Tema 10 Structura morfo-funcţională a muşchilor

Planul

1. Generalităţi
2. Muşchiul ca organ
3. Clasificarea muşchilor
4. Anexele musculare

1.Generalităţi

Miologia este capitolul anatomiei descriptive care se ocupă cu studiul

muşchilor scheletici si a anexelor acestora. În alcătuirea organismului animal, o
componentă deosebit de importantă este ţesutul muscular. Elementul principal
de structură a acestuia este fibra musculară, care prin contracţie, are proprietatea
de a răspunde unui stimul excitant. După particularităţile structurale şi
funcţionale ale fibrelor musculare, se deosebesc trei tipuri de ţesut muscular şi
anume: ţesut muscular neted, ţesut muscular striat cardiac şi ţesut muscular striat
scheletic. Ţesutul muscular neted formează musculatura pereţilor organelor
cavitare şi a vaselor sanguine, avînd o contracţie involuntară şi inervaţie
vegetativă. Denumirea de „ neted” a fost determinată de faptul că miofibrilele au
o structură omogenă( fără discuri şi strii).Ţesutul muscular striat cardiac
formează peretele muscular al cordului (miocardul). În muşchiul cardiac se găsesc
două tipuri de celule (sau fibre) musculare cardiace (miocardiocite), fibre cardiace
comune, care constituie miocardul contractil şi fibre cardiace nodale (sau
specifice), înglobate în miocardul contractil, care constituie sistemul excito-
conducător al cordului (ţesutul nodal). Caracteristica funcţională principală a
fibrelor musculare cardiace este contracţia ritmică, autonomă (involuntară) şi
continuă având inervaţie vegetativă. Ţesutul muscular striat scheletic alcătuieşte
muşchii scheletici, care se inseră pe razele osoase ale scheletului, au proprietatea
de a se contracta şi modifica poziţia oaselor, constituind astfel, partea activă a
aparatului de susţinere şi mişcare; voluntari,inervaţie somatică. De asemenea,
musculatura scheletică prea o parte a greutăţii corporale ,aproximativ 40% şi
participă la menţinerea echilibrului, jucând un rol important în statica animalului.
În afară de aceasta, completează pereţii anumitor cavităţi ale corpului (muşchii
intercostali, diafragmul, musculatura abdominală) şi sprijină unele activităţi ale
organelor interne (mecanismul respiraţiei, presa abdominală).
 2. Muşchiul ca organ

Muşchii striaţi sau scheletici constituie obiectul de studiu al miologiei şi sunt

