Războiul Civil American

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul

de secesiune (în engleză : War of Secession), Războiul
Războiul Civil American
dintre state (în engleză : War Between the States) sau American Civil War
Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic
și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau
Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care
și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată
cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale
Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume
șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând
Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală
federală denumită Statele Confederate ale Americii (în
engleză : The Confederate States of America [1]).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul

Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o
campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara
statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană
în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din (în sens orar din colțul din dreapta sus) Prizonieri
partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura confederați după bătălia de la Gettysburg; Bătălia
lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât de la Fort Hindman, Arkansas; Rosecrans ⁠(d) la
administrația aflată la finalul mandatului, cea a bătălia de la Stones River, Tennessee
președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a Informații generale
Perioadă 12 aprilie 1861 – 26
președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins
mai 1865
secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.
Loc Mai ales în Statele din
Sud
Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele
Rezultat Victoria Uniunii;
confederate au atacat postul militar federal de la Fort
Reconstrucția; abolirea
Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns sclaviei; întărirea
chemând o armată de voluntari din fiecare stat și guvernului național;
ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la sărăcirea Sudului
declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Casus belli Atacul Confederației
Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar asupra Fort Sumter
Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din Beligeranți
prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și
eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.
Statele Unite ale
Americii Statele Confederate
În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui ale Americii
(Uniunea sau SUA)
Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într- (Confederația sau
un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu SCA)
intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a Conducători
repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863
înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe
frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului
Abraham Lincoln Jefferson Davis,
Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând
Confederația în două. Avantajele materiale și numerice Edwin M. Judah P.
ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S.
⁠(d)
Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de Stanton Benjamin⁠(d)
uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat Ulysses S. Grant
Robert E. Lee
orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi
să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența William T.
Joseph E.
Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Sherman
Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865. Johnston⁠(d)
David Farragut
Raphael
Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe
victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea David Dixon Semmes⁠(d)
a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste Josiah Tattnall⁠(d)
Porter⁠(d)
325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr
Efective
nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele
2 100 000 1 064 000
Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului
Pierderi
federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice,
140,414 uciși în 72,524 uciși în acțiune,
economice și rasiale ale războiului au marcat perioada acțiune, 260,000 decedați ca
de reconstrucție care a durat până în 1877 și au 365,000 decedați ca urmare a rănilor,
continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX- urmare a rănilor, peste 137,000 de răniți
lea. 275 200 răniți
Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=R%C4%83zboiul_Civil_American&action=edit&
Cauzele războiului section=0)

Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord

din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit
posibilitatea conflictului. Lincoln nu a propus
legi federale împotriva sclaviei acolo unde ea
exista deja, dar, în 1858, prin discursul „Casa
dezbinată”, și-a exprimat dorința de a „limita
răspândirea sa, și a o pune acolo unde
conștiința publică va putea păstra credința că
este pe calea spre dispariția totală”.[2] Mare
parte din lupta politică a anilor 1850 s-a
concentrat pe extinderea sclaviei în teritoriile
nou create.[3][4][5] Toate teritoriile organizate
aveau mari șanse să devină state libere, ceea ce
a crescut mișcarea secesionistă din Sud. Atât
Nordul cât și Sudul presupuneau că, dacă
sclavia nu se putea extinde, ea va dispărea
treptat.[6][7][8]
Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii
Temerile Sudului de a pierde controlul războiului civil.
guvernului federal în fața forțelor antisclavie, și Statele libere
temerile Nordului că forțele sclavagiste Statele sclavagiste
controlau guvernul, a adus criza la culme spre Teritoriile organizate
sfârșitul anilor 1850. Unele dispute privind
moralitatea sclaviei, dimensiunea democrației și
meritele economice ale muncii libere în raport cu plantațiile de sclavi au determinat prăbușirea partidului
Whig și a mișcării Know Nothing, și apariția unor partide noi, regionale (Partidul Free Soil în 1848, cel
Republican în 1854, Uniunea Constituțională în 1860). În 1860, ultimul partid național rămas, Partidul
Democrat, s-a rupt pe linii teritoriale.

Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii puneau accent,
în ce privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu guvernul federal,[9][10][11] idei menționate în
Rezoluțiile Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la aboliționistul William Lloyd Garrison
până la liderul republican moderat Abraham Lincoln[12] puneau accent pe declarația lui Jefferson că toți
oamenii sunt creați egali. Lincoln a menționat această propoziție în Discursul de la Gettysburg.

Vicepreședintele confederat Alexander Stephens a spus că sclavia este „piatra de hotar a Confederației”
după secesiunea statelor din Sud. După înfrângerea Sudului, Stephens a spus că războiul nu a pornit din
subiectul sclaviei, ci din drepturile statelor, și a devenit unul din cei mai acerbi apărători ai Cauzei
Pierdute.[13] Președintele confederat Jefferson Davis și-a schimbat și el părerile, de la a spune că războiul a
fost cauzat de sclavie la a spune că drepturile statelor au reprezentat cauza. În vreme ce sudiștii foloseau
adesea argumentele bazate pe drepturile statelor în apărarea sclaviei, uneori rolurile erau inverse, atunci
când sudiști cereau legi naționale de apărare a intereselor lor în raport cu Interdicția Discuției și cu Legea
Sclavilor Fugari din 1850. În aceste chestiuni, nordiștii erau cei care voiau să apere drepturile statelor
lor.[14]

Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând

cu dezbaterile privind clauza celor trei cincimi și extinderea pe
douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în Convenția
Constituțională din 1787. Controversele privind admiterea statului
sclavagist Missouri în Uniune au condus la Compromisul Missouri din
1820, Criza Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era scăzută după
1846,[15] chiar problema taxei era legată de sclavie[16]), Interdicția
Discuției care a interzis discutarea în Congres a petițiilor pentru
desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea Texasului ca
stat sclavagist în 1845 și Manifestul Destiny ca argument pentru
achiziționarea de noi teritorii în care sclavia avea să devină o problemă,
în urma războiului mexicano-american (1846–1848), care a avut ca
rezultat Compromisul din 1850.[17] Proviziunea Wilmot a fost o
tentativă a politicienilor din Nord de a exclude sclavia din teritoriile
cucerite de la Mexic. Extrem de popularul roman aboliționist Coliba
unchiului Tom (1852) de Harriet Beecher Stowe a crescut masiv
opoziția în rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din
1850.[18][19]
Coperta romanului aboliționist
Coliba unchiului Tom, de Harriet
În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a
Beecher Stowe, carte care a
anexa Cuba ca stat sclavagist. Planurile rivale ale nordului și sudului
influențat puternic curentul
pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au împletit cu controversa
aboliționist din Nord.
Bleeding Kansas privind sclavia. Sistemul Bipartit s-a prăbușit după
adoptarea Legii Kansas-Nebraska din 1854, care a înlocuit
Compromisul Missouri cu suveranitatea populară, permițând
locuitorilor unui teritoriu să voteze pentru sau împotriva sclaviei. În 1856 discuțiile în cadrul Congresului,
privind sclavia, au devenit violente când reprezentantul Preston Brooks din Carolina de Sud l-a atacat și l-a
rănit grav pe senatorul republican Charles Sumner în Senat după discursul lui Sumner intitulat "Crime
against Kansas" („Crimă împotriva Kansasului”).[20] Decizia Curții Supreme de Justiție din 1857 în cazul
Dred Scott v. Sandford a permis sclavia în teritorii chiar și dacă majoritatea se opusese sclaviei în
referendum, inclusiv în Kansas. Constituția Lecompton din 1857 a fost o tentativă controversată de a
admite statul Kansas în Uniune ca stat sclavagist. Dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858 au privit și
Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen Douglas. Această doctrină a reprezentat un
argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu înfrângerea Constituției Lecompton a lui
Douglas, a divizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul aboliționistului din nord John Brown la
Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a incita sclavii la revoltă în 1859.[21] Ruptura Nord-Sud din
1860 din sânul Partidului Democrat datorată cerințelor Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a fost
emblematică pentru polarizarea națiunii între Nord și Sud.

Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în Sud, în timp ce ea
a dispărut încet în Nord) și diferențele economice între Nord și Sud, deși majoritatea istoricilor moderni sunt
în dezacord cu determinismul economic extrem al istoricului Charles Beard și afirmă că economiile
Nordului și Sudului erau în mare parte complementare.[22] Efectul polarizant al sclaviei și controversele
cauzate de cruzimile sclaviei (biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și marile culte religioase
(bisericile metodistă, baptistă și prezbiteriană).[23] Faptul că șapte din opt imigranți se stabileau în Nord,
plus faptul că de două ori mai mulți albi plecau din Sud în Nord decât invers, au contribuit la
comportamentul politic defensiv-agresiv al Sudului.[24]

Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[25] Eforturile pentru compromis,
inclusiv Amendamentul Corwin⁠(d) și Compromisul Crittenden⁠(d), au eșuat. Liderii din Sud se temeau că
Lincoln va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la dispariție. Statele sclavagiste, care deveniseră
minoritare în Camera Reprezentanților, aveau în față minoritarismul perpetuu în Senat și în Colegiul
Electoral în fața unui Nord din ce în ce mai puternic.

Sclavia

Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele
din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații, au fost primele care s-au separat. Statele
sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au
respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai
puține plantații și nu s-au separat.[26][27] Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi
era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice, și 15,9% în statele de graniță care au luptat de
partea Uniunii.[28][29] 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei
constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emanciparea negrilor erau mai mari în Sud
decât în Nord.[30]

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia
Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi
pe care albii să fie obligați să le respecte”,[31] și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat
că „următoarea decizie de tip Dred Scott”[32] ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.

Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât
oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri."[33] Problema
sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor,[34] și cerințele Sudului pentru un cod al
sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două,
ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă,
deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe
cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și
conform scopului declarat de abolire a sclaviei."[35] Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în
 editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele
secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo
unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri
pentru viitorul sclaviei.

Printre îngrijorările Sudului

se numărau nu doar
pierderile economice, ci și
temerile de egalitate
rasială. [36][37][38][39]
Declarația privind Cauzele
Secesiunii statului
Texas [40][41] specifica faptul
Abraham Lincoln, al 16-lea
că statele nesclavagiste
„proclamă înjositoarea Sclavi pe o plantație de cartofi
Președinte al Statelor Unite (1861–
1865)
doctrină a egalității tuturor
oamenilor, indiferent de rasă
sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă
inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe
sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.[42]

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către
statele din Sud.[43] Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din
Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au
respins această apărare.[44] Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii
ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și
intereselor lor fundamentale”.[45]

Secesiunea statelor din Sud

Secesiunea Carolinei de Sud

Carolina de Sud a adoptat Declarația Cauzelor Imediate Care Produc și Justifică Secesiunea Carolinei de
Sud de la Uniunea Federală la 24 decembrie 1860. Declarația apăra, pe baza drepturilor statelor, interesele
proprietarilor de sclavi din Sud, dar conținea și o plângere cu referire la drepturile statelor din Nord sub
forma opoziției față de Legea Sclavilor Fugari din 1850, susținând că statele din Nord nu-și îndeplineau
obligațiile federale în raport cu Constituția. Toate încălcările drepturilor lor acuzate de statele din Sud erau
legate de sclavie.

