Sunteți pe pagina 1din 62

Capitolul I.

Elementele definitorii ale migraţiei

1.1 Considerații generale

Unul din fenomenele demografice care are numeroase conotații geopolitice este
migrația. Interesul arătat față de migrația populației este unul de dată recentă, deși
fenomenul, ca atare, are rădăcini istorice, cauze multiple și consecințe imprevizibile.
Teama legată de posibilitățile limitate ale planetei privind suportarea unei
populații în creștere accelerată a fost și continuă să fie alimentată de marile curente
migratorii sud-nord care pot antrena mari dezechilibre demografice pe plan mondial.
Aceste temeri ale modificării repartiției teritoriale a populației, care au dominat în primul
rând țările dezvoltate încep să fie împărtășite și de către țările în curs de dezvoltare, cu
tendință de accentuare dacă nu se produce un reviriment privind dezvoltarea echilibrată și
accelerată a diferitelor regiuni ale lumii. Prin urmare, circumstanțele care concură la
manifestarea tot mai acerbă a fenomenului migrației, care va continua să rămână o
permanență și a secolului XXI, sunt legate îndeosebi de decalajul dintre creșterea
demografică și creșterea economică, care continuă nu numai să persiste dar să se și
accentueze, în special pentru țările slab dezvoltate, cuprinse în sintagma „Țările Sudului”
sau pe scurt Sudul .
1

Cercetările istorice au evidenţiat faptul că, încă din perioada timpurie a celor două
milenii de creştinism, au avut loc multiple deplasări ale unor populaţii, chiar dacă atunci
erau relativ reduse din punct de vedere numeric.
Marile deplasări intercontinentale au început abia în secolul al XVI-lea, odată cu
expansiunea Europei şi aşezarea coloniilor.
Începând cu sfârsitul secolului al XIX-lea, migraţia a capătat o nouă trasătură,
cea a exodului forţei de muncă spre zone atractive din punct de vedere economic.
Între a doua jumătate a secolului al XIX-lea si primul război mondial au emigrat
spre America de Nord aproximativ 40 milioane de persoane, cei mai mulţi dintre ei
venind din Marea Britanie si Germania.
1
Vasile Marin, Aspecte privind implicațiile geopolitice ale fenomenului demografic, Revista de Geografie Politică, Geopolitică și
Geostrategie, Editura Top Form, Asociația de Geopolitică “Ion Conea, anul IV-nr. 20”, București 2006

Criza economică din 1929 a constituit, de asemenea, o motivaţie pentru


deplasarea populaţiei, însă mişcarea a încetinit treptat, fără a înceta, până la sfârșitul
anilor 1930, când a cunoscut o direcţie nouă. Această “reorientare” a curentului migrator
a atins, practic, toate ţările tradiţionale de emigraţie si s-a efectuat într-o perioadă de timp
relativ scurtă si perfect stabilă. Mai mult, ea a înregistrat o sporire si pe ţări, care până
atunci erau puţin afectate de acest fenomen, ceea ce a dus la o transformare profundă a
naturii problemei.
Astfel, migraţia s-a transformat, de-a lungul timpului, dintr-un proces regional –
determinat de factori economici, sociali sau naturali (nivel de trai scăzut, războaie,
invazii, conflincte inter-umane, molime, fenomene naturale devastatoare) ori de factori
politici (deportare, colonizare forţată sau nu etc.) - într-un fenomen global, în prezent,
fiind cuantificat la aproximativ 3% din totalul populaţiei lumii (una din 35 persoane este
migrantă, iar fluxurile anuale totale includ 5-10 milioane persoane ). Deşi fluxuri 2

migratorii importante se întâlneau într-un număr relativ moderat de state, în zilele


noastre, “nici o ţară din lume nu a rămas în afara fluxurilor migratorii internaţionale”. 3

Acestea sunt fie ţară de origine, fie ţară de tranzit sau de destinaţie pentru
migranţi, ori deţin toate cele trei atribute simultan.

1.2 Migrația – definiție și clasificare

Abordarea complexei ecuaţii a migraţiei într-o manieră cuprinzătoare şi pe


termen lung reprezintă un imperativ ce ia în calcul fără îndoială: criteriile de imigraţie,
admisibilitate şi integrare; piaţa muncii; protecţia drepturilor omului în ceea ce priveste
migranţii şi refugiaţii; controlul, prevenirea si repatrierea; dialogul si cooperarea între
tara de primire si cea de origine a migrantilor si, nu în ultimul rand, eforturile pe termen
lung pentru îmbunatatirea conditiilor economice si politice din tarile de origine.
Evoluţiile politice si economice diferite ale statelor conduc întotdeauna la
schimbări demografice cauzate, pe de o parte de nevoia oamenilor la un nivel de trai mai

2
IOM, World Migration, 2003.

2
3
Imigraţia si azilul în România- anul 2006 , Bucureşti, martie 2007

bun, iar pe de alta parte de situația politică din țările lor de origine.
Conform definiţiilor date de majoritatea dicţionarelor, prin migraţie se înţelege
„deplasarea în masă a unor populaţii de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori
naturali, economici, sociali, politici sau de altă natură“ . Migraţia, cu ambele componente,
4

emigraţie, (plecarea din vechiul teritoriu) şi imigraţie (intrarea în noul teritoriu), raportată
la cauzalităţi, are mai multe forme:
- migraţia internaţională: se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara
lor de origine, sau din ţara de unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod
permanent sau temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera.
- migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migraţia
rurală către mediul urban.
- migraţie determinată: derivată din nevoia stringentă de părăsire a unui areal în
care resursele vitale devin insuficiente (foamete) şi anumite fenomene naturale (inundaţii,
secetă, răcirea climei, mişcări tectonice, deşertizări, alunecări de teren, incendii) pun în
pericol habitatul avut;
- migraţie impusă sau forţată: rezultată din ocuparea zonelor locuite de un inamic
care recurge la exterminări, epurări etnice, deportări, intoleranţă, discriminări etc;
- migraţie voluntară: generată de libera opţiune a indivizilor de a se stabili într-
un alt areal, considerat benefic aspiraţiilor şi disponibilităţilor lor de dezvoltare.
- individuală / de masă: deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când
se are în vedere mişcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de
migrare de fiecare persoană în parte şi totodată alegerea căilor şi mijloacelor de migrare,
de regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp.
- permanentă / temporară: naţiunile au obligaţia de a respecta şi implementa
principiile legislaţiei internaţionale, ale convenţiilor la care au aderat (cum ar fi principiul
nonrefantement sau al nediscriminării) dar în acelaşi timp au dreptul de a decide asupra
interzicerii intrării, expulzării, returnării sau acordării de azil, controlul migraţiei fiind de
interes naţional şi un atribut al suveranităţii.
Din punct de vedere juridic, totdeauna a existat migraţie legală şi migraţie ilegală.

4
www.regionalalliance.ro

3
1.3 Teorii ale migraţiei internaţionale

1.3.1 Teoria economiei neoclasice


Utilizată pentru început în explicarea deplasărilor interne ale populaţiei,
economia neoclasică a devenit una dintre construcţiile teoretice majore din domeniul
migraţiei, perioada anilor ’60 - ’70 părând a fi în mare dominată de încercările de rafinare
a teoriei din perspectiva migraţiei internaţionale . Volumul de studii dedicat testării şi
5

îmbunăţăţirii aparatului teoretic furnizat de economia neoclasică este extins, fără a se


putea vorbi de o infirmare a teoriei ci mai degrabă de confirmări parţiale care îi pun în
evidenţă limitele de adecvare la realităţile contemporane ale migraţiei internaţionale.
Teoria privilegiază rolul factorilor economici în explicarea apariţiei fluxurilor de migraţie
(în varianta macro) şi a deciziei de migraţie (varianta micro). „De ce”, indiferent de
nivelul de analiză, este întrebarea cheie în jurul căreia gravitează economia neoclasică.
În varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a
diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diversele arii
geografice (ţări, în cazul celei internaţionale), reflectate de diferenţele între nivelul
salariilor/veniturilor. În spaţiile caracterizate de o relativă sărăcie a capitalului (implicit a
cererii de forţă de muncă) prin comparaţie cu oferta, salariul, ca rezultat al mecanismelor
pieţei, va fi scăzut în raport cu ţările în care situaţia este inversă (relativă abundenţă a
capitalului raportată la oferta de forţă de muncă). Surplusul de pe ambele pieţe (forţă de
muncă în cazul uneia, capital în cazul celei de-a doua) va profita de caracterul său mobil
şi se va deplasa către ariile de maximizare a profitului economic.
În această logică, forţa de muncă se constituie în flux către ţara bogată în
capital/săracă (cu insuficientă) forţă de muncă ponderată de un contraflux al investiţiei de
capital, transpus în migraţie prin mişcarea specialiştilor înalt calificaţi urmărind
maximizarea recompensei în urma investiţiei lor în capital uman într-un mediu sărac într-
o astfel de resursă (aşa numitul flux internaţional de capital uman). Fluxurile de migraţie
internaţională devin, în concepţia susţinătorilor acestei teorii, mecanismele de echilibrare

5
Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal, 165.

4
ale deficienţelor interne de pe piaţa forţei de muncă la nivel global.
În timp, presiunea antagonică exercitată de cele două mişcări
(populaţie/capital/populaţie) (în ţara dezvoltată către stabilirea unui salariu la un nivel
mai scăzut şi în ţara săracă spre un nivel mai ridicat), au ca rezultat reducerea diferenţelor
economice (diferenţa între nivelul salariilor ajunge să reflecte numai costurile deplasării),
urmată inevitabil de stoparea de la sine a migraţiei (dispariţia cauzei care declanşează
migraţia conduce inevitabil la stoparea acesteia).
In varianta la nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin
care individul raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale (câştigurile
monetare, costând în salariu, mediate de probabilitatea de a obţine o slujbă la destinaţie,
comparate cu câştigurile în condiţiile în care ar rămâne imobil (salariul la origine mediat
de probabilitatea de a obţine o slujbă la origine), luând în calcul costurile deplasării
(costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de muncă,
dificultatea adaptării la o nouă piaţă a forţei de muncă, efortul pentru învăţarea unei noi
limbi şi al adaptării la o nouă cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relaţii şi
stabilirii unora noi) . Migranţii potenţiali (toţi indivizii în acest caz) estimează beneficiile
6

deplasării către diverse destinaţii pentru un interval de timp limitat. Evenimentul de


migraţie se va produce atunci când rezultatul calcului este pozitiv, către destinaţia care va
furniza cea mai mare recompensă în raport cu abilităţile individului, migraţia devenind
practic o formă de investiţie în capital uman . 7

Obiecţiile aduse teoriei neoclasice începând în special cu anii ’70 sunt numeroase
şi vizează pe de o parte aspecte legate strict de construcţia teoretică, dar mai ales de
adecvarea ei la situaţia migraţiei internaţionale actuale.
Autorii lucrării Worlds in motion chestionează spre exemplu însăşi premisele
8

teoriei care susţine apariţia şi dezvoltarea fluxurilor de migraţie (nivel macro) în situaţia
unei diferenţe (reale sau aşteptate) între ţări din punct de vedere al nivelului salariilor,

6
Se poate vorbi despre o evoluţie a formulei atribuită de economia neoclasică drept stând la baza deciziei potenţialului migrant (în fapt
individului) care a condus, prin îmbunătăţiri succesive la varianta: salariu aşteptat + salariu evaluat la destinaţie – costuri ale migraţiei
(variată propusă de Borjaas în anii ‘90). Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în cazul costurilor migraţiei.
7
Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal, 165.
8
Massey, Douglas, Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela Taylor, Edward J. (1998). Worlds in motion.
Understanding international migration at the end of the millennium, Oxford: Clarendon Press.

5
ca o condiţie necesară şi suficientă. Dacă migraţia internaţională ar fi declanşată numai şi
numai de diferenţele economice, date fiind discrepanţele de dezvoltare actuale la nivel
mondial, volumul mişcării de populaţie ar trebui să fie imens, pentru că, la limită,
conform teoriei neoclasice orice ţară ar trebui să fie caracterizată de existenţa cel puţin a
unui flux către un stat situat pe o treaptă superioară într-o ierarhie economică globală. În
realitate, dimensiunea fenomenului este departe de o asemenea amplitudine, în ciuda unei
accentuate creşteri recente.
Privilegierea economicului ca factor unic în declanşarea migraţiei pare să fie, în
expresia lui Joaquin Arango, “călcâiul lui Ahile” în cazul teoriei economiei neoclasice . 9

Totuşi, dacă luăm în considerare fluxurile internaţionale existente numai în cadrul diadei
ţară de origine – ţară de destinaţie, în cele mai multe dintre cazuri (fără a acoperi însă
diversitatea crescândă a situaţiilor) condiţia diferenţei economice între destinaţie şi
origine este îndeplinită.
Puse împreună, cele două observaţii (privilegierea reducţionistă a economicului în
migraţie şi capacitatea explicativă a acestui factor) sugerează că puterea de predicţie a
teoriei este redusă, ea funcţionând mai degrabă ca explicaţie post factum a unei mişcării
migratorii, ridicând o condiţie mai degrabă necesară, dar cu siguranţă nu suficientă
(diferenţă economică) la rangul de unic factor explicativ al unui fenomen complex. Nu
numai volumul actual al migraţiei internaţionale este departe de predicţiile economiei
neoclasice, dar şi numărul ţărilor de origine a fluxurilor este redus raportat la numărul
celor posibile.
Întrebarea lui Thomas Faist “Why so few migrants out of most places?” , 10

descriind o caracteristică a fenomenului în etapa sa post industrială, este una fără


perspectivă de răspuns în cadrul teoretic al economiei neoclasice, aplicabilă poate unui
spaţiu fără restricţii asupra circulaţiei forţei de muncă.
Factorul politic, pe care teoria nu îl include în explicaţie, joacă un rol crescând ca
importanţă în mişcările de populaţie la nivel internaţional. Restricţiile asupra intrării şi
şederii în spaţiul celor mai multe dintre ţările dezvoltate ale emisferei nordice modelează
fluxurile şi intervin în selectivitatea migraţiei. Pentru probabil cea mai mare parte dintre

9
Arango, Joaquin. (2000). Explaining migration: a critical view, International Social Science Journal,p.286
10
Faist, Thomas. The volume and Dynamics of International, (2000).

6
migranţii potenţiali, în termenii economiei neoclasice, barierele impuse de statele bogate
duc calculul raţional, care ar sta la baza deciziei de migraţie, în poziţia de a fi practic
inutil (dezvoltare asupra acestui argument). Mai mult decât atât, rolul factorilor politici
nu se limitează la restricţionarea accesului indivizilor în spaţiul geografic al diverselor
state naţiune dar se poate manifesta inclusiv în declanşarea unor mişcări importante de
populaţie. Cazurile migraţiei nord africane şi turceşti iniţiate de ţări dezvoltate ale
Europei Occidentale în anii ’60 în cadrul unor programe bilaterale de recrutare a forţei de
muncă (Faist, 2000: 286) sunt contraexemple pentru economia neoclasică.
Prin prisma acestor observaţii devine clar că extrapolarea unor modele teoretice
aplicate migraţiei interne (desfăşurată în principiu în afara restricţiilor de circulaţie a
forţei de muncă) conduce la simplificări neproductive în domeniul migraţiei
internaţionale. Nici chiar în spaţii caracterizate de absenţa restricţiilor de circulaţie,
situaţie care ar putea fi considerată similară condiţiilor migraţiei interne, la nivel
internaţional, economia neoclasică pare a nu fi cel mai potrivit instrument de predicţie şi
explicaţie.
În cazul Uniunii Europene, în ciuda dreptului la libera circulaţie a forţei de muncă
şi a evidentelor diferenţe între nivelele de dezvoltare a ţărilor parte ale structurii,
deplasările de populaţie sunt neglijabile şi inexplicabile din perspectiva teoriei amintite.
Migraţia slabă între statele membre ale Uniunii pare să sugereze mai degrabă că
propensiunea pentru migraţie nu este numai rezultatul diferenţei între origine şi posibila
destinaţie, ci depinde de un anumit nivel al dezvoltării economice al ţării de origine
(Arango, 2000: 287).
Predicţia legată de echilibrarea nivelului economic între ţările de origine şi
destinaţie şi încetarea migraţiei nu pare nici ea susţinută de evidenţa empirică.
Cazurile în care, în ciuda unei istorii de migraţie îndelungate, nu se poate vorbi
despre niveluri similare de dezvoltare economică (probabil cel mai evident este cel al
migraţiei dintre Mexic şi Statele Unite ale Americii) ca şi situaţiile în care migraţia a
încetat înainte ca diferenţele de dezvoltare să dispară (cazul ţărilor din regiunea sudică şi
nordică a Europei) ridică serioase semne de întrebare asupra actualităţii teoriei economiei
neoclasice ca întreg.

