ROMÂNIA

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE
„ALEXANDRU IOAN CUZA”
ŞCOALA DOCTORALĂ
„ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ”

Doctorand,

BREBENEL MIHAI

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI
INTERETNIC
- REZUMAT -

Conducător ştiinţific,

Profesor universitar doctor DAMIAN MICLEA

BUCUREŞTI

2014
 MANAGEMENTUL CONFLICTULUI INTERETNIC

CUPRINS
ARGUMENT

CAPITOLUL I. UNELE ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONFLICTELE

INTERETNICE
1. Comunicarea
1.1. Definirea şi obiectivele comunicării
1.2. Aspecte ale interacţiunii comunicării cu alte domenii ale activităţii umane
1.3.Tipologia comunicării
1.4. Domenii de analiză comunicaţională
1.4.1. Comunicarea politică
1.4.2. Comunicarea didactică
1.4.3. Comunicarea culturală
1.4.4. Comunicarea religioasă
2. Stiluri conflictuale interetnice
2.1. Diferenţe culturale de bază în cadrul conflictului
2.2. Comparaţii etnice pe teritoriul S.U.A
2.3. Baha’i Faith
2.4. 10 porunci pentru armonia rasială şi etnică
2.5. Concluzii
3. Medierea conflictelor interetnice. Rolul comunităţii internaţionale
3.1. Conflicte etnice: abordări şi modele
3.2. Tipologia practicilor de reglementare a conflictelor
3.3. Împărţirea puterii şi procesul de soluţionare a conflictelor
4. Abordarea problemei drepturilor minorităţilor naţionale prin prisma dreptului
internaţional
4.1. Autodeterminarea
4.2. Autodeterminarea şi minorităţile
4.3. Aspectele teritoriale ale autodeterminării
4.4. Dreptul la autodeterminare are limite

CAPITOLUL II. CONFLICTUL ETNIC TRANSNAŢIONAL

1. Conflicte interetnice in spaţiul extern, stiluri conflictuale interetnice
1.1. Identificarea intereselor.
1.1.2. Luarea deciziilor
1.1.3. Implementarea soluţiilor
1.2. Natura problemei: Erodarea ordinii legale
1.3. Reinstaurarea ordinii legale
1.4. Consideraţii cu privire la intervenţie
1.5. Violenţa dă naştere la violenţă
1.6. Calcule şi estimări greşite
1.7. Situaţii complicate şi misiuni dificile
1.8. Luarea deciziilor eronate
1.9. Perspectiva militară cu privire la menţinerea păcii
1.10. Probleme militare: Diferenţa dintre menţinerea păcii şi instituirea păcii
2. Conflicte interetnice
 2.1. Bosnia: confruntarea eşecului
2.2. Kosovo: întoarcerea războaielor balcanice
2.3. Concluzie: Necesitatea unei Forţe Armate care să aparţină Naţiunilor Unite

CAPITOLUL III. EUROPA ETNICĂ

1. Europa etnică, în registrul conceptual şi teoretic
1.2. Europa etnică, dintr-o perspectivă istorică
1.3. Europa etnică: modele identitare şi de reprezentare politică
2. Islamul şi occidentul
2.1.Viitorul islamului în vest
2.2. Statistici europene
2.3. Moscheile şi centrele islamice în Europa de Vest*
2.4. Imaginea arabilor si a musulmanilor

CAPITOLUL IV. RASISMUL ŞI REVOLTELE ETNICE

1. Anti – Americanismul
1.1. Motivele supărării arabe
1.1.1 Păreri arabe/musulmane şi câteva occidentale
1.2. Unele puncte de vedere americane
1.1.2. Ne urăsc libertatea, valorile şi stilul de viaţă
2. Inegalitatea rasială
2.2. Ce este rasa?
2.3. Rasismul şi viaţa americanilor albi
2.3. Traiectoria istorică a opresiunii rasiale
2.3.1. Genocidul şi strămutarea geografică
2.3.2. Sclavia
2.3.3. Cetăţenia inferioară
2.3.4. Muncitorii fără cetăţenie
2.3.5. Discriminarea răspândită
2.4. Realităţi constante ale discriminării rasiale în secolul XXI
2.4.1. Micile interacţiuni banale
2.5.2. ,,Condus în timp ce sunt negri’’
2.5.3. Locuinţa
2.5.4.Împrumutul
2.5.5. Locul de muncă
2.5.6.Educaţia
2.5.7. Sistemul Justiţiei Penale
2.5.8. Concluzii
3. Crearea profilului rasial: Un nou pericol pe drum
4. Comunităţile urbane apărate
5. Revolta din Miami (Florida) din 1980
6. Revolta din LA

CAPITOLUL V. RROMI, O PREOCUPARE EUROPEANĂ

Introducere
1. Prejudecăţi Clasice
2. Istoricul etniei în Europa
3.1. Germania, Austria, Elveţia
 3.2. Franţa
3.3. Spania si Portugalia
3.4. Tarile de Jos
3.5. Italia
3.6Ungaria si Transilvania
3.7. Boemia, Polonia-Lituania si Ucraina
3.8. Scotia si Anglia
3.9. Scandinavia
4. Concluzii
5. Conflicte interetnice în România
5.1. Forţele de ordine şi siguranţă publică implicate în medierea conflictelor dintre
populaţia romă şi populaţia majoritară
5.1.1. Concepte privind conflictele interetnice
5.1.2. Principalele cauze şi condiţii care generează conflicte între populaţia
majoritară şi ţigani
5.1.3. Activitatea poliţiei pentru medierea conflictelor
5.1.4. Medierea unor conflicte potenţiale
5.1.5. Stingerea conflictelor şi reinstaurarea ordinii publice
5.2. Propuneri privind creşterea rolului poliţiei şi jandarmeriei pentru protejarea
etniei ţiganilor împotriva criminalităţii şi delincvenţei

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 ARGUMENT
Studierea în Statele Unite ale Americii, o democraţie multiculturală, multietnică care,
pe parcursul a 400 de ani, a trecut printr-un amplu proces de integrare interetnic a tuturor
raselor şi naţionalităţilor, acest fapt ducând la progresul de care se bucură astăzi. Constituind
un bun exemplu pentru alte spaţii multiculturale printre care şi ţara noastră.
Experienţa vastă acumulată pe parcursul anilor în care mi-am desfăşurat activitatea în
domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale unde am participat direct ca negociator în
soluţionarea conflictelor interetnice ce au avut loc în România dupâ evenimentele din 1989,
prin documentarea şi studierea ca avocat a legislaţiei naţionale şi internaţionale ,în special a
celei din Statele Unite unde am pledat în instanţă.
În considerentul că aceste cunoştinţe şi experienţe trăite pot fi benefice pentru
îmbunătăţirea legislaţiei şi a experienţei profesionale a celor interesaţi şi angrenaţi în
medierea conflictelor interetnice , precum şi managerierea acestora.
În cele prezentate concluzionez că sunt necesare studii şi abordări ştiinţifice privind:
- proliferarea rasismului şi xenofobiei;
- abordarea superioară a unor rase asupra celorlalte;
- lipsa medieri conflictelor interetnice izbucnite;
- lipsa de reacţie a autorităţilor locale şi centrale ;
- lipsa de comunicare dintre reprezentanţii etniilor şi autorităţi;
- neimplicarea factorilor de decizie în ceea ce priveşte dialogul şi cunoaşterea
problemelor etniilor;
- lipsa de eficienţa a programelor desfăşurate în cadrul comuniţăţilor locale, acolo unde
sunt prezente diferite etnii;
- nerespectarea drepturilor omului şi a legislaţiei în domeniu;
- imixtiunea politicului în rândul comunităţilor şi manipularea acestora;
- lipsa de reacţie a autorităţilor statului la apariţia tendinţelor de autonomie teritorială
ale unor comunităţi;
CE-I DE FĂCUT?
Societatea occidentală modernă este marcată de voinţa de realizare a bunăstării
economice, a coeziunii sociale şi a democraţiei liberale. Dacă analizăm relaţiile din interiorul
triadei, constatăm că Europa se află într-o fază dificilă de tranziţie. Până în anii 1960
teoreticienii modernismului credeau că democraţia şi piaţa sunt legate automat una de
cealaltă. Astfel, autoritarismul Asiei devine pentru multitot mai atractiv, pentru că oferă
succese economice şi coeziune socială fără să fie nevoită să suporte costurile sociale ale
individualismului vestic. Oamenii din Europa încep să-şi pună întrebarea: să renunţăm la
drepturile noastre cetăţeneşti pentru a ajunge la un nivel de bunăstare superior? Uriaşle
migrări din a doua jumătate a secolului nostru şi naţionalizarea crescândă a Europei de Est,
dupa prăbuşirea imperiului sovietic, au readus problemele identităţii în centrul interesului
politic. În decursul istoriei europene au existat mai multe modele de abordare a diversităţii
culturale într-o comunitate politică. În primul rând ne gândim la tipul imperiilor cuprinzând
mai multe popoare: Habsburgic, Roman, unde baza convieţuirii o constituiau
ansamblul de regulii politico-administrative. Deoarece grupurile îşi respectau graniţele
geografice şi culturale, ele se aflau mai tot timpul într-o coexistenţă paşnică. Un al doilea
model îl oferă statele bi sau trinaţionale ca Elveţia, Belgia, Cipru. Condiţia prioritară e ca
grupurile religioase şi etnice să se tolereze reciproc şi să stabilească de comun acord regulile
unui modus viventi. Un al treilea model îl poate constitui statul naţional de tip vestic, în care o
etnie dominantă guvernează viaţa publică, organizează statul dupa propriile idei. De regulă li
se recunoaşte dreptul de a fi altfel nu grupurilor ci indivizilor, diferenţa colectivă fiind una
privată. Un ultim model ar fi societatea formată prin imigrare, cum ar fi SUA. Aici se
naţionalizează numai drepturile politice ale cetăţeniei şi se recunoaşte pluralitatea culturală.
Societatea burgheză din Europa ar trebui construită pe baza dreptului individual
al cetăţeanului şi nu colectiv al unui grup. Marele merit al iluminismului european rezidă în a
fi formulat drepturile fundamentale ale omului, care au anulat primatul colectivităţii. Atâta
timp cât această stare rămâne favorabilă, toate încercările de soluţionare a conflictelor trebuie
iniţiate ca principii de organizare de către stat.
Capitolul I al lucrării intitulat:” UNELE ASPECTE TEORETICE PRIVIND
CONFLICTELE INTERETNICE ”, prezintă succint problematica delimitării teoretice a
unui domeniu de activitate ştiinţifică ori umană, fie că este proces, fie că este acţiune, se
caracterizează printr-o muncă de concepţie deosebit de complexă şi extrem de dificilă. În
acest context se încadrează şi comunicarea.
Astfel, definirea ei se poate aborda din diverse unghiuri: ca punct de vedere al unor
specialişti, ca domeniu epistemologic, ca proces sau ca acţiune tipic umană s.a. Astfel, potrivit
opiniei psihologilor, comunicarea trebuie abordată ca percepţie. Ea implică transmiterea, dar
mai ales recepţia, intenţionată sau nu, a unor informaţii destinate să lămurească sau să
influenţeze un individ sau un grup de indivizi cu privire la o situaţie, un fenomen sau o
persoană etc. Simultan cu transmiterea informaţiei se produce o acţiune asupra subiectului
receptor şi un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei ce generează fenomenul
transmiterii, care şi ea la rândul său, suportă o anumită influenţă. Din această perspectivă se
apreciază că nu toate comunicările au suport raţional şi, în acelaşi timp, că se percepe mai
mult decât se comunică. Sunt teoreticieni ai domeniului care subliniază faptul că esenţa
comunicării este centrată pe limbaj, care este determinat de scopul şi conţinutul acesteia.
Aceştia apreciază că limbajul este singurul tip obiectiv de comunicare, care respectă integral
personalitatea celui ce comunică.
Din perspectiva filosofică, domeniul comunicării este cel ce cercetează legile care
guvernează raporturile dintre oameni, „problema fundamentală constituind-o cunoaşterea celuilalt1.
Sociologii consideră comunicarea ca pe un proces de inter-relaţionare, în cadrul căruia
indivizii umani acţionează unii asupra altora, urmărind sau nu scopuri predeterminate cu
anumite finalităţi. Specialiştii în informaţii interpretează comunicarea ca pe un proces în
cadrul căreia se vehiculează doar informaţii, atribuind acesteia atribute specifice teoriei
informaţiei. Toate aceste aspecte şi interpretări ne conduc către concluzia că delimitarea
teoretică a comunicării reprezintă, într-adevăr, un proces complex a cărui abordare trebuie
făcută etapizat. Astfel, în cadrul acestuia este necesar să se realizeze distincţia dintre
comunicarea ca teorie şi comunicarea ca proces ori ca acţiune umană. Când se defineşte
comunicarea, majoritatea specialiştilor se centrează pe dimensiunea pragmatică a comunicării,
limitându-i astfel aria de extindere.
Astfel, în “Dicţionarul enciclopedic”, comunicarea este definită ca un „mod fundamental
de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizată prin limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea
transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau
de grup2.
De asemenea, teoreticianul american Charles E. Osgood, referindu-se la comunicare,
face următoarea apreciere:
“În sensul cel mai general, se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem,
respectiv o sursă, influenţează un alt sistem, în speţă destinatar, prin mijlocirea unor semnale
alternative ce pot fi transmise prin canalul care le leagă”.