Iarna secesiunii

Înainte ca Lincoln să fie învestit în funcție, șapte state își declaraseră secesiunea față de Uniune. Ele au
înființat un guvern al Sudului, sub numele de Statele Confederate ale Americii la 9 februarie 1861. SCA a
preluat controlul asupra forturilor federale și asupra altor proprietăți din cadrul granițelor lor fără prea multă
opoziție din partea Președintelui James Buchanan, al cărui mandat se încheia la 4 martie 1861. Buchanan a
afirmat că „Sudul nu are nici un drept să se separe, dar eu nu am nici o putere de a-l opri.”[46] Un sfert din
armata americană—întreaga garnizoană din Texas—a fost predată forțelor statelor secesioniste de către
generalul David E. Twiggs, care a trecut de partea Confederației.[47]
Întrucât sudiștii au renunțat la locurile lor din Senat și din Camera Reprezentanților, secesiunea a permis
republicanilor să adopte legi care fuseseră blocate de senatorii sudiști înainte de război, inclusiv Taxa
Morill, Legea Morill care dădea unor instituții de învățământ pământ federal, Legea Căminelor, legea căii
ferate transcontinentale,[48] legea națională a băncilor și Legea Monedei din 1862. Legea Veniturilor din
1861 a introdus impozitul pe venit⁠(d) pentru a finanța războiul.[49]

Confederația
Articol principal: Statele Confederate ale Americii.

Șapte state din Sudul îndepărtat s-au separat până în februarie 1861,
începând cu Carolina de Sud, Mississippi, Florida, Alabama,
Georgia, Louisiana și Texas. Aceste șapte state au format Statele
Confederate ale Americii, la 4 februarie 1861, cu Jefferson Davis ca
președinte, și o structură guvernamentală bazată pe Constituția
SUA. În urma atacului asupra Fort Sumter, Președintele Lincoln a
cerut înființarea unei armate de voluntari din fiecare stat. În două Statutul statelor, la 1861.
luni, alte patru state sclavagiste din Sud și-au declarat separarea de State separate înainte de 15
aprilie 1861
SUA și au aderat la Confederație: Virginia, Arkansas, Carolina de State separate după 15 aprilie
Nord și Tennessee. Districtele din zona de nord-vest a Virginiei s-au 1861
separat și ele de statul Virginia, aderând din nou la Uniune sub State unioniste care permiteau
forma noului stat Virginia de Vest la 20 iunie 1863. Până spre sclavia
State unioniste care interziceau
sfârșitul lui 1861, statele Missouri și Kentucky erau divizate— sclavia
fiecare cu câte două guverne, unul pro-Sud și altul pro-Nord. Teritorii

Statele Uniunii

Douăzeci și trei de state au rămas loiale Uniunii: California,

Connecticut, Delaware, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky,
Maine, Maryland, Massachusetts, Michigan, Minnesota, Missouri,
New Hampshire, New Jersey, New York, Ohio, Oregon,
Pennsylvania, Rhode Island, Vermont, și Wisconsin. Pe parcursul
războiului, Nevada și Virginia de Vest s-au alăturat Uniunii ca state
noi. Tennessee și Louisiana au revenit sub controlul militar al
Granițele statelor și teritoriilor, Uniunii în prima parte a războiului.
1864–1865.
Statele Uniunii Teritoriile Colorado, Dakota, Nebraska, Nevada, New Mexico,
Teritoriile Uniunii Utah, și Washington au luptat de partea Uniunii. Câteva triburi de
Kansas, intrat în Uniune ca stat
liber băștinași care practicau sclavagismul au susținut Confederația, în
State de graniță ale Uniunii care Teritoriul Indian (astăzi Oklahoma) având loc un mic război civil
permiteau sclavia sângeros.
Confederația
Teritorii ale Uniunii care
permiteau sclavia
Statele de graniță

Statele de graniță ale Uniunii au fost Virginia de Vest (stat format prin separarea unei părți din Virginia), și
patru dintre cele mai nordice state sclavagiste (Maryland, Delaware, Missouri și Kentucky).

Maryland avea numeroși oficiali pro-Confederație care au tolerat revoltele antiunioniste din Baltimore și
arderea podurilor. Lincoln a răspuns declarând lege marțială și a chemat în ajutor armata. Milițiile care se
formaseră în Nord s-au grăbit spre orașele Washington și Baltimore.[50] Înainte ca guvernul Confederat să
realizeze ce se întâmplă, Lincoln preluase ferm controlul asupra statului Maryland (și a Districtului Federal
Columbia), arestând toți membrii guvernului din Maryland și închizându-i fără proces.

În Missouri, un grup de reprezentanți aleși special pentru această decizie, au votat

să rămână în cadrul Uniunii. Când guvernatorul pro-Confederație Claiborne Fox
Jackson a chemat armata statului, ea a fost atacată de forțele federale sub
comanda generalului Nathaniel Lyon. După Afacerea Camp Jackson, Lyon a
urmărit pe guvernator și pe restul armatei loiale acestuia spre colțul sud-vestic al
statului. În vidul de putere rezultat, reprezentanții care votaseră rămânerea în
uniune s-au reorganizat și au preluat puterea sub forma unui guvern unionist
provizoriu al statului Missouri.[51]

Kentucky nu s-a separat; o vreme, s-a declarat stat neutru. Când forțele
confederate au pătruns pe teritoriul statului în septembrie 1861, s-a renunțat la Generalul Nathaniel
neutralitate și Kentucky și-a reafirmat statutul de membru al Uniunii, încercând să Lyon, a cărui armată
păstreze și sclavia. În timpul unei scurte invazii a forțelor confederate, a asigurat controlul
simpatizanții Confederației au organizat o convenție secesionistă, numind un unionist asupra
guvernator, și obținând recunoașterea din partea Confederației. Guvernul rebel a statului Missouri
fugit imediat în exil și nu a deținut niciodată controlul asupra statului
Kentucky.[52]

După votul secesionist al Virginiei, susținătorii Uniunii, majoritari în cincizeci de districte ale zonei de nord-
vest a Virginiei au votat, la 24 octombrie 1861 înființarea noului stat Virginia de Vest. Majoritatea votanților
din ceea ce este astăzi statul Virginia de Vest votaseră anterior împotriva secesiunii statului Virginia.[53]
Noul stat a fost admis în cadrul Uniunii la 20 iunie 1863.

Secesiuni unioniste similare cu cea din Virginia au fost încercate și în estul statului Tennessee, dar acestea
au fost suprimate de Confederație. Jefferson Davis a arestat peste 3000 de oameni suspecți de loialitate față
de Uniune și i-a închis fără proces.[54]

Desfășurarea

Începutul războiului

Victoria lui Lincoln în alegerile prezidențiale din 1860 a declanșat

declarația de secesiune a Carolinei de Sud. Până în februarie 1861,
șase alte state sudice au făcut declarații similare. La 7 februarie, cele
șapte state au adoptat o constituție provizorie a Statelor Confederate ale
Americii stabilind și capitala temporară a acestei Confederații în
Montgomery, Alabama. O conferință de pace s-a ținut la Washington
într-o tentativă nereușită de a rezolva criza. Restul de opt state
sclavagiste au refuzat ofertele de intrare în Confederație. Forțele
confederate au ocupat majoritatea forturilor din granițele lor. Prima Casă Albă a Confederației,
Președintele Buchanan a protestat dar nu a dat niciun răspuns militar, în din Montgomery, Alabama.
afara unei tentative eșuate de aprovizionare a Fort Sumter cu nava Star Fotografie de la 1906
of the West, asupra căreia cadeții de la The Citadel au tras înainte de a
ajunge la fort.[55] Totuși, guvernatorii statelor Massachusetts, New
York, și Pennsylvania au început să cumpere arme și să pregătească trupe paramilitare.
 La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul ca Președinte.
În discursul de învestitură, el a spus că Constituția era o uniune mai
perfectă decât Articolele de Confederație și Veșnică Unire, că era un
contract obligatoriu, și a denunțat orice secesiune ca „nulă și
neavenită”.[56] El a afirmat că nu avea intenția de a invada statele din
Sud, și nici pe cea de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, dar
că va face uz de forță pentru a păstra proprietatea federală. Discursul
său s-a încheiat cu un apel la restaurarea uniunii.[57]

Sudul a trimis delegați la Washington și s-a oferit să plătească pentru

Prima ceremonie de inaugurare a
Președintelui Lincoln, la 4 martie
1861
proprietatea federală și a propus un tratat de pace cu Statele Unite.
Lincoln a respins orice negocieri cu agenții confederați pe motiv că
Confederația nu este un guvern legitim, și că orice tratat semnat cu
acesta ar echivala cu recunoașterea sa ca guvern suveran.[58] Totuși,
Secretarul de Stat William Seward a demarat negocieri neautorizate și
indirecte, care nu au avut însă niciun succes.[58]

Fort Sumter din Charleston, Carolina de Sud, Fort Monroe, Fort

Pickens și Fort Taylor rămăseseră ultimele forturi păstrate de Statele
Unite pe teritoriul Confederației, iar Lincoln era hotărât să păstreze
controlul asupra Fort Sumter. Din ordinele Președintelui Confederației,
Jefferson Davis, trupele controlate de guvernul confederat, sub
comanda lui P. G. T. Beauregard au bombardat fortul cu artilerie în
ziua de 12 aprilie, forțând capitularea garnizoanei dinăuntru. Nordiștii
s-au solidarizat cu apelul lui Lincoln către toate statele de a trimite
trupe pentru recapturarea forturilor și păstrarea Uniunii. Scara
rebeliunii fiind încă restrânsă, Lincoln a cerut 75.000 de voluntari Fort Sumter, vedere din avion.
pentru o perioadă de 90 de zile.[59] În lunile precedente, mai mulți Imagine din 1991.
guvernatori din Nord își pregătiseră discret armatele statelor lor; a doua
zi, forțele acestea s-au pus în mișcare.[60]

Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și Virginia), care
respinseseră repetat până atunci propunerile confederate, au refuzat să trimită forțe împotriva vecinilor,
declarând și ele secesiunea, și aderând la Confederație. Pentru a răsplăti Virginia, capitala Confederației a
fost mutată la Richmond.[61] Orașul a devenit un simbol al Confederației. Richmond era într-o poziție
foarte vulnerabilă, la capătul unui drum de aprovizionare confederat foarte lung. Deși Richmond era
puternic fortificat, proviziile orașului aveau să fie reduse prin capturarea de către Sherman a orașului Atlanta
și blocat aproape complet în momentul când Grant a asediat orașul Petersburg și căile ferate care
aprovizionau capitala Confederației.

