile
trase de reni, o viaţă apropiată de natură. În trecut au dus o viaţă mai mult nomadă, fiind forţaţi

21
ulterior să se integreze la contemporaneitate şi să plieze revoluţiei industriale. Pentru a veni în
sprijinul păstrării moştenirii lingvistice, statele scandinave au introdus o serie de acte normative
care susţin sistemul educaţional în limba maternă.
O altă categorie o reprezintă inuiţii, ce ocupă o părticică micuţă a insulei Groenlanda, a
cărei suprafaţă e acoperită trei sferturi cu gheaţă. Inuiţii groenlandezi se împart în trei grupuri
lingvistice, şi în general se numesc Kalaallit. Originea lor pe tărâmul gheţii datează de acum
4.500 ani, când au sosit primele grupe de migratori ce şi-au stabilit aici aşezămintele. Populaţia a
fost convertită la luteranism, dar de fapt religia lor e un crez religios, îmbinând creştinismul cu
cosmologia inuită. În 1953, statutul colonial al Groenlandei a fost abolit, aceasta devenind parte
componentă a Regatului Danemarcei. Limba oficială a rămas groenlandeza de vest, învăţată în
şcoli, utilizată în media, administraţie, servicii religioase, literatură.
2. Minorităţile naţionale sau istorice sunt grupuri etnice diferite de populaţia majoritară,
rămase pe teritoriul ocupat de aceasta prin redefinirea graniţelor: bascii în Spania, maghiarii în
România şi Slovacia, sorbii în Germania, scoţienii în Marea Britanie, germanii în Alsacia şi
Lorena (Franţa).
3. Imigranţii sunt grupuri care au decis să îşi părăsească ţara de origine în principal din
motive politice sau economice. Două tipuri de imigranţi se regăsesc pe teritoriul U.E.: cetăţeni ai
unui stat membru care locuiesc în alt stat pe teritoriul U.E., care datorită liberei circulaţii în
Uniune nu suferă din cauza discriminării şi a prejudecăţilor. Un exemplu interesant în acest sens
este Andorra, unde majoritari sunt imigranţii, majoritatea cetăţeni spanioli, persoanele care deţin
cetăţenie andorriană fiind în număr de 18,4%.
Cel de-al doilea tip de imigranţi este reprezentat de grupuri provenind din exteriorul
Uniunii Europene, fie de pe continent, în special din Europa Centrală şi de Sud-Est, fie din afara
acestuia:
• turcii şi kurzii în Germania, Belgia;
• algerienii, marocanii, tunisienii în Franţa;
• albanezii, marocanii, slovenii, tunisienii în Italia;
• vietnamezii, chinezii, indienii, pakistanezii în Marea Britanie (în special imigranţi
provenind din ţările membre ale Commonwealth1);
• turcii, indonezienii, marocanii în Olanda;
• marocanii în Spania etc.
1
Commonwealth of Nations (Comunitatea de națiuni), asociație de state, cu sediul al Londra, creată în 1926 (pînă în
1947 s-a numit Comunitatea britanică de Națiuni), în scopul conlucrării pe plan politic, economic, social și cultural
între Marea Britanie și fostele sale colonii, care și-au dobândit independența.

22
 În cele mai multe cazuri aceste grupuri, în special noneuropeni de religie islamică, se
confruntă cu prejudecăţile populaţiei majoritare şi cu practicile discriminatorii. Discriminarea se
manifestă prin intoleranţă, abuz, recurgere la forţă şi o serie de politici restrictive. Frontul
Naţional Francez duce o politică constantă anti-arabă şi anti-semită, militând pentru repatriere
forţată şi anti-islamizarea Franţei. Mişcări similare, catalogate extremiste de dreapta s-au
dezvoltat în aproape toate statele europene începând cu anii ‘80, dar mai ales în anii ’90, cele
precum Frontul Naţional Francez, Partidul Libertăţii în Austria, Vlaams Blok în Belgia şi Partidul
Republican în Germania fiind cele mai de succes. Majoritatea statelor Uniunii Europene au
adoptat politici restrictive în ceea ce priveşte numărul de imigranţi pe care îi primesc.
O categorie aparte de imigranţi sunt refugiaţii. Refugiaţii sunt imigranţi involuntari.
Aceştia sunt în general o minoritate în ţara de origine, fiind persecutaţi de un regim opresiv
datorită apartenenţei la un anumit grup etnic, religios, lingvistic sau politic. Marea majoritate a
refugiaţilor se întâlnesc în ţările din sudul Europei şi provin în principal din Africa, Asia şi
Orientul Mijlociu. Un caz concret îl reprezintă cel al imigranţilor din fosta Iugoslavie, în ultimii
15 ani, mii de persoane au căutat scăpare dintre graniţele teritoriului său. Abordarea mass -
mediei şi a instituţiilor occidentale este de cele mai multe ori negativă, refugiaţii fiind prezentaţi
ca ceva ameninţător.
Categorii de refugiaţi din punct de vedere al statutului lor social şi legal:
• Refugiaţi protejaţi de Convenţia de la Geneva din 1951;
• Refugiaţi de facto, cărora le este permis să stea în ţara de refugiu pe motive umanitare şi
sub un alt statut decât cel conferit de Convenţie; drepturile lor sunt mult mai limitate decât ale
celor protejaţi de Convenţie; de exemplu în Marea Britanie, refugiaţii din această categorie nu au
dreptul să îşi aducă familiile timp de 4 ani, pe când celor protejaţi de Convenţie au liber acces la
reuniune familială imediată;
• Refugiaţii în orbită – refugiaţi trimişi din ţară în ţară, pentru că niciun stat nu-şi asumă
responsabilitatea de a le examina cererea de azil;
• Refugiaţi care se bucură de protecţie temporară, cu condiţia să se întoarcă în ţara de
origine de îndată ce situaţia politică de acolo le-o permite. Ex.: refugiaţii din spaţiul fostei
republici iugoslave.
Închiderea graniţelor pentru imigranţii non-europeni de către ţările membre ale U.E.
concomitent cu extinderea Uniunii Europene a dus la o interpretare tot mai strictă şi limitată a
Convenţiei de la Geneva. Statele se tem că prin acceptarea unui grup anume de refugiaţi s-ar crea
un precedent, atrăgând un număr din ce în ce mai mare de azilanţi. În acest sens, se consideră că

23
refugiaţii promovează un fanatism religios (islamiştii) şi pericplitează siguranţa naţională şi
integritatea cetăţenilor din statele membre, fiind cunoscute în istoria recentă atentatele teroriste
săvârşite de radicalii islamici.
Deşi s-au purtat numeroase discuţii la nivel interguvernamental şi s-au încheiat acorduri
privind protecţia refugiaţilor care cer drept de azil în cadrul Uniunii Europene, fiecare ţară are
propria legislaţie şi modalitate de procesare şi de decizie privind cererile de azil.
Refugiaţii au nevoi speciale pentru acomodare pe termen lung: învăţarea limbii, programe
educaţionale, recalificări şi reconversii profesionale. Pe de altă parte trebuie respectate nevoile
care decurg din practicile culturale, religioase, din normele sociale ale comunităţii, prin
armonizarea legislaţiei interne în vederea acordării sprijinului necesar pentru conservarea culturii,
limbii, stilului de viaţă, dezvoltarea de programe pentru adaptarea nevoilor sociale, medicale,
psihologice.1

2.2.2. Exemple pozitive de acomodare a diversităţii în statele Uniunii Europene

A. Minoritatea suedeză din Finlanda
Suedezii locuiesc mai mult în regiunile de coastă şi în insulele Aland. Aceştia reprezintă
5,8% din populaţia Finlandei. Insulele Aland formează o provincie autonomă, demilitarizată şi
monilingvistică (de limbă suedeză) a Finlandei. Adunarea suedeză a Finlandei, un corp
reprezentativ semi-oficial, ce a fost înfiinţat în 1919, serveşte ca grup de discuţii politice şi grup
de presiune pentru interesele etnicilor suedezi. Aceştia se bucură, pe lângă o puternică
reprezentare politică, şi de libertatea de exprimare în limba maternă: 15 ziare în suedeză, emisiuni
radio şi TV, instituţii de cultură, precum şi universităţi bilingve. Suedeza, alături de finlandeză, e
considerată limbă naţională a Finlandei.
B. Tirolul de Sud a fost cedat de Austria Italiei, la sfârşitul Primului Război Mondial,
incluzând la data respectivă 85% populaţie de etnie germană. O lungă perioadă au fost supuşi
asimilării şi represiunii de către regimul fascist al lui Mussolini, însă după sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, aceste tentative de reprimare au eşuat, determinând o puternică mişcare de
apărare a identităţii. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Austria şi sud-tirolezii au
făcut un lobby puternic ca regiunea să fie retrocedată Austriei. Marile puteri au refuzat, singura
soluţie rămânând ca Austria să negocieze cu Italia o formă de auto-guvernare pentru provincie.
Recunoaşterea şi garantarea drepturilor etnice s-a produs în 1946, când i s-a acordat autonomie
legislativă si executivă. Provincia cuprinde două regiuni: Tirolul de Sud şi Trentino, care au
1
Politici privind minorităţile etnice în Europa, p. 2-6, CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE
ETNOCULTURALÃ, 2003.

24
propriile organisme consacrate prin statutul oferit de autonomie: Adunarea Regională, Guvernul
Regional şi Preşedintele Adunării Regionale. Sunt identificate trei grupuri lingvistice în Tirolul de
Sud: germanii (66,99%), ladinii (4,36 %) şi italienii (27,65%). Ladinii formează un grup etnic
aparte, fiind cei mai vechi locuitori ai provinciei, limba lor fiind reto-romana. Astăzi cultura şi
limba ladină sunt utilizate doar în văile din Munţii Dolomiţi, fiind ameninţate cu dispariţia. Atât
etnicii germani, cât şi cei ladini au un număr mare de organizaţii şi asociaţii culturale, prin care se
doreşte păstrarea identităţii şi promovarea diversităţii etnice, culturale şi lingvistice a regiunii.

C. State multinaţionale: Belgia

Belgia este un regat multicultural şi multilingvistic: Flandra în nord, o regiune străbătută
de canale, care se mândreşte cu cetăţile artistice: Antwerp, Bruges and Gent; şi în sud Valonia, cu
numeroasele castele şi oraşe importante precum Liége şi Namur. Capitala Bruxelles este unul
dintre cele mai cosmopolite oraşe ale lumii, sediu al instituţiilor Uniunii Europene şi NATO,
precum şi un centru important al comerţului internaţional şi al companiilor financiare. Teritoriul
Belgiei este împărţit lingvistic şi cultural între populaţia germană dominantă în nord şi cea
franceză din sud.
Printr-o serie de revizuiri ale constituţiei, Belgia a devenit un stat federal 1, format din trei
comunităţi: franceză, germană şi flamandă.
D. Flamanzii, în număr de 5.8 milioane ocupă teritoriul din nordul Belgiei, regiunea cea
mai prosperă din punct de vedere economic. Limba vorbită este flamanda, dialect al olandezei.
E. Valonii ocupă sudul Belgiei, reprezentând populaţia vorbitoare de limbă franceză. Cu
toate acestea, sunt vorbite o varietate de limbi regionale: valona, (vorbită de un număr de
aproximativ 600.000 persoane), dialectul picard (vorbită aproximativ 200.000 de persoane,
luxemburgheza etc.
F. Minoritatea germană locuieşte în cantoanele din estul Belgiei, în cadrul regiunii
Valonia, cu toate acestea constituie o comunitate de sine stătătoare, conform Constituţiei
belgiene.

1
Statul federal reprezintă o uniune a mai multor state autonome (care își păstrează propria organizare) în cadrul unui
stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat comune. Statul federal se caracterizează prin aceea că statele
membre îşi transferă suveranitatea externă în totalitate şi suveranitatea internă într-o anumită proporţie către
organele statului federal. În acest mod, prin voinţa statelor federate se creează un nou stat, ale cărui organe vor
decide exclusiv în relaţiile internaţionale precum şi în alte domenii prevăzute de Constituţiile federale.

25
 Toate cele trei comunităţi beneficiază de drepturi egale în ceea ce priveşte păstrarea
identităţii culturale şi lingvistice, având puteri legale distincte, şi organe executive separate.
Europa Centrală şi de Est reprezintă partea cea mai diversă a Europei în ceea ce priveşte
minorităţile naţionale. Printre cele mai numeroase minorităţi sunt: rromii; ruşii în Ţările Baltice;
maghiarii în România, Slovacia şi Slovenia; turcii în Bulgaria; polonezii în Republica Cehă, în
Lituania şi în Letonia; germanii în Polonia, România, Ungaria şi Republica Cehă; croaţii şi sârbii
în Slovenia.
G. Cipru este cunoscută pentru istoria sa conflictuală între cele două grupuri etnice
dominante. Ciprioţii greci şi turci au împărţit acelaşi teritoriu pe insulă timp de patru secole. În
1960 Cipru şi-a proclamat independenţa, devenind republică şi garantând prin constituţie
drepturile minorităţii turce. Tensiunile între Grecia şi Turcia s-au manifestat prin deteriorarea
relaţiilor între comunitatea greacă şi turcă de pe teritoriul insulei. Conflictul s-a soldat în 1974 cu
divizarea în două a insulei: Republica Cipriotă şi Republica Turcă a Ciprului de Nord. Capitala
Nicosia este străbătută de linia verde imaginară, ce separă cele două republici.
H. Ţările Baltice, în special Estonia şi Letonia includ ca principală minoritate ruşii, în
procent de 30–33% din totalul populaţiei. Dintre aceştia, un procent mic deţin cetăţenia, din
cauza cerinţelor legate de cunoaşterea limbii oficiale (estonă sau letonă), majoritatea fiind
rezidenţi fără drepturi politice. Ruşii din ţările baltice sunt supuşi discriminării în accesul pe piaţa
muncii, în privinţa salarizării şi a condiţiilor de trai în general.. Procentul mare de ruşi pe
teritoriul celor două Ţări Baltice se datorează migrărilor de după 1940, încurajate de regimul
sovietic. Situaţia lor actuală datează de la proclamarea independenţei Ţărilor Baltice în 1991,
până atunci bucurându-se de drepturi egale cu populaţia majoritară.

2.3. Politici privind drepturile minorităţilor în Europa Centrală şi de Est

Diversitatea şi managementul acesteia este un subiect care prezintă un interes deosebit în
Europa Centrală şi de Est. Cu toate astea, cele mai multe ţări din regiune au majorităţi care
depăşesc 80% din totalul populaţiei.1 Astfel, din punctul de vedere al procentajului pe care
populaţiile minoritare îl ocupă din totalul populaţiei, putem identifica mai multe categorii:
• state cu minorităţi reprezentând sub 10% din populaţie: Albania, Republica Cehă,
Kosovo, Polonia, Slovenia.

1
Monica Căluşer, Regimul drepturilor minorităţilor în Europa Centrală şi de Est. În Salat Levente, Politici de
Integrare a Minorităţilor naţionale din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj – Napoca
2008, p.39.

26
 • state cu minorităţi reprezentând între 10-20% din populaţie: Bulgaria, Croaţia, Ungaria,
România, Serbia, Slovacia.
• state cu minorităţi reprezentând între 30-40% din populaţie: Macedonia, Muntenegru.
• state multinaţionale: Bosnia-Herţegovina.
În ciuda numărului relativ mic de ţări care prezintă minorităţi de dimensiuni mari,
conflictele interetnice de la începutul anilor ’90 au contribuit la sporirea atenţiei acordate modului
în care politicile de stat răspund la cerinţele minorităţilor. Astfel, în cele mai multe state
acordurile şi convenţiile internaţionale şi europene relevante au fost semnate şi ratificate, ducând
la apariţia de politici naţionale privind drepturile minorităţilor. Ţinând seama de prevederile
Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, Convenţie semnată şi ratificată de
toate statele din regiune, în toate statele au fost luate măsuri de protejare a identităţii minorităţilor
naţionale, concretizate în politici anti-discriminare, privind păstrarea identităţii etnice, utilizarea
limbilor minoritare în spaţiul public (acces la media în limba minorităţilor, măsuri privind
educaţia în limba maternă etc). Cu toate acestea, există diferenţe semnificative între statele de
regiune, diferenţe explicate de mărimea şi concentrarea teritorială a minorităţilor principale,
istoricul relaţiilor interetnice între majorităţi şi minorităţi, tradiţia statului în acordarea de drepturi
minoritare şi agenda statului în regiune.

2.3.1. Definirea minorităţilor naţionale în Europa Centrală şi de Est

O serie de state din regiune au ales să nu includă în legislaţie o definiţie a minorităţilor
naţionale, ceea ce nu presupune că au optat pentru o definire largă a minorităţii, incluzând în
această categorie orice grup care se consideră ca atare. În special acolo unde există dispute legate
de identitatea majoritară, apar grupuri care sunt în mod evident excluse de la recunoaşterea
statutului minoritar. Astfel, macedonenii din Bulgaria nu beneficiază de recunoaştere, chiar dacă
Bulgaria a ales să nu limiteze printr-o definiţie sau enumerare minorităţile1.
În cazurile unde există definiţii ale minorităţilor, se remarcă prezenţa nu doar a criteriilor
de diferenţiere, dar şi condiţii legate de cetăţenie, legătura istorică cu statul pe teritoriul cărora
rezidă. Ungaria defineşte minorităţile naţionale ca naţionalităţile stabilite pe teritoriul ţării cu cel
puţin 100 de ani în urmă, cetăţeni care sunt în minoritate în ceea ce priveşte numărul locuitorilor,
diferiţi de majoritate prin limbă, cultură şi tradiţii, şi există un spirit de comunitate care indică
dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici, pe când Croaţia consideră minorităţi naţionale
grupurile de cetăţeni croaţi, stabiliţi tradiţional pe teritoriul Republicii Croaţia, şi care au
1
Katerina Velichkova, Magdalena Kouneva, National Minorities in Bulgaria: Status of National Minorities, Legal
Instruments, Institutions – An Overview, manuscris nepublicat.

27
caracteristici religioase, etnice, lingvistice şi/sau culturale care îi diferenţiază de ceilalţi, motivaţi
de dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici diferite1.
Bosnia-Herţegovina este un stat multinaţional alcătuit din trei grupuri constituente de stat,
bosniacii, croaţii şi sârbii, în timp ce Macedonia evită utilizarea termenului de minoritate şi îl
foloseşte pe cel de comunitate.2

2.3.2. Sistemele electorale şi reprezentarea politică în administraţia publică centrală

şi locală
Sistemele electorale prezintă importanţă pentru că reprezintă mecanismul prin care
reprezentarea politică a minorităţilor poate fi realizată la nivelul instituţiilor centrale şi locale ale
statului. Albania, Ungaria, Croaţia, Macedonia au sisteme electorale mixte, îmbinând principiul
majoritar cu cel proporţional, fără politici speciale pentru minorităţi în primele două situaţii.
Bulgaria, Slovacia, Slovenia, Republica Cehă, Muntenegru, Polonia, Serbia şi România
au optat pentru reprezentare proporţională, cu prag electoral de 5% în ultimele trei ţări şi de 4%
în Bulgaria.
O politică electorală care se bucură de relativ succes în zonă este acordarea de locuri
rezervate în parlament pentru minorităţi. Astfel, România, Croaţia, Muntenegru, Slovenia au
adoptat această măsură ca o formă de compensare a nereprezentării prin alegeri. Sistemul variază
de la stat la stat, dacă România oferă un loc pentru fiecare minoritate naţională care nu reuşeşte să
depăşească pragul electoral, în cazul Sloveniei de sistem beneficiază doar maghiarii şi italienii,
pentru ca în Croaţia să fie vorba de 3 mandate rezervate pentru sârbi, câte unul pentru italieni şi
maghiari, unul comun pentru cehi şi slovaci, unul pentru celelalte minorităţi foste iugoslave (cu
excepţia sârbilor, fiind pentru albanezi, bosniaci, muntenegreni, macedoneni, sloveni) şi unul
pentru restul minorităţilor (austriecii, bulgarii, germanii, polonezii, romii, românii, rutenii, ruşii,
turcii, ucrainenii, vlahii şi evreii)3.
O serie de critici privesc modul de aplicare a locurilor speciale pentru minorităţi, de la
numărul mare de minorităţi reprezentate în comun de un singur reprezentant în cazul puţin
probabil al intereselor comune pentru atâtea minorităţi (Croaţia), până la aspecte legate de lipsa
1
Ljubomir Mikić, National Minorities in Croatia: Status of National Minorities, Legal In struments and Institutions,
lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-
Napoca, 17-19 Octombrie 2007.
2
Monica Căluşer, op.cit., p.40.
3
Ljubomir Mikić: National Minorities in Croatia: Status of National Minorities, Legal In struments and Institutions,
lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-
Napoca, 17-19 Octombrie 2007.

