Abraham Lincoln (ascultăi/ˈeɪbrəhæm ˈlɪŋkən/; n.

12 februarie 1809, Sinking Spring Farm(d),

Comitatul Hardin, Kentucky, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Washington, D.C., District of
Columbia(d), SUA) a fost un avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al
Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la
asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai
sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.[17][18] Prin
aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat
economia.

Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois,
lider al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat(en) în anii 1830,
apoi congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a
economiei prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin
impunerea de taxe vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus
războiului cu Mexicul în 1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate(en) din 1858, în
cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul
SUA în fața arhirivalului său, democratul Stephen A. Douglas.

În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA,
fiind recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert.
Deși avea foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în
Nord și a fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să
își declare despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a
găsit niciun compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.

Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra
Fortului Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale
efortului de război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral
dreptul de habeas corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii
secesioniste și anti-război din statele de graniță, ignorând decizia(en) judecătorului-șef al Curții
Supreme a SUA, Roger Taney(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte
este neconstituțională (doar Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala
intervenție britanică dezamorsând Afacerea Trent la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe
către interzicerea sclaviei s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata
pentru a proteja sclavii evadați, încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la
promovarea în Congres a celui de al treisprezecelea amendament la Constituție, prin care sclavia
era desființată definitiv. Lincoln a supravegheat îndeaproape efortul de război, în special
numirile generalilor din funcțiile cele mai înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al
său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore privind strategia de război a Uniunii. Marina lui
Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea

1
controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee, și a preluat controlul asupra principalelor căi
fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să
captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare dată când un general eșua, Lincoln îl
înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.

Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat,
Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”(en) (care susțineau Nordul
împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a
Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament
mai dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu
democrații ce se opuneau războiului, denumiți Copperheads(en) care îl disprețuiau, și cu
secesioniștii ireconciliabili care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și
adversari unii împotriva altora, făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și
printr-un patronaj politic atent plănuit.[19] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o
declarație emblematică a dedicației Americii față de principiile republicanismului, egalității în
drepturi, libertății personale și democrației. Lincoln avea o perspectivă moderată asupra
Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică de generoasă reconciliere în fața
diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea generalului comandant al
Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth, actor și simpatizant
al Confederației.

Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici[20] cât și de public[21] între cei mai mari
președinți ai SUA.

Familia și copilăria
Începuturile vieții
Abraham Lincoln s-a născut la 12 februarie 1809, al doilea copil al lui Thomas Lincoln(en) și al
lui Nancy Lincoln(en) (născută Hanks), într-o cabană de bușteni, cu o singură cameră, de la
ferma Sinking Spring(en) din comitatul Hardin, Kentucky[22] (astăzi în comitatul LaRue). Era
un descendent al lui Samuel Lincoln(en), care sosise la Hingham, Massachusetts, de la Norfolk,
Anglia, în secolul al XVII-lea.[23] Bunicul dinspre tată al lui Lincoln, Abraham(en), și-a mutat
familia din Virginia în Kentucky, unde a fost ucis într-o ambuscadă într-un raid indian(en) în
1786, sub ochii copiilor săi, inclusiv ai tatălui lui Lincoln, Thomas.[24] Thomas a rămas să-și
croiască propriul drum la Frontieră.[25]

Mama lui Lincoln, Nancy, era fiica lui Lucy Hanks, și s-a născut în ceea ce este astăzi comitatul
Mineral, Virginia de Vest, pe atunci parte a Virginiei. Lucy s-a mutat cu Nancy în Kentucky.
Nancy Hanks s-a căsătorit cu Thomas, care a devenit un cetățean respectat. El a cumpărat sau a

2
luat în arendă mai multe ferme, inclusiv Ferma Knob Creek(en). Familia mergea la o biserică de
Separate Baptists(en), care avea standarde morale restrictive și se opunea consumului de alcool,
dansului și sclaviei.[26] Thomas s-a bucurat de un statut înalt în Kentucky—unde a făcut parte
din jurii, a evaluat proprietăți funciare, a servit în patrula sclavilor, și a păzit deținuți. Când s-a
născut fiul său Abraham, Thomas avea două ferme de câte 240 ha, mai multe loturi la oraș,
animale și cai. Era printre cei mai bogați oameni din comitat. În 1816 însă, Thomas și-a pierdut
tot pământul în tribunale din cauza titlurilor de proprietate defectuoase.[27] Conform cărții lui
William Ensign Lincoln The Ancestry of Abraham Lincoln, mama lui Abraham Lincoln, Nancy
Hanks, era fiica lui Joseph Hanks și a lui Nancy Shipley.[28]

Statuie a tânărului Lincoln în Senn Park, Chicago.

Familia s-a mutat la nord, peste râul Ohio(en) într-un teritoriu liber (fără sclavi) și a făcut un nou
început în ceea ce era pe atunci comitatul Perry, astăzi în comitatul Spencer, Indiana. Lincoln
consemna ulterior că această mutare a fost „în parte din cauza sclaviei”, dar mai ales din cauza
dificultăților privind titlurile de proprietate.[27] În Indiana, pe când Lincoln avea nouă ani, mama
lui, Nancy, a murit de boala laptelui(en) în 1818. După moartea mamei lui Lincoln, sora sa mai
mare, Sarah(en), s-a îngrijit de el până când tatăl lor s-a recăsătorit în 1819; Sarah a murit apoi
înainte de a împlini 30 de ani, născând un făt mort.[29]

Noua soție a lui Thomas Lincoln era văduva Sarah Bush Johnston(en), mamă a trei copii.
Lincoln a devenit foarte apropiat de mama lui vitregă, și îi spunea „mamă”.[30] Înainte de
adolescență, nu i-a plăcut munca fizică grea asociată vieții la Frontieră. Din familia sa, și chiar
din vecinătate, mai mulți îl considerau leneș.[31][32] În adolescență însă, el și-a asumat voluntar
responsabilitatea tuturor muncilor ce se lăsau de regulă în seama băieților din gospodărie și a
devenit un tăietor de lemne îndemânatic în munca sa de construcții de traverse de cale ferată. A
dobândit o reputație de om puternic și îndrăzneț după o întrecere de lupte la care fusese provocat
de cunoscutul lider al unui grup de bătăuși, „the Clary's Grove boys”.[33]

Lincoln a acceptat și obișnuita obligație a unui fiu de a-i da tatălui său tot câștigul obținut din
munca în afara casei până la vârsta de 21 de ani.[34] Și în anii ce au urmat majoratului, Lincoln
l-a împrumutat ocazional pe tatăl său cu bani.[35] Lincoln a devenit însă din ce în ce mai distant
față de tatăl său, parțial din cauza lipsei de educație a tatălui. Deși educația formală a tânărului
Lincoln consta din circa un an de lecții puse cap la cap, din partea mai multor învățători
itineranți, el era autodidact și citea mult, căutând adesea să împrumute orice carte nouă apărea în
sat. A citit și a recitit Biblia regelui Iacob(en), fabulele lui Esop, Pilgrim's Progress de Bunyan,
Robinson Crusoe de Defoe, și autobiografia lui Franklin.[36][37]

3
În 1830, temându-se de o epidemie de boala laptelui ce părea să izbucnească pe malurile râului
Ohio, familia Lincoln s-a mutat înspre vest, unde s-a așezat pe un teren public la 10 mile vest de
Decatur, în comitatul Macon, Illinois, un alt stat liber, fără sclavi.[38] În 1831, Thomas a mutat
familia într-o nou loc(en) în comitatul Coles, Illinois. Atunci, fiind un tânăr ambițios de 22 de
ani, destul de mare pentru a lua singur hotărâri, Lincoln a început viața pe cont propriu. Mergând
cu o canoe pe râul Sangamon(en), Lincoln a ajuns în satul New Salem(en) din comitatul
Sangamon.[39] În primăvara lui 1831, un întreprinzător din New Salem, Denton Offutt(en) l-a
angajat pe Lincoln și pe câțiva prieteni să transporte niște marfă cu pluta de la New Salem la
New Orleans pe râurile Sangamon, Illinois și Mississippi. După ce a ajuns la New Orleans—și a
fost martor ocular la ororile sclaviei—s-a întors la New Salem, unde a rămas următorii șase ani.
[40]

Căsătoria și copiii

Președintele Lincoln în 1864 cu fiul său cel mai mic, Tad(en)

Mary Todd Lincoln, soția lui Abraham Lincoln, la 28 de ani

Prima femeie de care a fost interesat Lincoln a fost Ann Rutledge, pe care a cunoscut-o când s-a
mutat pentru prima oară în New Salem; până în 1835, ei aveau o relație, dar nu erau logodiți. Ea
a murit la 22 de ani la 25 august 1835, foarte probabil de febră tifoidă.[41] La începutul anilor
1830, el o cunoscuse și pe Mary Owens din Kentucky când ea era în vizită la sora ei.[42]

Spre sfârșitul lui 1836, Lincoln a acceptat să îi fie din nou prezentată cu Mary în cazul în care ea
s-ar întoarce la New Salem. Mary s-a întors în noiembrie 1836, iar Lincoln a curtat-o o vreme;
niciunul dintre ei nu era însă convins să înceapă o relație. La 16 august 1837, Lincoln îi scria lui
Mary o scrisoare în care îi spunea că nu o va învinovăți dacă ar pune capăt relației. Ea nu i-a
răspuns și relația a luat sfârșit.[42]

În 1840, Lincoln s-a logodit cu Mary Todd, provenită dintr-o familie înstărită, proprietară de
sclavi, din Lexington, Kentucky.[43] Ei s-au cunoscut la Springfield, Illinois, în decembrie
1839[44] și s-au logodit în luna decembrie.[45] Nunta planificată pentru 1 ianuarie 1841 a fost
anulată când Lincoln a rupt logodna.[44][46] Ei s-au întâlnit din nou la o petrecere și s-au
căsătorit în cele din urmă la 4 noiembrie 1842, în casa din Springfield a sorei lui Mary.[47]
Pregătit pentru căsnicie și din nou anxios, când a fost întrebat unde se duce, Lincoln a răspuns:
„în infern, bănuiesc”.[48]

4
În 1844, cei doi au cumpărat o casă(en) în Springfield, lângă biroul de avocatură al lui Lincoln.
Mary Todd Lincoln ținea casa, adesea cu ajutorul unei rude sau a unei slujitoare angajate.[49]
Robert Todd Lincoln(en) s-a născut în 1843, iar Edward Baker Lincoln(en) (Eddie) în 1846. Lui
Lincoln „îi plăceau remarcabil de mult copiii”,[50] și familia nu era considerată una strictă cu
copiii lor.[51]

Edward a murit la 1 februarie 1850, la Springfield, probabil de tuberculoză. "Willie" Lincoln(en)

s-a născut la 21 decembrie 1850, și a murit de febră la 20 februarie 1862. Cel de al patrulea fiu al
familiei Lincoln, Thomas "Tad" Lincoln(en), s-a născut la 4 aprilie 1853, și a murit de
insuficiență cardiacă la 18 ani la 16 iulie 1871.[52] Robert a fost singurul copil care a ajuns adult
și a avut la rândul său copii. Ultimul său descendent, strănepotul Robert Todd Lincoln
Beckwith(en), a murit în 1985.[53]

Moartea copiilor a avut efecte profunde asupra ambilor părinți. Mai târziu, Mary a avut
dificultăți pentru că-și pierduse soțul și copiii, iar Robert Lincoln a internat-o temporar într-un
sanatoriu în 1875.[54] Abraham Lincoln suferea de „melancolie”, condiție medicală denumită
astăzi depresie clinică.[55]

Socrul lui Lincoln și alți membri ai familiei Todd erau fie proprietari, fie negustori de sclavi.
Lincoln a fost apropiat de familia Todd, el vizitând adesea moșia Todd din Lexington.[56]

Începutul carierei și serviciul în miliția statului

Lincoln protejând un amerindian de proprii săi oameni într-o scenă des relatată despre serviciul
lui Lincoln în timpul Războiului lui Șoim Negru(en).
În 1832, la 23 de ani, Lincoln a cumpărat împreună cu un partener, pe credit, un magazin
universal din New Salem, Illinois.[57] Deși economia era înfloritoare în regiune, afacerea a avut
dificultăți, și Lincoln și-a vândut în cele din urmă partea. În luna martie, el și-a început cariera
politică cu prima sa campanie pentru Adunarea Generală a statului Illinois(en). Căpătase o
oarecare popularitate locală și putea atrage oamenii din New Salem cu talentul său de povestitor,
deși îi lipseau educația, prietenii puternici și banii, motiv pentru care probabil a și pierdut. El a
susținut lucrări de îmbunătățire a navigației pe râul Sangamon.[58][59]

Înainte de alegeri, Lincoln servise cu grad de căpitan în miliția statului Illinois în timpul
Războiului lui Șoim Negru(en).[60] La întoarcere, Lincoln și-a continuat campania pentru
alegerile din 6 august pentru Adunarea Generală a statului Illinois. La 1,93 m,[61] era înalt și

5
„destul de puternic pentru a-și intimida orice rival”. La primul discurs, când a văzut cum un
susținător al lui era atacat, Lincoln l-a apucat pe atacator de „gât și de turul pantalonilor” și l-a
aruncat.[62] Lincoln a terminat pe locul opt din 13 candidați (primii patru erau declarați aleși),
deși a primit 277 de voturi din 300 în secția de vot din New Salem.[63]

Lincoln a servit drept diriginte al poștei din New Salem și ulterior ca inspector la nivel de
comitat, în toată această perioadă citind mult. Apoi, s-a hotărât să devină avocat și a început să
învețe singur dreptul, citind Commentaries on the Laws of England(en) de Blackstone(en) și alte
cărți de drept. Despre metoda sa de învățare, Lincoln a afirmat: „am studiat cu nimeni”.[64] A
doua sa campanie electorală, cea din 1834, a fost reușită. A fost ales în legislativul statului; deși a
candidat din partea Partidului Whig, mulți democrați îl preferau unui adversar mai puternic.[65]

Admis în barou în 1836,[66] s-a mutat la Springfield, Illinois, și a început să practice avocatura
cu John T. Stuart(en), vărul lui Mary Todd.[67] Lincoln a devenit un avocat capabil și de succes,
cu o reputație de adversar formidabil la examinarea martorilor aduși de adversari și la cuvântările
de încheiere. A fost partener cu Stephen T. Logan(en) între 1841 și 1844. După aceea, Lincoln a
început să practice avocatura cu William Herndon, pe care Lincoln îl considera „un tânăr
studios”.[68]

După o a doua campanie reușită, Lincoln a petrecut patru mandate consecutive în Camera
Reprezentanților din statul Illinois(en) ca reprezentant Whig de comitatul Sangamon.[69] În
sesiunea 1835–1836, el a votat pentru extinderea dreptului de vot la toți bărbații albi, indiferent
dacă erau sau nu proprietari.[70] A fost cunoscut pentru atitudinea pentru „pământul liber”, care
însemna opoziție atât față de sclavie, cât și față de aboliționism. A articulat această atitudine
pentru prima oară în 1837, spunând: „instituția sclaviei este bazată atât pe nedreptate, cât și pe
relele politici, dar promulgarea doctrinelor de abolire tinde mai degrabă să-i agraveze răul, decât
să-l amelioreze.”[71] Poziția sa era una foarte apropiată de cea a lui Henry Clay care susținea
programul American Colonization Society(en) de a aduce abolirea sclaviei prin susținerea
eliberării sclavilor și prin ajutarea lor să se stabilească în Liberia în Africa.[72]

Congressman

Lincoln între 30 și 40 de ani, pe când era membru al Camerei Reprezentanților SUA. Fotografie
realizată de unul din studenții la drept ai lui Lincoln pe la 1846.
De la începutul anilor 1830, Lincoln era un Whig loial și se descria prietenilor săi în 1861 „un
Whig pe linia veche, discipol al lui Henry Clay”.[73] Partidul, inclusiv Lincoln, susținea
modernizarea economiei în domeniul sistemului bancar, punerea de taxe protecționiste din care

6
să se finanțeze proiecte de dezvoltare internă, de exemplu construcții de căi ferate, și promova
urbanizarea.[74]

În 1846, Lincoln a fost ales în Camera Reprezentanților a Statelor Unite, unde a exercitat un
singur mandat de doi ani. Era singurul Whig din delegația statului Illinois, dar a dat dovadă de
loialitate față de partid participând la aproape toate voturile și ținând discursuri în care apăra linia
partidului.[75] În colaborare cu congressmanul aboliționist Joshua R. Giddings(en), a redactat o
propunere legislativă de abolire a sclaviei în Districtul Columbia, cu compensație pentru
proprietari, stipulări care să oblige la capturarea sclavilor fugari, și supunerea chestiunii la
referendum. El a abandonat propunerea după ce ea nu a întrunit suficientă susținere în cadrul
Partidului Whig.[76]

În domeniul politicii externe și militare, Lincoln s-a pronunțat împotriva Războiului Americano–
Mexican, pe care îl punea pe seama dorinței președintelui Polk de „glorie militară—acel
atrăgător curcubeu care se înalță în ploile de sânge”.[77] Lincoln a susținut și Clauza
Wilmot(en), care, dacă ar fi fost adoptată, ar fi interzis sclavia în orice teritoriu american
dobândit de la Mexic.[78]

Lincoln s-a poziționat ferm ca opozant al lui Polk, după ce a redactat și a propus o rezoluție prin
care lui Polk i se cerea să indice locul exact de pe teritoriul american unde fusese vărsat sânge, și
să demonstreze că acel teritoriu aparține SUA;[79] pretextul invocat de președintele Polk pentru
declanșarea războiului a fost uciderea unor soldați americani pe un teritoriu disputat între Mexic
și SUA, iar Polk declarase că soldați mexicani „invadaseră teritoriul nostru și că vărsaseră
sângele concetățenilor noștri pe pământul nostru”.[79][80]

Congresul nu a adoptat rezoluția și nici măcar nu a dezbătut-o, ziarele naționale au ignorat-o și

ea s-a soldat în cele din urmă cu pierderea susținerii politice pentru Lincoln în propriul său
colegiu. Un ziar Illinois l-a poreclit ironic „spotty Lincoln”.[81][82][83] Lincoln a regretat
ulterior unele din afirmațiile sale, mai ales atacul asupra puterilor președintelui în caz de război.
[84]