Planul Anaconda și blocada, 1861

Winfield Scott, comandantul armatei Statelor Unite, a gândit Planul Anaconda,[62] un plan de a câștiga
războiul cu cât mai puțină vărsare de sânge. Ideea sa era aceea că o blocadă a principalelor porturi ar slăbi
economia Confederației; apoi capturarea Râului Mississippi avea să împartă Sudul în două. Lincoln a
adoptat planul, dar a ignorat avertismentele lui Scott privind un atac imediat asupra Richmondului.

În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din Sud, oprind orice transport internațional
destinat Confederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să treacă puteau fi confiscate și, de cele mai
multe ori, nu erau acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861, blocada dusese la încetarea unei mari
părți din traficul local între porturi. Blocada a oprit exporturile de bumbac, ruinând economia sudului.
Investitorii britanici au construit nave ușoare și
rapide care transportau arme și obiecte de lux
din Insulele Bermude, Cuba și Bahamas la
schimb cu tutun și bumbac.[63] Când erau
capturate, navele și încărcătura erau vândute și
banii erau dați marinarilor unioniști, dar
echipajele britanice erau eliberate. Penuriile de
hrană și alte bunuri, declanșate de blocadă,
atacurile armatei uniunii și rechizițiile recoltelor
de către armatele confederate s-au combinat
cauzând hiperinflație și revolte în Sud.[64]

La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o

luptă împotriva Marinei Uniunii când cuirasatul
CSS Virginia⁠(d) a atacat blocada; acesta părea
de neoprit, dar a doua zi a trebuit să lupte cu
Caricatură din 1861 a planului Anaconda al lui Scott
noua navă de război a uniunii USS Monitor în
Bătălia de la Hampton Roads⁠(d).[65] Bătălia s-a
încheiat nedecis, ceea ce a însemnat o victorie strategică a Uniunii prin aceea că blocada s-a păstrat.
Confederația a pierdut CSS Virginia⁠(d), nava fiind scufundată pentru a evita capturarea, iar Uniunea a
construit mai multe copii ale navei USS Monitor. În lipsa tehnologiei de construcție a navelor de război
eficiente, Confederația a încercat să obțină nave de război britanice. Victoria Uniunii în a doua bătălie de la
Fort Fisher în ianuarie 1865 a dus la închiderea ultimului port util din Sud.

Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863

Din cauza rezistenței puternice a unor forțe confederate inițiale la

Manassas, Virginia, în iulie 1861, un marș al trupelor unioniste
sub comanda generalului-maior Irvin McDowell spre forțele
confederate de acolo a fost blocat în prima bătălie de la Bull
Run,[66] în urma căreia trupele unioniste au fost forțate să se
retragă la Washington, D.C., de armata confederată condusă de
generalii Joseph E. Johnston și Pierre Beauregard. În această
bătălie, generalul confederat Thomas Jackson a primit porecla de
Stonewall (Zid de piatră) datorită rezistenței opuse
unioniștilor.[67] Alarmați de înfrângere, și într-o tentativă de a
Operațiuni pe teatrul de est în 1862
preveni secesiunea altor state sclavagiste, Congresul SUA a
adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson la 25 iulie, în care se
spunea că războiul este luptat pentru păstrarea Uniunii și nu
pentru desființarea sclaviei.

Generalul-maior George B. McClellan a preluat comanda armatei unioniste a Potomacului la 26 iulie (a

fost, pentru scurt timp, comandant al tuturor forțelor armate ale Uniunii, dar acest post a fost ocupat apoi de
general-maior Henry W. Halleck), iar războiul a fost reluat cu mai mare intensitate în 1862. În urma
apelului ferm al Președintelui Lincoln de a începe operațiunile ofensive, McClellan a atacat Virginia în
primăvara lui 1862 prin peninsula dintre Râul York și Râul James, la sud-est de Richmond. Deși armata lui
McClellan a ajuns la porțile Richmondului în Campania din peninsulă,[68][69][70] avansul i-a fost oprit în
Bătălia de la Seven Pines de Joseph Johnston, și apoi generalul Robert E. Lee și subordonații săi James
Longstreet și Stonewall Jackson[71] l-au învins pe McClellan în Bătăliile de șapte zile și l-au forțat să se
 retragă. Campania din Virginia de Nord, în care a avut loc a
doua bătălie de la Bull Run, s-a încheiat cu o altă victorie pentru
Sud.[72] McClellan rezistat ordinelor generalului Halleck de a
trimite întăriri armatei unioniste a Virginiei a lui John Pope, ceea
ce a ușurat misiunea confederaților lui Lee de a învinge.

Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au

întreprins prima invazie a Nordului, cu generalul Lee conducând
a 45.000 de oameni, Armata Virginiei de Nord, peste Râul
Potomac în Maryland la 5 septembrie. Lincoln apoi a transferat
trupele lui Pope sub comanda lui McClellan. McClellan și Lee s-
Operațiuni pe teatrul de est în 1863
au luptat în bătălia de la Antietam[71] lângă Sharpsburg,
Maryland, la 17 septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din
istoria militară a Statelor Unite.[73] Armata lui Lee, blocată în
cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca McClellan să o distrugă. Lupta de la Antietam este
considerată o victorie a Uniunii, deoarece a blocat invazia lui Lee în Nord și a dat ocazia lui Lincoln să-și
anunțe Proclamația de emancipare.[74]

Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a

fost înlocuit de general-maior Ambrose Burnside. Burnside a fost
învins în curând la bătălia de la Fredericksburg[75] la 13 decembrie
1862, când alți 12.000 de soldați unioniști au fost omorâți sau răniți în
timpul repetatelor și inutilelor atacuri frontale de la înălțimile Marye's
Heights. După bătălie, Burnside a fost și el înlocuit cu general-maior
Joseph Hooker. Nici Hooker nu s-a dovedit capabil să învingă armata
lui Lee; deși confederații erau de două ori mai puțini, el a fost umilit în
bătălia de la Chancellorsville[76] în mai 1863. El a fost înlocuit de
Generalul confederat Robert E.
general-maior George Meade în timpul celei de-a doua invazii a lui
Lee (dreapta), a cărui pricepere a
Lee în Nord, în iunie. Meade l-a învins pe Lee în bătălia de la
păstrat echilibrul în teatrul de
Gettysburg[77] (1-3 iulie 1863), cea mai sângeroasă bătălie a
operațiuni din est. El a fost
războiului, considerată uneori ca fiind punctul de cotitură al războiului. învins la Gettysburg de generalul
Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii, la 3 iulie este punctul maxim
unionist George Meade (stânga).
de pătrundere a trupelor confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând
semnalul sfârșitului planurilor lui Lee de a pune presiune pe
Washington dinspre Nord, dar și pentru că Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asigura controlul
asupra râului Mississippi, a căzut a doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de 23.000 în
tabăra lui Meade).[78] Totuși, Lincoln s-a supărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și
după neconcludenta campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis să caute pe Teatrul Vestic o nouă
conducere.

Teatrul vestic de război, 1861–1863

În vreme ce forțele confederate repurtau numeroase victorii pe frontul de est, ele au fost învinse de multe ori
în vest. Au fost forțate să plece din Missouri încă de la începutul războiului, în urma bătăliei de la Pea
Ridge.[79] Invazia lui Leonidas Polk⁠(d) a orașului Columbus, Kentucky a pus capăt politicii de neutralitate a
statului Kentucky și a întors acest stat împotriva Confederației.

Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul Mississippi era
deschisă în urma bătăliei de la Insula numărul 10 și cele de la New Madrid, Missouri, și apoi Memphis,
Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New Orleans[80] fără lupte majore în mai 1862, permițând
 forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul Mississippi. Doar orașul
fortificat Vicksburg, Mississippi, se mai opunea controlului neîngrădit al
Uniunii asupra întregului râu.

A doua invazie confederată a statului

Kentucky, sub comanda generalului
Braxton Bragg s-a încheiat cu o
victorie nesemnificativă în fața
generalului-maior Don Carlos Buell
în bătălia de la Perryville,[81] deși
Bragg a fost obligat să își încheie
tentativa de a ocupa statul Kentucky
și de a se retrage din cauza lipsei de
suport pentru Confederație în acel
stat. Bragg a fost învins greu de
general-maior William Rosecrans în
bătălia de la Stones River[82] în
Tennessee.
Generalul Grant, principalul
Singura victorie clară a Confederației comandant militar unionist din
în vest a reprezentat-o bătălia de la Vest, și momentele principale ale
Hartă a fluviului Mississippi, Chickamauga. Bragg, cu ajutorul carierei sale
cu punctele unde s-au dus trupelor conduse de general-
bătălii în timpul războiului civil
locotenent James Longstreet (din
armata lui Lee din est), l-a învins pe Rosecrans, în ciuda apărării eroice a
generalului-maior George Henry Thomas. Rosecrans s-a retras în
Chattanooga, oraș pe care Bragg l-a asediat apoi.

Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la forturile
Henry și Donelson (prin care Uniunea a preluat controlul asupra râurilor Tennessee și Cumberland); bătălia
de la Shiloh;[83] și bătălia de la Vicksburg,[84] care a cimentat controlul unionist al râului Mississippi,
moment considerat unul din punctele de cotitură ale războiului. Grant a venit apoi în ajutorul lui Rosecrans
și l-a învins pe Bragg în a treia bătălie de la Chattanooga,[85] gonind forțele confederate din Tennessee și
deschizând o cale către Atlanta și către inima Confederației.

Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865

Activitățile de gherilă au transformat mare parte din statul Missouri într-un câmp de luptă. Missouri este pe
locul trei în clasamentul numărului de bătălii duse pe teritoriul statelor.[86] Celelalte state din vest, deși
izolate geografic de luptele din est, au fost scena multor acțiuni militare pe scară restrânsă. Bătăliile din
regiune au servit la păstrarea statului Missouri, și a teritoriilor Indian, New Mexico și Arizona sub controlul
Uniunii. Incursiunile confederate în teritoriile Arizona și New Mexico au fost respinse în 1862 și o
campanie unionistă pentru controlul Teritoriului Indian s-a terminat cu succes în 1863. Spre sfârșitul
războiului, Campania Red River a Uniunii a eșuat, lăsând statul Texas sub controlul Confederației pe toată
durata războiului, dar izolat de restul Confederației în urma capturării Vicksburgului în 1863, prin care
Uniunea a preluat controlul întregului râu Mississippi.

