8.

Țesutul muscular

8.1. Introducere
Țesutul muscular – unul dintre cele 4 țesuturi de bază, care se distinge prin
capacitatea sa de contracție și posibilitatea de a efectua lucru mecanic.
Celula musculară (sau fibra musculară) are o formă alungită și
reprezintă unitatea structurală a țesutului muscular. Acești termeni anatomici
sunt similari, interschimbabili.
Există 3 tipuri de țesuturi musculare ale căror particularități (forme, funcții
variate, etc.) sunt cuprinse în tabelul de mai jos:
Mușchi neted
Caracteristică Mușchi striat scheletic Mușchi cardiac
(nestriat)
așezat în straturi în
componența tubului
cel mai frecvent întâlnit tip de digestiv, tractului
mușchi; inserat pe oase, atașat respirator, peretele în peretele inimii,
Localizare scheletului; unitatea mușchi- intestinelor, al contribuind la pomparea
țesut osos facilitează mișcarea uterului, al anumitor sângelui
corpului vase de sânge, în al
anumitor canale
(ducte), în viscere, etc.
Tip de control voluntar involuntar involuntar
alungite (foarte lungi), alungite, cilindrice,
cilindrice, cu capete rotunjite; ramificate; proteinele
în realitate, fiecare celulă contractile au o
musculară este echivalentul organizare mai complexă
subțiri, alungite,
a zeci sau sute de celule comparativ cu mușchiul
Forma fibrelor fusiforme contractile,
fuzionate și care sunt neted; prezintă conexiuni
cu capete ascuțite
denumite tipic fibre speciale în peretele inimii
musculare; un număr mare prin joncțiuni „gap” la
din aceste fibre alcătuiesc nivelul discurilor
organul denumit „mușchi” intercalare
Striații prezente absente prezente
Număr de
mulți unul unul
nuclei pe fibră
Poziția
nucleilor în periferici central central
celulă
Viteza
cel mai rapid cel mai lent intermediar
contracției
Capacitatea de
a rămâne cea mai mică cea mai mare intermediară
contractat
 Figura 8.1 Tipuri de țesut muscular.
8.2. Mușchiul striat scheletic
Mușchiul striat este acel tip de mușchi la care se face referire într-un context
general folosind termenul de „mușchi”. O caracteristică de bază a sa este dată
de capacitatea lui de a acționa cu o forță asupra oaselor. Contracția celulelor
musculare care apare, în general, doar ca urmare a unui stimul (impuls nervos),
este un proces activ, iar relaxarea un proces pasiv. Prin contracția mușchilor
atașați de anumite părți ale scheletului, contribuie astfel la mișcarea părților
respective.
Pentru ca locomoția să aibă loc, este necesar ca două grupuri de mușchi să
acționeze unul împotriva celuilalt (mușchi antagoniști), determinând mișcări
ale unor părți ale corpului în direcții opuse. Astfel, la articulația genunchiului,
flexia posterioară a gambei se realizează de către mușchii flexori, iar extensia
anterioară de către mușchii extensori.
Structura țesutului muscular striat scheletic
Straturi de țesut conjunctiv învelesc și separă celulele țesutului muscular
scheletic astfel:

 endomisium – învelește fiecare fibră musculară;

 perimisium – învelește un pachet de fibre (sau fascicule) musculare; partea
din mușchi care conține fibrele musculare este denumită gaster sau corp;
 epimisium și fascia – învelesc mușchiul în întregime.

