Carte Ist. Med. Vet.

ISTORIA MEDICINEI VETERINARE
1. MEDICINA ŞI MEDICINA VETERINARĂ

DEFINIŢIE, ETIMOLOGIE ŞI SIMBOL
1.1. DEFINIŢII
Medicina este ştiinţa care are ca obiect conservarea şi restabilirea sănătăţii

omului şi care studiază în acest scop procesele fizice, chimice şi biologice ale
vieţii, structurile şi funcţiunile normale şi patologice ale organismului şi relaţiile
sale cu mediul înconjurător, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor,
simptomele clinice şi de laborator ale acestora, precum şi mijloacele de a le
diagnostica, trata şi preveni. (DEX)
Medicina veterinară este ştiinţa care are drept obiect apărarea sănătăţii
animalelor. Cuprinde cunoştinţele referitoare la bolile animalelor, la
preîntâmpinarea apariţiei acestor boli, la tratamentul lor, la igiena animalelor,
precum şi la ansamblul de măsuri contra epizootiilor şi pentru protecţia sănătăţii
oamenilor faţă de bolile ce se pot transmite de la animale. (DEX)
1.2. ETIMOLOGIA TERMENILOR „MEDICINĂ”,

„SĂNĂTATE” ŞI „VETERINAR”
Termenul medicină are o etimologie latină, polisemantică, a cărei

parcurgere ne demonstrează, încă o dată, că o denumire defineşte un concept.
Medeor,-eri -se traduce prin: a vindeca, a trata medical, a îngriji, a
tămădui, a uşura.
Medens,-ntis -înseamnă medic.
Medicamen, -minis, medicamentum -se traduce prin: medicament,
doctorie, leac, dar mai înseamnă şi mijloc de înfrumuseţare (vopsea, suliman) sau
chiar otravă, băutură otrăvită.
Medicatus, -us - înseamnă farmece.
Medicina,-ae -se traduce, bineînţeles prin medicină, dar şi ca leac,
doctorie.
Medico - I vt. -se traduce prin a prepara cu meşteşug, amestecând într-un
lichid-nu numai medicamente, ci se referă şi la prepararea vinului sau vopsirea
lânii.
9
AIDA FERAT POSTOLACHE
Medicus-I .m.-este medicul; acelaşi termen, utilizat ca adjectiv, înseamnă

tămăduitor.
Termenul medeor este în filiaţiune directă cu verbul meditor -a medita, a se
ocupa intens cu ceva, a se pregăti pentru ceva, a exercita. Rezultă că medeor
presupune…o încordare a facultăţilor psihice într-o atitudine terapeutică activă,
bine gândită, elaborată etc.
Medeor are, însă, şi un înţeles pasiv: a se vindeca, a se tămădui, referindu-
se la procesele biologice de vindecare automate, independente de voinţă şi
raţiune, cele desfăşurate la nivel microscopic. Acestea au fost şi cele dintâi pe
scară filogenetică şi vor fi tratate în capitolul următor.
Nu putem încheia incursiunea etimologică referitoare la termenul medeor,
fără a aminti că în opera poetului Ovidiu apare, pe lângă celebra sintagmă-titlu
Ars amandi (Arta de a iubi) şi sintagma Ars medendi, adică Arta vindecării.
Noţiunea de sănătate se referă la o categorie de bază a gândirii medicale,
opusă celeia de boală. Etimologia termenului este, de asemenea, latină.
Sanitas, în dicţionarul latin-român, are următoarele trei semnificaţii: 1.-
sănătate; 2.-sănătate mintală, dreaptă judecată, raţiune, cuminţenie (de unde şi
expresia „ad sanitatem reverti”-„a se întoarce la raţiune”); 3.-cumpătare, bun-
gust.
Termenul este inclus în sintagma din subtitlul acestei cărţi: Una sanitas,
una medicina, care subliniază, conceptual, existenţa unei singure sănătăţi, apărată
de aceeaşi medicină, unică, împărţită în raport cu „beneficiarii” săi, într-o
medicină umană şi o medicină veterinară.
Sintagma a fost citată şi subliniată de Louis JOUBERT, profesor de Boli
infecţioase şi Zoonoze la Facultatea de Medicină Veterinară de la Lyon, şi de
Pierre GORET, profesor la Facultatea de Medicină Veterinară de la Alfort-Paris,
membru al Academiei de Medicină a Franţei, în articolul semnat în Gazette
Medicale de France, în iulie, 1966.
Cei doi au dezvoltat ideea că nu este posibilă o separare, cel puţin în
privinţa profilaxiei, între cele două medicini, ci, din contra, se impune o cooperare
permanentă între ele, medicul veterinar igienist devenind un medic al omului.
Etimologia referitoare la medicina veterinară este interesantă şi ea prin
diversitatea surselor de informare.
În scrierile Romei antice, îndeosebi în tratatele de agricultură intitulate De
Re Rustica (Despre lucrarea pământului), semnate de Terentius VARRON (16-
27 î.e.n.), precum şi de COLUMELLA (-42 e.n.) , apar termenii: medicus
pecorum-referindu-se la medicul preocupat de sănătatea animalelor (pecor se
traduce prin turmă); equarius medicus - medicul de cai; mulomedicus - medicul
de asini.
CATTON (234-149 î.e.n.)-utilizează sintagma: bestia veterina sau
animalia veterina care înseamnă animal de povară.
10
PLINIUS (23-79 e.n.) menţionează în scrierile sale termenul veterinarius,

referindu-se la orice persoană care se ocupă în vreun fel de animalul de povară:
îngrijire, potcovire, tratamente.
Termenii veterina şi veterinarius nu sunt incluşi în nici-un dicţionar al
limbii latine clasice. Istoricii medicinei veterinare consideră, cu îndreptăţire, că
termenul veterinarius derivă de la numele unei forme de sacrificiu practicată în
Roma antică-Suovetaurilia. Termenul se compune din numele animalelor
sacrificate: Sus-porc, Ovis-oaie şi Taurus-taur. Cei ce se îngrijeau de întreţinerea
şi sănătatea acestor animale se numeau Suovetaurinarii. Este credibil ca în timp,
prin contracţie, prin simplificare, să se fi ajuns la Veterinarius.
P. Pihan (citat de Cazacu) în Dictionaire étymologique des mots de la
langue française dérivés de l’arabe, du persan ou du turc, avec leur analogues
grecs, latins, espagnols, portugais et italiens (lucrare publicată la Paris, în anul
1866), găseşte că vétérinaire derivă din cuvântul arab beit’âr, care înseamnă
vindecătorul de cai.
Din acesta provine, cu siguranţă, albeytar în limba spaniolă, utilizat cu
înţelesul de medic veterinar (vezi şi Medicina arabă).
Etimologia arabă pare a fi susţinută şi de termenii franţuzeşti: bête, utilizat
mai ales pentru animalele de tracţiune, precum şi betail, ca termen generic pentru
vite. Autorul menţionat nu face însă această corelaţie, sau, poate, nu a fost
selectată de către Cazacu.
1.3. CADUCEUL
SIMBOL AL MEDICINEI
Caduceul este emblema universală a ştiinţei