Realizând că Clay nu va putea câștiga președinția, Lincoln, care în 1846 se angajase să rămână în
Cameră pentru un singur mandat, l-a susținut pe Zachary Taylor drept candidat Whig la
prezidențialele din 1848(en).[85] Taylor a câștigat, iar Lincoln spera să fie numit comisar al
General Land Office(en), dar această sinecură a fost acordată unui rival de-al său din Illinois,
Justin Butterfield(en), considerat de administrație un avocat foarte priceput, dar de către Lincoln,
o „fosilă bătrână”.[86] Administrația i-a oferit lui Lincoln ca premiu de consolare postul de
secretar sau guvernator al teritoriului Oregon. Acest teritoriu îndepărtat era un fief al

7
democraților, iar acceptarea postului i-ar fi pus capăt carierei politice și avocățești din Illinois,
așa că el a refuzat și și-a reluat practica avocaturii.[87]

Avocat de prerie
Lincoln s-a întors la cabinetul său de avocatură din Springfield, primind „orice fel de caz în care
putea să fie angrenat un avocat de prerie”.[88] Timp de câte zece săptămâni, de două ori pe an
vreme de 16 ani, apărea în reședințele de comitat din zona centrală a statului, acolo unde
tribunalele de comitat erau în sesiune.[89] Lincoln a primit mai multe cazuri în domeniul
transporturilor, în contextul în care țara se extindea agresiv către vest, în special conflicte
provenite din funcționarea plutelor pe căile de transport fluviale pe sub noile poduri de cale
ferată. Ca fost barcagiu, Lincoln a favorizat la început interesele plutașilor, dar a reprezentat în
cele din urmă pe oricine îl angaja.[90] Mai târziu, a reprezentat și o companie de poduri
împotriva uneia de transport fluvial, într-un caz de referință(en) în care o barcă se scufundase
după ce s-a ciocnit de un pod.[91][92] În 1849, a brevetat un dispozitiv de plutire ce facilita
deplasarea ambarcațiunilor în ape puțin adânci. Ideea nu a fost niciodată comercializată, dar
Lincoln a rămas până astăzi singurul președinte american care a deținut un brevet de invenție.
[93][94]

În 1851, el a reprezentat compania Alton & Sangamon Railroad(en) într-o dispută cu unul dintre
acționarii săi, James A. Barret, care refuzase să plătească contravaloarea acțiunilor sale pe motiv
că compania modificase ruta inițială a căii ferate.[95][96] Lincoln a reușit să susțină în mod
convingător că, în conformitate cu statutul ei în vigoare la momentul în care Barret a semnat
angajamentul de a cumpăra acțiuni, compania nu avea obligația să păstreze ruta inițială; statutul
a fost modificat ulterior în interes public pentru a construi o rută nouă, mai bună și mai ieftină,
iar corporația și-a rezervat dreptul de a cere plata acțiunilor de către Barret. Decizia Curții
Supreme din Illinois(en) a fost citată apoi ca precedent în numeroase alte instanțe din țară.[95]
Lincoln a apărut în fața Curții Supreme a statului în 175 de cazuri, din care în 51 ca unic avocat,
dintre care 31 au fost câștigate.[97] Din 1853 până în 1860, un alt mare client al lui Lincoln a
fost Illinois Central Railroad(en).[98]

Cel mai notabil proces penal la care a luat parte Lincoln a avut loc în 1858, când l-a apărat pe
William "Duff" Armstrong(en), judecat pentru uciderea lui James Preston Metzker.[99] Cazul
este celebru pentru utilizarea de către Lincoln a unui fapt de notorietate pentru a contesta
credibilitatea unui martor ocular. După ce un martor al acuzării a depus mărturie că a văzut crima
în lumina lunii, Lincoln a scos un exemplar din Farmers' Almanac(en) în care se arăta că la acea
dată luna se afla prea jos pe cer pentru a îmbunătăți vizibilitatea. Pe baza acestei dovezi,
Armstrong a fost achitat.[99]

8
Lincoln rareori ridica obiecții în sala de judecată; cu toate acestea, într-un caz din 1859, în care
apăra o rudă de a sa, Peachy Harrison, acuzat de uciderea cuiva prin înjunghiere, Lincoln a
protestat furios împotriva hotărârii judecătorului de a exclude probe favorabile clientului său. În
loc să-l rețină pe Lincoln pentru sfidarea curții, așa cum era de așteptat, judecătorul, un
democrat, și-a schimbat decizia, permițând analizarea probelor și achitându-l pe Harrison.[99]
[100]

Politica republicană
Sclavia și „casa dezbinată”
În anii 1850, sclavia încă mai era legală în Sudul Statelor Unite, dar fusese în general scoasă în
afara legii în statele din nord, inclusiv în Illinois, a cărui constituție din 1818 interzicea sclavia,
așa cum impunea Ordonanța Nord-Vestului(en).[101] Lincoln dezaproba sclavia și răspândirea ei
în noile teritorii americane din vest.[102] El a revenit în viața politică pentru a se opune legii pro-
sclavie Kansas–Nebraska din 1854; această lege abroga Compromisul Missouri din 1820 care
limita răspândirea sclaviei. Senatorul senior de Illinois Stephen A. Douglas incorporase în lege
principiul „suveranității populare”. Clauza lui Douglas, căreia i se opunea Lincoln, specifica
faptul că coloniștii au dreptul de a determina la nivel local dacă să permită sau nu sclavia într-un
nou teritoriu american, în loc ca decizia să fie luată la nivelul Congresului național.[103]

Eric Foner (2010) face distincția pe de o parte între aboliționiștii și radicalii republicani din nord-
est, care considerau sclavia un păcat, și pe de altă parte republicanii conservatori care o
considerau rea pentru că făcea rău albilor și bloca progresul. Foner afirmă că Lincoln era un
moderat aflat la mijloc, opunându-se sclaviei în principal pentru că viola principiile republicane
ale Părinților Fondatori(en), în special egalitatea între toți oamenii și autoguvernarea democratică
exprimată în Declarația de Independență.[104]

Painting
Portretul lui Dred Scott(en). Lincoln a denunțat decizia Curții Supreme în cazul Dred Scott v.
Sandford ca parte a unei conspirații în vederea susținerii expansiunii sclaviei.
La 16 octombrie 1854, în „discursul de la Peoria”(en), Lincoln și-a declarat opoziția față de
sclavie, poziție pe care și-a repetat-o pe tot drumul către președinție.[105] Vorbind cu accentul
său de Kentucky, cu o voce foarte puternică,[106] el a spus că Legea Kansasului avea o
„indiferență declarată, dar, cred eu, un zel real și ascuns pentru răspândirea sclaviei. Nu pot decât
să o urăsc. O urăsc din cauza monstruoasei nedreptăți a sclaviei înseși. O urăsc pentru că
privează exemplul nostru republican de dreapta sa influență în lume ...”[107]

9
La sfârșitul lui 1854, Lincoln a candidat ca Whig pentru Senatul SUA din partea statului Illinois.
La acea vreme, senatorii erau aleși de legislativul statului.[108] După ce a condus în primele șase
tururi de scrutin în adunarea din Illinois, a început să piardă din susținere, iar Lincoln i-a instruit
pe susținătorii săi să voteze pentru Lyman Trumbull(en), care în cele din urmă l-a învins pe
principalul adversar Joel Aldrich Matteson(en).[109] Partidul Whig era ireparabil scindat de
Legea Kansas–Nebraska. Lincoln scria: „cred că sunt un Whig, dar alții spun că nu mai există
Whig, și că eu sunt un aboliționist [...] eu nu fac decât să mă opun răspândirii sclaviei.”[110]

Din rămășițele vechiului Partid Whig, și din unii nemulțumiți din partidele Free Soil(en), al
Libertății, și Democrat, s-a format, cu directa participare a lui Lincoln, un nou partid, Partidul
Republican.[111] La Convenția Națională a acestui partid din 1856(en), Lincoln s-a clasat al
doilea în competiția pentru candidatura la funcția de vicepreședinte.[112]

În 1857–1858, Douglas s-a distanțat de președintele James Buchanan, ceea ce a dus la o luptă
pentru controlul asupra Partidului Democrat. Unii republicani din est susțineau chiar realegerea
lui Douglas în Senat în 1858, întrucât el se opusese Constituției Lecompton(en), prin care
Kansasul ar fi fost admis în uniune ca stat ce permitea sclavia.[113] În martie 1857, Curtea
Supremă a anunțat decizia în cazul Dred Scott v. Sandford; președintele Curții Supreme, Roger
B. Taney(en), a opinat că negrii nu sunt cetățeni și nu au niciun drept specificat de Constituție.
Lincoln a denunțat această decizie, acuzând-o drept produs al unei conspirații a democraților
pentru a susține Puterea Sclaviei.[114] Lincoln declara: „autorii Declarației de Independență nu
au intenționat niciodată să spună că toți oamenii sunt egali în culoare, dimensiuni, intelect,
dezvoltare morală sau capacitate socială; ci că erau considerați toți oamenii egali—egali în
anumite drepturi inalienabile, între care cele la viață, libertate și căutarea fericirii.”[115]

După ce convenția republicană la nivel de stat l-a nominalizat pentru candidatura la Senatul SUA
în 1858, Lincoln a ținut discursul „Casa dezbinată”, parafrazând textul biblic de la Marcu 3:25:
„dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăși, casa aceea nu poate dăinui. Cred că acest guvern
nu poate dăinui la nesfârșit jumătate cu sclavi și jumătate liber. Nu aștept ca Uniunea să se
dizolve—nu aștept să se prăbușească casa—dar aștept ca dezbinarea să înceteze. Fie va devenit
cu totul una, fie cu totul cealaltă.”[116] Discursul a creat o imagine ce evoca pericolul dezbinării
cauzate de dezbaterea pe tema sclaviei, și i-a adus împreună pe republicanii din tot Nordul.[117]
Scena era pregătită pentru campania electorală dinaintea alegerilor legislative, prin care statul
Illinois urma să aleagă între Lincoln și Douglas pentru funcția de senator federal.[118]

Dezbaterile Lincoln–Douglas și discursul de la Cooper Union

Lincoln în 1858, anul dezbaterilor sale(en) cu Stephen Douglas pe tema sclaviei.

10
Campania pentru Senat a fost centrată pe dezbaterile Lincoln–Douglas(en) din 1858, cele mai
celebre dezbateri politice din istoria Statelor Unite.[119] Principalii participanți au apărut într-un
puternic contrast reciproc, atât din punct de vedere fizic, cât și politic. Lincoln avertiza că
„Puterea Sclaviei” amenință valorile republicanismului și l-a acuzat pe Douglas că pervertește
valorile Părinților Fondatori, care considerau că toți oamenii sunt creați egali, în timp ce Douglas
a pus accent pe doctrina Freeport(en), opinia să că coloniștii locali sunt liberi să aleagă dacă să
permită sau nu sclavia, și l-a acuzat pe Lincoln că s-ar fi alăturat aboliționiștilor.[120]
Dezbaterile aveau atmosfera unei finale de box și a atras mii de spectatori. Lincoln a afirmat că
teoria suveranității populare(en) promovată de Douglas este o amenințare la adresa moralității
națiunii și că Douglas reprezintă o conspirație pentru extinderea sclaviei în statele libere.
Douglas a afirmat că Lincoln sfidează autoritatea Curții Supreme a SUA și hotărârea în cazul
Dred Scott.[121]

Deși candidații parlamentari ai republicanilor au obținut mai multe voturi populare, democrații
au obținut mai multe locuri, iar legislativul statului l-a reales pe Douglas în Senat. În ciuda
amărăciunii înfrângerii lui Lincoln, felul în care a articulat aspectele în dezbatere i-a adus o
reputație politică națională.[122] În mai 1859, Lincoln a cumpărat Illinois Staats-Anzeiger, un
ziar de limbă germană care îl susținuse constant; mare parte din cei 130.000 de etnici germani
din stat votaseră cu democrații, dar exista o bază de susținere republicană pe care ziarul
germanofon o putea mobiliza.[123]

La 27 februarie 1860, liderii de partid din New York l-au invitat pe Lincoln să țină un discurs la
Cooper Union(en) în fața unui grup de republicani puternici. Lincoln a susținut că Părinților
Fondatori nu le trebuia suveranitatea populară și că ei încercaseră în mod repetat să restricționeze
sclavia. Lincoln a insistat că bazele morale ale republicanilor impun opoziția față de sclavie, și a
respins orice „bâjbâială după vreo cale de mijloc între bine și rău”.[124] În ciuda apariției sale
neelegante—mulți din public îl considerau neîndemânatic și chiar urât[125]—Lincoln a dat
dovadă de un leadership intelectual care l-a propulsat în primele rânduri ale partidului și ca
favorit pentru candidatura prezidențială. Ziaristul Noah Brooks(en) relata: „nimeni până acum nu
a lăsat o asemenea impresie la prima adresare în fața publicului newyorkez.”[126][127]

Istoricul Donald(en) a descris discursul ca pe o „superbă mișcare politică pentru un candidat

neanunțat, să apară în statul unuia dintre rivali (William H. Seward) la un eveniment sponsorizat
de loialiștii unui al doilea rival (Salmon P. Chase), nemenționând pe niciunul dintre ei pe nume
în timpul cuvântării”.[128] Ca răspuns la o întrebare despre intențiile sale prezidențiale, Lincoln
a spus: „am puțin acest gust în gură”.[129]

Nominalizarea pentru candidatura din 1860 și campania electorală

11
Articol principal: Alegeri prezidențiale în Statele Unite ale Americii, 1860.

„Candidatul Traversă”—candidatura lui Lincoln din 1860 descrisă ca fiind susținută de

chestiunea sclaviei—un sclav în stânga, și de organizația de partid (în dreapta).
La 9–10 mai 1860, Convenția Republicană din Statul Illinois s-a ținut la Decatur.[130]
Susținătorii lui Lincoln au organizat o echipă de campanie condusă de David Davis(en), Norman
Judd(en), Leonard Swett(en) și Jesse DuBois, iar Lincoln a primit aici prima susținere pentru
candidatura prezidențială.[131] Exploatând legenda zilelor de la Frontieră petrecute împreună cu
tatăl său (desțelenind pământul și despicând traverse cu toporul), susținătorii lui Lincoln au
adoptat eticheta de „Candidatul Traversă” (în engleză The Rail Candidate).[132]

La 18 mai, la Convenția Națională Republicană de la Chicago, prietenii lui Lincoln i-au obținut
candidatura la al treilea tur de scrutin, înaintea altor candidați ca William H. Seward și Salmon P.
Chase. Un fost democrat, Hannibal Hamlin din Maine, a fost nominalizat pentru funcția de
vicepreședinte pentru a echilibra oferta electorală. Succesul lui Lincoln depindea de reputația sa
de moderat în chestiunea sclaviei, dar și de susținerea puternică pentru programele inspirate din
direcțiile Whig pe tema îmbunătățirilor interne și ale protecționismului fiscal.[133]

La al treilea tur de scrutin, delegații din Pennsylvania i-au dat voturile ce i-au asigurat
majoritatea. Interesele siderurgice ale celor din Pennsylvania au fost asigurate de susținerea de
către Lincoln a taxării importurilor.[134] Echipa de campanie a lui Lincoln s-a concentrat cu
abilitate pe această delegație, dar și pe altele, urmând ferma recomandare a lui Lincoln de a nu
„face contracte care mă obligă”.[135]

Majoritatea republicanilor au căzut de acord cu Lincoln că Nordul este partea vătămată, „Slave
Power” controlând prea puternic guvernul național prin decizia în cazul Dred Scott și pe
președintele James Buchanan. De-a lungul anilor 1850, Lincoln s-a îndoit de perspectiva unui
război civil, iar susținătorii lui au respins afirmațiile că alegerea sa va incita la secesiune.[136]
Între timp, Douglas a fost ales candidat al democraților din Nord. Delegați din 11 state
sclavagiste au părăsit convenția Democraților, întrucât nu erau de acord cu poziția lui Douglas pe
tema suveranității populare, și l-au ales în cele din urmă drept candidat pe John C. Breckinridge.
[137]

În timp ce Douglas și ceilalți candidați își promovau insistent campaniile, Lincoln a fost singurul
care nu a ținut niciun discurs. El a monitorizat în schimb îndeaproape campania și s-a bazat pe
entuziasmul Partidului Republican. Partidul a făcut munca de jos care a produs majorități în tot
Nordul, generând o abundență de afișe electorale, foi volante și editoriale. Mii de vorbitori

12
republicani s-au concentrat în primul rând pe platforma partidului și în al doilea rând pe povestea
vieții lui Lincoln, punând accent pe copilăria petrecută în sărăcie. Scopul era acela de a
demonstra puterea superioară a „muncii libere” prin care un băiat de rând de la țară poate să
ajungă în vârf doar prin propriile eforturi.[138] Producția de literatură de campanie a Partidului
Republican a fost mai mare decât a tuturor adversarilor săi la un loc; un redactor de la Chicago
Tribune a produs o broșură care detalia viața lui Lincoln, și a vândut între 100.000 și 200.000 de
copii.[139]

Președinția
Alegerile din 1860 și secesiunea

În 1860, voturile electorale din nord și din vest (roșu) l-au dus pe Lincoln la Casa Albă.

Discursul inaugural din 1861 de la Capitoliu. Rotunda era încă în construcție.