Fascia superficială este stratul extern al fasciei care la persoanele obeze

prezintă o cantitate mare de țesut adipos.
Dincolo de corpul mușchiului, endomisiumul, perimisiumul, epimisiumul și
fascia se continuă și formează tendonul care permite atașarea mușchiului de
os.
Structura celulei musculare
 În alcătuirea mușchiului striat scheletic intră fibre (celule) musculare. Fiecare
fibră musculară este formată dintr-un set de 4-20 de filamente
filiforme numite miofibrile. O miofibrilă are o lățime de 1-2 μ și poate atinge
o lungime de 100 μ. Miofibrilele se află în citoplasma celulei musculare
denumită sarcoplasmă, în care se mai găsesc și mitocondrii (constituie o sursă
de energie sub formă de ATP necesară în contracția miofibrilelor).
De-a lungul axului longitudinal, miofibrilele sunt organizate în unități mai mici
cu o lungime de circa 2 μ – sarcomere. Deoarece sunt distribuite în mod
repetat, sarcomerele sunt cele care dau un aspect striat caracteristic
mușchiului scheletic. Unitatea funcțională a mușchiului striat scheletic este
sarcomerul.
Privit la microscop, la nivelul sarcomerului se observă două tipuri de
miofilamente distribuite paralel: filamente subțiri (formate din proteina
actină) și filamente groase (formate din proteina miozină).
Zone și linii din alcătuirea sarcomerului:

 linia Z – zona în care filamentele de actină din două sarcomere adiacente

(apropiate) se întrepătrund; două linii Z delimitează un sarcomer;
 banda I – este o bandă largă, clară, împărțită în două jumătăți egale de către
linia Z;
 banda A – este o bandă largă, densă, aflată la mijlocul sarcomerului; rezultă
din suprapunerea filamentelor de miozină, printre care se află filamente de
actină;
 zona H – este alcătuită doar din filamente de miozină (actina lipsește); împarte
banda A în două jumătăți egale.

Prin repetiția benzilor A și I se conferă aspectul striat din miofibrilele

mușchiului striat.
 Figura 8.2 Structura microscopică și electronomicroscopică a celulei
musculare striate scheletice.
Funcția mușchilor striați – mecanismul de glisare al filamentelor
Filamentele subțiri de actină sunt ancorate de linia Z. În cursul contracției
musculare, filamentele opuse de actină sunt trase de-a lungul filamentelor de
miozină. Astfel, sarcomerul se scurtează (distanța dintre liniile Z scade) odată
cu creșterea gradului de suprapunere a filamentelor de miozină cu cele de
actină.
Molecula proteică de miozină se compune din două lanțuri
polipeptidice în care fiecare prezintă o formă asemănătoare unei crose de
golf, având axele răsucite una în jurul celeilalte și cu capetele înclinate în
lateral ca la nivelul unei balamale. În jurul fiecărui filament de miozină se află
filamente subțiri de actină, astfel încât cele două capete ale miozinei și
filamentele de actină să vină în contact între ele în cursul contracției.
În mecanismul de glisare al filamentelor, capetele miozinei funcționează ca
punți între filamentele de actină și miozină. Capetele aplică un impuls puternic
care se aseamănă cu impulsul aplicat de vâsle să împingă apa. Impulsul aplicat
trage filamentele subțiri de actină către interior (către zona H) și duce la
scurtarea sarcomerului. Atunci când acest proces are loc în același timp în
milioane de sarcomere de la nivelul a mii de fibre musculare, are loc scurtarea
mușchiului și apariția contracției. Astfel, în starea de contracție musculară
filamentele de actină sunt suprapuse, sarcomerele ating dimensiunea lor
minimă, zona H dispare și banda I își reduce foarte mult dimensiunile.
Punțile de miozină sunt cele care determină contracțiile fibrelor musculare
deoarece ele au un comportament similar unor enzime. Astfel, ATP-ul se
fixează de receptorul enzimatic de la nivelul capului miozinei și apoi aceasta
este desfăcută (descompusă) în ADP și o grupare fosfat anorganică, care
ambele rămân legate de capătul miozinei. Prin descompunerea ATP-ului se
eliberează energie care activează capul miozinei în poziție armată, care va
determina crearea unei legături slabe între capul miozinic și filamentul de
actină. În acest fel se justifică eliberarea ADP-ului și a grupării fosfat, iar capul
miozinei stabilește o legătură puternică cu filamentul de actină. Totodată,
capul miozinei înaintează și asigură impulsul filamentelor de actină care va
determina alunecarea (deplasarea) filamentelor subțiri de actină în lungul celor
groase de miozină. Odată cu legarea unei noi molecule de ATP la nivelul
receptorului miozinic are loc eliberarea actinei și ciclul discutat anterior se reia
atât timp cât persistă stimulul neuronal. În absența unei stimulări nervoase,
sarcomerele se relaxează.
Producerea ciclului de glisare a filamentelor se face rapid și are loc la nivelul a
milioane de capete miozinice, la fiecare capăt al sarcomerului, în funcție de
disponibilitatea ATP-ului care va furniza energie pentru contracție.