1
William Gudykunst, Bella Mody, Handbook of Intercultural Communication, Sage Publication 2002, p. 10.
2
Ibidem.
Stiluri conflictuale interetnice
Cercetătorii conflictului intercultural s-au concentrat în principal pe stilurile
conflictuale din Statele Unite şi din culturile neaparţinând Statelor Unite.
Acest organism de cercetare a folosit la nivel extins cadre de conflict tradiţional şi
măsuri de individualitate/colectivitate ca mijloc de identificare a modelelor strategiilor de
conflict. În mod asemănător, cercetătorii conflictului interpersonal din SUA au încercat să
utilizeze concepte similare pentru a informa cercetarea despre rasă, etnie şi conflict, iar
rezultatul este reprezentat de un studiu care izvorăşte dintr-un sistem de valori în context
individualizat/slab şi colectiv/amplificat referitor la comunicare, în general, şi conflict, în
particular. Individualitatea se referă la valorile culturale care subliniază identitatea, drepturile
şi nevoile personale, în raport cu identitatea, drepturile şi nevoile colective ale unui grup mai
extins. Comunicarea în cadrul acestor culturi este mai auto-centrată, bazată pe ego şi auto-
expresivă. Colectivitatea se referă la valorile culturale care subliniază identitatea de grup în
raport cu identitatea personală. Obligaţiile şi nevoile grupului prevalează în faţa dorinţelor
individuale. Cu alte cuvinte, culturile colectiviste pun accent pe „Identitatea-Noastră” mai
mult decât pe „Identitatea-Mea”. Comunicarea în cadrul acestor culturi este asociată cu
standardele grupului şi este evaluată în contextul comportamentului celorlalţi.
O altă dimensiune utilizată în cercetările trans-culturale ia în considerare importanţa
contextului. În culturile care pun mare accent pe context, pot exista diferenţe între ceea ce se
intenţionează şi ceea ce se spune de fapt. Comunicarea în culturile care pun mare accent pe
context, precum Japonia, implică mai multe nuanţe nonverbale şi forme de negociere
indirectă. În această privinţă, culturile colectiviste sunt foarte sensibile la efectul cuvintelor
celorlalţi şi îşi aleg afirmaţiile cu grijă.3
Contextul are un rol diferit în culturile care nu pun mare preţ pe context. În cadrul
acestor culturi, se aşteaptă ca persoanele să spună exact ce gândesc. Norma prevede ca
oamenii să nu se ghideze după indicii contextuale în scopul comunicării, ci după înţelesul
literal. După cum vă puteţi imagina, comunicarea efectivă implică afirmaţii directe, modele
lineare de vorbire şi forme de expresie clare. Astfel, se presupune că americanii albi aparţin
unui context individualist/scăzut, în timp ce latinii, americanii de origine asiatică şi afro-
americanii aparţin unui context colectivist/amplificat. Conform acestei estimări, cercetarea a
explorat modul în care aceste valori culturale afectează maniera în care grupurile rasiale şi
etnice intră în conflict.
Cercetările au dovedit că în cadrul conflictului cu cunoştinţe, asiaticii tind să utilizeze
niveluri superioare de obligare şi evitare în stilul conflictual faţă de americanii albi. Asiaticii
obişnuiesc să apeleze la un terţ mai mult decât alte grupuri rasiale. Spre comparaţie,
americanii albi tind să fie deschişi, să utilizeze stiluri orientate spre identificarea de soluţii,
precum integrarea şi compromisul, în ceea ce priveşte tratarea problemelor conflictuale, in
timp ce americanii de origine mexicană, utilizează stilul de evitare a conflictului ca mijloc de
conservare a armoniei relaţionale cu prietenii apropiaţi. Studiile privind afro-americanii au
concluzionat asupra faptului că aceştia tind să utilizeze mai multe expresii emoţionale sau să
implice modalităţi de conflict. În timp ce linia studiului reflectă cadrul dominant al cercetării
tradiţionale cu privire la rasă/etnie şi conflict, studiul a început să propună estimări
conceptuale dincolo de simpla dihotomie individualitate/colectivitate.
Pe la mijlocul anilor 1980, cercetările privind stilurile conflictuale au început să ia în
considerare diferenţele din interiorul grupurilor, precum cele legate de sex. S-a descoperit că
femeile afro-americane tind să utilizeze stiluri de conflict expresive, emoţionale, faţă de
bărbaţii afro-americani sau faţă de bărbaţii şi femeile albe4.

3
Ibidem.
4
Carley H. Dodd, Dynamics of intercultural communication Dubuque, IA. Brown 1995, p. 19
 Un alt studiu a utilizat auto-centrarea - auto-percepţia ca fiind independentă sau
interdependentă de un grup mai vast, pentru explorarea factorilor suplimentari de estimare a
modelelor de stil conflictual.
În cadrul unui studiu privind latinii şi americanii de origine europeană, auto-centrarea
a fost un indicator mai bun al stilului conflictual decât trecutul etnic. În timp ce unii au criticat
natura limitată a auto-centrării, aceasta a reprezentat un avans în cadrul cercetării dincolo de
presupunerile unilaterale referitoare la rasă, etnie şi stilul conflictual. O mare parte din studiu
rezultată până în prezent reiese din cercetări ştiinţifice sociale care vizează rasa, etnia şi
cultura ca variabile.
Un studiu suplimentar5, cu toate acestea, a utilizat modele de cercetare calitative
bazate pe cultură pentru a genera o incursiune în stilurile conflictuale, care s-au obţinut cu
greu prin intermediul colectării datelor prin sondaje scrise.

Medierea conflictelor interetnice. Rolul comunităţii internaţionale

Cercetătorii care studiază cauzele6 şi efectele conflictelor etnice au căutat, de obicei,
răspunsuri la trei întrebări majore: Ce condiţii politice îi determină pe oameni să recurgă la
violenţă? Ce condiţii le permit oamenilor să-şi soluţioneze conflictele în mod paşnic? Care
este rolul comunităţii internaţionale atunci când relaţiile dintre diferite grupuri etnice devin
violente şi scapă de sub control? Cercetători, au dezvoltat teorii referitoare la conflictele
etnice şi instituţiile politice care ar putea contribui la soluţionarea conflictului şi
preîntâmpinarea violenţei. Au fost deduse principii din studiile privind conflictele trecute şi
cele în desfăşurare. Concluziile experţilor au fost prezentate factorilor de decizie,
politicienilor, sperând că principiile vor fi de un real folos în elaborarea politicilor publice şi
celor privitoare la relaţiile interetnice.

Abordarea problemei drepturilor minorităţilor naţionale prin prisma dreptului

internaţional

. Autodeterminarea

În opinia publică a prins rădăcini percepţia că autodeterminarea are legătură cu independenţa.

Se crede că în Carta Naţiunilor Unite autodeterminarea este tratată drept un pas decisiv spre
independenţă. Dar, de fapt, aceasta nu corespunde adevărului. În primul rând, când a fost
adoptată Carta Naţiunilor Unite, existau cincizeci şi unu de membri, toţi independenţi. În al
doilea rând, motivul pentru abordarea drepturilor popoarelor care încă nu erau independente
era legat de recunoaşterea faptului că puterile coloniale aveau îndatoriri faţă de popoarele
guvernate7.

Cel de al II-lea capitol al lucrării intitulat “CONFLICTUL ETNIC

TRANSNAŢIONAL” se referă în special la conflictele interetnice ce reprezintă o sursă
majoră de violenţă şi instabilitate în sistemul internaţional contemporan.
Este mult prea devreme să se afirme dacă această ameninţare se va dovedi o
consecinţă tranzitorie a colapsului statelor multinaţionale, precum Uniunea Sovietică şi fosta

5
Toate aceste elemente sunt analizate pe larg în capitolul al II-lea din Dodd, Dynamics of Intercultural
Communication.
6
Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 1 şi 2.)
7
Salat, Levente: Multiculturalismul liberal, Polirom, Iaşi, 2001 (cap. 5, 6 şi 7.)
Iugoslavie, sau va deveni o caracteristică definitorie a politicii mondiale ulterioare Războiului
Rece8.
În oricare dintre cazuri, situaţiile recente de răzvrătire etnică din Bosnia, Cecenia,
Rwanda şi zona kurdă din Irak-ul de Nord ne amintesc că aceste conflicte etnice vor pune
probleme în mod constant politicii externe a Statelor Unite.
Cele mai controversate aspecte ale politicii Statelor Unite în raport cu centrul
conflictelor etnice de peste hotare privesc aspectul intervenţiei militare. Ar trebui să intervină
forţele americane în stoparea violenţei etnice şi naţionaliste sau în prevenirea conflictelor
etnice de la transformarea într-un război deschis ? În acest caz, cum se pot atinge aceste
obiective ?
Aceste întrebări au fost adresate într-o discuţie cadru purtată la Universitatea
California San Diego în ianuarie 1995, ca parte a proiectului „Răspândirea şi Gestionarea
internaţională a conflictului etnic”, finanţat de Pew Charitable Trusts.
John Steinbruner9, George Kenney, Michael Klare şi Michael Mazarr şi-au prezentat
opiniile cu privire la eficienţa, comportamentul şi moralitatea Statelor Unite în faţa unui grup
de lucru de cercetători din toate campusurile Universităţii California, precum şi din alte
instituţii academice.
În timp ce fiecare dintre autori are un punct de analiză unic, cu toţii examinează modul în care
conflictul interetnic vizează cinci dileme ale strategiilor Statelor Unite.

Conflicte interetnice
Bosnia: confruntarea eşecului
,,Un gol fantastic între rezoluţiile Consiliului de Securitate, voinţa de a executa aceste
rezoluţii şi mijloacele disponibile comandanţilor în câmp’’. Aceasta a fost rezumarea şi
observaţia acerbă a generalului belgian Francis Briquemont asupra misiunii ONU în Bosnia,
la finalul perioadei sale de comandant al forţelor de menţinere a păcii de acolo. Acest gol se
va umple din nou cu civili decedaţi şi la o scară nemaivăzută în Europa din timpul celui de-al
Doilea Război Mondial10.
ONU a fost şi va rămâne mereu o ţintă uşoară când vine vorba de analizarea
operaţiunilor eşuate de menţinere a păcii. Limitele resurselor noastre, ezitarea extremă a celor
ce contribuie cu trupe de a-şi asuma riscuri în ceea ce priveşte trupele acestora şi, mai presus
de toate, dezacordurile profunde asupra politicii şi direcţiei strategice care existau adesea între
membrii Consiliului de Securitate erau deseori uitate, în mod convenabil, în situaţia împărţirii
responsabilităţii pentru ceea ce era cunoscut în acei ani ca fiind ,,criza ONU în menţinerea
păcii’’. Nicăieri nu se întâmpla acest lucru mai intens decât în Rwanda şi Bosnia, unde între
anii 1992 şi 1995 ONU a fost solicitată să menţină pacea în mijlocul unui război brutal aflat în
desfăşurare.
O dată cu dezintegrarea Iugoslaviei, împreună cu sfârşitul Războiului Rece, şi după un
război intens dar relativ scurt în Croaţia, Consiliul de Securitate din februarie 1992 a autorizat
dislocarea forţelor ONU de menţinere a păcii, Forţele de Protecţie ale Naţiunilor Unite
(UNPROFOR), pentru a supraveghea separarea forţelor combatante de-a lungul liniei de
confruntare între sârbii din Krajina şi forţele croate. Desfăşurate strict în baza principiilor
tradiţionale de menţinere a păcii – acordul ţării gazdă, imparţialitate şi utilizarea minimă a
forţei – căştile albastre ale ONU urmau să stabilească trei aşa – numite Zone Protejate, să

