Georg Cantor

Georg Ferdinand Ludwig Philipp n. 3 martie 1845, Sankt Petersburg, Imperiul Rus – d. 6
ianuarie 1918, Halle (Saale), Imperiul German) a fost un matematician german. El a
creat teoria mulțimilor, care a devenit o teorie fundamentală a matematicii. Cantor a stabilit
importanța corespondențelor unu-la-unu între membrii a două mulțimi, a definit mulțimile
infinite și pe cele bine ordonate, și a demonstrat că numerele reale sunt mult mai numeroase
decât numere naturale. De fapt, metoda de demonstrație a acestei teoreme elaborate de Cantor
implică existența unui „infinit de infinituri”. El a definit numerele cardinale și ordinale și
aritmetica lor. Opera lui Cantor este de mare interes filosofic, fapt de care el era conștient.[13]
Teoria lui Cantor a numerelor transfinite(d) a fost inițial considerată a fi atât de contra-intuitivă
– chiar șocantă – încât a întâmpinat rezistență(d) din partea matematicienilor contemporani,
cum ar fi Leopold Kronecker și Henri Poincaré[14] și mai târziu din partea lui Hermann
Weyl(d) și L. E. J. Brouwer, în timp ce Ludwig Wittgenstein a ridicat obiecții filosofice(d).
Cantor, un luteran dedicat,[15] credea că teoria i-a fost comunicată lui de către Dumnezeu.
[16]
Unii teologi creștini (în special neo-scolastici(d)) au privit opera lui Cantor ca o provocare
la adresea unicității infinitului absolut din natura lui Dumnezeu[17] – echivalând la un moment
dat teoria numerele transfinite cu panteismul – idee pe care Cantor a respins-o cu tărie.
Obiecțiile față de opera lui Cantor au fost ocazional agresive: Henri Poincaré s-a referit la
ideile lui ca la „o gravă boală” care infecta disciplina matematicii,[18] și din opoziția publică și
atacurile personale ale lui Leopold Kronecker făceau parte afirmații cum că Cantor ar fi un
„șarlatan științific”, un „renegat” și un „corupător al tineretului”.[19] Kronecker s-a opus
demonstrațiilor lui Cantor că numerele algebrice sunt numărabile, și că numere
transcendente sunt nenumărabile, rezultate astăzi incluse în programele standard de
matematică. Crizele recurente de depresie ale lui Cantor din 1884 până la sfârșitul vieții sale
au fost puse pe seama atitudinii ostile față de el a multora dintre contemporanii săi, [20] deși
unii au explicat aceste episoade și ca probabile manifestări ale unei tulburări bipolare.[21]
Criticile dure au fost însoțite de distincții ulterioare. În 1904, Royal Society i-a acordat
Cantor Medalia Sylvester(d), cea mai mare onoare pe care o poate conferi pentru activitatea în
domeniul matematicii. David Hilbert l-a apărat de criticii săi, declarând:[22]
„În fața paradisul său, pe care Cantor ni l-a dezvăluit, ne ținem respirația de mirare; știind,
nu-l vom putea părăsi.”
Tinerețea și studiile
Georg Cantor s-a născut în colonia negustorească vestică din Sankt Petersburg, Rusia, și a
crescut în oraș până la unsprezece ani. Georg, cel mai mare din șase copii, era considerat un
remarcabil violonist. Bunicul lui, Franz Böhm (1788-1846; frate cu violonistul Joseph
Böhm(d)), era un muzician bine-cunoscut și solist în orchestra imperială a Rusiei.[23] Tatăl lui
Cantor era membru al bursei de valori din Sankt Petersburg(d); atunci când el s-a îmbolnăvit,
familia s-a mutat în Germania în 1856, mai întâi la Wiesbaden, apoi la Frankfurt, căutând
ierni mai blânde decât cele din Sankt Petersburg. În 1860, Cantor a absolvit cu distincție
Realschule din Darmstadt; abilitățile sale excepționale în matematică, trigonometrie în
special, au fost remarcate. În 1862, Cantor a intrat la Politehnica Federală Elvețiană. După ce
a primit o moștenire substanțială la moartea tatălui său, în 1863, Cantor s-a mutat cu studiile
la Universitatea din Berlin, participând la cursurile lui Leopold Kronecker, Karl
Weierstrass și Ernst Kummer. El și-a petrecut vara anului 1866 la Universitatea din
Göttingen, care era și avea să rămână un mare centru de cercetare în matematică.