7
La nivel individual, ca şi în cazul aplicării ei la nivel macrosocial, teoria face cu
greu faţă confruntării cu diversitatea formelor migraţiei actuale şi acumulărilor în
domeniu. Mai mult poate
decât în cazul explicaţiei la nivel macrosocial, teoria însăşi ridică o serie de probleme, iar
cea mai importantă dintre ele este probabil postularea raţionalităţii individuale ca
principiu al acţiuni umane, în cazul unor indivizi atomizaţi şi “…analizaţi ca fiind mânaţi
de interes şi comportându-se ca nişte automate raţionale, colectori de informaţii privind
costurile şi beneficiile, acţionând să obţină maximum de rezultate cu minimum de
efort.” , într-o lume în care numai economicul contează.
11

Migranţii teoriei economiei neoclasice nu au familie (decât cel mult în termeni de


venituri), nu fac parte din reţele sociale, nu au legături simbolice cu ceilalţi, nu fac parte
din comunităţi etnice. Toate aceste elemente a căror importanţă a fost pusă constant în
evidenţă începând chiar cu studiile de pionierat în migraţia internaţională nu există în
calculul complicat prin care un migrant al lumii a treia (situaţia tipică ce a stat la baza
construiri teoriei) se hotărăşte să-şi maximizeze în mod raţional veniturile. Chiar în
condiţiile în care am accepta că, singurul element care contează în transformarea intenţiei
de migraţie în eveniment este calculul economic, apar o serie de probleme. Una dintre ele
pune sub semnul întrebării posibilitatea individului de a estima comparativ recompensa în
raport cu capitalul uman în ţara de origine şi ţara de destinaţie (baza pe care estimează
probabilităţile de angajare). Dacă în cazul migraţiei interne, modelul poate funcţiona
neproblematic din acest punct de vedere, migraţia internaţională presupune schimbarea
sistemului economic, a culturii, a limbii. Capitalul uman este una dintre resursele
achiziţionate la origine, asupra căreia există semne de întrebare în ce măsură este perfect
transferabilă (Chiswick, 1979 citat în Massey et all: 52); o discuţie interesantă asupra
transferabilităţii diverselor tipuri de capital propune Faist (Faist, 2000).
Obiecţiile aduse teoriei economiei neoclasice confruntată cu realităţile
contemporane ale migraţiei internaţionale evidenţiate de studiile acumulate până în
prezent în domeniu sunt numeroase.
Evident meritele teoriei de a pune în evidenţă importanţa factorilor de natură
11
Eyal, Gil, Szelenyi, Ivan, Townley, Eleanor. (2001). Capitalism fără capitalişti. Noua elită conducătoare din Europa de
Est.Bucureşti: Editura Omega.

8
economică în migraţie, de a sublinia importanţa considerării în legătură a elementelor
care acţionează simultan la origine şi destinaţie în declanşarea migraţiei, discuţia în
termeni de costuri ale migraţiei sunt elemente care au fost preluate şi dezvoltate ulterior.
Discuţia asupra limitelor economiei neoclasice nu înseamnă minimalizarea rolului
pe care l-a jucat în dezvoltarea cercetării migraţiei internaţionale, dar o situează mai
degrabă în poziţia de a fi utilizată segmentar, preluând cel mult o parte din propoziţiile
sale, în complementaritate cu abordări ulterioare.

1.3.2 Noua economie a migraţiei

În contextul căutărilor teoretice de la sfârşitul secolului trecut, construită pornind


de la economia neoclasică şi depăşind o parte dintre limitele acesteia în explicarea
manifestărilor contemporane ale fenomenului, noua economie a migraţiei pare una dintre
abordările cele mai “specifice migraţiei” (Arango, 2000: 287). Noua economie a
migraţiei, legată în special de numele lui Oded Stark ca principal promotor, aduce două
modificări majore faţă de predecesoarea înrudită, răspunzând la două critici pertinente
adresate cadrului conceptual neoclasic: scoate individul din situaţia de relativă izolare
(individul care decidea singur este înlocuit de unitatea mai largă a familiei/gospodăriei,
veniturile nu mai contează în termeni absoluţi ci mai ales prin raportare la comunitatea de
referinţă/origine) iar economicul în forma sa de diferenţă de nivel de salarii (absolută sau
percepută între origine şi destinaţie) încetează de a mai juca rolul de factor fundamental.
În cadrul noii perspective, decizia de migraţie aparţinând familiei/gospodăriei face
parte din strategia de minimizare a riscului (legat de pierderea venitului, şomaj etc.) prin
diversificarea surselor de venit (banii trimişi acasă de migranţi – termenul în engleză
“remittances”). “Soluţia” migraţiei este legată de funcţionarea imperfectă la destinaţie a
mecanismelor/instituţiilor care în ţările dezvoltate minimizează riscurile asupra
veniturilor gospodăriei (asigurările private, piaţa de credit sau programele
guvernamentale). Deficienţele acestor pieţe sunt depăşite de gospodării prin fluxul
presupus continuu de bani obţinuţi prin trimiterea unuia/unora dintre membri la muncă în
străinătate.
Veniturile gospodăriei nu mai sunt considerate în absolut (ca în varianta
neoclasică) ci prin raportare la distribuţia lor la nivelul comunităţii de origine. Migraţia

9
încetează să fie numai efectul diferenţelor de dezvoltare între ţări reproduse în decalajul
între nivelul salariilor. Situarea gospodăriei pe o anumită poziţie, din punct de vedere al
veniturilor, la nivelul comunităţii de origine, poate acţiona ea însăşi ca stimulent pentru
migraţie. Prin urmare, una dintre consecinţele importante ale fenomenului la nivel
comunitar este creşterea probabilităţii de migraţie în cadrul gospodăriilor fără migranţi ca
urmare a rearanjării poziţiilor în distribuţia de venituri şi amplificarea deprivării relative.
Principala problemă pe care o pune noua economie a migraţiei este evidenta sa
dependenţă de contextul migratoriu care a stat la baza construcţiei teoretice. Calculul
raţional de reducere a riscului în condiţiile funcţionării imperfecte/inexistenţei unor pieţe
este greu de acceptat ca ipoteză pentru decizia de migraţie în faza de declanşare a
procesului, când riscurile şi costurile asociate migraţiei internaţionale (în special în forma
sa clandestină) sunt ridicate.
Dacă o gospodărie se implică într-o strategie de reducere a riscurilor prin
trimiterea unuia dintre membrii săi la muncă în străinătate (şi integrarea banilor primiţi ca
sursă constantă în buget), atunci este raţional să o facă în momentul reducerii costurilor
migraţiei (în urma dezvoltării reţelelor), adică în faza de maturitate a fluxului. În aceeaşi
logică, deprivarea relativă nu acţionează ca stimulent pentru migraţie decât în fazele sale
avansate (migraţia schimbă poziţiile în distribuţia veniturilor, sporind deprivarea
gospodăriilor care nu includ migranţi). Dacă şi cum acţionează pieţele imperfecte şi
deprivarea relativă asupra deciziei de migraţie, înainte ca migraţia să existe ca alternativă
comportamentală la nivel comunitar, în condiţiile în care este foarte probabil cei doi
factori să exercite aproximativ aceeaşi influenţă şi în momentul declanşării migraţiei, este
o întrebare care sugerează că procesul nu poate fi explicat exclusiv numai prin elementele
furnizate de noua economie.
O altă observaţie este legată de relativa inconsistenţă internă a construcţiei,
rezultat probabil al preocupării accentuate de răspunde criticilor economiei neoclasice.
Ideea deprivării relative care acţionează ca stimulent pentru migraţie este una interesantă
şi fără discuţie introduce în analiză un nivel important, neglijat de celelalte orientări
teoretice prezentate: nivelul comunitar, subliniind în acelaşi timp caracterul cumulativ al
procesului.
Care este relaţia între tentativa de reducere a riscurilor asupra veniturilor
gospodăriei prin migraţie şi poziţionarea gospodăriei în cadrul distribuţiei veniturilor la

10
nivel comunitar, este încă o întrebare căreia noua economie a migraţiei nu-i răspunde
decât cel mult pentru momentul de dezvoltare a procesului, lăsând chiar şi pentru acest
moment nerezolvată problema ratelor diferenţiate de migraţie la nivel comunitar.
Dacă deplasarea accentului de la indivizii izolaţi către familie/gospodărie este fără
discuţie un mare câştig faţă de economia neoclasică, totuşi, migraţia unui individ
“îngheaţă” în cadrul noii economii a migraţiei la faza de migraţie individuală.
Reîntregirea familiei la destinaţie (mecanism care a alimentat spre exemplu foarte
puternic fluxul turcilor în Germania după încetarea acordurilor de recrutare a forţei de
muncă, pentru a da numai un exemplu) este inexplicabilă (Arango.2000: 288). Practic
minimizarea riscului devine eliminarea lui prin schimbarea locului în care familia
trăieşte.
De asemenea, o parte din studiile asupra banilor trimişi de migranţi către familii
par să pună în evidenţă o scădere a acestora în fazele avansate ale migraţiei şi trecerea
către alte tipuri de legături cu ţara de origine(de genul afaceri transnaţionale) (acelaşi
exemplu al evoluţiei banilor remişi de migranţii turci din Germania este elocvent). Este
posibil ca o parte a acestor limite ale noii economii a migraţiei să se datoreze tocmai
considerării exclusive a factorilor asociaţi cu originea ca esenţiali, fără a include în
explicaţie şi elemente legate de destinaţie (schimbarea politicilor de migraţie poate spre
exemplu transforma actul într-unul cu multiple riscuri, perspectiva unor astfel de politici
poate fi un stimulent pentru reîntregirea familiei la destinaţie etc.).

1.3.3 Piaţa forţei de muncă segmentate


(duale)

Spre sfârşitului anilor ’70, teoria pieţei forţei de muncă segmentate propune un
nou răspuns la întrebarea “De ce” din perspectivă structurală, concentrată exclusiv pe
factori din aria de destinaţie. Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului, Piore,
argumentează că migraţia internaţională este efectul cererii de forţă de muncă inevitabil
legată de caracteristicile economiilor dezvoltate.
Patru factori joacă un rol fundamental în crearea nevoii de forţă de muncă
imigrantă:
- inflaţia structurală,

11
- constrângerile ierarhice ale motivaţiei,
- dualismul economic,
- modificările demografice ale rezervei forţei de muncă.
Elementul esenţial este existenţa unei pieţe a forţei de muncă duale, incluzând un
sector primar caracterizat în principal de slujbe stabile, condiţii bune de muncă, beneficii
generoase şi posibilitatea mobilităţii ascendente şi un sector secundar, cu slujbe
necalificate şi instabile, condiţii grele sau periculoase de muncă şi slabe posibilităţi de
mobilitate ascendentă.
Muncitorii nativi evită încadrarea în sectorul secundar datorită instabilităţii
locurilor de muncă, salariilor mici, statusului şi prestigiului scăzut asociat acestor poziţii.
Transformarea sectorului secundar într-unul atractiv pentru forţa de muncă autohtonă prin
creşterea salariilor nu este o soluţie pentru angajatori atâta vreme cât presupune, în
virtutea ierarhiei ocupaţionale care asociază salariul cu prestigiul şi statusul, creşterii în
lanţ de-a lungul acestei ierarhii. Rezultatul ar fi sporirea generală a salariilor care conduce
la inflaţie structurală. Dacă cererea de forţă de muncă în segmentul secundar era anterior
satisfăcută intern de forţa de muncă feminină, adolescenţi şi populaţia de migranţi din
rural, modificările sociale şi demografice legate de aceste categorii au redus substanţial
potenţialul lor de angajare în slujble prost plătite, necalificate şi instabile.
Modificările legate de poziţia femeilor în societăţile dezvoltate (trecerea de la
identificare bazată în primul rând pe roluri în cadrul familiei şi poziţia secundară în
cadrul economiei gospodăriei la identificare prin statusul asociat ocupaţiei; schimbările
intervenite în procesul educaţiei (creşterea numărului de ani de şcoală); scăderea
fertilităţii (cu consecinţa implicită a reducerii numărului de adolescenţi); urbanizarea
accentuată (şi implicit reducerea numărului de migranţi din rural) sunt tot atâţia factori
care au redus rezervorul care alimenta segmentul secundar al pieţei. În acest context,
imigranţii devin forţa de muncă ce poate suplini cu succes (din punct de vedere al
angajatorului) criza, fără a atrage consecinţele negative ale inflaţiei structurale.
Există mai multe aspecte ale situaţiei imigrantului care fac ca inclusiv slujbele să
fie acceptabile. Oricât de mici ar fi salariile, este probabil ca ele să depăşească nivelul
celor din ţara de origine. Mai mult decât atât, imigrantul, cel puţin în prima fază a şederii
în străinătate, nu este inserat în societatea de destinaţie ca unitate de referinţă. Prestigiul
social şi statusul “de referinţă” sunt cele de la destinaţie.

12
Atenţia acordată abordării s-a concentrat, cel puţin în primă fază, în special asupra
testării ipotezei segmentării pieţei forţei de muncă şi mai puţin asupra migraţiei,
dificultatea identificării celor două segmente şi a metodologiei adecvate ridicând serioase
semne de întrebare asupra construcţiei teoretice în sine la începutul anilor ‘80. Abia la
jumătatea deceniului opt, în urma publicării studiului lui Dickens şi Lang, „teoria pieţei
forţei de muncă segmentate câştigă o nouă credibilitate” (Massey şi alţii, 1994: 716).
12

Deşi coerentă şi cu o serie de indiscutabile avantaje în explicaţie (poate unul


dintre cele mai importante legat de justificarea aparentei contradicţii între migraţia forţei
de muncă şi şomajul ridicat în cazul unor ţări de destinaţie), este greu de argumentat în ce
măsură abordarea pieţei forţei de muncă segmentate este în sine o teorie a migraţiei. În
primul rând, nu este interesată decât de ceea ce se întâmplă la destinaţie, furnizând o
explicaţie convingătoare pentru apariţia programelor de tip guest worker şi răspunzând
cumva anticipat dezbaterii publice despre imigraţie şi temerilor fundamentale că
imigranţii ajung să concureze nativii în ocuparea locurilor de muncă. Este o viziune
exclusiv din perspectiva societăţii care primeşte migranţi al cărei mesaj general poate fi
transpus în termenii: avem nevoie de ei (imigranţi) pentru lucrurile pe care nu le
putem/nu vrem face, nu sunt o ameninţiare pentru noi (nu au acces la segmentul primar)
iar lor probabil le convine. Tocmai în acest ultim punct intervin întrebările. De ce vin cei
care vin să muncească în străinătate ?, ce se întâmplă în timp cu ei ?, ce se întâmplă cu
cei care rămân în urma lor ?… Observaţia lui Arango devine îndreptăţită: ”… o teorie
care afirmă că migraţia internaţională este condusă de cerere şi exclude toţi factorii de tip
“push” nu poate aspira să explice decât o parte a realităţii” (Arango, 2000: 290). Pe de
altă parte, situaţia descrisă pare să încadreze foarte bine, aşa cum menţionam, cazul
migraţiei bazată pe recrutarea forţei de muncă, fără a mai fi în aceeaşi măsură potrivită
fluxurilor “spontane” care caracterizează perioada care a urmat anilor ‘70 (Arango.2000:
290).
Capacitatea teoriei de a deschide noii linii de certare este însă evidentă.
Dezvoltarea comunităţilor etnice de imigranţi active economic şi studiile care le-au fost
dedicate au adus nuanţări teoriei pieţei forţei de muncă duale, prin identificarea unui al
12
Massey, Douglas, Arango, Joaquin, Hugo, Graeme, Kouaouci, Ali, Pellegrino, Adela Taylor, Edward J. (1993). An evaluation of
international migration theory: The North American Case. Population and Development Review. Vol. 20, 699 – 751
treilea segment al pieţei forţei de muncă: enclava etnică (economică) „asociată cu firmele
din proprietatea imigranţilor” . 13

13
Particularitatea enclavei constă în combinaţia de caracteristici specifice sectorului
primar şi secundar, „creând oportunităţi noi de mobilitate pentru imigranţi” şi permiţând
„utilizarea investiţiei lor anterioare în capital uman” (Portes A., Wilson K. 1996: 315),
ambele trăsături absente în sectorul secundar dar prezente în cel primar. Deşi există
dovezi care susţin dezvoltarea enclavelor în cazul mai multor comunităţi de migranţi
(cubanezi, japonezi, coreeni în SUA) este greu de precizat în ce măsură apariţia enclavei
poate fi postulată în cazul oricărui flux, în condiţiile în care, conform studiilor de până
acum, cel puţin două condiţii sunt necesare pentru dezvoltarea comunităţii de imigranţi
către enclavă: „prezenţa imigranţilor cu suficient capital şi abilităţi antreprenoriale” şi
„reînnoirea forţei de muncă a enclavei prin imigraţie susţinută” (Portes A., Wilson K.
1996: 314).