medicale, având la origine atât toiagul cu doi şerpi
încolăciţi (cu capetele afrontate) şi cu două aripi, purtat
de zeul Hermes (Hermes Trismegistus, devenit Mercur-
la romani), cât şi, mai apoi, toiagul cu un singur şarpe
încolăcit, purtat de Asklepios, zeul medicinei la greci,
(Esculap la-romani, vezi şi cap. “Medicina greacă
veche”).
În limba latină, caduceus înseamnă toiag de
crainic şi se referă la faptul că Hermes era (între
multiplele sale ipostaze) şi mesagerul zeilor, crainicul lor
în lumea celor vii şi în lumea celor morţi. Mitologia Caduceul lui Hermes
greacă ni-l prezintă pe Hermes ca pe un “zeu călător,
atlet, patron al jocurilor şi exerciţiilor gimnastice, protector al memoriei
didactice şi al şcolilor, paznicul sacru al drumurilor şi al porţilor de acces,
inventatorul ţiterei sau al lirei. (…) Hermes s-a născut într-o peşteră din Arcadia
(muntele Kylene) şi îndată după naştere a fugit din scutece în Tessalia, furând
11
cirezile fratelui său, Apollon. Nezărit decât de ciobanul Battos şi ascunzând

vitele, s-a întors în grota natală, unde, găsind o broască ţestoasă a făcut din
carapacea ei o liră.
Apollon, deşi venise furios să-şi ia înapoi cirezile, s-a lăsat cucerit de
sunetele necunoscute ale noului instrument muzical şi, în schimbul lirei, i-a lăsat
lui Hermes toate vitele, iar altădată i-a dăruit şi vestitul caduceu, care ajunge
simbolul nedespărţit al lui Hermes, completat cu alte două simboluri: pălăria cu
boruri largi şi sandalele înaripate de aur. (…) Hermes Trismegistus e un zeu
sapienţal, în ipostaza sa de zeu triplu, recompus în miturile greceşti după modelul
zeului egiptean Thot. El e zeul cunoaşterii secretelor divine, autorul unor cărţi
iniţiatice sacre, hermetice (preluate de la Thot), zeu cu atributul profeţiei,
educator al preoţilor, legislator, astronom şi astrolog, ocrotitorul scrisului , al
geografiei şi cosmografiei şi patronul medicinei, deopotrivă inventatorul vorbirii
articulate, al ritualului sacrificiilor, al scrierii, al palestrelor, al lirei cu trei
coarde şi descoperitorul măslinului.” (Kernbach)
(N.n.-în forma sa cea mai veche, caduceul, ca simbol al oricărui crainic sau
sol, era format din două ramuri de măslin împletite şi era foarte preţuit de greci
care-i acordau valoare simbolică în relaţiile diplomatice.)
Faptul că Apollon (la rândul său, zeul luminii şi
artelor, zeu profetic şi tămăduitor) îi dăruieşte lui
Hermes caduceul, în schimbul lirei, relevă echivalenţa
dintre semnificaţiile celor două simboluri: lira reprezintă
armonia cosmică şi echilibrul, iar caduceul este semnul
împăcării contrariilor. Cei doi şerpi încolăciţi exprimă
echilibrul dinamic al forţelor cosmice: focul şi apa,
curentul ascendent şi curentul descendent.
Concretizat la domeniul medicinei, acest simbolism
se desfăşoară astfel: iniţiatul (medicul) are cunoştinţa
răului, dar tot el este posesorul cunoştinţei remediilor împotriva răului cuibărit în
fiinţa fizică sau psihică a omului. Ca simbol al medicinei, caduceul apare
pentru prima dată la sumerieni, fiind descoperit pe un vas, datând din anul
2050 î.e.n., din timpul domniei lui Urningirsu-fiul principelui Gudea. Tot de la
sumerieni provine şi celălalt simbol al medicinei: cupa cu şarpele.
Semiotica şi simbologia universală consideră caduceul ca fiind, totodată, un
semn falic, axă a lumii şi emblema păcii. (Ivan Evseev).
Caduceul iniţial, cel cu doi şerpi încolăciţi pe un toiag cu două aripi, este şi
astăzi, atât simbolul comerţului (Mercur patrona şi comerţul, vezi termenii
derivaţi: merceologie, mercurial), cât şi simbolul transporturilor (aeriene şi
feroviare), în siglele cărora apare partea superioară a toiagului, cu cele două aripi.
În mitologia generală, Şarpele simbolizează: inteligenţa nefastă, şarpele
biblic, înţelepciunea creatoare-ştiinţa, timpul, lumina meteorologică (fulger,
curcubeul), întruchiparea complexă a forţei naturale. (Kernbach)
12
Sistematica zoologică include în subordinul Ophidia (Serpentes), familia

Colubridae, o specie denumită popular Şarpele lui Esculap-(Elaphe longissima),
demonstrându-ne că fondul cunoaşterii umane universale conservă, sub diverse
forme, simbolurile care îi definesc valabilitatea şi continuitatea.
Sigla Asociaţiei Studenţilor Veterinari de la F.M.V.