La 6 noiembrie 1860, Lincoln a fost ales al 16-lea președinte al Statelor Unite, învingându-i pe
democratul Stephen A. Douglas, pe John C. Breckinridge care candida din partea democraților
din Sud, și pe John Bell de la noul Partid Uniunea Constituțională(en). A fost primul președinte
dat de Partidul Republican. Victoria sa s-a datorat în întregime puternicei susțineri din Nord și
din Vest; în 10 din cele 15 state sclavagiste nu a apărut pe niciun buletin de vot, și a câștigat doar
două din cele 996 de comitate din tot Sudul.[140]

Lincoln a primit 1.866.452 de voturi, Douglas 1.376.957, Breckinridge 849.781 de voturi, iar
Bell 588.789. Prezența la urne a fost de 82.2 %, Lincoln câștigând în statele libere din Nord, în
California și în Oregon. Douglas a câștigat statul Missouri, și a obținut trei din cei patru electori
din New Jersey (celălalt fiind câștigat de Lincoln).[141] Bell a câștigat în Virginia, Tennessee, și
în Kentucky, iar Breckinridge a câștigat restul Sudului.[142]

Deși Lincoln a obținut doar o pluralitate a votului popular, victoria sa în colegiul electoral a fost
una clară: Lincoln a avut 180 de electori, iar toți adversarii săi împreună au strâns doar 123. Au
existat câteva candidaturi comune ale adversarilor lui Lincoln, în care aceștia au susținut aceeași
listă de electori în New York, New Jersey și în Rhode Island, dar chiar dacă acest lucru s-ar fi
întâmplat în toate statele, Lincoln tot ar fi obținut o majoritate în Colegiul Electoral.[143]

Prima fotografie a noului președinte

13
Când alegerea lui Lincoln a devenit evidentă, secesioniștii și-au anunțat intenția de a părăsi
Uniunea înainte ca el să preia funcția în luna martie a anului următor.[144] La 20 decembrie
1860, Carolina de Sud a deschis calea, adoptând o ordonanță de secesiune; până la 1 februarie
1861, au urmat Florida, Mississippi, Alabama, Georgia, Louisiana și Texas.[145][146] Șase
dintre aceste state au adoptat apoi o constituție comună și s-au declarat țară suverană, cu numele
de Statele Confederate ale Americii.[145] Sudul superior și statele de graniță (Delaware,
Maryland, Virginia, Carolina de Nord, Tennessee, Kentucky, Missouri și Arkansas) au ascultat
apelul la secesiune, dar la început l-au respins.[147] Președintele Buchanan și președintele-ales
Lincoln au refuzat să recunoască Confederația, declarând secesiunea ilegală.[148] Confederația
l-a ales pe Jefferson Davis ca președinte provizoriu la 9 februarie 1861.[149]

Au existat tentative de compromis. Compromisul Crittenden(en) ar fi extins linia din

compromisul Missouri din 1820, împărțind teritoriile în teritorii cu sclavi și teritorii libere,
contrar platformei republicane pe doctrina „pământul liber”.[150] Lincoln a respins ideea,
afirmând: „mai degrabă mor decât să consimt ... la orice concesiune sau compromis care arată ca
și cum cumpăr privilegiul de a prelua această guvernare la care avem un drept
constituțional.”[151]

Lincoln a susținut însă tacit propunerea amendamentului Corwin(en) la Constituție, care fusese
adoptată de Congres înainte ca Lincoln să preia mandatul și aștepta ratificarea de către state.
Această propunere de amendament ar fi protejat sclavia în statele în care deja exista și ar fi
garantat neintervenția Congresului în acest domeniu fără consimțământul Sudului.[152][153] Cu
câteva săptămâni înainte de război, Lincoln a trimis fiecărui guvernator o scrisoare în care îi
informa că Congresul a adoptat o rezoluție comună pentru modificarea Constituției.[154] Lincoln
era deschis posibilității unei convenții constituționale care să promoveze și alte amendamente.
[155]

În drumul cu trenul către depunerea jurământului, Lincoln s-a adresat publicului și legislativelor
din tot Nordul.[156] Președintele-ales a scăpat de scăpat de o posibilă tentativă de asasinat(en) la
Baltimore, unde un complot a fost descoperit de șeful securității lui Lincoln, Allan Pinkerton(en).
La 23 februarie 1861, el a sosit în Washington, D.C. deghizat, orașul fiind bine păzit de armată.
[157] Lincoln s-a adresat în discursul sau inaugural Sudului, proclamând din nou că nu are nicio
intenție sau înclinație să abolească sclavia în statele din Sud:

„Par să existe temeri în rândul populației din statele din Sud că prin venirea unei administrații
republicane, proprietatea și pacea și siguranța lor personală ar fi în pericol. Nu a existat niciodată
vreun motiv rezonabil pentru astfel de temeri. În schimb, există dintotdeauna cele mai multe
dovezi ale contrariului, și chiar și acum ele pot fi observate de oricine. Ele se găsesc în aproape
toate discursurile publice ale celui care vi se adresează acum. Nu fac decât să citesc din aceste

14
discursuri când declar că «nu am niciun scop, direct sau indirect, să mă amestec în instituția
sclaviei în statele în care ea există. Cred că nu am niciun drept legal de a o face și nu am nicio
înclinație de a o face.””
—Primul discurs inaugural(en), 4 martie 1861[158]
Președintele și-a încheiat cuvântarea cu un apel adresat poporului din Sud: „Nu suntem dușmani,
ci prieteni. Nu trebuie să fim dușmani ... Firele mistice ale memoriei, care se întind de la fiecare
câmp de bătălie, de la fiecare mormânt de patriot, până la fiecare inimă și până la fiecare piatră
de temelie de pe tot acest mare pământ, vor înălța din nou corul Uniunii, când vor fi din nou
atinse, și sigur vor fi, de îngerii cei buni ai naturii noastre.”[159] Eșecul Conferinței de Pace din
1861(en) a dat semnalul că un compromis legislativ nu este posibil. Până în martie 1861, niciun
lider al insurecției nu a propus revenirea în cadrul Uniunii cu vreo condiție. Între timp, Lincoln și
conducerea Partidului Republican au căzut de acord că dezmembrarea Uniunii nu poate fi
tolerată.[160] Pe la sfârșitul războiului, Lincoln spunea:

Niciuna din părți nu aproba războiul, dar una dintre ele prefera să provoace războiul decât să lase
țara să supraviețuiască, iar cealaltă era dispusă să accepte războiul decât s-o lase să piară, iar
războiul a venit.[161]
Începutul războiului
Articole principale: Războiul Civil American și Bătălia de la Fort Sumter.

Maiorul Anderson(en), comandantul Fortului Sumter

Comandantul Fortului Sumter din Carolina de Sud, maiorul Robert Anderson, a trimis la
Washington o cerere de aprovizionare, iar punerea în aplicare a ordinului lui Lincoln de a
îndeplini această cerere a fost văzut de secesioniști ca un act de război. La 12 aprilie 1861,
forțele confederate au tras asupra trupelor Uniunii la Fort Sumter, obligându-le să se predea, și
au declanșat războiul. Istoricul Allan Nevins(en) a susținut că proaspăt instalatul în funcție
Lincoln a făcut trei greșeli: a subestimat gravitatea crizei, a exagerat forța sentimentului unionist
din Sud, și nu a înțeles că unioniștii din Sud insistă ca Sudul să nu fie invadat.[162]

William Tecumseh Sherman a vorbit cu Lincoln în săptămâna inaugurării și a fost „grav

dezamăgit” de faptul că el nu a înțeles că „țara doarme pe un vulcan” și că Sudul se pregătește de
război.[163] Donald concluzionează că „eforturile sale repetate de a evita ciocnirile în lunile
dintre inaugurare și schimbul de focuri de la Ft. Sumter demonstrează că și-a respectat
jurământul de a nu fi primul care varsă sânge frățesc. Dar el a jurat și să nu predea forturile.
Singura rezolvare a acestor poziții contradictorii a fost ca primul foc să fie tras de confederați;
așa a și fost.”[164]

15
La 15 aprilie, Lincoln a cerut tuturor statelor să trimită detașamente totalizând 75.000 de soldați
pentru recapturarea forturilor, protejarea Washingtonului și „conservarea Uniunii”, care, în
opinia sa, era încă intactă în ciuda acțiunilor statelor secesioniste. Acest apel a forțat statele să
aleagă o tabără. Virginia și-a declarat secesiunea și a fost răsplătită prin stabilirea capitalei
Confederației pe teritoriul ei, în ciuda poziției expuse a Richmondului atât de aproape de liniile
Uniunii. Carolina de Nord, Tennessee și Arkansas au votat și ele pentru secesiune în următoarele
două luni. Sentimentul secesionist era puternic și în Missouri și Maryland, dar nu a reușit să
determine secesiunea; Kentucky a încercat să rămână neutru.[165] Atacul confederat asupra
Fortului Sumter i-a raliat pe americanii de la nord de linia Mason-Dixon în apărarea țării.
Istoricul Allan Nevins spune:

Lovitura de trăsnet de la Sumter a produs o surprinzătoare cristalizare a sentimentului

nordist....furia a măturat toată țara. Din toate părțile veneau vești despre mitinguri, discursuri,
rezoluții, angajamente de susținere din partea mediului de afaceri, adunarea de companii și
regimente, acțiuni hotărâte ale guvernatorilor și legislativelor.”[166][167]
Regimentele s-au îndreptat spre sud la luptă, răspunzând la apelul lui Lincoln. La 19 aprilie,
mulțimi de protestatari antirăzboi din Baltimore, care controlau legăturile feroviare, au atacat
trupele Uniunii(en) care schimbau trenurile, și apoi au ars podurile. Lincoln a răspuns arestându-l
pe George William Brown(en), primarul orașului Baltimore, cu întreg consiliul local, toți
comisarii de poliție, un congressman de Maryland și alți politicieni din stat. Ei au fost încarcerați
fără mandat, fără a fi judecați sau puși sub acuzare, întrucât Lincoln suspendase unilateral
înscrisul habeas corpus.[168] John Merryman, un oficial din statul Maryland, i-a cerut
judecătorului Roger B. Taney(en) de la Curtea Supremă să emită un înscris de habeas corpus.
Taney, acționând ca judecător de circuit, a emis înscrisul, afirmând că suspendarea prezidențială
este neconstituțională, deoarece este prerogativa Congresului. Lincoln a ignorat decizia(en).
Armata a ocupat Baltimore-ul și agenții federali au încarcerat o treime din membrii Adunării
Generale a statului Maryland. Lincoln i-a eliberat doar după ce a luat sfârșit amenințarea
confederată asupra Marylandului; Merryman a fost eliberat și el în iulie.[169][170]

Preluarea comenzii asupra efortului de război al Uniunii

După bătălia de la Fort Sumter, Lincoln a realizat importanța preluării imediate a controlului
executiv asupra războiului și a elaborării unei strategii de ansamblu pentru înăbușirea rebeliunii.
Lincoln a întâmpinat o criză politică și militară fără precedent, și a răspuns în calitate de
comandant suprem al forțelor armate, făcând uz de niște puteri fără precedent. Și-a extins
puterile pe timp de război și a impus o blocadă asupra tuturor porturilor comerciale confederate,
a deblocat fonduri înaintea atribuirii lor de către Congres și, după ce a suspendat habeas corpus, a
arestat și a încarcerat mii de persoane suspectate de a fi simpatizanți ai Confederației. Lincoln era
susținut de Congres și de publicul din Nord în aceste acțiuni. Mai mult, Lincoln a fost obligat să
întărească simpatiile puternice pro-Uniune din statele sclavagiste de graniță și să împiedice
conflictul să capete o dimensiune internațională.[171]

16
„Funcționarea «Mașinii» ": caricatură politică din 1864 care ironizează administrația Lincoln—
cu William Fessenden(en), Edwin Stanton(en), William Seward, Gideon Welles(en), Lincoln și
alții.
Efortul de război a fost o sursă continuă de atacuri la adresa lui Lincoln, și îi domina timpul și
atenția. De la început, era clar că suportul bipartizan avea să fie esențial pentru succesul în
efortul de război, și orice fel de compromis înstrăina facțiunile din cele două părți ale eșichierului
politic, cum ar fi numirea de republicani și democrați în funcții de comandă în cadrul armatei
Uniunii. Copperheads l-au criticat pe Lincoln pentru refuzul de a face vreun compromis în
chestiunea sclaviei. La fel, republicanii radicali l-au criticat că se mișcă prea încet către abolirea
sclaviei.[172] La 6 august 1861, Lincoln a promulgat Legea de Confiscare, prin care autoriza
proceduri judiciare pentru confiscarea și eliberarea sclavilor folosiți pentru susținerea efortului
de război confederat. În practică, legea avea efecte limitate, dar a dat un semnal politic de suport
pentru abolirea sclaviei în Confederație.[173]

La sfârșitul lui august 1861, generalul John C. Frémont, candidatul republican pentru alegerile
din 1856, a proclamat legea marțială în Missouri, fără a se consulta cu superiorii săi de la
Washington. El a declarat că orice cetățean găsit că poartă arme poate fi judecat sumar și
împușcat, și că sclavii persoanelor care susțin rebeliunea vor fi eliberați. Frémont era deja rău
văzut, fiind acuzat de neglijență în serviciul de comandant al Departamentului Vestului(en),
coroborat cu acuzații de fraudă și corupție. Lincoln a anulat proclamația lui Frémont. Lincoln
credea că emanciparea lui Frémont este motivată politic, nu militar, și că era ilegală.[174] După
intervenția lui Lincoln, înrolările în Armata Uniunii din Maryland, Kentucky și Missouri au
crescut cu peste 40.000 de oameni.[175]

Afacerea Trent de la sfârșitul lui 1861 a adus o amenințare de război cu Marea Britanie. Marina
americană a interceptat ilegal un vas comercial britanic, Trent, în apele internaționale și a
capturat doi emisari confederați; Regatul Unit a protestat vehement în timp ce americanii se
bucurau. Lincoln a rezolvat problema eliberându-i pe cei doi și războiul cu Londra a fost evitat.
[176] Abordarea de politică externă a lui Lincoln a fost inițial una de neimplicare directă, din
cauza lipsei de experiență; el a lăsat mare parte din numirile în posturi diplomatice și chestiunile
de politică externă în seama secretarului său de stat, William Seward. Reacția inițială a lui
Seward la izbucnirea afacerii Trent a fost însă una prea belicoasă, așa că Lincoln a făcut apel și
la senatorul Charles Sumner, președintele Comisiei de Relații Externe a Senatului(en) și expert în
diplomație britanică.[177]

17
Pentru a învăța termenii militari tehnici, Lincoln a împrumutat și a studiat cartea, Elements of
Military Art and Science de Henry Halleck(en) de la Biblioteca Congresului.[178] Lincoln a
monitorizat atent rapoartele telegrafice ce veneau la Departamentul de Război din Washington,
D.C. El a ținut evidența tuturor fazelor efortului militar, s-a consultat cu guvernatorii, și a numit
generali pe baza succeselor lor din trecut (dar și după statul și partidul din care proveneau). În
ianuarie 1862, după mai multe plângeri privind ineficiența și specula din Departamentul de
Război, Lincoln l-a înlocuit pe Simon Cameron(en) cu Edwin Stanton(en) în funcția de secretar
de război. Stanton era un unionist convins, democrat conservator susținător al mediului de
afaceri, care simpatiza cu facțiunea republicanilor radicali. Cu toate acestea, el a colaborat cu
Lincoln mai des și mai strâns decât orice alt oficial. „Stanton și Lincoln au dus practic singuri
războiul”, scriau Thomas și Hyman.[179]

În termenii strategiei de război, Lincoln a articulat două priorități: să se asigure că Washingtonul

este bine apărat, și să ducă un efort de război agresiv care să satisfacă dorința din Nord pentru o
victorie rapidă și decisivă; redactorii marilor ziare din Nord se așteptau la o victorie în 90 de zile.
[180] De două ori pe săptămână, Lincoln se întâlnea cu cabinetul după-amiaza, și uneori Mary
Lincoln îl obliga să se plimbe cu trăsura, pentru că era îngrijorată că muncește prea mult.[181]
Lincoln a aflat de la șeful său de stat major, generalul Henry Halleck, student al strategului
european Jomini, despre nevoia critică de a controla punctele strategice, cum ar fi fluviul
Mississippi;[182] el știa bine și importanța Vicksburgului(en) și a înțeles necesitatea de a învinge
armata inamică, nu doar de a ocupa teritoriul.[183]

Generalul McClellan
După înfrângerea Uniunii în prima bătălie de pe Bull Run și retragerea bătrânului general
Winfield Scott(en) la sfârșitul lui 1861, Lincoln l-a numit pe general-maiorul George B.
McClellan la comanda generală a armatelor Uniunii.[184] McClellan, un tânăr absolvent de West
Point, director de căi ferate și democrat din Pennsylvania, și-a rezervat câteva luni (mai mult
decât dorea Lincoln) pentru a planifica și a pune în aplicare Campania din Peninsulă(en).
Obiectivul campaniei era capturarea Richmondului prin deplasarea Armatei Potomacului(en) cu
vasele pe Peninsula Virginia(en) și apoi pe uscat către capitala confederată. Amânările repetate
ale lui McClellan îl frustrau și pe Lincoln, dar și Congresul, la fel ca poziția acestuia că nu era
nevoie de trupe pentru apărarea Washingtonului. Lincoln a insistat să se păstreze o parte din
trupele lui McClellan în apărarea capitalei; McClellan, care supraestima consistent forța
armatelor confederate, a dat vina pe această decizie pentru eșecul campaniei.[185]

Lincoln și George McClellan după bătălia de pe Antietam din 1862.