Figura 8.3 Teoria mecanismului de glisare a filamentelor în cursul activității

musculare de la nivelul a două sarcomere.
Denumirea de fibre musculare roșii este dată de existența a numeroase
molecule de mioglobină de culoare roșiatică, la nivelul cărora este stocat
oxigenul. Prin urmare, mușchiul roșu mai poartă denumirea de mușchi lent
(mușchi oxidativ). În perioada de relaxare sau de contracție lentă a
mușchiului, utilizarea ATP-ului este lentă, iar celulele pot genera rapid ATP din
oxigenul stocat în mioglobină pentru respirație celulară. Ca urmare a acestor
proprietăți, mușchii roșii se pot contracta repetat și totodată pot rezista
oboselii musculare.
Un alt tip de mușchi este mușchiul alb, care prezintă o cantitate redusă de
mioglobină sau chiar absentă, ceea ce duce la reducerea depozitului de
oxigen. Prin abundența conținutului său în glicogen, mușchiului alb i se mai
atribuie și denumirea de mușchi rapid (mușchi glicolitic). În acest tip de
mușchi, utilizarea ATP-ului este rapidă, însă fără o înlocuire la fel de rapidă, ca
urmare a depozitelor scăzute de oxigen disponibile pentru respirația celulară.
În acest fel, în mușchiul alb oboseala musculară se instalează rapid cu
acumularea de acid lactic.
Inițierea contracției musculare
Filamentele subțiri de actină sunt sub formă de două lanțuri răsucite într-un
helix, în șanțul căruia de află molecule de tropomiozină (o proteină). În
perioada de relaxare musculară, tropomiozina nu permite legarea dintre
capetele de miozină și actină, prin mascarea locului în care această legătura ar
fi apărut.
În lungul filamentelor subțiri de actină, în mod regulat, la anumite intervale se
întâlnește troponina (o altă proteină). Aceasta se leagă de molecule de
tropomiozină, actină și ioni de calciu.
În momentul în care la fibrele musculare ajunge impulsul nervos, acestea se
contractă. Procesul este marcat de eliberarea neurotransmițătorului
acetilcolină la nivelul joncțiunii neuromusculare (care este alcătuită din:
terminația unei singure celule nervoase și o singură fibră musculară). Este
important de reținut că cele două membrane ale elementelor care compun
joncțiunea neuromusculară sunt foarte apropiate, însă fără să se atingă, lasă
un spațiu plin cu lichid denumit fantă sinaptică. În această zonă se eliberează
neurotransmițătorii (acetilcolina). Inițierea impulsului are loc în celula
musculară după care urmează propagarea sa pe întreaga suprafață celulară. În
acest fel, impulsul determină variate evenimente în interiorul celulei musculare
care vor duce la contracția ei.
Neurotransmițătorul acetilcolină acționează asupra celulei musculare prin
stimularea ei să elibereze ioni de calciu în sarcoplasmă, determinând cuplarea
miozinei cu actina și declanșarea contracției.
În totalitatea celulelor în perioada de repaus, transportul activ menține o
concentrație scăzută a ionilor de sodiu. În momentul în care acetilcolina se
fixează de receptorii de pe membrana celulară musculară (sarcolemă), se
declanșează influxul de ioni de sodiu în celulă.
Totodată, în mod normal, în perioada de repaus celular, există o concentrație
foarte scăzută de ioni de calciu în citoplasma celulelor. Acest lucru este
menținut prin expulzarea (pomparea) spre exteriorul celulei a ionilor de calciu
sau dirijarea lor în interiorul reticulului endoplasmic neted specializat al celulei
(denumit și reticul sarcoplasmic). Pe lângă cele două mecanisme, la interiorul
fibrelor musculare se află un alt tip de rezervor de calciu care poartă numele
de sistemul tubilor transversali (sau tubii T). Tubii T sunt alcătuiți dintr-un
sistem de invaginări ale sarcolemei, dispuși la nivelul joncțiunilor A-I și au rolul
de a facilita pătrunderea calciului extracelular.
Astfel, prin influxul ionilor de sodiu se produce o activitate electrică în lungul
fibrei musculare care va determina tubii T și reticulul sarcoplasmic să elibereze
rapid ionii de calciu prin difuziune, din depozite în interiorul sarcoplasmei. În
acest fel, ionii de calciu scaldă filamentele de miozină și se fixează la situsurile
(locurile) din moleculele de troponină și duce la schimbarea formei
complexului. Având în vedere că troponina este legată de tropomiozină,
aceasta din urmă își modifică poziția, eliberând locurile de legare (cuplare) ale
actinei cu capetele miozinei. În acest fel se declanșează un impuls puternic. În
cazul în care se eliberează o cantitate mai mare de ioni de calciu, va rezulta un
număr mai mare de legături stabilite cu troponina, permițând în acest fel
efectuarea unui număr mai mare de contracții și mai puternice.