28
pluralismului în cadrul sistemului, în cazul reprezentării printr-un singur mandat. De asemenea,
Serbia şi Polonia au optat pentru neaplicarea pragului electoral în cazul minorităţilor, stimulând
astfel reprezentarea la nivel central.
În ceea ce priveşte posibilităţile de înfiinţare a partidelor politice, Albania şi Bulgaria
reprezintă cazuri aparte prin legislaţia care interzice înfiinţarea partidelor politice pe linie etnică,
rasială sau religioasă. În niciunul din cele două cazuri, legislaţia nu a reuşit să împiedice efectiv
reprezentarea minorităţilor naţionale în Parlament (grecii în Albania şi turcii în Bulgaria).
Bosnia-Herţegovina prezintă o structură a puterii centrale complexă, menită să răspundă
atât compoziţiei multietnice, cât şi nevoii de acomodare post-conflict. Formula de guvernare
transpusă în constituţie şi legile statului reprezintă o formă de împărţire a puterii. Astfel,
executivul are o structură multietnică, necesitând participarea fiecărui grup etnic, cu drept de
reprezentare şi drept de veto. Preşedinţia este constituită de trei reprezentanţi, fiecare aparţinând
unei etnii, şi aleşi şi teritorial (aşadar, preşedinţia este o instituţie atât naţională, cât şi teritorială).
Deşi preşedinţia este menită să reprezinte etnii, şi nu entităţile teritoriale (Federaţia Croato-
Musulmană şi Republika Srpska), formaţiunea electoare nu este monoetnică (parţial datorită şi
reîntoarcerii refugiaţilor). Ceea ce înseamnă că există un strat de populaţie nereprezentat de
preşedintele fiecărei naţii (bosniacii şi croaţii din Republika Srpska sau sârbii din Federaţie). De
facto, puterea executivă este deţinută de Oficiul Înaltului Reprezentant (the Office of the High
Representative), o formă de protectorat internaţional care practic nu face altceva decât corijează
disfuncţionalitatea Constituţiei Bosniei-Herţegovina.1
Includerea la guvernare a minorităţilor reprezintă o altă modalitate de asigurare a
reprezentării intereselor minorităţilor în procesul de luare a deciziilor politice. Dacă în Bosnia-
Herţegovina şi Kosovo sistemul presupune reprezentarea principalelor grupuri etnice, iar în
Macedonia, chiar dacă nu este formal cerut a devenit o tradiţie, în celelalte ţări din regiune nu
există niciun fel de cerinţe pentru a include în guvernământ la nivel central sau local reprezentanţi
ai minorităţilor. Cu toate acestea, includerea partidelor minoritare la guvernare reprezintă o
practică destul de larg răspândită. Astfel, în Albania, Bulgaria, Croaţia, Muntenegru, România,
Serbia şi Slovacia, partide ale minorităţilor au fost incluse în coaliţia de guvernare pentru cel
puţin un mandat. Această formă de participare politică a fost sprijinită şi încurajată de forurile
Uniunii Europene, ceea ce justifică larga răspândire a sistemului 2. Efectele benefice ale acestei
1
Florian Bieber, Governing Post-War Bosnia- Herzegovina în Kinga Gál (ed.), Minority Governance in Europe,
Budapest: LGI, 2003.
2
Vezi de exemplu: Monica Robotin, Levent Salat, (eds.): A New Balance: Democracy and Minorities in Post-
Communist Europe, Budapest: LGI, 2003; Zoltán Kántor, Nándor Bárdi, “The Democratic Alliance of Hungarians in

29
politici sunt mai degrabă presupuse decât documentate, în foarte puţine cazuri existând o evaluare
a participării partidelor minoritare la guvernare.

2.3.3. Gradul de descentralizare

Serbia a acordat autonomie provinciei Voivodina, care se bucură de o formă limitată de
autonomie teritorială începând cu 1991. Provincia se bucură de competenţe bugetare, legislative,
executive şi altele; mai mult, există organe proprii de luare a deciziilor: o Adunare, Consiliul
executiv şi organele administrative. Art. 112 al Constituţiei stipulează în schimb că organele
centrale pot interveni când doresc în viaţa administrativ-politică a provinciei1.
Bosnia-Herzegovina este un stat federal, având Federaţia Musulmano-Croată şi Republika
Srpska ca principalele unităţi politico-administrative ale statului, divizate la rândul lor în
cantoane. Deşi iniţial create ca unităţi mono sau binaţionale, decizia Curţii Supreme din aprilie
2002 a transformat instituţiile entităţilor în structuri trinaţionale. Ele sunt responsabile pentru
majoritatea covârşitoare a atribuţiilor politico-administrative, excepţie făcând politica externă,
vămile şi politica monetară. Entităţile sunt definite în primul rând prin compoziţia etnică şi cu
tendinţe de omogenizare internă şi tind astfel să creeze o percepţie asupra necesităţii menţinerii
separaţiei şi izolării etno-politice. În aceste condiţii, reconstrucţiei şi încrederii reciproce nu le
este acordată nicio şansă. O serie de state din regiune au dezvoltat auto-guvernări minoritare,
permiţând astfel minorităţilor nu doar participarea la luarea deciziilor, ci posibilitate de control
asupra vieţii proprii.
Sistemul auto-guvernărilor minorităţilor din Ungaria prevede posibilitatea înfiinţării
acestora la două nivele ale administraţiei locale: fie în cadrul organelor administraţiei locale, fie
în organizaţii independente pe lângă autorităţile locale. Aceste structuri sunt responsabile pentru
viaţa culturală a comunităţii şi pot influenţa legislaţia relevantă doar prin participare directă în
mecanisme de luare a deciziilor. O prevedere specială stipulează formarea de auto-guvernări în
mod automat (în locul autorităţilor locale), în cazul în care mai mult de jumătate din membrii
consiliilor locale aparţin unei minorităţi naţionale (situaţie rar întâlnită, având în vedere că
majoritatea minorităţilor sunt dispersate geografic). Rolul auto-guvernărilor este de reprezentare a
minorităţilor şi de promovare a intereselor propriei comunităţi în relaţie cu autorităţile publice.
Auto-governările pot lua unele decizii la nivel local, cum ar fi înfiinţarea de instituţii de
învăţământ sau mass media, afişarea de însemne şi denumiri specifice comunităţii. De asemenea,
Romania (DAHR) in the Government of Romania from 1996 to 2000”, în Regio, 2003.
1
Aleksandra Sanjevic, National Minorities in Serbia and National Councils as Institutions of Minority Autonomy,
lucrare prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-
Napoca, 17-19 Octombrie 2007.

30
pot interveni în elaborarea materialelor pentru învăţământ destinate minorităţilor. Au un cuvânt de
spus în formularea legislaţiei privind protecţia monumentelor istorice, deci au drept de veto în
probleme de învăţământ la nivel local, mass-media, utilizarea colectivă a limbii, etc.1
În Croaţia, legislaţia prevede formarea de consilii ale minorităţilor, atât la nivel naţional,
cât şi local, municipal. La nivel local, aceste consilii pot forma guvernăminte autonome, cu rol
consultativ, acolo unde populaţia depăşeşte 15%.2

2.3.4. Politici lingvistice

Politicile lingvistice din regiune se bazează în principal pe existenţa unei limbi oficiale la
nivel naţional (excepţie făcând Bosnia-Herţegovina) şi în mai multe cazuri (cu excepţia Albaniei,
Bulgariei), posibilitatea utilizării limbilor minoritare la nivel local, acolo unde minoritatea
întruneşte un procent semnificativ (20%). Astfel, posibilităţile de utilizare a limbilor minoritare
includ semne şi inscripţii publice bilingve (Slovacia), la utilizarea limbii în relaţie cu
administraţia locală (Croaţia, Muntenegru) sau chiar acordarea statutului de limbă oficială locală
(Macedonia).

2.3.5. Politici educaţionale

În Bosnia-Herţegovina educaţia ţine de jurisdicţia fiecărei entităţi în parte, ceea ce
înseamnă că în Federaţie educaţia este descentralizată (decisă la nivel de canton), pe când în
Republika Srpska este cât se poate de centralizată. În Federaţie, sistemele croate şi bosniace sunt
în mare măsură individualizate şi paralele, existând interacţiune redusă între cele două. Mai mult,
minorităţile nedominante: cehii, ungurii, macedonenii, rromii etc. nu sunt incluşi în prevederile
legislaţiei existente până acum. Se estimează că 23% din copiii provenind din familii rome sunt
analfabete în Federaţie, iar în Republika Srpska acest procentaj este chiar mai ridicat. În
Federaţie, şcolile sunt în principal mono-etnice, croate sau bosniace, având curricula diferită.
În cele mai multe state din regiune posibilităţile de studiere în limbile minoritare sunt atât
parte din legislaţie, cât şi puse în practică, în diferite forme, de la clase cu studiere parţială în
limba maternă, până la posibilităţi de educaţie completă de la grădiniţă la universitate în limba
maternă. Cu toate acestea, există o serie de limitări ale acestor drepturi sau probleme care pun sub
semnul întrebării calitatea educaţiei şi accesul egal la educaţie.
În cazul minorităţii rrome segregarea în şcoli, rata mică de şcolarizare şi abandonul şcolar
rămân probleme majore răspândite în întreaga regiune.

1
Ferenc Eiler and Nóra Kovács: „Minority Self-Governments in Hungary” în Kinga Gál (ed.): Minority Governance
in Europe, Budapest: LGI, 2003.
2
Monica Căluşer, op.cit., p. 43.

31
 Nerecunoaşterea unor minorităţi duce la refuzul statului de a acorda posibilităţi de a studia
în limba maternă (de exemplu, situaţia macedonenilor din Bulgaria), în timp ce posibilităţile de
studiere în limba maternă sunt limitate în mare parte la ciclul primar în Kosovo datorită lipsei de
resurse şi de cadre didactice.
2.3.6. Politici privind cetăţenia
Chiar dacă nu face parte din spaţiul ex-sovietic, problema criteriilor de acordare a
cetăţeniei după câştigarea independenţei a atras numeroase critici pe plan internaţional în cazul
Macedoniei. Legea pare să aibă un impact negativ mai ales asupra minorităţii rome, itinerantă,
fără loc de muncă, şi de multe ori nevorbitoare de macedoneană. Legea prevede dobândirea
cetăţeniei prin naturalizarea persoanelor peste 18 ani, cu rezidenţă permanentă pe teritoriul ţării şi
cu dovada unui venit permanent – ceea ce face ca multe persoane, foşti cetăţeni ai Iugoslaviei, să
fie într-o situaţie ambiguă. De asemenea, legea prevede deportarea persoanelor care nu satisfac
aceste condiţii.1

1
Tatjana Petrusevska, Legal Instruments on the Status of National Minorities in the Republic of Macedonia, lucrare
prezentată la Conferinţa Legal Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca,
17-19 Octombrie 2007.

32
 CAPITOLUL 3. Discriminarea minorităţilor la nivelul Uniunii Europene

3.1. Cazuri de insucces în abordarea diversităţii în Uniunea Europeană

I. Ţara Bascilor
Bascii (euskadi) sunt locuitorii regiunii spaniole care se întinde pe versanţii Pirineilor de
Vest. Limba lor diferă semnificativ de limbile indo-europene. Majoritatea bascilor locuiesc în
Spania, dar sunt întâlniţi şi în Franţa, în provincia Navarra de Sud. Teritoriul ocupat de ei este
denumit Euskadi. Limba bască este limba oficială în Euskadi din 1986, fiind vorbită de
aproximativ de 50000 de basci din Navarra de Nord (Spania).
Regiunea a fost divizată în 1521 printr-un tratat care stabilea graniţele între Franţa şi
Spania. Provincia a primit statut autonom în 1936, înainte de începerea războiului civil. Victoria
generalului Franco în războiul civil a coincis cu anihilarea oricăror urme de autonomie,
interzicerea limbii basce şi tentative de asimilare forţată. În aceste condiţii, ca reacţie la
opresiunile la care au fost supuşi de regimul dictatorial al generalului Franco, în 1954 s-a format
ETA (Euskad Ta Azkatasurra) o organizaţie militară separatistă, paramilitară şi revoluţionar –
socialistă, cu scopul de a lupta pentru autonomia provinciei şi obţinerea de drepturi pentru
populaţia bască. Modalitatea de luptă este una radicală: răpiri, jafuri, asasinate, campanii de
bombardare, terorism. După moartea lui Franco, în 1975, bascii au reclamat independenţa deplină
faţă de Spania. În 1977 a luat naştere o nouă mişcare politică, Herri Batasuna (Poporul Unit), care
refuză să colaboreze şi să accepte compromisurile propuse de guvernul de la Madrid. Provinciei i
s-a acordat statutul de provincie autonomă în 1979, dar refuzul guvernului spaniol de a-i acorda
suveranitatea şi dreptul la auto-determinare a fost însoţit de valuri de violenţă de tip terorist,
atrăgând represiuni severe ale guvernului spaniol. Violenţele au continuat până în 2011 pe fondul
unui naţionalism basc vibrant şi militant până la extrem. De la acea dată până în prezent, nu au
mai existat acţiuni violente revendicate de grupare, ETA decizând încetarea permanentă a
activităţilor sale armate, abordând din acel moment o atitudine mai politică în privinţa idealului
bascilor de auto-determinare, fiind făcute concesii cu guvernul de la Madrid în acest sens.
II. Irlanda de Nord (Ulster)

33
 Irlanda de Nord numără 6 din cele 32 de comitate ale Republicii Irlanda, teritoriu cucerit
şi colonizat de Anglia începând cu secolul XII. O elită engleză protestantă a fost creată ca o
enclavă în mijlocul populaţiei catolice irlandeze. Minoritatea protestantă a fost cea care a
alimentat naţionalismul irlandez.
În 1905 a fost înfiinţată Sinn Fein, o formaţiune politică a irlandezilor care reclama şi
milita pentru independenţa Irlandei. IRA – Armata Republicană Irlandeză, a fost creată în 1918,
devenind o forţă de guerilă extrem de eficientă în sprijinul luptei pentru independenţă. În urma
războiului civil din 1921, Irlanda a fost împărţită în Irlanda de Nord şi Republica Irlanda, care şi-
a proclamat independenţa faţă de Regatul Unit. Irlanda de Nord este divizată între tendinţele
divergente ale populaţiei catolice minoritare, care luptă pentru independenţă şi reunificare cu
Republica Irlanda, şi majoritatea protestantă unionistă care susţine apartenenţa teritoriului la
Marea Britanie. În lupta pentru independenţă sunt implicate partidul Sinn Fein şi aripa sa armată,
IRA, metodele folosite fiind violenţa şi acţiunile teroriste concretizate în răpiri, bombardamente
şi asasinate politice. Declaraţia de încetare a focului semnată de IRA în 1994 a pus oficial capăt
unei lungi perioade în care pierderile omeneşti s-au ridicat la peste 3.000. Minoritatea catolică se
loveşte în Irlanda de Nord în continuare de o serie de practici discriminatorii în sistemul
educaţional, în şansele de a accede pe piaţa muncii şi în reprezentarea politică la nivel local.
III. Franţa este unul dintre cele mai centralizate state ale Uniuni Europene, având
numeroase minorităţi: occitani, alsacieni, bretoni, algerieni, marocani, basci, tunisieni, corsicani
etc. Alsacia, anexată de Franţa prin Tratatul de la Westfalia, a menţinut în continuare legături
strânse cu Germania până la Revoluţia Franceză din 1789, când limba franceză a fost impusă. A
fost încorporată de Bismark statului german în 1871, până la Primul Război Mondial când a fost
redată Franţei. Populaţia germană din Alsacia a fost supusă unui proces agresiv de asimilare,
predarea şi învăţarea limbii germane fiind interzisă. În anii ‘60, 80% din alsacieni nu ştiau să
citească sau să scrie în germană. Regiunea a fost afectată şi de criza economică manifestată prin
declinul industriilor de oţel şi cărbune.
După cel de-al Doilea Război Mondial, reconcilierea franco-germană a fost concepută ca
parte sine qua non1 a procesului de constituire a Comunităţii Europene. Astfel, a fost înfiinţat în
1963 oficiul Franco-German pentru Tineret, un organism inter-guvernamental cu sedii la Paris şi
la Berlin, şi având ca misiune diseminarea informaţiilor despre cele două ţări în rândul
tineretului, revizuirea prejudecăţilor despre acestea, promovarea cooperării. Programele iniţiate

1
sine-qua-non adv. fără care nimic nu se poate face, indispensabil: condițiune sine-qua-non.

34
au constat în mobilităţi în ţara vecină, pentru timp de 40 de ani beneficiind de aceste programe un
număr de cel puţin 7000 de tineri francezi şi germani.
• Grecia refuză să recunoască orice fel de minorităţi. Pe teritoriul Greciei convieţuiesc mai
multe minorităţi istorice: albanezi, vlahi, macedoneni, turci. Naţionalismul grec e caracterizat
printr-o de puternică intoleranţă faţă de religiile/confesiunile diferite de cea a majorităţii
populaţiei: creştinismul ortodox.
• Minoritatea rromă este o minoritate unică, aparte în Europa.
Spre deosebire de alte grupuri etnice, romii nu au o ţară de baştină şi trăiesc răspândiţi pe
tot teritoriul Europei şi al Asiei Centrale. Originile lor în Europa sunt învăluite în mister. În
Europa sunt între 7 şi 9 milioane de rromi, 70% dintre aceştia în Europa Centrală şi de Est,
comunităţile cele mai semnificative de rromi fiind întâlnite în România, Ungaria, Slovacia,
Turcia, Bulgaria, Spania, Franţa şi Germania.
Rromii au migrat în valuri în Europa între secolele IX–XIV. Numele sub care au fost
cunoscuţi pentru o lungă perioadă: ţigan (română), tsigan (bulgară), ciganos (portugheză),
tsiganes (franceză), zigeuner (germană), zingari (italiană), provine de la numele Atsinganos
(însemnând de neatins), dat de greci unui grup sosit din Asia Mică şi ai cărui membri aveau
reputaţia de magicieni. Ei au fost pentru o lungă perioadă captivi în sclavie, fiind eliberaţi în ce-a
de-a doua perioadă a secolului XIX. Iniţial o parte din populaţie a fost nomadică, fiind însă
forţată să se stabilească. Caracteristicile culturale ale rromilor sunt: muzica, dansul, activităţile
artistice în general.
La fel ca şi imigranţii, rromii reprezintă o minoritate puternic discriminată peste tot în
Europa. Minoritatea rromă se confruntă cu numeroase probleme legate de marginalizare,
discriminare, sărăcie. România are cea mai mare cifră de rromi din Europa, România fiind şi ţara
în care minoritatea rromă este una dintre cele mai diverse, existând mai multe comunităţi – de
exemplu căldărari, gabori, lingurari, băieşi, ursari – care se deosebesc prin dialect, tradiţii şi
ocupaţie.1

3.2. Considerente actuale privind criza imigranţilor în Europa

3.2.1. Revoltele imigranţilor din fostele colonii franceze

1
Politici privind minorităţile etnice în Europa, CENTRUL DE RESURSE PENTRU DIVERSITATE
ETNOCULTURALÃ, 2003, p. 6-9.

35
 În ultimii 15 ani, Franţa s-a lovit periodic de revolte ale populaţiei imigrante, suplimentate
de o excaladare a ratei infracţionalităţii. Proteste violente au zguduit suburbiile marilor orașe
franceze de-a lungul timpului.
Începând cu anii '70, conducătorii francezi au acţionat mereu anacronic faţă de evoluţiile
din alte regiuni. Dacă americanii şi britanicii au adoptat măsuri de reformă a sectorului de stat,
căruia i-au redus prerogativele şi implicarea în sectorul economic, au micşorat taxele, lăsând
sume din ce în ce mai mari în buzunarele cetăţenilor pentru a putea fi investite de aceştia şi a
genera creştere economică şi noi locuri de muncă, francezii au acţionat exact pe dos. Guvernarea
socialistă din anii ''80 sub conducerea lui Francois Mitterand a trecut la renaţionalizarea unor
sectoare economice şi a sporit măsurile de protecţie a forţei de muncă. În acest moment, modelul
economic şi social francez al statului providenţă protejează forţa de muncă, în detrimentul
angajatorilor, încât este incapabil să creeze noi slujbe.
Acestei neputinţe economice i s-a adăugat o neadecvare a capacităţii de integrare culturală
a noilor-veniţi, a imigranţilor. Sosiţi în perioada anilor glorioşi ai creşterii economice postbelice,
imigranţii, proveniţi în cea mai mare parte din fostele colonii franceze din zona Magrebului 1 şi
din Africa sub-sahariană, s-au îndreptat către slujbele cele mai prost plătite, ce necesitau o slabă
calificare. Autorităţile franceze au creat aşa-numitele banlieu, ansambluri de locuinţe sociale
construite la periferiile marilor oraşe, unde aceste comunităţi de imigranţi au fost încartiruite.
Falimentul fundamental al modelului de integrare francez îl reprezintă eşecul sistemului
educativ de a transforma tinerii imigranţi în cetăţeni în toată puterea cuvântului. Şcolile din
suburbii beneficiază de cei mai slab pregătiţi profesori, cei mai prost plătiţi. Este firesc deci că şi
calitatea învăţământului să fie pe măsură.
Cu acest nivel redus de educaţie, străini de cultura şi uneori de limba franceză, nu este de
mirare că aceşti tineri din periferii îşi găsesc cu dificultate un loc de muncă. Mult mai facil este
însă să îngroşi rândul delicvenţilor, al traficanţilor de droguri, iar fenomenul infracţional este larg
răspândit în aceste zone sărace.
Cea mai mare parte a imigranţilor provine din ţări musulmane cu o puternică cultură
patriarhală. La contactul cu Franţa laică, unde până şi afişarea unor simboluri religioase în
instituţiile publice - precum valul femeilor musulmane - este interzisă, aceşti tineri se simt
dezorientaţi, dezrădăcinaţi. Lipsiţi de supapa de siguranţă a tradiţiilor şi valorilor comunităţii din

1
Prin Magreb (și Maghreb, Magrib; în arabă ‫„ مغرب‬Vest“, derivat din verbul arab gharaba: „a apune“ (Soare)) se
înțeleg în primul rând cele trei țări nordafricane Tunisia, Algeria și Maroc, Egiptul, parțial și Libia și Mauritania,
care, pe baza istoriei lor, au multe trăsături comune. În arabă prin Maghreb de regulă se ințelege Marocul, pentru că
este cea mai vestica țară arabă.