1.3.4 Tradiţia structural istorică (teoria dependenţei, sistemul mondial)

Anii ’50 au marcat începutul unei perioade de câteva decenii de contestare a


economiei neoclasice (mai degrabă ca teorie a dezvoltării), deşi ea continuă să rămână
orientarea teoretică dominantă în studiul migraţiei internaţionale. Nu este vorba de o
dispută legată de aplicaţiile în câmpul migraţiei, ci de contextul mai larg al contestării
“teoriilor funcţionaliste ale schimbării sociale şi dezvoltării, care susţin că ţările se
dezvoltă din punct de vedere economic progresând printr-o serie de stadii evoluţioniste
culminând cu modernizarea şi industrializarea” (Massey şi alţii., 1998: 34).
Teoria dependenţei, cu o perioadă de apogeu în anii ‘60-’70 ai secolului trecut,
oferă o perspectivă macrostructurală articulată în jurul ideei că dezvoltarea capitalistă a
dat naştere unei ordini globale marcată de existenţa unui centru, ţările industrializate, care
dezvoltă relaţii asimetrice, impunând structural dependenţa statelor mai puţin dezvoltate
(periferia).

13
Portes, Alejandro, Wilson, Kenneth. (1996). Immigrant enclaves: An analysis of the labor market experiences of Cubans in Miami.
În Robin Cohen (ed.), The sociology of Migration, Brookfield, Vermont, US: Edward Elgar Publishing Company.

Din perspectiva acestei abordări, procesele care domină spaţiul internaţional şi


intern (conceput în termeni rural – urban) “prin care surplusul este canalizat dinspre

14
periferie către zonele din centru, în cadrul sau între ţări, nu sunt auto-reglatoare ci
cumulative, conducând la o mai mare sărăcire a celor (zonelor) mai puţin dezvoltate” 14

sau în termenii lui Frank, capitalismul global “dezvoltă subdezvoltare”. Teoria


dependenţei are „puţine de spus despre migraţie, mai ales în forma sa internaţională”
(Arango, 2000: 285) excepţia constituind-o poate “fascinaţia” (Massey et al, 1998:36)
pentru “migraţia creierelor” . Nu este vorba despre o teorie în sine a migraţiei, migraţia
15

(inclusiv în forma sa internaţională, tratată esenţial ca similară migraţiei interne) este


numai unul dintre mecanismele care contribuie la întărirea/perpetuarea ordinii capitaliste
(deşi în acelaşi timp este rezultatul ei).
Fără a acorda o atenţie specială deplasării populaţiei între diverse arii geografice,
teoria dependenţei joacă un rol important în evoluţia gândirii despre migraţie, impunând
în primul rând o schimbare de perspectivă dezvoltată ulterior de teoria sistemului
mondial, prin importanţa acordată aspectelor de ordin macrostructural în apariţia şi
dezvoltarea fluxurilor, devenită pentru moment alternativă şi în timp complement al
abordărilor psihologizante, cu accent pe factori individuali derivate din economia
neoclasică.
În tradiţia istorico-structurală, spre sfârşitul anilor 70, începutul anilor ’80, teoria
sistemului mondial dezvoltă ideea de ordine la nivel global enunţată anterior de teoria
dependenţei. Exponentul cel mai cunoscut al curentului, Immanuel Wallerstein, încearcă
o analiză cuprinzătoare (începând cu secolul al XVI-lea) a apariţiei a ceea ce numeşte
“sistem mondial” şi a încorporării treptate a statelor în noua ordine, postulând existenţa a
trei zone concentrice: centrul(puterile dominante), semi-periferie, periferie (cărora li se
adaugă zonele externe, ca părţi izolate, externe sistemului mondial la un moment dat în
timp), cu referire la roluri distincte în diviziunea internaţională a muncii. Rolul,
dependenţa (gradul de dependenţă) şi gradul de dezvoltare sunt concepte cheie ale teoriei
sistemului mondial. Dacă rolul face referire la structura relaţiilor respectivei ţări cu restul

14
Kearney, Michael. (1986). From the invisible hand to visible feet: Anthropological Studies of Migration and development, Annual
Reviews of Anthropology. 15: 331–61
15
Termenul - în engleză “brain drain” – “se referă la migraţia selectivă a personelor talentate şi educate din naţiunile sărace către cele
bogate” (Massey şi alţii.,1998: 36)

lumii şi la diviziunea internaţională a muncii, dependenţa se referă la vulnerabilitatea ei la


fluctuaţiile în sistem, şi ambele, se presupune, au efecte asupra performanţei economice.

15
Teoria sistemului mondial nu este nici ea în sine o teorie despre migraţie, însă
asumpţiile pe care le furnizează au fost utilizate şi dezvoltate în explicarea noilor forme
internaţionale ale fenomenului de după 1960 (în special după declanşarea recesiunii
economice şi evidenţa eşecului programelor de tip “guest worker”).
Caracterul eterogen al construcţiei teoretice cu acelaşi nume în migraţie şi lipsa de
integrare a elementelor din explicaţie sunt evidente, cel puţin în stadiul actual.
Ideea de bază de la care se porneşte este cea a dominaţiei ţărilor din centrul
dezvoltat al lumii capitaliste, care încearcă să-şi întărească poziţia prin penetrarea zonelor
subdezvoltate în căutarea de materii prime, forţă de muncă ieftină, noi pieţe de desfacere.
Din punct de vedere al migraţiei, principalul efect este apariţia unei categorii de
indivizi desprinşi din comunitatea tradiţională („uprooted” termenul în engleză) care
migrează în căutarea unui vieţi mai bune fie către aria urbană (sau în primă fază către aria
urbană) şi ulterior (o parte) către ţările din centrul economiei mondiale. Factorii care
conduc la apariţia acestei categorii sunt multiplii: modernizarea agriculturii, cu efectul
implicit al reducerii necesarului de forţă de muncă şi crearea unui surplus în mediul rural;
extragerea materiilor prime necesitând forţă de muncă autohtonă în mare parte formată
din foşti ţărani pe care îi scoate din mediul tradiţional; unităţile de producţie ale firmelor
străine (eventual corporaţii internaţionale) oferind salarii mici, folosind forţă de muncă
feminină de obicei pentru perioade scurte de timp.
Migraţia internaţională este facilitată de legăturile materiale (dezvoltarea
transportului şi telecomunicaţiilor) pe care ţările de la originea fluxului de capital
(centrul) sunt interesate/forţate să le dezvolte pentru a-şi derula investiţiile.
Legăturile materiale care susţin deplasarea propriu-zisă sunt dublate de
răspândirea, prin diverse mijloace (mass media având un rol major), a valorilor şi
informaţiei despre stilul de viaţă occidental, creând aspiraţii greu de împlinit în spaţiul
ţărilor periferice. Mai mult, legăturile ideologice existente în cazul fostelor colonii cu
puterile din centru socializează indivizii într-un mediu familiar cu cultura, limba (în unele
cazuri) etc. acestora din urmă, stimulând deplasarea către centru. Legăturile militare
create în urma staţionării trupelor puterilor din centru în diverse ţări sunt un alt factor
care la nivel global este responsabil pentru dezvoltarea unor fluxurilor de migraţie.
Oraşele globale (global cities) centre de concentrare a activităţii economice (de
decizie) la nivel mondial, prin cererea mare de forţă de muncă la extremele ierarhiei

16
ocupaţionale (calificare ridicată versus necalificare) sunt o destinaţie privilegiată a
migranţilor lumii a treia, stimulând în acelaşi timp retragerea nativilor cu calificare
modestă.
Teoria sistemul modern are o contribuţie însemnată la dezvoltarea cercetării în
domeniul migraţiei internaţionale. Numărul studiilor urmând asumpţiile sale este probabil
argumentul cel mai simplu şi suficient.
Unul dintre meritele sale în contextul în care a apărut şi s-a extins este de a pune o
dată în plus în evidenţă, probabil mai convingător sau poate mai incitant decât teoria
pieţei forţei de muncă duale spre exemplu, factorii de natură structurală implicaţi în
apariţia şi dezvoltarea fluxurilor migraţiei internaţionale, de această dată consideraţi la
scară globală. Teoria rămâne la un nivel de generalitate care fac dificilă explicaţia în
termeni de diferenţe şi testarea multora dintre afirmaţiile sale.
Din perspectiva ţării de destinaţie probabil că în cazul multora dintre fluxurile
contemporane teoria poate argumenta apariţia pe baza proceselor asociate capitalismului
în expansiune, însă din perspectiva originii, s-ar putea ca migraţia internaţională (în
special către o destinaţie) să fie numai una dintre alternative, despre alegerea căreia teoria
în sine are puţine de spus. Ce se întâmplă cu indivizii o dată ajunşi la destinaţie? De unde
apar în aceste condiţii migranţi de retur sau cei circulatorii? Sunt întrebări de care teoria
nu este preocupată sau nu poate formula pentru moment o explicaţie. Concentrarea sa
exclusivă pe întrebarea, de ce şi încercarea de generalizare la nivel mondial conduce pe
de o parte la descoperiri fructuoase pentru dezvoltarea teoriei despre migraţie (relaţiile de
tipul flux de capital – contraflux de migranţi; legăturile complexe în cazul ţărilor din
categoria fostă putere colonială – fostă colonie pentru apariţia şi dezvoltarea unui flux nu
pot să nu fie puse în legătură cu dezvoltarea teoriei sistemice spre exemplu) dar şi la
reducerea diversităţii situaţiilor de migraţie internaţională în explicaţie.
Rolul jucat de factorii invocaţi de sistemul mondial în migraţie este indiscutabil,
dar invocarea lor pare mai degrabă a descrie realitatea lumii contemporane în măsura în
care posibilitatea de a explica ratele diferenţiate de migraţie (la nivelul ţării de origine)
este redusă la elemente strict particulare (de genul legături coloniale, staţionarea trupelor
armate ale puterilor din centru, flux intens de investiţie de capital economic). Practic
teoria lasă neacoperită o secvenţă importantă a procesului de migraţie, pentru că
răspunsul său la întrebarea „De ce?” se limitează la lămurirea mecanismelor care conduc

17
la apariţia unei categorii de indivizi cu o probabilă propensiune pentru migraţie. De ce
numai o parte dintre ei (şi probabil o mică parte) aleg migraţia internaţională şi ceilalţi
(probabil cel mai mulţi) se orientează către alte alegeri rămâne un aspect neclar. În aceste
condiţii, teoria sistemului mondial în migraţie nu mai furnizează o explicaţie pentru
apariţia unui fenomen ci descrie o realitate, fundalul pe care migraţia se desfăşoară.

1.3.5 Abordări din perspectiva reţelelor de migranţi 16

Reţelele de migranţi reprezintă una dintre temele predilecte ale literaturii dedicată
migraţiei internaţionale contemporane (şi nu numai internaţionale). În 2000, într-o
discuţie asupra teoriilor utilizate în migraţie, Arango nota: “Puţine lucruri, dacă există
unele, sunt aşa de caracteristice modului contemporan de abordare al migraţiei ca atenţia
centrală acordată reţelelor de migraţie…” (Arango, 2000: 291). Deşi de actualitate, tema
reţelelor nu este nouă, dimpotrivă, ar putea fi considerată alături de privilegiatele aspecte
economice, una dintre constantele cercetării migraţiei. Creşterea interesului pentru
reţelele de migranţi începe să se manifeste în anii’60 –’70, în dezbaterea legată de
efectele migraţiei rural – urban la nivel individual. Împotriva perspectivei indivizilor
atomizaţi şi rupţi din mediul de origine se adună evidenţa empirică a reţelelor de rudenie,
a celor bazate pe originea comunitară comună care integrează migranţii în noul mediu,
menţinându-i în conexiune funcţională cu cel vechi.
În migraţia internaţională interesul pentru reţelele de migranţi se impune, în
ultimul sfert al secolului trecut, o dată cu manifestarea şi (conştientizarea la nivelul

16
Reţelele de migranţi desemnează o realitate pentru care nu există un termen consacrat în literatură; se folosesc “reţele de migraţie”
(Arango, Gurak şi Caces) “reţele de imigranţi” (Boyd), “reţele personale”, “reţele sociale” etc În unele cazuri sub această denumire
sunt incluse şi aspectele instituţionale ale fluxurilor (recrutatorii, traficanţii, agenţii de turism) (Boyd, 1996: 297). Variata pentru care
am optat este cea utilizată de Massey şi alţii. (“reţele de migranţi”) pentru a desemna “seturi de relaţii interpersonale care conectează
(leagă) migranţi, foşti migranţi şi nonmigranţi în aria de origine şi destinaţie prin legături de rudenie, prietenie şi origine comunitară
comună” (Massey şi alţii, 1992: 42).

cercetării ştiinţifice) a modificărilor fenomenului la scară globală(concentrarea într-un


număr redus de ţări de origine raportat la cel posibil, amploarea formelor clandestine,
importanţa reîntregirii familiei, incapacitatea factorilor politici de a controla fluxurile ca
să amintim doar câteva).

18
Majoritatea încercărilor teoretice din “mozaicul contemporan”, ca să folosim
termenii lui Arango, încorporează elemente referitoare la reţelele de migranţi în
explicaţie, evident din perspective diferite, făcând dificilă delimitarea unei direcţii
distincte sub termenul de “reţele de migranţi”. În 1992, Gurak şi Caces identificau, într-o
trecere în revistă a literaturii nu mai puţin de 12 abordări ale reţelelor în migraţia
internaţională . Ceea ce încearcă reţelele de migranţi ca perspectivă teoretică este tocmai
17

integrarea elementelor disparate într-o construcţie unitară, bazată pe centralitate reţelelor


în explicaţie şi pe evidenţierea caracterului dinamic şi cumulativ al migraţiei.
Imaginea propusă este una a spaţiilor interconectate: spaţiul de origine (cel mai
adesea considerat în forma comunităţii) şi spaţiul de destinaţie (privilegiat abordat în
forma comunităţii etnice de imigranţi). Relaţiile sociale şi simbolice stabilesc legăturile,
furnizând potenţialilor migranţi/migranţilor acces la informaţie, sprijin în găsirea
aranjamentelor celor mai sigure şi ieftine de depăşire a interdicţiilor de intrare în spaţiul
ţării de destinaţie, sprijin în găsirea unui loc de muncă şi a unei locuinţe şi eventual
mijloace de trai pentru o perioadă de început a căutărilor, suport emoţional şi social.
Reţelele de migranţi ajunse la maturitate sporesc accesibilitatea migraţiei ca strategie (din
punct de vedere al resurselor pe care le antrenează, la nivel individual sau al gospodăriei),
diminuând selectivitatea fenomenului. Orice eveniment de migraţie, prin includerea unui
nou individ în reţea, creşte probabilitatea de apariţie în viitor a unui nou eveniment
asemănător, lărgind cercul celor care au acces la resursele reţelei şi sporindu-i-le în
acelaşi timp. Perspectiva este aşadar una dinamică, procesul evoluând către un moment al
dezvoltării sale independent de factorii care l-au declanşat, practic auto-susţinându-se . 18

17
Gurak, Douglas T., Caces, Fe. (1992). Migration Networks and the Shaping of Migration systems. În Kritz.M., Lim, L, Zlotnik, H.
(eds.), International migration systems – a global approach, Oxford; Clarendon Press.
18
Există puncte de vedere care susţin chiar schimbări la nivelul motivaţiei individuale în forma absolută a migraţiei ca şi
comportament de imitaţie: “Mulţi migranţi se deplasează pentru alţii cu care ei sunt în legătură (connected în original) cu cei care au
migrat anterior” (Arango, 2000: 291)

Preocuparea pentru reţelele de migranţi tinde să evolueze pe de o parte spre


dezvoltarea independentă a unor direcţii (deocamdată) de analiză pornind de la aspecte
particulare puse în evidenţă anterior (cum este cazul abordării instituţionale) iar pe de altă

19
parte către încercarea de sistematizare a acumulărilor în abordări mai generale (cazul
teoriei capitalului social).

1.3.6 Abordarea instituţională

Orientarea teoretică prezentată sub această denumire este încă în faza sa de


început, mai degrabă rezultatul unei încercări de sistematizare a cadrului conceptual în
domeniul migraţiei decât o teorie impusă prin sine însăşi. Incluse până în prezent cu
precădere în efortul pentru consolidarea altor linii teoretice (în special reţele de migranţi),
abordarea se centrează pe studiul instituţiilor care apar şi se dezvoltă în cadrul şi exclusiv
ca rezultat al fluxurilor de migraţie. Categoria este extrem de eterogenă, incluzând pe de
o parte agenţi care speculând oportunităţile economice oferite de diferenţa între numărul
19

mare de indivizi care doresc să emigreze şi restricţiile de intrare/muncă/şedere/legalizarea


situaţiei din cele mai multe dintre ţările dezvoltate, înlesnesc intrarea, transportul, găsirea
unui loc de muncă, locuinţe, facilitează obţinerea actelor etc. în ţara de destinaţie,
(Massey şi alţii, 1998: 44) şi organizaţiile voluntare care asigură imigranţilor suport,
militând pentru drepturile acestora sau chiar furnizând ajutor material, juridic etc.
Ideea centrală a abordării este că dezvoltarea laturii instituţionale a unui flux
combinată cu existenţa reţelelor de migranţi conferă independenţă procesului în raport cu
mediul în care se desfăşoară, constituind elementele fundamentale pe care se bazează
caracteristica sa de autosusţinere.