18
Lincoln l-a demis pe McClellan din funcția de comandant al armatelor, și l-a numit în martie
1862 pe Henry Wager, după „Scrisoarea debarcării lui Harrison” în care McClellan i-a oferit lui
Lincoln sfaturi politice nesolicitate, cerându-i reținere în efortul de război.[186] Scrisoarea lui
McClellan i-a agitat pe republicanii radicali, care au reușit să-l preseze pe Lincoln să-l numească
pe John Pope(en), un republican, în fruntea noii Armate a Virginiei. Pope a respectat dorința
strategică a lui Lincoln de a ataca Richmondul dinspre nord, protejând astfel capitala de atacuri.
[187]

În lipsa întăririlor cerute de la McClellan, care acum comanda Armata Potomacului, Pope a
suferit o grea înfrângere în a doua bătălie de pe Bull Run în vara lui 1862, obligând Armata
Potomacului să apere Washingtonul pentru a doua oară.[187] Războiul s-a extins și cu operațiuni
navale în 1862 când CSS Virginia(en), fostă USS Merrimack, a avariat sau a distrus trei vase
unioniste la Norfolk, Virginia, înainte de a fi atacată și avariată de USS Monitor. Lincoln a
analizat atent depeșele și a interogat ofițerii navali participanți la bătălia de la Hampton
Roads(en).[188]

În ciuda nemulțumirii față de neîntărirea trupelor lui Pope de către McClellan, Lincoln era
disperat, și l-a readus la comanda tuturor trupelor din jurul Washingtonului, spre consternarea
întregului său cabinet cu excepția lui Seward.[189] La două zile după revenirea lui McClellan la
comandă, forțele generalului Robert E. Lee au trecut râul Potomac în Maryland, ducând la
bătălia de pe Antietam din septembrie 1862.[190] Victoria unioniștilor în această ciocnire a fost
una dintre cele mai sângeroase din istoria americană, dar ea i-a permis lui Lincoln să anunțe că
va emite o proclamație de emancipare în ianuarie. După ce redactase proclamația cu ceva timp în
urmă, Lincoln a așteptat o victorie militară pentru a o face publică, pentru a evita percepția că
este o declarație dată în disperare de cauză.[191]

McClellan s-a opus apoi cererii președintelui de a-l urmări pe Lee în retragerea sa cu armata
expusă, în timp ce omologul său de la comanda Armatei râului Ohio(en), generalul Don Carlos
Buell(en), a refuzat și el ordinele de a ataca forțele rebele în estul statului Tennessee. Ca urmare,
Lincoln l-a înlocuit pe Buell cu William Rosecrans(en); și, după alegerile legislative parțiale din
1862, l-a înlocuit și pe McClellan cu republicanul Ambrose Burnside. Cei doi proaspăt numiți
erau moderați în politică și era de așteptat să-l susțină mai bine pe comandantul suprem.[192]

Soldați unioniști în fața Marye's Heights, Fredericksburg, chiar înainte de bătălia din 3 mai
1863(en).
În ciuda sfaturilor președintelui, Burnside a lansat prematur o ofensivă de-a lungul râului
Rappahannock(en) și a fost surprinzător învins de Lee la Fredericksburg în decembrie. Burnside

19
nu a fost doar învins pe câmpul de luptă, el a fost învins și datorită indisciplinei și nemulțumirilor
din rândul soldaților. Dezertările din 1863 erau de ordinul miilor și au crescut după
Fredericksburg.[193] Lincoln l-a adus pe Joseph Hooker(en), în ciuda faptului că era slobod la
gură cu părerile lui că ar trebui impusă o dictatură militară.[194]

Alegerile parțiale din 1862 le-au produs republicanilor pierderi grele din cauza nemulțumirii
acute față de administrație din cauza faptului că nu a adus un sfârșit rapid al războiului, din cauza
inflației în creștere, a noilor taxe ridicate, a zvonurilor de corupție, a suspendării habeas corpus, a
recrutărilor forțate în armată, și a temerilor că sclavii eliberați vor submina piața muncii.
Proclamația de emancipare anunțată în septembrie a adus republicanilor voturi în zonele rurale
din New England și din Midwestul superior, dar le-a pierdut voturi în orașe și în Midwestul
inferior.[195]

În timp ce republicanii erau descurajați, democrații erau pe val și au obținut rezultate deosebit de
bune în statele Pennsylvania, Ohio, Indiana și New York. Republicanii și-au păstrat majoritățile
în cele două camere ale Congresului și în statele mari, cu excepția New Yorkului. Ziarul Gazette
din Cincinnati a afirmat că alegătorii sunt „deprimați de natura interminabilă a războiului, așa
cum este el dus până acum, și de rapida epuizare a resurselor țării fără vreun progres”.[195]

În primăvara lui 1863, Lincoln era optimist despre următoarele campanii militare, până în
punctul în care se gândea că sfârșitul războiului ar putea fi aproape dacă se strâng câteva victorii
una după alta; aceste planuri includeau un atac al lui Hooker asupra lui Lee la nord de Richmond,
al lui Rosecrans la Chattanooga, al lui Grant la Vicksburg, și un atac naval asupra
Charlestonului.[196]

Hooker a fost izgonit însă de Lee în bătălia de la Chancellorsville din mai,[197] dar a continuat
să-și mai comande trupele câteva săptămâni. El a ignorat ordinul lui Lincoln de a-și diviza
trupele, și posibil de a-l obliga pe Lee să facă același lucru la Harper's Ferry(en), și și-a depus
demisia, pe care Lincoln a acceptat-o. El a fost înlocuit de George Meade, care l-a urmărit pe Lee
în Pennsylvania pentru Campania Gettysburg(en), o victorie pentru Uniune, deși armata lui Lee a
evitat să fie luată prizonieră. În același timp, după câteva eșecuri inițiale, Grant a asediat
Vicksburgul și marina Uniunii a obținut câteva succese în portul Charleston.[198] După bătălia
de la Gettysburg, Lincoln a înțeles clar că deciziile sale militare vor fi mai eficient aplicate dacă
sunt transmise prin secretarul de război sau prin generalul de la comanda forțelor combinate către
generalii armatelor individuale, cărora le displăcea amestecul său de civil în planurile lor. Chiar
și așa, a continuat să dea adesea îndrumări detaliate generalilor.[199]

Proclamația de emancipare

20
Articol principal: Proclamația de emancipare.

Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. Pictură de

Francis Bicknell Carpenter(en) din 1864
Lincoln a înțeles că puterea guvernului federal de a pune capăt sclaviei era limitată de
Constituție, care până în 1865 lăsa chestiunea în seama fiecărui stat. Înainte și în timpul alegerii
sale ca președinte, el a susținut că dispariția finală a sclaviei va rezulta din împiedicarea
expansiunii ei în noile teritorii americane. La începutul războiului, el a încercat și să convingă
statele să accepte eliberarea cu despăgubire în schimbul interzicerii sclaviei. Lincoln credea că
limitarea sclaviei în aceste moduri o va elimina prin mijloace economice, așa cum prevedeau
Părinții Fondatori, în conformitatea cu Constituția.[200] Președintele Lincoln a respins două
tentative de emancipare limitate geografic ale general-maiorului John C. Frémont în august 1861
și a general-maiorului David Hunter(en) în mai 1862, cu argumentul că nu le stă lor în putere, și
că va deranja statele de graniță loiale Uniunii.[201]

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea
sclavia în toate teritoriile federale. În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare,
prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane
condamnate pentru ajutarea rebeliunii. Deși Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să
elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului. El considera însă că
asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții
care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens.
În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare. În ea, el
declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele
deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.[202]

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației

trebuie eliminată. Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa
păcii și reunificării. Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York
Tribune a căzut în capcană,[203] iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22
august 1862. Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind
pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea
Uniunii:[204]

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a
distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș
putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și
lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de

21
culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred
că va ajuta la salvarea Uniunii ... [¶] Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider
că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care
adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.[205]”
Proclamația de emancipare, emisă la 22 septembrie 1862, și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1863,
îi declara liberi pe sclavii din 10 state neaflate sub controlul Uniunii, cu excepții privind zonele
aflate deja sub controlul Uniunii în două state.[206] Lincoln a petrecut următoarele 100 de zile
pregătind armata și națiunea pentru emancipare, în timp ce democrații și-au raliat alegătorii de la
alegerile legislative din 1862 avertizând privind amenințarea pe care o reprezintă sclavii eliberați
pentru albii din Nord.[207]

Odată ce abolirea sclaviei în statele rebele a devenit un obiectiv militar, pe măsură ce armatele
Uniunii înaintau spre sud, din ce în ce mai mulți erau eliberați, până când toți cei trei milioane
din teritoriul confederat au fost eliberați. Comentariul lui Lincoln la semnarea proclamației a
fost: „niciodată, în viața mea, nu m-am simțit mai sigur că fac ceea ce trebuie, decât acum când
semnez această hârtie.”[208] O vreme, Lincoln a continuat planurile mai vechi de a constitui
colonii de sclavi eliberați. El comenta favorabil pe tema colonizării în Proclamația de
emancipare, dar toate tentativele de a pune în aplicare un proiect de asemenea amploare au dat
greș.[209] La câteva zile după anunțarea emancipării, 13 guvernatori republicani s-au întrunit la
Conferința de Război a Guvernatorilor(en); ei au susținut proclamația președintelui, dar au
propus demiterea generalului George B. McClellan din funcția de comandant al armatei Uniunii.
[210]

După emiterea Proclamației de emancipare, înrolarea foștilor sclavi în armată a devenit politică
oficială a guvernului. Până în primăvara lui 1863, Lincoln era gata să recruteze soldați negri în
numere mai mari decât cele modice de până atunci. Într-o scrisoare adresată lui Andrew Johnson,
guvernatorul militar al statului Tennessee, în care îl încuraja să ia inițiativa de a strânge armate
de negri, Lincoln scria: „simpla vedere a 50.000 de soldați negri înarmați și pregătiți pe malurile
fluviului Mississippi ar pune capăt pe loc rebeliunii”.[211] Până la sfârșitul lui 1863, la
îndrumarea lui Lincoln, generalul Lorenzo Thomas(en) recrutase 20 de regimente de negri din
valea râului Mississippi.[212] Frederick Douglass a făcut odată următoarea remarcă referitoare la
Lincoln: „în compania sa, nu mi s-a amintit niciodată de originea mea umilă și de culoarea mea
nepopulară”.[213]

Discursul de la Gettysburg (1863)

Articol principal: Discursul de la Gettysburg.

22
Singura fotografie confirmată a lui Abraham Lincoln la Gettysburg, cu circa trei ore înainte de
discurs.
După marea victorie a Uniunii în bătălia de la Gettysburg din iulie 1863, și după înfrângerea
Copperheads în alegerile din Ohio din toamnă, Lincoln a păstrat o bază puternică de susținere în
partid și s-a găsit în puternica poziție de a redefini efortul de război, în ciuda incidentelor
violente din New York City(en). Era pregătită scena pentru discursul său de la cimitirul de pe
câmpul de bătălie de la Gettysburg de la 19 noiembrie 1863.[214] În ciuda predicției lui Lincoln
că „lumea nu va observa prea atent, și nici nu va ține minte multă vreme ce spunem noi acum”,
cuvântarea a devenit cel mai citat discurs din istoria americană.[215]

În 272 de cuvinte, spuse în trei minute, Lincoln a afirmat că națiunea nu se născuse în 1789, ci în
1776, „concepută întru libertate, și dedicată ideii că toți oamenii sunt creați egali”. El a definit
războiul ca un efort dedicat acestor principii ale libertății și egalității pentru toți. Emanciparea
sclavilor devenise acum parte din efortul național de război. El a declarat că morțile atâtor bravi
soldați nu vor fi în van, că sclavia va lua sfârșit în urma sacrificiului lor, și că viitorul
democrației în lume va fi asigurat, că „guvernul din popor, de către popor, pentru popor, nu va
pieri de pe fața Pământului”. Lincoln a concluzionat că Războiul Civil are un obiectiv profund: o
nouă naștere a libertății în țară.[216][217]

Generalul Grant

Președintele Lincoln (centru dreapta) împreună cu, de la stânga, generalii Sherman și Grant și
amiralul Porter(en) – pictură din 1868(en) a evenimentelor de pe River Queen(en) din martie
1865
Eșecul lui Meade de a lua prizonieră armata lui Lee în timp ce se retrăgea de la Gettysburg,
împreună cu pasivitatea continuată a Armatei Potomacului, l-au convins pe Lincoln că este
nevoie de o schimbare la comandă. Victoriile generalului Ulysses S. Grant în bătălia de la Shiloh
și în Campania Vicksburg(en) l-au impresionat pe Lincoln și au făcut din Grant un puternic
candidat pentru șefia armatelor Uniunii. Răspunzând unor critici adresate lui Grant după Shiloh,
Lincoln afirmase: „nu mă pot lipsi de acest om. El luptă.”[218] Cu Grant în frunte, Lincoln
credea că armata Uniunii poate urma o serie insistentă de ofensive coordonate pe multiple teatre
de operațiuni, și că va avea un comandant care acceptă utilizarea de soldați negri.[219]

Cu toate acestea, Lincoln era îngrijorat că Grant ar putea candida la funcția de președinte în
1864, ca și McClellan. Lincoln a aranjat ca un intermediar să cerceteze intențiile politice ale lui
Grant, și, asigurat fiind că nu avea asemenea ambiții, a propus Senatului promovarea lui Grant la
comanda armatelor Uniunii. El a obținut consimțământul Congresului de a reinstitui, special

23
pentru Grant, gradul de general-locotenent, pe care nu îl deținuse niciun ofițer de la George
Washington.[220]

Grant a dus sângeroasa sa Campanie Terestră(en) în 1864. Ea este adesea caracterizată drept
război de uzură, date fiind uriașele pierderi ale Uniunii în bătălii ca bătălia din Wilderness(en) și
Cold Harbor(en). Deși aveau avantajul că luptă în defensivă, forțele confederate au avut „un
procentaj de pierderi aproape la fel de mare ca forțele Uniunii”.[221] Pierderile mari ale Uniunii
au alarmat Nordul; Grant pierduse o treime din armată, iar Lincoln l-a întrebat ce planuri are, la
care generalul a răspuns: „propun să ducem toată lupta pe linia aceasta chiar dacă ne ia toată
vara”.[222]

Confederației îi lipseau întăririle, așa că armata lui Lee scădea cu fiecare bătălie grea. Armata lui
Grant a înaintat spre sud, a traversat râul James(en), forțând un asediu și lupte de tranșee lângă
Petersburg, Virginia(en). Lincoln a făcut o vizită prelungită la cartierul general al lui Grant de la
City Point, Virginia. Aceasta a permis președintelui să discute personal cu Grant și cu William
Tecumseh Sherman pe tema ostilităților, întrucât Sherman a reușit și el să-l viziteze în grabă pe
Grant din poziția sa din Carolina de Nord.[223] Lincoln și Partidul Republican au mobilizat
susținerea pentru recrutarea obligatorie în tot Nordul, și au înlocuit pierderile Uniunii.[224]

Lincoln l-a autorizat pe Grant să atace infrastructura confederată—plantații, căi ferate și poduri
—în speranța de a distruge moralul Sudului și de a-i slăbi capacitatea economică de a continua
lupta. Manevra lui Grant către Petersburg a avut ca urmare obstrucționarea a trei căi ferate între
Richmond și Sud. Această strategie le-a permis generalilor Sherman și Philip Sheridan să
distrugă plantațiile și orașele din Valea Shenandoah(en) din Virginia. Pagubele produse de
marșul lui Sherman spre mare prin Georgia în 1864 s-a limitat la o fâșie lată de 100 km, dar nici
Lincoln și nici comandanții săi nu considerau distrugerile ca un scop în sine, acesta fiind
înfrângerea armatelor confederate. După cum concluzionează Neely (2004), nu a existat un efort
de a se angaja într-un „război total” contra civililor, cum avea să fie al Doilea Război Mondial.
[225]

Generalul confederat Jubal Anderson Early(en) a început o serie de atacuri asupra Nordului, care
amenințau Capitala. În timpul atacului lui Early asupra Washingtonului(en) din 1864, Lincoln
urmărea luptele dintr-o poziție expusă; căpitanul Oliver Wendell Holmes(en) i-a strigat: „dă-te
jos, nebunule, să nu te împuște!”[226] După apeluri repetate adresate lui Grant pentru a apăra
Washingtonul, Sheridan a fost desemnat să se ocupe și amenințarea lui Early a fost înlăturată.
[227]

24
Pe măsură ce Grant continua să uzeze forțele lui Lee, au început unele încercări de a discuta
pacea. Vicepreședintele confederat Stephens(en) a fost în fruntea unui grup venit să se
întâlnească cu Lincoln, Seward și alții la Hampton Roads(en). Lincoln a refuzat să permită orice
negociere cu Confederația din postura de egali; unicul său obiectiv era un acord de încetare a
luptelor, așa că întâlnirea nu a avut rezultat.[228] La 1 aprilie 1865, Grant a reușit să înconjoare
forțele lui Lee în bătălia de la Five Forks(en) și aproape a încercuit Petersburgul, iar guvernul
confederat a evacuat Richmondul. După câteva zile, când orașul a căzut, Lincoln a vizitat
capitala confederată învinsă; în timp ce se plimba prin oraș, sudiștii albi erau indiferenți, dar
sclavii eliberați l-au primit ca pe un erou. La 9 aprilie, Lee s-a predat lui Grant la
Appomattox(en) și războiul a luat practic sfârșit.[229]

Realegerea din 1864

Portret gravat la BEP(en) cu Lincoln ca președinte.