Figura 8.4 Detalii privind contracția sarcomerului din fibra musculară.

 Relaxarea musculară
În absența impulsurilor nervoase, mușchiul se relaxează. Astfel, prin stoparea
impulsurilor, au loc următoarele fenomene:

 sarcolema și tubii T revin la starea de repaus;

 reticulul sarcoplasmic oprește eliberarea de ioni de calciu;
 enzimele pompează înapoi calciul în cisternele terminale.

Prin retragerea calciului, troponina își recapătă configurația de repaus și

tropomiozina se distribuie din nou la suprafața locurilor de cuplare ale
miozinei de pe filamentele de actină. Aceste filamente alunecă (glisează) către
exterior pentru a reda sarcomerului lungimea sa inițială de repaus.
Consum de ATP se face în timpul contracției, dar și relaxării. În perioada de
relaxare, ATP-ul oferă energia necesară pompării ionilor de calciu în tubii T și
în reticulul sarcoplasmic. Acei mușchi care nu își pot asigura ATP, vor rămâne
în stare de contracție. Acest aspect, justifică starea de contracție a celulelor
musculare după moarte, denumită rigor mortis. Proteinele contractile (actina
și miozina) rămân blocate împreună în poziția de contracție. La interval de
câteva ore, ca urmare a altor procese degenerative dominante, mușchii se
relaxează.
În timpul relaxării și contracției, în fibra musculară au loc mai multe
evenimente surprinse în tabelul de mai jos:
Etap
Contracția fibrei musculare Relaxarea fibrei musculare
e
membrana musculară nu primește stimuli
stimulul: eliberarea acetilcolinei de către un
1 deoarece colinesteraza descompune
neuron motor
acetilcolina
prin transport activ, ionii de calciu sunt
2 acetilcolina traversează fanta sinaptică aduși în interiorul tubilor T și ai
reticulului sarcoplasmic
membrana fibrei musculare este stimulată și
se rup punțile de legătură dintre
3 impulsul se transmite pe calea tubilor T, în
filamentele de actină și miozină
profunzimea fibrei musculare
are loc difuziunea ionilor de calciu din reticulul
are loc alunecarea (glisarea) filamentelor
4 sarcoplasmic în sarcoplasmă și apoi se fixează
de actină și miozină, una față de cealaltă
la nivelul moleculelor de troponină
moleculele de tropomiozină se deplasează și
odată cu relaxarea fibrei musculare,
5 etalează locurile de legare specifice de la
aceasta își restabilește lungimea
nivelul filamentelor de actină
interacțiunea dintre filamentele de actină
se stabilesc punți de legătură între filamentele
6 și miozină este blocată de moleculele de
de actină și miozină
troponină și tropomiozină
filamentele de actină glisează spre interior, în
7
lungul filamentelor de miozină
8 pe măsură ce contracția are loc, fibra musculară
Etap
Contracția fibrei musculare Relaxarea fibrei musculare
e
se scurtează
Răspunsul gradual
O fibră musculară individuală prezintă o caracteristică importantă și
anume, un răspuns de tip „tot sau nimic”(adică se contractă complet sau
deloc). Cu alte cuvinte, contracția unei fibre musculare se produce doar dacă
impulsul depășește o anumită intensitate prag și apoi se răspândește la nivelul
întregii celule. În cazul în care valoarea intensității prag a fost depășită sau
dacă se continuă creșterea ei, a ratei și a duratei impulsului, contracția produsă
nu va fi cu mult mai puternică.
Ca întreg, mușchiul răspunde gradual la stimuli și nu se supune legii „tot sau
nimic”. Răspunsul gradual are un caracter variabil, care depinde de numărul
de fibre musculare care se contractă într-un mușchi. În situația în care
impulsul nervos este condus către mușchi pe un număr crescut de
neuroni, atunci în contracție vor fi implicate și mai multe fibre musculare.
În caz contrar, prin stimularea unui număr redus de fibre musculare, contracția
musculară va fi slăbită. Spre fibrele musculare, fiecare neuron se ramifică,
astfel încât un singur neuron poate stimula până la 100 de fibre
musculare. Deci, un neuron motor poate deservi un număr variabil de fibre
musculare.
O unitate motorie se compune dintr-un neuron (cu funcție motorie – neuron
motor) și fibrele (celulele) musculare pe care le stimulează. Prin urmare, un
mușchi are mai multe unități motorii.
 Figura 8.5 Relația dintre sistemul nervos și cel muscular.
Secusa este contracția unei singure fibre musculare. Prin stimulare continuă,
cresc numărul de secuse, proces denumit sumație.
Sumația prezintă următoarele caracteristici:

 constituie starea în care impulsurile nervoase ajung la un mușchi înainte ca

precedenta contracție să fi încetat;
 rezultă parțial din incapacitatea reticulului sarcoplasmic de a recupera ionii de
calciu înainte de o nouă stimulare;
 prin sumație, intensitatea unei contracții o depășește întotdeauna pe cea a
secuselor individuale; secusele sunt de fapt răspunsuri la stimulări mai rare;
 poate culmina prin tetanus (stare de contracție musculară maximală,
susținută); o stare de tetanus muscular se instalează prin strângerea
pumnului.

Tonusul muscular (caracterizează mușchii) constituie stare în care mușchiul

este menținut parțial în stare de contracție pentru o perioadă mai lungă de
timp. Starea de tonus muscular este caracterizată de producerea unei stimulări
consecutive a fibrelor musculare, de scurtă durată. În acest fel, anumite zone
din mușchi sunt mereu în stare de contracție, comparativ cu cea mai mare
parte a sa, care se găsește relaxată.
Sub influența forței gravitaționale, realizarea ortostatismului se face prin
intervenția tonusului muscular. Prin exercițiu fizic, tonusul mușchilor implicați
este crescut.
8.3. Energia necesară contracției musculare
În vederea realizării contracției musculare, energia folosită (care induce
interacțiunea dintre filamentele de actină și miozină) este obținută din ATP.
Acesta la rândul său se obține ca urmare a unor reacții chimice care se
desfășoară în multitudinea de mitocondrii dispuse în apropierea filamentelor
subțiri și groase. ATP-aza, enzima prezentă la nivelul capetelor filamentelor
miozinice, scindează ATP-ul în ADP și grupare fosfat, cu eliberare de energie,
determinând activitate actino-miozinică.
În fibra musculară există rezerve limitate de ATP, ceea ce necesită o
permanentă regenerare de ATP din ADP și grupări fosfat. Fosfocreatina
(creatin fosfatul) constituie o sursă de regenerare a ATP-ului. Prin prezența
legăturilor sale fosfat cu nivel energetic ridicat, fosfocreatina funcționează ca
un depozit de energie celulară. Prin epuizarea ATP-ului, fosfocreatina intervine
și eliberează energie, transferând gruparea fosfat unei molecule de ADP și
astfel regenerează molecule de ATP.
Epuizarea rezervelor de ATP și fosfocreatină poate avea loc atunci când vorbim
de un mușchi extrem de activ, moment în care sursa de energie pentru celula
musculară devine metabolismul glucidic. Acesta, prin respirație celulară,
implică următoarele procese: glicoliză, ciclu Krebs, sistem transportor de
electroni și chemiosmoză. Realizarea reacțiilor respirației celulare necesită
oxigen pentru a furniza ATP, reacții care au loc în citoplasmă și mitocondrii.
Distribuirea oxigenului necesar respirației celulare la nivelul fibrelor musculare
se face pe calea hemoglobinei eritrocitare. În fibrele musculare, oxigenul se
leagă de mioglobină (pigment), care îl depozitează temporar. În acest fel, se
reduce necesitatea unui aport continuu de oxigen în timpul contracției, ca
urmare a prezenței mioglobinei la nivel muscular.
În cazul unul efort muscular intens timp de câteva minute, este imposibil de
asigurat un aport de oxigen suficient de rapid încât să satisfacă necesitățile
celulare. Astfel că celulele musculare depind de ATP-ul care rezultă din faza
anaerobă a respirației celulare.
În cursul glicolizei anaerobe, moleculele de glucoză trec prin reacții succesive
și se convertesc în acid piruvic. Pentru fiecare moleculă de glucoză supusă
glicolizei anaerobe, se obțin două molecule de ATP. În cazul în care celula este
lipsită de rezerve de oxigen, acidul piruvic este convertit mai departe în acid
lactic. Odată cu acumularea acestuia, apare oboseala musculară extremă
și datoria de oxigen care presupune suplimentarea nevoilor de oxigen pentru