1.3.7 Abordarea din perspectiva capitalului social

Pentru prima oară în 1987, într-o analiză a migraţiei mexicane în SUA Douglas
Massey şi colegii săi vorbesc, despre reţelele de migranţi în termeni de capital social (ca

19
Poate fi vorba de indivizi, firme, instituţii ale statului care intervin în migraţie, indiferent de caracterul legal sau ilegal al activităţii
lor.

formă de capital social) , deschizând o nouă linie teoretică, prin plasarea reţelelor în
20

cadrul conceptual mai larg al teoriei capitalului social în sociologie.

20
Perspectiva este una dinamică, preocupată de “formarea capitalului social prin
expasiunea reţelelor” (Massey, Espinosa, 1999: 109), abordând tema creşterii beneficiilor
migraţiei internaţionale în momentul de dezvoltare a reţelelor ca rezultat al reducerii
costurilor şi riscurilor asociate şi ridicând implicit probabilitatea apariţie viitoare a
fenomenului (fie în cazul aceluiaşi individ, fie în cazul potenţialilor migranţi).
Practic teoria capitalului abordează o tematică veche (cea a reţelelor) într-o nouă
perspectivă, beneficiile sale anticipate reprezentând însă mai degrabă o sarcină pentru
viitor. Etapa de căutări în care se află abordarea este sugerată de încercările ezitante de a
integra, pe lângă tema reţelelor şi instituţiile migraţiei (prezentată anterior). Deşi în 1993
Massey şi colegii săi vorbeau despre teoria reţelelor şi teoria instituţională (Massey şi
alţii. 1993 ), în 1998 (Massey şi alţii, 1998) aceeaşi autori plasează cele două abordări în
cadrul teoriei capitalului social cu singurul argument că „În timp, indivizii, firmele şi
organizaţiile devin bine cunoscute imigranţilor şi instituţional stabile, constituind o altă
formă de capital social (sublinierea noastră) pe care migranţii se pot baza pentru a obţine
(câştiga) accesul la pieţele străine de forţă de muncă” (Massey şi alţii, 1998: 44). Unirea
celor două abordări este însă discutabilă (Arango în2000), el inşuşi unul dintre autori
nota: „Totuşi, includerea unor astfel de instituţii în noţiunea de capital social, care
integrează relaţiile interpersonale, nu pare aşa de simplă ca în cazul reţelelor” (Arango,
2000: 291).
Preocupările pentru reţelele de migranţi par să fi fost în primul rând legate de
identificarea funcţiilor pe care le joacă în cadrul procesului de migraţie.
Indiferent de abordare sunt puţine informaţiile, generalizările sau construcţiile teoretice
care fac referire la reţeaua de migranţi în sine. Definiţiile utilizate sunt în multe dintre
cazuri atât de generale (inclusiv definiţia pe care o utilizez) încât la limită nu se poate
defini în mod adecvat „obiectul” de cercetare. Există o categorie extinsă de întrebări

20
“Contactele personale cu prieteni, rude şi paisanos dau migranţilor acces la slujbe, locuiţă şi asistenţă financiară în Statele Unite. Pe
măsură ce reţeaua conexiunilor interpersonale este extinsă şi elaborată, acest capital social este în măsură crescândă disponibil
viitorilor migranţi peste tot în comunitatea de origine, progresiv reducând costurile financiare şi “fizice” ale migraţiei în SUA.”

cărora cercetarea în domeniu nu le poate încă răspunde: cum apare o astfel de reţea, cum
evoluează, care sunt stadiile prin care trece, cum se ajunge la încetarea migraţiei etc.
Dinamica reţelelor de migranţi este un subiect asupra căruia prea puţin studiile de până

21
acum par să fi insistat. În ciuda faptului că cele două probleme sunt constant menţionate
(M. Boyd, Gurak şi Fei, Arango, Massey şi alţii.) ele rămân încă în „aria care cere
investigaţii viitoare” (Arango. 2000: 292).
Probabil dificultatea proiectării şi realizării de cercetări în condiţii de dublă
locaţie este unul dintre motive (o discuţie interesantă asupra posibilităţilor de investigare
a migraţiei din această perspectivă, deşi referindu-se la migraţia internă, o oferă Graeme
Hugo) (Hugo: 1981:213 - 223).
În mod surprinzător, aşa cum notează Caces şi Fei (Gurak, Caces, 1992: 159), în
ciuda unei suprapuneri conceptuale cel puţin, analiza reţelelor în migraţie preia încă
destul de puţin din analiza reţelelor în sociologie. (Autorii citaţi identificau în 1992 doar
trei mari idei preluate în studiul migraţiei: legături slabe, comunităţi non-teritoriale,
focarele de organizare ale reţelelor (organizing foci of networks)).
Orientările din cadrul reţelelor de migranţi înfăţişează un joc ambiguu între
particular şi general, cu asumpţii susţinute pe baza studiilor asupra unor fluxuri vechi (de
genul Mexic SUA), cu reţele ajunse în maturitate, fără a putea preciza în ce măsură
concluziile sunt valabile oricând şi oriunde şi pentru orice tip de migraţie. Graeme Hugo
sugera spre exemplu, că în cazul migranţilor cu un
nivel de educaţie ridicat, reţeaua de migranţi joacă un rol mult mai puţin important decât
în cazul celor cu un nivel de educaţie mai scăzut (diferenţe semnificative sunt semnalate
şi în funcţionarea ca surse de informaţii, una dintre funcţiile importante ale reţelei).
În ciuda evidentelor sale probleme de articulare şi explicaţie, reţelele de migranţi
par una dintre cele mai promiţătoare abordări în contextul unei lumi caracterizate de o
creştere a migraţiei clandestine şi apariţia de forme transnaţionale. Marile sale avantaje în
raport cu celelalte teorii sunt perspectiva asupra migraţiei ca proces desfăşurat între două
sisteme (cel de la origine şi cel de la destinaţie), devinind astfel interconectate într-o
relaţie dinamică şi abordarea la nivel meso, cum o numeşte Thomas Faist (Faist, 1997:
187-219), cu potenţial de a depăşi limitele unor abordări care reduc totul la individ sau
dimpotrivă la societate(lume).

1.3.8 Cauzalitatea cumulativă

22
Cauzalitatea cumulativă este mai degrabă o perspectivă asupra migraţiei, decât o
teorie, în măsura în care privilegiază o abordare (migraţia internaţională ca proces
cumulativ) în sprijinul căreia aduce argumente disparate, fără a se constitui într-un corpus
unitar capabil să susţină explicaţia apariţiei, dezvoltării şi/sau dispariţiei fenomenului.
La origine stau scrierile lui Myrdal asupra cauzalităţii dinamice/cumulative, idee
preluată şi aplicată domeniului migraţiei internaţionale actuale de către acelaşi Douglas
Massey (Massey şi alţii, 1998: 45 – 49). Practic este vorba de dezvoltarea/integrarea
elementelor furnizate în special de teoria reţelelor de migranţi (capitalului social) în
direcţia cauzalităţii procesului. Cu reţelele de migranţi şi elementele instituţionale ne
plasăm în plină desfăşurare a migraţiei, cauzalitatea cumulativă propune, cu câştigurile
celor două linii de studiu, o întoarcere la întrebarea “De ce?”. Întoarcerea nu este
nicidecum către declanşarea migraţiei (aşa cum o fac economia neo-clasică sau sistemul
mondial) ci către „de ce”-urile din faza de maturitate a fluxurilor. Ideea în jurul căreia se
aşează argumentaţia este că, prin natura ei, “cauzalitatea este cumulativă, prin faptul că
fiecare act de migraţie alterează contextul social în care deciziile viitoare (subsecvente)
sunt luate, într-un mod tipic ce face deplasările adiţionale mai probabile” (Massey şi alţii,
1993:451). Este vorba aşadar de o perspectivă dinamică, ce plasează migraţia în categoria
proceselor care se autosusţin, perpetuându-se şi prin mecanismele cărora le dă naştere.
Şase factori cu acţiune la nivele combinate sunt responsabili în viziunea lui
Massey pentru caracterul cumulativ al migraţiei internaţionale: distribuţia veniturilor
(gospodăriei la nivel de comunitate) (sau deprivarea relativă în termenii lui Arango),
distribuţia pământului şi modul de organizare agrar(la nivelul comunităţii de origine),
cultura migraţiei (comunitate de origine), distribuţia regională a capitalului uman
(regiune de origine), etichetarea socială (destinaţie), cărora li se adaugă reţelele de
migranţi şi instituţiile (tratate anterior).
Caracterul eterogen al cauzalităţii cumulative ca abordare teoretică, devine
explicit după menţionarea mecanismelor de auto susţinere a migraţiei: deprivarea relativă
ca factor stimulator de migraţie este unul dintre elementele la care recurge noua
economie a migraţiei în explicaţie etichetarea socială a muncii prin definirea unor slujbe
ca rezervate imigranţilor este un element specific teoriei pieţei forţei de muncă
segmentate, reţelele de migranţi şi elementele instituţionalizate au fost tratate anterior ca
părţi ale teoriei reţelelor. Practic contribuţia se reduce la evidenţierea distribuţiei

23
pământului şi a modului de producţie agrar, la distribuţia la nivel regional a capitalului
uman (de altfel un subiect al economiei neo-clasice) şi la apariţia şi dezvoltarea culturii
migraţiei.
Cultura migraţiei este poate una dintre contribuţiile cele mai interesante în cadrul
abordării, departe însă de a fi specificată. În principiu, se afirmă că gusturile şi motivaţiile
migranţilor suferă schimbări în urma experienţei în ţările industriale dezvoltate. Indivizii
capătă “obişnuinţa” unui stil de viaţă (incluzând consumul) care sunt greu de susţinut în
aria de origine la întoarcere, crescând probabilitatea unei întoarceri în spaţiul de
destinaţie anterior. (Situaţia se referă în mod evident la variantele de migraţie circulatorie
prin tradiţie, de tipul fluxului Mexic – SUA). Situaţia descrisă este fără îndoială
interesantă, dar trebuie remarcat, că nu sporeşte probabilitatea de migraţie a altor indivizi
ci pe cea a celor cu experienţă de migraţie, ceea ce este cu totul altceva, decât extinderea
fenomenului. Dacă ducem raţionamentul mai departe, migraţia repetată a unui individ nu
este neapărat rezultatul schimbării postulate.
În cadrul noii economii a migraţiei explicaţia ar putea fi la fel de plauzibil plasată
ca strategie permanentizată de reducere a riscurilor asupra veniturilor gospodăriei în
condiţiile în care situaţia economică la destinaţie nu se îmbunătăţeşte îndeajuns de mult
pentru a se obţine venituri comparabile cu cele din străinătate. (De altfel, într-o formă
care are la bază cu totul alte argumente, şi teoria sistemului mondial şi postulata influenţă
a rolului informaţiei despre societăţile dezvoltate are aproximativ acelaşi efect, fără a fi
vorba de o cultură a migraţiei). Recursul la cele două orientări teoretice care explică
acelaşi fapt empiric constatat (evenimentul de migraţie creşte probabilitatea propriei
repetări), are tocmai sensul de a arăta că mai degrabă cultura migraţiei şi acţiunea ei
asupra repetitivităţii evenimentului la nivel individual este o ipoteză decât un mecanism
demonstrat. Mergând mai departe, la nivel comunitar, recursul la cultură pare ca în multe
situaţii, elementul care umple golurile din explicaţie. În cazul de faţă, rolul jucat de
migraţie ca rit de trecere de la adolescenţă la maturitate, în cazul unor comunităţi, ar fi
argumentul forte în susţinerea apariţiei şi dezvoltării, la nivel comunitar, a unei culturi
care include migraţia “adânc înrădăcinată în repertoriul comportamental al oamenilor şi
“valorile asociate migraţiei” ca devenite “parte a valorilor comunităţii” (Massey şi alţii,
1998: 452 – 456).

24
Influenţa migraţiei asupra culturii este nu numai posibilă, dar şi probabilă, dar
dacă luăm în considerare gradul de stabilitate al valorilor apare în primul rând întrebarea,
pentru ce cazuri ar putea fi valabilă o asemenea explicaţie? Care sunt valorile asociate
migraţiei şi care este relaţia între impunerea lor şi creşterea migraţiei la nivel comunitar
sunt încă întrebări de răspuns pentru cauzalitatea cumulativă.
Revenind la ceilalţi doi factori specifici, distribuţia pământului şi modul de producţie
agrar, prima remarcă, de altfel una generală pentru noile abordări teoretice ale migraţiei,
este postularea migraţiei ca fenomen/proces care leagă exclusiv ţările lumii a treia şi
ţările cele mai dezvoltate ale lumii şi, mai particular, aria rurală a lumii a treia de lumea
dezvoltată.
Considerarea distribuţiei pământului ca şi a modului de producţie agrar ca factori
cheie în explicaţia migraţiei înseamnă că agricultura şi proprietatea asupra pământului
sunt elemente definitorii pentru situaţia de plecare a viitorului migrant/familiei –
gospodăriei sale. Modalitatea de distribuţie a pământului face trimitere la studiile despre
efectele migraţiei, care au pus în evidenţă în mod constant tendinţa migranţilor de
revenire sau a familiilor/gospodăriilor care includ migranţi spre achiziţionarea
pământului şi scoaterea lui din circuitul agricol (resursele venite din străinătate sub forma
banilor nefăcând necesară întoarcerea la ocupaţiile din agricultură, pământul fiind
achiziţionat în special pentru valoarea sa de a conferi prestigiu social). La nivel
comunitar, susţine cauzalitatea cumulativă, scoaterea din ce în ce mai multor terenuri din
circuitul productiv reduce numărul locurilor de muncă disponibile şi implicit constituie
un impuls pentru adoptarea migraţiei ca strategie de supravieţuire. Pe de altă parte,
aceeaşi orientare, susţine recursul familiilor/gospodăriilor de migranţi la tehnologie
avansată în domeniu şi implicit reducerea necesarului de forţa de muncă (modificare
modului de producţie agricol).
Factorul capital uman considerat la nivel regional în ţara de destinaţie, este poate
punctul cel mai slab al abordării. Deşi una dintre asumpţiile de bază a teoriei capitalului
social (pe care o include de altfel) este cea a reducerii costurilor şi riscurilor asociate
migraţiei şi implicit reducerea selectivităţii, cauzalitatea cumulativă postulează cercul
vicios al pierderii suferite de ţara (în cazul de faţă regiunea) de origine prin migraţie în
termeni de capital uman, argumentând că cei care migrează sunt în cei “relativ bine

25
educaţi, calificaţi, productivi şi puternic motivaţi” crescând productivitatea în aria de
destinaţie, micşorând-o în acelaşi timp la origine.

1.3.9 Abordarea sistemică


Abordarea migraţiei internaţionale în termeni de sistem porneşte de la
Mabogunje, care aplică în anii ’70 perspectiva sistemică în studiul migraţiei rural –
urban, în cazul Africii. Ideea reapare sporadic în studii în anii ’80 dar va fi tratată
sistematic pentru prima oară în cazul migraţiei internaţionale de Kritz şi colegii săi în
1992.
Manifest legată de incapacitatea aparatului conceptual de a explica noile forme
ale fenomenului (Kritz, Zlotnik. 1992: 1-2), perspectiva sistemică încearcă să surprindă
21

caracterul dinamic al migraţiei, integrând aspecte din aria de origine şi destinaţie.


Construcţia teoretică, destul de sumar elaborată, are la bază ideea că migraţia
internaţională poate fi cel mai bine înţeleasă prin considerarea sistemelor spaţial definite
pe baza fluxurilor de migraţie , ca “un grup de ţări care schimbă un număr relativ mare
22

de migranţi unele cu altele” (Kritz, Zlotnik, 1992: 2). Existenţa unui flux de migraţie este
însă condiţia necesară dar nu şi suficientă, pentru definirea unui sistem de migraţie
(Zlotnik, 1992: 19), schimbul de persoane reprezentând numai unul din fluxurile care
leagă ţările împreună într-un sistem. Intenţia abordării este de a surprinde complexitatea
actuală a fenomenului prin includerea simultană în explicaţie a factorilor care intervin la
diverse nivele (nivel macro, meso şi mai puţin, deşi intenţia există, micro), acţionând în
diverse contexte (economic, politic, social şi demografic), într-o perspectivă temporală
care ia în considerare elemente de natură istorică şi modificările intervenite în cadrul
iniţial în care migraţia apare (inclusiv ca rezultat al dezvoltării acesteia). Deşi schema
explicativă propusă este complexă, aplicarea ei efectivă a condus prioritar la abordări
descriptive ale migraţiei internaţionale (demersul din Worlds in motion)

21
Kritz. M., Zlotnik. H. (1992). Global interactions; Migration sisytems, processes, and policies. În Kritz.M., Lim, L, Zlotnik, H.
(eds.). International migration systems – a global approach. Oxford: Clarendon Press.
22
O caracteristică distinctivă în încercarea de a suprinde complexitatea actuală a fenomenului migraţiei internaţionale este
considerarea simultană a tuturor mişcărilor de populaţie între ţările unui sistem, indiferent de formă, incluzând turismul, deplasările la
studii, contrafluxul de personal calificat/înalt calificat etc.