Articol principal: Alegeri prezidențiale în Statele Unite, 1864.
În timp ce războiul continua, Lincoln a candidat pentru realegere în 1864. Lincoln era un
politician priceput, aducând—și ținând—împreună toate facțiunile principale ale Partidului
Republican, și atrăgând de partea sa și pe democrații războiului(en) ca Edwin M. Stanton(en) și
Andrew Johnson. Lincoln petrecea multe ore pe săptămână discutând cu politicieni din toată țara
și folosindu-se de puterile sale de patronaj—extins mult față de cele de pe timp de pace—pentru
a ține facțiunile partidului unite, a construi susținere pentru propriile politici, și pentru a respinge
eforturile radicalilor de a-l debarca de la candidatura din 1864.[230][231] La convenția din 1864,
Partidul Republican l-a ales pe Johnson, un democrat al războiului din statul sudic Tennessee,
drept candidat pentru funcția de vicepreședinte. Pentru a-și lărgi coaliția incluzând și pe
democrații de război și pe republicani, Lincoln a candidat sub titulatura nou-înființatului
Partidului Unionist(en).[232]

Când campaniile lui Grant din primăvara lui 1864 au devenit blocaje sângeroase și pierderile
umane ale Uniunii au început să crească, lipsa unui succes militar a avut un impact important
asupra perspectivelor de realegere a președintelui, și mulți republicani din toată țara s-au temut
că Lincoln va pierde. Împărtășind această teamă, Lincoln a scris și a semnat un angajament că,
dacă va pierde alegerile, va trebui să învingă Confederația înainte de a preda mandatul
succesorului său:[233]

„În această dimineață, ca și în ultimele zile, pare deosebit de probabil că această administrație nu
va mai fi realeasă. Atunci va fi de datoria mea să cooperez cu președintele ales pentru a salva
Uniunea între alegeri și inaugurare; întrucât el își va fi asigurat alegerea pe asemenea temeiuri
încât nu o va putea salva după aceea.[234]”

25
Lincoln nu a arătat cabinetului acest angajament, cerându-le să semneze plicul sigilat.

O victorie electorală lejeră pentru Lincoln la alegerile din 1864, cu statele din Sud (maro) și
teritoriile (maro deschis) neparticipând

Al doilea discurs inaugural al lui Lincoln din 1865 la clădirea Capitoliului aproape terminată
În timp ce platforma democraților urma „aripa păcii” din partid și spunea că războiul este un
„eșec”, candidatul lor, generalul George B. McClellan, susținea războiul și repudia platforma.
Lincoln i-a oferit lui Grant mai mulți soldați și și-a mobilizat partidul pentru a-și reînnoi
susținerea lui Grant în efortul de război. Capturarea Atlantei de către Sherman în septembrie și
cucerirea Mobile-ului de către David Farragut au pus capăt agitațiilor defetiste;[235] Partidul
Democrat era profund divizat, unii lideri și majoritatea militarilor susținându-l deschis pe
Lincoln. Prin contrast, Partidul Național Unionist era unit și energic după ce Lincoln făcuse din
emancipare chestiunea centrală, iar Partidele Republicane din state demonstrau perfidia
Copperheads.[236] La 8 noiembrie, Lincoln a fost reales detașat, câștigând toate statele cu
excepția a trei, și obținând 78% din voturile soldaților unioniști.[233][237]

La 4 martie 1865, Lincoln a ținut al doilea discurs inaugural(en), în care a spus că numărul mare
de victime de ambele părți este voia Domnului. Istoricul Mark Noll(en) îl consideră a fi „printre
numărul redus de texte semi-sacre prin care americanii își definesc locul lor în lume”.[238]
Lincoln said:

„Cu ardoare sperăm—cu patimă ne rugăm—ca această puternică nenorocire a războiului să

treacă repede. Totuși, dacă Dumnezeu vrea ca el să continue, până când toată avuția adunată prin
truda necontenită de 250 de ani a robilor se va scufunda, și până când fiecare picătură de sânge
trasă cu biciul va fi răsplătită prin alta trasă cu sabia, așa cum s-a spus acum 3.000 de ani, încă se
va putea spune: «judecata Domnului e totuși adevărată și dreaptă». Fără răutate față de cineva; cu
milostenie pentru toți; cu hotărâre în dreptate, atât cât ne dă Dumnezeu să vedem dreptatea, să ne
străduim mai departe să ducem la bun sfârșit munca pe care o facem; să bandajăm rănile națiunii;
să-l îngrijim pe cel ce va fi purtat lupta, și pe văduva lui, și pe orfanul lui—să facem totul pentru
o pace dreaptă și îndelungată pe care să o prețuim, între noi și cu toate popoarele.[239]”
Reconstrucția
Articol principal: Epoca de reconstrucție a Statelor Unite.
Reconstrucția a început în timpul războiului, când Lincoln și asociații săi au anticipat întrebările
privind reintegrarea statelor sudice cucerite și determinarea sorții liderilor confederați și sclavilor
eliberați. La scurt timp după capitularea lui Lee, un general îl întrebase pe Lincoln cum să fie
tratați confederații învinși, iar Lincoln i-a răspuns: „lăsați-i ușor”.[240] În linie cu acest

26
sentiment, Lincoln era în fruntea moderaților în ce privește politica de Reconstrucție, opunându-
se doar republicanilor radicali conduși de reprezentantul Thaddeus Stevens, senatorul Charles
Sumner și senatorul Benjamin Wade(en), aliați politici ai președintelui în alte aspecte. Hotărât să
găsească o cale de a reuni națiunea neînstrăinând Sudul, Lincoln a cerut să se țină rapid alegeri în
condiții generoase de-a lungul războiului. Proclamația de amnistiere(en) din 8 decembrie 1863,
oferea grațierea tuturor celor ce nu deținuseră funcții civile de conducere în cadrul Confederației,
care nu maltrataseră prizonieri unioniști și care semnau un jurământ de credință.[241]

Caricatură politică cu vicepreședintele Andrew Johnson (fost croitor) și Lincoln, 1865, intitulată
„Despicătorul de traverse la muncă reparând Uniunea”; (Johnson): Ia-o liniștit nene Abe și o s-o
strâng mai strâns ca niciodată. (Lincoln): Încă niscai copci, Andy, și draga de Uniune e reparată.
Pe măsură ce statele din Sud erau ocupate, trebuiau luate decizii critice în ce privește conducerea
lor în timp ce administrația le era reformată. De o importanță deosebită erau Tennessee și
Arkansas, unde Lincoln i-a numit pe generalii Andrew Johnson și, respectiv, Frederick
Steele(en) ca guvernatori militari. În Louisiana, Lincoln i-a ordonat generalului Nathaniel P.
Banks(en) să promoveze un plan care va restaura statalitatea atunci când 10% din alegători sunt
de acord. Adversarii democrați ai lui Lincoln s-au folosit de aceste numiri pentru a-l acuza că
utilizează armata pentru a-și asigura ambițiile politice ale lui și ale republicanilor. Pe de altă
parte, radicalii i-au denunțat politica drept una prea indulgentă, promovând propriul lor plan,
Legea Wade-Davis(en), în 1864. Când Lincoln a respins legea, radicalii au răspuns refuzând să
primească în Congres reprezentanții aleși din Louisiana, Arkansas și Tennessee.[242]

Numirile lui Lincoln erau gândite în așa fel încât să țină în frâu facțiunile moderată și radicală.
Pentru a ocupa locul eliberat de judecătorul-șef al Curții Supreme, Taney, el l-a numit pe cel ales
de radicali, Salmon P. Chase, care, credea Lincoln, va susține emanciparea și politicile banilor de
hârtie.[243]

După punerea în aplicare a Proclamației de emancipare, care nu era în vigoare în toate statele,
Lincoln a crescut presiunea pe Congres să interzică sclavia în toată țara printr-un amendament
constituțional. Lincoln a declarat că un astfel de amendment va „închide toată chestiunea”.[244]
Până în decembrie 1863, o propunere de amendament constituțional care să interzică sclavia a
fost adus în discuția Congresului. Această primă tentativă nu a dus la adoptarea amendamentului,
neîntrunind majoritatea de două treimi necesară în Camera Reprezentanților la votul din 15 iunie
1864. Adoptarea respectivului amendament a devenit parte a platformei republican/unioniste
pentru alegerile din 1864. După o îndelungată dezbatere în Cameră, a doua propunere a fost
adoptată de Congres la 31 ianuarie 1865, și a fost trimisă legislativelor statelor pentru ratificare.
[245][246] La ratificare, ea a devenit al Treisprezecelea Amendament(en) la Constituția Statelor
Unite, începând cu 6 decembrie 1865.[247]

27
Când războiul se apropia de sfârșit, reconstrucția prezidențială a lui Lincoln era în plin avânt;
considerând că guvernul federal are o responsabilitate limitată față de milioanele de sclavi
eliberați. El a promulgat legea de organizare a „Biroului pentru Eliberați”(en) propusă de
senatorul Charles Sumner, prin care se înființa o agenție federală temporară care să rezolve
nevoile materiale imediate ale foștilor sclavi. Legea a dat foștilor sclavi pământ în arendă pe trei
ani, cu posibilitatea de achiziționare. Lincoln a afirmat că planul său pentru Louisiana nu se
aplică tuturor statelor în Reconstrucție. Cu puțin înainte de a fi asasinat, Lincoln a anunțat că are
un nou plan pentru Reconstrucția Sudului. Discuțiile cu cabinetul au arătat că planul lui Lincoln
era de control militar pe termen scurt asupra statelor, urmat de readmiterea lor sub controlul
unioniștilor din Sud.[248]

Istoricii sunt de acord că este imposibil să se estimeze ce ar fi făcut Lincoln, dacă ar fi trăit, în ce
privește Reconstrucția, dar s-au efectuat unele proiecții pe baza pozițiilor sale politice cunoscute
și pe baza abilităților sale politice.

Biografii lui Lincoln James G. Randall(en) și Richard Current(en), conform lui David Lincove,
susțin că:

Foarte probabil, dacă ar fi trăit, Lincoln ar fi urmat o politică similară celei urmate de Johnson,
probabil că s-ar fi ciocnit cu radicalii din Congres, că ar fi produs un rezultat mai bun pentru
sclavii eliberați decât cel obținut în realitate, și că priceperea sa politică l-ar fi ajutat să evite
greșelile lui Johnson.[249]
Eric Foner afirmă că:

Spre deosebire de Sumner și de alți radicali, Lincoln nu vedea Reconstrucția ca pe o ocazia de a

face o revoluție politică și socială totală care doar începea cu emanciparea. De multă vreme își
făcuse clară opoziția față de confiscarea și redistribuirea pământului. El credea, ca și majoritatea
republicanilor în aprilie 1865, că fiecare stat își va stabili singur condițiile privind exercitarea
dreptului de vot. El presupunea că controlul politic asupra Sudului va trece la unioniștii albi, la
cei ce ezitau în ce privește secesiunea, și la unii foști confederați ce priveau înainte. Dar în
timpul războiului, în mod repetat, după ce la început se opusese, Lincoln a ajuns să îmbrățișeze
pozițiile promovate la început doar de aboliționiști și de republicanii radicali..... Lincoln ar fi
ascultat fără îndoială strigătele pentru protecția sporită a foștilor sclavi.... Este cu totul plauzibil
să ni-l închipuim pe Lincoln de acord cu Congresul pe o politică de Reconstrucție care să
cuprindă protecție federală pentru drepturile civile elementare plus un drept de vot limitat pentru
negri, pe linia propusă de Lincoln chiar înainte de a muri.”[250]

28
Redefinirea republicii și republicanismului

Lincoln în februarie 1865, cu circa două luni înainte de a fi asasinat.

Reunificarea reușită a statelor a avut consecințe și asupra numelui țării. Termenul „Statele Unite”
fusese folosit și anterior, uneori la plural („aceste State Unite”), și alte ori ca denumire la
singular, fără să existe o consistență gramaticală. Războiul Civil a fost o forță importantă ce a
precipitat dominația acordului la singular până la sfârșitul secolului al XIX-lea.[251]

În anii recenți, istorici ca Harry Jaffa, Herman Belz, John Diggins, Vernon Burton și Eric Foner
au pus accent pe redefinirea de către Lincoln a valorilor republicane. Încă din anii 1850, o vreme
când mare parte din retorica politică se concentra pe sfințenia Constituției, Lincoln a pus accent
pe Declarația de Independență ca fundament al valorilor politice americane—pe care a denumit-o
„foaia de ancorare” a republicanismului.[252] Accentul pus în Declarația de Independență pe
libertate și egalitate pentru toți, spre deosebire de toleranța cu care Constituția trata sclavia, a
schimbat direcția dezbaterii. Cum concluzionează Diggins în ce privește influentul discurs de la
Cooper Union de la începutul lui 1860, „Lincoln a prezentat americanilor o teorie istorică ce
oferă o profundă contribuție la teoria și destinul republicanismului însuși.”[253] Poziția sa a
căpătat putere deoarece scotea în evidență bazele morale ale republicanismului, și nu legalismele
sale.[254] Cu toate acestea, în 1861, Lincoln a justificat războiul în termeni de legalisme
(Constituția era un contract, și pentru ca o parte să iasă din el trebuia să fie de acord toate
părțile), și apoi în termeni de datorie națională de a garanta forma republicană de guvernământ în
toate statele.[255] Burton (2008) afirmă că republicanismul lui Lincoln a fost preluat de sclavii
eliberați după emancipare.[256]

În martie 1861, în primul discurs inaugural al lui Lincoln(en), el explora natura democrației,
denunțând secesiunea ca anarhie, și explicând că domnia majorității trebuie să fie echilibrată de
restricții constituționale în sistemul american. El spunea: „o majoritate ținută în frâu de frâne și
limitări constituționale, schimbându-se permanent cu ușurință odată cu schimbările deliberate ale
opiniilor și sentimentelor populare, este singurul adevărat suveran al unui popor liber.”[257]

Alte acțiuni
Lincoln a aderat la teoria Whig privind președinția, teorie ce dădea Congresului responsabilitate
principală pentru redactarea legilor, în timp ce executivul le punea în aplicare. Lincoln a respins
doar patru legi adoptate de Congres; singura importantă a fost Legea Wade-Davis cu programul
său dur de Reconstrucție.[258] El a promulgat Homestead Act din 1862, prin care punea
milioane de hectare de pământ deținut de guvern la dispoziția oricui dorea să-l cumpere cu preț
redus. Legea Colegiilor pe Granturi Funciare Morrill(en), promulgată și ea în 1862, conținea
granturi pentru colegiile agricole din fiecare stat. Legea Căii Ferate a Pacificului(en) din 1862 și

29
1864 acorda susținere federală pentru construirea Primei Căi Ferate Transcontinentale(en),
terminată în 1869.[259] Adoptarea Legii Gospodăriilor și celei a Căii Ferate a Pacificului a fost
făcută posibilă prin absența congressmanilor din Sud și senatorilor care se opuseseră acestor
măsuri în anii 1850.[260]

Format:Infobox U.S. Cabinet Alte legi importante au fost două măsuri de creștere a veniturilor
pentru guvernul federal: taxele vamale (o politică cu un îndelungat precedent), și o nouă taxă
federală pe venit. În 1861, Lincoln a promulgat al doilea și al treilea regim vamal Morrill(en),
primul datând din timpul predecesorului său, James Buchanan. Tot în 1861, Lincoln a promulgat
Legea Veniturilor din 1861(en), impunând primul impozit pe venit în SUA.[261] Prin această
lege se impunea o cotă unică de 3 procente pentru veniturile de peste 800 de dolari (21.000 de
dolari la valoarea din 2014), care a fost schimbată ulterior prin Legea Veniturilor din 1862(en)
într-un sistem de impozitare progresivă.[262]

Lincoln a prezidat și peste expansiunea influenței economice a guvernului federal în mai multe
alte zone. Înființarea sistemului de bănci naționale prin Legea Sistemului Bancar Național(en) a
construit o rețea financiară puternică la nivelul întregii țări și a stabilit o monedă națională. În
1862, Congresul a înființat, cu aprobarea lui Lincoln, Departmentul Agriculturii(en).[263] În
1862, Lincoln a trimis un general de rang înalt, John Pope, să înăbușe răscoala Sioux din
Minnesota. După ce i s-au prezentat 303 de mandate de execuție pentru membri ai tribului Sioux
Santee Dakota acuzați că uciseseră fermieri nevinovați, Lincoln a revizuit personal fiecare
mandat, aprobând în cele din urmă 39 de execuții (din care una a fost comutată ulterior).[264]
Președintele Lincoln plănuia și o reformă a politicii federale față de indieni.[265]

În urma pierderilor suferite de Grant în campania împotriva lui Lee, Lincoln luase în calcul un alt
apel executiv la recrutare în armată, dar acesta nu a mai fost emis. Ca răspuns la zvonurile că va
face aceasta, redactorii de la New York World(en) și de la Journal of Commerce(en) au publicat
o falsă proclamație de recrutare care a creat o oportunitate pentru redactori și alți angajați să pună
la colț piața aurului. Reacția lui Lincoln a fost de a transmite cele mai puternice mesaje în media
despre asemenea comportament; el a ordonat armatei să confiște numerele respective ale celor
două publicații, ceea ce s-a făcut timp de două zile.[266]

Lincoln este în mare parte responsabil pentru instituirea sărbătorii de Ziua Recunoștinței în
Statele Unite.[267] Înainte de președinția lui Lincoln, Ziua Recunoștinței era doar o sărbătoare
regională în zona New England, după cum fusese din secolul al XVII-lea, deși fusese sporadic și
la date neregulate proclamată și de guvernul federal. Ultima astfel de proclamație avusese loc în
timpul președinției lui James Madison cu 50 de ani înainte. În 1863, Lincoln a declarat ultima joi
din noiembrie a acelui an ca Zi a Recunoștinței.[267] În iunie 1864, Lincoln a aprobat Grantul

30
Yosemite acordat de Congres, prin care se punea sub un nivel fără precedent de protecție arealul
natural cunoscut astăzi ca Parcul Național Yosemite.[268]

Numiri de judecători
Lincoln a numit în funcție 32 de judecători federali, inclusiv patru judecători-asociați și un
judecător-șef al Curții Supreme a Statelor Unite, și 27 de judecători în tribunalele districtuale.
Lincoln nu a numit judecători în curțile de circuit în timpul mandatului său.