alcătuiţi din ţesut muscular striat, ţesut conjunctiv, vase şi nervi. În corpul unui
mamifer domestic există 200-250 perechi de muşchi, la care se adaugă şi câţiva
muşchi impari situaţi în planul medio-sagital (diafragma etc).Pentru a mobiliza
piesele osoase, un muşchi se prinde în general pe două oase, dintre care unul
fiind fix, sau mai puţin mobil, iar celălalt fiind mobil, asupra căruia se exercită
forţa de contracţie musculară. Locul de prindere a muşchiului pe osul fix formează
originea, sau inserţia fixă, iar locul de prindere a muşchiului pe osul mobil
formează inserţia, sau inserţia mobilă. Porţiunea de origine a muşchiului se
numeşte cap, iar cea de inserţie se numeşte coadă, iar partea intermediară
formează pântecele (burta). Capul şi coada se continuă cu câte un tendon – o
formaţiune alungită alcătuită din ţesut conjunctiv, care serveşte la prinderea pe
os. Muşchii au o structură complexă, alcătuită din ţesut muscular striat
(parenchimul), ţesut conjunctiv, vase sanguine şi nervi. Componenţa de bază care
asigură contracţia unui muşchi este fibra musculară striată cu o lungime de până
la 12-13 cm, fiind alcătuită din membrana celulară (sarcolemă), nuclei situaţi la
periferie şi citoplasmă (sarcoplasma) ce conţine numeroase organite celulare
comune (aparatu Golgi,ribozomii, lizozomii) şi specifice reprezentate de
miofibrile. Sarcoplasma conţine mioglobina, o hemoglobină musculară, care îi
conferă culoarea roşie cu un important rol în respiraţia celulară şi transportul de
oxigen molecular. Miofibrilele, sunt structuri dotate cu proprietăţi contractile,
fiind dispuse în lungul fibrei musculare sub formă de pachete, care la rândul lor,
sunt constituite din formaţiuni filamentoase numite miofilamente, constituite din
proteine fibrilare contractile, actină şi miozină. În timpul contracţiei musculare
aceste două proteine, actina şi miozina, se unesc formând actomiozina, complex
proteic contractil, cu o activitate enzimatică intensă. Raportul dintre sarcoplasmă
şi miofibrile este substratul morfologic al culorii muşchiului. Astfel, se deosebesc
fibre musculare de culoare roşie-închisă, bogate în mioglobină şi sarcoplasmă,
specifice muşchilor activi, rezistenţi la oboseală (masticatori, ai limbii şi ai globului
ocular) şi fibre de culoare albă, sărace în sarcoplasmă, dar bogate în miofibrile,
specifice muşchilor care se contractă rapid şi foarte puternic, dar obosesc mai
repede. În muşchii scheletici, fibrele musculare albe şi roşii se găsesc împreună
într-un raport care corespunde cu activitatea muşchiului. La caii de tracţiune şi la
boii de muncă predomină fibrele roşii, pe când la rasele uşoare şi la tineret,
predomină fibrele albe. Ţesutul conjunctiv al muşchiului este alcătuit din fibre de
colagen şi fibre elastice, care formează un schelet continuu şi unitar. Pe de o parte
ţesutul conjunctiv înveleşte fiecare fibră musculară, iar pe de alta le grupează în
fascicule primare, care cuprinde circa 10-30 fibre musculare, fibre secundare şi
terţiare care la rândul lor formează organul. În ţesutul conjunctiv se găsesc vase şi
nervi care se distribuie fasciculelor musculare, în el se depozitează ţesutul adipos
(grăsimea intramusculară) care dă aspectul „marmorat” al cărnii de macelărie.
După structură şi topografie ‚ţesutul conjunctiv se clasifică în: endomisiu,
perimisiu intern şi perimisiu extern (epimisiul). Endomisiul reprezintă ţesutul
conjunctiv (tunica) care acoperă şi uneşte fibrele unui fascicul primar. Endomisiul
emite nişte lame conjunctive care înmănunchiază mai multe fascicule primare în
fascicule secundare, care, grupate mai multe la un loc, formează la rândul lor,
fascicule terţiale.Totalitatea ţesutului conjunctiv care acoperă fasciculele
secundare şi terţiale se numeşte perimisiu intern. Fasciculele de fibre musculare
care alcătuiesc un muşchi sunt acoperite la rândul lor de un strat gros de ţesut
conjunctiv numit epimisiu. Inserţia muşchilor scheletici pe oase, cartilaje, sau alte
formaţiuni se face prin intermediul ţesutului conjunctiv. Acesta, situat la
extremităţile porţiunii cărnoase a unui muşchi, este dispus sub formă de cordoane
(cilindroide) la muşchii fusiformi şi penaţi,la care alcătuieşte tendoanele, sau sub
formă de foi subţiri şi largi la muşchii laţi – aponevroze. Tendoanele şi
aponevrozele sunt formate din fibre colagene, dispuse paralel şi reunite în
fascicule. Ţesutul conjunctiv care uneşte fasciculele tendinoase are o dispoziţie
asemănătoare cu cea din porţiunea cărnoasă a muşchiului, numindu-se
epitendon, peritendon şi endotendon. Epimisul se continuă cu epitendonul, care
la nivelul inserţiilor se continuă cu periostul. În cazul în care tendoanele se fixează
pe oase determină creste, proeminenţe sau depresiuni, pe suprafaţa acestora.
Tendoanele se pot fixa şi pe alte formaţiuni: pe piele – muşchii pieloşi; pe fascii –
fascia antebraţului, fascia gambieră; pe tendoanele altor muşchi – muşchii
lumbricali. Vascularizarea muşchiului este foarte bogată, datorită unei activităţi
metabolice foarte intensă la nivelul fibrei musculare. Ramura arterială a
muşchiului este însoţită de două vene şi de fascicule nervoase. Întreaga activitate
musculară este coordonată de către sistemul nervos , adică de nervii somatici
musculari care sunt mixti – motori şi senzitivi. Impulsul motor ajunge la muşchi
prin ramificaţiile axonice ale neuronilor motori, care iau legătura cu fibra
musculară formând împreună o unitate motorie, numită şi plăcuţa motorie. La
nivelul acesteia se dezvoltă un mediator chimic (adrenalina sau acetilcolina) care
asigură transmiterea excitaţiei. Inervaţia senzitivă a muşchiului este asigurată de
terminaţii libere sau incapsulate în endo – şi perimisiu (corpusculii Golgi) şi de
fisurile musculare. Fisurile musculare sunt reprezentate de fascicule de fibre
musculare subţiri ce îşi păstrează anumite caracteristici ale fibrelor musculare
embrionare. Fibrele vegetative sunt în număr redus. Ele sunt fibre vasculare, care
prin efectul vazomotor- dilatator sau constrictor, realizează efectul trofic al
ţesutului muscular.