8
Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996.
9
John Steinbruner • George Kenney . Michael Klare • Michael Mazarr - U.S. Intervention in Ethnic Conflict-
Fred Wehling is Coordinator of Policy Research at theUniversity of California Institute on Global Conflict and
Cooperation- May 1995
10
Hofstede, Geert: Managementul structurilor multiculturale, Bucureşti, Editura Economică, 1996.
asigure demilitarizarea acestora şi accesul către acestea. De asemenea, aveau sarcina de a
verifica retragerea Armatei Naţionale a Sârbilor – Iugoslavi (cunoscută drept JNA) şi a
forţelor neregulate din Croaţia, multe dintre care, aşa cum s-a dovedit, au ajuns în curând să
ofere ajutor logistic şi să lupte alături de miliţiile sârbilor – bosniaci din Bosnia vecină11.
Cu două luni mai devreme, în urma recunoaşterii Sloveniei şi Croaţiei de către
Comunitatea Europeană la 15 ianuarie 1992, Bosnia a organizat un referendum în privinţa
independenţei. Acesta a fost boicotat de sârbii – bosniaci, însă, deloc surprinzător, a fost
susţinut în mod covârşitor de majoritatea musulmanilor bosniaci şi de croaţii din republică. Pe
6 aprilie independenţa Bosniei a fost recunoscută cum se cuvine de majoritatea membrilor
Comunităţii Europene şi, ceea ce era deocamdată o luptă sporadică, a explodat într-un război
la scară largă, ce a depăşit noile graniţe recunoscute internaţional.
S-a dovedit a fi o chestiune unilaterală12. În următoarele trei luni, un atac violent şi
sălbatic al miliţiilor sârbe şi a forţelor paramilitare, ajutate şi sprijinite de rămăşiţele armatei
iugoslave, a avut ca rezultat strămutarea a circa 1 milion de persoane din casele lor. Atacul
asupra localităţii Bijelinja al forţelor comandate de Željko ,,Arkan’’ Ražnatović – un cunoscut
criminal de carieră devenit lider paramilitar şi acuzat mai târziu de crime împotriva umanităţii
– a stabilit modelul pentru o campanie de crime, violuri, jafuri şi distrugere cu scopul de
epurare etnică a unei făşii de teritoriu din nordul şi estul ţării. Conduse cu o brutalitate
extremă, forţele sârbilor – bosniaci au urmărit expulzarea în masă a populaţiei non – sârbe,
populaţie în mare parte musulmană din localităţile şi oraşele în care, în multe situaţii, non –
sârbii constituiau majoritatea înainte de război. Ofensiva a fost pe cât de rapidă, pe atât de
brutală şi, de fapt, majoritatea teritoriului capturat de sârbii – bosniaci în timpul războiului din
Bosnia a fost securizată în primele 60 de zile.
Alarmate de aceste evoluţii, presiunea a început să se adune din partea statelor
membre, precum şi din partea unor membri cheie a Consiliului, pentru comunitatea
internaţională de a ,,face ceva’’ şi pentru ONU de a-şi extinde activităţile în Bosnia. În timp
ce Boutros – Ghali era ezitant în luarea unui alt angajament la scară largă de menţinere a păcii
în Balcani, preşedintele Franţei, François Mitterand, a solicitat acestuia să ia în considerare un
asemenea angajament, în lumina catastrofei care se desfăşura la faţa locului. Acesta a răspuns
prin trimiterea lui Marrack Goulding într-o misiune de investigare a faptelor în Bosnia, în mai
1992, pentru a putea evalua posibilitatea desfăşurării unei misiuni de menţinere a păcii în
republică. Goulding a raportat despre războiul aflat în desfăşurare, nimic despre cum sârbii –
bosniaci, susţinuţi de JNA, încercau în mod deliberat să creeze regiuni ,,pure din punct de
vedere etnic’’ prin terorizarea, uciderea şi excluderea populaţiilor non – sârbe din zonele
mixte de până acum. Cu toate acestea, el a concluzionat de asemenea că ,,în starea sa actuală,
acest conflict nu este susceptibil unui tratament ONU de menţinere a păcii’’. Boutros – Ghali
a acceptat concluzia, asemenea Consiliului, la data de 15 mai.
Până la acest moment, multe din sediile UNPROFOR din Sarajevo fuseseră evacuate
din cauza luptelor şi, cu toate că aproximativ patruzeci de observatori militari fuseseră trimişi
în regiunea Mostar, în a doua jumătate a lunii aprilie, exista o prezenţă ONU limitată în
întreaga republică în perioada în care forţele sârbilor – bosniaci îşi consolidau influenţa în
mare parte din estul şi nordul Bosniei. Oficialii UNPROFOR nu au fost în general martorii
scenelor însoţite de barbarie în care mii, majoritatea musulmani bosniaci, erau ucişi sau
alungaţi din casele lor.
Cu toate acestea, întreaga scară a ororilor care se desfăşurau în teritoriul controlat de
sârbii – bosniaci nu a putut fi ascunsă multă vreme de comunitatea internaţională, în special în
lumina dovezii creşterii rapide a populaţiei de refugiaţi. Pentru europeni, care au trecut recent

11
Arie Marcelo Kacowicz, Peaceful Territorial Change, South Carolina, 1994;
12
ibidem
prin sfârşitul războiului rece şi care ajunseseră să se aştepte ca tranziţia de la regimul
comunist la democraţie să se desfăşoare în pace şi ordine, rapoartele care veneau din Bosnia
în vara anului 1992 erau extrem de îngrijorătoare. Imaginile cu prizonieri emaciaţi, înfricoşaţi,
traumatizaţi şi înghesuiţi în spatele sârmelor ghimpate evocau amintirile celor mai întunecate
zile din istoria europeană. Exista de asemenea în desfăşurare o campanie sistematică de
violuri, care devenise în mod clar o practică obişnuită în acest conflict. Erau în special oribile
,,taberele pentru viol’’, unde femeile bosniace se aflau la dispoziţia soldaţilor şi paramilitarilor
sârbi.
Solicitarea pentru acţiuni suplimentare a crescut numai în intensitate – deşi condiţiile
din luna mai ce respingeau o misiune tradiţională de menţinere a păcii nu se schimbaseră. În
iunie, trupele UNPROFOR au preluat controlul aeroportului din Sarajevo de la sârbii –
bosniaci, stabilind astfel o punte de legătură vitală pentru transporturile umanitare în ţară, care
a fost menţinută deschisă de ONU pe întreaga perioadă a războiului. Cu toate acestea, prima
extindere semnificativă a rolului ONU în Bosnia a venit în septembrie, când Consiliul de
Securitate, ca răspuns la situaţia aflată în deteriorare în Sarajevo şi în alte părţi, a autorizat o
creştere a forţei UNPROFOR pentru a proteja convoaiele UNHCR [*Agenţia ONU pentru
Refugiaţi] care livrau ajutoare umanitare.13
Cu toate că erau desfăşurate în ceea ce era în mod evident un război aflat în
desfăşurare, statele membre au insistat ca forţele lărgite să opereze în conformitate cu
,,principiile şi practicile stabilite pentru menţinerea păcii de către ONU’’. Accentul era
semnificativ şi elocvent: ,,a face ceva’’ nu implica lupta de război în acest moment şi, într-
adevăr, în nici un alt moment până după căderea localităţii Srebrenica în vara anului 1995.
Asupra acestui aspect exista măcar un acord între cele cinci state membre permanente şi între
statele importante ce contribuiau cu trupe la misiune.
Cu toate acestea, fiecare nouă rezoluţie reafirma rezoluţiile anterioare, ce respingeau
luptele active de război. Deşi aproximativ patruzeci de mii de forţe ONU pentru menţinerea
păcii au fost în cele din urmă desfăşurate, Bosnia a rămas în esenţă o misiune de menţinere a
păcii: echipate sumar, dispersate pe zone largi cu o mobilitate limitată şi fără rezerve
strategice, logistică vulnerabilă şi bazate pe consimţământul părţilor de a-şi îndeplini sarcinile.
Până în 1993, localitatea bosniacă Srebrenica – o enclavă plină de refugiaţi, ce
conţinea aproximativ şaizeci de mii de musulmani captivi – a fost asediată, bombardată zilnic
de forţele sârbilor – bosniaci care ameninţau cu epurarea etnică extremă. În consecinţă, în 16
aprilie 1993, Consiliul de Securitate a solicitat ca ,,toate părţile să trateze Srebrenica şi
împrejurimile ca zonă sigură, care nu trebuie supusă atacurilor şi altor acţiuni ostile’’. Câteva
săptămâni mai târziu, Consiliul a conferit acelaşi statut altor cinci localităţi ameninţate: Zepa,
Gorazde, Bihac, Tuzla şi capitala Sarajevo.
Acordul de la Dayton, excelent negociate de ambasadorul american Richard
Holbrooke, a pus capăt războiului din Bosnia şi cruzimii brutale asupra civililor. Nu a fost o
pace uşoară, existând răni adânci şi recente produse societăţii bosniace şi comunităţilor ce
acum trebuie să meargă înainte, existând şi multe contradicţii şi tensiuni în acord, în special în
privinţa guvernanţei şi a politicilor legate de respectivele teritorii din partea diferitelor
comunităţi – însă este o pace care durează de aproape două zeci de ani.

13
Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace,
Washington, DC, 2000;
Kosovo: întoarcerea războaielor balcanice
În anul premergător referendumului din Timorul de Est şi a izbucnirii violenţelor,
lumea a trecut printr-o criză majoră în Kosovo14. Acolo, în circumstanţe similare, o minoritate
etnică a fost pedepsită cu încălcări grave ale drepturilor omului pentru dorinţa de
autodeterminare. Motivul pentru care Kosovo reprezenta un exemplu separat pentru toţi –
Naţiunile Unite, Europa, NATO şi Statele Unite – era acela că era o criză extrem de familiară,
cu un prădător extrem de familiar care incendia încă un colţ al Balcanilor.
În cazul Kosovo, avem de-a face cu o regiune care se afla în război de mai mulţi ani şi
a fost deformată de comportamentul unui stat şi al unui lider care, mai presus de toate, încă
umbla după pradă. Acesta era Slobodan Milošević, iar ochii săi erau acum aţintiţi spre
Kosovo. Ca urmare a evenimentelor din Bosnia, aveam bune motive să bănuim că în cazul în
care comunitatea internaţională nu acţiona, populaţia de etnie albaneză din Kosovo va avea
parte de un tratament similar bosniacilor. Legătura cu Bosnia persista adânc în mintea noastră
în vreme ce criza din Kosovo se intensifica. Exista un puternic sentiment că nu puteam să
rămânem pasivi şi să privim cum sârbii fac acelaşi lucru albanezilor kosovari.
Nimeni din comunitatea internaţională nu avea încredere în Milošević – nici chiar
ruşii, aliaţii săi – şi puţini simţeau că acesta va fi convins de avantajele unui compromis
paşnic în ceea ce privea Kosovo. Chiar dacă avertizam alte guverne de obiceiul lui Milošević
de a face erori de calcul, l-am văzut şi ca un maestru manipulator. Milošević considera
regiunea Kosovo leagănul civilizaţiei lor şi că niciodată nu o va lăsa să se despartă de Serbia.
În 1389 otomanii i-au învins pe sârbi în bătălia de la Kosovo Polie, ceea ce a dus la dominaţia
otomană pe pământurile lor timp de aproape cinci secole. Milošević a exploatat eficient şi fără
milă această importanţă mitică a regiunii Kosovo pentru sârbi, iar în 1989, în ceea ce mai
târziu avea să fie văzut ca declicul războiului din Bosnia, acesta a mers în Kosovo pentru a
agita tensiunile etnice de acolo, spunând asistenţei sârbe: ,,Nimeni nu are dreptul să vă
înfrângă’’.
Trei ani mai târziu, după terminarea războiului bosniac, la începutul anului 1998,
tensiunile în teren au început să se intensifice în Kosovo, între forţele sârbe şi miliţiile
etnicilor albanezi, care urmăreau independenţa. Răspunsul lui Milošević la campania de
rezistenţă a Armatei de Eliberare a Kosovo a fost pe cât de brutal, pe atât de familiar. În loc să
încerce să rezolve disputa pe cale paşnică – ori să-şi concentreze mânia pe oamenii înarmaţi ai
miliţiilor – acesta şi-a îndreptat forţele pentru a demara o campanie în masă de epurare etnică,
ţinta operaţiunilor fiind sute de mii de civili. Campania părea să aibă un scop mai presus de
toate: să expulzeze sau să ucidă cât mai mulţi etnici albanezi din Kosovo. Rezultatul a
reprezentat o calamitate pentru populaţia din Kosovo şi un dezastru umanitar în întreaga
regiune. De această dată liderii Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au hotărât că viitorul
întregii Europe depindea de răspunsul în forţă la campania lui Milošević. Prin intermediul
NATO în principal, aceştia au început să emită avertismente conform cărora de această dată
un război în Balcani împotriva civililor nu va fi permis. Pentru Naţiunile Unite criza prezintă
o încercare diferită, dar la fel de importantă. Fără o prezenţă la sol în Kosovo nu putea oferi
ajutor civililor. Asta însemna că intervenţiile care le putea face erau politice şi diplomatice
prin activitatea din cadrul Consiliului de Securitate – pentru a putea uni comunitatea
internaţională în jurul opririi abuzurilor asupra drepturilor omului şi pentru a preveni un
război mai amplu.
Până în vara anului 1998, aproximativ două sute de mii de kosovari au devenit
refugiaţi, reprezentând 10% din populaţia provinciei. Până în 24 martie 1999, UNHCR a
estimat că mai mult de 250.00 de albanezi au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele din

14
Ted Robert Gurr, Peoples Versus States : Minorities at Risk in the New Century, US Institute of Peace,
Washington, DC, 2000;
Kosovo şi alţi 200.000 au căutat refugiul în ţările vecine. În următoarele trei luni, aproape un
milion de kosovari s-au alăturat acestei mulţimi de refugiaţi.
În conflictul din Kosovo, comunitatea internaţională a hotărât să aplice acea lecţie―cu
toate acestea prea târziu şi în mod imperfect. Intervenţia NATO a prezentat o provocare
pentru cei din comunitatea internaţională ce au rămas dedicaţi principiului acţiunii militare
conform legii internaţionale dar care au refuzat din ce în ce mai mult să accepte dreptul
guvernelor de a abuza de drepturile umane ale cetăţenilor lor sub protecţia imunităţii de
jurisdicţie. Comunitatea internaţională a demonstrat cel puţin acum că dorea să oprească asta
în Balcani, unde ONU, Statele Unite şi Europa nu au dorit în prealabil să oprească războiul
sălbatic de ură etnică de la începutul anilor 1990 din Bosnia. Populaţia din Kosovo a plătit
scump pentru ezitarea globală dar rapiditatea şi determinarea reacţiei s-a schimbat cel puţin15.