Sfârșitul războiului, 1864–1865


Jefferson Davis, primul și
singurul Președinte al
Statelor Confederate ale
Americii
La începutul lui 1864, Lincoln l-a numit pe Grant comandant al tuturor
armatelor Uniunii. Grant și-a stabilit cartierul general împreună cu Armata
Potomacului, și l-a pus pe general-maior William Tecumseh Sherman la
comanda armatelor din vest. Grant înțelegea conceptul de război total și
credea, ca și Lincoln și Sherman, că doar înfrângerea totală a forțelor
confederate și preluarea controlului întregii lor baze economice ar aduce
adevăratul sfârșit al războiului.[87] Aceasta însemna război total nu în
termenii de ucidere a civililor, ci în sensul distrugerii caselor, fermelor și
căilor ferate. Grant a gândit o strategie coordonată prin care avea să
lovească întreaga Confederație din mai multe direcții: generalii George
Meade și Benjamin Butler au primit ordinul de a îl ataca pe Lee lângă
Richmond; generalul Franz Sigel (și apoi Philip Sheridan) urma să atace
valea Shenandoah; generalul Sherman urma să ocupe Atlanta și să avanseze
până la Atlantic; generalii George Crook și William W. Averell urmau să
opereze împotriva liniilor de aprovizionare din Virginia de Vest; și general-
maior Nathaniel P. Banks avea să ocupe orașul Mobile, Alabama.

Forțele unioniste din est au încercat

să îl ocolească pe Lee și au dus câteva bătălii în această fază a
campaniei din est. Bătăliile de uzură ale lui Grant de la Wilderness,
Spotsylvania, și Cold Harbor[88] au avut ca rezultat pierderi mari în
rândurile unioniștilor, dar i-au forțat pe confederații lui Lee să se
retragă din ce în ce mai mult. O tentativă de a lui Butler a-l depăși
pe Lee pe flancuri a eșuat. Grant, în ciuda pierderilor uriașe (peste
65.000 de morți în șapte săptămâni),[89] a continuat să forțeze
armata lui Lee a Virginiei de Nord înapoi înspre Richmond. El a
blocat armata confederată în asediul Petersburgului, care a durat
nouă luni. Soldat mort la Petersburg, Virginia,
1865, fotografie de Thomas C.
Grant a găsit în cele din urmă Roche.
un comandant, generalul Philip
Sheridan, suficient de agresiv
încât să izbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a
învins pe generalul Jubal A. Early într-o serie de bătălii, inclusiv o
înfrângere decisivă în bătălia de la Cedar Creek. Sheridan a distrus
apoi baza agricolă a văii Shenandoah,[90] o strategie similară cu tactica
folosită apoi de Sherman în Georgia.

Cale ferată distrusă prin Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta,
procedeul cravata lui Sherman: învingând pe generalii confederați Joseph E. Johnston și John Bell
calea ferată era arsă până când Hood pe drum. Căderea Atlantei,[91] la 2 septembrie 1864, a fost un
șinele se deformau într-atât încât factor semnificativ în realegerea lui Lincoln ca președinte.[92] Hood a
trebuia să fie înlocuite. plecat din zona Atlanta pentru a amenința liniile de aprovizionare ale
lui Sherman și a invada statul Tennessee în Campania Franklin-
Nashville.[93] Generalul unionist John M. Schofield l-a învins pe Hood
în bătălia de la Franklin, iar George H. Thomas i-a cauzat o înfrângere grea lui Hood în bătălia de la
Nashville, distrugând practic armata lui Hood.

Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație necunoscută,
distrugând în drum 20% din fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a ajuns pe coasta Atlanticului
în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui Sherman a fost urmată de mii de sclavi eliberați; în
cadrul marșului nu s-au dus bătălii majore. Sherman s-a îndreptat apoi spre nord, prin Carolina de Sud și
Carolina de Nord, apropiindu-se de liniile confederate din Virginia dinspre sud,[94] crescând presiunea
asupra armatei lui Lee.

Armata lui Lee, slăbită de dezertări și morți, era acum mult mai mică
decât a lui Grant. Forțele unioniste au obținut o victorie decisivă în
bătălia de la Five Forks la 1 aprilie, forțându-l pe Lee să evacueze
Petersburg și Richmond. Capitala Confederației a căzut[95] în mâinile
Corpului de Armată XXV, compus din soldați negri. Restul unităților
confederate s-a retras spre vest și, după o înfrângere la Sayler's Creek,
lui Robert E. Lee i-a devenit clar că a continua lupta cu Statele Unite
este imposibil din punct de vedere tactic și logistic.

Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865,

la Tribunalul Appomattox.[96] Într-un gest neobișnuit, și ca semn de
respect și de anticipare a revenirii Confederației înapoi în cadrul
Uniunii în demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și păstreze sabia
de ofițer și calul, pe nume Traveller. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost
împușcat. Andrew Johnson a devenit Președinte, după ce Lincoln a Prima pagină a documentului de
murit a doua zi. Johnston s-a predat cu trupele sale lui Sherman la 26 capitulare a armatei lui Lee
aprilie 1865, în Durham, Carolina de Nord. La 23 iunie 1865, la Fort
Towson în regiunea națiunilor Choctaw din Teritoriul Oklahoma,
Stand Watie a semnat un acord de încetare a focului cu reprezentanții Uniunii, devenind ultimul general
confederat care s-a predat. Ultimele forțe navale confederate care au capitulat au fost CSS ''Shenandoah''⁠(d)
la 6 noiembrie 1865, în Liverpool, Anglia.

Sclavia în timpul războiului

La începutul războiului, unii comandanți unioniști credeau că datoria lor este să returneze sclavii evadați
stăpânilor lor. Până în 1862, când a devenit clar că războiul avea să fie unul de durată, chestiunea tratării
sclaviei a devenit mai generală. Economia Sudului și efortul militar sudist depindeau de munca sclavilor. A
început să devină nerezonabil să se protejeze sclavia și în același timp să se încerce blocarea comerțului
Confederației și distrugerea producției. După cum a spus un congresman, sclavii „...nu pot fi neutri. Ca
lucrători, dacă nu ca soldați, ei vor fi fie aliații rebelilor, fie ai Uniunii.”[97] Același congresman—și alți
colegi republicani radicali ai săi—l-au presat pe Lincoln să emancipeze rapid sclavii, în timp ce republicanii
moderați au ajuns să accepte emanciparea și colonizarea treptată, cu despăgubire.[98] Copperheads, statele
de graniță și democrații unioniști se opuneau emancipării, deși statele de graniță și democrații au ajuns să o
accepte în cele din urmă ca parte din războiul total necesar pentru salvarea Uniunii.

În 1861, Lincoln și-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea însemna pierderea
statelor de graniță și că „a pierde Kentucky este aproape același lucru cu a pierde totul”.[99] La început,
Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale secretarului de război Simon Cameron și ale generalilor John
C. Fremont (în Missouri) și David Hunter (în Carolina de Sud, Georgia și Florida) pentru a-și asigura
loialitatea statelor de graniță și a democraților unioniști.

Lincoln a avertizat statele de graniță că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în condițiile în care
planul său de emancipare gradată și cu despăgubire și colonizare voluntară ar fi fost respins.[100] Doar
Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui Lincoln, iar acesta a menționat proclamația de
emancipare membrilor cabinetului său la 21 iulie 1862. Secretarul de stat William H. Seward i-a spus lui
Lincoln să aștepte o victorie înainte de a face publică proclamația, căci altfel acesta ar putea părea „ultimul
nostru țipăt în retragere”.[101] Această ocazie s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de la Antietam, și
 conferința guvernatorilor de război a adăugat suport pentru
proclamație.[102] Lincoln publicase deja o scrisoare[103] în care
încuraja mai ales statele de graniță să accepte emanciparea ca necesară
pentru salvarea Uniunii. Lincoln a spus mai târziu că sclavia a fost
„întrucâtva cauza războiului”.[104] Lincoln a publicat proclamația de
emancipare preliminară la 22 septembrie 1862, și pe cea finală la 1
ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln și-a exprimat
credința că „dacă sclavia nu este ceva greșit, atunci nimic nu este greșit
... și totuși eu nu am înțeles niciodată că Președinția mi-a conferit mie
un drept nerestricționat de a acționa oficial pe baza acestei judecăți și a
acestor sentimente ... eu nu susțin că am controlat evenimentele, ci
mărturisesc fățiș că evenimentele m-au controlat pe mine.”[105]

Întrucât proclamația de emancipare se baza pe puterile Președintelui în

Proclamația de emancipare caz de război, ea se referea doar la teritoriile deținute la acea vreme de
Confederație. Totuși, proclamația a devenit un simbol al
angajamentului crescând al Uniunii de a adăuga emanciparea la
definiția americană a libertății. [106] Lincoln a jucat și un rol principal în convingerea Congresului să voteze
în favoarea Amendamentului 13, [107] care a făcut emanciparea universală și permanentă.

Sclavii negri nu au așteptat acțiunile lui Lincoln pentru a evada

și a căuta libertatea în spatele liniilor nordiste. Încă din primii
ani ai războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord, mai ales
în regiunile neocupate, ca Norfolk și regiunea Hampton Roads
în 1862, Tennessee după 1862, linia marșului lui Sherman, etc.
Atâția negri au fugit în spatele liniilor unioniste încât
comandanții au înființat tabere și școli pentru aceștia, unde atât
adulții cât și copiii puteau învăța să scrie și să citească. The
American Missionary Association s-a implicat în efortul de
Harriet Tubman (stânga), sclavă care a
război trimițând profesori în astfel de tabere, de exemplu
evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat
înființând școli în Norfolk și pe plantațiile din apropiere. În mulți alți sclavi să fugă în Nord. Aici,
plus, aproape 200.000 de afroamericani au luptat în armata și împreună cu șase sclavi pe care i-a
în marina Uniunii. Majoritatea lor erau sclavi evadați. salvat.

