Thomas Jefferson (n. 2/13 aprilie 1743,[2][3] Shadwell[*], SUA – d.

4
iulie 1826, [2][3][4][5][6][6][7][8][9][10][11][12][13][14]
Charlottesville[*], SUA) a fost al doilea vicepreședinte și
al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de
Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite.
Evenimentele majore din timpul președinției sale includ Louisiana Purchase (Achiziția Louisianei)
(1803), Actul Embargoului din 1807⁠(d) și Expediția lui Lewis și Clark (1804 – 1806).
Thomas Jefferson a fost un filozof al politicii care a promovat liberalismul
clasic, republicanismul și separarea bisericii de stat. Jefferson a fost autorul lucrării Statutul Virginiei
pentru libertatea religioasă⁠(d) (1779, 1786), care a fost baza scrierii Primului Amendament⁠(d) al
Constituției Statelor Unite și totodată parte a seriei primelor zece amendamente ale Constituției
Statelor Unite (The Bill of Rights, 1791).
Numele lui Jefferson a devenit omonimul conceptului de democrație jeffersoniană⁠(d), iar Thomas
Jefferson a fost atât fondatorul, cât și liderul Partidului Democrat-Republican, care avea să domine
scena politică americană pentru circa un sfert de secol, fiind precursorul Partidului Democrat de astăzi
din Statele Unite.
Jefferson a fost de asemenea al doilea guvernator al Virginiei⁠(d) (1779 - 1781), primul secretar de
stat (1789 - 1795), și al doilea vicepreședinte al Statelor Unite (1797 - 1801).
Ca o completare armonioasă a carierei sale politice, Jefferson a fost agricultor, arheolog, horticultor,
arhitect, plantator, etimolog, paleontolog, criptoanalist, autor de studii, scriitor, statistician, avocat,
inventator, violonist și fondator al Universității din Virginia⁠(en). Thomas Jefferson este considerat ca
fiind printre cei mai remarcabili ocupanți ai fotoliului de președinte al Statelor Unite ale Americii și
printre cei mai de seamă patrioți ai revoluției americane. Pentru Jefferson, ruperea totală de Anglia
însemna nu doar obținerea independenței, ci calea spre crearea unui nou tip de stat bazat pe principiile
suveranității și egalității naturale a oamenilor.
Cu ocazia primirii a 49 de laureați ai premiului Nobel la Casa Albă, în anul 1962, președintele John
Fitzgerald Kennedy a făcut o referire la Thomas Jefferson și la acei savanți spunând: "Cred că această
[adunare] este cea mai extraordinară colecție de talente și de cunoștințe umane care a fost vreodată
adunată în Casa Albă, cu excepția posibilă a [momentului] când Thomas Jefferson lua masa [de unul]
singur,".
Abraham Lincoln a fost un avocat si om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor
Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa
în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict
al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică.[19][20] Prin aceasta, el a conservat
Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.
Crescut într-o familie săracă de la Frontiera de vest, Lincoln a fost avocat autodidact în Illinois, lider
al Partidului Whig, membru al Camerei Reprezentanților la nivel de stat⁠(en) în anii 1830, apoi
congressman federal pentru un mandat în anii 1840. A promovat modernizarea rapidă a economiei
prin dezvoltarea sistemului bancar, construcția de canale și căi ferate, și prin impunerea de taxe
vamale care să protejeze și să încurajeze construcția de fabrici; s-a opus războiului cu Mexicul în
1846. După o serie de dezbateri intens mediatizate⁠(en) din 1858, în cadrul cărora Lincoln s-a pronunțat
împotriva extinderii sclaviei, a pierdut cursa pentru Senatul SUA în fața arhirivalului său,
democratul Stephen A. Douglas.