Concluzie: Necesitatea unei Forţe Armate care să aparţină Naţiunilor Unite

O forţă armată unită a Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii poate şi ar trebui să
furnizeze o alternativă pentru forţele militare naţionale, în ceea ce priveşte spectrul îngust al
operaţiunilor din categoria II.
Aşa cum a fost sugerat, diferenţele mari dintre cele două categorii de misiuni indică
cerinţe diferite pentru forţele armate care le vor efectua. Forţele militare normale, cu un grad
scăzut sau chiar neexistent de reinstruire şi care utilizează proceduri de operare standard, pot
îndeplini cu succes misiuni din categoria I – operaţiuni umanitare şi pentru menţinere a păcii.
Operaţiunile din categoria II, însă, necesită o organizaţie politico-militară bine organizată şi
dotată.
Singura concluzie care a apărut din eforturile recente de menţinere a păcii se referă la
necesitatea unei forţe armate unite a Naţiunilor Unite pentru a efectua misiuni mai dificile,
mai greu de gestionat – pentru edificarea naţiunii şi pentru instituirea păcii. Într-adevăr, dacă
există o concluzie comună în lucrările recente în ceea ce priveşte operaţiunile de sprijinire a
păcii, aceea ar fi că este foarte necesar un cadru instituţional impus de Naţiunile Unite pentru
efectuarea acestui tip de misiuni.
O alternativă a unei forţe armate globale în acest scop ar fi stabilirea unor forţe armate
regionale coordonate de organizaţii de securitate regionale. În Europa, de exemplu, NATO ar
putea să-şi instruiască propriile forţe armate pentru misiuni de categoria II; Organizaţia
Statelor Unite ar putea efectua una pentru America de Sud şi pentru America Centrală;
Organizaţie pentru Unitatea Africană ar putea fi responsabilă pentru Africa şi aşa mai departe.
În sfârşit, combinaţia acestor tipuri de grupuri ar putea fi cea mai promiţătoare
abordare: o forţă armată puternică a Naţiunilor Unite, capabilă să înfrunte provocări mari,
cum ar fi instituirea păcii în Cambodgia sau Angola şi forţe regionale mai mici pentru misiuni
mai uşor gestionabile, cum ar fi instituirea păcii şi consolidarea naţiunii în Rwanda sau
Liberia.
Cel mai important lucru este că, pe termen lung, forţele militare naţionale nu pot
continua să efectueze operaţiuni de categoria II. Acest lucru ar însemna utilizarea uneltei
greşite, existând riscul ca opinia publică să refuze orice fel de operaţiune de menţinere a păcii,
iar armata ar fi total nepregătită pentru misiunile din categoria III, care sunt mai importante, în
cazul în care acestea apar.
Discuţiile care au loc şi în prezent se concentrează asupra tipurilor de reguli cu care
comunitatea internaţională ar fi de acord privind momentul potrivit pentru a interveni în
problemele interne ale altor state, dacă statele pot rămâne neutre faţă de puterile interne cu
care se confruntă, sau legat de abilitatea forţelor militare ale Statelor Unite să intervină în mod
eficient, precum şi diferitele tipuri de intervenţii şi posibila prevenire la acestea.

15
ibidem
 Steinbruner sugerează, referitor la comunitatea internaţională, că aceasta ar putea
conveni un set de reguli cu privire la intervenţia în problemele interne ale altor state, fiind
necesare anumite compromisuri. Acesta argumentează că anumite reguli internaţionale sunt
mai stabile decât s-ar putea crede, exemplu ar fi ipoteza agreată la nivel general conform
căruia un stat nu poate să se suprapună pe graniţa altui stat. Steinbruner arată că sunt necesare
reguli cel puţin similare cu acestea pentru acţiuni în cadrul statelor. De exemplu,
reprezentanţii statelor pot fi de acord să intervină dacă sute de mii de oameni mor ca urmare a
încălcării ordinului legal si fără a sprijini un anumit regim sau pe opozanţii acestuia.
O altă regulă care ar trebui instituită este cea a încercării medierii, exemplu fiind cea
efectuată de Jimmy Carter sau a reprezentanţilor Naţiunilor Unite în Bosnia. Medierea este
eficientă câteodată, dar poate furniza avantaje pentru partea mai puternică, în detrimentul
părţii mai slabe, aşa cum s-a întâmplat în Bosnia, pe de altă parte efectul de pârghie
economică furnizează o altă modalitate de intervenţie. Cu toate acestea, foarte des lipseşte
accesul economic pentru a putea interveni în mod eficient.
Cu privire la prevenire, s-a argumentat că cea mai bună metodă pentru a preveni aceste
probleme, precum genocidul şi colapsul general al ordinii, este eliminarea cauzelor,
concretizată în injustiţia globală. Din păcate, aşa cum a declarat Steinbruner, nu se ştie cum
pot fi gestionate aceste nedreptăţi şi nu cum pot fi măsurate, neexistând o strategie de
prevenire, în special în ceea ce priveşte genocidul. Grupurile etnice nu au metode structurate
pentru a-şi rezolva problemele aşadar vor apela des la violenţă.

CAPITOLUL III. EUROPA ETNICĂ dezbate pe larg problematica etnica din Europa, ţările
ex-comuniste şi cele occidentale continuă a fi considerate două spaţii politice distincte ale
Europei. În mod evident, istoria îndepărtată şi cea recentă servesc, în ponderi comparabile,
drept surse centrale pentru justificarea acestei delimitări. După demantelarea regimurilor
comuniste în Europa Centrală şi de Est (regiune cu o personalitate bicefală recunoscută în
literatura de specialitate), o oarecare banalizare a ideii împărţirii continentului în „trei Europe”
ori „trei spaţii imaginare” pare să se fi produs în favoarea importanţei acordate distincţiei Est-
Vest, între statele foste comuniste şi cele cu democraţii consolidate. În opinia adepţilor tezei
occidentale ce susţine incompatibilitatea dintre naţiune şi democraţie, o serie de factori,
printre care etnicitatea şi naţionalismul, transformă „Noua Europă” într-o unitate de analiză
particulară, ceea ce împiedică discuţia despre eventualele similitudini privind impactul
etnicităţii şi interetnicităţii asupra modelelor culturale şi asupra vieţii social-politice. Aceşti
autori, însă, pierd din vedere, pare să ne sugereze Daniel Barbu, parcursul însuşi al
democraţiilor occidentale.
Capitolul de faţă se constituie într-un bilanţ al analogiilor şi contrastelor construibile
teoretic şi care au rolul de a ne ghida în studiul Europei etnice, al diversităţii etnice şi
efectului acesteia asupra structurării identităţilor, culturilor şi comportamentelor politice. În ce
măsură Europa etnică poate fi cuprinsă în studiile comparatiştilor? Prin ce se deosebesc, prin
ce se aseamănă comunităţile etno-lingvistice din Europa? Există diferenţe profunde,
structurale? Aşadar, care sunt principalele elemente care plasează societăţile europene uneori
în monografii paralele, alteori în studii comparative?
Europa etnică, în registrul conceptual şi teoretic
În Europa, un important număr de ţări pot fi caracterizate drept vechi laboratoare ale
diversităţii etno-culturale. Acestea toate au în comun prezenţa îndelungată pe teritoriul lor a
mai multor grupuri etno-lingvistice – unele majoritare la nivel naţional, regional ori local
(francofonii în regiunea bruxelleză; germanofonii în cantoanele elveţiene Jura, Neuchâtel,
Vaud şi Geneva; catalanii în regiunea spaniolă cu acelaşi nume, etc.) 16, altele minoritare

16
Bernard Lewis, “L’Europa e l’Islam”, Laterza, Roma-Bari, 2002, p. 5-6.
(francofonii în Valle d’Aosta, regiune aflată în nord-vestul Italiei; bascii în Ţara Bascilor,
maghiarii în România şi Slovacia; turcii în sudul Bulgariei etc.). Diferite de la o ţară la alta,
denumirile date grupurilor minoritare din punct de vedere numeric, care trăiesc de sute de ani
pe teritoriul statelor de adopţie, sunt tributare concepţiilor despre naţiune şi, de altfel,
întregului proces de construcţie naţională. Se poate uşor observa, de exemplu, că referinţele
„etnice” sunt frecvente mai cu seamă în descrierea realităţilor din Europa Centrală şi de Est şi,
în contraparte, o anumită rezervă în utilizarea adjectivului „etnic” în documentele emise de
instituţiile publice din statele Europei Occidentale dar şi în literatura academică despre
societăţile din Vest. Se vorbeşte, deci, despre comunităţile lingvistice din Belgia, Elveţia,
Finlanda sau Norvegia, despre comunităţile etnice din Serbia, Ungaria, România ori
Republica Moldova; mai mult, substantivul „minoritate” este întrebuinţat cu foarte multă
precauţie în primul caz, al grupurilor etno-culturale din Occident, şi, la polul opus, foarte
adesea şi fără implicaţii oneroase în al doilea caz. Aceste două situaţii, la fel ca şi absenţa
recensămintelor etno-lingvistice în unele state europene (Belgia, Italia etc.), nu sunt, desigur,
întâmplătoare. Diferenţele etno-lingvistice şi efectul acestora asupra stabilităţii democratice şi
securităţii statelor au constituit dintotdeauna subiectul unor discuţii aprinse în mediul politic
şi, de asemenea, un obiect important al preocupărilor teoreticienilor
Cum definim etnicitatea? În literatura de specialitate, principalele caracteristici
comune grupurilor etnice (minoritare ori majoritare) sunt limba, cultura şi memoria socială.
Formarea identităţii etnice presupune, în primul rând, apartenenţa obiectivă a individului la un
grup cu un background socio-cultural propriu şi, în al doilea rând, subiectivizarea acestei
apartenenţe. În sânul comunităţilor etno-lingvistice, relaţiile sociale se fondează pe sentimente
subiective de apartenenţă şi, în acelaşi timp, pe solidarităţi ce se află în opoziţie cu cele ale
altor grupuri. Limba reprezintă un criteriu fundamental de identificare categorială şi, implicit
de diferenţiere sociologică, rolul acesteia în configurarea politicului fiind incontestabil.
Potrivit lui Max Weber, limba „facilitează în cel mai înalt grad înţelegerea reciprocă şi, în
consecinţă, stabilirea tuturor relaţiilor sociale. […] ea face mai uşoară naşterea
comunalizărilor”. Element distinctiv şi de diferenţiere, limba separă minorităţile de majorităţi,
grupurile dominate de cele dominante. Raportul simbolic de forţe care se instaurează între
cele două funcţionează ca un principiu organizator în „economia schimburilor lingvistice”
rezultate ale interiorizării apartenenţei lingvistice (şi, eventual, politico-istorice), etnia şi
naţiunea au la bază o credinţă similară, credinţa (subiectivă) într-o comunitate de origine.
Această credinţă într-o comunitate de origine reprezintă, de altfel, un element central în
definiţia pe care sociologul german sus-amintit o dă grupurilor etnice şi în cea pe care
Benedict Anderson o va atribui mai târziu naţiunilor. Pentru Weber, grupurile etnice sunt
„grupuri umane care cultivă credinţa subiectivă într-o comunitate de origine fondată pe
similitudini la nivelul habitusului exterior sau al moravurilor, sau al amândurora, sau pe
amintiri din perioada colonizării ori a migraţiei, astfel încât această credinţă devine importantă
pentru propagarea comunalizării – puţin contează dacă o comunitate de sânge există sau nu în
mod obiectiv” Pentru Anderson, naţiunea nu este altceva decât un artefact cultural; istoria
naţiunii este, de fapt, o istorie a „ataşamentelor profunde” la o „comunitate imaginată” –
imaginată, deoarece imaginea despre ceilalţi membri şi despre comuniunea pe care o
formează este construită în absenţa acestora, pe reprezentări. Mai mult, trecutul naţiunii este
imemorial, ceea ce transformă simbolurile culturale într-un „limbaj sacru”. Frontierele
existente între naţiuni sunt, deopotrivă, obiective şi subiective. Spre deosebire de etnii,
naţiunilor le este recunoscută autoritatea politică simbolică.
Influenţa limbii sau a apartenenţei la o comunitate de limbă17 – şi, deci, influenţa
factorului etno-lingvistic – asupra opiniilor şi comportamentelor este crucială. În concepţia lui