Confederația transforma soldații unioniști negri capturați în

sclavi, și soldații negri au fost împușcați când încercau să se
predea în masacrul de la Fort Pillow.[108] Aceasta a condus la
prăbușirea programului de schimb de prizonieri, și creșterea
taberelor de prizonieri, ca cea de la închisoarea Andersonville
din Georgia unde au murit de foame și de boli 13.000 de
prizonieri de război unioniști.[109]

În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865,

Soldați din Compania de infanterie E, a majoritatea liderilor sudiști s-au opus încorporării sclavilor în
IV-a de Culoare din armata Uniunii. armată. Aceștia au fost folosiți la munci de suport ale efortului
de război. Howell Cobb⁠(d) a spus: „dacă sclavii pot fi buni
soldați, atunci toată teoria noastră privind sclavia este greșită”.
Generalii confederați Patrick Cleburne și Robert E. Lee au fost de acord cu încorporarea negrilor spre
sfârșitul războiului, și Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins să susțină planurile de înarmare a
sclavilor pentru a evita înfrângerea. Confederația a capitulat însă la Appomattox⁠(d) înainte ca acest plan să
fie implementat.[110]

Proclamația de emancipare[111] a redus mult speranțele Confederației de a primi vreun ajutor din partea
Regatului Unit sau a Franței. Abordarea moderată a lui Lincoln a reușit să păstreze de aceeași parte a
baricadei statelor de graniță, democrații unioniști și sclavii emancipați. Statele unioniste de graniță
(Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware și Virginia de Vest) nu au intrat sub incidența proclamației de
emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky și Delaware.[112] Marea majoritate a
celor 4 milioane de sclavi au fost eliberați prin proclamația de emancipare, pe măsură ce armatele unioniste
avansau spre sud. Amendamentul al 13-lea,[113] ratificat la 6 decembrie 1865, a eliberat și restul de sclavi
din Kentucky, Delaware, și New Jersey, care numărau 225.000 de oameni în Kentucky, 1.800 în Delaware,
și 18 în New Jersey la nivelul anului 1860.[114]

Pericolul intervenției internaționale

Intrarea în război a Regatului Unit sau a Franței de partea
Confederației ar fi mărit șansele Sudului de a-și dobândi independența
față de SUA.[115] Uniunea însă, sub conducerea lui Lincoln și a
Secretarului de Stat William Henry Seward au depus eforturi pentru a
evita aceasta, și a amenințat cu războiul orice țară ar fi recunoscut
oficial existența Statelor Confederate ale Americii (nicio țară nu a
recunoscut-o). În 1861, sudiștii au pus embargo pe exporturile de
bumbac, sperând să împingă Europa într-o criză economică ce ar fi
forțat Regatul Unit să intre în război pentru bumbac. Această tactică s-a
dovedit falimentară, deoarece Europa avea un surplus de bumbac, iar
recoltele europene slabe de cereale din 1860–1862 au mărit importanța
exporturilor de cereale ale Nordului. S-a spus că „Regele Porumb a
fost mai puternic decât Regele Bumbac”, cerealele americane crescând
de la un sfert din importul britanic la aproape jumătate.[116]

Când Regatul Unit s-a confruntat cu o penurie de bumbac, aceasta a

Charles Francis Adams,
fost temporară, și bumbacul american a fost înlocuit prin creșterea
ambasadorul Statelor Unite la
culturilor de bumbac în Egipt și în India. Între timp, războiul a creat o
Londra
piață a forței de muncă în industriile de armament și metalurgie și o
piață pentru navele britanice pentru transportul armamentului.[117]

Charles Francis Adams s-a dovedit a fi un priceput ambasador al Uniunii în Regatul Unit, britanicii
nedorind să pună probleme blocadei unioniste. Confederația a cumpărat câteva nave de război de la
șantierele navale comerciale britanice. Cea mai celebră, CSS ''Alabama''⁠(d), a cauzat daune considerabile și
a condus la dispute după război. Totuși, opoziția opiniei publice față de sclavie a transformat Confederația
într-un partener politic spinos pentru politicienii europeni, mai ales pentru cei britanici. A existat un pericol
de război între SUA și Regatul Unit spre sfârșitul lui 1861 din cauza Afacerii Trent, care a implicat
abordajul unui vapor poștal britanic de către Uniune, pentru a aresta doi diplomați confederați. Totuși,
Londra și Washingtonul au reușit să rezolve problema după eliberarea celor doi de către Lincoln.

În 1862, britanicii au luat în calcul posibilitatea medierii—deși simpla ofertă ar fi crescut pericolul de război
cu SUA. Se spune că prim-ministrul Lord Palmerston ar fi citit Coliba unchiului Tom de trei ori[118] înainte
de a lua o decizie în această privință. Victoria Uniunii în bătălia de la Antietam a cauzat întârzierea unei
decizii. Proclamația de emancipare a crescut riscurile politice ale susținerii Confederației. În ciuda simpatiei
față de Confederație, ocuparea Mexicului de către Franța a oprit-o pe
aceasta din urmă să intre în război cu Uniunea. Ofertele Confederației
de a aboli sclavia în schimbul recunoașterii diplomatice, oferte emise
spre sfârșitul războiului, nu au fost luate în serios nici de Londra, nici
de Paris.

Victoria Uniunii și urmările războiului

Dacă ar fi putut Confederația să
câștige războiul a fost o întrebare
intens discutată între istorici. Cei
mai mulți arată că Uniunea avea
un avantaj insurmontabil pe
termen lung în fața Confederației Lordul Palmerston, Primul
în termeni de populație și forță Ministru al Regatului Unit, nu a
industrială. Acțiunile confederate, implicat puternicul imperiu
spun ei, doar au amânat britanic în conflictul nord-
înfrângerea. Istoricul sudic Shelby american
Foote⁠(d) a exprimat acest punct de
vedere pe scurt: „Eu cred că
Nordul a dus războiul cu o mână la spate...Dacă ar fi fost mai multe,
mult mai multe victorii ale Sudului, Nordul ar fi adus și cealaltă mână.
Nu cred că Sudul a avut vreo șansă să câștige acel război.”[119]
Poster electoral republican pentru
Confederația a căutat să câștige independența prin a rezista până la
alegerile din 1864. Victoria
încheierea mandatului lui Lincoln; dar, după căderea Atlantei și victoria
zdrobitoare a lui Lincoln
lui Lincoln în fața lui McClellan la alegerile din 1864, orice speranță
(Președinte, stânga) și Johnson
(Vicepreședinte, dreapta) a arătat
pentru o victorie politică a Sudului a dispărut. În acel moment, Lincoln
sprijinul social puternic în Nord
reușise să obțină suportul statelor de graniță, al democraților unioniști,
pentru cauza războiului.
al sclavilor emancipați și al Regatului Unit și Franței. Învingându-l pe
democratul McClellan, el i-a învins și pe Copperhead⁠(d) și platforma lor
de pace.[120] Lincoln găsise și lideri militari ca Grant și Sherman care
s-au folosit în lupte de avantajul numeric al Uniunii față de armatele confederate. Acești generali nu se
fereau de vărsarea de sânge, iar de la sfârșitul lui 1864 nu a mai rămas nicio speranță pentru Sud.

Pe de altă parte, James McPherson⁠(d) a afirmat că avantajul Nordului din punctul de vedere al populației și
resurselor făcea victoria Nordului probabilă, dar nu inevitabilă. Confederația nu trebuia să invadeze și să
preia controlul asupra teritoriului inamic pentru a câștiga, ci doar să ducă un război defensiv pentru a
convinge Nordul că victoria are costuri prea mari. Nordul trebuia să cucerească și să controleze porțiuni
vaste din teritoriul inamic și să învingă armatele confederate pentru a câștiga.[121]

Importantă a fost și elocvența lui Lincoln în explicarea scopului național și priceperea sa în a păstra statele
de graniță de partea Uniunii. Deși abordarea emancipării de către Lincoln a fost lentă, Proclamația de
emancipare a fost un exemplu de utilizare eficace a puterilor Președintelui pe timp de război.[122]

Economia industrializată a Nordului a susținut producția de arme, muniții și provizii, precum și finanțele și
transportul. Tabelul din dreapta prezintă avantajul relativ al Uniunii față de Confederație la începutul
războiului. Ecartul s-a mărit în timpul războiului, economia Nordului crescând, iar teritoriul confederat
scăzând și economia sa slăbind. Populația Uniunii era de 22 milioane, iar a Sudului de 9 milioane în 1861;
din populația Sudului, peste 3,5 milioane erau sclavi și aproximativ 5,5 milioane albi, populația Sudului
fiind practic depășită numeric de patru ori de cea a Nordului.[124] Diferența a crescut pe măsură ce Uniunea
a preluat controlul asupra teritoriului Confederației, cu tot cu garnizoane, și mai ales după ce partea
Confederației de pe malul drept al
fluviului Mississippi a fost izolată de
restul. Uniunea controla la început peste Comparație între Uniune și SCA[123]
80% din șantierele navale, vapoare, Uniunea Confederația
ambarcațiunile fluviale și Marină. Acest Populație totală 22.000.000 (71%) 9.000.000 (29%)
avantaj a fost accentuat de un program Populație liberă 21.567.414 5.500.000
masiv de construcții de nave. Aceasta a
permis Uniunii să controleze râurile și
să blocheze întreaga coastă oceanică a
Sudului.[125] Legăturile feroviare
excelente dintre orașele Uniunii au
permis mișcarea rapidă și ieftină a
trupelor și proviziilor. Transporturile
erau mult mai lente și dificile în Sud,
care nu și-a putut dezvolta rapid mult
mai restrânsul sistem de căi ferate, nu și-
a putut repara ușor daunele, și nici
măcar efectua lucrări de
mentenanță. [126] Eșecul lui Davis în a
păstra relații pozitive și productive cu
guvernatorii statelor (mai ales cu
guvernatorul Joseph E. Brown⁠(d) al
Georgiei și cu guvernatorul Zebulon
Vance al Carolinei de Nord) i-a
periclitat puterea de a capitaliza
resursele regionale.[127] Percepția
confederată greșită a „Regelui Bumbac”
asupra economiei mondiale a condus la
erori diplomatice, cum ar fi refuzul de a
livra bumbac înainte de începerea
blocadei.[128] Proclamația de
emancipare a permis afroamericanilor,
atât negri liberi cât și sclavi evadați, să
se înroleze în armata unionistă.
Aproximativ 190.000 s-au oferit
voluntari,[129] mărind și mai mult
avantajul numeric al armatelor unioniste
față de cea confederată, care nu a
îndrăznit să folosească aceleași resurse
umane din teama de a nu submina
legitimitatea sclaviei. Sclavii eliberați au
întreținut garnizoanele și au luptat în
numeroase bătălii în anii 1864-
1865.[130] Emigranții europeni s-au
înrolat în armata unionistă în număr
mare, inclusiv 177.000 născuți în
Germania și 144.000 născuți în
Irlanda.[131]

Reconstrucția
 Articol principal: Epoca de Sclavi în 1860 432.586 3.500.000
reconstrucție a Statelor Unite. Soldați 2.200.000 (67%) 1.064.000 (33%)
Mile de cale ferată 21.788 (71%) 8.838 (29%)
Liderii nordiști au fost de acord că
Producție industrială 90% 10%
victoria finală reprezintă mai mult decât
doar încetarea luptelor. Ea trebuia să Producție de arme de foc 97% 3%
cuprindă cele două scopuri ale Baloți de bumbac în 1860 Neglijabil 4.500.000
războiului: secesiunea trebuia repudiată Baloți de bumbac în 1864 Neglijabil 300.000
total, și toate formele de sclavie trebuia Exporturi înainte de război 30% 70%
să fie eliminate. Ei nu au căzut de acord
asupra criteriilor pentru aceste scopuri,
asupra gradului de control federal ce avea să fie impus Sudului, și
asupra procesului prin care statele din Sud aveau să fie reintegrate în
Uniune.