Profesor și cercetător
Cantor și-a prezentat teza de teoria numerelor la Universitatea din Berlin, în 1867. După
ce a predat pentru scurt timp într-o școală de fete din Berlin, Cantor a primit un post
la Universitatea din Halle, unde și-a petrecut întreaga carieră. El a primit titlul
de habilitat pentru teza sa, tot pe tema teoriei numerelor, pe care a prezentat-o în 1869, la
numirea sa la Halle.[24]
În 1874, Cantor s-a căsătorit cu Vally Guttmann. Ei au avut șase copii, ultimul (Rudolph),
născut în 1886. Cantor a putut să-și întrețină familia, în ciuda modestului salariu academic,
datorită moștenirii de la tatăl său. În timpul lunii de miere, în munții Harz, Cantor a petrecut
mult timp purtând discuții matematice cu Richard Dedekind, pe care îl cunoscuse cu doi ani
mai devreme, în timp ce era în vacanță în Elveția.
Cantor a fost promovat la gradul de profesor extraordinar în 1872 și a fost făcut profesor
universitar în 1879. Atingerea acestui ultim rang la vârsta de 34 de ani era o realizare notabilă,
dar Cantor dorea un post la o universitate mai de prestigiu, în special la Berlin, la acea vreme
cea mai de seamă universitate germană. Cu toate acestea, munca lui a întâmpinat prea multă
opoziție pentru ca acest lucru să fie posibil.[25] Kronecker, care a condus catedra de
matematică de la Berlin până la moartea sa în 1891, a devenit din ce în ce mai deranjat de
perspectiva de a-l avea pe Cantor drept coleg,[26] percepându-l drept un „corupător de tineret”
pentru că își preda ideile unei generații mai tinere de matematicieni. [27] Și mai rău, Kronecker,
o figură bine așezată în cadrul comunității matematice și fostul profesor al lui Cantor, era într-
un dezacord fundamental cu forța operei lui Cantor. Lui Kronecker, acum văzut ca unul dintre
fondatorii perspectivei constructive în matematică, îi displăcea mare parte din teoria
mulțimilor a lui Cantor pentru că afirma existența unor mulțimi care satisfac anumite
proprietăți, fără a da exemple concrete de mulțimi ai căror membri satisfac într-adevăr aceste
proprietăți. Cantor a ajuns să creadă că atitudinea lui Kronecker va face să-i fie imposibil să
plece de la Halle.
În 1881, colegul lui Cantor de la Halle, Eduard Heine, a murit, lăsând un post vacant. Halle a
acceptat propunerea lui Cantor, care a sugerat ca postul să fie oferit lui Dedekind, Heinrich
Martin Weber(d) și Franz Mertens(d), în această ordine, dar fiecare dintre aceștia a refuzat. În
cele din urmă a fost numit Friedrich Wangerin, dar el nu a fost niciodată apropiat de Cantor.