36
care provin, tinerii din suburbii se găsesc într-o profundă criză de identitate. Aceştia nu mai
aparţin nici ţărilor de provenienţă, nici culturii musulmane, nici civilizaţiei franceze.
De aici rezultă ura profundă pe care unii din aceşti tineri o poartă Occidentului şi valorilor
acestuia. Predicatorii islamici radicali au mare succes în rândul comunităţilor de imigranţi pentru
că pot atribui Occidentului tot felul de vini, reale sau imaginare. Civilizaţia occidentală este
acuzată de materialism, ateism, rasism şi colonialism. Marele pericol este combinarea
criminalităţii obişnuite cu terorismul.1

3.2.2. Criza imigranţilor sirieni din Europa

În verile ultimilor ani, când drumurile sunt libere şi marile calme, Siria a trimis în exod
mulţi oameni, însă cea mai mare migraţie s-a înregistrat în anul 2015.
Ultimele cifre ONU arată că populaţia Siriei s-a redus la doar 16,6 milioane, de la un
nivel de dinainte de război de circa 22 de milioane.
Orientul Mijlociu a fost scena unor alte mişcări în masă şi înainte de conflictul din Siria -
palestinieni, evrei, armeni, kurzi, irakieni, pentru a enumera doar o parte dintre cei ce şi-au
părăsit casele. În timp ce mulţi dintre ei s-au stabilit în regiune - deseori în Siria, care până în
urmă cu câţiva ani a oferit refugiu pentru peste un milion de irakieni şi 560.000 de palestinieni -,
şi mai mulţi aleg acum să meargă şi mai departe.
Cei care pleacă din Siria spun că o fac din mai multe motive. Războiul din această ţară se
intensifică, iar numărul de incidente armate a crescut de la 4.000 în luna ianuarie la 6.000 în luna
August a anului 2015, potrivit unei agenţii care are observatori la faţa locului. Unii fug de frica
Statului Islamic2, în timp ce mulţi alţii pleacă din zonele controlate de rebeli, care sunt atacate de
forţele guvernamentale.
Sirienii părăsesc însă în număr mare şi zonele care nu sunt vizate de acţiunile regimului
Bashar al Assad. Mulţi vin chiar şi din zonele controlate de regim, precum Alep, aflat în vestul
ţării.
Situaţia a devenit catastrofală în ţară, serviciile fiind afectate chiar şi în cele mai bogate
părţi ale capitalei. O ţară cu o populaţie ce avea în mare parte un venit mediu s-a prăbuşit şi a
devenit una în care peste 80 la sută dintre oameni sunt nevoiaşi, potrivit ONU.
De ce Europa?
1
http://www.zf.ro/analiza/revoltele-din-franta-esecul-unui-model-social-si-neputinta-clasei-politice-3019276. Accesat
la data de 02.02.2017.
2
Statul Islamic (alternativ: Statul Islamic din Irak și Levant sau Statul Islamic din Irak și Siria, abreviat: IS, SI, ISIL
și ISIS, este o grupare teroristă afiliată la al-Qaida, activă în Irak și Siria și un stat (proclamat califat) islamic
nerecunoscut cu capitala la Ar-Raqqah (Siria). Organizaţia sunnită a comis crime de război, crime împotriva
umanităţii şi genocide asupra minorităţilor din Irak şi Siria.

37
 Unii dintre refugiaţi spun că ţările care îi găzduiesc acum îi încurajează să plece, din
cauza a ceea ce văd drept o povară pentru resursele acestor ţări, precum Liban şi Iordania, unde
situaţia continuă să se înrăutăţească de asemenea. Spre exemplu, în Liban refugiaţii reprezintă
deja mai mult de un sfert din populaţie.
În plus, niciuna dintre cele patru ţări care găzduiesc refugiaţi sirieni înregistraţi - cele
două menţionate, plus Turcia şi Irak - nu îi recunoaşte pe aceştia ca atare. Acest lucru înseamnă
că ei nu pot munci legal. De asemenea, ostilitatea localnicilor faţă de sirieni este în creştere.
Mulţi dintre sirienii care au plecat locuiau în apartamente şi aveau locuri de muncă. Şi,
chiar şi dacă erau în siguranţă, după patru ani de război mulţi sirieni vor un nivel de trai mai bun
şi educaţie pentru ei şi copiii lor.
Până la sfârşitul anului trecut, ONU a transmis că jumătate de milion de oameni au
traversat Marea Mediterană, iar 40 la sută dintre aceştia erau sirieni. În ciuda acestor numere,
marea majoritate a sirienilor se află încă în ţara lor sau în ţările vecine. Printre ei se află cei mai
vulnerabili şi cei mai săraci.
Conducătorii Siriei caută să îşi păstreze populaţia. Regimul Assad vrea oameni care pot să
lupte, iar kurzii sirieni vor ca refugiaţii să se întoarcă, astfel încât pământurile lor să nu fie
"arabizate". De asemenea, Statul Islamic difuzează înregistrări care arată cum este mai bună viaţă
în califat decât în Europa. Însă dacă luptele se intensifică în Alep sau Damasc, mult mai mulţi vor
pleca. Ce este mai rău poate că de-abia stă să înceapă.1
Criza migrației în Europa a început odată cu anul 2010, când numărul de migranți, unii
dintre ei sunt refugiați, vin cu precadere din Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud sosesc prin
Marea Mediterană sau Munții Balcani. Începând cu luna septembrie a anului 2015, acestă criză se
amplifică la nivel european, în perioada ianuarie-august 2015, 350.000 de persoane au intrat
ilegal în spaţiul Schenghen, iar Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi (UNHCR) a primit în
jur de 437.384 cereri de azil. 2 La 22 decembrie 2015, Organizaţia Internaţională pentru Migranţie
(OIM), şi Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi (UNHCR) susţine faptul că 1.005.504 de
migranţi sunt în Europa. Această recrudescenţă cauzează tensiuni şi diviziuni diplomatice în
Europa.
În 2015, potrivit raportului anual al Oficiului Națiunilor Unite pentru Refugiați, migraţia a
crescut foarte mult în ultimii patru ani. Cu ocazia Zilei Mondiale a Migranților, UNHCR, publică
pe 18 decembrie 2015, un raport cu privire la situația refugiaților din întreaga lume. Potrivit
1
Florin Necula, Criza imigranţilor: Cine pleacă spre Europa şi de ce. 27 Septembrie 2015 în http://www.ziare.com.
Accesat la data de 02.02.2017.
2
http://www.bbc.com/news/world-europe-34131911.

38
studiului realizat de UNAHCR, numărul de refugiați care au solicitat cereri de azil și a
persoanelor strămutate a ajuns la 59, 5 milioane în 2014. În 2015, numărul refugiaților a fost în
continuă creștere, depășindu-se 60 milioane. Cei mai mulți migranți vin din Sudanul de Sud
744.102, Somalia 1.105.618, Afganistan 2.632.534, Siria 1.194.554.1
În 2015, în Europa numărul refugiaților a fost în creștere începând cu 3 septembrie 2015,
aceștia fie au trecut Marea Mediterană, fie au venit pe uscat. Cei mai mulți refugiați vin din Siria,
fiind victimele crizei umanitare din zona respectivă, aceștia fiind prinși între forțele regimului lui
Bashar al-Assad şi jihadiști ai Statului Islamic. Având în vedere aceste condiții deplorabile,
refugiații sirieni au cerut cele mai multe cereri de azil în Uniunea Europeană. 2
Având în vedere criza migranților, Europa este divizată, soluțiile propuse sunt confuze, și
uneori ineficiente.
Fluxul masiv de oameni provenind din Orientul Mijlociu şi nordul Africii care fug din faţa
violenţelor şi încearcă să ofere copiilor lor un viitor a generat o criză de proporţii atât în statele
individuale, cât şi la nivelul Uniunii Europene.
Mai întâi a fost dilema "imigrant versus refugiat". Cei doi termeni au fost folosiţi în egală
măsură de presă, public şi politicieni, pentru a desemna masele de persoane care ajung pe
ţărmurile Europei. În ceea ce priveşte persoanele care ajung pe căi ilegale în Europa, termenul
corect este acela de imigranţi, o parte din aceştia ajungând în final să primească şi statutul de
refugiat. Fluxul actual de imigranţi este unul mixt şi cuprinde persoane din ambele categorii.
După confuzia iniţială generată de natura fluxului migrator, a urmat uimirea cu privire la
adevărata dimensiune a crizei.
Insulele greceşti aflate în prima linie a fluxului migrator au anunţat că se află într-o
situaţie critică: zeci de mii de oameni - bărbaţi, femei şi copii - ajung pe malurile lor în
ambarcaţiuni precare, de multe ori fără acte de provenienţă, iar autorităţile nu fac faţă
operaţiunilor generate de acest adevărat asalt: găzduire, hrănire, procesare a actelor, emitere de
documente de călătorie etc.
Copleşită şi aflată în prag de faliment, presată de opinia publică şi de violenţele care se
stârneau aproape zilnic între autorităţi şi imigranţii exasperaţi, Grecia a decis să îi lase pe aceştia
să treacă liber mai departe, în Macedonia.

1
http://www.la-croix.com/Actualite/Monde/En-2015-le-monde-compte-60-millions-de-refugies-et-depersonnes-
deplacees-2015-12-18-1394816.
2
http://www.france24.com/fr/20150907-refugies-syriens-afflux-masşif-europe-migrants-allemagne-ue-syrie.

39
 Oamenii au luat cu asalt, pe jos, ceea ce în câteva săptămâni avea să fie numită "ruta
balcanică" (Grecia - Macedonia - Serbia - Ungaria - Austria - Germania şi de acolo alte state din
vestul Europei).
Imaginea şirurilor lungi de oameni flamanzi şi obosiţi, cu copii în braţe şi avutul de-o
viaţă strâns într-o boccea, a impresionat în aceeaşi măsură în care a înspăimântat.
Mai întâi, grănicerii macedoneni au încercat să opună rezistenţă. Au folosit bastoanele şi
gaze lacrimogene împotriva imigranţilor, însă după ce imaginile confruntărilor au provocat
revoltă publicului european, au deschis frontiera. Oamenii au mers mai departe, către Serbia şi
Ungaria. În această ţară, Guvernul lui Viktor Orban a găsit de cuviinţă să ridice de urgenţă un
gard de sârmă ghimpată în faţă imigranţilor, pentru a stăvili intrarea acestora.
Curând, în pofida protestelor de la Bruxelles, Ungaria ridică garduri la frontieră cu mai
multe state învecinate, inclusiv România. Cum imigranţii nu au mai reuşit să traverseze Ungaria,
s-au îndreptat spre Croaţia, care s-a trezit curând copleşită. Au urmat scene îngrijorătoare:
imigranţi trecuţi cu autobuzele peste graniţa ungară, tensiuni şi chiar incidente violente între
unguri şi croaţi.
Marşul imigranţilor a continuat însă neabătut. Oamenii au trecut mai departe. Lungile
şiruri de năpăstuiţi au redeschis vechi răni în Balcani, unde ţările au început să se certe între ele,
s-au acuzat reciproc şi şi-au închis, temporar de cele mai multe ori, graniţele.
Întreaga zonă Schengen a fost pusă în dificultate de valul de închidere de frontiere, în
condiţiile în care până şi Germania, care anunţase că poate absorbi până la un milion de imigranţi
anul acesta, a adoptat temporar măsura reintroducerii controalelor la graniţă, pentru a putea
gestiona fluxul masiv de imigranţi.
Bruxelles-ul a venit, în acest context, cu un plan care a adâncit şi mai mult diviziunile:
împărţirea a 160.000 de imigranţi din ţările cele mai copleşite, Grecia şi Italia, în celelalte state
membre. Cu toate că i-a fost alocat un număr modest de imigranţi comparativ cu alte state, puţin
peste 6.000, România se împotriveşte vehement acestui plan. Alături de ea sunt mai multe state
din regiune, care susţin că nu pot face faţă acestei sarcini şi nu pot integra imigranţii musulmani
în populaţiile lor majoritar creştine.1
Peste toate aceste probleme s-a suprapus temerea că printre imigranţi s-ar putea infiltra pe
continent şi terorişti, temere alimentată de politicienii populişti.
Criza a scos la iveală şi binele şi răul din societăţile europene: manifestaţiile pro-imigranţi
au fost contracarate de cele anti, o parte din cetăţeni s-a organizat pe Internet pentru a oferi
1
http://www.ziare.com/invazie-imigranti/europa/2015-anul-in-care-a-explodat-criza-imigrantilor-1400666.

40
găzduire imigranţilor năpăstuiţi, în vreme ce alţii au recurs la gesturi violente, xenofobe
împotriva acestora.
Atâta vreme cât planul UE de relocare a imigranţilor nu a început să fie pus în aplicare,
iar situaţia din Siria nu da semne de ameliorare, criza va continua să facă victime şi să genereze
tensiuni şi tulburări în Europa, pe măsură ce continentul încearcă să facă faţă celei mai mari
imigraţii de la Al Doilea Război Mondial încoace.

3.3. Programe de combatere a discriminării etnice la nivelul statelor europene

Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului este un program comunitar
creat cu scopul de a oferi sprijin proiectelor şi iniţiativelor care urmăresc: întărirea protecţiei
minorităţilor, grupurilor etnice şi populaţiilor indigene, promovarea şi apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, promovarea egalităţii şanselor şi a practicilor non-discriminatorii, a
măsurilor pentru combaterea rasismului şi a xenofobiei. Programul se vrea a veni în sprijinul
procesului de democratizare şi întăririi statului de drept prin suportul acordat măsurilor de
promovare a respectului pentru drepturile omului.
O atenţie specială este acordată minorităţilor în contextul procesului de extindere a
Uniunii Europene. Consiliul European, reunit la Copenhaga în iunie 1993, a trasat aşa numitele
criterii de la Copenhaga pentru ţările care doresc să devină membre ale Uniunii Europene. Dintre
acestea, primul set de criterii este cunoscut sub numele de criterii apolitice şi pune un accent
special pe protecţia minorităţilor ca o condiţie ce trebuie îndeplinită de statele candidate în
vederea aderării, stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept şi drepturile
omului.
Accesul la educaţie pentru grupurile vulnerabile este un program care sprijină
implementarea proiectelor locale inovatoare în acord cu politicile naţionale de creştere a
accesului la educaţie pentru rromi. Sprijinul se orientează asupra următoarelor aspecte:
– educaţia preşcolară;
– prevenirea abandonului şcolar din faza primară (7–15 ani);
– educaţia „a doua şansă” (pentru grupa 14–25 ani).
Îmbunătăţirea situaţiei rromilor – este un program al cărui obiectiv principal este de a
susţine dezvoltarea de parteneriate durabile între organizaţiile neguvernamentale şi administraţia
publică şi de promovare a integrării comunităţilor de rromi, precum şi stimularea participării

41
active a rromilor la viaţa economică, socială, educaţională, culturală şi politică a societăţii
româneşti dar şi europene.1
De asemenea, au fost create programe de acţiune comunitară pentru combaterea
discriminării ce vine să suplinească directivele menţionate mai sus, acestea fiind adoptate pentru
promovarea măsurilor de combatere a discriminării directe sau indirecte bazate pe originea etnică
sau rasială, religie sau credinţe, vârstă sau orientare sexuală. Programul are mai multe arii de
acţiune: “non-discriminare în cadrul administraţiei publice, în media; participare egală în
procesul de decizie la nivel economic, politic sau social; acces egal la resurse, la servicii publice,
condiţii de cazare, transport, cultură, timp liber şi sport; diseminare de informaţii privind
drepturile la tratament egal etc.”2
Conform art. 6 al Tratatului Uniunii Europene, Uniunea se angajează să respecte
drepturile fundamentale garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, precum şi cele prevăzute în normele constituţionale ale statelor membre.
Protecţia minorităţilor în Uniunea Europeană face mai mult obiectul politicii la nivelul
statelor membre, fiecare având practici, instrumente, organe şi legislaţie proprii cu privire la
minorităţi.
Minorităţile reprezintă o preocupare decentă a Uniunii Europene, determinată în primul
rând de extinderea spre spaţiul fost comunist, şi în al doilea rând de problema imigranţilor pe
teritoriul Uniunii. Există mari diferenţe în rândul statelor membre în ceea ce priveşte
disponibilitatea acestora de a recunoaşte minorităţile, de a le proteja drepturile şi de a le garanta
participarea politică.3
Cu toate acestea se poate vorbi de un standard privind protecţia minorităţilor la nivelul
Uniunii Europene, dacă se iau în considerare angajamentele internaţionale asumate în ultimii ani
de statele membre. De asemenea, la veridicitatea acestui argument contribuie iniţiativele la nivel
comunitar privind combaterea discriminării şi politica Uniunii Europene privind accesul ţărilor
candidate, acces condiţionat de garantarea drepturilor minorităţilor de pe teritoriul acestora. O
politică comună la nivelul Uniunii Europene privind protecţia minorităţilor nu există, în schimb
pot fi identificate elemente care ar conduce, în timp, la conturarea cadrului unei astfel de politici.
Articolul 13 al Tratatului Uniunii Europene conţine prevederi pentru protecţia împotriva
discriminării pe motive de religie sau credinţă, precum şi de rasă sau origine etnică. Încă de la

1
Ovidiu Solomon, Drepturile minorităţilor în România şi în UE, în Radu Baltasiu (coord.), Ovidiana Bulumac
(coord.), „Studii Sociologice”, Volumul I, Colecția Studii Sociologice, Editura Etnologică, București, 2015, p. 217.
2
Marcela Dilion, Maria Bulgaru, Asistenţa socială a persoanelor refugiate, Chişinău, Ed. Lyceum, 2005.
3
Gaetano Pentassuglia, op.cit., p. 57.

42
începuturi, Comunitatea Europeană a fost preocupată să stopeze discriminarea, iniţial pe baza
apartenenţei naţionale, având în vedere că misiunea iniţială a Comunităţii Europene era
reconcilierea unui continent divizat de război.1
În baza articolului 13 îi este permis Consiliului Uniunii Europene să adopte măsurile
necesare pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine rasială sau etnică, religie sau
credinţe, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Astfel, Uniunea a dobândit pârghia legală de a
avea iniţiativă legislativă în vederea combaterii discriminării. Toate statele membre au o legislaţie
proprie privind tratamentul egal, dar obiectivele, conţinutul şi gradul de aplicare al acestor legi
variază mult.
Pentru eliminarea pe cât posibil a discriminării rasiale, a fost înfinţat Comitetul pentru
Eliminarea Discriminării Rasiale, fiind alcătuit din 18 membrii, cunoscuţi pentru înalta lor
moralitate şi imparţialitate, care sunt aleşi de statele părţi din rândul cetăţenilor lor şi care îşi
exercită funcţiile cu titlul individual. Acest comitet analizează rapoartele primite din partea
statelor şi supune în fiecare an, Adunării Generale a Naţiunilor Unite un raport asupra activităţii
sale şi poate să facă sugestii sau remarcări de ordin general bazate pe examinarea rapoartelor.
A fost adoptată o strategie complexă UNESCO în care sunt luate în considerare direcţiile
de activitate, cărora le-a fost dat un impuls în rezultatul reformei, desfăşurate tot de UNESCO,
orientate spre concentrarea activităţilor în acele regiuni unde Organizaţia poate realiza o acţiune
reală. Ea corespunde obiectivelor strategice, care se referă la amplificarea securităţii umane,
precum şi priorităţilor, stabilite în strategia de durată medie, în care pentru UNESCO se mai
propune „a utiliza, de asemenea, experienţa sa şi cunoştinţele în scopul lichidării tuturor formelor
de discriminare, în special în cadrul activităţii privind totalurile Conferinţei Mondiale privind
lupta contra rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei şi a intoleranţei, adiacentă lor…’’2
Această nouă strategie se bazează pe rezultatele efectuării cercetărilor privind diversele
cauze şi forme ale discriminării, precum şi pe recomandările consultaţiilor regionale privind
rezultatele Conferinţei de la Durban, la care au participat activ reprezentanţii Direcţiei
Comisariatului supreme pentru drepturile omului, precum şi un referent special al Comisiei
pentru drepturile omului care se ocupă de problemele rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei
şi a intoleranţei, adiacente lor.3
Obiectivele de bază prevăzute în strategia UNESCO:

1
Ciprian Necula, Combaterea discriminării, Bucureşti, Ed. Ars-Decendi, 2004.
2
http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/FIELD/Moscow/pdf/unesco_strategy_against_racism_rom.p
df. Accesat la 28.05.2016.
3
www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=131&fmt=pdf. Accesat la 27.05.2016.