26
integrarea coerentă şi suprinderea interacţiunii între elemente situate la nivele diferite de
analiză rămânând mai degrabă un deziderat (Arango. 2000: 292)
Modalitatea de definire a sistemelor este şi ea un punct problematic al abordării.
Cele 5 “principii generale” pentru a ghida identificare unui sistem de migraţie
internaţională propuse de Hania Zlotnik (Zlotnik, 1992: 20) sunt destul de imprecise 23,

modul în care lucrează efectiv privilegiind, aşa cum afirmă Arango, partea stabilă a
sistemelor (ţările de destinaţie) cu efecte imediate asupra explicaţiei (Arango, 2000: 292).

Capitolul II Fenomenul migraţionist în Europa

2.1 Periodizarea migraţiei în Europa

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat
patru perioade principale de migraţie . Aceste perioade sunt marcate de evenimente
24

importante care au influenţat tendinţele migraţioniste (vezi și anexa. 1).


a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei: perioada 1950-1970
Imediat după al doilea război mondial, etnicii naţionali şi alte persoane care s-au
deplasat au început să se întoarcă în ţările de origine, generând fluxuri migratorii de masă
în Europa. În acelaşi timp, însă, reconstrucţia Europei postbelice necesita o mare cantitate
de forţă de muncă. Ca urmare, autorităţile statelor interesate, firme sau agenţii private au
început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mişcări migraţioniste în cadrul
Europei şi dinspre ţările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea şi creşterile
succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.
Competiţia cu modelul politic socialist din Europa Centrală şi de Est a stimulat
dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării,

23
Pe baza aceleiaşi abordări studiul Haniei Zlotnik propune în 1992 o “împărţire” în sisteme sensibil diferită de cea propusă de Massey
et al. în 1998. Cum sistemele sunt definite în primul rând de stabilitate, soluţiile distincte înseamnă în ultimă instanţă a, insuficientă
elaborare a criteriilor de definire.
24
Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Challenges:Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în
cadrul conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu
OCDE, Bruxelles

27
dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială şi, astfel, la evoluţia
către statele bunăstării generale din Europa de Vest.
În această perioadă, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul
construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în
ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud (Grecia, Portugalia,
Spania şi într-o mai mică măsură Italia) – ţări care s-au confruntat cu economii în
stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns, la început, nevoilor pieţei muncii din
Europa de Vest.
Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice
Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a
persoanelor între cele şase state fondatoare.
Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creştere importantă a migraţiei în interiorul
Comunităţii, datorată în mare parte numărului important de lucrători italieni care se
deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar şi după realizarea în 1968 a
cadrului legal şi instituţional pentru asigurarea acestei libertăţi, fluxurile migratorii
dinspre ţările terţe au rămas cantitativ superioare migraţiei forţei de muncă
intracomunitară, conform studiului realizat de Garson şi Loizillon.
În această perioadă, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind
circulaţia forţei de muncă între cele şase state membre şi ţări terţe – spre exemplu între
Germania şi ţări ca Italia (1955), Grecia şi Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963),
Portugalia (1964), Tunisia (1965) şi Iugoslavia (1968).
Studiile Comisiei Europene arată că, în această perioadă, formele migraţiei forţei
de muncă au variat considerabil, în concordanţă cu circumstanţele istorice.
Astfel, Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să folosească
forţa de muncă din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi
culturale ofereau şansa de a obţine forţă de muncă chiar fără a utiliza sisteme de recrutare
specifice. Dimpotrivă, ţări ca Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru
„colonială”. De aceea, au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea
lucrătorilor străini temporari, cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători
oaspeţi”, fiind nevoie de activitatea lor.
În perioada 1945-1975, dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii
străini a diminuat volumul imigraţiei ilegale. Combaterea imigraţiei ilegale a devenit o

28
problemă prioritară a politicilor multor state membre după declinul economic de la
mijlocul anilor ’70, urmat de creşterea şomajului.
Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor
’70, mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în Comunitatea Economică
Europeană, incluzând lucrătorii temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul
anilor ’80, numărul străinilor rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii ’50,
ajungând la 15 milioane. În anul 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în
Spaţiul Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populaţiei, cu mici variaţii
între ţări.
b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80
Cea de-a doua perioadă a migraţiei a fost marcată de crizele economice, datorate
creşterii preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia
mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat
natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare, migraţia forţei de
muncă s-a modificat.
Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia. Şomajul în
creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile
active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru
angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-au
stabilit cote anuale pentru forţa de muncă din străinătate.
De asemenea, guvernele au aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi
să se întoarcă în ţările de origine.
În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a condus la întoarcerea masivă
a imigranţilor în ţările de origine. Conform estimărilor Naţiunilor Unite, doar 10% dintre
lucrătorii migranţi s-au întors în ţările de origine în următorii doi ani după criza petrolului
din 1973, combinată cu criza civică din 1974-1975.
Cu toate acestea, aşa cum arătau în studiul lor Gaston şi Loizillon, migraţia forţei
de muncă a scăzut până spre sfârşitul anilor ’80. Totodată, conform datelor furnizate de
EUROSTAT, alte categorii ale migranţilor au crescut semnificativ, în special ca urmare a
reunificărilor familiale.
În plus, migraţia forţei de muncă a fost urmată tot mai mult de migraţia în alte
scopuri, în special în căutare de azil.

29
Deşi Uniunea Europeană s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei
şi Danemarcei, migraţia intracomunitară a stagnat, nu numai ca urmare a crizei
economice, dar şi a convergenţei salariilor între statele membre.
c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numărului
solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi minorităţilor etnice
A treia perioadă a migraţiei, care a început la sfârşitul anilor ’80, este
caracterizată de diversificarea statelor gazdă şi a celor de origine. Ţări de emigraţie
tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia şi Portugalia, se transformă
treptat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci
dintr-un grup de ţări mult mai diversificat. Numărul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor
a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parţial, schimbărilor politice din Europa
Centrală şi de Est şi din fosta Uniune Sovietică. De asemenea, conflictele regionale,
precum cele din fosta Iugoslavie şi nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de
solicitanţi de azil şi refugiaţi din zonele afectate.
Conform statisticilor OCDE, această perioadă se caracterizează, de asemenea,
prin predominanţa fluxurilor migratorii pentru reunificare familială şi revenirea
interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru lucrătorii calificaţi şi înalt
calificaţi, spre sfârşitul anilor ’90.
După prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul
migrator est-vest, în special circulaţia minorităţilor etnice. De la sfârşitul anilor ’80 până
la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităţilor etnice în ţările de origine a fost
semnificativă şi direcţionată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania,
dar şi Grecia şi Finlanda.
De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate
de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Ţările terţe nu beneficiază
de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la procesul de integrare europeană,
dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale Uniunii Externe, printre care şi migraţia
ilegală. Pe de altă parte, state membre ale Uniunii Europene, precum şi statele candidate
se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.
d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţiei ilegale
În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a migraţiei forţei
de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de la

30
sfârşitul anilor ’90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi
comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare care necesită forţă de muncă înalt calificată.
Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură,
construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei şi
Portugaliei).
După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie, politicile
privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor străini
temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de
muncă în ţările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania).
În anii ’90 a crescut şi ponderea femeilor în rândul migranţilor. Această tendinţă
se observă în special în Franţa, Grecia, Suedia, Marea Britanie şi Italia. Tendinţa de
„feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul
reunificărilor familiale.
Ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt doar ţări de emigraţie, ci şi de
imigraţie şi tranzit, devenind atractive pentru imigranţii din Orientul extrem. În timp ce
populaţia din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria şi Polonia)
migrează spre ţările Europei de Vest, aceleaşi ţări devin destinaţie pentru migranţii din
ţările Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migraţia ilegală a căpătat
noi dimensiuni şi a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării reţelelor de trafic
internaţional şi creşterii rolului lor în circulaţia internaţională a forţei de muncă, politicile
Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive
împotriva traficanţilor, angajatorilor sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate.
Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele
migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilorâ şi
studenţilor din Europa Centrală şi de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea
zidului Berlinului şi căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea
Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt
calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de
lucrători.
Cererea de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de
ţările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migraţiei creierelor” fiind încă foarte
apreciate. Importul de specialişti încă are loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută.

31
Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti, dinspre ţările
bogate înspre cele mai puţin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt
calificat datorită creşterii eficienţei economice în ţările dezvoltate. Totodată, capitalul şi
investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, atrăgând specialişti din ţările bogate.
Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, inclusiv
migraţia persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul
apropiat. Este de aşteptat ca unele state membre să prefere migraţia specialiştilor şi să
elaboreze reglementări şi proceduri care să o faciliteze. Însă, aşa cum remarca Marc
Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană
va trebui să identifice, în acelaşi timp, şi soluţiile pentru a limita efectele negative
produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

niversal Miºcãri de populaþii


2.2 Direcţiile de migraţie

Dacă în perioada postbelică doar câteva state (îndeosebi SUA, Canada şi


Australia) solicitau un număr mare de emigranţi spre a acoperi necesarul forţei de muncă
din zone sau domenii de activitate importante (fiind atunci şi singurele care aveau
departamente sau ministere ale imigraţiei), ulterior mai multe ţări vest-europene, ajunse
la un standard superior de dezvoltare, au recurs la importul forţei de muncă şi indigenarea
unui număr mare de străini.
În prezent, principalele state europene de destinaţie finală a migranţilor sunt,
în ordine: Germania (cu 8 milioane de migranţi indigenaţi, din care circa 4 milioane
turci); Franţa; Marea Britanie, Italia, Spania.
Se estimează că, în următorii 15 ani, principalele fluxuri migratorii se vor
canaliza pe trei mari direcţii:
- migraţia către Statele Unite ale Americii si Canada, provenind în principal din
America Latină, America Centrală si Asia;
- migraţia către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul
Mijlociu, Asia si Eurasia;

32
- fluxuri migratorii între ţările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai
puţin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa
Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia si regiunea Pacificului, fostele ţări comuniste.
Pe parcursul lărgirii Uniunii Europene, care incumbă libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar, guvernele unor state (îndeosebi al Marii Britanii) au
impus o serie de măsuri pentru limitarea numărului de imigranţi, virtuali aspiranţi la
locuri de muncă ocupate anterior de autohtoni. Măsurile respective s-au dovedit a fi însă
contraproductive pentru propriile economii. În prezent, chiar Marea Britanie unde există
temerea faţă de exodul muncitorilor din fostele state socialiste, se recunoaşte nivelul de
calificare şi eficienţă al acestora şi se solicită relaxarea criteriilor de absorbţie.
În Italia, cei trei milioane de migranţi regulari (reprezentând 5,2% din populaţia
ţării) generează 6,1% din PIB, adică 86,7 miliarde de euro. Semnificativ este faptul că în
Italia 506.000 de imigranţi şi-au achiziţionat locuinţe. Tot în Italia, în 2006, comunitatea
românească (cu 297.570 de membri) se afla pe locul trei, după cea albaneză (348.813) şi
marocană (319.537). 15% din căsătoriile care au loc în Italia sunt căsătorii mixte.
Sesizând aportul consistent în creşterea economiilor statelor comunitare, Uniunea
Europeană încearcă să impună conceptul „migraţiei circulare“, respectiv reducerea
formalităţilor pentru străinii care vor să revină în ţara în care deja au mai muncit o
perioadă de timp. De asemenea, încearcă o prevenire a fluxului migraţiei materiei cenuşii
din spaţiul comunitar în SUA (practicante ale unei politici discriminatorii în domeniul
vizelor) care, prin politicile „brain-drain“, cooptează selectiv doar intelectuali de mare
performanţă. (Prin intermediul unor instituţii specializate, în primul rând IREX - The
International Research & Exchanges Board, care în anul 2002 avea alocat un buget de 48
milioane dolari, autorităţile americane atrag permanent elite intelectuale din întreaga
lume, inclusiv din statele comunitare).
Forul european este îngrijorat de faptul că migraţia intelectuală şi, secundar,
migraţia forţei de muncă înalt calificată va adânci în timp decalajul dintre estul şi vestul
spaţiului comunitar, dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii. Ca urmare,
se impune gândirea unei strategii menite să conducă la diminuarea tendinţei menţionate,
în primul rând prin crearea unor locuri de muncă suficient de bine remunerate în ţările
furnizoare de migraţie.

33
Dacă până în prezent prin Programul de la Haga şi Planul de acţiune de la Rabat,
Comisia Europeană a vizat doar măsuri de combatere a migraţiei ilegale, în prezent este
preocupată de gestionarea, de o manieră echitabilă a întregului fenomen migraţionist,
deci şi a dinamicii sale ce se consumă în forme licite.

2.3 Preocupările Uniunii Europene privind migraţia pentru muncă

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor


statele membre în spaţiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementării liberei
circulaţii a lucrătorilor în spaţiul comunitar. După 1957, numeroasele reglementări
comunitare, convenţii internaţionale sau următoarele tratate asupra Comunităţii Europene
au contribuit la facilitarea circulaţiei persoanelor în Uniunea Europeană.
Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii
Europene şi statelor membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare
în 1999, eforturile Comunităţii Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici
comune în domeniul azilului şi migraţiei.
Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi
cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele membre
trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe
teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii
al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale.
Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul
drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă
şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de
muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii
presiunii migraţiei. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a
da un efect de propagare rezultatelor.
Însă, statele membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situaţii foarte diferite
în ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei
economice faţă de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferită faţă de tendinţele
manifestate de migraţie în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune
privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios . 25

34
Stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului migraţiei şi
armonizarea politicilor privind migraţia ale statelor membre reprezintă una dintre cele
mai importante provocări ale migraţiei în Uniunea Europeană. Rezolvarea acestei
probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile şi societăţile statelor
membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranţi, ca urmare în special a
îmbătrânirii populaţiei.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea
Europeană urmărea să definească o politică privind migraţia. Dacă directive privind unele
aspecte ale migraţiei legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenţilor pe termen
lung, admisia studenţilor şi cercetătorilor) puteau fi adoptate, nu a fost încă posibilă
elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migraţia economică, deşi, conform
Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invită
Comisia Europeană „să prezinte un plan de politici privind migraţia legală, inclusiv
proceduri de admisie capabile să răspundă prompt cererii fluctuante de lucrători migranţi
pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”.
Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o
abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmărea stimularea
de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene
pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui
adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi rezidenţă pentru cetăţenii
statelor terţe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate
instituţiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se şi pe participarea la discuţii
a societăţii civile şi a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul că migraţia economică contribuie deja direct la
dezvoltarea economică şi socială a Uniunii Europene, se aşteaptă ca acest fenomen să
sporească şi să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieţei muncii
europene, având în vedere declinul demografic şi îmbătrânirea forţei de muncă din UE.

25
Evoluţia fenomenului migraţiei în Europa, Carmen Tudorache, www.ectap.ro

35
Urmând tendinţele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 şi 2030 în
privinţa vârstei populaţiei active din Uniunea Europeană va determina o scădere a
numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane.
Astfel de evoluţii vor avea un impact semnificativ asupra creşterii economice
generale a statelor membre, asupra funcţionării pieţei interne şi competitivităţii
întreprinderilor europene.
În acest sens, migraţia economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului,
sporirea competitivităţii şi îndeplinirea obiectivelor economice şi de ocupare a forţei de
muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în
considerare şi faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în
atragerea de imigranţi pentru a-şi acoperi nevoile economice.
Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migraţie pentru
muncă a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur şi un set de drepturi
garantate pentru sprijinirea integrării imigranţilor admişi.
Mai mult, nevoia pentru o iniţiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este
evidenţiată de faptul că, în absenţa acesteia, fluxurile migraţioniste sunt cel mai des
tentate să evite regulile şi legislaţia naţională. În consecinţă, în lipsa unor criterii comune
pentru admisia migranţilor, numărul cetăţenilor din state terţe care intră ilegal în Uniune
şi fără garanţia unui loc de muncă va spori.
Cartea Verde nu susţine, însă, în niciun fel, ideea ca UE să-şi deschidă porţile spre
o migraţie economică nerestricţionată. Statele membre continuă să rămână responsabile
pentru stabilirea numărului cetăţenilor statelor terţe, care, odată admişi, caută un loc de
muncă în UE.
Trebuie subliniat că, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de
admisie pentru migraţia economică a cetăţenilor din state terţe, fără a afecta libera
circulaţie a cetăţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publică asupra Cărţii Verzi, în cadrul
căreia au fost abordate următoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale
care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrătorii migranţi, admiterea
cetăţenilor statelor terţe şi măsurile complementare precum integrarea migranţilor,
problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe. Recomandările şi
propunerile primite au fost luate în considerare pentru stabilirea unui plan politic de

36
acţiune în domeniul migraţiei legale. S-a stabilit un calendar al acţiunilor şi iniţiativelor
legislative pentru perioada 2006- 2009 (COM(2005) 669), care vor fi urmărite de
Comisia Europeană în scopul „definirii unei politici comunitare coerente privind migraţia
legală”. Totuşi, acesta poate fi considerat doar un prim pas şovăielnic atâta vreme cât
Comisia îşi propune pentru această perioadă doar elaborarea unor proiecte de directive
referitoare la admisia diverselor categorii de migranţi economici sau măsuri de
consolidare a unor structuri sau iniţiative existente deja.
Sunt necesare etape suplimentare pentru armonizarea politicilor naţionale şi
pentru conturarea unei politici comunitare în domeniu.
În prezent, statele membre discută „Strategia 2007-2010 privind programele de
cooperare cu statele terţe în domeniul migraţiei si azilului”, document ce analizează
fenomenul migraţiei si azilului la nivel global si tangenţele acestuia asupra Uniunii
Europene (ex. în anul 2005, 75% din totalul migranţilor trăiau în 28 de state, din care
21% sunt state membre UE) şi, de asemenea, stabileşte măsurile specifice de admisie /
prevenire si control a fluxurilor migratorii astfel încât procesul să fie în beneficiul ţărilor
europene (fondurile alocate pentru implementarea acestor măsuri atât în statele terţe cât
si în ţările gazdă, în perioada 2007-2010, sunt estimate la valoarea totală de 205
milioane Euro).