Reconstrucția, care a început încă din timpul războiului și s-a terminat

în 1877, a implicat o serie complexă și în rapidă schimbare de politici
la nivel federal și de stat. Rezultatul pe termen lung a venit sub forma a
trei amendamente ale Constituției, denumite amendamentele războiului
civil: Amendamentul al 13-lea, care a abolit sclavia; Amendamentul al
14-lea, care a extins protecțiile legale federale în mod egal asupra
tuturor cetățenilor indiferent de rasă; și Amendamentul al 15-lea, care a
abolit restricțiile rasiale asupra dreptului de vot.

Reconstrucția a luat sfârșit în state diferite la momente diferite, ultimele

trei încheindu-și perioada de Reconstrucție prin Compromisul din Al treisprezecelea amendament
1877. al Constituției SUA, prin care era
abolită sclavia

Consecințe

Sclavia a luat sfârșit în SUA în primăvara lui 1865 când armatele

confederate au capitulat. Toți sclavii din Confederație au fost eliberați
prin Proclamația de emancipare, care stipula că toți sclavii din zonele
confederate erau declarați liberi. Sclavii din statele de graniță și din
regiunile Sudului controlate de Uniune au fost eliberați prin acțiunea
statelor sau prin Amendamentul al 13-lea la Constituția SUA (la 6
decembrie 1865). Restaurarea totală a Uniunii a fost urmarea
Monument în cinstea Marii eforturilor unei perioade controversate, denumită Reconstrucția.
Armate a Republicii, organizată
Războiul s-a soldat cu aproximativ 1.030.000 de morți (3% din
după război.
populație), inclusiv 620.000 de soldați omorâți de boli.[132] Războiul
civil a produs mai mulți morți decât toate celelalte războaie ale Statelor
Unite la un loc. [133] Cauzele războiului, motivele rezultatului său, și chiar numele conflictului sunt încă
subiect de controversă între istorici. Aproximativ 4 milioane de sclavi negri au fost eliberați în perioada
1861-1865. Pe baza rezultatelor recensământului din 1860, 8% din toți bărbații albi între 13 și 43 de ani au
murit în război, cifra defalcată pe cele două tabere fiind de 6% din cei din Nord și 18% din cei din Sud.[134]
O cauză pentru numărul uriaș de morți din timpul războiului a fost utilizarea tacticilor napoleoniene, cum ar
fi șarjele. Cu adaosul puștilor mai precise și (spre sfârșitul războiului, în armata unionistă) armelor de foc cu
repetiție, cum ar fi carabina cu repetiție Spencer și câteva arme Gatling (predecesoare ale mitralierelor),
soldații erau decimați în câmp deschis. Astfel s-a recurs la tranșee, tactică ce avea să fie folosită intensiv în
Primul Război Mondial.
Note
1. ^ poreclele lor fiind
"Dixie", "Dixieland" ori
"Dixie's Land" (Tărâmul
Dixie)
2. ^ Abraham Lincoln, House
Divided Speech,
Springfield, Illinois, 16
iunie 1858
3. ^ Shelby Foote, The Civil
War: Fort Sumter to
Perryville, p. 34
4. ^ Glenn M. Linden (2001).
Voices from the Gathering
Storm: The Coming of the
American Civil War (http://
books.google.com/books?i
d=F20ZsA5ZeeEC&pg=P
A184&lpg=PA184&dq=Pre
vent+%22any+of+our+frien
ds+from+demoralizing+the
mselves%22&source=web
&ots=-Gel_R70_T&sig=6d
QstqsFPcVDPiWeImsbzp
_8Gbg&hl=en&sa=X&oi=b
ook_result&resnum=1&ct=
result#PPA183,M1).
United States: Rowman &
Littlefield. p. 236.
ISBN 0842029990.
„Prevent, as far as
possible, any of our friends
from demoralizing
themselves, and our
cause, by entertaining
propositions for
compromise of any sort, on
slavery extension. There is
no possible compromise
upon it, but which puts us
under again, and leaves
all our work to do over
again. Whether it be a Mo.
Line, or Eli Thayer's Pop.
Sov. It is all the same. Let
either be done, &
immediately filibustering
and extending slavery
recommences. On that
point hold firm, as with a
chain of steel. - Abraham
Lincoln to Elihu B.
Washburne, December 13,
1860”
5. ^ Let there be no
compromise on the
question of extending
slavery. If there be, all our
labor is lost, and, ere long,
must be done again. The
dangerous ground—that
into which some of our
friends have a hankering
to run—is Pop. Sov. Have
none of it. Stand firm. The
tug has to come, & better
now, than any time
hereafter. („Să nu existe
compromis în chestiunea
extinderii sclaviei. Dacă ar
exista, toată munca
noastră este pierdută, și
de-acum încolo trebuie
luată de la început. Terenul
periculos-pe care unii
dintre prietenii noștri au o
dorință spre a alerga-este
Pop. Suv. Nu acceptați. Fiți
ferm. Înfruntarea trebuie să
vină, și mai bine acum
decât mai târziu.”)-
Abraham Lincoln către
Lyman Trumbull, 10
decembrie 1860
6. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, pp.
241, 253
7. ^ Declarațiile de Cauză
pentru: Georgia, adoptată
la 29 ianuarie 1861;
Mississippi, adoptată în
1861 (nu se știe data
exactă); Carolina de Sud,
adoptată la 24 decembrie
1860; Texas, adoptată la 2
februarie 1861
8. ^ The New Heresy,
Southern Punch, editor
John Wilford Overall, 19
septembrie 1864 este una
din numeroasele surse
care indică faptul că
speranța republicanilor de
a interzice treptat sclavia
era teama Sudului. Se
spune acolo, în parte,
"doctrina noastră este: NOI
LUPTĂM PENTRU
INDEPENDENȚA DE A
PĂSTRA MĂREAȚA ȘI
NECESARA INSTITUȚIE
INTERNĂ A SCLAVIEI."
9. ^ David Potter, The
Impending Crisis, pp. 33-
50. Potter susține că teoria
cauzei drepturilor statelor
(pagina 33) și diferite
„cauze” culturale și
economice nu pot fi
separate de problema
sclaviei.
10. ^ Jefferson Davis'
Resolutions on the
Relations of States,
Senate Chamber, U.S.
Capitol, 2 februarie 1860,
din The Papers of
Jefferson Davis, Volumul
6, pp. 273-276. -
argumentul drepturilor
statelor invocat de Davis în 12. ^ Discursul lui Lincoln în
apărarea sclaviei în teritorii
este următorul: Resolved,
That the union of these
States rests on the equality
of rights and privileges
among its members, and
that it is especially the duty
of the Senate, which
represents the States in
their sovereign capacity, to
resist all attempts to
discriminate either in
relation to person or
property, so as, in the
Territories -- which are the
common possession of the
United States -- to give
advantages to the citizens
of one State which are not
equally secured to those of
every other State.
(Uniunea acestor State se
sprijină pe egalitatea în
drepturi și privilegii între
membrii săi, și este mai
ales datoria Senatului,
13. ^ Stampp, The Causes of
care reprezintă Statele în
capacitatea lor suverană,
să reziste tuturor
tentativelor de discriminare
fie în raport cu individul, fie
în raport cu proprietatea în
Teritorii—care sunt
posesiuni comune ale
Statelor Unite—și de
acordare de avantaje
cetățenilor pe baza
apartenenței lor la un Stat
sau la altul)
14. ^ James McPherson, This
11. ^ J.L.M. Curry: The Perils
and Duty of the South -
discurs în Talladega,
Alabama, 26 noiembrie
1860 - Acesta a fost unul
din numeroasele
argumente sudiste în
apărarea sclaviei pe baza
drepturilor statelor.
Chicago, 10 decembrie
1856 în care spune, "We
shall again be able not to
declare, that 'all States as
States, are equal,' nor yet
that 'all citizens as citizens
are equal,' but to renew the
broader, better declaration,
including both these and
much more, that 'all men
are created equal.'" (Vom
putea din nou nu să
declarăm că «toate statele,
ca state, sunt egale», nici
că «toți cetățenii, ca
cetățeni, sunt egali», ci să
reînnoim declarația mai
largă, mai bună, care le
include pe acestea două și
pe multe altele, aceea că
«toți oamenii sunt creați
egali»); De asemenea,
scrisoarea lui Lincoln către
Henry L. Pierce, din 6
aprilie 1859
the Civil War, pp. 63–65 (A
Constitutional View of the
Late War Between the
States) și pp. 152-153
(Cornerstone Speech⁠(d)).
Stampp pune în opoziție
discursul Cauzei Pierdute
cu Discursul Pietrei de
Hotar ale lui Stephens
pentru a arăta că Stephens
și-a schimbat părerea
asupra cauzelor
războiului.
Mighty Scourge, pp. 3-9
15. ^ Allan Nevins, Ordeal of 16. ^ Încă din 1830, în mijlocul
the Union: A House
Dividing - 1852-1857, pp.
267–269
Crizei Anulării, Calhoun a
identificat dreptul de a
deține sclavi ca fiind
principalul drept minoritar
al sudiștilor care era
amenințat: "I consider the
tariff act as the occasion,
rather than the real cause
of the present unhappy
state of things. The truth
can no longer be
disguised, that the peculiar
domestick [sic] institution
of the Southern States and
the consequent direction
which that and her soil
have given to her industry,
has placed them in regard
to taxation and
appropriations in opposite
relation to the majority of
the Union, against the
danger of which, if there be
no protective power in the
reserved rights of the
states they must in the end
be forced to rebel, or,
submit to have their
paramount interests
sacrificed, their domestic
institutions subordinated
by Colonization and other
schemes, and themselves
and children reduced to
wretchedness." („Consider 17. ^ William E. Gienapp,
actul taxei ca fiind ocazia,
și nu cauza reală a
actualei situații nefericite.
Adevărul nu mai poate fi
deghizat, și ciudata
instituție domestică a
Statelor Sudului și direcția 18. ^ McPherson, Battle Cry
în care se îndreaptă astfel
industria sclaviei, le-a pus
pe aceste state în raport cu
taxarea în relație de
opoziție cu majoritatea
Uniunii, împotriva
pericolului ca, dacă nu
există o putere protectoare
în drepturile rezervate ale
statelor, în cele din urmă,
acestea să fie forțate să se
revolte sau să-și sacrifice
interesele, și să-și
subordoneze instituțiile
prin colonizare sau prin
alte metode, și să se
aducă pe ei înșiși și pe
copiii lor la mizerie”)- Ellis,
Richard E. The Union at
Risk: Jacksonian
Democracy, States' Rights,
and the Nullification Crisis
(1987), p. 193; Freehling,
William W. Prelude to Civil
War: The Nullification
Crisis in South Carolina
1816-1836. (1965), p. 257;
Ellis p. 193. Ellis notează
și că „Calhoun și anulatorii
nu erau primii sudiști care
legau sclavia de drepturile
statelor. În diverse
momente ale carierei lor,
John Taylor⁠(d), John
Randolph⁠(d), și Nathaniel
Macon⁠(d) avertizaseră că
dând prea multă putere
guvernului federal, mai
ales asupra unor probleme
atât de spinoase cum este
dezvoltarea economică
internă, ar putea să îi dea
acestuia puterea de a
emancipa sclavi împotriva
dorinței proprietarilor
acestora."
"The Crisis of American
Democracy: The Political
System and the Coming of
the Civil War." in Boritt ed.
Why the Civil War Came
79–123
pp. 88–91
19. ^ Majoritate deținătorilor
de sclavi sunt „oameni
decenți, onorabili, ei înșiși
victime” ale acestei
instituții. Mare parte din
descrieri se bazează pe
observații personale, și pe
descrieri ale sudiștilor; ea
însăși îi denumește pe ei
și pe Legree reprezentanți
ai diferitelor tipuri de
stăpâni.;Gerson, Harriet
Beecher Stowe, p.68;
Stowe, Key to Uncle Tom's
Cabin (1953) p. 39
20. ^ Fox Butterfield; All God's
Children p. 17
21. ^ David Potter, The
Impending Crisis, pp. 356–
384
22. ^ Kenneth M. Stampp, The
Imperiled Union: Essays
on the Background of the
Civil War (1981) p 198;
Woodworth, ed. The
American Civil War: A
Handbook of Literature
and Research (1996), 145
151 505 512 554 557 684;
Richard Hofstadter, The
Progressive Historians:
Turner, Beard, Parrington