17
Ahmet Yaşar Ocak, Islam in the Ottoman Empire: A Sociological Framework for a New Interpretation
Mattei Dogan, dintre toate clivajele, cel lingvistic este singurul care a rămas neschimbat de-a
lungul timpului. Iar dovada acestui fapt este menţinerea limbii printre factorii cei mai
importanţi în determinarea votului, atât în ţări din Europa Centrală şi de Est (ex-Iugoslavia,
fostele state sovietice) cât şi în ţări din Vestul Europei (Belgia, Elveţia) Ideea rolului
structural pe care îl joacă factorul etno-lingvistic a fost susţinută, de asemenea, de Brian
Barry, Walker Connor, Arend Lijphart etc. În încercarea de a nuanţa chestiunea impactului
apartenenţei la o comunitate de limbă, ultimii doi autori citaţi aici au completat teoria
clivajelor încrucişate (the cross-cutting cleavages theory), introdusă în ştiinţa politică de Eric
Schattschneider şi Seymour Martin Lipset, şi teoria apartenenţelor suprapuse (the overlapped
memberships theory), propusă în sociologia grupurilor de David Truman şi Arthur Bentley, cu
următoarea aserţiune: indivizii care provin din comunităţi mixte din punct de vedere etno-
lingvistic manifestă opinii şi atitudini mai moderate decât aceia care s-au dezvoltat într-o
comunitate omogenă doar în cazul în care culturile aflate în interacţiune nu sunt diametral
opuse şi nu se resping reciproc. În antropologie, Fredrik Barth a susţinut un punct de vedere
similar, acela că interdependenţa ori interetnicitatea trăită ca experienţă pozitivă presupune o
anumită complementaritate a grupurilor. Relaţia dintre diversitate şi toleranţă nu este, aşadar,
implicită.
În mod evident, factorul etno-lingvistic deţine un rol fundamental în orientarea
opiniilor şi atitudinilor politice. În acest sens, Brian Barry afirma că distincţia dintre conflictul
etnic şi toate celelalte este una esenţială. În timp ce conflictul religios şi cel de clasă, spre
exemplu, sunt conflicte de natură organizaţională, conflictul etnic este singurul care, chiar şi
în absenţa elementului organizaţional, poate genera un grup coerent. Spre deosebire de
grupurile religioase şi socio-economice, cele etno-lingvistice sunt preocupate nu numai „de
modul în care ţara ar trebui guvernată”, ci şi de întrebarea dacă „ţara ar trebui neapărat să
existe” François Nielsen a arătat, de asemenea, că diferenţele etnice sunt mai profunde decât
toate celelalte dar că, în general, ele se atenuează sub influenţa procesului modernizator
Literatura despre etnicitate este intim legată de cea dedicată naţionalismului. Relaţia dintre
cele două concepte devine mai evidentă atunci când introducem în discuţie un al treilea
concept – liant – acela de sentiment al apartenenţei (etnice, naţionale). În viziunea lui Weber,
există mai multe tipuri de relaţii între comunitatea de bază şi sentimentul naţional. De
exemplu, în cazul germanofonilor din Alsacia, sentimentul naţional rezultă din identificarea
cu comunitatea de limbă, şi nu de cultură. În Elveţia şi Belgia, în schimb, sentimentul naţional
şi sentimentul apartenenţei la comunitatea lingvistică nu coincid.
În ştiinţele sociale18, definiţiile date etnicităţii sunt de trei tipuri, fiecare corespunzând
unui anumit nivel de analiză: nivelul individual sau micro-social, nivelul grupal sau mezo-
social şi nivelul macro-social. Potrivit lui Marco Martiniello, la nivel micro-social,
„etnicitatea prezintă o dimensiune foarte subiectivă. Ea corespunde sentimentului, conştiinţei
apartenenţei pe care individul o manifestă în raport cu un grup etnic”. La nivel mezo-social,
etnicitatea devine un agent al mobilizării, al acţiunii colective. La nivel macro-social,
apartenenţa etnică obiectivă şi subiectivă constituie elementul fondator al organizaţiilor
sociale şi politiceAstfel explicitată, etnicitatea ne apare a fi un concept uşor operaţionalizabil
şi pe care îl putem utiliza atât în analiza regiunilor occidentale cât şi în cea a spaţiului post-
comunist. Această afirmaţie, însă, pare a nu întruni consensul în rândul specialiştilor. Chiar
dacă noţiunea de etnicitate a fost tot mai amplu întrebuinţată în ştiinţele sociale anglo-saxone
începând chiar cu anii ’70, autorii francezi manifestă în continuare o anumită reticenţă în

18
Ahmet Yaşar Ocak, Islam in the Ottoman Empire: A Sociological Framework for a New Interpretation,
în “International Journal of Turkish Studies”, Vol. 9, Nos. 1&2, 2003, p. 187.
acceptarea acesteia, preferând în schimb „comunitarismul”. Acest termen, în viziunea
francezilor, elimină riscul oricărei trimiteri la „rasă Considerăm totuşi că această precauţie
suplimentară este nejustificată din moment ce diferitele interpretări date de-a lungul timpului
fenomenului etnic au fost net separate: teoriile primordialiste (Clifford Geertz, Pierre Van den
Berghe) şi tezele sociale (Robert ParkFredrik Barth etc.). Dacă habitusul exterior a constituit
elementul central în analiza primordialiştilor, moştenirea culturală comună pe care se
fondează comunităţile reprezintă punctul de plecare al teoriilor sociale, interacţioniste (despre
etnicitate şi memorie colectivă) ori instrumentaliste (despre mobilizarea etnică şi mişcările
politice).

În cel de al IV-lea capitol al lucrării intitulat. RASISMUL ŞI REVOLTELE ETNICE am adus

în discuţie problema americană legată de etnie şi revoltele şi confruntările ce au avut loc de-a
lungul anilor în cea ai democrată naţiune de pe pământ.

Anti – Americanismul
Un manual despre arabi nu poate ignora sentimentul anti-american19 crescând între
arabii din Orientul Mijlociu şi musulmani în zilele noastre. Este o tendinţă importantă, este în
creştere şi trebuie urgent să încercăm să o înţelegem. Mai jos sunt câteva statistici care
împrumută un sens al realităţii sentimentului anti-american ce se agravează intre naţiunile
Orientului Mijlociu.
Un sondaj Pew efectuat între 21 Martie şi 26 Aprilie 2011, a chestionat patru naţiuni
Arabe (împreuna cu Turcia şi Pakistan) dacă oamenii sunt binevoitori cu Statele Unite şi daca
au încredere în ei. Aceste descoperiri au fost comparate cu sondajele similare din 2009 şi
2010.

Concluzii
Primii sclavi africani au fost aduşi în coloniile americane în anul 1619. Negrii există
aşadar de aproape 400 de ani în ceea ce urma să devină Statele Unite. Timp de 245 de ani din
cei 400, ei au fost sclavi, subordonaţi în moduri brutale şi dezumanizante. Aceasta a fost
urmată de un secol de discriminare legalizată care s-a încheiat cu mai puţin de 50 de ani în
urmă.20 Aşadar, 345 de ani din aproape 400, peste 80% din istoria americană, afroamericanii
au fost supuşi opresiunii aplicate de stat, justificată prin ideologii rasiste virulente. Nu este
deloc surprinzător că discriminarea continuă să funcţioneze şi inegalităţile economice asociate
cu rasa încă nu au dispărut. Acţiunile spontane ale actorilor din piaţă nu vor fi suficiente
pentru a elimina aceste inegalităţi. Pentru a se întâmpla acest lucru este necesară acţiunea
colectivă, publică, atât împotriva marginalizării economice asociată cu sărăcia rasializată, cât
şi împotriva efectelor discriminării rasiale neîntrerupte.

CAPITOLUL V. intitulat RROMI, O PREOCUPARE EUROPEANĂ aduce în atenţie

problemele cu care se confruntă etnia rromă atât la noi în ţară dar şi în străinătate.
Procesul început în 1990 de trecere de la un sistem politic închis, rigid şi protectionist,
la un sistem politic bazat pe pluralism, libera exprimare a opiniilor şi economia de piaţa liberă
privată, a produs, pe lângă probleme estimate şi inevitabile precum şomajul, scăderea

19 America se refera la Statele Unite in aceasta carte, deoarece America este folosita in mass-
media din SUA si in Orientul Mijlociu
20
Această divizare temporală a experienţei afro – americanilor este modificată după modelul lui S.
Plous, ,,Ten myths about affirmative action’’, în lucrarea lui S. Plous, Understanding Prejudice and
Discrimination (pp. 206 – 212). New York: McGraw – Hill.
nivelului mediu de trai sau falimentul marilor colosi industriali, şi dezvoltarea unor procese
conflictuale, greu de evaluat, de anticipat şi, mai ales, de soluţionat pe termen scurt şi mediu.
Dupa mulţi ani în care problema minoritatilor a fost considerată de statul totalitar ca
fiind rezolvata, dezvoltarea dupa 1990 a unei miscari de afirmare a identitatii etnice, a avut
drept consecinta manifestarea, adesea violenta, a tensiunilor sociale acumulate.
Desi conform datelor oficiale mai putin de 10% din cetatenii României apartin
minoritatilor etnice, respectarea, promovarea si protejarea drepturilor acestor minoritati s-a
dovedit a fi unul din subiectele fierbinti si dificil de adresat de catre institutiile statului nou
create sau aflate în plin proces de democratizare.
Greutatea consta în primul rând în faptul ca fiecare grup etnic are nevoi si prioritati
diferite, derivate direct din specificul etno-cultural si istoria relatiei cu majoritatea etnica la
nivel national sau local. La aceasta se adauga perceptia majoritatii populatiei, care exercita
permanent o puternica influenta asupra politicilor statului vis-à-vis de minoritatile nationale.
Dintre minoritatile etnice înregistrate, populatia de etnie rroma este cea mai complexa
si provoaca profunda preocupare nu doar în Romania, ci în toate statele din Europa Centrala si
de Est foste comuniste, facând obiectul multor rezolutii adoptate de Consiliul Europei în
ultimii 10 ani.
Conform datelor statistice furnizate de:
- Report of Council of Europe – Community and ethnic relations in Europe, 1992;
- Building Romanian Democracy: The Police and ethnic minorities, 1994-1998;
- Project on Ethnic Relations – Prevention of violence and discrimination against the
Rroma in Central and Eastern Europe, 1997;
- European Union support of Rroma communities in Central and Eastern Europe,
2000.
Raportul întocmit de Centrul Rromilor pentru Intervenţie Socială şi Studii “Romani
Criss”, 2000, în perioada derularii procesului de democratizare, problemele cu care se
confruntă cel mai des populaţia rroma sunt rasismul, discriminarea şi excluderea socială, nivel
educaţional scăzut, procentul ridicat de persoane care nu lucrează, standarde scăzute de
sănătate, condiţii foarte proaste de locuit.
Constituţia adoptată prin referendum în 1991, la art.1, alin.3, recunoaste si garanteaza
drepturile tuturor minoritatilor nationale existente pe teritoriul României, însa punerea în
practica sub toate aspectele a acestui drept constitutional s-a lovit de foarte multe piedici,
venite atât din partea populatiei majoritare, cât si din interiorul etniei rromilor.
„Tinând cont de specificul problemelor cu care se confrunta rromii din România si
având în vedere dorinta de a identifica solutii optime pentru rezolvarea acestora”, Guvernul
României a adoptat în 2001 un document denumit „Cadrul Strategic pentru elaborarea
politicilor publice pentru îmbunatatirea situatiei rromilor”, având ca obiectiv final „elaborarea
unei Carte Albe privind îmbunatatirea situatiei rromilor”.
Bunele intenţii ramân adesea la nivel declarativ, lovindu-se de percepţia profund
negativă a celorlalte grupuri etnice faţă de etnicii rrromi, percepţii permanent alimentate şi
argumentate cu experienţe negative individuale sau colective atât în discursuri ale unor
personalităţi, luări de poziţie ale instituţiilor, cât si de către mass-media .
Diferenţele foarte mari între stilul de viaţă tradiţional al rromilor şi restul populaţiei au
produs după 1990 numeroase conflicte care au degenerat uneori în violenţe.
Cazuri precum Hadareni sau comuna Mihail Kogalniceanu au făcut obiectul multor
analize, protestemşi reacţii atât din partea instituţiilor statului, cât şi a societăţii civile.
Din datele furnizate de Romani Criss, rezultă că, în conflictele violente între etnicii
rromi şi alte grupuri etnice în perioada 1990-1996 au fost incendiate aproximativ 300 de case
ale etnicilor rromi, devastate şi distruse 92 de gospodării, au fost înregistrate 6 cazuri de crime
şi 9 cazuri de lovituri cauzatoare de moarte.
 În plus, chiar în interiorul etniei exista o mare diversitate derivată din traditiile
ocupaţionale, culturale şi istorice ale membrilor grupurilor ce constituie etnia rromilor, iar
aceste diferenţe constituie la rândul lor potenţial de conflicte şi chiar de violenţe intra-etnice.
Conform datelor statistice furnizate în vara anului 2001 de Inspectoratul General al
Politiei – Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, numai în anul 2000 Poliţia a
intervenit în 14.120 stări conflictuale din care 10.645 au fost între etnicii rromi şi 3.475 între
rromi şi alţii (populaţie, administraţie), iar din totalul acestora 87 au degenerat în violente. În
primul trimestru al anului 2001 aceeaşi sursa a identificat 3.118 stări conflictuale dintre care
2.338 au fost între etnicii rromi şi 780 între rromi şi nerromi, dintre care 24 au fost cazuri cu
violenţe.
Incidentele şi conflictele ce au avut loc dupa 1990 au fost studiate şi analizate din
perspectiva drepturilor civile şi a administrării justiţiei şi doar colateral din perspectiva
rezolvării şi/sau prevenirii conflictelor.
Atunci când se ajunge la violenţe de grup, autorităţile acţionează pentru a pune cât mai
rapid capăt violenţelor, dar nu dispun de instrumente legale adecvate şi au demonstrat ca nu
ştiu care este cea mai bună modalitate de acţiune pentru a rezolva durabil aceste conflicte.
Mai mult, nesoluţionarea acestor cazuri a dus la puţin timp dupa calmarea violenţelor la
reapariţia lor în aceleaşi comunitaţii, dar şi la propagarea fenomenului către alte comunităţi
din zona cu problematica similară.