Iaşi; în centru este inclus caduceul
13
2. ORIGINILE PREISTORICE ALE MEDICINEI

ŞI PALEOPATOLOGIA
Originile medicinei trebuie căutate adânc, în preistorie. În fapt, boala
precede medicina. Suferinţa însoţeşte viaţa de la apariţia ei pe Pământ, atât în sens
crono-filogenetic, cât şi în plan ontologic. Orice combinaţie organică este expusă
şi supusă unui implacabil proces de degradare şi de descompunere.
Animalele din diferite ere geologice, precum şi omul preistoric au avut o
patologie a lor, demonstrată, peste milenii, prin studiul scheletelor descoperite în
diferite vetre arheologice sau a cadavrelor întregi conservate în gheţari sau în
turbării. Studiul acestora a dat naştere unui domeniu medical distinct, denumit
paleopatologie (de la gr. palaios-“vechi”şi pathos-“suferinţă”).
Paleopatologia este „arheologia medicinei”, este ştiinţa care studiază bolile
omului şi animalelor din perioada preistorică. Vetrele arheologice dezvăluie
paleopatologilor schelete osoase care prezintă leziuni osoase inflamatorii (osteite,
osteomielite, periostite), degenerative (de natură reumatismală) sau tumorale
(osteosarcom). Leziunile dentare sunt reprezentate de mai multe anomalii dentare
(oligodonţii, neregularităţi dentare), precum şi de paradontopatii.
Craniile trepanate provenind de la mai multe specii (om, cal, oaie), prezintă
marginile orificiului de trepanaţie rotunjite, calusate, ceea ce ne confirmă faptul
că pacienţii au supravieţuit intervenţiei terapeutice.
Cea mai veche probă paleopatologică este reprezentată de o vertebră de
dinozaur prezentând urmele unui proces tumoral; a fost descoperită la Wyoming-
în SUA, în cel mai mare cimitir de dinozauri, cunoscut până acum.
Cea mai veche cercetare paleopatologică a fost efectuată de naturalistul
german Eugen Johann Cristoph ESPER, în anul 1774, pe un femur de urs al
cavernelor, pe care a diagnosticat un proces tumoral care s-a dovedit ulterior a fi
un calus vicios.
În peşterile din Pirinei, Alpii elveţieni, Alpii austrieci, au fost descoperite
depozite de oase de urs. În marea lor majoritate, oasele reprezintă dovada
existenţei unui cult al ursului, practicat de omul preistoric, pe o largă arie
geografică.
În peştera Trois Frère-Ariège, celebră pentru desenele şi inciziile de pe
pereţi, datând din paleolitic, precum şi în cea de la Isturitz, Basse-Pyrénées, au
fost descoperite şi oase de ren, prezentând leziuni osoase, în marea lor majoritate
14
fracturi consolidate. În prima imagine de mai jos, se observă calusurile formate în

urma unor fracturi metacarpiene, care denotă supravieţuirea animalelor
accidentate. Cea de a doua imagine, reprezintă o
fractură de mandibulă infectată. Se presupune că
animalul, aflat în imposibilitatea de a se hrăni, a
“beneficiat” de îngrijire umană:
Cercetări paleopatologice au fost efectuate
şi în România, mai ales pe acelaşi urs al
cavernelor-(Ursus spaeleus)-la Braşov, Cluj-
Napoca etc.
Metacarpiene de ren, prezentând Mandibulă fracturată de ren, descoperită în

calusuri (peştera Isturitz, Basses- peştera Trois-Frères, Ariège, Franţa
Pyrénée, Franţa)
15
3. ORIGINILE ETOLOGICE ALE MEDICINEI:

”ANIMALELE-PRIMII DOCTORI ÎN MEDICINĂ”
Afirmaţia din subtitlu a fost formulată de către naturalistul francez Jules
Joseph VIREY (cunoscut şi ca medic veterinar) în lucrarea sa intitulată Histoire
des moeurs et de l’instinct des animaux, publicată la Paris, în anul 1822. Dacă
definim medicina ca pe un ansamblu de acţiuni care au ca efect prevenirea şi
combaterea bolilor în scopul conservării sau restabilirii stării de sănătate, devine
evident că ea este o îndeletnicire cu mult mai veche decât omul. Treptele
cronologice şi filogenetice ale lumii animate presupun o perfectare continuă a
modalităţilor prin care vieţuitoarele se protejează în impactul cu diferiţi agenţi
patogeni. De la protozoare până la structurile cele mai inteligente, se înregistrează
comportamente profilactice şi terapeutice eficiente, elaborate în dinamica
adaptării, având mereu aceeaşi finalitate: perpetuarea Vieţii.
Instinctul de conservare motivează toate actele comportamentale ale
fiinţelor vii. Filogenetic, se constată dezvoltarea unor reflexe de apărare în raport
cu nocivitatea diverşilor factori de mediu. Treptat, se produce o engramare a
acestora în structura genetică a fiecărei specii, având ca efect manifestarea unor
instincte profilactice şi terapeutice caracteristice. Reacţia comportamentală cea
mai constantă în lumea animală, având o eficienţă profilactică verificată în timp,
este reacţia de evitare a diverşilor factori negativi, agresivi, specifici sau
nespecifici, în contextul unui ecosistem dat.
Ne sunt cunoscute din biologia studiată fenomenele de taxie manifestate
prin reacţiile locomotorii orientate în raport cu un stimul extern: fototaxia,
chemotaxia, geotaxia, termotaxia, hidrotaxia etc.
Acestea se produc fie în sensul apropierii de stimul, în cazul unei taxii
pozitive, fie în sensul evitării unui stimul impropriu sau nociv, în cazul unei taxii
negative. Edificatoare în acest sens sunt fenomenele de chimiotactism semnalate
la protozoare (amoeba, paramoecium).
De pildă, paramoecium-ul, “pantofiorul”, manifestă o reacţie motorie
perfectată, coordonată de un centru de reglare (motorium): în contact cu o zonă
alcalină a mediului hidric în care trăieşte, are o reacţie de stopare şi recul, se
opreşte, se răsuceşte pe loc, schimbându-şi direcţia de înaintare spre zone cu un
pH mai prielnic. (Jenning-citat de Coman, Tudor Opriş) În evoluţie, instinctele
profilactice îşi găsesc exprimarea în toate laturile comportamentale ale
organismelor animale.
16
Comportamentul nutriţional include evitarea instinctivă a alimentelor