43
 - amplificarea activităţii în lupta cu rasismul, discriminarea, xenofobia şi intoleranţa în
diverse domenii ale competenţei ei;
- consolidarea colaborării cu alte instituţii ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite;
- consolidarea acţiunilor privind atragerea atenţiei în regiuni şi a reţelelor de solidaritate
pe calea stabilirii noilor legături de parteneriat şi mobilizării partenerilor tradiţionali, cum ar fi
organizaţiile societăţii civile, în special, organizaţiile privind protecţia drepturilor omului,
universităţile, centrele de cercetare ştiinţifică şi instituţiile de învăţământ.1

1
Ovidiu Solomon, op.cit., p.218.

44
 CAPITOLUL 4. Studiu de caz. Statutul juridic al minorităţilor din
România

4.1. Precizări preliminare

Până în anii 1990 cercetările referitoare la minorităţile etnice din România au fost limitate
la câteva comunităţi mai importante şi au fost marcate de o puternică ideologizare caracteristică
perioadei dictaturii comuniste. O analiză sintetică bazată pe noi metode de lucru a situaţiei
minorităţilor naţionale în a doua parte a secolului XX, care să includă şi prezentarea diferitelor
forme de violenţă statală împotriva lor, a devenit necesară. Astfel, în ultimii ani a crescut interesul
faţă de cercetările istorice de acest gen, care poate fi surprins şi în Raportul final al Comisiei
Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din 2006. 1
După câteva decenii fără cadre instituţionale proprii, minorităţile etnice tradiţionale din
România şi-au înfiinţat organizaţii de reprezentare politică în 1989 şi 1990. Documentarea noului
proces de autoorganizare al minorităţilor şi al diferitelor mecanisme de păstrare a identităţii în
ultimii 20 de ani reprezintă o nouă provocare în cercetarea minorităţilor.
După căderea regimului comunist, drepturile minorităţilor au început să devină vizibile,
atât pe scena politică, cât şi pe cea legislativă din România. Identitatea diferitelor grupuri etnice
de pe teritoriul României a început să fie recunoscută formal şi protejată, dezvoltându-se o serie
de mecanisme, mai mult sau mai puţin eficiente de implementare a unor legi ce au ca scop,
printer altele, şi protecţia minorităţilor.
De altfel, România a devenit ţară membră a mai multor tratate internaţionale privind
drepturile omului şi drepturile minorităţilor în procesul de transformare într-un stat cu regim
democratic.
Migraţia este un proces care a alterat pregnant comunităţile etnice din România şi a
schimbat componenţa peisajului interetnic. La începutul anilor 1990, membrii minorităţilor etnice
au fost cei care au fost cel mai mult implicaţi în migraţie. Etnicii germani, maghiari şi evrei au
fost primii care au beneficiat de oportunităţile migraţiei şi s-au mutat în Germania, Ungaria
respectiv Israel. Relativ recent membrii celorlalte comunităţi etnice au fost şi ei implicaţi masiv
în emigrare.2

1
A se vedea http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2007-12-20-2118604-0-raportul-tismaneanu.pdf.
Accesat la 04.02.2017.
2
http://www.ispmn.gov.ro/node/minoritati-in-tranzitie. Accesat la 04.02.2017.

45
 Introducerea unor măsuri legislative privind protecţia minorităţilor a fost şi una dintre
precondiţiile aderării la Uniunea Europeană. Pe plan intern, România a făcut paşi importanţi în a
menţine şi a dezvolta un climat de toleranţă şi înţelegere multiculturală, precum şi în a crea un
cadru legislativ şi instituţional care să răspundă nevoilor de protecţie şi dezvoltare a drepturilor
minorităţilor naţionale existente aici.
Pe plan intern, România a făcut paşi importanţi în a menţine şi a dezvolta un climat de
toleranţă şi înţelegere multiculturală, precum şi în a crea un cadru legislativ şi instituţional care să
răspundă nevoilor de protecţie şi dezvoltare a drepturilor minorităţilor naţionale existente aici.
Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale se bucură, pe lângă drepturile universale ale omului,
protejate şi de Constituţia României şi de drepturi speciale, cu scopul de a menţine identitatea
grupului minoritar, cel puţin la nivel cultural, lingvistic şi religios. Normele care asigură
egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi interzic discriminarea la orice nivel nu sunt suficiente
pentru a asigura egalitatea de facto a acestor grupuri.
Noua legislaţie s-a axat în principal pe dezvoltarea criteriilor în domeniul nediscriminării,
a folosirii limbii materne în sfera publică şi în educaţie, reprezentare politică a minorităţilor atât
la nivel central cât şi local. Măsurile de implementare a legislaţiei au fost deseori insuficiente
(resursele financiare jucând un rol important în neatingerea scopului adresat de diversele acte
normative), iar stereotipurile existente la nivelul societăţii sunt în continuare o provocare pentru
societatea românească.
Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale se bucură, pe lângă drepturile universale ale
omului, şi de Constituţia României şi de drepturi speciale, cu scopul de a menţine identitatea
grupului minoritar, cel puţin la nivel cultural, lingvistic şi religios.1
Noua legislaţie s-a axat în principal pe dezvoltarea criteriilor în domeniul nediscriminării,
a folosirii limbii materne în sfera publică şi în educaţie, reprezentare politică a minorităţilor atât
la nivel central cât şi local.
Legislaţia românească prevede garanţii importante pentru participarea minorităţilor
naţionale în sfera politică. Ilustrativ este cazul minorităţii maghiare care joacă un rol activ în viaţa
publică din România, participând în repetate rânduri la guvernare şi influenţând considerabil
politica statului de protecţie a minorităţilor.
În 1997 a fost înfiinţat Departamentul pentru protecţia minorităţilor, subordonat direct
primului - ministru care alege preşedintele Departamentului. Scopul departamentului este acela
de a monitoriza problemele legate de drepturile minorităţilor, de a propune iniţiative legislative şi
1
Ciprian Necula, op.cit. , p.12.

46
de a investiga diversele plângeri primite, referitoare la situaţia din teritoriu a persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale.1
România a ratificat cele mai importante documente de drept internaţional referitoare la
discriminarea rasială şi etnicã, incluzând Convenţia ONU privind drepturile copilului; Convenţia
ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasialã; Convenţia ONU privind
drepturile civile şi politice; Convenţia ONU cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Convenţia europeanã a drepturilor omului şi toate protocoalele sale.
Constituţia României garantează un loc în Parlament câte unui reprezentant al fiecărei
minorităţi naţionale, în cazul în care nu au reuşit să atingă pragul electoral în alegeri.
Dreptul la educaţie în limba maternă este şi el garantat prin legea învăţământului. În
conformitate cu Constituţia revizuită, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de
a utiliza limba maternă în instanţe, iar această posibilitate nu mai este restrânsă doar la instanţele
penale.
De asemenea, Codul penal român include prevederi menite să lupte împotriva
discriminării şi xenofobiei2, împreună cu interzicerea propagandei vizând crearea unui stat
totalitar; propagandă naţionalistă/şovină sau incitarea la ură rasială sau naţională; împiedicarea
libertăţii cultelor; şi orice acţiune a unui funcţionar public de restrângere a drepturilor civile ale
cetăţenilor pe bază de rasă, sex sau religie.

4.2. Structura etnică a populaţiei

Problematica privind minorităţile din România prezintă un deosebit interes în evolutia
structurii etnice a poporului roman in ultimul veac. În România, principalul grup etnic majoritar îl
reprezintă românii.
Înregistrările populaţiei, până în cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, nu permit o
analiză concludentă a structurilor naţionale pentru fiecare din statele aparţinătoare Europei
Centrale. În ceea ce priveşte România, putem urmări structura naţională pe baza datelor autentice
(oficiale cuprinse în recensăminte) din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. Potrivit
situaţiilor istorice specifice perioadei respective, datele se referă la fiecare din Principatele

1
Monica Căluşer, op.cit., p.48
2
Xenofobie (de la ξενοφοβια în greacă, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și de necunoscut.
Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii diferite, dar și la frica de oameni
necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot include rasismul sau homofobia. Există însă o
diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia este o frică sau o ură față de străini, rasismul este convingerea
că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii. Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Xenofobie.

47
Române (Muntenia, Transilvania, Moldova) şi demonstrează că românii au format naturalmente
pătura cea mai deasă şi cea mai compactă din totalul populaţiei. Astfel că, la recensământul din
anul 1899, din totalul populaţiei Munteniei, Olteniei, Dobrogei (5 489 296 loc.), 92,1% erau
români, iar în cadrul populaţiei rurale ponderea era de 97,6%. În Transilvania, Banat, Crişana şi
Maramureş, ponderea populaţiei româneşti oscila, în perioada 1880 - 1910, între 57,2% şi 53,3%.
În urma recensământului din 2002 s-a stabilit că 10,5% din populaţia României are altă
etnie decât cea română, iar 9% din populaţie are altă limbă maternă decât limba română.
Conform recensământului din ianuarie 1992, structura populaţiei era următoarea: români
(89.4%), maghiari (7.13%), ţigani (1.80%), germani (0.52%), ucraineni (0.29%), ruşi-lipoveni
(0.17%), sârbi (0.14%), turci (0.13%), tătari (0.11%), slovaci (0.09%), alte nationalităţi - bulgari,
evrei, croaţi, cehi, polonezi, greci, armeni ş.a. (0.3%).1
Conform rezultatelor recensământului din 2011, din totalul populaţiei stabile, 16.870.000
de persoane, reprezentând 88,6 la sută din total, s-au declarat români.
Populaţia de etnie maghiară a fost la recensământ de 1.238.000 de persoane, iar numărul
celor care s-au declarat rromi a fost de 619.000 de persoane.
Alte etnii cu mai mult de 20.000 de reprezentanţi declaraţi la recensământul de anul trecut
au fost ucrainenii - 51.700 de persoane, germanii - 36.900, turcii - 28.200, ruşii lipoveni - 23.900
şi tătarii, în număr de 20.500.
În Bucureşti, românii sunt majoritari într-o măsură covârşitoare: 96,6 la sută. În alte 26 de
judeţe, românii sunt majoritari cu o pondere de peste 90 la sută, iar în alte 13 cu peste 52,6 la
sută.
Cele două judeţe în care românii nu sunt majoritari conform recensământului sunt
Harghita şi Covasna, dominate de maghiari cu 84,8 la sută şi, respectiv, 73,6 la sută.
Alte judeţe cu o pondere importantă a maghiarilor în totalul populaţiei sunt Mureş, cu
37,8 la sută, Satu Mare, cu 34,5 la sută, Bihor, cu 25,2 la sută şi Sălaj, cu 23,2 procente.
Cei mai mulţi rromi declaraţi se află în judeţul Mureş, 8,8 la sută din locuitorii acestuia.
Rromii se întâlnesc într-o proporţie relativ mai mare, de peste 6 la sută din populaţia
stabilă, şi în judeţele Călăraşi (8,1 la sută), Sălaj (6,9 la sută) şi Bihor (6,1 la sută).
Aproape trei sferturi din persoanele de etnie germană se regăsesc în judeţele Timiş, Satu
Mare, Sibiu, Braşov, Caraş-Severin şi Arad.2

1
Ovidiu Solomon, op.cit.
2
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/222932/recensamant-2011-structura-etnica-a-populatiei.html. Accesat
la 05.02.2017.

48
 Circa 90 la sută dintre persoanele de etnie turcă au fost înregistrate în judeţele Constanţa
şi Tulcea, dar şi în Bucureşti, unde trăiesc 24.000.
Din statistici reiese faptul că în România trăiesc alături de comunităţile de români diferite
alte comunităţi etnice, cu tradiţii culturale, lingvistice şi religioase specifice. Regiunile cu cea mai
mare diversitate etnică din România sunt Transilvania, Banatul, Bucovina şi Dobrogea. În zonele
cu diversitate etnică mai redusă, precum Oltenia şi Moldova, se manifestă cea mai mică
deschidere atât faţă de pluralismul etnic, cât şi faţă de cel politic.
De menţionat, însă, sunt atitudinile ostile ale ungurilor faţă de românii din România, care
se manifestă în zonele unde aceştia sunt cel mai mult prezenţi (Harghita, Covasna), unde are loc
un proces accentuat de asimilare a românilor. Principala „sursă de tensiune intercomunitară
identificată este separarea educaţiei formale pe criteriu etnic, iar problema principală este că
educaţia devine factor de clivaj şi nu de integrare, ceea ce este în contradicţie cu menirea sa” 1.
Problema constă în modul de operare cu limba română, transformată pentru etnicii minoritari în
limbă străină.
Minorităţile etnice cele mai importante au fost - şi sunt şi acum - cele reprezentate de
maghiari, ţigani, germani, ucraineni, ruşi-lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi,
croaţi, slovaci, cehi, polonezi, greci, albanezi, italieni. La ora actuală în România sunt
recunoscute oficial 18 minorităţi etnice, fiecare dintre acestea (cu excepţia celei maghiare) fiind
reprezentate automat în Parlamentul României. Lor li se mai adaugă organizaţii deja constituite
ale slavilor macedoneni (de asemenea, cu un reprezentant în Camera Deputaţilor), ale rutenilor
etc.
În general, minorităţile etnice s-au bucurat în România modernă de drepturi şi libertăţi
care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural, chiar şi într-un mod
agresiv şi abuziv, în cazul celei maghiare.2

4.3. Situaţia specială a unor minorităţi naţionale în legislaţia română între 1918 şi 1991
4.3.1. Situaţia specială a etnicilor germani în istoria legislaţiei privind minorităţile
naţionale

1
Radu Baltasiu, Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna. Bucureşti: Ed. Etnologică, 2013, p.22-23.
2
O. Solomon, op.cit., p. 218.

49
 Tratamentul punitiv aplicat întregii populaţii de etnie germană după 23 august 1944 avea
ca argument legea pentru înfiinţarea Grupului Etnic German din noiembrie 1940. Aceasta
conferea organizaţiei germanilor statutul de persoană juridică română de drept public. În perioada
imediat următoare, cea mai mare parte a etnicilor germani din România a făcut parte din această
organizaţie. După semnarea Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, articolele 2 şi 3 din
legea sus-menţionată aveau să ofere temeiul juridic pentru a-i încadra pe toţi etnicii germani în
categoria celor care au colaborat cu Germania hitleristă1. Decretul-lege nr.178/1945 pentru
înfăptuirea reformei agrare a fost singura lege emisă de guvernele comuniste, care a avut caracter
discriminatoriu în ceea ce îi priveşte pe etnicii germani. Capitolul II stipula la Art. 3: „În scopul
înfăptuirii reformei agrare, trec asupra statului pentru a fi împărţite plugarilor (...) următoarele
bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor: pământurile şi proprietăţile agrare de orice
fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice, de
naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă”.
În conformitate cu Regulamentul Legii pentru înfăptuirea reformei agrare nr.187 din
1945, cât şi cu Instrucţiunile Comisiei centrale de reformă agrară privind modul de aplicare a
legii de reformă agrară din 28 februarie 1946, erau consideraţi colaboraţionişti nu doar cei care
făcuseră parte din trupele SS2 sau care au avut funcţii în cadrul structurilor Grupului Etnic
German (GEG), ci şi cei care s-au refugiat sau au fost evacuaţi peste graniţă şi au fost retrimişi în
ţară, precum şi simplii membri cotizanţi ai GEG.

4.3.2. Situaţia specială a evreilor în istoria legislaţiei privind minorităţile naţionale

La momentul unirii din 1918, în timp ce evreii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania
erau de drept cetăţeni români, Constituţia României conţinea unele restricţii în privinţa evreilor
din vechiul Regat. O primă etapă spre înlăturarea acestei discriminări s-a realizat prin decretul-
lege din 30 decembrie 1918, care prevedea că „locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de
religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţenie, vor putea dobândi
exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că
nu au fost supuşi unui stat străin”. Decretul făcea referire la modalităţile de obţinere a cetăţeniei,
1
V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, Raport Final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste
din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 355.
2
Waffen-SS a fost ramura militară (de luptă) a importantei organizații paramilitare naziste SS, Schutzstaffel, condusă
de Reichsführer-SS Heinrich Himmler. A fost fondată în Germania în anul 1939 după despărțirea SS-ului în două
părți, însă titlul de Waffen-SS a fost primit oficial abia la data de 2 martie 1940. Selecția militarilor pentru unitățile
Waffen-SS era făcută după criterii rasiale și condiții fizice stricte, doar bărbații blonzi, cu ochi albaștri, având peste
1,70 m și un fizic bun fiind acceptați. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, numărul diviziilor pe care le
includeau trupele Waffen-SS era de 39, divizii care au funcționat ca trupe de elită, în cadrul armatei germane. Sursa:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Waffen-SS. Accesat la 05.02.2017.

50
printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o formă greoaie de acordare a calităţii de cetăţean
român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea că „locuitorii evrei
ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni
români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând
declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de o protecţie străină”. De această
dată nu mai era nevoie de obţinerea unor acte şi să fie emisă o hotărâre judecătorească, decretul
precizând că “simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este
îndestulătoare.”
În fond, prin acest decret-lege se acorda cetăţenie română tuturor evreilor din vechiul
Regat, astfel încât, din mai 1919, evreii de pe întreg cuprinsul ţării erau cetăţeni români. Această
situaţie a fost confirmată prin prevederile art.133 din Constituţia adoptată în 1923 care ratifica
efectele decretelor menţionate anterior printr-o declaraţie expresă în acest sens.
După o perioadă în care asociaţiile evreieşti şi-au putut desfăşura netulburate activitatea,
iar numeroşi bancheri şi industriaşi de origine evreiască au participat extrem de activ la viaţa
economică şi socială a ţării, finele deceniului al patrulea aduce o schimbare radicală în legislaţia
privind comunitatea evreiască, odată cu numirea în funcţie în 1937 a guvernului condus de
Octavian Goga.1 Acest guvern a promovat primele măsuri vădit discriminatorii faţă de
comunitatea evreiască, cele mai importante fiind suspendarea ziarelor considerate a fi evreieşti –
Dimineaţa, Adevărul şi Lupta –, precum şi adoptarea decretului- lege din 22 ianuarie 1938 pentru
revizuirea cetăţeniei române, al cărui art.5 prevedea că primarii comunelor trebuie să întocmească
un tabel al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei.
Articolul 6 al decretului îi obliga pe toţi cei înscrişi în acele tabele ca, în termen de 20 de
zile de la afişare, să depună actele doveditoare pe baza cărora au obţinut cetăţenia română. În
condiţiile unui termen extrem de scurt, legea preciza că nedepunerea actelor în termenul precizat
era socotită ca „o recunoaştere a neîndeplinirii condiţiilor legale pentru dobândirea de plin drept a
naţionalităţii române”.
Articolul 12 stabilea că, în cazul nedepunerii actelor sau a constatării că cel înscris nu
întrunea condiţiile cerute de lege, judecătoria ordona ştergerea acestuia din registre, socotindu-se

1
Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Rășinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, politician de
extremă dreaptă pro-nazist, antisemit și mason, prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până la 11
februarie 1938 și Membru al Academiei Române din anul 1920., În anii 1920 Goga a fost partizanul democraţiei
parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând fascismul italian și nazismul german. A
fost unul dintre liderii mișcării naționaliste românești. Prim-ministrul Goga a dus o politică pronazistă intenționând
să se alieze și să adopte politica Germaniei naziste și Italiei fasciste și a dus o politică antisemită prin care a negat
drepturile legale ale populației evreiești. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki. Accesat la 06.02.2017.

51
că înscrierea s-a făcut prin fraudă. Ca urmare a acestei legi, un număr semnificativ de persoane au
fost deposedate de cetăţenia română, pierzându-şi astfel drepturile ce le erau recunoscute doar
cetăţenilor români.
După orientarea politică a statului român către puterile Axei, numărul şi incidenţa
reglementărilor legale privitoare la situaţia evreilor a crescut progresiv. Unul dintre cele mai
importante acte în acest sens a fost decretul-lege din 8 august 1940 privitor la starea juridică a
locuitorilor evrei din România. Potrivit acestuia, persoanele de origine evreică erau împărţite în
trei categorii:
1. evreii veniţi în România după 30 decembrie 1918;
2. evreii care au primit naturalizarea (cetăţenia) până la 30 decembrie 1918;
3. evreii care nu făceau parte din categoriile I şi II.
Evreii din primele două categorii nu puteau fi funcţionari publici, integraţi în profesiile
care aveau legătură directă cu autorităţile publice; membri în consiliile de administraţie ale
întreprinderilor; comercianţi în comunele rurale; comercianţi de băuturi alcoolice; tutori sau
curatori ai incapabililor de religie creştină; militari; exploatatori sau închirietori de
cinematografe, edituri de cărţi, ziare şi reviste româneşti, conducători; membri şi jucători în
asociaţiile sportive naţionale, oameni de serviciu în instituţiile publice. De asemenea, era stipulat
faptul că evreii din categoria a II-a îşi menţineau toate drepturile legalmente dobândite, cu două
excepţii: nu puteau dobândi proprietăţi rurale în România şi nu puteau dobândi în viitor
întreprinderi industriale rurale; se putea ridica atributul puterii părinteşti asupra copilului său
creştin tatălui evreu, dacă se constata, pe cale judecătorească, că acesta dădea copilului său
creştin o educaţie potrivnică principiilor religioase sau naţionale.
Printr-un alt decret, tot din 8 august 1940, erau interzise căsătoriile între evrei şi românii
de sânge. După instaurarea guvernului condus de Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940, politica
antisemită a devenit o coordonată esenţială a activităţii guvernamentale. Au fost adoptate mai
multe decrete-lege prin care evreii erau îndepărtaţi din teatru şi operă, din învăţământul de stat,
din avocatură, de la serviciul militar etc. De asemenea, guvernul a decis românizarea personalului
din agenţii economici; trecerea proprietăţilor ce aparţineau evreilor în patrimoniul statului; în
schimbul serviciului militar evreii erau obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze munci de
interes obştesc etc.