3. Clasificarea muşchilor

Muşchiul poate avea o conformaţie externă foarte variată, în funcţie de care se

clasifică. După formă,adică după aranjamentul fibrelor musculare faţă de tendon
muşchii sunt:

Lungi,cilindroizi (fuziformi) – fibrele musculare sunt paralele cu direcţia în care

se execută tracţiunea,se găsesc la nivelul membrelor.

Laţi – fibrele sunt de asemenea paralele, sau aproape paralele, cu direcţia de

tracţiune, se găsesc pe laturile trunchiului.

Circulari (sfincteriali şi orbiculari) - se întîlnesc în jurul orificiilor naturale

(bucal, palpebral, anal).

În afara acestora, mai există muşchi penaţi, caracterizaţi prin oblicitatea

fibrelor musculare faţă de direcţia tendonului. După poziţia tendonului faţă de
porţiunea cărnoasă, se diferenţiază muşchi: a) unipenaţi, la care tendonul se
întinde de-a lungul uneia dintre marginile muşchiului; b) bipenaţi, caracterizaţi
printr-un tendon ce pătrunde în porţiunea cărnoasă a muşchiului, astfel încât
fibrele musculare se prind de el în ambele părţi; c) multipenaţi, formaţi din mai
multe tendoane care converg către un tendon comun, după ce au primit inserţia
fibrelor musculare oblice. Tot din fibre oblice sunt alcătuiţi şi muşchii flabiliformi
având fibre musculare dispuse radiar, ca un evantai din zona tendonului. După
numărul capetelor muşchii pot fi – m. biceps, m. triceps, m. cvadriceps. După
numărul porţiunilor cărnoase: muşchi cu două porţiuni cărnoase între care se
interpune un tendon – muşchiul digastric; muşchi cu mai multe porţiuni cărnoase
intercalate cu porţiuni aponevrotice – muşchiul drept abdominal sau poligastric.
După mişcarea pe care un muşchi o imprimă unui segment, aceştia se pot clasifica
în mai multe tipuri: flexori, extensori, adductori, abductori, rotatori, deviatori
laterali, coborâtori, ridicători, constrictori, dilatatori. La efectuarea mişcărilor
complexe participă simultan sau succesiv, mai multe grupe musculare. Muşchii
care acţionează în scopul efectuării unei mişcări comune se numesc muşchi
agonişti sau sinergişti.Muşchii care determină o mişcare opusă constituie muşchii
antagonişti. Muşchii se găsesc şi în repaus într-o anumită stare de contracţie,
întreţinută de o excitaţie reflexă permanentă de fibrele nervoase ortosimpatice,
care constituie tonusul muscular. Datorită tonusului, un muşchi este întotdeauna
pregătit pentru a intra la timp în acţiune în cursul mişcărilor. După poziţia pe care
o ocupă grupele de muşchi faţă de diferitele segmente ale corpului, se împart în:
muşchii capului,ai trunchiului şi ai membrelor.