toxice. Ierbivorele sălbatice (căprioarele, cerbii), nu consumă plante toxice sau
ciuperci otrăvitoare. Carnivorele şi insectivorele evită prada veninoasă. Mai mult
decât atât, îşi procură “antidotul”. Pliniu cel Bătrân (24-79 e.n.) notează în
vestita sa Historia naturalis că nevăstuicile se imunizează împotriva şerpilor
veninoşi consumând virnanţ sau rută (Ruta graveolens), o plantă care conţine un
ulei eteric şi un alcaloid, rutina, care acţionează ca antidot. Şopârlele muşcate de
vipere folosesc, de asemenea, ca antidot, o plantă încă neidentificată. (Tudor
Opriş-Bios)
Câinii eschimoşilor, ca orice carnivor, sunt mari amatori de organe
parenchimatoase, însă nu se ating niciodată de ficatul ursului alb, de parcă ar
conştientiza că acesta produce intoxicaţii mortale. Se mai cunoaşte, de asemenea,
faptul că felinele sălbatice nu consumă nici carnea de urs.
În situaţia în care sănătatea le este ameninţată, animalele ingeră anumite
plante care, fie restabilesc echilibrul fiziologic, fie au efecte terapeutice verificate,
care au inspirat, cu certitudine, medicina populară sau chiar farmacologia
modernă. Când sunt obosite sau fac lungi călătorii în căutarea locurilor de
păşunat, unele ierbivore din regiunile tropicale sau subtropicale ale Africii,
Americii şi Asiei, consumă frunze de cafea, matté, guarana, cola, kassine sau
ceai, plante care conţin substanţe stimulatoare ale sistemului nervos: cofeină,
teobromină etc. De altfel, denumirea şi descoperirea cafelei sunt legate de
regiunea Koffe din Abisinia, regiune în care păstorii au observat, poate pentru
prima dată, că oile şi caprele care au consumat frunzele arbustului cu pricina au
manifestat un comportament mai vioi. (Unii consideră că numele revigorantei
băuturi provine din limba arabă, în care “qahwa” înseamnă “cea care alungă
somnul”).
Simpaticul ursuleţ marsupial din Australia, Koala (Fascolarctos cinereus)
este un animal monofag, se hrăneşte exclusiv cu frunze de eucalipt, preferându-le
însă pe cele mai bătrâne, mai puţin toxice. Medicii rezervaţiilor în care trăieşte au
observat că, atunci când este bolnav, Koala consumă şi câte o frunză tânără care
conţine eucaliptol (cineol) şi acid cianhidric.
Cerbii şi ciutele rănite rumegă frăsinel (Dictamnus algus). Scoarţa tulpinei
acestei plante aromatice este tonică şi stimulentă, iar uleiul ei volatil este un
puternic bactericid (Tudor Opriş-Bios).
La ţară, se spune că atunci când câinele are dureri de cap consumă frunzele
unei graminee cunoscută sub denumirea de iarba câinelui (Cynodon dactylon). În
cazuri asemănătoare, pisicile se tăvălesc prin cătuşnică sau iarba mâţei (Napeta
cataria), o plantă înzestrată cu puteri aromatice, înrudită cu salvia şi cimbrul. În
stări de indigestie, câinii, lupii şi pisicile consumă iarbă pentru a-şi provoca
evacuarea tubului digestiv.
În intoxicaţiile accidentale, maimuţele din insulele Jawa îşi caută imediat
antidotul specific, reprezentat de frunzele unor plante zonale, denumite templecan
17
şi slegren, care conţin substanţe cu rol neuroplegic, asemănătoare celor utilizate în

aceleaşi situaţii de medicina practicată de om. Instinctele profilactice ale
animalelor se manifestă şi prin diverse comportamente de igienizare care, nu de
puţine ori, au şi reale efecte terapeutice. Contrar unor prejudecăţi umane,
ignorante de altfel, animalele îşi păstrează adăpostul curat.
Excrementele sunt eliminate în afara cuibului sau a spaţiului afectat
hrănirii, odihnei sau îngrijirii puilor. Importanţa igienei în păstrarea sau
restabilirea sănătăţii este demonstrată şi de confirmarea ştiinţifică a includerii în
codul genetic a unor gene responsabile de manifestarea instinctului de curăţenie.
Cercetări efectuate de etologi şi de geneticieni au confirmat acest fapt.
Astfel, ROTHENBUHLER (citat de Cociu şi Coman) a studiat un stup de albine
(Apis melifica), afectat de o maladie specifică-loca americană. Această boală este
produsă de Bacillus larvae care determină moartea larvelor de albine în celulele în
care se dezvoltă. Puţini ştiu că trântorii, contrar denumirii lor, sunt foarte activi în
menţinerea curată a stupului, îndepărtând deşeurile sau cadavrele insectelor
inoportune. Ce nu poate fi eliminat se izolează prin includerea în ceară,
prevenindu-se, astfel, infectarea stupului. În situaţia în care stupul este afectat de
loca americană, trântorii care au un normal instinct de igienizare descăpăcesc
celulele cu larve şi le îndepărtează. Însă, nu toţi trântorii sunt igienizatori.
Cercetările genetice efectuate au elucidat respectivele variaţii comportamentale.
Prin încrucişarea celor două tipuri, igienic-neigienic, s-au obţinut rezultate care
respectă principiul mendelian de segregare independentă a perechilor de caractere.
În prima generaţie, toţi hibrizii obţinuţi au manifestat un comportament neigienic,
care se dovedeşte, astfel, a fi dominant.
În a doua generaţie, din 29 de indivizi obţinuţi, 8 au demonstrat un
comportament igienic complet-adică au descăpăcit celulele şi au îndepărtat
larvele; 6 au descăpăcit, dar nu au îndepărtat larvele; 9 nu au descăpăcit (această
operaţiune fiind efectuată, probabil, de către albinele lucrătoare), dar au îndepărtat
larvele, iar 6 nu au dovedit nici-o aptitudine igienică.
La mamifere, comportamentul igienic se manifestă odată cu primele
atitudini materne. Femelele carnivorelor, precum şi ale multor rumegătoare
ingeră, imediat după parturiţie, învelitorile şi lichidele fetale, menţinându-şi astfel
cuibul curat. De altfel, valorifică totodată o serie de substanţe cu valoare biologică
activă foarte mare: hormoni, vitamine, enzime. De asemenea, grijuliile mame
curăţă prin lingere blana puilor, obţinând simultan şi o activare a circulaţiei
sanguine a noilor născuţi.
Linsul se dovedeşte foarte util şi în cazul producerii unor răni. În această
situaţie, „doctorul Durere” este cel care intervine, obţinându-se prin linsul
zonelor dureroase, atât toaletarea şi dezinfectarea plăgii, cât şi hemostaza şi
pregătirea unei cicatrizări per primam. Este ştiut faptul că saliva (ca şi lacrimile
de altfel) conţine o substanţă bacteriostatică denumită lyzozim, care preîntâmpină
infectarea plăgilor.
18
Prin compresiunile aplicate pe plagă, linsul opreşte sângerarea. Tot prin