52
 Odată cu lovitura de stat din 23 august 19441 şi reluarea puterii de către Casa Regală,
toate aceste decrete au fost abrogate, iar populaţia evreiască şi-a redobândit drepturile ce îi
fuseseră anterior afectate, fără ca, până în prezent, legislaţia română să mai conţină dispoziţii
speciale ori discriminatorii cu privire la situaţia lor juridică.

4.3.3. Situaţia specială a maghiarilor în istoria legislaţiei privind minorităţile

naţionale
Problema legată de statutul juridic al maghiarilor din România a început în 1918. Prin
declaraţia de la Alba Iulia se prevedea că trebuie să existe „libertate naţională totală pentru toate
popoarele conlocuitoare“ şi se menţiona dreptul minorităţii de a-şi folosi propria limbă în
învăţământul de stat, administraţia publică, precum şi în instanţele judecătoreşti, precum şi
dreptul de a avea reprezentare proporţională în forul legislativ şi în cel executiv. Cu toate acestea
în 1923, când a fost proclamată Constituţia noului stat român, ţara a fost declarată stat unitar
naţional, iar problema naţională era abia menţionată, contrazicând intenţiile declarate iniţial.
În domeniul administraţiei publice, exista tradiţia de a garanta minorităţilor libertatea de a
folosi limba maternă în instanţele judecătoreşti şi în raport cu funcţionarii publici. Articolul 8 al
Statutului Minorităţilor (Legea nr.86 din 1945) permitea utilizarea limbilor minorităţilor în
tribunale şi instanţele inferioare cu jurisdicţie în zone în care peste 30% din populaţie vorbea o
limbă minoritară.
Articolul 10 al documentului dădea aceleaşi drepturi minorităţilor din acele zone în raport
cu autorităţile locale şi regionale. Articolul 12 prevedea că funcţionarii publici din astfel de zone
trebuie să stăpânească bine limba respectivei minorităţi. Chiar şi Constituţiile din 1948 şi 1952
garantau minorităţilor naţionale drepturile fundamentale ale omului, deşi naţionalismul puterii
comuniste începuse să devină evident. Chiar dacă Regiunea Autonomă Maghiară fusese creată
din raţiuni în principal propagandistice, această regiune a fost şi singura în care limba maternă era
folosită în viaţa publică; folosirea ei era restrânsă în celelalte teritorii locuite de maghiari.
Luând în considerare tratatul de pace ce se profila, şi având la bază o ideologie de stânga,
guvernul Petru Groza a luat o serie de măsuri în favoarea minorităţilor care, astfel au devenit
aliatele sale. Din 1945 până în 1946 sistemul de învăţământ s-a extins până la a include instruirea
1
Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcţia de prim-ministru al României
şi reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai şi
demis prin decret regal. Armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai îşi dă
acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu, dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu
Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut
de partea Aliaţilor. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în
urma căruia acesta se auto-întitulase "conducător al statului" şi îşi însuşise puteri discreţionare. Din 1948 şi până în
1990, ziua de 23 august a fost sărbătorită ca Ziua Naţională a României.

53
în limba maghiară. La Cluj s-a înfiinţat Universitatea maghiară Bolyai. Mai târziu universitatea
maghiară a fost obligată să se unifice cu Universitatea română Babeş în 1959.
În perioada instalării şi consolidării comunismului în România situaţia economică a
minorităţii maghiare a fost afectată de legea CASBI (Casa de Administrare şi Supraveghere a
Bunurilor Inamice), de reforma agrară din 1945, de procesul de naţionalizare din 1948 şi de
trecerea cooperativelor sub administraţia de stat. Deşi aceste măsuri nu vizau în mod direct
minorităţile, prin formularea criteriilor şi a regulilor de aplicare şi prin punerea în practică a
acestora, membrii comunităţilor minoritare au avut pierderi economice cu consecinţe mai grave
decât cele care s-au răsfrânt asupra populaţiei majoritare.
Măsuri restrictive au existat şi după al doilea război mondial. În 1945, când s-a aplicat
reforma agrară, maghiarii au fost din nou dezavantajaţi. Ei erau în continuare trataţi ca inamici şi
erau deferiţi aşa-numitei Case pentru Administrarea şi Supravegherea Bunurilor Inamice,
înfiinţată prin Legea nr. 91 din 9 februarie 1945. Cunoscută şi sub numele de Legea CASBI,
aceasta avea ca atribuţie administrarea bunurilor mobile şi imobile, aparţinând persoanelor
prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, şi anume: statele german
şi ungar, persoanele fizice si juridice de naţionalitate germană sau ungară, ori persoanele cu
reşedinţa sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei, ori în teritoriile ocupate.
Ordinul Ministerului Silviculturii nr.141.402 din 11 octombrie 1948, prevedea confiscarea
acestor terenuri, în cadrul procesului de naţionalizare desfăşurat la vremea aceea. Majoritatea
averilor deţinute de minorităţi au fost confiscate de către CASBI, în pofida armistiţiului semnat
între Ungaria şi România în februarie 1945. Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944
prevedea atât blocarea averilor statelor inamice, cât şi a bunurilor cetăţenilor acestora aflate pe
teritoriul României. În termenul de „inamici prezumaţi” intrau cetăţenii români care înainte sau
după data semnării convenţiei s-au refugiat în Germania şi Ungaria. Identificarea „inamicilor
prezumaţi” cădea în sarcina organelor locale ale CASBI, care interpretau această categorie după
bunul lor plac. În practică, marea majoritate a persoanelor identificate erau fie maghiari, fie
germani, bunurile acestora (case, pământuri, întreprinderi etc) intrând sub jurisdicţia CASBI.
În domeniul învăţământului, legea de dinainte de 1989 era de fapt, în anumite privinţe,
mai puţin restrictivă decât cea adoptată ulterior. Teoretic, era posibil studiul unei mari varietăţi de
materii în limba maternă, dar în fapt, instituirea de către comunişti a cotelor, a determinat
scăderea treptată numărului unor astfel de clase. Totuşi, Statutul Naţionalităţilor şi Legea
Învăţământului nr. 28/1978 garantau minorităţilor o oarecare libertate în perioada comunistă.

54
 Totuşi, Decretul nr. 278 din 13 mai 1973 deschide o nouă etapă în politica partidului faţă
de educaţia minoritară. Legea a impus un număr minim de elevi – 25 pentru învăţământul general
şi 36 pentru cel liceal – necesar pentru înfiinţarea unei clase cu limbă de predare maghiară.
Potrivit unor statistici ale Ministerului Educaţiei, în urma acestui decret a crescut considerabil
numărul elevilor maghiari nevoiţi să înveţe în şcoli în limba română.1

4.3.4. Situaţia specială a rromilor în istoria legislaţiei privind minorităţile naţionale

În urma primului război mondial, România a intrat în posesia unor regiuni semnificative
populate de rromi. Datorită faptului că aveau o tradiţie orală, din punct de vedere oficial, această
minoritate era considerată ca neavând un trecut, o cultură sau o civilizaţie, neexistând nimic în
scris (documente) care să dovedească faptul că ei au pretins a li se recunoaşte drepturile ca
minoritate etnică. Statutul lor în România interbelică era similar celui al evreilor – cetăţeni de
rang secund, evitaţi de populaţie, ale căror drepturi erau ignorate2.
Războiul în sine s-a dovedit ca fiind devastator pentru rromii din întreaga Europă. Se
estimează că au murit între un sfert şi o jumătate de milion, situaţie care, exprimată în procente,
este comparabilă cu cea a comunităţii evreieşti. A început deportarea în masă a acestora din urmă,
mai ales a rromilor nomazi despre care se credea în primul rând că sunt criminali. În acest
context, în 1942, 25.000 de rromi au fost trimişi în Transnistria, teritoriu capturat de la Uniunea
Sovietică; aici au murit aproximativ 19.000 de rromi 3. Pentru a evalua consecinţele războiului,
Tribunalul Poporului a stabilit o Comisie a Crimelor de Război. Conform rezultatelor publicate
de aceasta, în România, în timpul războiului au murit 36.000 de rromi, fiind cel mai mare număr
înregistrat într-un stat european. Guvernul României a expulzat zeci de mii de etnici rromi în
lagăre din Transnistria unde mulţi au murit din cauza foametei, a frigului şi a bolilor precum
tifosul4. Rromii prezenţi în România după război, datorită diferitelor politicii comuniste, au fost
supuşi unor procese de asimilare intercalate de perioade în care s-a încercat ignorarea acestei
minorităţi.
Regimul nu i-a considerat ca fiind o minoritate etnică sau naţională şi de aceea politicile
adoptate în interesul minorităţilor nu s-au aplicat şi în cazul rromilor. La începutul anilor ’60,
regimul comunist, pentru a asimila populaţia rromă, a abordat o serie de politici şi măsuri cu
privire la aceştia – cum ar fi stabilirea forţată, urmată de ignorarea existenţei lor. Spre deosebire
1
Radu Chiriţă, Anca Săndescu, Analiza actelor normative privind drepturile minorităţilor naţionale în România,
p.55-59 în Monica Căluşer, op.cit.
2
D. Crowe, A History of Gypsies of Eastern Europe and Russia, St. Martin’s Griffin, New York, 1999, p. 69.
3
D. Kenrik, G. Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, Chatto and Heinemann, London, 1972, p. 140
4
A. Fraser, The Gyspsies, Blackwell, Oxford, 1995, p. 268.

55
de maghiari şi de germani, ei nu aveau dreptul de a fi reprezentaţi ca şi minoritate etnică, nu erau
liberi să-şi promoveze tradiţiile culturale.
Primele semne doctrinare ale acestei politici sunt evidente deja în 1949, într-un document
nesemnat, redactat în cadrul CC al PCR, intitulat “Problema ţiganilor din Republica Populară
Română”, care urmăreşte preluarea modelului sovietic în privinţa problemei rromilor. După ce
trece pe scurt în revistă „ceea ce reiese din studiul sovietic în legătură cu rezolvarea problemei
ţiganilor” şi precizează că „o cercetare sistematică în problemele ţiganilor n-am putut întreprinde
până în prezent”, documentul se încheie cu unele recomandări. Cea mai importantă dintre acestea
pleca de la premisa că problema principală o constituie problema ţiganilor nomazi, cortari,
seminomazi, eliberarea lor de sub influenţa despotică a bulibaşilor, a vătafilor, astfel încât va
necesita aplicarea măsurilor pe care le indică exemplul sovietic 1. Se cuvine precizat în acest sens
că unele activităţi tradiţionale ale rromilor cădeau sub incidenţa Decretului- Lege nr. 153/1970,
care pedepsea cu închisoare şi muncă forţată parazitismul social, anarhismul şi orice alt
comportament deviant.
Eforturile prin care regimul comunist a urmărit integrarea rromilor au avut efecte
contradictorii. Măsurile de sedentarizare au urmărit practic asimilarea, iar de integrare, ca noţiune
operaţională, se putea vorbi doar la nivelul documentelor oficiale. Căile prin care s-a minimizat
autonomia de grup au avut drept consecinţă slăbirea prestigiului comunităţilor de rromi. Aceasta
s-a făcut prin prohibiţia privind deţinerea aurului şi interzicerea întâlnirilor tradiţionale.
Confiscarea, pe baza Decretelor-Lege nr. 210/1960 şi nr. 244/1978, a aurului deţinut de
particulari i-a afectat în mod deosebit pe rromi – în special pe corturari, pentru care aurul era
obiect de tezaurizare – măsura având efecte identice cu naţionalizarea şi colectivizarea pentru
restul populaţiei. Conform discursului oficial, începând din anii 1980 rromii nu mai existau în
România.

4.4. Reglementări de drept intern privind drepturile minorităţilor naţionale

4.4.1. Interdicţia discriminării
În materie constituţională
1
V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, op. cit., p. 391.

56
 Principalul text de lege ce reglementează principiul egalităţii de tratament este articolul
16, alin.1, având în vedere că acesta constituie o clauză generală de nediscriminare în faţă legii şi
a autorităţilor publice.1 Legea fundamentală nu defineşte noţiuni precum discriminare ori
privilegiu şi limitează interzicerea discriminării la sfera juridică şi la relaţia cu autorităţile
publice.
Articolul 16 alin.1 este des utilizat atât în cererile formulate către Curtea Constituţională
cat şi în deciziile acesteia2. Un alt aspect important îl constituie faptul că, spre deosebire alte texte
constituţionale, art. 16 alin. 1 este invocat atât în mod singular cât şi în coroborare cu alte
articole, cum ar fi art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni ori art. 6 privind
dreptul la identitate3.
Constituţia României, în consonanţă cu prevederile Recomandării nr. 7 a ECRI, aduce
unele limitări dreptului la libera exprimare, interzicând „îndemnul la ... ura naţională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare”.
Cu toate acestea, limitările aduse de Constituţie vizează numai îndemnul sau incitarea la
discriminare sau ură, şi, în consecinţă, asigură o protecţie mai redusă decât propune
Recomandarea nr. 7 a ECRI (partea 3), care face referire la combaterea rasismului, ceea ce
include şi simplele exprimări discriminatorii sau rasiste, nu doar îndemnul sau incitarea.
În materie penală
În ceea ce priveşte dreptul penal, textele de lege relevante în domeniul antidiscriminării
sunt Codul penal – art. 75, lit.c¹, art. 166, art. 247, art. 317, art. 318 şi art. 357 şi Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter
fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii cu modificările şi completările ulterioare.
Legea penală joacă un rol important în prevenirea şi sancţionarea discriminării, având în
vedere, pe de-o parte, faptul că reglementează faptele de discriminare cu pericol social ridicat, iar
pe de altă parte, că impune sancţiunile cele mai grave şi mai descurajante, ajungând la privarea de
libertate.4

1
Art. 16 alin. 1 prevede: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.”
2
În acest sens, S. E. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All Beck, Bucureşti 1999, p. 46-47
arată că „aproximativ 41% din deciziile fundamentate pe principiul egalităţii sunt bazate pe art. 16 alineatul 1 din
Constituţie şi mai mult de 60% din constatările de neconstituţionalitate efectuate de către Curtea Constituţională au
ca normă de referinţă acelaşi izvor ”.
3
În acest sens, vezi S. E. Tănăsescu, op. cit., p. 47 şi „Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei
(ECRI) – Analiza legislativă privind România”, 2004.

57
 În plan internaţional, există diferite mecanisme de prevenire şi sancţionare a
manifestărilor rasiste, între care incriminarea unor comportamente determinate şi agravarea
răspunderii penale în cazul săvârşirii unei infracţiuni, având la baza o motivaţie rasistă. În ceea ce
priveşte legislaţia română, se poate spune că sunt adoptate ambele sisteme de sancţionare având
în vedere faptul că, pe de o parte, sunt incriminate o serie de comportamente rasiste determinate
(cu titlu de exemplu, art. 247 din Codul penal, coroborat cu art. 246), iar pe de altă parte, a fost
introdusă motivaţia discriminatorie ca şi circumstanţă agravantă (art. 75, lit. c¹, Cod penal).
Legea nr. 278/2006 a reglementat motivaţia discriminatorie ca şi circumstanţă agravantă,
însă fără a incrimina în mod explicit şi motivaţia totală şi cea parţială, fapt ce diminuează
protecţia legală împotriva discriminării, având în vedere faptul că în practică, motivaţia deseori
nu este singulară şi este mai dificil de dovedit, iar că motivaţia discriminatorie a jucat un rol mai
important sau preponderent faţă de alte motivaţii. Acelaşi act normativ a produs modificarea art.
247 şi 317 din Codul penal, însă nu a prevăzut ca faptă penală modificarea forţată a compoziţiei
etnice, rasiale sau sociale a unei zone sau localităţi, aceasta rămânând în continuare o abatere
contravenţională, sancţionată prin Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 cu modificările şi
completările ulterioare.
În ceea ce priveşte Codul penal, până la adoptarea Legii nr. 278/2006, acesta sancţiona
propaganda în favoarea statului totalitar (art. 166), conduita discriminatorie a funcţionarului
public, pe motiv de rasă, naţionalitate, sex şi religie (art. 247), propaganda naţionalist-şovină (art.
317).
Adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 a avut drept scop prevenirea
şi combaterea incitării la ura naţională, rasială sau religioasă, la discriminare şi la săvârşirea de
infracţiuni contra păcii şi omenirii. În acest sens, Ordonanţa de Urgenţă a reglementat interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Legea nr. 217/20151 modifică cadrul interzicerii organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter
fascist, rasist sau xenofob.
Pentru prevenirea şi combaterea incitării la ură naţională, rasială sau religioasă, la
discriminare şi la săvârşirea de infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război,

4
M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache şi M. Motreanu, Protecţia legală împotriva discriminării şi politicile
publice faţă de romi, Editura ECA, Bucureşti, 2007.
1
În Monitorul Oficial Partea I nr. 562/2015 a fost publicată Legea 217/2015 pentru modificarea şi completarea OUG
31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.

58
Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/2002 reglementează interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi
faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. De asemenea, actul normativ interzice
promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid, contra
umanităţii şi de crime de război.
Conform legii, prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege
orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau
permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste
sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor
rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru
schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist. În
această categorie pot fi incluse organizaţiile cu sau fără personalitate juridică, partidele şi
mişcările politice, asociaţiile şi fundaţiile, societăţile comerciale, precum şi orice alte persoane
juridice care îndeplinesc cerinţele menţionate.
Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în
public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a),
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.
Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice
mijloace, în public, a genocidului, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, astfel cum
sunt definite în dreptul internaţional, în Statutul Curţii Penale Internaţionale şi în Carta
Tribunalului Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, şi
recunoscute ca atare printr-o hotărâre definitivă a Curţii Penale Internaţionale, a Tribunalului
Militar Internaţional înfiinţat prin Acordul de la Londra, la data de 8 august 1945, a Tribunalului
Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda sau
a oricărui alt tribunal penal internaţional înfiinţat prin instrumente internaţionale relevante şi a
căror competenţă este recunoscută de statul român, ori a efectelor acestora, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Se interzice ridicarea sau menţinerea în locuri publice, cu excepţia muzeelor, a unor statui,
grupuri statuare, plăci comemorative, referitoare la persoanele vinovate de săvârşirea
infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de crime de război.1

1
http://www.dreptonline.ro/stiri/detaliu_stire.php?id_stire=10204. Sursa: Camera Deputaţilor. Accesat la data de
16.02.2016.

59
 Aşadar, în esenţă, Legea nr.217/2015 introduce în plus interzicerea organizaţiilor, faptelor
şi simbolurilor cu caracter legionar. De asemenea, spre deosebire de versiunea anterioară a
Ordonanţei, ultimele amendamentele definesc Holocaustul din România, interzic promovarea
simbolurilor și ideologiilor legionare și extind interdicția cultului public asupra persoanelor
vinovate de crime de război și genocid.
Trebuie menţionat faptul că există discuţii contradictorii în ceea ce priveşte includerea
activităţilor cu caracter legionar în legea sus-menţionată. Procesul de modificare a Ordonanței
31/2002 a stârnit tipuri diferite de reacții critice, mai cu seamă din partea unui segment de public
presupus avizat. De pildă, Radu Preda, președinte executiv al Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, nu este convins dacă latura criminală a
Mișcării Legionare a fost „parte a doctrinei fondatoare sau a fost opera unor indivizi în anumite
momente.”1
Însă obsesia antisemită prezentă în documentele fondatoare ale ideologiei legionare,
materializată în legislația antisemită din perioada Statului Național Legionar și uciderea unui
număr de 120 de evrei în timpul Pogromului de la București 2, alături de violențele de stradă și
asasinarea adversarilor politici evidențiază că eliminarea jidanilor și jidăniților din societatea
românească reprezintă o idee centrală a legionarismului și nu o manifestare secundară.
Negarea caracterului fascist al Mișcării Legionare este un alt argument formulat de Radu
Ciuceanu împotriva ordonanței, acesta invocând ca dovadă o declarație publică a academicianului
Dan Berindei, Președinte de Onoare al Secției de Istorie din cadrul Academiei Române. Alin
Mureșan, șef al Serviciului Analiza regimului comunist din cadrul IICCMER, consideră de
asemenea că fascismul este un regim pe care România nu l-a cunoscut în niciun moment. Marius
Oprea, angajat al aceluiași institut, susține că tribunalele de la Nürnberg nu au calificat Mișcarea
Legionară ca fiind fascistă. Pentru Cosmin Budeancă, ordonanța reprezintă o tentativă de
legiferare a istoriei.
Însă caracterul fascist al Mișcării Legionare nu este o inovație dictată de lege. Poate nu
întâmplător, cele mai multe lucrări care analizează Mișcarea ca fiind o organizație fascistă aparțin
unor cercetători reputați din străinătate (Stanley Payne, Roger Griffin, Robert Paxton, Philip
Morgan etc., la care se adaugă studiile semnate de Radu Ioanid, Mihai Chioveanu și Constantin

1
http://www.activenews.ro/cultura-istorie/Interviu-cu-Radu-Preda-presedinte-executiv-IICCMER-despre-legea-anti-
legionara-Nu-putem-fi-extremisti-in-raport-cu-extremele-101390.
2
Pogromul din București a reprezentat o serie de manifestări violente și crime împotriva evreilor, care au avut loc în
timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941.