PERSPECTIVE PENTRU EUROPA


2000 – 2050

MILIOANE DE LOCUITORI
1950 2000 2050
EUROPA 544 726 628
(în procente din populaţia lumii) 21,6% 12,0% 7,0%
AFRICA 221 784 1.766
AMERICA 339 829 1.202
ASIA 1.402 3.683 5.268
OCEANIA 13 30 46
TOTAL POPULAŢIA LUMII 2.519 6.052 8.909

2.4 Efectele liberei circulaţii în cadrul Uniunii Europene

37
În Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă a stimulat politici care au condus
nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării, dar şi la ameliorarea şi modernizarea
sistemelor de securitate socială existente şi crearea unui sistem comunitar care să asigure
protecţia socială a lucrătorilor migranţi.
Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect
fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această
libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi
căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.
Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte
crearea unei pieţe comune a forţei de muncă şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii
Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu.
Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la
egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la
integrare socială, economică şi culturală a lucrătorului migrant şi a familiei acestuia în
ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucrătorilor este completat şi susţinut de un
sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere
reciprocă a diplomelor.
O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor lucrătorilor de a găsi un
loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel corespunzător al
aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. În
cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop principal deschiderea pieţei
europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE, contribuind astfel la obiectivul
general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa internă a mărfurilor, serviciilor
şi capitalului.
Migraţia este o realitate a societăţii contemporane, cu implicaţii economice,
sociale şi politice. Susţinând această idee, Anna Diamantopoulou evidenţia faptul că, pe 26

26
Anna Diamantopoulou, ex comisar european pentru ocupare şi afaceri sociale, discurs în cadrul conferinţei comune a Comisiei
Europene şi OCDE cu tema “Aspectele economice ale migraţiei”,
Bruxelles, 2003

38
de o parte, în Uniunea Europeană unele State Membre se tem că ar putea fi depăşite de
acest fenomen, iar, pe de altă parte, există critici care califică Uniunea Europeană ca
„fortăreaţa Europei”.
La nivelul Uniunii Europene, migraţia legală constituie un factor de favorizare a
creşterii economice, în condiţiile în care este gestionată eficient şi canalizată spre
sectoarele deficitare. De aceea, Marc Verwilghen argumenta că este nevoie de o 27

campanie de conştientizare a publicului asupra aspectelor pozitive ale migraţiei, în


condiţiile în care aceasta este percepută în prezent, preponderent, cu conotaţie negativă.
Totodată, este necesară o mai mare coordonare între politicile privind dezvoltarea
şi eforturile întreprinse pentru gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei, cu atât mai
mult cu cât îmbătrânirea populaţiei va avea consecinţe importante asupra pieţei muncii,
sistemelor de pensii şi de sănătate, influenţând tot mai mult modul în care este percepută
migraţia.
Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii Uniunii Europene, nu
reprezintă o problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă
deosebită eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea, politica Uniunii Europene se
concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale a imigranţilor care
locuiesc legal în Statele Membre.
Primul Raport anual al Comisiei Europene privind migraţia şi integrarea
imigranţilor la nivelul Uniunii Europene, prezentat în 2004, arăta că au crescut
preocupările autorităţilor din Statele Membre atât pentru drepturile civice şi politice ale
imigranţilor, cât şi pentru recunoaşterea şi echivalarea diplomelor şi calificărilor
imigranţilor, îmbunătăţirea situaţiei locative a acestora, precum şi pentru combaterea
oricăror forme de discriminare şi rasism, fenomene care îi afectează cu predilecţie.
În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie într-un Stat Membru, deşi s-au
înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de făcut cu privire la
egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului stat.
De asemenea, aplicarea legislaţiei în domeniu generează numeroase dificultăţi.

27
Marc Verwilghen, ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia
de cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global, Bruxelles, 2004

39
Mai mult, în raportul Comisiei Europene din 2004 se arată că nu există suficientă
flexibilitate administrativă în ceea ce priveşte situaţia specială a migranţilor, iar nivelul
de cooperare în acest domeniu dintre Statele Membre este uneori insuficient.
La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici
comune privind anumite aspecte ale migraţiei.
În practică, migraţia este reglementată prin acte normative naţionale, care sunt
actualizate corespunzător nevoilor economice ale statelor primitoare. Ţările de origine
intervin, de asemenea, în procesul de migraţie economică, deşi deseori numai ca reacţie la
reglementările din ţările de destinaţie, cu obiectivul de a evita, spre exemplu, un flux
excesiv sau prea selectiv al lucrătorilor.
La nivel comunitar, se încearcă gestionarea factorilor care stau la baza
28.
fenomenului emigrării: sărăcia, şomajul şi subdezvoltarea, dar şi persecuţiile
În prezent, piaţa forţei de muncă din Uniune este destul de permisivă pentru
persoanele calificate sau care doresc să desfăşoare activităţi neatractive pentru cetăţenii
UE. Se acordă o mai mare atenţie utilizării „lucrătorilor oaspeţi”.
Angajarea oricărui lucrător din statele terţe se poate realiza într-o manieră care să
determine evoluţii economice şi sociale pozitive în ţările de origine ale imigranţilor.
Aceştia sunt încurajaţi să se întoarcă în ţările de origine cu un bagaj de cunoştinţe extins,
dar şi cu un anumit capital financiar, pentru a sprijini îmbunătăţirea nivelului de trai, nu
numai local, ci şi regional 29
.

Migraţia este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel


comunitar. Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi
negative, pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii
migranţi.
Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a
metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea,
în Uniunea Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de
gândire european.

28
Anna Diamantopoulou, op. cit.
29
Anna Diamantopoulou, op. cit.

În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului de
origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele 30.

40
Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea
forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi
factori de creştere economică: transferul veniturilor migranţilor şi calificările
îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc.
Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce
duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.
După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru
muncă sunt egale în ambele ţări (Gosh, 1996). De aceea, migraţia este un proces pozitiv
pentru ambele părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi.
După Michael Piore 31
motivul pentru cererea susţinută de forţă de muncă străină
este

fragmentarea profundă a pieţei muncii. Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă


toate în acelaşi mod.
În fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după
cum sunt şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente
intermediare cu variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie.
Dezvoltarea economică diferită generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de
forţă de muncă cu trăsături structurale speciale. În consecinţă, în fiecare ţară, chiar şi în
cele mai dezvoltate, există segmente ale pieţei de muncă unde angajarea de muncitori
32.
autohtoni este în declin În Statele Membre ale Uniunii Europene, muncitorul autohton
respinge, în foarte multe cazuri, oferte de muncă neatractive, chiar şi în condiţiile unui
nivel ridicat al şomajului. Lucrătorii străini, acceptând locurile de muncă prost plătite şi
fără prestigiu, devin „salvatori” ai sistemului şi factori ai stabilizării economice.
În practică, însă, după cum am menţionat, migraţia forţei de muncă are atât efecte

30
Stanislawa Golinowska: “Economic Migration. Free Movement of Labour Force and Regulations”,Poland, 2002
31
Michael J. Piore: “Birds of Passage: Migrants Labour and Indutrial Societies”, Londra, 1979
32
Stanislawa Golinowska: “Economic Migration. Free Movement of Labour Force and Regulations”,Poland, 2002

pozitive, cât şi negative, de natură economică, socială sau culturală, pentru toţi cei
implicaţi.
Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă străină este benefic pentru
susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie

41
din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de
muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate.
De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi
aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse
activităţi economice. De multe ori, Statele Membre facilitează accesul pe pieţele
naţionale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influenţe pozitive
asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor din anumite activităţi economice şi
asupra creşterii economice în general.
Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe
piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB
şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.
Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la
diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită
competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social.
De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de
familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane şi materiale suplimentare,
precum şi soluţionarea tuturor tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca
urmare a diferenţelor culturale.
Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a
veniturilor şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de
origine.
Nigel Harris consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un
33

impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea know-
how-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului
migraţiei va determina şi creşterea remisiilor. Implicaţiile deosebit de favorabile ale

33
Nigel Harris, University College of Lonodon, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia de cauzalitate între
procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles, 2004

acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush , remisiile 34

constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala
lor destinaţie.

42
Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită veniturilor
obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat Membru.
Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de
impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat.
Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi
un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor
presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi
găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit
o ofertă convenabilă.
În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de şomaj şi asupra
sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea, lucrătorul migrant care
revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită în străinătate, sporindu-
şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind şi în
acest fel la reducerea şomajului.
Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al
forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinătate vor facilita angajarea
lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine.
Migraţia determină apariţia, mai ales în statele care constituie principale destinaţii
ale fluxurilor migratorii, unor comunităţi ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică
din perspectiva facilitării schimburilor economice şi culturale, a susţinerii intereselor
naţionale încadrul comunitar şi a promovării, într-o anumită măsură, a identităţii
naţionale.
Efectele negative ale migraţiei pentru statele de origine sunt determinate de
pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale,
respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi.

34
Uri Dadush, director, Banca Mondială, alocuţiune în cadrul dezbaterii internaţionale cu tema “Relaţia de cauzalitate între procesul
migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles, 2004

Pentru lucrătorii migranţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi


găsi un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând
un salariu mai mare decât în ţara de origine.
În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68
privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, avantajele sociale şi fiscale

43
acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt similare cu cele acordate cetăţenilor
proprii. De asemenea, de aceleaşi avantaje sociale beneficiază şi familia lucrătorului.
Noţiunea de avantaj social, în înţelesul din Regulamentul nr. 1612/68, se
deosebeşte de cea de prestaţie socială prevăzută de Regulamentul nr. 1408/71 referitor la
coordonarea sistemelor de securitate socială.
În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se
interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu,
reţinut la sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are
reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat.
O persoană care lucrează în străinătate intră în contactul cu practicile şi uzanţele
existente în statul de destinaţie referitoare la desfăşurarea activităţii sau cu un alt tip de
cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de
formare profesională, ca şi cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele
acumulate în străinătate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.
Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de
civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi
experienţe, cunoştinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării
individuale ulterioare.
Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face
incertă evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii imigranţi sunt
de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate pe care
urmează să o desfăşoare în străinătate raportat la studiile, calificările şi aptitudinile
dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un impact negativ
asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare pentru practicarea
profesiei respective la întoarcerea în ţară.
Din această perspectivă, emigrarea personalului calificat şi înalt calificat
constituie o pierdere şi pentru statul de origine, acesta nemaiputând beneficia de
rezultatul investiţiilor în formarea resurselor umane.
În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite în
Statele Membre se datorează posibilităţii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare
prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau
în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu

44
scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din
anturajul individului nu cunosc acest lucru.
Însă, la întoarcerea în ţară, în lipsa unor acorduri bilaterale în domeniul securităţii
sociale, lucrătorul migrant din state necomunitare se poate afla în situaţia de a nu putea
beneficia de anumite prestaţii de securitate socială sau de a nu putea valorifica vechimea
în muncă dobândită în străinătate.
Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu
privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate.
De asemenea, emigranţii pot să nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile
de viaţă şi de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale
traficului de fiinţe umane.
Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor
lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp,
în vederea desfăşurării de activităţi lucrative în străinătate, poate avea efecte negative
asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei.
La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema
“migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite
perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele
de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au
probleme de adaptare mai mici în ţara de destinaţie, cunoscând limbi străine sau având
abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit să înveţe mai repede.
Pentru ţările de origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea
dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în
anumite sectoare.
Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea
specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din
ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către
specialiştii migranţi.
Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special
pentru ţările de destinaţie. În discuţia despre “migraţia creierelor” au fost aduse, însă, şi
argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor de destinaţie. Pe termen lung, poate fi
observată neglijarea propriilor sisteme educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi

45
suplinită cu uşurinţă din străinătate, structura care furnizează calificări autohtone devine
necorespunzătoare şi începe să se înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad,
fapt care are un impact negativ asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi
tehnologii.
În orice caz, beneficiile directe ale “migraţiei creierelor” sunt foarte apreciate.
Importul de specialişti are încă loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută. Educaţia
secundară şi educaţia superioară, însoţite de o eficienţă economică ridicată a ţărilor
bogate, fac, însă, ca slujbele bune să fie mai puţine, chiar şi pentru o persoană calificată.
Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să emigreze şi vor emigra din ce în ce mai
mult către ţările mai sărace, pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor şi
aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, cu atât
aceste persoane vor emigra din ţările bogate.
Integrarea economică intra-regională poate reduce efectele negative ale “migraţiei
creierelor”, în special datorită faptului că investiţiile străine intra-regionale sporite
determină crearea unor reţele şi formarea unor canale ale lucrătorilor înalt calificaţi, în
ambele sensuri.
În procesul de atragere a forţei de muncă înalt calificate din statele terţe, Uniunea
Europeană va trebui să identifice şi pârghiile prin care să limiteze efectele negative
produse de “exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.

Capitolul III România

3.1 .... România - ţară de origine a migranţilor


În sensul cel mai strict, migranţii pentru muncă sunt „străini admişi de către statul
de destinaţie în scopul specific de a exercita o activitate lucrativă remunerată pe teritoriul
statului respectiv. Durata de şedere este în mod obişnuit restricţionată la durata angajării
pe care (străinii) o deţin.” 35

Definiţia anterioară are în vedere numai migraţia realizată pe canale legale, şi ne


ajută în înţelegerea migraţiei pentru muncă în primul rând ca deplasare al cărei scop este

46
prestarea unei activităţi remunerate pe teritoriul unui stat diferit de cel de origine. De aici
derivă însă şi principala problemă în clasificarea unei deplasări ca aparţinând migraţiei
pentru muncă (în spaţiul de origine, în momentul plecării). Atâta vreme cât spaţiul
internaţional este jalonat cu restricţii, mulţi dintre cei care circulă nu se supun rigorilor
legate de admisia legală pe teritoriul statului de destinaţie (situaţia recrutării). Intrarea în
spaţiul de destinaţie poate fi exclusiv clandestină sau poate folosi alte canale de intrare
legală. Consecinţa este că deplasările de acest tip nu pot fi clasificate ca migraţie pentru
muncă decât post factum, după ce evenimentul de migraţie s-a realizat.
Analizele care au vizat segmentul migraţiei pentru muncă au pus în evidenţă că, în
cazul României, ambele modalităţi şi, în mod particular, cea de-a doua au fost intens
utilizate . Prin urmare, deşi este vorba de o veritabilă migraţie pentru muncă, modalitatea
36

de ieşire din ţară/intrare în spaţiul de destinaţie şi scopul declarat al plecării (elementele


în funcţie de care poate fi clasificată o deplasare ca migraţie pentru muncă) sunt cu totul
altele (sau lipsesc în cazurile clandestine).
Plecarea la muncă în străinătate a fost o noutate, o inovaţie, în contextul românesc
postdecembrist. Și a urmat cursul oricărei inovaţii sociale, cu o perioadă de decolare,
urmată de un maxim de contagiune socială.
Direcţia de migraţie dominantă a românilor s-a modificat în timp. După 1989,
odată cu liberalizarea circulaţiei persoanelor, treptat apoi în valuri succesive, şi cetăţenii
români au început să migreze în Occident.

35
Migration Information source, http:/www.migrationinformation.org/Glossary
36
Dumitru Sandu (coord.) „Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990-2006, FSD, Bucureşti

Drumurile românilor pentru căutarea de lucru în lume (în Europa în special) merg
spre concentrarea către un număr redus de ţări, dar nu liniar, ci după o etapă de extindere
a căutărilor:
La începutul anilor 90, Israelul și Turcia au fost principalele centre de atracţie
pentru lucru. Italia, Germania și Ungaria au fost destinaţiile de rang secund. Aproape o
cincime din totalul plecărilor pentru lucru în perioada 1990-1995 au fost spre Israel.