lins, se reduc anfractuozităţile marginilor plăgii, eliminându-se fragmentele
tisulare. Animalele aplică şi alte tratamente ale plăgilor.
Elefanţii, de pildă, îşi ung rănile cu o anumită argilă pe care o caută în scop
curativ. Maimuţele utilizează pansamente vegetale care includ plante cu rol
hemostatic şi cicatrizant pe care le fixează cu ajutorul unor fire vegetale. Celebrul
explorator englez LIVINGSTONE a descris cazul unei gorile rănite de vânătorii
africani care şi-a extras singură săgeata din muşchii pectorali, după care a îndesat
în plagă plante care au oprit sângerarea. Alexander RICE, citat de V. I. Bologa,
relatează şi el cazul unei gorile îmblânzite care îşi trata o tumoretă ulcerată a pielii
cu aceleaşi frunze pe care le utilizau şi indigenii în cazuri asemănătoare.
Şi păsările se dovedesc a fi adaptate să
reziste unor situaţii în care le este ameninţată
sănătatea. Multe observaţii etologice au
descris mai multe păsări sălbatice care au
“intervenit” foarte inteligent în imobilizarea
unor fracturi. Ele şi-au imobilizat piciorul
fracturat, confecţionându-şi, fie din fire de
muşchi de copac, fulgi şi sânge, fie din
argilă, un bandaj dur în jurul focarului de
fractură, asemenea unui aparat gipsat. Un
astfel de comportament a fost semnalat şi la
noi în ţară, la sitarii din genul Scolopax, de
către vânători care şi-au publicat observaţiile
în revista de specialitate “Carpaţi”, 1942,
p.48). Bineînţeles că, şi în aceste situaţii, tot
durerea a fost cea care a impus imobilizarea
oaselor fracturate şi căutarea unor soluţii de
menţinere a oaselor în contact.
Studiul atent al lumii înaripatelor este
Bandaj confecţionat de sitar, în jurul răsplătit mereu de constatări care întrec orice
propriului focar de fractură (imagine imaginaţie. Unele observaţii datează încă din
reprodusă din V. L. Bologa- 10- secolul I e.n., fiind cuprinse în aceeaşi
Istoria medicinei universale) Historia naturalis a lui Pliniu cel Bătrân.
Aşa de pildă, uliul (Accipiter), când
simte că i-a slăbit vederea, îşi umezeşte ochii cu latexul unei specii de lăptucă
sălbatică (Trapogon-Urospermum picroides), pe care îl obţine zgâriind tulpina cu
ghearele.
Rândunelele tratează afecţiuni similare, în cazul că apar la pui, cu sucul
galben-portocaliu al plantei numită rostopască sau iarba de negi (Chelidonium
majus), ale cărei proprietăţi antiproliferative sunt bine cunoscute şi în zilele
noastre.
19
Domeniul “medical” în care toate animalele sunt nevoite să se

“specializeze”, manifestând atât atitudini profilactice, cât şi curative, este cel
antiparazitar. Animalele luptă împotriva paraziţilor fie individual, cu mijloacele
caracteristice speciei, fie prin realizarea unor simbioze cu alte specii care le
asigură deparazitarea, în schimbul hranei obţinute în timpul acestei preţioase
acţiuni.
În tăcuta lume a adâncurilor au fost identificate 25 de specii de peşti
sanitari, 6 specii de creveţi şi o specie de crab care activează ca “veterinari
subacvatici”. Peştii sanitari seamănă unii cu alţii: au botişoarele alungite ca nişte
pensete şi corpul decorat în culori foarte vii, pentru a putea fi detectaţi de la
distanţă. Ei îşi oferă serviciile printr-un ritual de mişcări cunoscut de către toţi
peştii aflaţi în suferinţă. La rândul lor “pacienţii” îşi semnalează necazurile:
peştele Naso tapeinosoma “pigmentează” în albastru locul unde se afla un parazit,
pentru a atrage atenţia curăţătorului. Este vorba, bineînţeles, de o reacţie iritativă
specifică, determinată de prezenţa parazitului. Nici un animal de pradă din mări şi
oceane nu îi atacă, dimpotrivă, unii uriaşi ai recifelor renumiţi prin voracitatea lor,
aşa cum sunt bibanii uriaşi, îşi deschid gura docili, pentru ca peştişorii sanitari să
ciugulească, fără frica de a fi înghiţiţi, crustaceii paraziţi. Până şi aricii de mare
(Echinida) îşi desfac ţepii, lăsând pe mărunţii peşti Siphania versicolor să le
cureţe crusta de oaspeţi nedoriţi şi de resturi detritice.
Dacă ne ridicăm din tăcuta lume a adâncurilor înspre gălăgioasa lume a
păsărilor, întâlnim o gamă foarte largă de metode de deparazitare.
Instinctul de curăţenie le îndeamnă pe cele mai multe păsări să se scalde în
apă, în nisip şi mai ales în cenuşă, sau să-şi ciugulească paraziţii aciuaţi printre
pene. Interesant este obiceiul unor păsări din America de Sud, numite Melospiza
melodica care utilizează împotriva căpuşelor Analgina, furnici pe care le
ciugulesc şi le aşează sub aripi, acolo unde se ascund respectivele căpuşe.
Furnicile conţin acid formic, o substanţă puternic dezinfectantă, care prin efectul
iritant, determină căpuşele să se desprindă de pe corpul păsării. Unele păsări îşi
aplică autotratamente antiparazitare interne. Astfel, ierunca sau cocoşul de
mesteacăn (Tetrastes bonasia) consumă în timpul iernii amenţi (mâţişori) de
mesteacăn care au efect tenifug. Fazanii canadieni, când sunt infestaţi cu helminţi,
ingeră seminţele unei plante, de altfel toxică, după cum ne sugerează chiar
denumirea, Rhus toxicodendron. Ingestia acestora determină o accelerare a
tranzitului intestinal, care favorizează eliminarea unui mare număr de viermi
intestinali. Multe dintre păsările insectivore devin agenţi deparazitanţi. Astfel,
graurii, coţofenele, stârcii, muscarii, codobaturile, piţigoii, ca şi berzele,
pescăruşii sau pasărea Ibis (Ibis aethiopicus), îşi recoltează prada direct de pe
spinarea mamiferelor mari: rinoceri, elefanţi, hipopotami, bivoli, girafe, bizoni,
reni, cerbi, porci, vaci sau cai, realizând o eficientă deparazitare a acestora prin
îndepărtarea atât a paraziţilor adulţi, cât şi a larvelor sau ouălor acestora.
20
Pasărea-rinocerului (Buphagus erytrorhincus) se dovedeşte a fi un foarte