În 1860, Lincoln și-a asigurat candidatura din partea Partidului Republican la președinția SUA, fiind
recomandat de faptul că era un moderat dintr-un stat în care rezultatul alegerilor nu era cert. Deși avea
foarte puțină susținere în statele în care era permisă sclavia, Lincoln a câștigat lejer în Nord și a
fost ales președinte în 1860. Alegerea sa a determinat șapte state sclavagiste din Sud să își declare
despărțirea de SUA și să formeze Confederația înainte ca el să preia funcția. Nu s-a găsit niciun
compromis sau reconciliere în ce privește sclavia.
Când Nordul s-a raliat cu entuziasm de partea Uniunii în urma atacului confederat asupra Fortului
Sumter la 12 aprilie 1861, Lincoln s-a concentrat pe dimensiunile militară și politică ale efortului de
război. Scopul său primordial a fost reunificarea națiunii. El a suspendat unilateral dreptul de habeas
corpus, arestând și încarcerând temporar fără proces mii de persoane cu opinii secesioniste și anti-
război din statele de graniță, ignorând decizia⁠(en) judecătorului-șef al Curții Supreme a SUA, Roger
Taney⁠(en), conform căreia suspendarea acestui drept de către președinte este neconstituțională (doar
Congresul avea această prerogativă). Lincoln a evitat potențiala intervenție britanică
dezamorsând Afacerea Trent la sfârșitul lui 1861. Manevrele sale complexe către interzicerea sclaviei
s-au centrat pe Proclamația de Emancipare din 1863, folosind armata pentru a proteja sclavii evadați,
încurajând statele de graniță să interzică sclavia și contribuind la promovarea în Congres a celui de al
treisprezecelea amendament la Constituție⁠(en), prin care sclavia era desființată definitiv. Lincoln a
supravegheat îndeaproape efortul de război, în special numirile generalilor din funcțiile cele mai
înalte, promovându-l și pe cel mai de succes general al său, Ulysses S. Grant. A luat deciziile majore
privind strategia de război a Uniunii. Marina lui Lincoln a instituit o blocadă navală care a oprit
comerțul normal al Sudului, a ajutat la preluarea controlului asupra statelor Kentucky și Tennessee,
și a preluat controlul asupra principalelor căi fluviale din Sud folosind ambarcațiuni înarmate cu
tunuri. Lincoln a încercat în mod repetat să captureze capitala Confederației, Richmond; de fiecare
dată când un general eșua, Lincoln îl înlocuia, până când Grant a reușit în cele din urmă în 1865.
Politician excepțional de iscusit, implicat profund în problemele puterii la nivelul fiecărui stat,
Lincoln a fost deschis față de așa-numiții „Democrați ai Războiului”⁠(en) (care susțineau Nordul
împotriva Sudului), și a reușit să fie reales la alegerile din 1864. Ca lider al facțiunii moderate a
Partidului Republican, Lincoln s-a confruntat cu republicanii radicali care cereau un tratament mai
dur aplicat Sudului, cu Democrații Războiului care cereau mai mult compromis, cu democrații ce se
opuneau războiului, denumiți Copperheads⁠(en) care îl disprețuiau, și cu secesioniștii ireconciliabili
care îi puneau la cale moartea. Politic, Lincoln a luptat îndreptându-și adversari unii împotriva altora,
făcând apel la poporul american prin calitățile sale de orator, și printr-un patronaj politic atent
plănuit.[21] Discursul său de la Gettysburg din 1863 a devenit o declarație emblematică a dedicației
Americii față de principiile republicanismului, egalității în drepturi, libertății personale și democrației.
Lincoln avea o perspectivă moderată asupra Reconstrucției, dorind să reunifice țara printr-o politică
de generoasă reconciliere în fața diviziunilor dure și persistente. La șase zile după capitularea
generalului comandant al Confederației, Robert E. Lee, Lincoln a fost asasinat de John Wilkes Booth,
actor și simpatizant al Confederației.
Lincoln a fost plasat în mod constant atât de istorici[22] cât și de public[23] între cei mai mari președinți
ai SUA.