60
Iordachi (lista nu este exhaustivă), dar și Raportul Comisiei Wiesel 1, asumat în 2004 de către
statul român.
Ordonanța de urgență nu interzice studierea fascismului, legionarismului, a xenofobiei și a
crimelor de război iar aplicarea acesteia nu va avea ca rezultat eliminarea din biblioteci a unor
lucrări. Dimpotrivă, textul legii permite în mod explicit utilizarea în public a materialelor rasiste
sau xenofobe în interesul științei sau educației. (art. 4, alin. 3). De asemenea, ordonanța nu face
referiri la persoane condamnate pentru uneltiri contra ordinii sociale, crime împotriva clasei
muncitoare și a membrilor mișcării revoluționare sau la alte infracțiuni cu caracter politic, ci doar
la infracțiuni consacrate în dreptul penal internațional.2
În materie civilă şi administrativă
Ordonanţa nr.137/2000 împreună cu Legea nr.48/2002 au adus, pe de o parte, îmbunătăţiri
importante cadrului legislativ existent la momentul adoptării, prin interzicerea discriminării de
către autorităţile publice, persoane juridice de drept privat, şi persoane fizice pe motive de rasă,
naţionalitate, origine etnică, religie, limbă, sex sau orientare sexuală. Pe de altă parte însă,
pachetul legislativ menţionat mai sus s-a conformat, în ceea ce priveşte câteva aspecte
importante, cu standardele impuse de Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.43/2000/EC.
Astfel, Ordonanţa nu prevedea interzicerea explicită a discriminării indirecte, şi nici
răsturnarea sarcinii probei în cauzele civile în momentul în care a fost stabilită existenţa unui caz
de discriminare în primă instanţă. De asemenea, nu existau definiţii şi sancţionări ale hărţuirii şi
victimizării, aşa cum sunt ele conceptualizate de către Directivă. 3
În prezent, Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 republicată reglementează următoarele
noţiuni:
• discriminare directă şi indirectă (art. 2, alin. 1 şi respectiv 3);
• dispoziţia de a discrimina (art. 2, alin. 2);
• comportamentul favorizant, defavorizant sau injust (art. 2, alin. 4);
• hărţuirea (art. 2, alin. 5);
• victimizarea (art. 2, alin. 7);
• măsurile afirmative (art. 2, alin. 9);

1
Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" a fost constituit prin Hotărârea de
Guvern nr. 902 din 4 august 2005. Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea
și publicarea documentelor referitoare la Holocaust, în rezolvarea unor probleme științifice, precum și elaborarea și
implementarea de programe educaționale privind acest fenomen istoric.
2
http://www.stiripesurse.ro/legea-anti-legionara-explicata-ce-interzice-de-fapt_963137.html. Accesat la 18.02.2016
3
Pentru detalii referitoare la aceste neajunsuri ale pachetului legislativ anti-discriminare iniţial, vezi Raportul anual
Romani CRISS, 2003-2004, p. 27-29.

61
 • categorie defavorizată (art. 4);
• demnitatea personală (art. 15).
Domeniul de aplicare al ordonanţei include drepturile civile, politice, economice, sociale
şi culturale, iar conform art.3, prevederile sale se aplică oricărei persoane, fie ea fizică ori
juridică, incluzând instituţiile publice cu atribuţii în următoarele aspecte: condiţiile de încadrare
în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi
nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională; protecţia şi securitatea socială;
serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi, sistemul educaţional, asigurarea
libertăţii de circulaţie, asigurarea liniştii şi ordinii publice, alte domenii ale vieţii sociale.
Discriminarea este definită, conform art.2, alin.1 din ordonanţă, drept „orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie
socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă,
infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop
sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate,
a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în
domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”1
De observat faptul că definiţia include în mod explicit un număr de 14 criterii, la care se
adaugă faptul că lista de criterii este una deschisă, legea făcând referire la „orice alt criteriu”. Prin
acest demers, legiuitorul a garantat protecţie legală împotriva discriminării unui număr
semnificativ de grupuri din societate, şi mai mult decât atât, s-a asigurat că şi alte grupuri, chiar
dacă nu sunt prevăzute în mod expres în lege, pot beneficia de protecţia acesteia.
În anul 2003, la un an după ce autoritatea publică administrativă însărcinată cu
implementarea prevederilor Ordonanţei nr.137/2000 modificată, în speţă Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD), a fost iniţiat un proces de modificare a cadrului
legislativ existent. CNCD-ul a iniţiat acest proces şi a invitat organizaţiile neguvernamentale
active în domeniul antidiscriminării să propună modificări. Ordonanţa guvernamentală nr.
77/2003 a adus modificări care încearcă armonizarea prevederilor legale în materie de anti-
discriminare cu standardele minime impuse de Directivele Uniunii Europene, dar care au
constituit un progres limitat. Astfel, au fost prevăzute definiţia discriminării indirecte,
introducerea circumstanţelor agravante în cazul discriminării bazate pe mai multe criterii,
includerea dar numai implicită a conceptului de victimizare, medierea prin soluţionarea pe cale
1
Legea 217/2015 pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor
cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii.

62
amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârşirii unor acte sau fapte de discriminare, acordarea
de asistenţă de specialitate victimelor discriminării, mărirea cuantumului amenzilor şi obligaţia
persoanelor fizice sau juridice de a depune toate diligenţele necesare şi cerute de CNCD în
controlul efectuat. După ce a trecut prin Comisia de mediere, în 27 martie 2004 a fost adoptată
Legea nr. 27/2004, de aprobare a Ordonanţei nr.77/2003.
Legea nr. 324/2006 a adus modificări semnificative, în principal sub aspect instituţional-
procedural. Modificarea substanţială adusă legislaţiei antidiscriminare se referă la deschiderea
listei de criterii. Legiuitorul a adoptat o listă de criterii deschisă prin utilizarea formulării
"precum şi orice alt criteriu".1

4.4.2. Dreptul la utilizarea limbii materne

Dreptul recunoscut în legislaţia română persoanelor ce aparţin unor minorităţi naţionale
de a folosi limba maternă se circumscrie mai multor aspecte ale vieţii sociale, în condiţiile în care
dreptul la utilizarea limbii minoritare în raporturile private nu poate fi limitat, cenzurat sau
reglementat în vreun fel. Acest drept decurge din prevederile art. 6 din Constituţie vizând
protecţia dreptului la identitate, care dispune că statul recunoaşte şi garantează persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Dreptul la folosirea limbii materne în sistemul de învăţământ
Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi
dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate, iar modalităţile de exercitare a
acestor drepturi se stabilesc prin lege.
Dreptul la educaţie în limba maternă este şi el garantat prin Legea educaţiei nationale
nr.1/20112. Aceasta cuprinde un întreg capitol dedicat problemei educaţiei în limbile materne.
Potrivit dispoziţiilor art.45(1) din actul normativ se prevede că: „Persoanele aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă, la toate
nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii.”
Dreptul la folosirea limbii materne în justiţie

1
Radu Chiriţă, Anca Săndescu, Analiza actelor normative existente, respectarea criteriilor internaţionale şi analiza
mecanismelor de implementare în Monica Căluşer, Regimul drepturilor minorităţilor în Europa Centrală şi de Est.
În Salat Levente: Politici de Integrare a Minorităţilor naţionale din România. Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, Cluj – Napoca 2008, p. 70-72.
2
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

63
 Potrivit art. 128, alin. 2 din Constituţie, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale
au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii, iar
potrivit alin. 3, exercitarea acestui drept se realizează prin folosirea interpreţilor.
Legea specială care a reglementat acest drept este Legea privind organizarea judiciară nr.
304/20041 care a stabilit, prin art.14, principiile ce guvernează aceste aspecte. Astfel, alin. 2 al art.
14 din Lege dispune că cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a se
exprima oral în faţa instanţei de judecată în limba maternă, caz în care, potrivit alin. 3 din art. 14,
instanţa trebuie să asigure gratuit serviciile unui interpret sau traducător autorizat. Atunci când
toate părţile sunt de acord sau solicită utilizarea limbii materne, instanţa de judecată are obligaţia,
potrivit alin. 4, să asigure desfăşurarea procedurii orale în limba respectivă. În schimb, potrivit
alin. 5, cererile şi alte acte procedurale scrise se întocmesc, în mod obligatoriu, doar în limba
română.
Dreptul la folosirea limbii materne în raporturile cu autorităţile publice
Potrivit art. 120 alin. 2 din Constituţie în unităţile administrativ teritoriale în care cetăţenii
aparţinând unor minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii
minorităţii respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
serviciile publice deconcentrate, în condiţiile unei legi speciale. Acest drept este reglementat în
principal, prin prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 2. În art. 17 din lege se
prevede dreptul minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în raporturile cu administraţia,
în acele servicii publice aparţinând unor unităţi teritorial-administrative în care procentul
populaţiei minoritare depăşeşte 20 de procente din totalul populaţiei. În dezvoltarea acestui drept,
art. 40, alin. 7 din lege stabileşte că, în acele zone, ordinea de zi a şedinţelor de consiliu local se
anunţă şi în limba maternă a minorităţilor naţionale respective. Lucrările în şedinţele de consiliu
local se desfăşoară, ca regulă, în limba română. Totuşi, în baza art. 43, alin. 3, atunci când
numărul de consilieri aparţinând unei minorităţi naţionale depăşeşte o treime din numărul total al
consilierilor, şedinţele se pot desfăşura şi în limba minorităţii respective, cu obligaţia asigurării de
către primar, a traducerii în limba oficială a statului.
De asemenea, potrivit art. 51, în aceste regiuni, actele normative adoptate de către
consiliile locale se publică şi în limba minorităţii respective, iar hotărârile individuale se
comunică în acea limbă, la cerere. În acelaşi sens, art. 90 alin. 2 din lege stabileşte că, în acele

1
Publicată în: Monitorul Oficial nr. 827 din 13 septembrie 2005. Republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001.

64
localităţi în care procentul populaţiei vorbitoare unei limbi minoritare depăşeşte 20 de procente
din totalul populaţiei, cetăţenii aparţinând acestei comunităţi se pot adresa organelor
administrative locale, în scris sau oral, şi în limba maternă, având dreptul de a primi un răspuns în
aceeaşi limbă.
Alin. 4 al aceluiaşi text dispune că, în aceste localităţi, se va asigura publicarea denumirii
instituţiilor publice, a numelui localităţii şi a informaţiilor de interes public în limba minorităţii în
cauză. În aplicarea acestei dispoziţii, prin Hotărârea de Guvern nr. 1415/2002 1, s-a aprobat lista
cu denumirile localităţilor în limba unor minorităţi naţionale. Dezvoltarea acestor dispoziţii se
regăseşte în Normele de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea
administraţiei publice locale nr. 215/20012, adoptate prin Hotărârea de Guvern nr. 1206 din 27
noiembrie 2001. Potrivit art. 1 din aceste nome, cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale,
care au o pondere de peste 20% din locuitorii unei unităţi administrativ teritoriale, au dreptul de a
folosi limba maternă în raporturile lor cu autorităţile publice locale. Aceasta presupune, în primul
rând, dreptul acestor cetăţeni de a li se aduce la cunoştinţă în limba maternă ordinea de zi a
şedinţelor consiliului local şi judeţean, precum şi a hotărârilor adoptate de acestea (art. 2). De
asemenea, potrivit alin. 2 al art. 2, acest drept implică şi prerogativa minorităţilor de a se adresa
autorităţilor publice locale, oral sau în scris, în limba maternă şi de a primi răspuns în aceeaşi
limbă.
Totodată, în caz de întrunire a pragului de 20% menţionat, potrivit art. 3 şi art. 4,
autorităţile locale sunt obligate să inscripţioneze numele localităţii (a unităţii administrativ-
teritoriale), precum şi a denumirii instituţiilor publice pe care le conduc şi să afişeze anunţurile de
interes public şi în limba maternă a cetăţenilor minoritari. Potrivit art. 3 şi art. 6, în cazurile în
care consilierii în funcţie reprezentând cetăţenii minoritari reprezintă cel puţin o treime din
numărul total al consilierilor în funcţie, în cadrul şedinţelor, atât ordinare cât şi extraordinare, se
va putea folosi şi limba maternă a minorităţilor.
Spre deosebire însă de sarcinile prevăzute la art. 3 şi 4, dreptul consilierilor minoritari
prevăzut la art. 3 şi 6 rămâne la latitudinea autorităţilor locale, fiind aşadar unul facultativ. Tot
facultative sunt şi drepturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi ce reprezintă minim 20% din
locuitorii unei unităţi administrativ teritoriale prevăzute la art. 9, în cuprinsul căruia se stipulează

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 936 din 20 decembrie 2002.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001.

65
că rămâne la latitudinea autorităţilor locale ca în cazul întrunirii pragului menţionat să oficieze
ceremoniile oficiale, precum şi căsătoriile, atât în limba română, cât şi în cea maternă.
În acelaşi domeniu, Legea privind statutul funcţionarilor publici nr. 188/19991, prin art. 91
vine să faciliteze utilizarea limbii minorităţilor naţionale în raporturile cu autorităţile
administrative, dispunând că în unităţile administrativ - teritoriale în care persoanele aparţinând
unei minorităţi naţionale deţin o pondere de minim 20 de procente din totalul populaţiei, o parte
din funcţionarii publici ce au contacte directe, de relaţii cu publicul, cu aceste persoane trebuie să
cunoască şi limba minoritară respectivă. În mod identic, se prevede şi în Legea privind statutul
poliţistului nr. 360/20022 care stabileşte în art. 79 obligaţia de a angaja, în aceste localităţi, şi
poliţişti care cunosc limba minorităţii respective.
De asemenea, potrivit art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe
drumurile publice3, examenul pentru obţinerea permisului de conducere se poate desfăşura, la
cererea candidatului şi în limba minorităţii naţionale din care acesta face parte.
Dreptul la folosirea limbii materne în spaţiul public
În principiu, acest drept nu este limitat în vreun fel. În consecinţă, el nu beneficiază de
vreo reglementare legislativă, unicele prevederi în materie putând fi deduse din aplicarea
dispoziţiilor cuprinse în Legea privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice
nr. 500 din 12 noiembrie 2004. Singura conexiune între această lege şi drepturile, sau mai bine
spus îndatoririle minorităţilor poate fi dedusă din cuprinsul art. 1, alin 2, precum şi din art. 3.
Astfel, din conţinutul acestor articole poate fi dedusă obligaţia impusă în sarcina minorităţilor de
a traduce orice text, scris sau vorbit, în limba maternă, în cazul în care acesta este de interes
public, în limba română. Totodată, potrivit art. 3, emisiunile străine (deci inclusiv cele în limba
maternă a minorităţilor) transmise de către posturile româneşti vor fi obligatoriu subtitrate în
limba română. De asemenea, art. 82 alin. 4 din Legea audiovizualului nr. 504/20024 prevede că în
acele localităţii în care procentul populaţiei aparţinând unei minorităţi lingvistice depăşeşte 20 de
procente, distribuitorii de servicii de televiziune prin cablu au obligaţia de a asigura preluarea
canalelor de televiziune gratuite la redistribuire ce există în limba minorităţii în cauză.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 martie 1999.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 iunie 2002.
3
Actualizat prin Legea 203/2012 - pentru modificarea şi completarea OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice, publicata in Monitorul Oficial nr. 760/2012.
4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 534, din 22 iulie 2002.

66
 Tot astfel, pe aceeaşi linie, în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
nr. 272/20045 se prevede că minorul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau
lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase,
la practicarea propriei religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi
membrii ai comunităţii din care face parte.
În fine, pentru facilitarea utilizării limbii materne în raporturile de drept privat, prin art. 7
din Ordinul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei nr. 414/2006 2 cu privire la utilizarea
codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică, s-a stabilit că
sistemele electronice ce folosesc tastatură românească trebuie să asigure posibilitatea de a asigura
semnele grafice necesare scrierii în limba maternă a minorităţilor naţionale din România.

4.4.3. Dreptul la reprezentare în Parlament

Potrivit art. 62, alin. 2 din Constituţia României, organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în
Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Astfel, în art. 4 alin. 1
din Legea nr. 373 din 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului 3, organizaţiile
cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale definite potrivit art.4 alin. (2), legal constituite,
care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul, împreună,
potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţie, la un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe intreagă ţară,
un număr de voturi egal cu cel puţin 10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară
pentru alegerea unui deputat. Art.4 (8) stipulează că beneficiază de prevederile alin. (2) şi
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au participat la alegeri pe o lista
comună a două sau mai multe organizaţii; în acest caz, dacă nici un candidat de pe lista comună
nu a fost ales, se atribuie pentru toate organizaţiile care au propus lista un mandat de deputat, cu
respectarea prevederilor alin.(2).
În fine, alin. 4 al art. 4 din lege stabileşte că prevederile alin. (2) nu se aplică organizaţiei
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care a participat la alegeri pe lista comună cu un
partid politic, alianţa politică sau alianţa electorală ori atât pe liste comune, cât şi pe liste exclusiv
proprii. Prevederi asemănătoare, care se aplică altor minorităţi decât cea maghiară, există şi în
art.92 din Legea privind desfăşurarea alegerilor locale nr. 67/2004.4
5
Republicată în temeiul art. V din Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 30
septembrie 2013.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 842 din 12 octombrie 2006.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.
4
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 333 din 17/05/2007.

67
 4.5. Instituţii cu responsabilităţi în gestionarea problemei minorităţilor
Principala instituţie din acest domeniu este Departamentul pentru Relaţii Interetnice,
înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 111/2005 1, aflat în subordinea Guvernului şi desfăşurându-
şi activitatea şi la nivelul prefecturilor, în cadrul unor birouri locale. Potrivit actului constitutiv,
această instituţie are ca principale atribuţii:
a) pune în aplicare politica stabilită prin Programul de guvernare în domeniul relaţiilor
interetnice;
b) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare strategii şi politici pentru păstrarea,
afirmarea şi dezvoltarea identităţii etnice a persoa nelor aparţinând minorităţilor naţionale;
c) elaborează proiecte de legi şi alte acte normative specifice domeniului său de activitate;
d) avizează proiecte de legi şi alte acte normative, care au incidenţă asupra drepturilor şi
îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
e) monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale din domeniul
protecţiei minorităţilor naţionale;
f) participă la elaborarea Raportului cu privire la aplicarea de către România a Convenţiei-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, precum şi la elaborarea
capitolelor referitoare la minorităţile naţionale din rapoartele României către alte instituţii şi
organisme internaţionale;
g) stimulează dialogul majoritate-minorităţi naţionale, în vederea îmbunătăţirii actului
decizional şi a măsurilor de implementare;
h) cultivă valorile comune, combaterea discriminării şi a prejudecăţilor, prin promovarea
diversităţii culturale, lingvistice şi confesionale prin activităţi pe bază de proiecte;
i) promovează şi concepe programe în vederea garantării, păstrării, exprimării, promovării
şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale.
Anterior, fusese înfiinţată Agenţia Naţională pentru Romi, prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 78/20042, aprobată prin Legea nr. 7 din 28 februarie 2005 3. Atribuţiile sale au fost
reglementate prin Hotărârea Guvernului nr. 1703/2004 4, modificată prin Hotărârea Guvernului nr.
1
Hotărârea nr. 111 din 24 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Relaţii
Interetnice, publicată în Monitorul Oficial nr. 184 din 3 martie 2005.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 969 din 21 octombrie 2004.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 183 din 3 martie 2005.
4
Hotărârea nr. 1703/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, publicată în Monitorul
Oficial nr. 984 din 26 octombrie 2004.