conştiincios “veterinar”, eliminând ouăle şi larvele din chisturile parazitare
localizate în hipodermul rinocerului.
Este interesant faptul că plăgile rezultate nu se infectează, probabil datorită
acţiunii bactericide a lizozimului conţinut de saliva păsărilor.
Pasărea-crocodilului (Pluvianus aegyptius), sau ciovlica de Nil, trăieşte
într-o perfectă simbioză cu crocodilul de Nil, hrănindu-se cu detrisurile şi paraziţii
din spaţiile interdentare ale acestuia. În felul acesta, crocodilul beneficiază de o
eficientă deparazitare şi o riguroasă igienă bucodentară.
Mamiferele au şi ele un comportament antiparazitar specific. În mod
obişnuit, animalele cu păr se scutură sau vânează puricii sau păduchii,
eliminându-i din blană. Cea mai amuzantă tehnică deparazitantă o utilizează
vulpea. Când este invadată de purici, vulpea ia un pai în gură şi intră în apă,
treptat, înmuindu-şi mai întîi picioarele şi coada. Puricii se retrag pe spinare şi în
blana de pe cap. Vicleana cumătră înaintează încet-încet, spre adâncul apei,
obligând puricii să se refugieze spre extremităţile urechilor şi botului, apoi îşi
cufundă şi capul, ţinând în gură paiul prin care respiră. În cele 10-20 de secunde
de imersie, scapă de toţi puricii. Câinii atacaţi de tăuni se aruncă şi ei în apă.
Marmota siberiană (Marmota marmota) îşi face culcuşul în mijlocul unor
plante aromatice sau îşi aduce în culcuş frunze de pelin care prin mirosul puternic
îndepărtează insectele zburătoare sau ectoparaziţii.
Hipopotamii şi bivolii se scaldă în mâlul şi zona noroioasă a râurilor şi
lacurilor pentru a-şi forma o crustă de noroi solidificat care le protejează pielea
împotriva insectelor hematofage.
Unele cămile din Sahara, când sunt parazitate de hematofagi, obişnuiesc să
se tăvălească prin cenuşa focurilor stinse şi apoi să-şi umezească pielea în râurile
din oaze, realizând astfel o eficientă leşie insectifugă. Cimpanzeii din Tanzania,
când sunt parazitaţi de Oesophagostomum stephanostomum şi infestaţia atinge
pragul critic, parcurg distanţe mari ca să culeagă frunze de Vernonia amigladina.
Sucul acestei plante amare are puternice efecte vermifuge şi este utilizat de mai
multe grupuri etnice africane în tratamentul unor afecţiuni gastro-intestinale. Cine
a descoperit mai întâi efectele curative ale plantei ? Răspunsul vine de le sine:
cimpanzeii !
Instinctele profilactice ale animalelor îşi găsesc exprimarea şi în
comportamentul social al animalelor. Colectivităţile animale se structurează pe
o ierarhie specifică, cu dominanţi si dominaţi.
Indivizii necompetitivi adoptă, în raport cu indivizii puternici, fie atitudini
de supunere, fie atitudini de evitare.
Instinctul de conservare se manifestă în acest caz prin frică, rezultată din
evaluarea atât a forţelor, cât şi a riscurilor dintr-un anumit context ecologic şi
etologic. Etologia consemnează şi atitudini profilactice de grup. Carnivorele care
vânează în grup, practică o diviziune socială a rolurilor pe care fiecare dintre
21
indivizi le are în vederea obţinerii prăzii: unii aleargă prada, obosind-o, alţii o
atacă de pe flancuri, pentru ca unul să aplice lovitura de graţie. Este şi aceasta o
adaptare care are ca efect conservarea forţelor în asigurarea hranei, cu riscuri
minime.
Tot în cadrul unei profilaxii de grup se include şi deprinderea instinctivă de
a goni din turme indivizii suferinzi. Se previne astfel răspândirea unor boli.
Totodată, prin eliminarea indivizilor taraţi, se conservă un fond genetic sănătos.
Sper ca materialul selectat să se constituie într-o provocare care să
determine cititorul să caute noi exemple care să-i stimuleze curiozitatea şi să-i
întreţină starea…de înminunare de care avem atâta nevoie !
Îmi permit să-l citez pe Montesquieu care a afirmat că atunci “când tratezi
un subiect nu este necesar să-l epuizezi, este suficient să atragi atenţia asupra
lui.”
Oricum, am avut şi mai avem, încă, mult (şi multe) de învăţat de la
animale. Înainte de a fi devenit o profesie, medicina a avut (şi are) un statut de
comportament programat în scopul păstrării echilibrului Vieţii pe Pământ, în
contextul armoniei universale.
22
4. PROTOISTORIA MEDICINEI VETERINARE

ŞI MEDICINA PRIMITIVILOR
Ca artă de a vindeca bolile animalelor, medicina veterinară apare odată cu
domesticirea animalelor de către om, în neolitic.
Vânătorului semisedentar din mezolitic îi urmează omul din neolitic care
devine el însuşi un domestic, ocupându-se cu cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor.
Procesul de transformare a vânătorului şi culegătorului în agricultor este
cunoscut în istorie ca proces de neolitizare.
Neoliticul este perioada în care domesticirea animalelor este facilitată în
primul rând prin cultivarea pământului.
S-ar părea că animalele au fost atrase de câmpurile cultivate de om, i-au
“recunoscut” superioritatea şi au acceptat să-l slujească şi să-l bucure.
Marile centre de civilizaţie neolitică se dezvoltă în fertilele văi ale
Indusului, Tigrului, Eufratului şi Nilului.
Curiozitatea, dar şi respectul pentru înaintaşii noştri şi ai pacienţilor noştri,
ne îndeamnă la o scurtă incursiune prin istoria domesticirii animalelor.
4.1. SCURTĂ ISTORIE A DOMESTICIRII ANIMALELOR
Primul animal absolut domestic a fost câinele. Această premieră istorică