(1969)
23. ^ James McPherson,
Drawn With the Sword, p.
11
24. ^ James McPherson,
"Antebellum Southern
Exceptionalism: A New
Look at an Old Question,"
Civil War History 29
(septembrie 1983)
25. ^ David Potter, The
Impending Crisis, p. 485
26. ^ James M. McPherson,
Battle Cry of Freedom
1988 p 242, 255, 282-83.
Hărțile de la pagina 101
(The Southern Economy)
și pagina 236 (The
Progress of Secession)
sunt și ele relevante
27. ^ David Potter, The
Impending Crisis, pp. 503–
505
28. ^ „Selected Statistics on
Slavery in the United
States” (http://members.ao
l.com/jfepperson/stat.html).
Arhivat (https://web.archiv
e.org/web/1998120309020
5/http://members.aol.com/jf
epperson/stat.html) din
originalul de la 3
decembrie 1998. Accesat
în 14 octombrie 2007.
29. ^ Otto H. Olsen (2004).
„Historians and the extent
of slave ownership in the
Southern United States” (h
ttps://web.archive.org/web/
20081004150759/http://w
ww.southernhistory.net/mo
dules.php?op=modload&n
ame=News&file=article&si
d=9406). Civil War History.
Southernhistory.net.
Arhivat din original (http://
www.southernhistory.net/m
odules.php?op=modload&
name=News&file=article&
sid=9406) la 4 octombrie
2008. Accesat în 23
noiembrie 2007.
30. ^ James McPherson,
Drawn with the Sword, p.
15
31. ^ David Potter, The
Impending Crisis, p. 275
32. ^ First Lincoln Douglas
Debate at Ottawa, Illinois
21 august 1858
33. ^ Abraham Lincoln,
Discursul din New Haven,
Connecticut, 6 martie 1860
34. ^ McPherson, Battle Cry,
p. 195
35. ^ John Townsend, The
Doom of Slavery in the
Union, its Safety out of it,
29 octombrie 1860
36. ^ McPherson, Battle Cry,
p. 243
37. ^ David Potter, The
Impending Crisis, p. 461
38. ^ William C. Davis, Look
Away, pp. 130–140
39. ^ William W. Freehling,
The Road to Disunion, p.
42
40. ^ Winkler, E. „A
Declaration of the Causes
which Impel the State of
Texas to Secede from the
Federal Union” (http://mem
bers.aol.com/jfepperson/re
asons.html#Texas).
Journal of the Secession
Convention of Texas.
Arhivat (https://web.archiv
e.org/web/2000092511360
5/http://members.aol.com/jf
epperson/reasons.html#Te
xas) din originalul de la 25
septembrie 2000. Accesat
în 16 octombrie 2007.
41. ^ Winkler, E. „A
Declaration of the Causes
which Impel the State of
Texas to Secede from the
Federal Union” (https://we
b.archive.org/web/200711
03091358/http://www.yale.
edu/lawweb/avalon/csa/te
xsec.htm). Journal of the
Secession Convention of
Texas. Arhivat din original
(http://www.yale.edu/laww
eb/avalon/csa/texsec.htm)
la 3 noiembrie 2007.
Accesat în 16 octombrie
2007.
42. ^ „Speech of E.S. Dargan,
in the Convention of
Alabama, January 11,
1861” (http://members.aol.
com/jfepperson/bama4.ht
ml). Arhivat (https://web.arc
hive.org/web/2000042306
1204/http://members.aol.co
m/jfepperson/bama4.html)
din originalul de la 23
aprilie 2000. Accesat în 26
noiembrie 2008.
43. ^ Schlesinger Age of
Jackson, p. 190
44. ^ David Brion Davis,
Inhuman Bondage (2006)
p 197, 409; Stanley
Harrold, The Abolitionists
and the South, 1831–1861
(1995) p. 62; Jane H. and
William H. Pease,
"Confrontation and
Abolition in the 1850s"
Journal of American
History (1972) 58(4): 923–
937.
45. ^ Eric Foner. Free Soil,
Free Labor, Free Men: The
Ideology of the Republican
Party Before the Civil War
(1970), p. 9
46. ^ Președintele James
Buchanan, Mesajul din 8
decembrie 1860
47. ^ Winters, John D. The
Civil War in Louisiana (http
s://www.google.com/book
s/edition/The_Civil_War_i
n_Louisiana/PjicJWUQhP
YC?hl=en&gbpv=1&bsq=
David%20E.%20Twiggs)
(1991) LSU, ISBN: 978-0-
8071-1725-5, p. 28,
accesat la 28 aprilie 2020.
48. ^ „Profile Showing the
Grades upon the Different
Routes Surveyed for the
Union Pacific Rail Road
Between the Missouri
River and the Valley of the
Platte River” (http://www.w
dl.org/en/item/4608/).
World Digital Library.
1865. Accesat în 16 iulie
2013.
49. ^ „Abraham Lincoln
imposes first federal
income tax” (https://www.hi
story.com/this-day-in-histor
y/lincoln-imposes-first-fede
ral-income-tax). HISTORY
(în engleză). Accesat în 12
iunie 2021.
50. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 284–287
51. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 290–293
52. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 293–297
53. ^ Crofts p. 341.
54. ^ Mark Neely, Confederate
Bastille: Jefferson Davis
and Civil Liberties 1993 p.
10–11
55. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 234–266
56. ^ Abraham Lincoln, First
Inaugural Address, luni 4
martie 1861
57. ^ Lincoln, First Inaugural
Address, March 4, 1861
58. ^ a b David Potter, The
Impending Crisis, pp. 572–
573
59. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, p.
274
60. ^ Vezi relatarea de la (htt
p://books.google.com/book
s?vid=ISBN1582180016&i
d=ub8cqVKoXwgC&pg=P
A35&lpg=PA34&vq=baltim
ore&dq=schouler+massac
husetts+civil&sig=g5za9rX
jH9ttx1vzmWNN39F3YF
Q)
61. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 276–307
62. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 333–335
63. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 378–380
64. ^ Heidler, 1651–53
65. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 373–377
66. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 339–345
67. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, p.
342
68. ^ Shelby Foote, The Civil
War: Fort Sumter to
Perryville, pp. 464-519
69. ^ Bruce Catton, Terrible
Swift Sword, pp. 263-296
70. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 424–427
71. ^ a b McPherson, Battle
Cry, pp. 538-544
72. ^ McPherson, Battle Cry,
pages 528–533
73. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 543–545
74. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 557–558
75. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 571–574
76. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 639–645
77. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 653–663
78. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, p.
664
79. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 404–405
80. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 418–420
81. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 419–420
82. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 480–483
83. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 405–413
84. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 637–638
85. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 677–680
86. ^ „Civil War in Missouri
Facts” (http://home.usmo.c
om/~momollus/MOFACTS.
HTM). 1998. Accesat în 16
octombrie 2007.
87. ^ Mark E. Neely Jr.; "Was
the Civil War a Total War?"
Civil War History, Vol. 50,
2004 pp 434+
88. ^ McPherson, Battle Cry,
p. 724–735
89. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, pp.
741-742
90. ^ McPherson, Battle Cry,
p. 778–779
91. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 773–775
 92. ^ James McPherson,
Battle Cry of Freedom, pp.
774–776
93. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 812–815
94. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 825–830
95. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 846–847
96. ^ McPherson, Battle Cry,
pp. 848–850
97. ^ McPherson, Battle Cry of
Freedom p. 495
98. ^ McPherson, Battle Cry
pp. 355, 494–6, citat din
George Julian⁠(d) la pagina
495.
99. ^ Scrisoarea lui Lincoln
către O. H. Browning, 22
septembrie 1861
100. ^ Lincoln, the War
President: The Gettysburg
Lectures (Gettysburg Civil
War Institute Books) de
Gabor S. Boritt (Editor), pp.
52-54. Articol de James
McPherson
101. ^ Stephen B. Oates,
Abraham Lincoln: The
Man Behind the Myths, p.
106
102. ^ Images of America:
Altoona, de Sr. Anne
Francis Pulling, 2001, 10.
103. ^ Scrisoare către Greeley,
22 august 1862
104. ^ Abraham Lincoln,
Second Inaugural
Address, 4 martie 1865
105. ^ Scrisoare alui Lincoln
către A. G. Hodges, 4
aprilie 1864
106. ^ James McPherson, The
War that Never Goes Away
107. ^ James McPherson,
Drawn With the Sword, din
articolul Who Freed the
Slaves?
108. ^ Bruce Catton, Never Call
Retreat, p. 335
109. ^ James McPherson, 123. ^ Lungimile căilor ferate
Battle Cry of Freedom, pp. din: Chauncey Depew⁠(d)
791–798 (ed.), One Hundred Years
110. ^ James McPherson, of American Commerce
Battle Cry of Freedom, pp. 1795–1895, p. 111; Pentru
831-837 date suplimentare, vezi:
111. ^ McPherson, Battle Cry, Recensământul din 1860
pp. 557–558 și 563 din SUA (http://www2.cens
us.gov/prod2/decennial/do
112. ^ Harper, Douglas (2003).
cuments/1860c-01.pdf) și
„SLAVERY in
Carter, Susan B., ed. The
DELAWARE” (http://www.s
Historical Statistics of the
lavenorth.com/delaware.ht
United States: Millennial
m). Accesat în 16
Edition (5 volume), 2006.
octombrie 2007.
124. ^ Crocker III, H. W. (2006).
113. ^ McPherson, Battle Cry,
Don't Tread on Me. New
pp. 840–842
York: Crown Forum.
114. ^ U. S. Census of 1860 p. 162.
115. ^ James McPherson, ISBN 9781400053636.
Battle Cry of Freedom, pp. 125. ^ McPherson 313–16,
546–557 392–3
116. ^ McPherson, Battle Cry p. 126. ^ Heidler, David Stephen,
386 ed. Encyclopedia of the
117. ^ Allen Nevins, War for the American Civil War: A
Union 1862–1863, pp. Political, Social, and
263–264 Military History (2002),
118. ^ Stephen B. Oates, The 1591–98
Approaching Fury: Voices 127. ^ McPherson 432–444
of the Storm 1820–1861, p. 128. ^ Heidler, David Stephen,
125 ed. Encyclopedia of the
119. ^ Ward 1990 p 272 American Civil War: A
120. ^ McPherson, Battle Cry, Political, Social, and
pp. 771–772 Military History (2002),
121. ^ James McPherson, Why 598–603
did the Confederacy Lose? 129. ^ „Black Regiments” (http
122. ^ Fehrenbacher, Don s://web.archive.org/web/20
(2004). „Lincoln's Wartime 140419160044/http://www.
Leadership: The First spartacus.schoolnet.co.uk/
Hundred Days” (http://ww USACWcolored.htm).
w.historycooperative.org/jo Arhivat din original (http://
urnals/jala/9/fehrenbacher. www.spartacus.schoolnet.
co.uk/USACWcolored.htm)
html). Universitatea Illinois.
Arhivat (https://web.archiv la 19 aprilie 2014. Accesat
în 16 octombrie 2007.
e.org/web/2006051305295
3/http://www.historycooper 130. ^ Ira Berlin et al, eds.
ative.org/journals/jala/9/feh Freedom's Soldiers: The
renbacher.html) din Black Military Experience
originalul de la 13 mai in the Civil War (1998)
2006. Accesat în 16
octombrie 2007.
131. ^ Albert Bernhardt Faust, 132. ^ Nofi, Al (13 iunie 2001). 133. ^ James McPherson,
The German Element in
the United States (1909) p.
523 online (http://books.go
ogle.com/books?id=4xgO
AAAAIAAJ&pg=PA522&lp
g=PA522&dq=germans+A
ND+civil+AND+war+AND
+gould&source=web&ots=
KhtwwD2mGo&sig=7rs7jo
pLtN3azHzg0pBDsKVlTf4
&hl=en&sa=X&oi=book_re
sult&resnum=1&ct=result#
PPA523,M1)
„Statistics on the War's
Costs” (https://web.archive.
org/web/20070711050249/
http://www.cwc.lsu.edu/oth
er/stats/warcost.htm). 134. ^ Lambert, Craig (2001).
Louisiana State University.
Arhivat din original în 11
iulie 2007. Accesat în 14
octombrie 2007.
Battle Cry of Freedom,
page xix (din introducerea
lui C. Vann Woodward
scrisă în 1988)
„The Deadliest War” (http://
www.harvardmagazine.co
m/on-line/050155.html).
Harvard Magazine.
Accesat în 14 octombrie
2007.