68
1124/20055. Potrivit acestor acte legale, Agenţia a preluat atribuţiile Oficiului pentru problemele
rromilor din structura Departamentului pentru Relaţii Interetnice, inclusiv ale Unităţii de
implementare a Programului PHARE nr. RO/2002/000- 586.01.02 – Sprijin pentru strategia
naţională de îmbunătăţire a situaţiei rromilor.
În exercitarea acestor atribuţii, Agenţia are următoarele atribuţii:
a) asigură elaborarea politicii şi strategiei Guvernului în domeniul protecţiei drepturilor
minorităţii rromilor şi a altor atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de
activitate;
b) participă împreună cu alte organe ale administraţiei publice, cu organizaţiile
neguvernamentale ale rromilor şi cu reprezentanţi ai acestei minorităţi la evaluarea principalelor
nevoi ale comunităţilor de rromi şi coordonează aplicarea programelor de sprijinire a acestora;
c) iniţiază şi desfăşoară acţiuni de formare privind combaterea discriminării la nivelul
romilor în cadrul administraţiei publice centrale şi locale;
d) promovează dezvoltarea colaborării dintre structurile administraţiei publice şi
organizaţiile neguvernamentale ale romilor, pe bază de parteneriat; promovează includerea
liderilor comunităţilor de rromi în procesul de luare a deciziilor administrative locale care
afectează comunitatea de rromi;
e) avizează proiecte de legi şi alte acte normative care au incidenţă asupra drepturilor şi
îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţii rromilor;
f) monitorizează aplicarea actelor normative interne şi internaţionale referitoare la
protecţia minorităţii rromilor;
g) solicită date şi informaţii de la autorităţile publice, necesare îndeplinirii atribuţiilor
proprii;
h) primeşte şi examinează cererile şi sesizările adresate de către instituţii, organizaţii sau
persoane fizice şi comunică punctul de vedere de specialitate al Agenţiei;
i) promovează şi organizează programe privind păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea
identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţii rromilor;
j) sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice prin menţinerea de
contacte cu personalităţi din domeniu;
k) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului, cu avizul Secretariatului General al
Guvernului, strategii şi programe naţionale şi internaţionale în domeniul incluziunii rromilor, în
conformitate cu principiile şi normele interne şi internaţionale;
5
Publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 4 octombrie 2005.

69
 l) iniţiază, cu avizul Secretariatului General al Guvernului, implementează, monitorizează
şi evaluează proiectele cu finanţare externă în domeniul incluziunii rromilor;
m) finanţează şi cofinanţează programe şi proiecte în domeniul incluziunii rromilor;
n) iniţiază, negociază şi încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de cooperare
internaţională din domeniul incluziunii rromilor;
o) dezvoltă un sistem de informare, formare şi consultanţă accesibil minorităţii rromilor;
p) elaborează, coordonează, monitorizează, evaluează şi întocmeşte raportări privind
stadiul implementării strategiilor în domeniul îmbunătăţirii situaţiei rromilor;
q) participă la crearea şi dezvoltarea unei baze de date referitoare la minoritatea rromilor;
r) analizează şi evaluează posibilele efecte discriminatorii ale reglementărilor actuale şi
acţionează pentru perfecţionarea cadrului juridic existent;
s) promovează, în colaborare cu organizaţiile de rromi, programe locale pentru procurarea
documentelor de identitate;
t) coordonează activitatea birourilor regionale, în vederea îndeplinirii atribuţiilor.
Chiar anterior înfiinţării acestei instituţii, exista deja Centrul naţional de Cultură pentru
Romi, înfiinţat prin Hotărârea Guvernului nr. 834/20031, modificată prin Hotărârea Guvernului
nr. 1486/20032. Prin actul de înfiinţare, acestei instituţii i s-a trecut în patrimoniu un imobil, i s-au
stabilit sursele de finanţare şi structura personalului, însă s-a omis să se prevadă atribuţiile
organizaţiei şi rolul acestuia în dezvoltarea culturii comunităţii rrome. Nici hotărârea de
modificare a actului constitutiv nu a fost mai explicită, mulţumindu-se să stabilească numărul de
autoturisme ce îi este acordat centrului.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a înfiinţat în urma adoptării
Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea
şi funcţionarea instituţiei. Acestea au reprezentat transpunerea legislaţiei comunitare în domeniul
discriminării naţionale. La nivel european există instituţii consacrate domeniului apărării
drepturilor omului şi combaterii discriminării dar CNCD este unic, activitatea acestuia reunind 14
criterii de discriminare, nici o altă instituţie neavând această sferă largă de acţiune, incluzând
sancţionarea. Este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul discriminării.
Este garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu
legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 526 din 22 iulie 2003.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 920 din 22 decembrie 2004.

70
 Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii:
• Prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de
conştientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalităţii, cursuri de
formare, de informare, proiecte şi programe la nivel local, regional şi naţional, realizarea de
studii, rapoarte etc.
• Medierea faptelor de discriminare a părţilor implicate în cazul de discriminare, în
prezenţa reprezentanţilor Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării urmăreşte reducerea şi eliminarea faptelor de
discriminare.
• Investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare. Pentru analizarea cât
mai corectă a cazurilor şi pentru luarea deciziilor în cazul petiţiilor primite sau autosesizărilor,
Colegiul Director dispune de măsuri pentru a investiga cazurile, în urma cărora acesta constată
existenţa sau nu a faptei de discriminare şi după caz, sancţionarea acesteia.
• Monitorizarea cazurilor de discriminare în urma constatării unor cazuri de discriminare
de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părţilor implicate.
• Acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei
celor interesaţi de către consilierii juridici ai CNCD, prin îndrumarea asistată în ceea ce priveşte
activitatea de depunere a petiţiei şi informaţii suplimentare ce decurg din această procedură.
În fine, fără a epuiza lista tuturor instituţiilor existente în acest domeniu, trebuie menţionat
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, înfiinţat prin Ordonanţa
Guvernului nr. 121/20001, aprobată prin Legea nr. 396/20012, ale cărui principale atribuţii sunt:
a) elaborarea unor studii şi efectuarea unor cercetări privind diferitele aspecte ale păstrării,
dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase în rândul minorităţilor
naţionale;
b) organizarea de programe de formare destinate îndeosebi acelor categorii de persoane
care au răspunderi speciale pentru protecţia minorităţilor naţionale sau pentru cunoaşterea
problematicii minorităţilor naţionale;
c) organizarea şi realizarea unui program permanent de relaţii cu instituţii guvernamentale
şi neguvernamentale din străinătate, care au în obiectivele lor problematica minorităţilor
naţionale;

1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 3 septembrie 2000.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 400 din 20 iulie 2001.

71
 d) furnizarea, la cerere sau periodic, de informaţii privind eforturile guvernamentale şi
neguvernamentale din România pentru a promova şi proteja drepturile minorităţilor naţionale şi
eforturile similare din alte ţări, precum şi angajamentele internaţionale asumate de România şi
modul în care ele sunt îndeplinite;
e) organizarea de sondaje de opinie publică pe diferite aspecte, privind protecţia
minorităţilor naţionale în România.
Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale funcţionează la Cluj-
Napoca, ca instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi în coordonarea
Departamentului pentru Relaţii Interetnice.1
Instrumente legale menite să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei rromilor
Comunitatea rromă este, potrivit tuturor rapoartelor realizate, minoritatea naţională care
este supusă, cel mai frecvent şi de o manieră gravă, unor acte de discriminare. Pare firesc în
consecinţă faptul că s-au adoptat mai multe programe şi strategii naţionale ce au avut drept scop
îmbunătăţirea situaţiei membrilor comunităţii şi reducerea incidenţei cazurilor de discriminare a
romilor.
Primul act important în materie a fost Strategia Guvernului României de îmbunătăţire a
situaţiei rromilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 2. Aceasta cuprindea, în
general, angajamentul Guvernului de a elabora diverse programe şi proiecte, precum şi mai multe
instituţii care să supervizeze aplicarea lor. Strategia, al cărei punct final de implementare a fost
anul 2004, cuprindea şi un calendar de executare a obligaţiilor asumate, fără a fi prevăzute şi
sancţiuni în cazul nerespectării termenelor limită. În consecinţă, adoptarea acestei strategii nu
produs nicio o consecinţă semnificativă în scopul atingerii obiectivelor pentru care a fost
elaborată. Mai recent, s-a adoptat o nouă strategie ce vizează în principal comunitatea rromă,
Strategia naţională pentru romi, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 522/20063, care conţine,
în realitate, o prelungire a termenului de executare a angajamentelor asumate prin strategia
adoptată anterior, al cărui punct final ar fi trebuit să fie anul 2004.
De asemenea, în 2004, a fost adoptat de către Guvern Planul naţional pentru combaterea
discriminării prin Hotărârea nr. 1258/20044. Executarea acestuia a fost trecută, în principal, în
sarcina Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Principalele obiective stabilite au
fost:

1
Radu Chiriţă, Anca Săndescu, op.cit., p.79-81.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 252 din 16 mai 2001.
3
Publicat în Monitorul Oficial nr. 371 din 28 aprilie 2006.
4
Publicat în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 august 2004.

72
 • Asigurarea respectării prevederilor legislaţiei antidiscriminare, prin acţiuni specifice de
investigare, constatare şi sancţionare a actelor de discriminare;
• Instituirea, conform legii, de măsuri şi acţiuni speciale de protecţie a persoanelor
discriminate sau a categoriilor de persoane defavorizate;
• Monitorizarea respectării şi promovării drepturilor omului;
• Creşterea capacităţii instituţiei pentru a asigura cetăţenilor accesul la acţiunile şi
serviciile sale;
• Formarea de specialişti în promovarea principiilor egalităţii de şanse şi nediscriminării;
• Asigurarea cadrului legal adecvat pentru respectarea deplină a drepturilor omului şi
implementarea normelor europene în materie de nediscriminare;
• Îmbunătăţirea educaţiei în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului, prevenirea şi
combaterea discriminării;
• Informarea cetăţenilor cu privire la producerea de acte/fapte de discriminare, precum şi
la efectele negative ale acestora asupra climatului social;
• Informarea cetăţenilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce derivă din implementarea
principiilor egalităţii de şanse şi nediscriminării;
• Facilitarea comunicării între cetăţeni şi diferite organizaţii care le reprezintă interesele,
între cetăţeni şi instituţii de stat sau private, precum şi între sectorul neguvernamental şi
guvernamental;
• Cooperarea cu societatea civilă în implementarea Planului naţional de acţiune pentru
combaterea discriminării;
• Analiza ştiinţifică a nivelului actual de discriminare şi a tratamentului egal, studiul
fenomenului discriminării în contextul cultural şi istoric românesc;
• Raportarea anuală a situaţiei problematicii discriminării în România;
• Coordonarea acţiunilor de promovare şi respectare a drepturilor omului, a egalităţii de
şanse şi a nediscriminării;
• Participarea în problemele din domeniul combaterii şi prevenirii discriminării a altor
instituţii naţionale şi internaţionale.1

4.6. Cazuri soluţionate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Primăria din Racu, judeţul Harghita, a fost sancţionată în anul 2013 cu avertisment de
către CNCD după ce un cetăţean a sesizat lipsa informaţiilor de interes public în limba română pe
1
Monica Căluşer, op.cit., p. 82-83.

73
pagina de internet a instituţiei. CNCD a decis în acest caz şi monitorizarea site-ului pe o perioadă
de două luni şi a recomandat primăriei să depună diligenţele necesare pentru
realizarea/menţinerea unei pagini de internet a Consiliului Local care să conţină aceleaşi
informaţii atât pentru populaţia vorbitoare de limbă română cât şi pentru cea de limbă maghiară.
Tot în 2013, un alt cetăţean a considerat că este discriminat prin lipsa traducerii în limba
maghiară a paginilor de internet ale unor autorităţi publice (prefecturi, consilii judeţene, primării)
pe raza cărora populaţia maghiară depăşeşte procentul de 20 la sută din populaţia totală.
CNCD a constatat că respectivele autorităţi - prefecturile din Mureş, Satu Mare, Bihor,
Sălaj şi consiliile judeţene ale ultimelor trei, precum şi autorităţile locale din peste 50 de localităţi
- au pagini de internet realizate din finanţe publice, care nu conţin toate informaţiile postate şi în
limba maghiară, chiar dacă pe raza lor, la nivel de judeţ pentru prefecturi şi consilii judeţene
respectiv la nivel de oraşe ori comune pentru primării, populaţia maghiară depăşeşte 20 la sută
din populaţia totală. Consiliul a aplicat în speţă avertisment şi a recomandat remedierea situaţiei,
dispunând şi monitorizarea respectării recomandării.
Pentru criteriul naţionalităţii, avem ca exemplu petiţia înaintată de Asociaţia Independentă
a Suporterilor CFR 1907 Cluj de Pretutindeni, care arată că în data de 1.10.2011, cu ocazia
organizării de către Consiliul Judeţean Cluj a evenimentului public Ziua Porţilor Deschise pe Cluj
Arena, Asociaţia Şepcile Roşii a afişat un banner cu mesajul "Aţi scos exclusivitatea din contract
pentru un ungur spurcat", cu referire la finanţatorul echipei CFR Cluj, persoană de etnie
maghiară. Colegiul director a dispus sancţionarea cu avertisment a Consiliului Judeţean Cluj, mai
mult, a recomandat acestuia o rigurozitate mai mare în efectuarea controalelor la intrarea pe
stadion.

Tot pe criteriul naţionalităţii, CNCD s-a autosesizat cu privire la un comunicat postat pe site-ul
Asociaţiei Cuţu-Cuţu cu titlul "Câinii nu sunt evrei ca să fie duşi la Auschwitz", schimbat ulterior,
şi a sancţionat asociaţia cu amendă de 1.000 de lei.
Colegiul director al CNCD s-a autosesizat şi cu privire la afirmaţiile lui Gigi Becali pe
postul GSP TV în perioada 8 - 18 ianuarie 2012, cu referile la protestele de stradă în sprijinul lui
Raed Arafat: "Am fost scârbit când am văzut că mii de români au ieşit în stradă ca să ia apărarea
unui arab împotriva preşedintelui Traian Băsescu. Chiar dacă ar fi greşit Băsescu, n-ai voie să iei
apărarea unui arab! M-am uitat cu scârbă la televizor! Mi-e scârbă de românii care au ieşit în
stradă! Arafat să se ducă la el în ţară, la arabi, acolo! Cum să ţin cu un arab împotriva
preşedintelui ţării mele? Să nu pună ministru arab în viaţa lor". Colegiul director al CNCD a

74
concluzionat că afirmaţiile sunt de natură să atingă demnitatea şi să creeze o atmosferă ostilă,
degradantă împotriva comunităţii arabilor şi a celor de religie musulmană. Mai mult, s-a
considerat că unele afirmaţii din cele analizate au caracter de propagandă naţionalist - şovină, de
instigare la ură rasială sau naţională. Astfel, Becali a fost amendat de CNCD cu 3.000 de lei.
În 2013, CNCD s-a autosesizat cu privire la postarea unui anunţ de închiriere a unei
garsoniere cu excluderea studenţilor şi romilor pe site-ul unui cotidian, care a fost sancţionat cu
avertisment şi i s-a făcut recomandarea să filtreze anunţurile cu caracter discriminator şi să refuze
publicarea acestora.
Colegiul Naţional "Ioniţă Asan" din judeţul Olt a a fost amendat cu 2.000 de lei pentru că
a format la începutul anului şcolar 2011 o clasă I exclusiv din elevi de etnie romă. Aceeaşi
sancţiune a fost aplicată şi Inspectoratului Şcolar Judeţean Olt, în urma neluării unei decizii cu
privire la fapta continuă de care avea cunoştinţă, în ceea ce priveşte tratamentul diferit aplicat
elevilor romi.1
În 2016, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a sancţionat un caz
de segregare rasială ce a fost descoperit la o unitate şcolară din municipiul Iaşi. Şcoala „Bogdan
Petriceicu Haşdeu”, dar şi IŞJ Iaşi, au primit câte o amendă de 3.000, respectiv 5.000 de lei după
ce ar fi discriminat copiii romi, prin distribuirea acestora într-un corp de clădire diferit de cele în
care învaţă elevii români. Decizia CNCD a venit urmare a unei plângeri ce a fost înaintată de o
asociaţie ce luptă împotriva discriminării şi, potrivit acesteia, atât unitatea şcolară din Iaşi cât şi
inspectoratul vor trebui să realizeze un plan de desgregare, în urma căruia să fie alcătuite clase
mixte, din care să facă parte atât copii români cât şi romi. Reprezentanţii IŞJ Iaşi nu sunt de acord
cu decizia luată de CNCD şi au precizat că vor face recurs împotriva deciziei CNCD, având şi
susţinerea ministerului de resort în acest sens.
Reclamaţia din acest caz a fost formulată de Centrul de Advocacy şi Drepturile Omului
(CADO), o organizaţie nonguvernamentală care a realizat un studiu la nivelul regiunii Moldovei
cu privire la segregarea şcolară a copiilor romi. Potrivit plângerii înaintate CNCD, reprezentanţii
Şcolii „Bogdan Petriceicu Heşdeu“ din cartierul ieşean Tătăraşi ar distribui pe criterii etnice
elevii care se înscriu la această unitate, cei romi fiind repartizaţi în proporţie majoritară în corpul
C al şcolii. De asemenea, romii ar avea parte, se arată în plângere, şi de un act de educaţie de o
„calitate inferioară celui practicat în alte corpuri ale aceleiaşi şcoli“.
Conform reclamaţiei, Şcoala „B.P. Haşdeu“ dispune de mai multe corpuri, C fiind cel în
care ar fi distribuiţi cu preponderenţă elevii de etnie romă. „În corpul C învaţă preponderent copii
1
www.mediafax.ro

75
de etnie romă, iar corpul profesoral, mai ales la învăţământul primar, cuprinde un procent mai
mare faţă de celelalte corpuri personal didactic suplinitor sau pensionat. De asemenea, părinţii
copiilor educaţi în corpul C al şcolii reclamă calitatea proastă a educaţiei primite de copiii care
termină clasa a IV-a fără să ştie să scrie sau să citească şi sunt în pericol de abandon şcolar după
ce trec la ciclul gimnazial“, se arata în reclamaţie.
Potrivit CADO, situaţia ar fi fost semnalată de părinţii elevilor de etnie romă care învaţă
în corpul C al şcolii. De asemenea, părinţii au mai spus că în Corpul C nu s-ar organiza clasa 0, şi
că elevii ar fi fost înscrişi direct în clasa I, deşi unii aveau 6 ani. „Unii dintre părinţi declară că au
încercat să-şi înscrie copiii la şcoală în alte corpuri ale aceleiaşi şcoli, însă au fost refuzaţi. Alţi
părinţi au încercat să îşi transfere copiii în alte şcoli, însă au fost fie refuzaţi, fie copiii nu aveau
cunoştinţele necesare pentru a se integra în procesul educativ din acele şcoli, motiv pentru care
unii au revenit la aceeaşi şcoală“.1

Consideraţii finale

Cele mai importante provocări cu care se confruntă statul român în legislaţia privind
drepturile minorităţilor sunt legate de accesul la mecanismele de participare existente şi la
susţinere din partea statului care nu se extind către toate organizaţiile şi comunităţile interesate.
Astfel, sunt necesare o serie de măsuri suplimentare pentru a asigura o aplicare mai eficientă a
legislaţiei antidiscriminare, pentru creşterea toleranţei şi a conştientizării publicului, în special în
ce priveşte egalitatea deplină şi efectivă a rromilor (menţionăm dificultăţi în domeniile dreptului
muncii, situaţiei locative, sănătăţii şi educaţiei).

1
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/isj-si-o-scoala-amendate-pentru-discriminare-i-au-pus-pe-elevii-romi-intr-un-corp-
separat--148888.html

76
 De asemenea, neadoptarea proiectului de lege privind statutul minorităţilor naţionale, lege
care ar garanta respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale din
România, dovedeşte încă sensibilitatea subiectului la nivel decizional şi de voinţă politică.
Lucrarea încearcă să ofere o viziune de ansamblu asupra istoriei legislaţiei din România
din punct de vedere al problemei minorităţilor naţionale. În analiza acestor prevederi legale nu
trebuie însă pierdut din vedere un aspect absolut fundamental: în cea mai mare parte a acestei
perioade de timp, România a fost supusă unor regimuri politice dictatoriale. O caracteristică a
oricărui astfel de regim este ignorarea, în fapt, a legislaţiei existente, în condiţiile absenţei unor
mecanisme specifice statului de drept care să ofere garanţiile necesare respectării legilor şi
reglementărilor statului.
În aceste condiţii, deşi o bună parte dintre dispoziţiile legale amintite par să creioneze un
sistem de protejare a drepturilor minorităţilor destul de idilic, în special în perioada de după 1945,
realitatea cunoscută nu susţine o astfel de idee. Am văzut mai sus că mai toate legile
fundamentale adoptate de la 1918 încoace stabilesc, în diverse forme, clauze de nediscriminare
generale, precum şi prevederi speciale cu privire la drepturile minorităţilor care ţin de păstrarea
identităţii acestora. Cu toate acestea, niciuna dintre Constituţiile şi legile prin care s-au
concretizat prevederile lor nu conţin niciun mecanism juridic eficace care să asigure punerea în
practică a acestor dispoziţii. În aceste condiţii, în ciuda unui cadru legislativ destul de permisiv,
situaţia reală a exercitării drepturilor minorităţilor în România în perioada scursă de la 1918
devine incertă de stabilit prin mijloace de ordin juridic.
România a devenit, cu importanta contribuţie a membrilor minorităţilor naţionale ce
locuiesc pe teritoriul său, un veritabil model în materie de promovare a interculturalității și de
angajament asumat pentru consolidarea sistemului de protecție a drepturilor persoanelor
aparținând minorităților naționale, atingând în mare parte standardele internaționale în domeniu.
Pornind de la ideea că percepţiile indivizilor sunt modelate de
experienţele personale şi de cele ale membrilor grupului lor de referinţă,
considerăm că discriminarea percepută poate reprezenta un proxy important
al incidenţei actelor de discriminare în spaţiul social românesc. Analizarea
acestor percepţii la intersecţia mai multor criterii de discriminare ne oferă
posibilitatea identificării unor sub-grupuri sociale cu risc crescut de
discriminare şi care, cel mai frecvent, se asociază cu forme specifice de

77
discriminare puţin vizibile prin abordarea unidimensională a fenomenului
discriminării.
Astfel, în locurile publice, dar şi în privinţa accesului la serviciile publice
(educaţie, servicii de sănătate şi în relaţia cu autorităţile locale) categoriile
cele mai vulnerabile la discriminare sunt reprezentate de femeile rrome.
La intersecţia genului cu etnia, se constată că femeile care au altă
etnie decât populaţia majoritară sunt caracterizate de un risc mai crescut de
discriminare pe piaţa muncii comparativ cu bărbaţii din acelaşi grup etnic sau
cu femeile în general. Mai trebuie spus că intersecţia identităţii rromr cu
majoritatea dimensiunilor analizate conduce la creşterea semnificativă a
riscului de discriminare. De asemenea, există o legătură directă între
incidenţa percepută a discriminării pe diferitele criterii şi percepţia situaţiei
de defavorizare în care se află anumite grupuri.
Dincolo de faptul că reprezintă o validare a rezultatelor, acest fapt pune
în evidenţă o bună capacitate a indivizilor de a înţelege poziţia vulnerabilă a
membrilor grupurilor defavorizate în faţa actelor de discriminare, precum şi
implicaţiile acestor acte asupra bunăstării individuale.
Putem concluziona că discriminarea şi tratamentul diferenţiat pot
conduce treptat chiar la autoexcluziune şi auto-marginalizare.