este confirmată de fosilele descoperite în staţiunile arheologice din Anglia,
datând din mezolitic, ca şi în kjoekkenmoedding-urile (depozite de resturi de
bucătărie) mezolitice din Danemarca.
Câinele este singurul animal domesticit pe toate meridianele lumii, de la
pol până la ecuator. În Asia Mică a fost domesticit începând cu mileniul VIII
î.e.n.. Câinele a fost, de asemenea, singurul animal domesticit adus pe
continentul american, la începutul neoliticului, de primii colonizatori proveniţi
din Asia nord-estică. Următorul animal domesticit a fost porcul, derivat din
porcul sălbatic existent în Alpi şi Pirinei, în Asia centrală şi sud-vestică, în
Caucaz şi munţii Taurus (podişul Anatoliei). Domesticirea porcului este
documentată în Iran şi Mesopotamia încă din mileniul VII î.e.n. şi în Egipt din
mileniul IV î.e.n.
Porcul actual provine dintr-o altă specie care în China trăia pe lângă casa
omului încă din perioada paleoliticului. Pe atunci, porcul era singurul animal
23
domesticit de chinezi. Specia respectivă a ajuns în Europa abia în secolul XVIII

e.n. Din mezolitic datează şi începuturile domesticirii calului şi a oii.
Domesticirea calului, sau cel puţin menţinerea lui în captivitate, este
ilustrată artistic în desenele rupestre din peşterile Saint-Michel-d’Arndy, Mas-
d’Azil şi celebra Trois-Frères (Franţa) în care apar cai cu căpăstre şi
gâtare.(Cazacu). Calul domestic este atestat documentar începând cu mileniul III
î.e.n., în regiunea Ucrainei şi a Rusiei meridionale. Se pare că în Asia Mică a
pătruns varietatea domesticită în Turkestan.
În Europa, calul a pătruns dinspre Orientul mijlociu, după anul 2000 î.e.n.
Caii au fost crescuţi pentru carnea lor, ca principală sursă de alimentaţie, în
Mesopotamia, Mongolia, precum şi în Sciţia.
Oaia a fost domesticită şi ea încă din mezolitic şi pentru aceasta pledează
descoperirile efectuate în ţara noastră, în grota “La Adam“, de lângă Târguşor,
jud. Constanţa. Alături de fosilele unor ierbivore sălbatice (bour, cerb, saiga), au
fost descoperite oase de oaie domestică.
Apărută în Dobrogea spre sfârşitul ultimei glaciaţii, această oaie
reprezintă, conform continuităţii stratigrafice şi datelor metrice, sursa oilor
domestice din regiune. Oile europene provin dintr-o specie de oaie de munte,
originară din Asia centrală şi Iran.
Domesticirea oii este atestată arheologic în Iraq, începând cu mileniul VII.
Din acelaşi mileniu, datează şi domesticirea caprei, provenind dintr-o specie de
capră de munte din Asia sud-occidentală. Capra a fost primul animal domesticit
pentru lapte. În staţiunile neolitice din Palestina a fost atestată existenţa unor
întregi turme de oi şi de capre din protoneolitic.
Oaia şi capra au fost primele animale domesticite şi în Egipt.
Tot în Egipt a apărut pentru prima dată şi pisica domesticită, în epoca
Regatului mijlociu (secolele 21-18 î.e.n.).
Boul a fost domesticit simultan în mai multe centre geografice. Dovezile
arheologice cele mai vechi datează domesticirea bovinelor în Grecia
septentrională de la sfârşitul mileniului VII î.e.n.
Bovinele au fost domesticite pentru carnea lor, boul şi pentru tracţiune; ca
animal de lapte, vaca a fost cunoscută mult mai târziu.
Pe continentul american, singurele animale indigene domesticite au fost
lama (în zona Anzilor, în mileniul IV î.e.n.), alpacaua (forma domesticită a
lamei), cobaiul şi, dintre păsări-curcanul.
Măgarul a fost domesticit în Orientul apropiat în mileniul IV î.e.n.
Cămila bactriană (cea cu două cocoaşe), este originară din Asia centrală
şi a fost domesticită către sfârşitul mileniului IV î.e.n.
Elefantul a fost domesticit pentru întâia oară în India, cu puţin înainte de
2500 î.e.n. Renul a fost domesticit în zonele arctice, în mileniul I î.e.n.
24
4.2. RELAŢIA „VÂNAT-VÂNĂTOR”-

DE LA SACRIFICIU LA VENERAŢIE
Între animalul vânat (sau domesticit) şi omul preistoric s-a stabilit în timp
o legătură mistică care dezvăluie înrudirea între societăţile umane şi lumea
animală.
Mircea Eliade aşează această legătură la originea ideilor şi credinţelor
religioase, afirmând că: “a doborî animalul vânat, sau, mai târziu, animalul
domesticit, echivalează cu un sacrificiu în care vânătorul şi victima sunt
interschimbabile”. Omul preistoric considera că între el şi animal există o
analogie de esenţă, limita între el şi animal era foarte indecisă, împreună
aparţineau aceleiaşi lumi animate şi unitare.
În condiţiile în care omul este produsul final al unei decizii luate “la
începutul Timpului”-aceea de a ucide pentru a putea trăi-, omorârea animalului se
constituie într-un ritual. Omul primitiv considera că Stăpânul Animalelor
veghează pentru ca vânătorul să nu ucidă decât atât cât are nevoie spre a se hrăni
şi să nu risipească hrana.
Oasele, craniul mai ales, au o valoare rituală deosebită, probabil pentru că
se credea că ele găzduiesc “sufletul” sau viaţa animalului şi că, pornind de la
schelet, Stăpânul Animalelor va face să crească o carne nouă.(Mircea Eliade). În
întreaga emisferă nordică s-a practicat, din preistorie până în secolul XIX e.n.,
cultul ursului. Acest cult presupunea conservarea craniului şi a oaselor lungi ale
ursului răpus, pentru ca Stăpânul Animalelor să-l poată reînvia în anul următor.
Numeroasele depozite de oase de urs de peşteră, descoperite în Alpi, dar şi
în Carpaţi, au iscat o serie de controverse în legătură cu caracterul intenţional,
ritualic, magico-religios al acestora. Cu toate că unii cercetători au considerat că
respectivele depozite osoase ar putea fi rezultatul hazardului sau al urşilor înşişi,
nu se exclude ipoteza conform căreia primele idei religioase ar fi apărut în
legătură cu animalul vânat sau, mai târziu, îmblânzit. Confirmarea acestei
corespondenţe este oferită de către tezaurele de artă paleolitică însumând
picturile rupestre de pe pereţii grotelor
din Spania, Franţa şi sudul Italiei.
„Bizon rănit”-pictură rupestră
din peştera Niaux-Ariége, Franţa,
datând de pe la mijlocul
magdalenianului târziu. Capul
bizonului are o dublă reprezentare care
oferă imaginii o animare dinamică.
Parcă îl şi vedem cum îşi
întoarce capul spre rănile provocate de
săgeţi.
25
Cronologic, aceasta este prima reprezentare artistică a unui animal rănit.

