GEORGE COȘBUC –

Întâmplări mai puțin știute

ale vieții poetului
0
by CIPRIAN RUS , NUMĂRUL 1590
– În afara talentului său poetic, care l-a așezat în loja marilor reprezentanți ai literaturii
române, viața lui George Coșbuc e prea puțin cunoscută. Care i-au fost pasiunile, prietenii,
bucuriile, dramele care i-au grăbit sfârșitul? În pagina de față, oferim câteva informații inedi-
te, pentru admiratorii lui George Coșbuc (câți vor mai fi…) –

Mare iubitor de natură

Ținutul Năsăudului, într-o vedere de epocă

George Coșbuc a fost un mare iubitor de natură. De mic făcea excursii în munții din apropierea
satului natal ori pe dealurile din jurul Năsăudului. Unele dintre aceste evadări pot fi ușor
documentate, cu ajutorul superbelor poezii scrise la anii maturității, dar și cu versurile naive ale
adolescenței: „Leșule, râu ca gioara,/ Treci-mă la Mărioara/ Dar mă treci/ Să nu mă-neci:/ Ca
dacă mi-i îneca / Mândra mea te-a blestema…”. Botanica era, și ea, una dintre marile pasiuni ale
poetului, pasiune pe care și-o împlinește la maturitate, când, mutat la București, scrie un
„Dicionar botanic”, compus din 103 file. Cercetătorii spun că poetul-botanist era un bun
cunoscător al denumirilor populare de plante, deprinse de la mama sa și de la bătrânii din sat.
Aflat în arhivele Bibliotecii Academiei Române, „Dicționarul” n-a fost niciodată publicat.

Poetul cvartirului

Vechiul Năsăud
Faima de mare versificator i s-a dus lui George Coșbuc încă din timpul gimnaziului năsăudean.
Pe vremea aceea, la orele de limba română, elevii primeau ca temă să scrie poezioare. Cum mulți
colegi nu aveau pic de talent, sarcina cădea pe George a’ popii din Hordou, care era în stare să
scrie tone de versuri, în stiluri complet diferite, ca să nu se dea în vileag în fața exigenților
profesori ai liceului din Năsăud. În schimbul acestui serviciu, George era scutit de roboteala
obligatorie prin casa și curtea gazdei la care stăteau cu chirie gimnaziștii. Colegii îi răsplăteau
versurile cu… mătura.

Rămășag pe o poezie

Într-un moment de sinceritate extremă, în perfectă consonanță cu felul său de a fi, tânărul George
Coșbuc îi povestește lui Ioan Slavici că una dintre poeziile pe care i le-a trimis la „Tribuna” e
rodul unor rămășaguri cu niște colegi de universitate. „Dacă în «Cântec» n-am fost așa poetic ca
altă dată, e împrejurarea că e scrisă «ex abrupto»… Erau la mine în chilie patru universitari și,
până ce ei povesteau, eu scriam «Draga mamii». Unul dintre ei îmi zice că nu crede că eu pot
scrie o poesie improvisată, așa încât, necorectând nimic, s-o trimit spre a fi publicată. Eu am
apucat peana și am scris «Cântecul». Dânșii au copiat poesia și acum așteaptă să o vadă
publicată, ca să poată pierde rămășagul lor”.

Drama pierderii unicului fiu

Mașina în care se afla fiul poetului în ziua accidentului
George Coșbuc a avut un singur fiu, Alexandru, născut din povestea de iubire cu soția sa Elena.
Extrem de talentat, vorbitor a mai multor limbi rare, Alexandru e pregătit pentru o mare carieră
intelectuală. Moare, însă, în 1915, într-un stupid accident rutier, în mașina unui prieten de familie
al tatălui său, Alexandrescu Stâlpeanu. Mare latifundiar, acesta conducea mașina spre casă, pe
timp de noapte, când a lovit un bolovan, în încercarea de a evita o căruță apărută în drum.
Proprietarul mașinii a murit pe loc, iar Alexandru, în drum spre spitalul din Târgu-Jiu. Moartea
unicului copil îi grăbește poetului sfârșitul: George Coșbuc se stinge în 1918, înainte de a vedea
împlinit visul Marii Uniri.

O mare prietenie: Coșbuc – Caragiale

Cu marele său prieten, Caragiale

George Coșbuc a ajuns la București imediat după moartea marelui Mihai Eminescu, pe care n-a
mai apucat să-l cunoască decât din poezii și din evocările apropiaților. L-a cunoscut însă foarte
bine pe celălalt mare scriitor al epocii, Ion Luca Caragiale, de care îl va lega o prietenie pe viață.
Caragiale e nedespărțit de poetul ardelean, ale cărui poezii îi plăceau nespus de mult. Caragiale
face, de altfel, o elogioasă cronică primului volum al lui Coșbuc și îl apără constant de atacurile
venite din partea poeților invidioși pe succesul fiului de popă, venit de peste munți. La sfârșitul
vieții, plecarea din România a lui Caragiale e o grea lovitură pentru George Coșbuc.
Povestea vagoanelor de cucuruz

Casa poetului
Chiar dacă vremurile l-au împiedicat multă vreme să se întoarcă în satul natal, George Coșbuc și-
a dovedit cu orice ocazie atașamentul față de locul nașterii sale. Într-un an greu pentru oamenii
din Hordou, un an cu secetă mare, Coșbuc a mediat trimiterea a trei vagoane de cucuruz din
Bărăgan, pentru consătenii săi. „A fost foamete mare, un an în care nu s-a făcut nimic. Primar
aici era un verișor de-al lui, atunci, în 1911, iar Coșbuc a vorbit pe la Ministerul Finanțelor, a
obținut avize și o trimis trei vagoane de cucuruz. Lumea din sat mai vorbește și azi despre asta, e
pomenit mereu pentru acel ajutor”.

Descoperiri de senzație la Bistrița

Scrisoare a lui Slavici către Coșbuc

Casa Colecțiilor și Documentelor de Patrimoniu de pe lângă Biblioteca Municipală „George
Coșbuc” din Bistrița, condusă de poetul Ioan Pintea, tocmai a intrat de câteva săptămâni în
posesia unor valoroase obiecte care i-au aparținut poetului din Hordou. Donația Adinei Parasca,
o strănepoată a lui George Coșbuc, intermediată de preotul Cezar Ungureanu, de la Viena,
cuprinde brâul tricolor pe care îl purta poetul la marile manifestări culturale, câteva penițe
însemnate cu numele său, fotografii originale cu familia sa, dar și una dintre scrisorile din lunga
sa corespondență cu Ioan Slavici.