4. Anexele musculare

Anexele musculare constituie formaţiuni anatomice auxiliare ale muşchilor, cu

rol de protecţie şi de uşurare a funcţiilor mecanice ale acestora, care sunt
reprezentate prin: fascii, ligamente inelare (inele fibroase), tecile fibroase ale
tendoanelor, tecile sinoviale ale tendoanelor,bursele sinoviale şi trohleele
musculare. Fasciile sunt membrane fibroase inextensibile,care se formează ca
urmare a acţiunii mecanice (presiunii şi tracţiunii) exercitată de către muşchi
asupra ţesutului conjunctiv din jur. Fasciile formează învelitori rezistente pentru
muşchi individuali,grupe de muşchi sau regiuni întregi. Adesea se clivează în lame
care pătrund sub formă de septuri intermusculare în profunzimea regiunilor,
ajungând până la raza osoasă cu al cărui periost se ţes. Astfel, se formează teci
fibroase şi osteofibroase pentru muşchi şi cordoane vasculo-nervoase. Fasciile
ajută musculatura subiacentă în timpul contracţiei sale, exercitînd un anumit grad
de presiune pe suprafaţa muşchilor. Prin aceasta se evită pierderile forţei de
contracţie ale muşchilor; favorizează circulaţia venoasă de întoarcere a sângelui şi
delimitează colecţiile purulente şi hemoragice sau a le permite propagarea lor
într-o anumită direcţie; pot servi ca suprafaţă de inserţie pentru muşchi, mărind
astfel inserţia fixă a acestora. Există şi muşchi inseraţi pe fascii, care prin
contracţia lor reglează gradul de tensiune al fasciei, în funcţie de activitatea
musculaturii pe care o acoperă, numiţi muşchi tensori. Ţinînd seama de unele
particularităţi structurale, fasciile sunt sistematizate în: fascii superficiale dispuse
imediat sub piele, fiind formate din ţesut conjunctiv, perforate de numeroase
orificii prin care trec vase şi nervi, delimitînd musculaturea de ea şi fascii
profunde fiind în contact cu muşchii, se inseră pe razele osoase, delimitînd pe de
o parte diverse grupuri musculare, iar pe de alta delimitează grupe musculare de
tunica seroasă care căptuşeşte cavităţile corporale, ca exemplu, fasciile
endotoracică şi transversă. După localizare fascia superficială se împarte în:
fascie superficială a trunchiului, gîtului şi capului. Fascia superficială a trunchiului
include stratul de ţesut conjunctiv subcutanat care înveleşte abdomenul şi
toracele, continuindu-se cranial cu fascia superficială scapulară şi fascia
superficială cervicală. La ecvine şi rumegătoare, ea se ţese în regiunea dorsală şi
lombară cu fascia toraco-lombară, care aparţine fasciei profunde a trunchiului. La
fel se prinde şi pe vîrful proceselor spinoase ale vertebrelor toracale şi
lombare,sau se continuă direct, pe deasupra acestora, cu fascia superficială din
partea opusă. La nivelul regiunilor olecraniului şi a genunchiului formează baza
anatomică pentru pliurile cutanate ale cotului şi genunchiului. Ventral se ţese în
regiunea abdominală cu linia albă şi se continuă în sens cranial pe suprafaţa
musculaturii pectorale, unde se numeşte fascia pectorală. La carnivore şi leporide
fascia superficială a trunchiului nu se prinde nici pe procesele spinoase, nici pe
linia albă, astfel încât fascia dintr-o parte este în continuitate directă cu cea din
partea opusă, atât dorsal cât şi ventral. Legătura ei cu pielea,face ca aceasta să fie
deosebit de mobilă în toate regiunile trunchiului. Mobilitatea maximă a pielii la
aceste animale,se datoreşte şi prezenţei unui strat de ţesut adipos situat între
fasciile superficială şi profundă a trunchiului. Fascia superficială a gîtului este mai
evidentă pe faţa ventrală, se prelungeşte şi pe părţile laterale până în zona
ligamentului nucal,iar la limita cu capul se continuă cu fascia parotidiană. La
carnivore şi leporide fascia superficială a gîtului aderă la piele şi nu se prinde nici
de o formaţiune subiacentă, încît devine mobilă cu pielea. Fascia superficială a
capului la cal şi rumegătoare pe alocuri nu se poate izola uşor, deoarece aderă la
piele (regiunea dorsală a nasului,regiunea frontală). În celelalte regiuni poartă
denumiri variate în funcţie de formaţiunile pe care le acoperă: maseterică,
temporală superficială, nasobucală, mandibulară şi subhioidiană. La carnivore,
fascia superficială înveleşte întreg capul,fiind mai strâns legată de piele numai