În 1882, corespondența matematică între Cantor și Richard Dedekind a încetat, se pare ca
urmare a refuzului lui Dedekind de a primi postul de la Halle.[28] Cantor a început însă o altă
importantă corespondență, cu Gösta Mittag-Leffler(d), din Suedia, și în curând a început să
publice în revista lui Mittag-Leffler, Acta Mathematica. Dar, în 1885, Mittag-Leffler s-a
preocupat de natura filosofică și de noua terminologie dintr-o lucrare prezentată de Cantor
la Acta.[29] El i-a cerut lui Cantor să-și retragă articolul propus pentru Acta în timp ce era în
corectură, scriind că este „... cu aproximativ o sută de ani prea devreme.” Cantor s-a
conformat, dar apoi și-a limitat relația și corespondența cu Mittag-Leffler, scriind altcuiva:
„Dacă ar fi după Mittag-Leffler, ar trebui să aștept până în anul 1984, ceea ce mie mi s-a
părut o cerere prea mare! ... Dar, desigur, nu mai vreau să mai aud nimic despre Acta
Mathematica.[30]”
Cantor a suferit primul său episod cunoscut de depresie în 1884. Critica operei sale îi cădea
greu: toate cele cincizeci și două de scrisori scrise către Mittag-Leffler în 1884 îl menționau
pe Kronecker. Un pasaj dintr-una din aceste scrisori este revelator față de scăderea încrederii
în sine a lui Cantor:
„... Nu știu când voi reveni la
continuarea muncii mele științifice. Momentan, nu pot face absolut nimic cu ea, și mă limitez
la îndatorirea necesară a ținerii cursurilor; cât de mult mai fericit aș fi să fiu activ științific,
dacă aș avea necesara prospețime mentală.[31]”
Această criză l-a făcut să ceară să țină cursuri de filosofie, în loc de matematică. De
asemenea, el a început un intens studiu al literaturii elisabetane, crezând că ar putea exista
dovezi că Francis Bacon a scris piesele de teatru atribuite lui Shakespeare (vezi teoria
conspirației despre Shakespeare); aceasta a dus, în final, la redactarea a două pamflete,
publicate în 1896 și 1897.[32]
Cantor și-a revenit curând după aceea, și, ulterior, a mai avut și alte contribuții importante,
inclusiv argumentul(d) și teorema diagonală. Cu toate acestea, el nu a atins din nou nivelul
ridicat al remarcabilelor sale articole din 1874-84. În cele din urmă, a căutat și a obținut o
reconciliere cu Kronecker. Cu toate acestea, neînțelegerile și dificultățile filosofice dintre ei
au persistat.
În 1890, Cantor a avut un rol esențial în fondarea German Mathematical Society(d) și prezidat
prima reuniune la Halle, în 1891, unde a introdus pentru prima dată lui argumentul diagonal;
reputația sa era suficient de puternică, în ciuda opoziției lui Kronecker față de munca sa,
pentru a face să fie ales ca primul președinte al acestei societăți. Lăsând la o parte
animozitățile afișate de Kronecker față de el, Cantor l-a invitat să țină un discurs la întâlnire,
dar Kronecker a fost în imposibilitatea de a face acest lucru, deoarece la acea dată soția lui era
pe moarte din cauza rănilor suferite într-un accident de schi.
Filozofie, religie și matematica lui Cantor
Conceptul de existență a unui infinit actual a fost o importantă preocupare comună în
domeniile matematicii, filosofiei și religiei. Păstrarea ortodoxiei unei relații între Dumnezeu și
matematică, deși nu în aceeași formă ca și cea susținută de către criticii săi, a fost mult timp o
preocupare a lui Cantor.[75] El a abordat direct această intersecție între aceste discipline în
introducerea Grundlagen einer allgemeinen Mannigfaltigkeitslehre, în care a subliniat
legătura dintre opinia sa despre infinit și cea filosofică.[76] Pentru Cantor, perspectivele
matematice erau legate în mod intrinsec de implicațiile lor filosofice și teologice – el
identifica Infinitul Absolut(d) cu Dumnezeu,[77] și considera că lucrarea lui despre numerele
transfinite i-a fost direct comunicată lui de către Dumnezeu, care l-a ales pe Cantor să le
dezvăluie lumii.
Dezbaterea dintre matematicieni a rezultat din punctele de vedere opuse din filosofia
matematicii în ceea ce privește natura infinitului actual. Unii susțineau punctul de vedere că
infinitul este o abstracție care nu este legitimă matematic, și a negat existența acestuia.
[78]
Matematicienii din trei mari școli de gândire (constructivismul și cele două
ramificații, intuiționismul(d) și finitismul(d)) s-au opus teoriilor lui Cantor în această privință.