. Prejudecăţi Clasice
- Rromii fură
Ca orice minoritate, rromii sunt uşor de categorizat. Câteva exemple de unguri care au
refuzat sau nu ştiau să vorbească romaneşte în Transilvania au dus la poveşti de genul ca toţi
locuitorii anumitor localităţi refuză să vorbească romaneşte; câteva exemple din mass-media
de rromi care fură au dus la generalizarea că toţi rromii fură. Când non-rromi fură miliarde din
buget şi sărăcesc întreaga ţarî, vina cade pe ei personal. Cand un rrom fură o găina pentru a-şi
hrăni familia, vina cade pe el dar în acelali timp şi pe toţi rromii.
- Rromii nu se spală
Datorită codului celor "pure" şi "impure", romii păstrează norme stricte ale igienei
(evident, în măsura posibilităţilor materiale). Prejudecăţile de genul "rromii nu se spală" se
datorează deci culorii pielii sau situaţiei materiale.

- Rromii nu se duc la şcoală

Sistemul şcolar a refuzat până de curând să recunoască rromii ca o minoritate culturală
cu interese şi nevoi diferite de cele ale populaţiei majoritare. Aceasta, asociată cu motive
economice a dus la situaţia educaţională cu care se confruntă rromii astăzi. Un alt factor este
discriminarea la locul de muncă. Un rrom, chiar educat, are puţine şanse de a primi posturi de
conducere. De multe ori, educaţia pur şi simplu nu este văzută ca o modalitate de a reuşi în
viaţă pentru rromi.
Rromii nu sunt români.
Deşi rromii sunt cetăţeni români, au fost prezenţi în România de peste 600 de ani şi
majoritatea au ca limbă maternă româna, ei sunt încă văzuţi ca străini pentru simplul fapt ca
arata diferit. Un alt lucru ignorat este că multi rromi şi-ar fi continuat migraţia spre centrul
Europei dacă nu ar fi fost ţinuti în sclavie în Ţările Române (ca dovadă faptul că mulţi au
plecat după abolirea sclaviei). Rromii sunt văzuţi ca invadatori, când situaâia este exact
invers: ei eu fost obligaţi să rămâna pe teritoriul ţării noastre.
Şi oricum, în momentul de faţă marea majoritate a rromilor sunt la fel de 'români' ca şi
restul românilor.
 - Rromii sunt mai negri
Deşi această prejudecată nu prezintă aşa multe probleme ca cele precedente, cred că
merită totuşi menţionată. Evident, unii rromi sunt mai negri. Şi asta e probabil un lucru fericit,
ţinând cont că persoanele fără astfel de noroc din naştere stau vara la soare să se bronzeze, sau
dau bani la saloane de frumuseţe pentru bronzat artificial (şi îşi riscă sănătatea pentru o piele
mai neagră, pentru ca bronzul natural sau artificial este principalul factor de risc pentru
cancerul de piele).
Dar, ţinând cont că unii români sunt mai albi decât alţii, şi aceeaşi persoana e mai albă
iarna şi mai neagră vara, se trage uşor concluzia că marea majoritate a rromilor nu sunt destul
de 'mai negri' decât restul populaţiei pentru a putea fi identificaţi ca rromi după culoarea pielii.

Istoricul etniei în Europa

Începând cu deceniul al patrulea al secolului al XV-lea, atraşi fiind poate de spusele
deschizătorilor de drum, ţiganii au început treptat să se răspândească din răsăritul Europei21.
Relatările cronicarilor se arată a fi acum surse de informaţie mai substanţiale. Trebuie totuşi
să dovedim precauţie în ceea ce priveşte rapoartele întocmite mult timp după evenimentele
descrise, poate fără a exista contacte personale între cronicar şi ţigani, deoarece aceste
rapoarte, copii fidele, sunt adesea derivate din materiale provenind din alte părţi, şi aceste noi
elemente pot fi denaturate de atitudinile şi fanteziile vremurilor contemporane cronicarului.
Este de preferat, pe cât posibil, întoarcerea la arhivele locale şi centrale, întrucat materia
primă pentru o istorie a ţiganilor se gaseşte adesea depozitată aici, mai înainte ca influenţele
externe să fi avut suficient timp să denatureze atitudinile.
Contribuţia cronicarului german Aventinus (Johann Thurmaier), din jurul anului 1522,
este deosebit de instructivă când se trece la cercetarea următoarei faze. În Cronica bavareză,
în anul 1439, acesta relatează următoarele:
La această dată, acea rasă de oameni necinstiţi, drojdia şi scursura diferitelor popoare,
care traiesc la hotarele imperiului turcesc şi ale Ungariei (îi numim Zigeni) a început sa
pribegească prin ţinuturile noastre sub conducerea regelui lor Zindelo, şi prin hotie, jaf şi
ghicit caută să se intreţina, nepedepsiţi fiind. Mint atunci când spun că vin din Egipt şi că zeii
i-au constrâns la exil şi, fără de ruşine, prin surghiunul lor de şapte ani, simulează ispăşirea
păcatelor strămoşilor lor care s-au îndepărtat de Fecioara cu pruncul Isus. Din practică ştim că
ei folosesc limba venda şi că sunt trădători şi spioni. Îndeosebi împaratul Maximilian Caesar
Augustus si Albert, părintele principilor noştri, la fel ca şi alţii întăresc aceasta prin edicte
publice: dar superstiţia deşartă pătrunde, precum nepăsarea, atât de adânc în minţile
oamenilor, că îi face pe aceştia să creadă că ţiganii sunt prost trataţi şi îi tolerează pe aceştia să
se furişeze peste tot, să fure şi să înşele.
Acest pasaj cuprinde in el un secol de deteriorare a atitudinii faţă de ţigani. Gradul de
rătate se datorează întru totul epocii lui Aventinus. Pe când Aventinus scria aceste rânduri,
Sfântul Imperiu Roman începuse deja de peste două decenii să aplice sancţiuni penale
împotriva ţiganilor. În timpul domniei împaratului Maximilian I, de care Aventinus vorbeşte
în termeni atât de aprobativi, Dieta imperială a emis trei edicte (în 1497, 1498 şi 1500) în care
ţiganii au fost acuzaţi de spionaj, hotărându-se expulzarea lor. Acestea au dat tonul
promulgării de către principi, duci şi alţi potentati ai imperiului a altor decrete îndreptate
împotriva ţiganilor. Bănuiala de spionaj (menţionată deja de Andreas din Ratisbona) a fost
mai cu seamă o preocupare germană. Ţiganii erau extrem de vulnerabili în acest sens, întrucât,
pentru propria lor folosinţă, aceştia trebuiau sa dobândească cunoştinţe şi informaţii

21
Ina Zoon, La periferia societatii. Romii si serviciile publice în România", (OSI NY , FSD România,
CRCR Cluj)2002, p..23
amănunţite despre un anumit ţinut şi locuitorii acestuia. De reţinut este aparenta recunoaştere
de către Aventinus a unei limbi speciale a ţiganilor (doar dacă nu a vrut decât să spună că
învăţarea unei limbi străine le-a permis ţiganilor să dea dovadă de şiretenie), deşi o socoteşte
pripit drept limba venda, o limbă slavă vorbită în estul Germaniei. În aceeaşi măsura, demnă
de reţinut este şi explicarea migraţiei ţiganilor sub forma unui surghiun de şapte ani, pentru a
nu fi sprijinit Sfânta Familie cu ocazia fugii în Egipt. Dacă ţiganii au născocit ei înşişi această
poveste, şi nu au ajutat doar la răspândirea ei imediat dupa apariţia sa din asocierea ţiganilor
cu Egiptul, atunci aceasta s-a dovedit a fi o exagerare cât se poate de imprudentă. Nimeni nu
ştia că la acea dată ţiganii nu părăsiseră încă India, astfel ca ea a oferit popoarelor din Europa
acelaşi pretext la intoleranţa care a generat antisemitismul, alimentat la rându-i de presupusa
complicitate a evreilor la momentul crucificării şi al sacrificării copiilor creştini cu ocazia
Paştelui evreiesc. Din punct de vedere istoric, cea mai interesantă observaţie făcută de
Aventinus este aceea că valul principal de imigrare a ţiganilor, în Bavaria cel puţin, a început
în 1439, sub conducerea regelui Zindelo sau Zindel. Aceasta este unica menţionare a trecerii
pe acolo a unui rege pe nume Zindel. Totuşi, se poate construi mult pe baza unei singure
referiri. Este cât se poate de tentant să legi fiecare reperare a unei cete de ţigani de numele
vreunui conducător şi, în cazuri extreme, să marchezi pe harta Europei ruta ipotetică urmată
de fiecare dintre acestea. Exemplul suprem în acest sens poate fi întalnit în lucrarea lui
Adriano Colacci, Gli Zingari (1889), ce conţine o atare hartă indicând itinerariile regelui
Sindel, ducelui Mihail, ducelui Andrasi şi ducelui Panuel. Liniile de diferite culori pleacă din
Ţara Românească şi încep să se ramifice de abia în Ungaria. Ducele Panuel (nume ce se va
întalni şi mai târziu) este, fără vreun motiv aparent, creditat cu conducerea incursiunii din
1417 către oraşele Balticii, urmată apoi de vizitarea Leipzigului din 1418 şi a Metzului în
1430. Ducii Mihail şi Andrei călătoresc împreuna în Elveţia, apoi Andrei se îndreapta spre
sud, trece prin Bologna, Forli şi Roma (1422), se întoarce prin Proventa către Paris (1427) şi
pentru ultima oară este văzut îndreptându-se către Anglia. Ceata ducelui Mihail se destramă în
Elveţia, un detaşament îndreptandu-se spre nord către Strassbourg (1418), Augsburg (1419),
Miinster şi Kassel (1424) şi Meissen (1426), în vreme ce celălalt călătoreşte spre sud-vest
către Lucerna şi Sisteron (1419) şi Barcelona (1447). Deşi nu a reprezentat decât o pură
născocire, Colucci a reuşit să-1 plaseze pe regele Zindel în fruntea incursiunilor în regiunea
din jurul Ratisbonei (1424, 1426, 1433, 1439). În afara de aceste referiri şi de alte câteva care
i-au atras atenţia lui Aventinus, Zindel dispare fără urmă22.
Totuşi, vom mai întâlni duci şi conti purtând o mare varietate de nume, atâ cunoscute
deja, cât şi noi, dar ajunşi în acest stadiu, în loc să tratăm Europa Occidentală şi Europa de
Nord ca un tot unitar, ni se pare mult mai potrivit să examinam fiecare ţară în parte, să
urmărim în fiecare evoluţia descendentă a sorţii ţiganilor, pentru ca apoi să reevaluîm din nou
poziţia lor la mijlocul secolului al XVI-lea şi în climatul descris de Aventinus.

Forţele de ordine şi siguranţă publică implicate în medierea conflictelor dintre

populaţia romă şi populaţia majoritară
Tendinţa de a opune ireductibil grupurile etnice, recursul la istorie ca argument al
revanşei sau postularea intoleranţei ca virtute sunt pericole majore care stau, în egală măsură,
atât în faţa minorităţilor etnice, cât şi a majorităţii.
Efortul Comunităţii Internaţionale de a ţine sub control tensiunile interetnice şi de a
constitui un cadru legal, care să asigure, atât pentru minoritari, cât şi pentru majoritari,

22
Viorel Achim, Tiganii în istoria României, Bucuresti: Editura Enciclopedica., 1998 p. 30
utilizarea integrală a drepturilor omului, este răspunsul cel mai pertinent la provocările din
acest domeniu23.
În ultimii cinci ani, în Europa, nici o minoritate nu s-a bucurat de o asemenea atenţie
ca cea a ţiganilor (zeci de recomandări, convenţii, acorduri, propuneri etc.) pentru că nici o
altă minoritate nu a creat atâtea probleme pe întregul continent.
Din această cauză (comportamentul eminamente antisocial, deviant), ţiganii Europei
sunt persecutaţi de oricine, dar nu în ultimul rând de ei înşişi, care prin atitudinea lor se
autoexclud din societate.
Mass-media oferă numeroase exemple de manifestări rasiste şi xenofobe împotriva
ţiganilor care, tocmai în ţările cu cele mai avansate şi democratice legislaţii, îmbracă adesea
forme deosebit de violente.
În ţara noastră, atât autorităţile, cât şi comunitatea, percep mai exact fenomenul,
existând semnale care exclud ipoteza incriminării în bloc a etniei rromilor şi numai acolo
unde oamenii se cunosc între ei (mediul rural) au fost posibile izbucniri violente ale
majoritarilor, dar orientate selectiv împotriva rromilor infractori.
Modul de viaţă tradiţional al rromilor conţine o serie de elemente care, pe de o parte,
au consecinţe negative asupra şanselor sociale ale fiecărui individ, iar pe de altă parte,
generează tensiuni cu populaţia majoritară.
În general, datorită condiţiilor de viaţă, cutumelor, respingerii unor valori morale
acceptate de restul comunităţii, rromii se automarginalizează ca o subcultură care se manifestă
agresiv, nerecunoscând şi încălcând premeditat normele juridice instituţionalizate în societate.
În anumite perioade de timp, grupuri de rromi au declanşat numeroase scandaluri
publice şi conflicte cu tineri din diverse localităţi - mai ales după anul 1989 - faţă de care s-au
manifestat agresiv, sustrăgându-le prin forţă, sume de bani ori bunuri, săvârşind tentative de
viol sau chiar violuri care nu au fost reclamate de victime, în urma ameninţărilor şi violenţelor
exercitate de romi. O parte din aceştia s-au manifestat în comunitate ca „stăpâni”, sfidând
orice normă de convieţuire socială, iar la încercările persoanelor cu autoritate morală de a-i
determina să-şi schimbe comportamentul, le-au ameninţat sau timorat prin acţiuni violente.
Comportamentul necorespunzător, manifestările agresive faţă de membrii aceleiaşi
etnii sau ai populaţiei majoritare, precum şi acumulările anterioare, au determinat intensitatea
şi dimensiunile conflictelor în mod diferenţiat.
Astfel, începând cu 1990, în localităţile unde conflictul nu a avut ca fundament lezarea
directă a vieţii şi integrităţii cetăţenilor şi a avutului lor, a putut fi detensionat cu operativitate
sau s-a intervenit prompt, în timp ce situaţiile în care vreme îndelungată majoritatea populaţiei
a fost nevoită să suporte agresivitatea unor grupuri derromi s-au aplanat greu.
Relevante în acest sens sunt conflictele din localităţile Hădăreni, jud. Mureş,
Ghitfalău, jud. Covasna; Plăieşii de Jos, jud. Harghita; Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa;
Bolintin, jud. Giurgiu; Olteniţa, jud. Călăraşi; Caracal, jud. Olt; Iaşi, Craiova şi Bucureşti.
Evenimentele din perioada 1990-1992 se detaşează atât prin modul lor de desfăşurare
şi extindere, cât şi prin dificultăţile pe care le-au întâmpinat forţele de ordine implicate,
caracterizându-se prin amploare şi intensitate, favorizate atât de contextul socio-economic
general, cât şi de faptul că procesul de restructurare a instituţiilor statului şi a sistemului
legislativ era încă în faza incipientă.
Această primă etapă cuprinde conflictele din 15 localităţi tipice fiind cele din comuna
Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa şi Bolintin-Ogrezeni, jud. Giurgiu.
După 1995, mediatizarea exacerbată şi prezentarea subiectivă, uneori tendenţioasă a
acestor evenimente, victimizând romii, au dus la apariţia unor reacţii de indignare în rândul