către vârful nasului. În rest ea este independentă atît de piele, cît şi de alte
formaţiuni. Fasciile superficiale ale trunchiului, gîtului şi capului se bifurcă în
două foiţe: superficială şi profundă, între care se găseşte muşchiul pielos.
Muşchiul pielos (platisma) este un muşchi plat, care se situează sub piele, de la
cuta grasetului – pliul iei, până la comisura buzelor, fiind format din patru
porţiuni: muşchiul pielos al trunchiului, muşchiul pielos omobrahial, muşchiul
pielos al gîtului şi muşchiul pielos al feţei. Muşchiul pielos al trunchiului este
plasat pe părţile laterale ale toracelui şi abdomenului şi are o dezvoltare maximă
la felide. La celelalte mamifere domestice el se reduce, în ordinea următoare:
cîine, porc, rumegătoare şi cal. Din marginea sa ventrală se detaşează muşchii
prepuţiali, craniali şi caudali; muşchii prepuţiali craniali prezenţi la rumegătoare,
porc şi carnivore au forma a două benzi musculare ce pornesc de la orificiul
prepuţial spre regiunea xifoidiană. Muşchii prepuţiali caudali prezenţi la
rumegătoare au rolul de a trage prepuţiul în sens caudal în timpul erecţiei. La
femelele carnivorelor şi rozătoarelor la fel derivă şi muşchii supramamari, craniali
şi caudali cu rolul de mobilizare a mameloanelor şi compresori ai glandelor
mamare. Muşchiul pielos omobrahial se găseşte numai la cal şi rumegătoare şi
acoperă regiunile scapulară şi brahială, de la nivelul cartilajului suprascapular pînă
la regiunea cotului. Muşchiul pielos al gîtului este mai dezvoltat la carnivore,
relativ redus la rumegătoare şi suine, are o inserţie pe stern la cal. Este aşezat în
partea ventrală a gîtului. Muşchiul pielos al feţei reprezintă prelungirea directă a
pielosului cervical,întinzîndu-se pînă la nivelul comisurii buzelor, unde fibrele sale
se aglomerează pentru a forma m.risorius. Muşchii pieloşi constituie împreună cu
fascia superficială un aparat care poate pune în mişcare, pe zone mai restrînse sau
mai întinse, învelişul cutanat al corpului, avînd rolul de tremurător al pielii.
Ligamentele inelare sau inelele fibroase,rezultă prin îngroşarea zonală a fasciilor
în anumite regiuni corporale, în special la membre, şi au aspectul unor panglici
transversale,ca exemplu când tendoanele unor muşchi trec peste o articulaţie în
interiorul unghiului de flexie. Ele au rolul de a menţine tendoanele unor muşchi
aproape de razele osoase, acolo unde aceste tendoane îşi schimbă direcţia – ex.
inelul tibial, inelul tarsian, inelul metatarsian, prin care trec tendoanele muşchilor
de pe faţa cranială a regiunii gambei. Teaca fibroasă a tendonului este tot o
formaţiune provenită din îngroşarea unei anumite porţiuni a fasciei şi
acompaniază tendonul pe o distanţă mai mare decât un ligament inelar. Datorită
inserţiei marginilor sale pe raza osoasă, formează împreună cu acesta un tunel
osteo-fibros prin care tendonul alunecă cu ajutorul unei teci sinoviale, întâlnit la
membre, în punctele de alunecare şi schimbare a direcţiei tendoanelor. Teaca
sinovială a tendonului reprezintă o pungă alungită, închisă la ambele capete ,fiind
aşezată în interiorul tecii tendinoase, conţinînd o cantitate mică de lichid sinovial.
Ea înconjoară ca un manşon tendonul, prezentînd o foiţă parietală care
căptuşeşte pereţii tecii fibroase şi o foiţă viscerală ce aderă la tendon. Cele două
foiţe pe toată lungimea tendonului se unesc printr-o legătură conjunctivă,
denumită mezotenonium, prin care trec vasele şi nervii la tendon. Sunt întâlnite în
special la membre, în regiunile unde tendoanele îşi schimbă direcţia sau trec
peste formaţiuni osoase. Bursa sinovială (punga sinovială) este o formaţiune
turtită, interpusă între tendoane şi ţesuturile dure – oase, peste care alunecă sau
asupra cărora presează, prin contracţia lor. De obicei pungile sinoviale se găsesc
în vecinătatea articulaţiilor şi comunică cu ele. Au rolul de protecţie a tendonului
şi conţin o mică cantitate de lichid sinovial. Se întâlnesc burse subtendinoase,
subcutanate, subfasciale şi submusculare. Trohlea musculară reprezintă un
dispozitiv fibros sau osos, care formează un suport pentru un tendon, având ca
urmare schimbarea direcţiei tendonului.