Pentru constructiviști, cum ar fi Kronecker, această respingere a infinitului actual provine de
la dezacordul fundamental cu ideea că demonstrațiile neconstructive(d), cum ar fi argumentul
diagonal al lui Cantor sunt o dovadă suficientă că ceva există, afirmând, în schimb, că este
nevoie de demonstrații constructive(d). Intuiționismul respingea și el ideea că infinitul actual ar
fi expresia vreunui fel de realitate, dar ajungea la hotărârea aceasta pe o altă rută decât
constructivismul. În primul rând, argumentul lui Cantor se bazează pe logică pentru a dovedi
existența numerelor transfinite ca entitate matematică reală, întrucât intuiționiștii consideră că
entitățile matematice nu pot fi reduse la propoziții logice, avându-și în schimb originea în
intuiții ale minții. În al doilea rând, noțiunea de infinit ca expresie a realității în sine este
nepermisă în intuiționism, deoarece mintea umană nu poate construi intuitiv o mulțime
infinită.[79] Matematicieni cum ar fi Brouwer și mai ales Poincaré au adoptat o
atitudine intuiționistă împotriva operei lui Cantor. Invocând paradoxurile teoriei mulțimilor ca
exemplu al naturii sale fundamental greșite, Poincaré a afirmat că „cele mai multe dintre
ideile de teoriei cantoriene a mulțimilor ar trebui să fie alungate din matematică o dată și
pentru totdeauna.” În cele din urmă, atacurile lui Wittgenstein erau finitiste: el credea că
argumentul diagonal al lui Cantor contopește intensiunea(d) unei mulțimi de numere cardinale
sau de numere reale cu extensiunea(d) sa, contopind astfel conceptul de reguli de generare a
unei mulțimi cu mulțimea efectivă.[80]
Unii teologi creștini au considerat opera lui Cantor o provocare pentru unicitatea infinitului
absolut din natura lui Dumnezeu. În special, gânditorii neotomiști considerau că existența
unui infinit care constă din altceva decât din Dumnezeu pune în pericol „dreptul exclusiv al
lui Dumnezeu la infinitul suprem”.[81] Cantor credea cu tărie că acest punct de vedere este o
interpretare greșită a infinitului, și era convins că teoria mulțimilor ar putea ajuta la a corecta
această greșeală:
„... speciile transfinite sunt la fel de mult la dispoziția intențiilor Creatorului și
nemărginirii sale absolute ca și numerele finite.[82]”

Cantor credea și că teoria numerelor transfinite elaborată de el contravenea

atât materialismului cât și determinismului – și a fost șocat când și-a dat seama că el a fost
singurul profesor de la Halle care nu avea convingeri filozofice deterministe.[83]
În 1888, Cantor și-a publicat corespondența cu mai mulți filosofi despre implicațiile filosofice
ale teoriei mulțimilor. Într-o amplă încercare de a convinge alți gânditori și autorități creștine
să-i adopte punctul de vedere, Cantor a corespondat cu filosofi creștini, cum ar fi Tilman
Pesch(d) și Joseph Hontheim(d),[84] precum și cu teologi, cum ar fi Cardinalul Johannes
Franzelin(d), care o dată a răspuns egalând teoria numerelor transfinite cu panteismul.
[85]
Cantor a trimis chiar o scrisoare direct la Papa Leon al XIII-lea însuși, și i-a adresat mai
multe pamflete.[86]
Filosofia lui Cantor cu privire la natura numerelor l-a determinat să afirme credința în
libertatea matematicii de a enunța și demonstra concepte în afara domeniului fenomenelor
fizice, ca expresii ale unei realități interne. Singurele restricții asupra acestui
sistem metafizic sunt că toate conceptele matematice trebuie să fie lipsite de contradicții
interne, și că ele rezultă din definiții, axiome și teoreme existente. Această credință este
sintetizată în afirmația sa că „esența matematicii este libertatea”. [87] Aceste idei erau paralele
cu cele ale lui Edmund Husserl, cu care Cantor s-a întâlnit la Halle.[88]
Între timp, Cantor însuși s-a opus cu înverșunare infinitezimalilor, descriindu-i ca fiind atât o
„urâciune” cât și „bacilul holerei din matematică”.
Articolul din 1883 al lui Cantor arată că el era conștient de opoziția cu care se confruntau
ideile sale:
„... Realizez că în această întreprindere mă pun într-o anumită opoziție cu perspectivele larg
adoptate privind infinitul matematic și cu opiniile frecvent apărate despre natura numerelor.
[89]
”

Prin urmare, el a dedicat mult spațiu justificării muncii sale anterioare, afirmând că conceptele
matematice pot fi liber introduse atâta timp cât ele nu au contradicții(d) și sunt definite în
termeni de concepte anterior acceptate. El îi cita și pe Aristotel, Descartes, Berkeley, Leibniz,
și Bolzano despre infinit.
Bibliografie : Wikipedia