Numirile la Curtea Supremă

Noah Haynes Swayne(en) – 1862
Samuel Freeman Miller(en) – 1862
David Davis(en) – 1862
Stephen Johnson Field(en) – 1863
Salmon Portland Chase – 1864 (judecător-șef)

Salmon Portland Chase a fost alegerea lui Lincoln pentru șefia Curții Supreme a SUA.
Filosofia declarată a lui Lincoln în ce privește numirile la Curtea Supremă a fost „nu putem
întreba pe cineva ce va face, și dacă îl întrebăm și ne răspunde, atunci ar trebui să-l disprețuim
pentru asta. De aceea, trebuie să luăm un om ale cărui opinii sunt cunoscute.”[267] Lincoln a
făcut cinci numiri la Curtea Supremă a SUA. Noah Haynes Swayne(en), numit la 21 ianuarie
1862 și devenit membru la 24 ianuarie 1862, a fost ales ca avocat antisclavie susținător al cauzei
Uniunii. Samuel Freeman Miller(en), numit la 16 iulie 1862, îl susținuse pe Lincoln în alegerile
din 1860 și era un aboliționist convins. David Davis, manager al campaniei lui Lincoln din 1860,
numit la 1 decembrie 1862 și devenit membru la 8 decembrie 1862, fusese judecător și în curțile
de circuit din Illinois unde activase Lincoln. Stephen Johnson Field(en), fost judecător al Curții
Supreme a statului California, a fost numit la 6 martie 1863 și a început mandatul la 10 martie
1863, și a adus un echilibru geografic, dar și politic, fiind democrat. În cele din urmă, secretarul
pentru trezorerie al lui Lincoln, Salmon P. Chase, a fost numit judecător-șef la 6 decembrie 1864.
Lincoln îl considera pe Chase un jurist abil, care va susține legislația Reconstrucției, și credea că
prin numirea lui contribuia la unitatea Partidului Republican.[269]

State admise în Uniune

După secesiunea statului Virginia, comitatele din nord-vestul statului au hotărât separarea de
statul Virginia și rămânerea în cadrul Uniunii, sub forma unui nou stat, Virginia de Vest. Acest

31
stat a fost admis în Uniune la 20 iunie 1863, după ce a îndeplinit condiția de a adopta o
constituție ce stipula abolirea treptată a sclaviei. La 31 octombrie 1864, a fost admis ca stat liber
și Nevada, al treilea stat din vestul îndepărtat al continentului.[270]

Asasinarea
John Wilkes Booth era un cunoscut actor, dar și spion confederat din Maryland; deși nu s-a
înrolat în armata confederată, avea legături cu serviciul secret al Confederației.[271] În 1864,
Booth a pus la cale un plan (foarte similar cu cel al lui Thomas N. Conrad, autorizat anterior de
către Confederație)[272] de a-l răpi pe Lincoln în schimbul eliberării unor prizonieri confederați.

În loja prezidențială de la Ford's Theatre, de la stânga la dreapta, Henry Rathbone(en), Clara

Harris(en), Mary Todd Lincoln, Abraham Lincoln și asasinul John Wilkes Booth.
După ce a fost prezent la un discurs ținut la 11 aprilie 1865, de Lincoln pentru promovarea
drepturilor negrilor, Booth, agitat, și-a schimbat planurile și a devenit hotărât să-l asasineze pe
președinte.[273] Aflând că președintele, prima doamnă, și generalul din fruntea armatelor
Uniunii, Ulysses S. Grant, vor fi prezenți la Ford's Theatre(en), Booth a pus la cale un plan,
împreună cu mai mulți conspiratori, de a-i asasina pe vicepreședintele Andrew Johnson, pe
secretarul de stat William H. Seward și pe generalul Grant. Fără principala gardă de corp, Ward
Hill Lamon(en), Lincoln a plecat să vadă piesa de teatru Our American Cousin(en) la 14 aprilie.
În ultimul moment, Grant și soția sa au ales să meargă în New Jersey în vizită la copiii lor, în loc
să meargă la teatru.[274]

Garda de corp a lui Lincoln, John Parker, a plecat de la Ford's Theater la pauză pentru a servi o
băutură cu vizitiul lui Lincoln în Star Saloon, aflat în vecinătate. Președintele, rămas nepăzit,
stătea în loja oficială de la balcon. Profitând de ocazie, Booth s-a furișat pe la spate și, la ora
10:13 pm, l-a împușcat de aproape pe Lincoln în ceafă, rănindu-l mortal. Maiorul Henry
Rathbone(en) s-a luptat puțin cu Booth, dar Booth l-a înjunghiat și a fugit.[275][276]

Aflat pe fugă timp de 12 zile, Booth a fost găsit în ziua de 26 aprilie la o fermă din Virginia, la
circa 100 km sud de Washington, D.C. După ce a refuzat să se predea soldaților unioniști, Booth
a fost ucis de sergentul Boston Corbett(en).[277][278]

Un chirurg militar, doctorul Charles Leale(en), se afla și el la teatru și a venit imediat în ajutorul
președintelui. A găsit că președintele nu răspundea la stimuli, respira cu greutate și nu avea puls
detectabil. După ce a determinat că președintele fusese împușcat în cap și nu înjunghiat în umăr

32
cum se crezuse la început, a încercat să elimine cheagul de sânge, după care președintele a
început să respire mai ușor.[279] El a fost apoi dus vis-a-vis în Casa Petersen(en). După ce a
rămas în comă nouă ore, Lincoln a murit la 7:22 am în ziua de 15 aprilie. Preotului prezbiterian
Phineas Densmore Gurley(en), prezent acolo, i s-a cerut să spună o rugăciune, după care
secretarul de război Stanton a salutat și a spus: „acum aparține epocilor” (în engleză Now he
belongs to the ages).[280]

Trupul lui Lincoln, înfășurat în drapel, a fost escortat apoi prin ploaie la Casa Albă, de ofițeri cu
capetele descoperite, în timp ce toate bisericile din oraș băteau clopotele. Vicepreședintele
Johnson a depus jurământul la ora 10:00 am, cu mai puțin de 3 ore după moartea lui Lincoln.
Sicriul președintelui a fost depus în Camera de Est și apoi în Rotonda Capitoliului între 19 și 21
aprilie. Sicriul fiului său Willie care murise cu trei ani în urmă a fost exhumat și au mers
împreună pe ultimul drum al președintelui în vagonul prezidențial „United States”. Timp de trei
săptămâni trenul funerar Lincoln Special decorat în negru[281] le-a purtat pe un traseu lung și
întortocheat de la Washington D.C. până la Springfield, Illinois oprind în multe orașe din Nord
pentru slujbe elaborate cu participări de sute de mii de oameni, trecând prin fața altora care s-au
adunat pe marginea căii ferate cu orchestre, focuri de tabără și coruri[282][283] sau doar
oprindu-se cu capul descoperit la trecerea procesiunii.

Credințe religioase și filosofice

Lincoln(en), pictură de George Peter Alexander Healy(en) din 1869

În tinerețe, Lincoln fusese sceptic religios(en),[284] sau, după cum spune un biograf, un
iconoclast.[285] Mai târziu, utilizarea frecventă de către Lincoln a limbajului și a imaginilor
religioase ar putea fie să fi afectat credințele lui personale, fie să fi fost doar un mijloc de a face
apel la audiența sa, formată mai ales din protestanți evangeliști(en).[286] El nu a fost membru al
vreunei biserici, deși o însoțea frecvent la biserică pe soția sa.[287] El cunoștea însă în
profunzime Biblia, pe care o cita și o lăuda.[288] În ce privește credința sa, o ținea pentru sine, și
în același timp respecta credințele celorlalți. Lincoln nu a declarat vreodată cu claritate vreo
credință creștină. El credea însă într-un Dumnezeu atotputernic care controla evenimentele și,
până în 1865, își exprima această credință în discursuri importante.[289]

În anii 1840, Lincoln subscrisese Doctrinei Necesității, o credință conform căreia mintea umană
era controlată de o putere superioară.[290] În anii 1850, Lincoln recunoștea „providența” într-un
sens general, și rareori folosea limbajul și imaginile evangeliștilor; el avea față de
republicanismul Părinților Fondatori un respect aproape religios.[291] După moartea fiului său,
Edward, Lincoln și-a recunoscut mai des propria nevoie de a se baza pe Dumnezeu.[292]
Moartea lui Willie în februarie 1862 pare să-l fi făcut pe Lincoln să privească spre religie pentru

33
răspunsuri și pentru consolare.[293] După moartea lui Willie, Lincoln s-a gândit de ce, din punct
de vedere divin, este necesară severitatea războiului. El scria în această vreme că Dumnezeu
„putea fie să salveze, fie să distrugă Uniunea fără o încercare omenească. Și totuși încercarea a
început. Și după ce a început, putea da victoria finală oricărei părți în orice zi. Și totuși încercarea
continuă.”[294] În ziua în care Lincoln a fost asasinat, se spune că i-ar fi mărturisit soției dorința
de a vizita Țara Sfântă.[295]

Sănătatea lui Lincoln

Există mai multe afirmații cum că sănătatea lui Lincoln era în declin la momentul asasinării.
Acestea se bazează adesea pe fotografiile care par să arate o pierdere în greutate și în masă
musculară. O astfel de afirmație este aceea că suferea de o boală genetică rară, MEN2b(en),[296]
care se manifestă prin carcinom tiroid medular(en), neuromuri mucozale(en) și cu aparență
marfanoidă. Alții afirmă direct că avea sindromul Marfan, pe baza înălțimii sale și lungimii
degetelor, și pe asocierea unei posibile insuficiențe aortice(en), care poate cauza o mișcare pe
verticală a capului în ritmul bătăilor inimii (Simptomul De Musset(en)) — pe baza neclarității
capului lui Lincoln în fotografii, care pe atunci se făceau cu timp mare de expunere. O analiză
ADN a fost deocamdată refuzată de Muzeul Marii Armate a Republicii din Philadelphia.[296]

Reputație istorică
În clasamentele președinților americani alcătuite de intelectuali din diverse domenii începând cu
anii 1940, Lincoln este constant clasat în primii trei, adesea pe primul loc.[20][21] Un studiu din
2004 a găsit că politologii și istoricii îl pun pe Lincoln de obicei pe primul loc, în vreme ce
juriștii îl pun pe locul al doilea după Washington.[297] Dintre toate clasamentele alcătuite
începând cu 1948, Lincoln este pe primul loc în majoritatea: Schlesinger 1948, Schlesinger 1962,
1982 Murray Blessing Survey, Chicago Tribune 1982 poll, Schlesinger 1996, CSPAN 1996,
Ridings-McIver 1996, Time 2008, and CSPAN 2009. În general, primii trei președinți sunt 1.
Lincoln; 2. George Washington; și 3. Franklin D. Roosevelt, deși uneori Lincoln și Washington,
sau Washington și Roosevelt, își schimbă locurile.[298]

Asasinarea președintelui Lincoln l-a transformat pe acesta într-un martir național și i-a adus o
recunoaștere de proporții legendare. Lincoln era văzut de aboliționiști ca un luptător pentru
libertatea umană. Republicanii i-au legat numele de partidul lor. Mulți, dar nu toți, din Sud, îl
considerau pe Lincoln un om cu calități remarcabile.[299]

Schwartz susține că reputația lui Lincoln a crescut încet la sfârșitul secolului al XIX-lea până în
Epoca Progresistă(en) (1900–anii 1920) când a devenit unul dintre cei mai venerați eroi ai
istoriei americane, acceptat ca atare și de sudiștii albi. Apogeul a fost atins în 1922, când a fost
inaugurat Memorialul Lincoln pe Promenada din Washington.[300] În epoca New Deal, liberalii

34
l-au cinstit pe Lincoln nu atât ca omul realizat prin forțe proprii, sau ca marele președinte din
vreme de război, ci ca susținător al omului de rând care fără îndoială ar fi susținut un stat al
bunăstării sociale. În anii Războiului Rece, imaginea lui Lincoln s-a schimbat, aducând în
evidență simbolul libertății care aducea speranță celor oprimați de regimurile comuniste.[301]

Până în anii 1970, Lincoln devenise un erou al conservatorilor politici[302] pentru naționalismul
său intens, pentru susținerea acordată mediului de afaceri, pentru insistența pentru stoparea
răspândirii servituții umane, acțiunea sa în termenii principiilor Lockean și Burkean în numele
libertății și tradiției, și pentru devotamentul pentru principiile Părinților Fondatori.[303][304]
[305] Ca activist Whig, Lincoln era un susținător al intereselor de afaceri, favorizând un regim
vamal protecționist, sistemul bancar, îmbunătățirile interne, și căile ferate în opoziție cu
democrații agrarieni(en).[306] William C. Harris găsea că „respectul [lui Lincoln] pentru Părinții
Fondatori, pentru Constituție și pentru legile de sub ea, ca și pentru conservarea Republicii și
instituțiilor ei i-au susținut și întărit conservatorismul”.[307] James G. Randall punea accent pe
toleranța lui și mai ales pe moderația „în preferința sa pentru un progres ordonat, neîncrederea în
agitația periculoasă și reticența față de schemele de reformă prost digerate”. Randall
concluzionează că „era conservator în deplina evitare a acelui tip de așa-numit «radicalism» care
implica abuzarea Sudului, ura față de proprietarul de sclavi, setea de răzbunare, comploturile
partizane și cererile negeneroase ca instituțiile Sudului să fie transformate peste noapte de
persoane din exterior”.[308]

Pe la sfârșitul anilor 1960, liberalii, ca istoricul Lerone Bennett(en), aveau îndoieli, mai ales în ce
privește vederile lui Lincoln în chestiunile rasiale.[309][310] Bennett a câștigat multă atenție
când l-a făcut pe Lincoln alb-supremațist în 1968.[311] El observa că Lincoln folosea etnonime
peiorative, spunea bancuri în care erau ridiculizați negrii, insista că se opune egalității sociale, și
propunea trimiterea sclavilor eliberați într-o altă țară(en). Apărătorii săi, cum ar fi autorii Dirck și
Cashin, au răspuns că nu era așa de rău ca majoritatea politicienilor vremii;[312] și că era un
„vizionar moral” care a ajutat la progresul cauzei aboliționiste, pe cât de repede s-a putut din
punct de vedere politic.[313] Accentul s-a deplasat de la Lincoln-eliberatorul la un argument că
negrii se eliberaseră singuri din sclavie, sau cel puțin au fost responsabili pentru forțarea
guvernului să-i elibereze.[314][315] Istoricul Barry Schwartz scria în 2009 că imaginea lui
Lincoln a suferit „eroziune, pălirea prestigiului, un ridicol benign” spre sfârșitul secolului al XX-
lea.[316] Pe de altă parte, în biografia lui Lincoln publicată în 1996, Donald opina că acesta era
dotat cu trăsătura de personalitate definită de poetul John Keats drept capabilitate negativă(en),
atribuită liderilor extraordinari care erau „mulțumiți în mijlocul incertitudinilor și îndoielilor și
neobligați către fapt ori rațiune”.[317]

Lincoln a devenit personaj de film, fiind adesea ilustrat la Hollywood, aproape mereu într-o
lumină favorabilă.[318][319]

35
Memoriale

Memorialul Lincoln din Washington, D.C.

Portretul lui Lincoln apare pe două mijloace de plată americane, moneda de un cent și bancnota
de cinci dolari. Chipul său apare și pe timbre, iar mai multe sate, orașe și comitate americane au
fost denumite în cinstea sa,[320] între care capitala statului Nebraska.

Cele mai celebre și mai vizitate memoriale sunt Memorialul Lincoln din Washington, D.C.;
sculptura lui Lincoln de pe Muntele Rushmore;[321] Ford's Theatre(en) și Casa Petersen(en)
(unde a murit) din Washington, precum și Biblioteca și Muzeul Prezidențial Abraham
Lincoln(en), aflate în Springfield, Illinois, nu departe de casa lui Lincoln(en) și mormântul
său(en).[322][323]

Barry Schwartz, sociolog care a examinat memoria culturală a Americii, afirmă că în anii 1930 și
1940, memoria lui Abraham Lincoln era practic sfântă și dădea națiunii „un simbol moral care să
inspire și să îndrume viața americanilor”. În timpul Marii Crize, afirmă el, Lincoln a servit ca
„mijloc de a vedea dezamăgirile lumii, de a-i face suferințele nu atât explicabile, cât pline de
înțeles”. Când pregătea America de război, Franklin D. Roosevelt a folosit cuvintele
președintelui din timpul Războiului Civil pentru a clarifica amenințarea pe care o reprezentau
Germania și Japonia. Americanii întrebau: „Ce ar face Lincoln?”[324] El observă însă și că, după
al Doilea Război Mondial, puterea de simbol a lui Lincoln și-a pierdut din relevanță, și că acest
„erou ce pălește este simptomatic pentru lenta dispariție a încrederii în măreția națională”.[325]
El sugera că postmodernismul și multiculturalismul au diluat din conceptul de măreție.