23
I.Marginean, A.M.Preoteasa, I.Precupetu, S.Cace, Abordari în cercetarile cu privire la minoritatea roma, 2001
populaţiei care cunoştea situaţia reală, trăind alături de aceştia. O mare parte a rromilor a
continuat să se manifeste comportamental ca şi înainte, în unele cazuri chiar mai violent,
sfidând cele mai elementare reguli de convieţuire socială şi încălcând flagrant normele de
drept.
Şi după 1995 au avut loc conflicte între romi, între aceştia şi populaţia majoritară, dar
într-un număr mai redus, violenţele îndreptate împotriva acestora având un evident caracter
selectiv fără să vizeze etnia, ci anumite persoane sau grupuri, după criterii socio-
comportamentale24.
Alte conflicte au apărut între grupuri ale aceleiaşi etnii, reduse din punct de vedere
numeric şi de mică amploare, determinate de anumite stări preexistente (răzbunare, gelozie,
animozităţi latente, revendicarea unor poziţii în cadrul etniei, căsătorii nefinalizate,
nerambursarea unor credite etc.).
În această perioadă, implicarea poliţiei în rezolvarea şi soluţionarea conflictelor a fost
mai operativă şi eficientă, urmărind stabilirea răspunderii individuale, în raport cu gradul de
vinovăţie, reducerea consecinţelor conflictelor declanşate, evitarea distrugerii de bunuri şi a
pierderilor de vieţi omeneşti, intervenind chiar în detensionarea unor stări preconflictuale ce s-
ar fi putut solda cu consecinţe deosebit de grave.

24
Valerian Cioclei, „Despre ambiguitatea conceptuala in materia criminalitatii organizate”, in culegerea de studii
„ Lupta împotriva corupţiei si criminalitatii organizate”, ed. De Centrul de pregătire continua a procurorilor,
Parchetul de pe lângă C.S.J., pag. 138
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. ABRAHAM Pavel, DUMITRESCU Costel, Sociologia devianţei şi controlul social,

Editura Detectiv, Bucureşti, 2010.
2. ALI Tariq – Ciocnirea fundamentalismelor, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
3. AKOS, Kengyel – Nationalism and European Identity: A Romanian View, Institutul
Român pentru Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, Vol. VII 1-2, 2001.
4. ANDREESCU, Anghel – Riscuri şi ameninţări neconvenţionale la adresa securităţii
naţionale, Editura M.A.I., 2000.
5. ARIELLI, Emanuele şi SCOTTO, Giovanni – Conflitti e Mediazione, Editura Bruno
Mandadori, Milano, 2003.
6. ARIELLI, Emanuele şi SCOTTO, Giovanni – I Conflitti, Introduzione a una teoria
generale, Editura Bruno Mandadori, Milano, 1998.
7. AURESCU, Bogdan – Noua suveranitate, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2003.
8. BAAGIL, H. M. – Dialogul dintre musulman şi creştin, Fundaţia Taiba, Bucureşti,
2003.
9. BAKER, Pauline, WELLER, Angeli – An Analytical Model of Internal Conflict and
State Collapse: Washington D.C. The Fund for Peace, Editura Lynne Rienner
Publishers, Inc., Washington, 1998.
10. BARNA, Cristian – Cruciada Islamului, Editura Topform, Bucureşti, 2007.
11. BARRY, Buzan – Security. A New Framewoek for Analysis, Editura Lynne Reiner
Publishers Inc., Londra, 1998.
12. BARTLEY, P., şi BOURDILLON, H. – Islamul în epoca medievală, Editura All
Educaţional, Bucureşti, 2010.
13. BAUMANS, W., Reychter, L. – Arta prevenirii conflictelor, Editura Nemira, Bucureşti,
1996.
14. BAYLEI, R. – Jihadul: învăţăturile islamului de la sursele primare Coran şi Hadith,
Bucureşti, Editura Bioterra, 2010.
15. BERCOVITCH, J. – The Structure and Diversity in Mediation in International
Relations, Editura St. Martin’s Press, New York, 1998.
16. BERKOWITZ, Leonard – Aggression: Its Causes, Consequences, and Control, Editura
McGraw Hill, New York, 1993.
17. BIRO, Anna Maria; KOVACH, Petra – Diversity in Action, Local Public Management
of multi-etnic communities in Central and Eastern Europe, Editura OSI – Ungaria,
2001.
18. BONCU, S. – Securitatea europeană în schimbare. Provocări şi soluţii, Editura AMCO
PRESS, Bucureşti, 1995.
19. BONCU, Ştefan – Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
20. BOULDING, Kenneth – Conflict and Defense, Editura Harper Torchbooks, New York,
1990.
21. BOURHIS, Richard; LEYENS, J.F. – Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri,
Editura Polirom, Iaşi, 1996.
22. BRODI, E.W. – Managing Communication Processes; From Planning to Crisis
Response, Editura Praeger, New York, 1991.
23. BRZEZINSKI, Z. – Marea tablă de şah, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
24. BURGESS, Heidi – Conflict Research Consortium, University of Colorado, Boulder,
2003.
25. Burton, John and Dukes, Frank (eds.) – Conflict: Readings in Management &
Resolution, Editura St. Martin's Press, New York, 1990.
26. Burton, John – Conflict Resolution As a Political System, George Mason University,
Fairfax, 2010.
27. BUZAN, Barry – Popoarele, statele şi teama, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
28. CARDINI, F. – Europa şi Islamul, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
29. CAROTHERS, Thomas – Assessing democracy: the case of Romania, Editura Carnegie
Endowment for International Peace, 1996.
30. CEARAPIN T., Homotescu G.; TOMA Gh. – De la securitatea individuală la
securitatea colectivă, Editura Bioterra, Bucureşti, 2003.
31. CHOMSKY, N. – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau
supravieţuire?, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
32. COHEN, Raymond – Negotiating Across Cultures. Communications Obstacles in
International Diplomacy, Editura U.S. Institute of Peace Press, Washington D.C., 1991.
33. CONSTANTINO, C.; MERCHANT, C.S. – Designing Conflict Management Systems,
Editura Jossey-Bass Press, San Francisco, 1996.
34. COLLINS, Randall – Conflict Sociology, Editura Academic Press, New York, 1974
35. CONERLY, Keith şi Tripathi, Arvin – What is Your Conflict Style? Understanding and
Dealing With Your Conflict Style, Journal for Quality and Participation, Summer, 2004.
36. CONSTANTIN Valentin – Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
Titlul V al Tratatului de la Maastricht, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
37. COSER, L. A. – Continuities in the Study of Social Conflict, Free Press, New York,
1967.
38. CROCKER, Chester A. – Leashing the Dogs of War, Editura United States Institute for
Peace, New York, 2007.
39. CUNNINGHAM, William G. Jr. – Conflict Theory and Conflict in Northern Ireland,
The University of Auckland, 1998.
40. DEUTSCH, Morton, COLEMAN, Peter – The Handbook of Conflict Resolution. Theory
andPractice, Editura Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 2000.
41. DIACONU, Ion – Minorităţile în mileniul al treilea: între globalism şi spirit naţional,
Asociaţia Română pentru Educaţie Democratică, Bucureşti, 1999.
42. DIEHL, Paul F. – International Peacekeeping, Editura The John Hopkins University
Press, Baltimore, 1994.
43. DIMITRIJEVIC, Nenad – Managing Multietnic Local Communities in the countries of
the former Yugoslavia, Editura LGI, Budapesta, 2000.
44. DONOHUE, W.A., Kolt R. – Managing interpersonal conflict, Editura Sage, Newbury
Park, 1992.
45. DRAGOMAN, Ion, MILITARU, Claudia, PANDURU, Cerasela – Relaţii
Internaţionale Actuale, Editura Integraf, Bucureşti, 2004.
46. DUMITRIU, Petru – Sistemul ONU în contextul globalizării: reforma ca voinţă şi
reprezentare, Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2008
47. DUNLEAVY, Patrik – Teoriile statului, Bucureşti, 2002.
48. DUROSELLE, Jean Baptiste – Istoria relaţiilor internaţionale, vol. 2, Editura Ştiinţelor
Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
49. ELSASSER, J. – Comment le Djihad est arrivé en Europe, Editura Vevey, Editions
Xenia, Paris, 2006.
50. EVANS, Graham, NEWNHAN, Jeffrey – Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura
Universal Dalsi, 2001.
51. FERRO, Marc – Şocul islamului, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.
52. FISHER, Roger; BROWN, Scott – Getting toghether – building relationships as we
negotiate, Editura Penguin Books, New York, 1991.
53. FISHER, Ronald – The Social Psychology of Intergroup and International Conflict
Resolution, Editura Springer-Verlag, New York, 1990.
54. FOLGER, J.P, POOLE, M.S., & STUTMAN, R.K. – Working through Conflict:
Strategies for Relationships, Groups and Organizations, Editura Harper Collins, New
York, 1993.
55. FRANCIS, Diana; ROPERS, Norbert – Peace Work by Civil Actors in Post-Communist
Societies, Editura Bergorf Center, Berlin, 1997.
56. FREI, D. – Managing International Crisis, Editura SAGE Publications, 1992.
57. FRITHJOF, S. – Să înţelegem Islamul. Introducere în spiritualitatea lumii islamice,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
58. FUNDAŢIA PENTRU SCHIMBĂRI DEMOCRATICE – Prevenirea şi rezolvarea
conflictelor interetnice, Bucureşti, 2004.
59. FUNDAŢIA PENTRU SCHIMBĂRI DEMOCRATICE – Dezvoltarea sprijinului local
pentru internvenţii neutre în conflicte etnice, Bucureşti, 2004.
60. FUKUYAMA, F. – Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Editura
Antet, Bucureşti, 2004.
61. GELFAND, M. J., & BRETT, J. M. (Eds.) – The Handbook of Negotiation and Culture,
Editura Stanford Business Books, Stanford, 2004.
62. GRANT, Wendy – Rezolvarea conflictelor, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
63. GRIFFITH, M. – Relaţii internaţionale, Editura Ziua, Bucureşti 2003
64. GROOM, A. R. J. – Paradigms in Conflict: the Strategist, the Conflict Researcher and
the Peace Researcher, Readings in Management and Resolution, Edited by J. Burton
and F. Dukes, Editura St. Martin’s Press, New York, 1990.
65. HARTLING, L. M.; LUCHETTA, T. – Humiliation: Assessing the Impact of Derision,
Degradation, and Debasement, Journal of Primary Prevention, 19, 259-278, 2009
66. HARTLING, Linda M. – An Appreciative Frame: Beginning a Dialogue on Human
Dignityand Humiliation, The 1st International Meeting of Human Dignity and
Humiliation Studies Network, Paris, 2005
67. HARUN, Y. – Islamul denunţă terorirsmul, Editura Amal Press, Londra, 1999.
68. HERMET, Guy – Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European,
Iaşi, 1997.
69. HEUSER, Beatrice – Transatlantic Relations, Sharing Ideals and Costs, Macmillan,
Royal Institute of International Affairs, Chatham House, Londra, 1996.
70. HILL, Roger – Structured Mediation and Dispute Resolution – a proactive approach to
the world conflict challenge, Canadian International Institute for Applied Negotiation,
Ottawa, 2001.
71. HILTROP, Jean; UDALL, Sheilla – Arta negocierii, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
72. HLIHOR, Constantin – Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.
73. HOROWITZ, Donald L. – Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, 1985.
74. HOUBEN, Marc – Better Safe than Sorry: Applying the Precautionary Principle to
Issues of International Security, Centrul European de Studii Politice, 2003.
75. HUNTINGTON, Samuel – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
Editura Antet, Bucureşti, 1998.
76. HUNTINGTON, Samuel – Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Editura
Politică, Iaşi, 1999.
77. IBRAM, N. – Islamul şi valenţele lui. Pelerinaj în locurile sfinte ale Islamului, Editura
Ex Ponto, Constanţa, 2000.
78. IBRAM, N. – Religie islamică, Curs, Facultatea de litere, Universitatea „Ovidius",
Constanţa, 2005.
79. INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMÂNIA – Politica Europeană de securitate şi
apărare, Editura Master print Offset, Bucureşti, 2005.
80. JACQUELYN, K. Davis – Strategic Paradigms 2025, Editura Brassecy’s Washington
D.C., 1999.
81. JEAN, F. – Război sfânt, jihad, cruciadă, Editura Cartier, Chişinău, 2003.
82. JUDAH, Tim – Serbs: History, Myth and the Destruction of Yugoslavia, Editura Yale
University Press, 1997.
83. KAPLAN, Robert D. – Anarhia care va veni, Editura Antet, Bucureşti, 2002.
84. KOLODZIEJ Edward A. – Securitatea şi Relaţiile Internaţionale, Editura Polirom,
Bucureşti, 2007.
85. LEWIN, Kurt, Resolving Social Conflicts, Editura Harper & Row Publishers, New
York, 2008.
86. LULOFS, Roxane S. – Conflict. From Theory to Action, Editura Alllyn and Bacon,
Londra, 2000.
87. MASSOULIE, Francois – Conflictele din Orientul Mijlociu, Editura BIC ALL,
Bucureşti, 2003.
88. MAYER, Bernard – The Dynamics of Conflict Resolution. A Practitioner’s Guide,
Editura Jossey Bass, A Wiley Company, San Francisco, 2000.
89. MacGARRY, John; O’LEARY, Brendan – The Politics of Ethnic Conflict Resolution.
Case studies of protected Ethnic Conflicts, Editura Routladge, London and New York,
1993.
90. MCGANN, Dr J. – Responding to 9/11: Are Think Tanks Thinking Outside the Box?,
Institutul de Cercetare al Politicilor Externe, Philadelphia, 2003.
91. MIALL, H., RAMSBOTHAN, O., & WOODHOUSE, T. – Contemporary Conflict
Resolution. The prevention, management and transformation of deadly conflicts, Editura
Polity Press, Cambridge, 1998.
92. MICLEA Damian „Particularitati legislative in combaterea crimei organizate la nivel
naţional si internaţional” (teza de doctorat), Academia de Politie „Al.I.Cuza”, Bucureşti,
Facultatea de Drept
93. MIGA-BEŞTELIU R. – Drept internaţional public, vol.1, Bucureşti, Editura All Beck,
2005.
94. MIHAILĂ, M. – Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
95. MIQUEL Andrei – Islamul şi civilizaţia sa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994.
96. MOCA, Ghe., DUŢU M. – Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2003;
97. MOORE, Christopher – The Mediation Process – Practical Strategies for Resolving
Conflict, Editura Jossey-Bass Publishers, San Francisco, 1996.
98. NĂSTASĂ, Lucian; SALAT, Levente – Relaţiile interetnice în România Postcomunistă
– Documentele conferinţei „Modelul românesc de relaţii interetnice. Ultimii zece ani,
următorii zece ani”, Centrul de Resurse pentru Diversitate Interculturală, Cluj-Napoca,
2001.
99. NYE, Joseph S. Jr – Descifrarea conflictelor internaţionale, Editura Antet, Ploieşti,
2005.
100. ONIŞOR,Constantin, FRUNZĂVERDE, Sorin – Arta strategică a securităţii şi
integrării europene, Editura A ’92, Bucureşti, 2002.
101. PARIS, Roland – At War’s End: Building Peace after Civil Conflicts, Editura
Cambridge University Press, Cambridge, 2004.
102. PĂCURARIU, Francisc – Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura
Minerva, Bucureşti, 1988.
103. PĂUNESCU, Constantin – Agresivitatea şi condţtia umană, Editura Teora,
Bucureşti, 1994.
104. PETELEAN, Adrian – Managementul conflictelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006.
105. PETERS, R. – Jihad in Mediaeval and Modern Islam, Editura Brill Academic
Pub, Londra, 1997.
106. PITULESCU Ion, coordonator, Forţele de poliţie şi prevenirea criminalităţii,
Editura Romfel, Bucureşti, 1995.
107. PRUITT, D. G., & CARNEVALE, P. J. – Negotiation in social conflict, Editura
Open University Press, Buckingham, 1993.
108. RAMONET, Ignacio – Geopolitica haosului, Editura Doina, Bucureşti, 1998.
109. REX, John – Rasă şi etnie, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
110. ROSENAU, James – Turbulenţa în politica mondială, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1994.
111. ROSENBLUM, Marc R., BJELOPERA, Jerome P, FINKLEA, Kristin M. –
Border Security: Understanding Threats at U.S. Borders, Raport către Congresul SUA,
Congressional Research Service, 21 februarie 2013.
112. ROUX Jean-Paul – Istoria războiului dintre islam şi creştinătate 622-2007,
Editura Artemis, Bucureşti, 2007.
113. RUBIN, J. Z., PRUITT, D. G., KIM, S. H. – Social Conflict: Escalation,
Stalemate, and Settlement (2nd ed.), Editura McGraw-Hill, New York, 1994.
114. RUMMEL, R.J. – Understanding Conflict and War (Five books), Editura Sage
Publications, New York, 1976.
115. RUPESINGHE, Kumar; TISHKOV, Valery – Ethnicity and power in the
contemporary world, Editura University Press, 1996.
116. SAID, E. W. – Orientalism, Editura Anaconda, Timişoara, 2001.
117. SAVA, Ionel Nicu – Studii de securitate, Editura Centrului Român de Studii
Regionale, Bucureşti, 2005.
118. SCHUON, Fr. – Să înţelegem Islamul. Introducerea în spiritualitatea lumii
musulmane, Editura Taiba, Bucureşti, 2001.
119. SEBAEE, M. – Minuni ale civilizaţiei islamice, Editura Taiba, Bucureşti, 2004
120. SEPTAR (GEMALEDIN), S. – Islamul, religia terori ? Disertaţie, Facultatea de
Jurnalism, Universitatea „Hyperion”, Constanţa, 2006.
121. STAN, Valentin – România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999.
122. STOIAN, Ana Maria – Relaţiile SUA-UE la începutul secolului XXI: noile
raporturi transatlantice, Editura Lumen, Bucureşti, 2006.
123. STOICA-CONSTANTIN, Ana – Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi,
2004.
124. STOICA-CONSTANTIN, Ana – Psihosociologia rezolvării conflictului, Editura
Polirom, Iaşi, 1998.
125. TANTAWI, Al. A. – Introducere generală în Islam, Editura Islam, Bucureşti,
1998.
126. URY, William – Dincolo de refuz, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
127. VAISSE, Maurice – Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,
2008.
128. VĂDUVA, Gh., şi colectiv – Stabilirea unor criterii de eficienţă pentru
gestionarea crizelor, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea
Naţionala de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2007
129. VINTILEANU, Ioaneta – Poliţia şi comunităţile multiculturale din România,
Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.
130. WEYER, R. – Islamul şi occidentul. O nouă ordine politică şi religioasă după
11 septembrie, Editura ALLFA, Bucureşti, 2001.
131. WIEVIORSKA, Michel – Spaţiul rasismului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
132. WIEVIORSKA, Michel – Mediation, An European Comparison, Centrul pentru
analiză şi intervenţie socială, Bucureşti, 2002.
133. YAGCIOGL, Dimostenis – Psychological Explanations of Conflicts between
Ethnocultural Minorities and Majorities, An Overview, 1996,
http://www.geocities.com/Athens/8945/sycho.html
134. YARN, Douglas – Dictionary of Conflict Resolution, Editura Jossey-Bass
Publishers, San Francisco, 1999.
135. ZAMFIR, Elena – Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Editura Alternative,
Bucureşti, 1993.
136. ZAMFIR, Elena – Diagnoza problemelor sociale comunitare – studii de caz,
Editura Expert, Bucureşti, 2000.