Recomandări cu privire la prevenirea şi combaterea discriminării

1. Dezvoltarea parteneriatului public-privat pentru prevenirea şi combaterea
discriminării.
Mecanismele de suport pentru victimele discriminării/discriminării multiple trebuie să se
dezvolte atât la nivel central, cât mai ales la nivel local acolo unde colaborarea instituţiilor
publice şi private este vitală pentru dezvoltarea de acţiuni specializate şi eficiente în prevenirea şi
combaterea tratamentului diferenţiat îndreptat împotriva diferitelor grupuri etnice. Mai mult decât
atât, cunoscând problemele specifice ale minorităţilor existente pe plan local, reprezentanţii
autorităţilor locale se plasează într-o poziţie cheie pentru modelarea acţiunilor de prevenire şi
combatere a discriminării multiple în acord cu structura populaţiei şi formele specifice de
discriminare din zonă.
2. Sinergizarea eforturilor tuturor instituţiilor publice existente la nivel local cu rol în
prevenirea şi combaterea discriminării şi a consecinţelor acesteia.

78
 Dezvoltarea unor acţiuni eficiente de prevenire şi combatere a fenomenului discriminării
etnice nu poate avea loc în absenţa unei implicări sinergice a tuturor instituţiilor publice cu
responsabilităţi în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării la nivel naţional şi local.
Colaborarea reală şi eficientă a instituţiilor cu rol în reducerea discriminării pe diferitele criterii
va favoriza dezvoltarea unor acţiuni - suport focalizate pe grupuri aflate la intersecţia a două sau
mai multe dimensiuni de discriminare şi reducerea incidenţei formelor lor specifice de
discriminare.
3. Întărirea cooperării între ANES şi CNCD în scopul identificării celor mai bune
modalităţi de operaţionalizare şi implementare a conceptului discriminării multiple.
Dificultăţile de operaţionalizare şi implementare a conceptului discriminării reclamă o
implicare sinergică a celor două instituţii centrale cu rol în prevenirea şi combaterea discriminării
în scopul unei mai bune valorificări a paşilor care au fost făcuţi până în prezent în această direcţie
şi a dezvoltării instituţionale viitoare.
4. Stimularea dezvoltării societăţii civile la nivel local.
Cu toate că autorităţile locale ocupă o poziţie cheie pentru dezvoltarea acţiunilor de
prevenire şi combatere a discriminării etnice, instituţiile societăţii civile la nivel local au rolul
important de a facilita implementarea unor astfel de acţiuni - suport, precum şi a aduce acel plus
de cunoaştere necesar acţiunilor specializate. De asemenea, colaborarea acestor instituţii existente
la nivel local va determina eficientizarea mecanismelor de suport adresate victimelor
discriminării.
5. Dezvoltarea mecanismelor de reprezentare a grupurilor defavorizate la nivelele de
decizie şi administrative.
O mai bună reprezentare a intereselor grupurilor defavorizate la diferitele nivele de
decizie şi administrative va conduce la o mai bună fundamentare şi focalizare a politicilor şi
programelor proiectate, precum şi la creşterea şanselor de succes a implementării acestora. De
asemenea, dezvoltarea mecanismelor de reprezentare a diversităţii existente în interiorul anumitor
grupuri defavorizate va determina o mai bună adresare a formelor specifice de discriminare
subsumate discriminării multiple.
6. Sensibilizarea şi formarea personalului serviciilor publice şi a
reprezentanţilor mass-media pentru promovarea şi aplicarea principiului
egalităţii de şanse pentru toţi.
O mai bună cunoaştere a principiului egalităţii de şanse pentru toţi
alături de o mai bună înţelegere a importanţei implementării sale în
79
activitatea curentă a serviciilor publice va reduce incidenţa actelor de
discriminare/discriminare etnică multiplă. De asemenea, responsabilizarea
mass-media pentru a implementa principiul nediscriminării în procesul de
informare şi formare de opinii va conduce la combaterea stereotipurilor
negative asociate unor grupuri şi la creşterea toleranţei în rândul populaţiei
din România.
7. Intensificarea campaniilor de conştientizare la nivelul populaţiei
privind cauzele, incidenţa şi implicaţiile actelor de discriminare.
O mai bună conştientizare a cauzelor, formelor variate şi a efectelor pe
termen scurt şi lung asociate discriminării, respectiv discriminării etnice, va
capacita indivizii în a recunoaşte şi gestiona mai bine situaţiile de
discriminare. De asemenea, astfel de campanii vor determina reducerea
distanţei sociale faţă de diferitele grupuri şi, chiar, a incidenţei tratamentului
diferenţiat din locurile publice îndreptat împotriva membrilor acestora.
8. Intensificarea campaniilor de informare cu privire la cadrul legal şi instituţional de
prevenire şi combatere a discriminării.
O mai bună cunoaştere a mecanismelor instituţionale şi legale de prevenire şi combatere a
actelor de discriminare etnică va capacita indivizii victime ale acestora să îşi apere drepturile pe
cale formală, în condiţii de maximă protecţie a intereselor lor.
9. Responsabilizarea partenerilor sociali, cu precădere a sindicatelor,
pentru prevenirea şi combaterea discriminării pe piaţa muncii.
Discriminarea pe piaţa muncii are rol de a marginaliza indivizii şi de a
creşte gradul lor de vulnerabilitate în faţa discriminării din celelalte domenii
ale vieţii sociale. În aceste condiţii, responsabilizarea partenerilor sociali
pentru a acţiona în scopul promovării şi implementării principiului egalităţii
de şanse pentru toţi atât la angajare, cât şi la locul de muncă este vitală
pentru prevenirea şi combaterea discriminării.
10. Stimularea cercetării ştiinţifice asupra cauzelor, formelor şi
implicaţiilor discriminării etnice.
Dezvoltarea cercetării cantitative şi calitative în domeniu va aduce
dezvoltarea unui cadru conceptual adecvat acestei problematici atât de
complexe, precum şi rafinarea abordărilor metodologice pentru surprinderea

80
şi evaluarea celor mai variate şi ascunse cauze, forme şi efecte ale
discriminării şi, mai cu seamă, ale discriminării multiple. Mai trebuie spus că
numai rezultatele studiilor şi cercetărilor pot pune în evidenţă evoluţiile
înregistrate la nivelul cauzelor şi formelor de manifestare ale discriminării
mai ales în contextul unei societăţi caracterizate, din ce în ce mai mult, de
fenomenul globalizării ce aduce implicaţii multiple şi complexe. Rezultatele
studiilor şi cercetărilor trebuie să se afle la baza unei mai bune fundamentări
şi focalizări a politicilor şi programelor de intervenţie pentru prevenirea şi
combaterea discriminării.

81
 Bibliografie

A. Tratate, cursuri, monografii, articole de specialitate:

1. Radu Baltasiu (coord.), Ovidiana Bulumac (coord.),
Studii Sociologice, Volumul I, Colecția Studii Sociologice, Editura Etnologică, București, 2015.
2. Radu Baltasiu, Slăbirea comunităţii româneşti din
Harghita şi Covasna. Bucureşti: Ed. Etnologică, 2013.
3. Florian Bieber, Governing Post-War Bosnia-
Herzegovina în Kinga Gál (ed.), Minority Governance in Europe, Budapest: LGI, 2003.
4. G. V. Bodenhausen, Stereotypic biases in social
decision making and memory: Testing process models of stereotype use. Journal of Personality
and Social Psychology, 1988.
5. Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Politici privind minorităţile
etnice în Europa, 2003.
6. Radu Chiriţă, Anca Săndescu, Analiza actelor normative privind drepturile
minorităţilor naţionale în România, în Monica Căluşer, Regimul drepturilor minorităţilor în
Europa Centrală şi de Est, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj – Napoca
2008.
7. D. Crowe, A History of Gypsies of Eastern Europe and
Russia, St. Martin’s Griffin, New York, 1999.
8. Marcela Dilion, Maria Bulgaru, Asistenţa socială a persoanelor refugiate, Chişinău,
Ed. Lyceum, 2005.
9. Salat Levente, Politici de Integrare a Minorităţilor naţionale din România, Centrul de
Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj – Napoca 2008.
10. Patricia W.Linville, Gregory W.Fischer, Peter
Salovey, Journal of Personality and Social Psychology. Perceived distributions

82
of the characteristics of in-group and out-group members: Empirical evidence
and a computer simulation., Vol 57(2), Aug 1989.
11. M. Mandache, M. Matache, C. Mihalache şi M.
Motreanu, Protecţia legală împotriva discriminării şi politicile publice faţă de romi, Editura
ECA, Bucureşti, 2007.
12. Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Ediţia a III-a,
Bucureşti, Ed: Editura Lumina Lex, 2006.
13. Marian Mihăilă, Protecţia juridică a drepturilor omului,
ediţia a II-a. Reşiţa: Ed. Eftimie, 2007.
14. Ljubomir Mikić, National Minorities in Croatia: Status
of National Minorities, Legal In struments and Institutions, lucrare prezentată la Conferinţa
Legal Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19
Octombrie 2007.
15. Ciprian Necula, Combaterea discriminării, Bucureşti,
Ed. Ars-Decendi, 2004.
16. Gaetano Pentassuglia, Minorities in International Law,
Strasbourg Cedex, Council of Europe Publishing House, 2002.
17. Tatjana Petrusevska, Legal Instruments on the Status of
National Minorities in the Republic of Macedonia, lucrare prezentată la Conferinţa Legal
Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19
Octombrie 2007.
18. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, ediţia a VII-
a. Bucureşti, Ed. All Beck, 2002.
19. Monica Robotin, Levent Salat, (eds.): A New Balance:
Democracy and Minorities in Post-Communist Europe, Budapest: LGI, 2003.
20. Aleksandra Sanjevic, National Minorities in Serbia and
National Councils as Institutions of Minority Autonomy, lucrare prezentată la Conferinţa Legal
Instruments on the Status of National Minorities in South East Europe, Cluj-Napoca, 17-19
Octombrie 2007.
21. D.R. Schaefer, Developmental Psychology, 1989.

83
 22. B.Seibt, J.Förster, Stereotype threat and performance:
how self-stereotypes influence processing by inducing regulatory foci, J Pers Soc Psychol. 2004
Jul;87(1).
23. Ovidiu Solomon, Drepturile minorităților în România și
în UE, Etnosfera, nr 2/2014.
24. V. Tismăneanu, D. Dobrincu, C. Vasile, Raport Final al
Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007.
25. Katerina Velichkova, Magdalena Kouneva, National
Minorities in Bulgaria: Status of National Minorities, Legal Instruments, Institutions – An
Overview, manuscris nepublicat.

B. Acte normative:
Interne:
1. Constituţia României din 2003 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767/31
octombrie 2003).
2. Constituţia de la 1923 (publicată în Monitorul Oficial nr. 282/29 mar. 1923).
3. Legea 217/2015 pentru modificarea şi completarea OUG 31/2002 privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului
persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii (publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 558 din 27 iulie 2015).
4. Legea educaţiei nationale nr. 1/2011 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 18 din
10 ianuarie 2011).
5. Legea nr. 203/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice (publicată în Monitorul Oficial
nr. 760 din 12.11.2012).
6. Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal (publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din
24 iulie 2009, în vigoare de la 1 februarie 2014).
7. Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru
modificarea si completarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 601 din
12/07/2006).

84
 8. Legea nr. 324/2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.
137/2000 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 626 din 20/07/2006).
9. Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, republicată în temeiul art. XIV al
titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum
şi unele măsuri adiacente (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22
iulie 2005).
10. Legea nr. 7 din 28 februarie 2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 78/2004 (publicată în Monitorul Oficial nr. 183 din 3 martie 2005).
11. Legea nr. 373 din 2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului (publicată
în Monitorul Oficial nr. 887/29 sep. 2004.
12. Legea nr. 27/2004 de aprobare a Ordonanţei nr.77/2003 pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare (publicată în Monitorul Oficial nr. 216/11 mar. 2004).
13. Legea privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice nr. 500 din
12 noiembrie 2004 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1067 din 17 noiembrie 2004).
14. Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nr. 272/2004 republicată
în temeiul art. V din Legea nr. 257/2013 (republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 5
martie 2014).
15. Legea nr.48/2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (publicată în Monitorul Oficial nr. 69
din 31 ianuarie 2002).
16. Legea privind statutul poliţistului nr. 360/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 440
din 24 iunie 2002).
17. Legea audiovizualului nr. 504/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 22
iulie 2002).
18. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 (publicată în Monitorul Oficial nr.
204 din 23 aprilie 2001).
19. Legea nr. 396/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.121/2000 privind
înfiinţarea Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (publicată în
Monitorul Oficial, nr. 400 din 20 iulie 2001).
20. Legea privind statutul funcţionarilor publici nr. 188/1999 cu modificările şi
completările ulterioare (republicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 martie 2004).

85
 21. Legea Educaţiei şi Învăţământului nr. 28/1978 (publicată în Buletinul Oficial nr. 113
din 26 decembrie 1978).
22. Legea nr. 86 din 1945 privind Statutul Minorităţilor (publicată în Monitorul Oficial
nr. 30 din 7 februarie 1945).
23. Legea nr. 91 din 10 februarie 1945 privind înfiinţarea Casei de Administrare şi
Supraveghere a Bunurilor Inamice (publicată în Monitorul Oficial nr. 33/10 feb. 1945).
24. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2004 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale
pentru Romi (publicată în Monitorul Oficial nr. 969 din 21 octombrie 2004).
25. Ordonanţa de Guvern nr. 77 din 2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare
(publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 216 din 11 martie 2004).
26. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate
de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii cu modificările şi completările ulterioare
(publicată în Monitorul Oficial nr.214 din 28 martie 2002).
27. Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice
(republicată în Monitorul Oficial nr.792/20.09.2006).
28. Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 cu modificările şi completările ulterioare privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006).
29. Ordonanţa Guvernului nr. 121/2000 privind înfiinţarea Institutului pentru Studierea
Problemelor Minorităţilor Naţionale (publicată în Monitorul Oficial, nr. 437 din 3 septembrie
2000).
30. Hotărârea Guvernului nr. 522/2006 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 430/2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a
situaţiei romilor (publicată în Monitorul Oficial nr. 371 din 28 aprilie 2006).
31. Hotărârea Guvernului nr. 111/2005 privind organizarea şi funcţionarea
Departamentului pentru Relaţii Interetnice (publicată în Monitorul Oficial nr. 184 din 3 martie
2005).
32. Hotărârea Guvernului nr. 1124/2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 1.703/2004 (publicată în Monitorul Oficial nr. 887 din 4 octombrie 2005).
33. Hotărârea Guvernului nr. 1703/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale pentru Romi (publicată în Monitorul Oficial nr. 984 din 26 octombrie 2004).

86
 34. Hotărârea nr. 1258/2004 privind aprobarea Planului naţional de acţiune pentru
combaterea discriminării (publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 24 august 2004).
35. Hotărârea Guvernului nr. 1486/2003 pentru completarea Hotărârii Guvernului nr.
834/2003 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Cultură al Romilor (publicată în Monitorul
Oficial nr. 920 din 22 decembrie 2004).
36. Hotărârea Guvernului nr.834/2003 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Cultură al
Romilor (publicată în Monitorul Oficial nr. 526 din 22 iulie 2003).
37. Hotărârea de Guvern nr. 1415/2002 pentru modificarea unor anexe la Normele de
aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a
folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea administraţiei publice
locale nr. 215/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.206/2001 (publicată în Monitorul
Oficial nr. 936 din 20 decembrie 2002).
38. Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României
de îmbunătăţire a situaţiei romilor (publicată în Monitorul Oficial, nr. 252, din 16 mai 2001).
39. Ordinul Ministrului Comunicaţiilor şi Tehnologiei nr. 414/2006 cu privire la utilizarea
codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică.
40. Decretul - Lege nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase
(publicat în Buletinul Oficial nr. 63/15 iul. 1978).
41. Decretul nr. 278/1973 privind stabilirea normelor unitare de structură pentru
instituţiile de învăţămînt (republicat în Buletinul Oficial nr. 140 din 28 decembrie 1977).
42. Decretul - Lege nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor
preţioase şi pietrelor preţioase (publicat în Buletinul Oficial nr. 56 din 17 mai 1972).
43. Decretul - Lege nr.178/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare.
44. Decretul - Lege nr. 2.650 din 8 august 1940 privitor la starea juridică a locuitorilor
evrei din România (publicat în Monitorul Oficial nr. 183 din 9 august 1940).
45. Decretul - Lege din 22 ianuarie 1938 pentru revizuirea cetăţeniei române.

Internaţionale:
46. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
47. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
48. Carta Internaţională a Drepturilor Omului.
49. Convenţia - cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.
50. Recomandarea nr. 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

87
 51. Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice
52. Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale
53. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
54. Rezoluţia 217C(III) a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite
55. Convenţia ONU asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială
56. Convenţia ONU asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid
57. Carta Socială Europeană
58. Carta Limbilor Regionale sau Minoritare
59. Constituţia Bosniei – Herţegovina
60. Tratatul Uniunii Europene
61. Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944
62. Recomandarea nr. 7 a Comisiei europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei
63. Carta Tribunalului Militar Internaţional
64. Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.43/2000/EC.

C. Surse internet:
1. https://monoskop.org/images/b/bf/Lippman_Walter_Public_Opinion.pdf.
2. https://adinterculturala.wordpress.com/studii-in-arhiva/definirea-conceptului-de-
minoritate-nationala.
3. http://www.edrc.ro/docs/docs/politici/031-166.pdf.
4. http://istoriaintimp.blogspot.ro/2015/01/evolutia-natiunilor-si-situatia.html.
5. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor
_Unite_ONU_pdf.
6. http://www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf.
7. http://www.infolegal.ro/dreptul-popoarelor-la-autodeterminare/2012/02/29
8. http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf.
9. http://www.dw.com/ro/originea-minoritatilor -sinti-si-roma.
10. http://www.romanothan.ro/editoriale/item/110-editorial-romii-intre-dreptul-cutumiar-
si-dreptul-international-nomazi-sau-natiune-constitutiva.html#sthash.jmltpVQP.dpuf.
11. http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/ecri/default_en.asp.
12. http://www.zf.ro/analiza/revoltele-din-franta-esecul-unui-model-social-si-neputinta-
clasei-politice-3019276.
13. https://ro.wikipedia.org/
88
 14. http://www.presseurop.eu/ro/content/article/2531661-viktor-orban-cauta-un-leagan-si-
mantuirea-asia.
15. http://www.ziare.com.
16. http://www.unesco.org/new/fileadmin/MULTIMEDIA/FIELD/Moscow/pdf/unesco_st
rategy_against_racism_rom.pdf. Accesat la 28.05.2016.
17. www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=131&fmt=pdf.
18. http://media.hotnews.ro/media_server1/document-2007-12-20-2118604-0-raportul-
tismaneanu.pdf.
19. http://www.ispmn.gov.ro/node/minoritati-in-tranzitie.
20. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/222932/recensamant-2011-structura-
etnica-a-populatiei.html.
21. http://www.dreptonline.ro/stiri/detaliu_stire.php?id_stire=10204. Sursa: Camera
Deputaţilor.
22. http://www.stiripesurse.ro/legea-anti-legionara-explicata-ce-interzice-de
fapt_963137.html.
23. www.mediafax.ro

89