47
Ulterior, în etapa 1996-2001, Italia devine lider de atracţie a românilor care vor să
lucreze în străinătate. Israelul trece pe locul al doilea în ordinea preferinţelor în perioada
respectivă.
În perioada a treia, care începe cu 2002, ierarhia se schimbă iarăşi. Atracţia
maximă este spre Italia și Spania . 37

Plecările spre Italia, în perioada respectivă, deţin o pondere de 50%. Spre Spania,
ponderea plecărilor este de 25%.
După ce au testat viaţa şi condiţiile de lucru la multiple destinaţii, românii s-au
decis în special pentru două ţări de limbă latină, Italia şi Spania. Cât a contat în această
decizie tipul de cerere de forţă de muncă, facilitatea de trecere de la română la limba ţării
de destinaţie şi cât legislaţia şi toleranţa locului de sosire, rămâne de stabilit.
Schimbările între etape nu sunt numai de câmp de migraţie. Se modifică şi
volumul plecărilor.
În perioada pre-Schengen se dublează intensitatea fenomenului comparativ cu
etapa 1990-1995, iar în perioada de după 2001, comparativ cu cea anterioară are loc o
triplare a intensităţii fenomenului de migraţie pentru lucru în străinătate.
Plecările pentru lucru în străinătate sunt puternic regionalizate. În perioada pre-
Schengen, 1996-2001, emigrările temporare în străinătate au fost de intensităţi relativ
egale, din Moldova, Muntenia şi din Transilvania. Ulterior, odată cu liberalizarea
accesului în spaţiul Schengen, după 2001, se produce o puternică diferenţiere regională a
emigrării temporare.
Moldova devine de departe cel mai important exportator de lucrători în
străinătate, urmată de Muntenia şi Transilvania, cu parametrii apropiaţi de intensitate a

37
www.euractiv.ro

emigrării temporare. Vestul şi sud-vestul ţării, prin Crişana-Maramureş, Banat și Oltenia,


se află pe locul trei sub aspectul intensităţii emigrării temporare în străinătate. Dobrogea
şi Bucureşti înregistrează, indiferent de etapă, cea mai redusă emigrare temporară în afara
ţării.

48
Regionalizarea emigrării temporare este marcată nu numai prin diferenţierile de
intensitate a fenomenului ci şi prin structurarea clară a unui sistem de fluxuri care au
origini şi destinaţii specifice. În perioada 1990-2001:
• Moldova era orientată, ca emigrare temporară, în special spre Italia şi Israel;
• Dobrogea avea o orientare parţial similară cu cea a Moldovei, cu emigrare
puternică spre Italia
dar, în mod specific, şi spre Germania;
• Transilvania era covârşitor marcată de drumul migraţiei spre Ungaria;
• Muntenii se orientau mai ales în direcţia Turcia;
• Oltenia era, surprinzător, dominată de fluxul spre Canada;
• pentru bucureşteni, Grecia pare să fi fost cea mai atractivă destinaţie.
După 2001, gradul de regionalizare a emigrării temporare se reduce considerabil.
Pentru şapte din cele opt regiuni istorice ale ţării, Italia devine principala destinaţie.
Excepţia este dată de Muntenia, cu orientare încă predominantă spre Spania. Israelul
practic dispare ca destinaţie specifică pentru emigranţii din Moldova şi din Crişana-
Maramureş, aşa cum fusese în perioada anterioară.
Câteva fluxuri specifice de rang secund se menţin şi după 2001. Este cazul
orientării transilvănenilor spre Ungaria şi al dobrogenilor spre Germania.
Spania nu era destinaţie de rang secund pentru nici unul dintre fluxurile regionale
în anii 1990-2001. În etapa de după 2001, ea se impune în acest sens ca destinaţie pentru
plecările din Moldova, Oltenia şi Crişana-Maramureş.
Analizele la nivel de regiune permit o observaţie mai fină asupra dinamicii
fluxurilor de emigrare temporară pentru lucru în străinătate:
• emigrarea temporară din Moldova a fost mult mai concentrată decât cea din
Oltenia încă din anii 1990-1995. În primul caz, peste 60% din totalul plecărilor din
perioada respectivă se făceau către Italia, iar în cel de-al doilea numai 20% erau orientate
către o singură ţară, respectiv către Spania.
• există o puternică inerţie şi contagiune a fenomenului la nivel microregional.
Fluxul care era cel mai important la început devine şi mai important în timp. Migraţia
spre Italia trece de la 63% în prima perioadă la 85% în ultima perioadă, cea de după
2001. Similar, fluxul către Spania care era dominant din Oltenia trece de la o pondere de
20% în prima perioadă la 86% în perioada actuală, de după 2001.

49
• în procesul de concentrare a fluxurilor către destinaţii privilegiate, anumite ţări
dispar ca ţintă pentru emigrarea temporară. Turcia, Libia și Iugoslavia/Serbia, spre
exemplu, încetează să mai fie destinaţii pentru cei care caută de lucru. O soartă similară o
au Franţa, Israel şi Elveţia pentru emigranţii din Moldova.
Din 1989 până în prezent peste două milioane şi jumătate de români au migrat
(definitiv sau în aşa-numita migraţie circulară) în diverse state occidentale. Semnificativ
este că 75% din aceştia au vârste între 20-49 de ani, deci reprezintă forţă de muncă activă.
Deja în Spania există comunităţi puternice de români indigenaţi care participă, cu
drepturi similare autohtonilor, la viaţa politico-administrativă a statului de reşedinţă.
Din ultimele statistici rezultă că 10% din familiile româneşti au pe cineva plecat
la muncă în exterior care trimite bani pentru întreţinerea celorlalţi membri. În 2006,
românii plecaţi în exterior au adus în ţară 5,3 miliarde de euro. (5,7% din PIB), în creştere
cu 1,5 miliarde faţă de 2005. O estimare recentă a Băncii Mondiale susţine că în 2007
românii plecaţi la muncă în exterior trimit în ţară 6,8 milioane dolari, România ocupând
locul 10 din acest punct de vedere. La nivel naţional, circa 10% din volumul fiecărui tip
de investiţie în ultimii cinci ani s-a realizat cu ajutorul banilor trimişi din exterior de
migranţii români.

3.2 Situaţia imigrării în România

În contextul internaţional actual, România - ţară sud-est europeană, situată la


confluenţa drumurilor care leagă estul de vestul continentului si sudul asiatic de nordul şi
vestul european - este inclusă pe “Ruta Balcanică” a migraţiei ilegale, fapt ce poate
afecta, în condiţiile unei gestionări ineficiente, toate domeniile vitale ale societăţii,
inclusiv siguranţa statului si a propriilor cetăţeni.
Această poziţionare geografică, precum şi faptul că ţara noastră a aderat, la 01
Ianuarie 2007, la Uniunea Europeană, constituie unul din motivele de bază pentru care
România se va transforma, în viitorul apropiat, dintr-o ţară preponderent de tranzit într-
una de destinaţie pentru migranţii economici din Estul continentului si Sudul asiatic.
Analizând situaţia fenomenului migraţiei la nivelul României, după anul 1990,
putem afirma că, încă din acest an, fluxurile de imigraţie au (re)început să privească ţara
noastră ca o posibilă ţară de destinaţie.

50
Dacă în 1991, numărul imigranţilor a fost de 1.602 persoane, ulterior tendinţa a
fost de creştere, cu unele fluctuaţii de la un an la altul. În perioada 1991-2002, cel mai
mare număr de imigranţi a fost înregistrat în anul 1998 (11.907 persoane, cu 80,4% mai
mult decât în anul anterior si de 7,4 ori peste valoarea anului 1991). În perioada 1999-
2001, imigraţia s-a stabilizat în jurul unei cote anuale de 10.000-11.000 persoane; în anul
2002, s-a constatat o nouă reducere a numărului de imigranţi (cu -36,4% comparativ cu
anul anterior), până la 6.582 persoane, care însă s-a menţinut la cote net superioare anului
în care a debutat înregistrarea statistică a acestui fenomen (de 4,1 ori mai mare). Dacă ar
fi să realizăm o estimare a fenomenului migraţiei pentru perioada 2007 – 2010, ţinând
cont de tendinţa de crestere a numărului imigranţilor legali din ultimii ani, s-ar putea
aprecia că numărul anual al acestora va creste la circa 15.000-18.000 persoane.
Această cifră nu este de natură a îngrijora, în prezent, autorităţile statului român,
insă trebuie să fie luată în considerare în sensul creării unui sistem complex de gestionare
a imigraţiei, care să facă faţă unei eventuale „situaţii de criză” în domeniu (unii analisti
au estimat că rolul de zonă tampon în faţa fluxurilor de persoane care vor să intre pe
teritoriul Uniunii Europene – ca urmare a gestionării a peste 2.000 km. de frontiera
externă UE - ar putea genera un aflux de imigranţi în România de ordinul a 25.000 –
60.000 persoane).

3.3 România - ţară de tranzit şi spaţiu tampon pentru migranţi

Marile transformări ale lumii contemporane şi deschiderile spre noi sfere de in-
terese şi influenţe au condus la crearea a multiple zone şi chiar regiuni de instabilitate pe
întreg mapamondul, cu implicaţii deosebite în ceea ce priveşte realizarea securităţii în
plan local, regional şi chiar mondial. Principalele surse de instabilitate decurg din difi-
cultăţile economico-sociale şi politice ale statelor în curs de dezvoltare şi în mod special a
celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului mi-
graţiei din zonele cu probleme către ţările dezvoltate şi nu de puţine ori îmbracă forma
migraţiei ilegale. Pe lângă aspectul menţionat mai există şi altele – perpetuarea unor
tensiuni şi conflicte de ordin etnic, rasial sau religios – care, la fel ca şi primul, sunt ge-
neratoare de migraţie.

51
Astfel, în contextul fenomenului de globalizare, reconstruirea unităţilor de
civilizaţie şi a valorilor democratice din spaţiul european căpătată noi valenţe, fapt care a
determinat orientarea României spre Uniunea Europeană şi spre NATO. Integrarea ţării
noastre în cele două organisme internaţionale a fost condiţionată de îndeplinirea unor
cerinţe. Spre exemplu, Actul unic european preconiza suprimarea completă a funcţionării
frontierelor din interiorul spaţiului comunitar. Astfel, el prevedea “să dispară formalităţile
şi controalele la frontieră, s-ar putea spune chiar că el prevedea ca frontierele să dispară
(dacă nu formal, cel puţin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării
interguvernamentale în materie de poliţie în lupta contra terorismului, stupefiantelor şi
traficului de arme, Comisia prevedea armonizarea legislaţiilor naţionale, mai ales pentru
introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă
împotriva imigrării clandestine etc” . De aici rezultă faptul că printre cerinţele de bază se
38

enumără şi realizarea securizării frontierelor de stat ale României.


Poziţia geografică a României la frontiera externă a Uniunii Europene şi pe cele
două axe principale ale migraţiei mondiale (est-vest şi sud-nord), permeabilitatea fronti-
erelor faţă de trecerile ilegale, criza economică prelungită, dezvoltarea economiei subte-
rane lipsa unei protecţii sociale adecvate şi amplificarea corupţiei reprezintă principalele
coordonate pe care s-a grefat fenomenul migraţiei ilegale la noi în ţară şi nu de puţine ori
în conexiune cu celelalte componente ale criminalităţii transfrontaliere.
De altfel, în ultimul deceniu al mileniului II, România a înregistrat o creştere de
peste trei ori a traficului de persoane şi mijloace de transport la frontiera de stat şi de
peste 60 de ori a numărului de treceri ilegale peste graniţă, fapt ce denotă că migraţia
ilegală a îmbrăcat caracteristicile unui adevărat fenomen.(anexa 2)
Dacă iniţial deplasările ilegale de persoane aveau ca motivaţie dorinţa oamenilor
aflaţi în zone de conflict sau în ţări sărace de a ajunge în Occident, departe de războaie şi

38
Prof. Charles Ricq, Les Cantons Frontaliers et l'Intégration Européenne, Actul Unic European – 1992, Simpozionul din 28.10 1998,
p.17.

unde nivelul de trai este mai ridicat, ulterior scopurile au început să se interfereze cu
obiective ale crimei organizate. Treptat, migraţia ilegală a devenit o afacere profitabilă
pentru exponenţii lumii interlope internaţionale, care dincolo de câştigurile materiale
imediate urmăresc şi crearea unor reţele de executanţi ai infracţiunilor tradiţionale ce

52
aparţin acestei lumi (traficul de stupefiante, prostituţia, contrabanda, furturile
internaţionale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) şi ex-
ploatarea în propriul interes a acestui fenomen.(anexa 4)
Din cele 92 de state declarate oficial „ţări sursă” în migrarea populaţiei,
România s-a confruntat cu migranţi ilegali din Afganistan, Albania, Algeria, Angola,
Armenia, China, Bangladesh, Burundi, Congo, Egipt, Etiopia, Iordania, Irak, Iran, India,
Liban, Nigeria, Pakistan, Rwanda, Sierra-Leone, Siria, Somalia, Sri-Lanka, Sudan şi
Turcia, cărora li s-au alăturat cetăţeni aparţinând R. Moldova, din state ale CSI şi din alte
ţări care nu sunt incluse în această listă. (anexa 3)
Pentru majoritatea migranţilor, România reprezintă doar o ţară de tranzit în
drumul către Occident, dar o parte dintre aceştia îşi manifestă intenţia de a rămâne
definitiv pe acest teritoriu.
Aspectele prezentate au determinat autorităţile române să identifice şi să pună în
aplicare cele mai bune modalităţi şi metode de stopare a fenomenului migraţiei ilegale şi
de facilitare a returnării migranţilor ilegali în ţările de origine, dacă nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de legislaţia internă pentru acordarea statutului de refugiat în
România.
Acordurile încheiate de statul nostru cu alte state în materie de emigranţi ilegali
a condus la schimbarea raportului de origine a migraţiei ilegale. Astfel numărul resorti-
sanţilor autohtoni care încearcă să părăsească România se diminuează continuu în vreme
ce cifra migraţilor de pe continentele Africa şi Asia, precum şi a celor aparţinând R.
Moldova sau spaţiului C.S.I. ori ai altor state, să fie în continuă creştere.
Problema controlului fluxurilor migratorii constituie o prioritate în abordarea
politicii de securitate pentru ţările membre ale Uniunii Europene.
În acest context, fenomenul migraţiei ilegale, internaţional chiar prin esenţa sa,
solicită acordarea unei atenţii susţinute şi concentrate din partea tuturor administraţiilor şi
îndeosebi a structurilor organizatorico-funcţionale cu atribuţii în domeniu.
Monitorizarea şi analizarea permanentă a modului de manifestare a fenomenului
precum şi buna cooperare între instituţiile cu responsabilităţi pe linia migraţiei ilegale din
ţările membre UE au determinat identificarea unor noi canale de imigraţie clandestină.
Reţelele care se ocupă de imigrarea clandestină sunt în general foarte bine
structurate şi au un caracter internaţional. Acest tip de activitate criminală este, în mod

53
incontestabil, una din cele mai profitabile dacă se are în vedere raportul disproporţional
între riscurile asumate şi câştigurile obţinute. În momentul de faţă, ea este controlată de
veritabile organizaţii de tip mafiot care, pentru sporirea profiturilor, au în vedere
combinarea acestui gen de infracţiune cu cele circumscrise domeniilor muncii „la negru”,
prostituţiei, traficului de droguri, spălării banilor şi chiar a terorismului internaţional.

3.2.2 Consecinţe negative ale migraţiei ilegale pentru România:

– influenţarea negativă a pieţei forţei de muncă cu preponderenţă în domeniul


comerţului şi serviciilor, prin practicarea unor activităţi ilicite, de regulă, la
firmele unor conaţionali, dar şi a ,,muncii la negru’’, situaţie ce devine critică, în
condiţiile ratei şomajului;
– situaţia critică a migranţilor face ca aceştia să fie recrutaţi cu uşurinţă de
structurile crimei organizate şi implicaţi în trafic de droguri, arme, muniţii,
autoturisme furate sau de persoane;
– prin acest gen de consecinţe, migraţia reprezintă un import benevol de
criminalitate;
– suportarea de către statul român a unor cheltuieli împovărătoare pentru returnarea
migranţilor ilegali în ţările de origine - pe lângă cele ce din de cazare, întreţinere
şi asistenţă solicitanţilor de azil şi a străinilor care au dobândit statutul de refugiat;
– prezenţa şi consolidarea de „comunităţi” de migranţi pe teritoriul naţional care,
prin caracterul eterogen (din punct de vedere etnic, religios, educaţional) fac
dificile relaţiile cu localnicii, riscând să degenereze în surse de conflict, atât între
grupurile de străini, cât şi între aceştia şi cetăţenii autohtoni;
– tendinţa a numeroşi migranţi de a încerca să suplinească lipsa mijloacelor de
întreţinere procurându-le prin săvârşirea de infracţiuni - de multe ori cu
implicarea unor elemente autohtone.
Imigraţia ilegală reprezintă o sursă de pericole pentru siguranţa statului, prin
efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societăţii româneşti: demografic,
piaţa locurilor de muncă, întărirea economiei subterane, proliferarea criminalităţii.