36
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
Lucrări citate în notele de subsol[modificare | modificare sursă]
 Adams, Charles F. (aprilie 1912). „The Trent Affair” [Afacerea Trent]. The American
Historical Review. The University of Chicago Press. 17 (3): 540–
562. doi:10.2307/1834388. JSTOR 1834388.
 Ambrose, Stephen E. (1962). Halleck: Lincoln's Chief of Staff [Halleck: șeful de cabinet
al lui Lincoln]. Louisiana State University Press. OCLC 1178496.
 Baker, Jean H. (1989). Mary Todd Lincoln: A Biography. W. W. Norton &
Company. ISBN 978-0-393-30586-9.
 Basler, Roy Prentice, ed. (1946). Abraham Lincoln: His Speeches and
Writings [Abraham Lincoln: discursuri și scrieri]. World Publishing. OCLC 518824.
 Roy P. Basler, ed. The collected works of Abraham Lincoln (Rutgers U.P., 1953) vol 5
 Belz, Herman (1998). Abraham Lincoln, Constitutionalism, and Equal Rights in the Civil
War Era [Abraham Lincoln, constituționalismul și egalitatea în drepturi în epoca
Războiului Civil]. Fordham University Press. ISBN 978-0-8232-1769-4.
 Belz, Herman (2006). „Lincoln, Abraham”. În Frohnen, Bruce; Beer, Jeremy; Nelson,
Jeffrey O. American Conservatism: An Encyclopedia. ISI Books. ISBN 978-1-932236-
43-9.
 Bennett Jr, Lerone (februarie 1968). „Was Abe Lincoln a White Supremacist?” [Era
Abe Lincoln un susținător al supremației albilor?]. Ebony. Johnson
Publishing. 23 (4). ISSN 0012-9011.
 Blue, Frederick J. (1987). Salmon P. Chase: a life in politics [Salmon P. Chase: o viață
în politică]. The Kent State University Press. ISBN 0-87338-340-0.
 Boritt, Gabor (1994) [1978]. Lincoln and the Economics of the American
Dream [Lincoln și economia Visului American]. University of Illinois Press. ISBN 0-
252-06445-3.
 Bulla, David W.; Gregory A. Borchard (2010). Journalism in the Civil War
Era [Jurnalismul în epoca Războiului Civil]. Peter Lang Publishing Inc. ISBN 1-4331-
0722-8.
 Carwardine, Richard J. (1997). „Lincoln, Evangelical Religion, and American Political
Culture in the Era of the Civil War” [Lincoln, religia evanghelică și cultura populară
americană în epoca Războiului Civil]. Journal of the Abraham Lincoln Association.
Abraham Lincoln Association. 18 (1): 27–55. Arhivat din original la 24 noiembrie
2009.
 Carwardine, Richard (2003). Lincoln. Pearson Education Ltd. ISBN 978-0-582-03279-
8.
37
 Cashin, Joan E. (2002). The War Was You and Me: Civilians in The American Civil
War [Războiul a fost tu și eu: civilii din Războiul Civil American]. Princeton University
Press. ISBN 978-0-691-09173-0.
 Chesebrough, David B. (1994). No Sorrow Like Our Sorrow [Nicio durere nu e ca
durerea noastră]. Kent State University Press. ISBN 978-0-87338-491-9.
 Cox, Hank H. (2005). Lincoln And The Sioux Uprising of 1862 [Lincoln și răscoala
Sioux din 1862]. Cumberland House Publisher. ISBN 978-1-58182-457-5.
 Cummings, William W.; James B. Hatcher (1982). Scott Specialized Catalogue of United
States Stamps [Catalogul specializat Scott al timbrelor Statelor Unite]. Scott Publishing
Company. ISBN 0-89487-042-4.
 Dennis, Matthew (2002). Red, White, and Blue Letter Days: an American Calendar.
Cornell University Press. ISBN 978-0-8014-7268-8.
 Diggins, John P. (1986). The Lost Soul of American Politics: Virtue, Self-Interest, and
the Foundations of Liberalism [Ultimul suflet al politicii americane: virtute, interes
personal și bazele liberalismului]. University of Chicago Press. ISBN 0-226-14877-7.
 Dirck, Brian R. (2007). Lincoln Emancipated: The President and the Politics of
Race [Lincoln emancipat: președintele și politica rase]. Northern Illinois University
Press. ISBN 978-0-87580-359-3.
 Dirck, Brian (2008). Lincoln the Lawyer [Lincoln avocatul]. University of Illinois
Press. ISBN 978-0-252-07614-5.
 Donald, David Herbert (1948). Lincoln's Herndon. A. A. Knopf. OCLC 186314258.
 Donald, David Herbert (1996) [1995]. Lincoln. Simon and Schuster. ISBN 978-0-684-
82535-9.
 Donald, David Herbert (2001). Lincoln Reconsidered [Lincoln reconsiderat]. Knopf
Doubleday Publishing Group. ISBN 978-0-375-72532-6.
 Douglass, Frederick (2008). The Life and Times of Frederick Douglass [Viața și
timpurile lui Frederick Douglass]. Cosimo Classics. ISBN 1-60520-399-8.
 Edgar, Walter B. (1998). South Carolina: A History [Carolina de Sud: o istorie].
University of South Carolina Press. ISBN 978-1-57003-255-4.
 Fish, Carl Russell (octombrie 1902). „Lincoln and the Patronage” [Lincoln și
patronajul]. American Historical Review. American Historical Association. 8 (1): 53–
69. doi:10.2307/1832574. JSTOR 1832574.
 Foner, Eric (1995) [1970]. Free Soil, Free Labor, Free Men: The Ideology of the
Republican Party before the Civil War [Pământ liber, muncă liberă, oameni liberi:
ideologia Partidului Republican înaintea Războiului Civil]. Oxford University
Press. ISBN 978-0-19-509497-8.
38
 Foner, Eric (2010). The Fiery Trial: Abraham Lincoln and American Slavery [Greaua
încercare: Abraham Lincoln și sclavia americană]. W.W. Norton. ISBN 978-0-393-
06618-0.
 Goodwin, Doris Kearns (2005). Team of Rivals: The Political Genius of Abraham
Lincoln [Echipa de rivali: geniul politic al lui Abraham Lincoln]. Simon &
Schuster. ISBN 0-684-82490-6.
 Goodrich, Thomas (2005). The Darkest Dawn: Lincoln, Booth, and the Great American
Tragedy [Cei mai negri zori: Lincoln, Booth și marea tragedie americană]. Indiana
University Press. ISBN 978-0-253-34567-7.
 Graebner, Norman (1959). „Abraham Lincoln: Conservative Statesman”. The Enduring
Lincoln: Lincoln Sesquicentennial Lectures at the University of Illinois. University of
Illinois Press. OCLC 428674.
 Grimsley, Mark (2001). The Collapse of the Confederacy [Prăbușirea Confederației].
University of Nebraska Press. ISBN 0-8032-2170-3.
 Guelzo, Allen C. (1999). Abraham Lincoln: Redeemer President. W.B. Eerdmans
Publishing. ISBN 0-8028-3872-3.
 Guelzo, Allen C. (2004). Lincoln's Emancipation Proclamation: The End of Slavery in
America [Proclamația de Emancipare a lui Lincoln: sfârșitul sclaviei în America].
Simon & Schuster. ISBN 978-0-7432-2182-5.
 Handy, James S. (1917). Book Review: Abraham Lincoln, the Lawyer-
Statesman [Recenzie de carte: Abraham Lincoln, avocatul-om de stat]. Northwestern
University Law Publication Association.
 Harrison, J. Houston (1935). Settlers by the Long Grey Trail [Coloniștii de lângă
Lungul Drum Cenușiu]. J.K. Reubush. OCLC 3512772.
 Harrison, Lowell Hayes (2000). Lincoln of Kentucky. University Press of
Kentucky. ISBN 0-8131-2156-6.
 Harris, William C. (2007). Lincoln's Rise to the Presidency [Ascensiunea lui Lincoln
către președinție]. University Press of Kansas. ISBN 978-0-7006-1520-9.
 Havers, Grant N. (2009). Lincoln and the Politics of Christian Love [Lincoln și politica
iubirii creștinești]. University of Missouri Press. ISBN 0-8262-1857-1.
 Heidler, David S.; Jeanne T. Heidler, ed. (2000). Encyclopedia of the American Civil
War: A Political, Social, and Military History [Enciclopedie a Războiului Civil
American: o istorie politică, socială și militară]. W. W. Norton & Company,
Inc. ISBN 978-0-393-04758-5.
 Heidler, David Stephen (2006). The Mexican War [Războiul Mexican]. Greenwood
Publishing Group. ISBN 978-0-313-32792-6.

39
 Hofstadter, Richard (octombrie 1938). „The Tariff Issue on the Eve of the Civil War”
[Chestiunea taxelor protecționiste în ajunul Războiului Civil]. American Historical
Review. American Historical Association. 44 (1): 50–
55. doi:10.2307/1840850. JSTOR 1840850.
 Holzer, Harold (2004). Lincoln at Cooper Union: The Speech That Made Abraham
Lincoln President [Lincoln la Cooper Union: discursul care l-a făcut pe Abraham
Lincoln președinte]. Simon & Schuster. ISBN 978-0-7432-9964-0.
 Jaffa, Harry V. (2000). A New Birth of Freedom: Abraham Lincoln and the Coming of
the Civil War [O nouă naștere a libertății: Abraham Lincoln și venirea Războiului
Civil]. Rowman & Littlefield. ISBN 0-8476-9952-8.
 Kelley, Robin D. G.; Lewis, Earl (2005). To Make Our World Anew: Volume I: A History
of African Americans to 1880 [Să ne facem lumea nouă: volumul I: O istorie a
afroamericanilor până la 1880]. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-804006-4.
 Lamb, Brian; Susan Swain, ed. (2008). Abraham Lincoln: Great American Historians on
Our Sixteenth President [Abraham Lincoln: mari istorici americani despre al
șaisprezecelea președinte al nostru]. PublicAffairs. ISBN 978-1-58648-676-1.
 Lupton, John A. (2006). „Abraham Lincoln and the Corwin Amendment”. Illinois
Heritage. The Illinois State Historical Society. 9 (5): 34.
 Luthin, Reinhard H. (iulie 1994). „Abraham Lincoln and the Tariff” [Abraham Lincoln
și taxele protecționiste]. American Historical Review. 49 (4): 609–
629. doi:10.2307/1850218. JSTOR 1850218.
 McClintock, Russell. Lincoln and the Decision for War: The Northern Response to
Secession (2008) online
 Mansch, Larry D. (2005). Abraham Lincoln, President-Elect: The Four Critical Months
from Election to Inauguration [Abraham Lincoln, președinte-ales: cele patru luni critice
de la alegere până la depunerea jurământului]. McFarland. ISBN 0-7864-2026-X.
 McGovern, George S. (2008). Abraham Lincoln. Macmillan. ISBN 978-0-8050-8345-3.
 McKirdy, Charles Robert (2011). Lincoln Apostate: The Matson Slave Case. Univ. Press
of Mississippi. ISBN 978-1-60473-987-9.
 McPherson, James M. (1992). Abraham Lincoln and the Second American
Revolution [Abraham Lincoln și a doua Revoluție Americană]. Oxford University
Press. ISBN 978-0-19-507606-6.
 McPherson, James M. (1993). Battle Cry of Freedom: The Civil War Era [Strigătul de
luptă al libertății: epoca Războiului Civil]. Oxford University Press. ISBN 978-0-19-
516895-2.

40
 McPherson, James M. (2009). Abraham Lincoln. Oxford University Press. ISBN 978-0-
19-537452-0.
 Neely, Mark E. (1992). The Fate of Liberty: Abraham Lincoln and Civil
Liberties [Soarta libertății: Abraham Lincoln și drepturile civile]. Oxford University
Press. pp. 3–31.
 Neely Jr., Mark E. (decembrie 2004). „Was the Civil War a Total War?” [A fost
Războiul Civil un război total?]. Civil War History. 50 (4): 434–
458. doi:10.1353/cwh.2004.0073.
 Nevins, Allan (1947). Ordeal of the Union; 8 vol [Greutățile Uniunii; 8 volume].
Scribner's. ISBN 978-0-684-10416-4.
o Nevins, Allan (1950). The Emergence of Lincoln: Prologue to Civil War, 1857–
1861 2 vol [Apariția lui Lincoln: prologul Războiului Civil, 1857–1861 2 vol].
Scribner's. ISBN 978-0-684-10416-4., publicate și ca volumele 3–4 din Ordeal of
the Union
o Nevins, Allan (1960). The War for the Union; 4 vol 1861–1865 [Războiul pentru
Uniune]. Scribner's. ISBN 978-1-56852-297-5.; publicate și ca volumele 5–8
din Ordeal of the Union
 Nichols, David A. (2010). Richard W. Etulain, ed. Lincoln Looks West: From the
Mississippi to the Pacific [Lincoln privește spre vest: de la Mississippi la Pacific].
Southern Illinois University. ISBN 0-8093-2961-1.
 Noll, Mark (2000). America's God: From Jonathan Edwards to Abraham Lincoln [Zeul
Americii: de la Jonathan Edwards la Abraham Lincoln]. Oxford University
Press. ISBN 0-19-515111-9.
 Oates, Stephen B. (1993). With Malice Toward None: a Life of Abraham Lincoln [Fără
gând rău pentru nimeni: o viață a lui Abraham Lincoln]. HarperCollins. ISBN 978-0-
06-092471-3.
 Paludan, Phillip Shaw (1994). The Presidency of Abraham Lincoln [Președinția lui
Abraham Lincoln]. University Press of Kansas. ISBN 978-0-7006-0671-9.
 Parrillo, Nicholas (septembrie 2000). „Lincoln's Calvinist Transformation:
Emancipation and War” [Transformarea calvină a lui Lincoln: emanciparea și
războiul]. Civil War History. Kent State University Press. 46 (3): 227–
253. doi:10.1353/cwh.2000.0073.
 Pessen, Edward (1984). The Log Cabin Myth: The Social Backgrounds of American
Presidents [Mitul cabanei din bușteni: contextul social al președinților americani]. Yale
University Press. ISBN 0-300-03166-1.
 Peterson, Merrill D. (1995). Lincoln in American Memory. Oxford University
Press. ISBN 978-0-19-509645-3.
41
 Potter, David M.; Don Edward Fehrenbacher (1976). The impending crisis, 1848–
1861 [Criza implacabilă, 1848–1861]. HarperCollins. ISBN 978-0-06-131929-7.
 Prokopowicz, Gerald J. (2008). Did Lincoln Own Slaves? [Avea Lincoln sclavi?].
Vintage Books. ISBN 978-0-307-27929-3.
 Randall, James G. (1947). Lincoln, the Liberal Statesman [Lincoln, omul de stat
liberal]. Dodd, Mead. OCLC 748479.
 Randall, J.G.; Current, Richard Nelson (1955). Last Full Measure [Lincoln,
președintele]. Lincoln the President. IV. Dodd, Mead. OCLC 5852442.
 Sandburg, Carl (1926). Abraham Lincoln: The Prairie Years [Abraham Lincoln: anii
din prerie]. Harcourt, Brace & Company. OCLC 6579822.
 Sandburg, Carl (2002). Abraham Lincoln: The Prairie Years and the War
Years [Abraham Lincoln: anii din prerie și anii de război]. Houghton Mifflin
Harcourt. ISBN 0-15-602752-6.
 Schwartz, Barry (2000). Abraham Lincoln and the Forge of National Memory [Abraham
Lincoln și făurirea memoriei naționale]. University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-
74197-0.
 Schwartz, Barry (2009). Abraham Lincoln in the Post-Heroic Era: History and Memory
in Late Twentieth-Century America [Abraham Lincoln în epoca post-eroică: istoria și
memoria Americii la sfârșitul secolului al XX-lea]. University of Chicago
Press. ISBN 978-0-226-74188-8.
 Scott, Kenneth (septembrie 1948). „Press Opposition to Lincoln in New Hampshire”
[Opoziția față de Lincoln în presa din New Hampshire]. The New England Quarterly.
The New England Quarterly, Inc. 21 (3): 326–
341. doi:10.2307/361094. JSTOR 361094.
 Sherman, William T. (1990). Memoirs of General W.T. Sherman. BiblioBazaar. ISBN 1-
174-63172-4.
 Simon, Paul (1990). Lincoln's Preparation for Greatness: The Illinois Legislative
Years [Pregătirea lui Lincoln pentru măreție: anii în legislativul din Illinois]. University
of Illinois. ISBN 0-252-00203-2.
 Smith, Robert C. (2010). Conservatism and Racism, and Why in America They Are the
Same [Conservatorism și rasism, și de ce în America ele sunt unul și același lucru]. State
University of New York Press. ISBN 978-1-4384-3233-5.
 Steers, Edward (2010). The Lincoln Assassination Encyclopedia [Enciclopedia
asasinării lui Lincoln]. Harper Collins. ISBN 0-06-178775-2.

42
 Striner, Richard (2006). Father Abraham: Lincoln's Relentless Struggle to End
Slavery [Părintele Abraham: lupta neîncetată a lui Lincoln pentru sfârșitul sclaviei].
Oxford University Press. ISBN 978-0-19-518306-1.
 Tagg, Larry (2009). The Unpopular Mr. Lincoln:The Story of America's Most Reviled
President [Nepopularul domn Lincoln: povestea celui mai înjurat președinte american].
Savas Beatie. ISBN 978-1-932714-61-6.
 Taranto, James; Leonard Leo (2004). Presidential Leadership: Rating the Best and the
Worst in the White House [Leadership prezidențial: clasificarea celor mai buni și celor
mai slabi la Casa Albă]. Simon and Schuster. ISBN 978-0-7432-5433-5.
 Tegeder, Vincent G. (iunie 1948). „Lincoln and the Territorial Patronage: The
Ascendancy of the Radicals in the West” [Lincoln și patronajul teritorial: ascendența
radicalilor în Vest]. Mississippi Valley Historical Review. Organization of American
Historians. 35 (1): 77–90. doi:10.2307/1895140. JSTOR 1895140.
 Thomas, Benjamin P. (2008). Abraham Lincoln: A Biography. Southern Illinois
University. ISBN 978-0-8093-2887-1.
 Trostel, Scott D. (2002). The Lincoln Funeral Train: The Final Journey and National
Funeral for Abraham Lincoln [Trenul funerar al lui Lincoln: ultimul drum și funeraliile
naționale ale lui Abraham Lincoln]. Cam-Tech Publishing. ISBN 978-0-925436-21-4.
 Vorenberg, Michael (2001). Final Freedom: the Civil War, the Abolition of Slavery, and
the Thirteenth Amendment [Libertate finală: Războiul Civil, abolirea sclaviei și al
Treisprezecelea Amendament]. Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-65267-4.
 White, Jr., Ronald C. (2009). A. Lincoln: A Biography. Random House, Inc. ISBN 978-
1-4000-6499-1.
 Wills, Garry (1993). Lincoln at Gettysburg: The Words That Remade America [Lincoln
la Gettysburg: cuvintele care au refăcut America]. Simon & Schuster. ISBN 0-671-
86742-3.
 Wilson, Douglas L. (1999). Honor's Voice: The Transformation of Abraham
Lincoln [Vocea onoarei: transformarea lui Abraham Lincoln]. Knopf Publishing
Group. ISBN 978-0-375-70396-6.
 Winkle, Kenneth J. (2001). The Young Eagle: The Rise of Abraham Lincoln [Vulturul
tânăr: creșterea lui Abraham Lincoln]. Taylor Trade Publications. ISBN 978-0-87833-
255-7.
 Zarefsky, David S. (1993). Lincoln, Douglas, and Slavery: In the Crucible of Public
Debate [Lincoln, Douglas și sclavia: în furnalul dezbaterilor publice]. University of
Chicago Press. ISBN 978-0-226-97876-5.
 Zilversmit, Arthur (1980). „Lincoln and the Problem of Race: A Decade of
Interpretations” [Lincoln și problema rasei: un deceniu de interpretări]. Journal of the

43
 Abraham Lincoln Association. Abraham Lincoln Association. 2 (11): 22–24. Arhivat
din original la 20 iulie 2011.
Istoriografie[modificare | modificare sursă]
 Burkhimer, Michael (2003). One Hundred Essential Lincoln Books [O sută de cărți
esențiale despre Lincoln]. Cumberland House. ISBN 978-1-58182-369-1.
 Foner, Eric (2008). Our Lincoln: New Perspectives on Lincoln and His World [Lincoln
al nostru: noi perspective asupra lui Lincoln și asupra lumii sale]. W.W.
Norton. ISBN 978-0-393-06756-9.
 Manning, Chandra, "The Shifting Terrain of Attitudes toward Abraham Lincoln and
Emancipation," Journal of the Abraham Lincoln Association, 34 (Winter 2013), 18–39.
 Smith, Adam I.P. "The 'Cult' of Abraham Lincoln and the Strange Survival of Liberal
England in the Era of the World Wars," Twentieth Century British History, (Dec 2010)
21#4 pp 486–509
 Spielberg, Steven; Goodwin, Doris Kearns; Kushner, Tony. "Mr. Lincoln Goes to
Hollywood," Smithsonian (2012) 43#7 pp 46–53.
Alte referințe[modificare | modificare sursă]
 Burlingame, Michael (2008). Abraham Lincoln: A Life (2 volumes). Johns Hopkins
University Press. ISBN 978-0-8018-8993-6.
 Cox, LaWanda (1981). Lincoln and Black Freedom: A Study in Presidential
Leadership [Lincoln și libertatea negrilor: studiu de leadership prezidențial]. University
of South Carolina Press. ISBN 978-0-87249-400-8.
 Green, Michael S. Lincoln and the Election of 1860 (Concise Lincoln Library) excerpt
and text search
 Holzer, Harold (2008). Lincoln President-Elect: Abraham Lincoln and the Great
Secession Winter 1860–1861 [Lincoln președinte-ales: Abraham Lincoln și marea iarnă
a secesiunii 1860–1861]. Simon and Schuster. ISBN 978-0-7432-8947-4.
 McPherson, James M. (2008). Tried by War: Abraham Lincoln as Commander in
Chief [Încercat în război: Abraham Lincoln, comandant suprem]. Penguin
Press. ISBN 978-1-59420-191-2.
 Miller, Richard Lawrence (2011). Lincoln and His World: The Rise to National
Prominence, 1843–1853 [Lincoln și lumea sa: ascensiunea spre anvergura națională,
1843–1853]. McFarland. ISBN 978-0-7864-5928-5., vol 3. al biografiei detaliate
 Neely, Mark E (1984). The Abraham Lincoln Encyclopedia [Enciclopedia Abraham
Lincoln]. Da Capo Press. ISBN 978-0-306-80209-6.