ARTICOLE:

1. ANDREESCU, A., RADU, N. – Reţeaua terorii. De la Septembrie Negru la Al

Qaida Albă, în, „Gândirea Militară Românească", martie - aprilie, vol.2, 2007.
2. BANDURA, Albert, ROSS, D. – Transmission of Aggression through Imitation of
Aggressive Models, în „Journal of Abnormal and Social Psychology”, nr. 63, pp.
575-582, 1969.
3. BLACK, Donald – The Elementary Forms of Conflict Management, în: „New
Directions in the Study of Justice, Law, and Social Control”, Plenum Press, pp. 43-
69, New York, 2001
4. BURTEA, Vasile – Marginalizare istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei
de rromi, în „Revista de cercetări sociale”, nr. 3/1996, pg. 109.
5. COUGHLAN, Reed – Peacekeeping in Bosnia: Dilemmas and Contradictions in
International Intervention Efforts, în „Globalization of Civil-Military Relation:
Democratization, Reform, Security”, Editura Enciclopedică, 2002.
6. COUSENS, Elizabeth M. – From Missed Opportunities to Overcompensation:
Implementing the Dayton Agreement on Bosnia, în „Ending Civil Wars – The
Implementation of Peace Agreement”, Stephen John Stedman, Donald Rothchild şi
Elizabeth M. Cousens editori, Boulder: Lynne Rienner Publishers, Inc., 2002.
7. DRAPER, Patricia – The Learning Environment for Aggression and Anti-social
Behavior, în: „Learning Non-aggression: The Experience of Non-literate Societies”,
New York, Oxford University Press, 1978.
8. DURCH, Willian J. – Keeping the Peace: Politics and Lessons of the 1990, în „UN
Peacekeeping, American Politics, and the Uncivil wars of the 1990s”, Willian J.
Durch editor, New York: St. Martins Press, 1996.
9. EPSTEIN, Marc, PONTAUT Jean-Marie – Islamismul. Noile ameninţări, în
„L'Express” (Franţa), 2006.
10. FRUNZETI, Teodor – Intervenţiile umanitare, Revista “Gândirea Militară
Românească” nr. 4, 2005
11. GRASNER, Stephen D. – Sharing Sovereignty – New Institutions for Collapsed and
Failing States, în „Leashing the dogs of war – Conflict Management in a Divided
World”, Chester A. Crocker, Fen Osler Hampson şi Pamela Aall editori, , United
States Institute for Peace, Washington D.C., 2007.
12. LEDERACH, John Paul – Conflict Transformation: A Working Definition, în
„Mediation and Facilitation Training Manual”, Carolyn Schrock-Shenk, ed., Londra,
2000.
13. QRADAWI, Y. – Islamul - religia toleranţei, în, "Islamonline&New Agency", 13
septembrie, 2001.
14. RADWAN, El-Sayed – Viitorul islamului politic şi schimbările din politica
americană, în „Al-Hayat” (Marea Britanie), 2007.
15. Sandole, D.J.D. (1998), “A Comprehensive Mapping of Conflict and Conflict
Resolution: A Three-Pillar Approach”, în „IAPTC Newsletter (International
Association of Peacekeeping Training Centres, Lester B. Pearson Canadian
International Peacekeeping Training Centre,Clementsport, Nova Scotia), vol. 1, no.
5, Winter, pp. 7-8.
16. WALIAB Siraj, Islamofobia reprezintă cea mai gravă formă de terorism,
avertizează liderii Organizaţiei Conferinţei Islamice, în „Arab News Newspaper”
(Arabia Saudită), 2007.
17. WALL, J. A., DRUCKMAN, D., & DIEHL, P. F. – Mediation by international
peacekeepers, în J. Bercovitch (Ed.) „Studies in international mediation” (pp. 141-
164), Palgrave-Macmillan, Basingstoke, 2002.
18. WILSON, S.R. – Face and Facework in Negociation, în: L.L. Putnam & M.E.
Roloff (eds.), „Communication and Negotiation”, Thousand Oaks, Calif.: Sage
Publications, 1992.
19. Worchel, P. – Trust and Distrust, în: W. G. Austin şi S. Worchel, Social Psychology
of Group Relations, Belmont, Calif.: Wadsworth, 1979.

ADRESE WEB:
1. http//www.marshallcenter.org.
2. http://en.dgap.org/ http://siteinstitute.org/bin/articles
3. http://www. dw-world.de
4. http://www.ctc.usma.edu/
5. http://www.defenselink.mil/speeches/
6. http://www.didactic.ro
7. http://www.humiliationstudies.org/research/state.php
8. http://www.islam.ro
9. http://www.islamdenouncesterrorism.com
10. http://www.islamicity.com
11. http://www.islamonline.com
12. http://www.islamulazi.ro
13. http://www.iss-eu.org , Institute for Security Studies;
14. http://www.muftyat.ro
15. http://www.nationsencyclopedia.com/United-Nations/index.html, United
States
16. http://www.setimes.com
17. http://www.state.gov/t/np/c10390.htm
18. http://www.taiba.ro.
19. http://www.traininguri.ro
20. http://www.un.org, United Nations official website
21. http://www.whitehouse.gov/nsc/nsct/2006/