54
Această categorie de persoane prezintă riscul de a deveni un pericol pentru ordinea
publică, starea lor precară predispunându-i la comiterea de fapte infracţionale.
Încercarea de folosire a teritoriului României ca spaţiu de manevră pentru
migraţia ilegală - provoacă nu numai efecte negative în planul climatului social, al ordinii
publice şi asupra situaţiei economice, dar şi serioase repercusiuni negative pentru
interesele României, prin îngreunarea demersurilor oficiale făcute în vederea facilitării
călătoriilor cetăţenilor români în spaţiul comunitar (şi nu numai).
Ţările Uniunii Europene, au iniţiat programul intitulat „Acţiunea Comună”, la a
cărei susţinere, autorităţile române au răspuns printr-o serie de măsuri pertinente, între
care menţionăm:
a) s-a introdus obligativitatea obţinerii vizei de tranzit prin zonele internaţionale
ale aeroporturilor deschise traficului internaţional;
b) s-au suspendat unilateral acordurile de desfiinţare a vizelor de intrare în
România încheiate cu statele cu potenţial migrator, introducând pentru titularii de
paşapoarte simple obligativitatea invitaţiilor şi garanţiilor bancare. Aceasta reprezintă o
măsură cu caracter protecţionist, vizând stoparea migraţiei ilegale prin dublarea măsurilor
de precontrol.
c) măsuri ferme de securizare a frontierelor.
Principalele etape parcurse, de regulă, de filierele migraţiei ilegale:
a) racolarea candidaţilor (cei ce doresc să emigreze şi care dispun de sumele
pretinse de traficanţi);
b) formarea (completarea) grupurilor de migranţi ilegali şi pregătirea
documentelor de identitate false;
c) deplasarea în ţările de tranzit (aşteptare), de regulă, pe canalele turistice, sub
forma călătoriilor pentru: studii, diferite activităţi economice sau a călătoriilor în tranzit;
d) gruparea şi găzduirea temporară pe teritoriul ţărilor de tranzit a migranţilor
precum şi elaborarea legendelor şi asigurarea documentelor de identitate falsificate;
e) stabilirea direcţiilor de deplasare, a mijloacelor de transport ce urmează a fi
folosite, procedeelor de intrare ilegală în celelalte ţări (România, Bulgaria, Ungaria) şi
stabilirea de măsuri suplimentare pentru eventuale situaţii ce ar putea influenţa derularea
operaţiunii respective;
f) traversarea celorlalte ţări de tranzit, intrarea şi instalarea în ţara de destinaţie.

55
Pe lângă etapele prezentate, mai putem remarca şi unele metode şi procedee
utilizate de traficanţii de migranţi (anexa 5):
– folosirea abuzivă a drepturilor şi legislaţiei privind statutul refugiaţilor pentru
migrări ilegale, uzând de instituţia azilului, aşteptată uneori ani întregi pentru a
ajunge în Occident (timp în care practică anumite activităţi ilicite);
– studierea (tatonarea) modului de acţiune al organelor de control la frontieră pentru
a risca cât mai puţin la trecerea frauduloasă a frontierei;
– reţele de călăuze se organizează în sistem de „releu” prin pregătirea prealabilă a
migranţilor care încă de la începutul deplasării se îndreaptă spre zonele bine
precizate;
– comportamentul violent al unor călăuze pentru a permite migranţilor să fugă.
Tendinţa de acutizare a fenomenului migraţiei ilegale este percepută din plin de
România (îndeosebi la frontierele sudice şi estice, pentru intrare, iar frontiera vestică şi
nord-vestică pentru ieşire).
Principalele măsuri prin care statele comunitare îşi armonizează eforturile
combaterea migraţiei ilegale sunt:
– omogenizarea reglementărilor statelor membre prin adoptarea unei politici
antiimigraţioniste, constând în subordonarea politicii de vize (inclusiv pentru
tranzit), intereselor de securitate;
– aplicarea de sancţiuni penale internaţionale pentru traficanţii de persoane;
– implicarea personalului agenţiilor de transport pentru a-şi asuma sarcini pe linia
combaterii migraţiei ilegale;
– returnarea rapidă a tuturor străinilor care au intrat ilegal sau cărora nu li s-a
acordat azil;
– schimbul internaţional de informaţii;
– colaborarea internaţională cu ţările de origine şi de tranzit;
– consolidarea colaborării cu aceste categorii de ţări prin programele „PHARE”
(sistem de sprijin financiar pentru combaterea migranţilor);

56
– continuarea procesului Schengen prin încheierea Tratatului de la Maastricht, ca un
pas important, cu valoare de model de drept umanitar (în domeniu) prin stabilirea
unui tratament coerent, armonios şi uman pentru toţii azilanţii.
Politica antiimigraţionistă adoptată de ţările occidentale s-a concretizat în două
modalităţi de tratare a imigraţiei prin:
– expulzarea în ţara de origine a imigranţilor pe cheltuiala guvernului care ia
această măsură;
– retrimiterea în ţara vecină a cărei frontiere au fost trecute fraudulos, în deplasarea
spre ţările occidentale (principiul returnării în prima ţară sigură a solicitanţilor de
azil).
Efectele acestei practici se resimt şi asupra României, nu numai în zona
frontierelor, cât mai ales în exploatarea acestei problematici de criminalitatea
transfrontalieră (mulţi dintre cei expulzaţi reintră în mod clandestin în ţara ţintă).
Contracararea eficientă a fenomenului migraţiei ilegale presupune o puternică
susţinere internaţională printr-un complex de măsuri juridice, administrative, logistice şi
chiar de mediatizare, la a căror realizare să fie angrenate nu numai statele, ci şi ceilalţi
factori sau organe (organisme), organizaţii care intră în contact cu această categorie de
migranţi: transportatori, firme de turism, funcţionari diplomatici/consulari, personalul din
punctele de control pentru trecerea frontierei (şi nu numai).

4. Măsuri de acţiune

Gestionarea migraţiei (licită şi ilegală) a pus şi pune în continuare o serie de


probleme, atât statelor beneficiare, cât şi celor furnizoare, necesitând modificări de ordin
legislativ, măsuri de ordin instituţional şi operaţional, programe de integrare
socioeconomică, de prevenire şi aplanare a intoleranţei, xenofobiei şi manifestărilor cu
tentă rasistă sau religioasă, depistarea filierelor migraţiei ilegale, a traficului de persoane,
sclaviei moderne etc.
Încă din 1951 a fost înfiinţată Organizaţia Internaţionlă pentru Migraţie - OIM -
principala organizaţie internaţională însărcinată să coopereze cu guvernele şi alte instituţii
interne legate de migraţie. În cadrul OIM funcţionează un Oficiu pentru Migraţia Forţei

57
de Muncă. În cadrul ONU funcţionează Înaltul Comisar pentru Refugiaţi al ONU
(UNHCR). La nivel european a fost creat Fondul European pentru Refugiaţi (ERF) şi în
anul 2000 a fost elaborată Strategia de la Lisabona, vizând politicile de utilizare a forţei
de muncă la nivel european. În majoritatea statelor funcţionează departamente şi instituţii
centrale, precum şi numeroase ONG-uri, cu atribuţii special raportate la problematica
migraţiei.
Nilim Baruah, şeful Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă din cadrul OIM,
susţine că „de principiu migraţia reglementată, care se desfăşoară în condiţii umane, este
în folosul migranţilor, a societăţii de origine ca şi al societăţii gazdă, dar provocările
legate de migraţie sunt diverse întrucât, scăpat de sub control, fenomenul induce o gamă
de efecte negative“ 39

Raportându-se la ponderea migraţiei forţate şi determinate, care frecvent


generează migraţia ilegală, Brunson Mc Kinley, directorul general al OIM, susţine că „de
inechităţi şi războaie - migraţia tinde să devină cangrenă“. În ciuda progreselor
extraordinare pe care le înregistrează, omenirea poartă spre viitor o rană adâncă, venită
din trecutul marcat.
În aproape toate abordările cauzalităţilor care determină mediul de securitate, în
momente diferite, într-un spaţiu geografic sau altul, regăsim constant migraţia îndeosebi
migraţia ilegală, vector al unei game de riscuri şi ameninţări transfrontaliere (traficul de
persoane şi carne vie, de narcotice şi alte substanţe periculoase, sclavajul modern,
contrabanda şi evaziunea fiscală), culminând cu stimularea şi proliferarea terorismului
internaţional.
Poliţiile de frontieră ale statelor comunitare şi ale SUA se confruntă zilnic cu
valuri mari de migranţi care forţează trecerea ilegală a frontierelor.
Autorităţile din diverse state se confruntă cu creşterea volumului „muncii la

39
www.regionalalliance.ro.

negru“ care antrenează dezvoltarea economiei subterane, evaziune fiscală şi spălarea


banilor murdari; evenimente generate de depăşirea capacităţilor de asistenţă şi integrare
socială a alogenilor; intoleranţă şi reacţii xenofobe violente din partea autohtonilor. (În
Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie).

58
Migranţii ilegali cad frecvent pradă sclavajului modern practicat de elemente
autohtone veroase care profită de statutul acestora, aflat în contradicţie cu legislaţia
ţărilor de reşedinţă şi îi obligă să presteze munci în condiţii inumane, fără a fi remuneraţi
(de regulă în agricultură şi construcţii, în mici ateliere de producţie).
Traficul de persoane şi carne vie reprezintă una din componentele migraţiei
ilegale care, conform unor estimări ale OIM şi Interpol, furnizează grupărilor criminale
implicate sume de bani uriaşe, ce tind să le devanseze pe cele generate de traficul de
stupefiante.
Grupările criminale implicate sunt, de regulă, formate din indivizi deosebit de
periculoşi, au organizare şi filiere transnaţionale, cu recrutori, călăuze şi patroni proveniţi
din mediile infracţionale ale ţărilor furnizoare de migraţie. În timp, aceştia şi-au creat în
statele ţintă „reţele de distribuţie“ şi un cerc de sprijin în care au fost depistaţi
reprezentanţi ai poliţiştilor de frontieră şi ai altor autorităţi. Adesea cad victime reţelelor
menţionate şi minori.
Migraţia, îndeosebi migraţia ilegală, contribuie la menţinerea în limite crescute a
contrabandei cu diverse produse, inclusiv cu substanţe periculoase, arme şi halucinogene.
Traficul de explozibili, substanţe periculoase, arme şi halucinogene, susţine şi potenţează
finalmente întreaga paletă a crimei organizate trasfrontaliere şi terorismului internaţional.
Din investigarea majorităţii evenimentelor teroriste care s-au derulat în perioada
contemporană rezultă că, în cvasitotalitatea lor, iniţiatorii şi executanţii provin din
rândurile migranţilor. În plus, logistica şi sursele de finanţare ale operaţiunilor teroriste
sunt furnizate de firme, organizaţii şi asociaţii ori reprezentanţii unor comunităţi etnice şi
religioase formate şi consolidate pe filierele migraţiei (sunt relevante în acest sens
rezultatele investigării actelor teroriste din SUA, din Spania şi Marea Britanie).
În dauna statelor furnizoare de migraţie se accentuează în timp diminuarea
potenţialului creativ prin exodul inteligenţelor şi a forţei de muncă calificate, finalmente
chiar şi a forţei de muncă necalificate.
Fostele state socialiste sunt principalele perdante din atragerea masivă a
inteligenţelor lor şi a forţei de muncă calificată de SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa,
Germania. Italia şi Spania sunt principalele beneficiare ale forţei de muncă necalificată
din estul Europei. Deja unele ţări, între care şi România (unde raportul dintre forţa activă
şi pensionari a ajuns 3 la 4), se confruntă cu un deficit major de forţă de muncă în unele

59
domenii. Pe această cale, bugetele statelor în cauză se diminuează, crescând concomitent
sarcina protecţiei sociale ori raportată la susţinerea domeniilor bugetare (învăţământ,
sănătate, apărare şi ordine publică).
Experienta statelor dezvoltate si cu o practica îndelungata în acest domeniu arata
ca migratia, daca este gestionata corespunzator, poate avea o influenta pozitiva atât
asupra tarilor de origine si de destinatie, precum si asupra migrantilor si familiilor lor.
In ceea ce priveşte problema identificării măsurilor care vizează emigraţia pentru
muncă, date fiind condiţiile în care se derulează migraţia internaţională şi particularităţile
emigraţiei pentru muncă din România, discutăm de fapt despre câteva seturi distincte de
reglementări: reglementările generale, nespecifice care vizează ieşirea din ţară (în cazul
traseelor de muncă private), reglementări generale, nespecifice care vizează readmisia
cetăţenilor români pe teritoriul românesc, reglementări generale, nespecifice care vizează
protecţia cetăţenilor români în străinătate şi setul de reglementări specifice apărute ca
reacţie la politica altor state de recrutare a forţei de muncă (referitoare la întreg traseul:
plecare, şedere şi muncă pe teritoriul altui stat, reîntoarcere).
Dintre categoriile menţionate, singurul set de măsuri care poate fi considerat un
răspuns specific la emigraţia pentru muncă este cel vizând politicile de recrutare ale altor
state (nu în mod necesar adresate României), constituind o veritabilă politică referitoare
la emigraţia pentru muncă. Celelalte reglementări au un caracter general şi nu controlează
ţintit acest gen de deplasare. Componenta „plecări private” este influenţată însă de aceste
din urmă măsuri şi, unele dintre ele, în segmentul emigraţiei pentru muncă, pot avea
efecte chiar mai mari decât cele ţintite.
Deşi, în principiu, posibilităţile de intervenţie ale unui stat de origine sunt limitate
în emigraţie (relaţia de putere cu statul de destinaţie este în defavoarea sa), totuşi există o
serie de reglementări care pot fi adoptate în scopul controlului emigraţiei (inclusiv pentru
muncă). Un stat poate decide să implementeze sau nu astfel de măsuri în strânsă legătură
cu importanţa atribuită fenomenului la un moment dat, semnificaţia şi magnitudinea
efectelor evaluate/prognozate pe termen scurt/mediu/lung. Statul de origine poate investi
măsuri care vizează combaterea migraţiei private (şi trecerea ei pe canale legale),
stimularea sau diminuarea emigraţiei pentru muncă, poate adopta măsuri adresate specific
cetăţenilor care lucrează în străinătate, pe perioada cât aceştia sunt în străinătate (în sfera
protecţiei acestora sau facilitării integrării lor pe piaţa forţei de muncă la destinaţie), sau

60
combaterii efectelor pe care le evaluează ca negative respectiv stimulării celor evaluate
pozitiv.
Dificultatea esenţială în concepţia şi punerea în aplicare a unor asemenea măsuri
este dată de cele mai multe ori de caracterul internaţional al emigraţiei, care se derulează
concomitent la intersecţia intereselor, de multe ori contradictorii, a două state (emigranţii
sunt cetăţenii statului de origine în timp ce spaţiul în care se manifestă migraţia este
spaţiul de exercitare a autorităţii statului de destinaţie).
Existenţa unui set de reglementări care vizează migraţia internaţională nu sunt în
mod necesar garanţia controlului asupra procesului. Fără capacitatea instituţională de a
pune în aplicare măsurile elaborate, controlul statului asupra migraţiei poate rămâne în
multe situaţii un simplu obiectiv de politică de migraţie.

3. Concluzii

Migraţia are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un


rezultat al schimbărilor globale, dar şi o forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de
origine, cât şi în cele primitoare. Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel
economic, dar afectează şi domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială,
cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare
diversitate etno-culturală în toate statele 40

Pentru cercetătorii din domeniul migraţiei a devenit tot mai clar că acest fenomen.
trebuie privit ca un element normal şi structural al societăţii omeneşti de-a lungul istoriei
Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia este şi va
continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul apropiat. În plus,

40
C. Garcia de Cortazar y Nebreda, Y. Jorens, B. Schulte, C. Schumacher, B. Spiegel, G. Vonk:„Manual on European and
International Social Security Law”, Ploieşti, LVS Crepuscul, 2000

previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere evoluţia unor factori
favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi cel al veniturilor per
capital dintre Statele Membre şi ţări din regiuni mai puţin dezvoltate se va accentua şi tot
mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.

61
Ca o concluzie a celor prezentate, putem spune că migraţia ca fenomen nu va
dispare niciodată, dar va cunoaste noi caracteristici în funcţie de evoluţia socio-
politică de la nivel mondial. Ea reprezintă un proces complex si dinamic, care este
influenţat de o multitudine de factori atât din ţările de origine (push factors) cât si din
ţările de destinaţie
(pull factors).
De aceea, este necesar ca politica unui stat în domeniul migraţiei să fie permanent
actualizată potrivit noilor evoluţii în plan regional si internaţional, iar fenomenul să
devină un domeniu principal de studiu pentru autorităţile cu competenţă în materie, astfel
încât să se poată realiza în condiţii optime maximizarea efectelor pozitive ale acestui
proces si limitarea efectelor negative pentru ţară si, implicit, pentru proprii cetăţeni.
.

62