BUCUREȘTI – MICUL PARIS

Spre deosebire de numeroase alte capitale europene, Bucureşti nu se poate

mândri cu o istorie de milenii, prima mențiune istorică a orașul București a fost
făcută într-un document datat la 1459, scris de către Vlad Țepeș. La momentul
respectiv Valahia se afla sub ocupație otomană și a rămas în această formă pentru
următorii 400 de ani.
În ciuda acestui fapt, între anii 1500- 1800 orașul se afla într-o continuă dezvoltare
datorită localizării pe Drumul Mătăsii, ceea ce contribuia la o economie bogată.
Curtea Veche, ale cărei ruine se pot vedea astăzi în Centrul Vechi al Bucureștiului,
a fost construita la mijlocul secolului XVI .

Orasul cunoaste o deosebita inflorire dupa anul 1760, cand mestesugari de

toate felurile isi stabilesc locuintele in aceasta zona si se ridica numeroase mici
ateliere de prelucrare a pieilor, croitorie. Comertul si mestesugaritul au sporit
considerabil populatia Bucurestiului.
 Anul 1850 marchează începuturile perioadei prospere atât pentru România
și, în special pentru București care avea să devină la 1859 capitala Principatelor
Unite (Moldova și Tara Românească) și, mai târziu, la 1918, a celor 3 principate
unite. S-a constituit primul Parlament (1862), Universitatea din București (1864),
Școala de Arte Frumoase, prima cale ferată, Academia Română (1879), a luat
amploare dezvoltarea urbană, culturală și științifică.
 Bucureștiul începe să semene mai mult cu o capitală europeană, începând să
fie cunoscut ca Micul Paris prin arhitectura, decorațiuni și detalii specifice școlii
românești de arhitectură. Apar acum dezvoltări tehnologice: tramvaie moderne,
iluminat public electric dar și mai important, scena culturala a Bucureștiului crește
foarte mult; extravaganța luxului își ia locul pe străzi și în saloanele vremii.

În perioada interbelică, vestimentația și gesturile bucureștenilor le copiază

destul de mult pe cele ale parizienilor. Chiar și limba franceză era vorbită extrem
de mult pe străzile bucureștene. Expresii ca „monșer” de la „Mon cher”, „bonjour”
sau „Madamme” intră rapid in vocabularul locuitorilor de la nord de Dunăre. În
acea perioadă, cunoașterea de cuvinte franțuzești era un adevărat etalon cultural și
o mândrie pentru vorbitori.

Asemeni Parisului cel mare, „Micul Paris” avea propriul Arc de Triumf și
câteva clădiri a căror arhitectură aveau influențe franțuzești cum ar fi Palatul
Kretzulescu, Casa Vernescu sau Palatul CEC. Mulți arhitecți francezi precum
Albert Galleron, Cassian Bernard sau Xavier Villacrosse au proiectat clădirile din
centrul Bucureștiului și de pe Calea Victoriei.
 Povestea Bucureștiului, nu istoria, începe cu un om simplu și o situație și
mai simplă. Atât de simplă încât istoricii o considera adevărată.
Numele de Bucuresti se spune din batrani ca vine de la un Cioban pe nume
Bucur ce s-a stabilit pe malurile Dambovitei. De asemenea o varianta mai
complexa a legendei este legenda lui Bucur si a Dambovitei:
A fost o data ca niciodata un padurar sarac care traia impreuna cu fiica sa, pe care
o chema Dambovita, intr-o padure mare si adanca. Fata stia toate secretele padurii,
toate potecile, toate cararile, toate vietuitoarele care traiau ascunse in iarba si in
tufisuri.
Intr-o zi, un print dintr-o imparatie indepartata s-a ratacit prin padure. Intalnind-o
pe Dambovita, i-a cerut sa-l ajute sa-si regaseasca drumul. Ea a fost buna si i l-a
aratat. Printul, vazand frumusetea si gingasia ei, a cerut-o de nevasta. Dambovita i-
a spus insa ca-i fagaduise deja mana lui Bucur, cioban din vecinatatea padurii. In
semn de multumire, printul – care nu era nimeni altul decat Printul Muntilor – i-a
oferit atunci fetei un cutitas si o sfarleaza de lemn. Daca invartea sfarleaza, i se
indeplinea orice dorinta.
Dupa intalnirea cu printul, fata s-a dus cu cutitasul si cu sfarleaza si i le-a aratat
logodnicului ei, Bucur. Dorind sa-i dovedeasca ce mult il iubeste si ca i-a fost
fidela, ea a infipt cutitul intr-o stanca. Din locul unde a lovit, a tasnit un izvor de
apa buna, curata si clara ca lacrima fetei. Dambovita a botezat acest izvor cu
numele ei si, impreuna cu iubitul sau, au format un satuc la marginea padurii pe
malul izvorului. Bucur a dat asezarii numele lui. Si asa, satucul, devenit astazi
metropola, se numeste Bucuresti, iar apa care-l strabate : Dambovita.
Mai spune legenda ca indragostitii s-au casatorit, au avut copii vrednici si au trait
ani multi si fericiti. Daca n-or fi murit intre timp, or mai fi traind si astazi…