44
  Neely, Mark E (1994). The Last Best Hope of Earth: Abraham Lincoln and the Promise
of America [Ultima cea mai bună speranță a Pământului: Abraham Lincoln și
promisiunea Americii]. Harvard University Press. ISBN 978-0-674-51125-5.
 Randall, James G. (1945). Lincoln the President (4 volumes). Dodd,
Mead. OCLC 4183070
„Nu se pot spune prea multe despre mine”, scria Abraham Lincoln în 1859. Cu toate acestea,
interesul pentru al şaselea preşedinte american, al cărui mandat se confundă cu războiul, a rămas
la fel de viu. Se spune că s-au scris 10.000 de cărţi despre el, mai multe decât despre toţi ceilalţi
preşedinţi laolaltă.

Preşedinţia lui Lincoln a stat sub semnul războiului. Desigur, şi alţi preşedinţi au mai trecut prin
războaie, dar Lincoln nu a cunoscut deloc pacea şi, din prima până în ultima zi a mandatului său,
s-a dedicat conflictului. Pe parcursul acestuia, ţelurile urmărite au evoluat.

Obiectivele războiului şi conduita operaţiunilor militare:acestea sunt principalele probleme

dezbătute în bogata istoriografie dedicată preşedinţiei lui Lincoln. Istoricii american dezbat şi
astăzi, 150 de ani mai târziu, aceste chestiuni:care a fost obiectivul său principal la începutul
războiului, menţinerea unităţii ţării sau abolirea sclavagismului? E clar că Lincoln se opunea, din
principii morale şi politice, sclavagismului, dar asta nu înseamnă că ar fi dorit abolirea sa
imediată şi fără niciun fel de condiţii. El îi cita deseori pe părinţii constituţiei americane, care
credeau că sclavagismul trebuie înlăturat gradual, că dezvoltarea sa către vest trebuie limitată,
dar că practica nu trebuie suprimată imediat pentru a nu distruge economia plantaţiilor. Această
poziţie „gradualistă” se distinge de cele ale aboliţioniştilor radicali care doreau dispariţia
imediată a sclavagismului.

Sclavagism sau eliberare? Cu sau fără drepturi?

În celebrul discurs de la Peoria, din octombrie 1854, prin care condamna legea „Kansas-
Nebraska” ce acorda locuitorilor acestor teritorii dreptul de a autoriza sau nu sclavagismul,
Lincoln a vorbit despre „injustiţia monstruoasă care este sclavagismul”, a spus că „toga noastră
republicană este murdărită şi tărâtă în praf... Trebuie să o repurificăm. Să privăm sclavagismul de
pretenţia că s-ar baza pe un drept moral şi să-l limităm la baza legală a drepturilor sale existente
şi necesităţii.” Dar în ochii lui Lincoln, negrii şi albii nu erau egali. „Ce să facem atunci? Să-i

45
eliberăm şi să-i facem, politic şi social, egalii noştri? Propriile mele sentimente refuză această
idee şi ştim că marea masă a albilor nu împărtăşeşte nici ea această idee.”

În 1854 Lincoln era deja un politician expermimentat, exercitând în trecut mai multe mandate,
inclusiv cel de reprezentant al statului Illinois în Congresul federal. Dar de la sfârşitul acelui an,
el s-a dedicat integral activităţii sale politice, tocmai din pricina problemei extinderii
sclavagismului. Partidul whig, din care făcea parte, era alcătuit din elitele modernizatoare şi clasa
comericanţilor. Gruparea politică a cunoscut o ruptură iremediabilă din cauza legii „Kansas-
Nebraska”, astfel că el a dispărut de pe scena politică în 1856. Unii s-au apropiat de democraţii
partizani ai sclavagismului;alţii au pus bazele partidului republican în iulie 1854, având sloganul
„free labor, free land, free men”.

În pragul alegerilor prezidenţiale, devenise clar pentru toţi americanii că principala chestiune
aflată în joc era cea a sclavagismului, şi nu doar a extinderii sale în vest, ci chiar abolirea sa.
După alegerea sa, statele sclavagiste erau gata să părăsească Uniunea. A fost cazul Carolinei de
Sud, în 20 decembrie 1860, urmată de alte 6 state în februarie 1861:Florida, Alabama,
Mississippi, Georgia, Louisiana şi Texas). Acestea au format Confederaţia Statelor din Sud la 4
februarie. În următoarele două luni, alte patru state s-au alăturat:Arkansas, Carolina de Nord,
Tennessee şi Virginia.
Dacă războiul s-ar fi terminat rapid printr-o victorie a Nordului, probabil că sclavagismul ar fi
rămas în vigoare în sud pentru o perioada nedeterminată de timp. Dar prelungirea conflictului a
transformat obiectivele războiului:dintr-un război pentru restaurarea Uniunii, acesta devine un
război revoluţionar pentru schimbarea ordinii sociale din Sud. Începând din 1862, republicanii
moderaţi, printre care şi Lincoln, au început să fie mult mai receptivi faţă de aboliţionişti.
Lincoln a propus, în martie 1862, ca ajutoare financiare să fie oferite statelor sudiste care
acceptau abolirea progresivă a sclavagismului;în iulie, era definitiv convins de necesitatea
abolirii acestei instituţii perimate, dar a ezitat să-şi facă ideile publice şi a devenit ţinta criticii
venite din partea aboliţioniştilor radicali, dar şi a democraţilor, care se opuneau elieberării „semi-
sălbaticilor”.

Lincoln a aşteptat o victorie armată, care a venit la mijlocul lui septembrie 1862:bătălia de la
Antietam. Apoi, preşedintele a făcut un anunţ surprinzător:dacă statele rebele nu revin în Uniune
până la 1 ianuarie 1863, el va proclama eliberarea definitivă a sclavilor. Acest anunţ a oficializat
turnura aboliţionistă pe care o luase războiul. Efectul imediat a fost de încurajare a sclavilor să se
alăture Nordului, dar şi de trezire a opoziţiei din partea democraţilor care vorbeau de „drumul
roberspierrian către tiranie”. Unele lucrări recente subliniază faptul că majoritatea populaţiei din

46
Nord era favorabilă abolirii sclavagismului, dar nu din principii morale, ci pentru că ar fi fost o
modalitate de slăbire a Sudului. În general, mişcările aboliţioniste din Statele Unite şi din alte
state s-au bazat pe o serie de argumente diverse, dar care nu aveau la bază ideea de universalitate
a drepturilor omului.

"Abraham I Africanul"

La 1 ianuarie 1863, aşa cum promisese, Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare a sclavilor.
Aceasta se referea doar la statele sclavagiste ecesioniste, nu şi la cele fidele Uniunii (Missouri,
Maryland, Virginia Occidentală şi Delaware). Unii istorici au văzut în acest fapt o dovadă de
ipocrizie din partea lui Lincoln, deoarece a eliberat doar sclavii din regiunile aflate în afara
cercului său de putere. Alţi istorici se concentrează mai mult pe dinamica declanşată de această
proclmaţie:părăsirea plantaţiilor (dezorganizând astfel economia Confederaţiei) de către negri
pentru a se înrola în armata Nordului.

Alegerile din 1863 au confirmat progresul ideilor aboliţioniste în statele Uniunii, astfel că
Lincoln a reafirmat obiectivele războiului în faimosul discurs de la Gettysurg (19 noiembrie
1863). Nu mai era vorba doar de salvarea Uniunii, ci de reafirmarea principiului libertăţii. La
începutul anului 1864, Lincoln era încă indecis cu privire la drepturile politice ale sclavilor
eliberaţi. Urma să candideze pentru alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului, şi se aştepta să
fie acuzat că preferă emanciparea negrilor în locul păcii. El era numit în presa democrată
„producător de văduve”, „regişor african”, „Abraham I Africanul”, căruia „sânge negru îi curge
prin vene”.

Victoria de la Atlanta din septembrie a făcut ca preşedintele să crească în ochii opiniei publice.
Victoria Nordului părea din ce în ce mai aproape, astfel că democraţii au pierdut teren. Lincoln a
câştigat alegerile datorită voturilor persoanelor care sperau într-un război terminat prin victorie şi
nu prin pacea mediocră de care vorbeau democraţii. Odată cu realegerea lui Lincoln,
Confederaţia nu mai putea spera la mare lucru, nici la victorie militară, nici la compromis politic.
Preşedintele era hotărât să ratifice al 13-lea amendament prin care sclavagismul era abolit.
Acesta a fost votat şi adoptat la 31 ianuarie 1865.

La început prudent cu privire la chestiunea sclavagismului, Lincoln a devenit progresiv, atât din
cauza circumstanţelor războiului, cât şi prin evoluţii personale, un om determinat să elimine
sclavagismul, chiar şi cu preţul unui război civil prelungit. „Dacă Dumnezeu vrea ca [războiul]
să se prelungească până ce toate bogăţiile acumulate în cursul a 250de ani de muncă forţată să
dispară, până ce fiecare picătură de sânge curs pe bici să fie plătită [...], se va spune atunci cum s-
a spus acum trei mii de ani „Judecata Domnului sunt absolut adevărate şi juste”.

47
Cât despre dreptul la vot, Lincoln nu a mers atât de departe încât să vorbească despre acordarea
acestuia tuturor negrilor. În schimb, era de acord cu acordarea dreptului de vot celor care
luptaseră în război, poate şi celor care ştiau să scrie şi să citească. A fost acest compromis doar o
modalitate de afirmare a priorităţii restabilirii Uniunii în detrimentul sclavilor sau, după cum
sperau republicanii radicali, ajunsese preşedintele la convingerea că cetăţenia deplină trebuie
acordată tuturor? Poate că Lincoln ajunsese să creadă că negrii şi albii sunt toţi egali, dar nu
dorea umilirea Sudului printr-o asemenea proclamaţie radicală.

Hotărârea de a obţine emanciparea sclavilor i-a adus sfârşitul lui Lincoln. În ziua de 14 aprilie
1865, în timpul unei reprezentanţii la teatrul Ford din Washington, John Wilkes Booth, adept al
Confederaţiei, l-a împuşcat pe preşedinte. Acesta a murit în ziua următoare.

Cum să faci un profilpsihologic al unei persoane?Trebuie să fii în contact cu alți oameni pentru a
te simți în viață. Te simți obosit și epuizat întimp ce rămâi calm și singur. Se simt singur atunci
când nu sunt în contact cu alte persoane.Observația este, prin urmare, cuvântul cheie care vă
permite să construiți o premierăprofil dinsubiect.Cum să înțelegi o persoană? O bună doză de
empatie este utilă pentru aa-și da seama semeniităi. Însăși definiția empatiei este capacitatea de a
te pune în locul altcuivapersonne. Deși aceastăabilitate variază de la o persoană la alta, o puteți
exersa și dezvolta ca orice altă abilitate.Cum să faci portretul psihologic al uneipersoane?Cele
două moduri de a antrena a portret psihologic (numită și caracterizare):1.gândurile lor (opinii,
sentimente, aspirații)2.cuvintele lui (vocabular, ton, opinii)3.acțiunile sale (gesturi,
atitudini)4.punctul de vedere al altor personaje față de el.Ce este un profil psihologic?Set de
personajepsihologic care reflectă personalitatea unui anumit individ. Exemplu: Au reușitsă-l
găsească pe criminal datorită luiprofil psihologic pe care anchetatorii o făcuseră.Care sunt
diferitele profiluri psihologice?Într-adevăr, munca sa a dus la împărțirea în 4 grupe de 4profile
sau temperamentelepsihologic:Idealiști, Raționali, Meșteri (care implică proiecte) și Gardieni
(care implică tradiții).Care sunt cele 4 tipuri de personalitate?Un studiu realizat de Universitatea
Nothwestern se claseazăpersonalități conform patrumariTipuri : „Rezervat”, „egocentric”,
„mediu” și „model”.Cum să ne cunoaștem mai bine?Sfat1.Fii tu însuți înainte de a încercaa-și da
seama. Nu se poatea-și da seamaceea ce nu esti. 2.Nu ai idee cine ești dacă ești mereu trist sau
furios. ...3.Schimbați ceea ce nu vă place când căutațimai binevoia-și da seama.Cum să te faci
înțeles și înțeles de ceilalți?Expresvoi cu deschidere și claritate și ascultă cu adevăratce căvoi
spune interlocutorultău.tu va putea interacționa eficient, deșite fac sa intelegi binea-și da seama L

48
'alte. Tinemintevoi de asemenea să rămână umil.Cum să pictezi un portret moral al unei
persoane?Veți oferi detalii despre aspectul săufizic, dar fără îndoială vei vorbi și despre
caracterul lui.celportret moral prezinta tot ceea ce nu este vizibil: calitatile depersonne pe care le
descriem,defectele, gusturile, obiceiurile.Cum să faci portretul unei persoane?Pentru aceasta va
trebui să scrieți două paragrafe: Într-un prim paragraf descrieți-vă personajulfizic: părțile feței și
ale corpului său cu precizie. Într-un al doilea paragraf descrie-ți moral personajul: adică vorbește
despre caracterul lui: defectele lui, calitățile sale și explică-le.Cum se stabilește un profil
psihologic?„Indicatorul de tip Myers Briggs” (sau MBTI) este testulpsihologic cel mai folosit din
lume. Vă permite să vă clasați între 16 tipuri de personalitate și vă poate ajuta să vă orientați sau
să văîmbunătățiți relațiile cu ceilalți.Care sunt cele 16 tipuri de personalități?ISFJISFJINTJISTP-
uriISFPINTP-uriE PESFPENTPESTJESFJENTJCare sunt diferitele tipuri de personaje?nEAP:
celtip non-emoțional-activ-primar, numit sanguin sau realist; nEAS: thetip non-emoțional-activ-
secundar, numit flegmatic; nEnAP: celtip non-emoțional-non-activ-primar,numit amorf; nEnAS:
thetip non-emoțional-non-activ-secundar, numit apatic.Care sunt cele 9 tipuri de personalitate?
Les Tipuri 9TIP1. Perfecționistul.TIP2. Dezinteresat.TIP3. Bălaiul.

TIP4. Romanticul.TIP5. Observatorul.TIP6. Cei loiali.TIP7. Epicurianul.TIP8.

Protectorul.Care sunt diferitele tipuri de trăsături de caracter?Les trăsături de caracter în ordine
alfabetică şi cu opusul lor.Ascultare.Absorbit /
distras.Primitor.Adorabil.Abil.Afectuos.Agresiv/Bland.Prietenos.De ce este
important să te cunoști pe tine însuți?Faptul dești modul nostru de a funcționa, de a gândi și de a
reacționa ne va permite să înțelegemmai bine situațiile și reacțiile celuilalt. Ne vom da seama că
ceilalți oameni nu au neapărataceleași reacții ca noi și că pot avea o personalitate diferită de a
noastră.Ce întrebări ar trebui să îți pui pentru a tecunoaște?Starea de bine: 20 întrebări pentru mai
bine să se cunoască pe sine1.Cesunt cele 3 puncte forte ale mele principale? ...2.Copule, ce am
vrut să fac mai târziu? ...3.Care sunt cele 2 persoane care mă inspiră cel mai mult? ...4.De ce mi-
e rușine? ...5.Acesteactivitate nouă pe care aș vrea să o încerc? ...6.DeQuelleobicei de care aș
vrea să scap?Cum să ne cunoaștem mai bine într-un cuplu?Comentariu facut pentru Apprendre à
să se cunoască pe sine De fapt?1.Acceptați diferențele.2.Acceptă-ți imperfecțiunile.3.Pentru
fiecare dovada lui de dragoste.4.Lasă libertatea
Cum să descrii o persoană din punct de vederemoral?Compastic, neprietenos, amabil,
morocănos, morocănos, calm, cald, irascibil, schimbător,introvertit, expansiv, ezitant, curajos,
laș, bun, urât, de ajutor, slăbit, supus, beligerant, energic,flasc, șef, supus, chinuitor, pretențios,
generos, zgârcit, expansiv, viclean, tiranic, politicos, ...

49
50