a preveni formarea de acid lactic. Efectul datoriei de oxigen se observă în
dificultatea de a respira după un efort intens (extenuant).
Prin prezența sa, acidul lactic modifică pH-ul și astfel fibrele musculare vor
avea un răspuns mai slab sub influența stimulilor. Mare parte din acidul lactic
produs la nivelul celulelor musculare, difuzează în exteriorul celulei, după care
este transportat pe cale sangvină la ficat. Celulele acestuia folosesc oxigenul
pentru a reconverti acidul lactic în molecule cu randament energetic ridicat.
Totodată, oxigenul este folosit pentru a resintetiza ATP-ul prin respirație
celulară și pentru formare de fosfocreatină.
 Figura 8.6 Conversia energie la nivelul mușchilor.
8.4. Funcțiile mușchiului neted și cardiac
Mușchiul neted
Celulele (fibrele) țesutului muscular neted sunt unite între ele prin fibre de
colagen și uneori prin joncțiuni de tip „gap”. În citoplasma celulei musculare
netede se află numeroase filamente de actină ale căror capete sunt inserate pe
suprafața internă a membranei plasmatice. Miozina este și ea prezentă, având
capetele miozinice similare celor din mușchiul scheletic. Contracția fibrei
musculare netede este mai lentă, comparativ cu fibra musculară scheletică,
însă poate persista pentru o perioadă mai lungă de timp (contracție
susținută). Mușchiul neted este controlat involuntar, ceea ce îi permite
reacții proprii, care se adaptează variatelor condiții, într-un mod inconștient.
În celulele musculare netede, modalitatea de glisare a filamentelor este
similară, însă reticulul sarcoplasmic intracelular lipsește, iar calciul are
funcție diferită.
Unele fibre musculare netede se află sub coordonarea sistemului nervos
vegetativ (autonom), care prin componenta sa simpatică stimulează anumite
contracții, pe când componenta sa parasimpatică inhibă anumite contracții.
Totodată, fibrele musculare netede sunt reactive și la anumiți hormoni.
Sarcomerele lipsesc din fibra musculară netedă, însă filamente de actină și
miozină sunt prezente și organizate în structuri asemănătoare miofibrilelor.
Raportul în care se găsesc filamentele de miozină și cele de actină în fibra
musculară netedă este de 1:16, comparativ cu 1:2 din fibra musculară
scheletică. În plus, fibrele musculare netede conțin filamente intermediare,
necontractile care sunt atașate unor structuri denumite corpi denși,
distribuiți în întreaga celulă. Corpii denși sunt un echivalent al liniei Z din
 mușchii scheletici și facilitează cuplarea filamentelor de actină. Corpilor denși
le este atașat un citoschelet puternic, alcătuit din filamente intermediare.
Țesutul conjunctiv înconjoară fibrele musculare, iar unirea dintre ele se face
prin fibre de elastină și colagen. Fibrele musculare netede sunt organizate
în straturi musculare (de exemplu, straturile din pereții vaselor sangvine). Prin
contracția mușchilor netezi din vezica urinară, rect și uter, aceste organe își pot
elibera conținutul. În mușchii netezi, joncțiunile neuromusculare nu sunt
bine structurate, însă butonii terminali ai axonilor eliberează
neurotransmițători în aceste joncțiuni difuze.
Troponina lipsește din mușchii netezi, deci nu se mai cuplează cu
tropomiozina care ar acoperi locurile de cuplare ale actinei cu capetele
miozinice și astfel ar justifica pregătirea în orice moment a mușchilor netezi
pentru contracție. În cazul în care o fibră musculară netedă este activată,
intervine calmodulina (nu troponina) și leagă calciul. O serie de reacții duc la
fosforilarea capetelor miozinei și permite legarea actinei cu declanșarea
contracției. Sistemul nervos vegetativ este cel care trimite impulsuri către
mușchii netezi.
Mușchiul neted se clasifică în:

 mușchi neted unitar – fibrele sale se contractă ritmic, ca o unitate; fibrele

sunt unite prin joncțiuni de tip „gap";
 mușchi neted multiunitar – fibrele acționează independent una față de
cealaltă, sunt rare joncțiuni de tip „gap”; prezintă terminații nervoase bogate,
unitatea motorie se formează cu un anumit număr de fibre musculare;
mușchiul neted multiunitar se întâlnește în: căile respiratorii, arterele mari,
mușchii erectori ai firelor de păr.

Mușchiul cardiac
Doar în structura inimii se întâlnește mușchiul cardiac. Fibrele musculare striate
au în alcătuirea lor numeroase mitocondrii, sunt de cele mai multe ori
ramificate și formează o adevărată rețea cu fibrele învecinate. Au sistem
tubular T, reticul sarcoplasmic și în mod particular, doar în acest tip de țesut
muscular sunt prezente discurile intercalare. Acestea sunt regiuni ale
membranei celulare care leagă strâns unele de celelalte capetele celulelor
cardiace și la nivelul cărora se remarcă numeroase joncțiuni de tip „gap”. Pe
calea acestor joncțiuni, impulsul electric se transmite cu ușurință de la o celulă
la alta și determină ulterior contracția.
Asupra mușchiului cardiac se exercită un control de tip involuntar, prin
impulsuri primite prin ramuri ale sistemului nervos vegetativ care poate
modifica contracțiile.
În tabelul de mai jos se compară mușchiul cardiac și cel scheletic:
Caracteristica Mușchiul cardiac Mușchiul scheletic
Tip de control sistemul nervos vegetativ sistemul nervos somatic
Dispunerea fibrelor ramificate neramificate
Aspect microscopic striat striat
Număr de nuclei/fibră unul mulți
Discuri intercalare prezente absente
un tub/sarcomer dispus la 2 tubi/sarcomer aflați la nivelul
Aranjamentul tubilor
nivelul liniei Z joncțiunilor A-I
Durata potențialului de
150-300 msec 1-2 msec
acțiune
aprox. 40 msec; cu variații la
Timpul de contracție 150-300 msec
mușchi diferiți
Perioada refractară
150-300 msec 1-2 msec
absolută