Bibliografie

Generalități

Beringer, Richard E., Archer Jones, and Herman Hattaway, Biografii

Why the South Lost the Civil War (1986) analiză a factorilor;
The Elements of Confederate Defeat: Nationalism, War Aims, American National Biography 24 vol
and Religion (1988), versiune prescurtată (1999), eseuri ale specialiștilor
Catton, Bruce⁠(d), The Civil War, American Heritage, 1960, despre toate personalitățile
ISBN 0-8281-0305-4, relatare ilustrată importante; [1] (http://www.anb.org/a
boutanb.html)
Davis, William C. The Imperiled Union, 1861–1865 3v (1983)
McHenry, Robert ed. Webster's
Donald, David et al. The Civil War and Reconstruction (latest
American Military Biographies (1978)
edition 2001); studiu de 700 pagini
Warner, Ezra J., Generals in Blue:
Eicher, David J., The Longest Night: A Military History of the
Lives of the Union Commanders,
Civil War, (2001), ISBN 0-684-84944-5.
(1964), ISBN 0-8071-0822-7
Fellman, Michael et al. This Terrible War: The Civil War and
Warner, Ezra J., Generals in Gray:
its Aftermath (2nd ed. 2007), studiu de 544 pagini
Lives of the Confederate
Foote, Shelby⁠(d). The Civil War: A Narrative⁠(d) (3 volumes), Commanders, (1959), ISBN 0-8071-
(1974), ISBN 0-394-74913-8. Descrieri detaliate ale 0823-5
operațiunilor militare de pe toate fronturile
McPherson, James M.⁠(d) Battle Cry of Freedom: The Civil Soldați
War Era (1988), studiu de 900 pagini ale tuturor aspectelor
războiului; câștigător al premiului Pulitzer Berlin, Ira, et al, eds. Freedom's
⁠(d)
James M. McPherson . Ordeal By Fire: The Civil War and Soldiers: The Black Military
Reconstruction (2nd ed 1992), manual Experience in the Civil War (1998)
Hess, Earl J. The Union Soldier in
Nevins, Allan⁠(d). Ordeal of the Union⁠(d), an 8-volume set Battle: Enduring the Ordeal of
(1947–1971). Cea mai detaliată relatare politică, economică Combat (1997)
și militară; autorul este laureat al premiului Pulitzer
McPherson, James. For Cause and
1. Fruits of Manifest Destiny, 1847–1852; 2. A House Comrades: Why Men Fought in the
Dividing, 1852–1857; 3. Douglas, Buchanan, and Party Civil War (1998)
Chaos, 1857–1859; 4. Prologue to Civil War, 1859–1861; Wiley, Bell Irvin. The Life of Johnny
5. The Improvised War, 1861–1862; 6. War Becomes Reb: The Common Soldier of the
Revolution, 1862–1863; 7. The Organized War, 1863– Confederacy (1962) (ISBN 0-8071-
1864; 8. The Organized War to Victory, 1864–1865 0475-2)
Rhodes, James Ford. History of the Civil War, 1861–1865 Wiley, Bell Irvin. Life of Billy Yank:
(1918) (http://www.bartleby.com/252/), laureat al premiului The Common Soldier of the Union
Pulitzer; o versiune scurtă a istoriei sale în 5 volume (1952) (ISBN 0-8071-0476-0)
 Ward, Geoffrey C. The Civil War (1990), pe baza serialului Surse primare
PBS de Ken Burns⁠(d)
Weigley, Russell Frank. A Great Civil War: A Military and Commager, Henry Steele (ed.). The
Political History, 1861–1865 (2004); în primul rând aspecte Blue and the Gray. The Story of the
militare Civil War as Told by Participants.
(1950), extrase din surse primare
Bibliografii Hesseltine, William B. ed.; The Tragic
Conflict: The Civil War and
Blair, Jayne E. The Essential Civil War: A Handbook to the Reconstruction (1962), extrase din
Battles, Armies, Navies And Commanders (2006) surse primare
Carter, Alice E. and Richard Jensen. The Civil War on the
Web: A Guide to the Very Best Sites- 2nd ed. (2003)
Current, Richard N., et al. eds. Encyclopedia of the
Confederacy (1993) (4 volume; 1 vol versiunea prescurtată)
(ISBN 0-13-275991-8)
Faust, Patricia L. (ed.) Historical Times Illustrated
Encyclopedia of the Civil War (1986) (ISBN 0-06-181261-7)
2000 articole scurte
Esposito, Vincent J., West Point Atlas of American Wars ediție
online 1995
Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American
Civil War: A Political, Social, and Military History (2002), 1600
articole în 2700 pagini în 5 volume sau în ediție comasată
Resch, John P. et al., Americans at War: Society, Culture and
the Homefront vol 2: 1816–1900 (2005)
Tulloch, Hugh. The Debate on the American Civil War Era
(1999), istoriografie
Wagner, Margaret E. Gary W. Gallagher, and Paul
Finkelman, eds. The Library of Congress Civil War Desk
Reference (2002)
Woodworth, Steven E. ed. American Civil War: A Handbook
of Literature and Research (1996) (ISBN 0-313-29019-9),
750 pagini de istoriografie și bibliografie online edition (http://
www.questia.com/read/14877569?title=The%20American%2
0Civil%20War%3a%20A%20Handbook%20of%20Literature%
20and%20Research)

Legături externe
Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune (http://www.historia.ro/exclusiv_we
b/flavius-tone/articol/adevaratele-cauze-ale-razboiului-american-secesiune) Arhivat (https://
web.archive.org/web/20110505080246/http://www.historia.ro/exclusiv_web/flavius-tone/artic
ol/adevaratele-cauze-ale-razboiului-american-secesiune) în 5 mai 2011, la Wayback
Machine., Flavius Țone, Historia, accesat la 15 februarie 2012
Ce a stat de fapt la baza izbucnirii războiului civil american? (http://www.historia.ro/exclusiv_
web/general/articol/ce-stat-fapt-baza-izbucnirii-razboiului-civil-american) Arhivat (https://we
b.archive.org/web/20120406061922/http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-st
at-fapt-baza-izbucnirii-razboiului-civil-american) în 6 aprilie 2012, la Wayback Machine., 2
aprilie 2012, Andreea Lupșor, Historia
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_Civil_American&oldid=15672313