Reprezentările fidele ale animalelor (urşi, bizoni, mamuţi, mistreţi, lei, cai)
sau ale unor oameni îmbrăcaţi în piei de animale, interpretând dansuri ritualice,
ne ilustrează bogăţia universului spiritual al omului preistoric. Fie că respectivele
desene s-au vrut a fi doar imagini, sau au reprezentat simboluri, ele ne
demonstrează peste milenii preocuparea ancestrală a omului faţă de alcătuirea şi
semnificaţia animalelor.
Desenele “la raze X“, figurând scheletul şi organele interne ale animalului,
atestate în Franţa în timpul magdalenianului (aprox.13.000-6000 î.e.n.), precum
şi în Norvegia (6000-2000 î.e.n.) sau în Siberia orientală, la eschimoşi, în
America (la triburile Odjibwa, Pueblo etc.), în India, în Malaezia, în Noua
Guinee şi în Australia de nord-vest, reprezintă exprimarea primelor cunoştinţe
anatomice.
Desene rupestre ale aborigenilor australieni, având reprezentate

organele interne (reproduse din 39)
Se presupune că astfel de “clarviziuni“ ar fi

aparţinut anumitor indivizi ai comunităţilor primitive,
singurii capabili să cunoască, să intre în esenţa
alcătuirii biologice, să intre în raport cu divinitatea,
printr-o serie de practici specifice divinatorii.
Celebrul vrăjitor gravat pe pereţii peşterii Trois
Frères (Franţa), având cap de cerb, faţă de bufniţă,
urechi de lup, barbă de capră sălbatică, gheare de urs
şi coadă de cal, figurat într-o poziţie de dans, se
constituie într-o interesantă mărturie a practicilor de
tip şamanic, prezente de altfel şi în zilele noastre în
ideologia religioasă a vânătorilor şi pescarilor.
Se cunosc până în prezent peste 75 de figuri,
desenate sau pictate, datând din epoca preistorică,
reprezentând vrăjitori, exorcişti sau dansatori mascaţi
executând un dans ritual. Pe lângă invocarea protecţiei
spiritelor animiste favorabile, aceştia se concentrau în îndepărtarea spiritelor rele,
maligne, generatoare de boală, de suferinţă şi de moarte.
26
Vrăjitorul, şamanul, devine în timp vindecătorul care meditează asupra

cauzelor apariţiei bolilor şi asupra căilor de restabilire a echilibrului alterat.
4.3. „MEDICINA S-A NĂSCUT ODATĂ CU RELIGIA”
Afirmaţia din titlu îi aparţine lui Marcel Sendrail şi este demonstrată de

fiecare analiză a apariţiei şi dezvoltării celor două vaste şi complexe preocupări
umane, fie în preistorie, fie în societăţile primitive contemporane. Până la
profesionalizare şi până la dobândirea unui statut social precis, tămăduitorul
parcurge etape spectaculoase. Mai întâi el s-a manifestat ca un perseverent
culegător de remedii vegetale, dovedindu-se un bun cunoscător al plantelor de
leac, fiind totodată preocupat de condiţionarea şi păstrarea acestora.
În funcţie de “diagnostic”, prepară şi administrează tratamente care şi-au
verificat în timp eficienţa. Ulterior, vraciul nostru include în arsenalul terapeutic
şi remedii de origine animală: sânge, grăsimi, măduvă, ficat, creier. Îşi
confecţionează şi primele instrumente chirurgicale: cuţite, lame din silex sau
obsidian, ace din os, vârfuri ascuţite pentru sfredelit, cu ajutorul cărora drenează
colecţii purulente, îndepărtează ţesuturi necrozate, corectează fracturi, practică
amputaţii sau trepanaţii. Printre descoperirile arheologice datând din neolitic,
s-au dovedit de un real interes craniile de om, precum şi de animale domestice
(cal, oaie), purtând urme de trepanaţii.
Trepanaţia craniană s-a practicat, îndeosebi, ca ritual al “eliberării
spiritelor” din capul unor “posedaţi”, din neolitic până în zilele noastre.
Ritualul a fost practicat taumaturgic până nu de mult de aborigenii din
munţii Africii de nord şi din Muntenegru, în cazuri de migrenă şi epilepsie.
(Brânzei) Omul primitiv efectua trepanaţia craniană în scop terapeutic bine
conştientizat, în vederea obţinerii unei decompresiuni în cavitatea craniană,
benefică în caz de hematoame, traumatisme, tumori cerebrale, epilepsie,
hipertensiune arterială. În cazul animalelor domestice se urmărea probabil
eliminarea retivităţii (la cal), sau eliminarea crizelor epileptiforme din cenuroză
(la oi). Faptul că, pe craniile descoperite, orificiul de trepanaţie are marginile
îngroşate de calus, ne demonstrează că rezultatul postoperator a fost pozitiv,
pacientul supravieţuind intervenţiei.
Se consideră că intervenţiile chirurgicale au reprezentat cea dintâi
modalitate de tratament. (Kurt Sprenghel, citat de Bologa).
Preocupările de chirurgie veterinară ale omului din neolitic au cuprins cu
certitudine şi operaţia de castrare a masculilor speciilor domesticite. Chiar dacă
această operaţie va fi avut la început o justificare pur magică, aşa cum socotesc
unii istorici, ea a implicat un bagaj de cunoştinţe medicale ce nu poate fi
dispreţuit. (Bologa, Istoria medicinei universale).
Dacă animalele practică o autoterapie, fie profilactică, fie curativă (după
cum am exemplificat în capitolul precedent), devine implicit faptul că omul
27
primitiv a manifestat şi el preocupări instinctive legate de curăţenia corporală şi

de alimentaţie. Dacă iniţial modificarea regimului alimentar a avut un caracter
instinctiv, moştenit filogenetic, raportat la condiţiile oferite de mediu, treptat a
fost conştientizat efectul particular al unor alimente de origine vegetală, animală
sau minerală. Unele au avut efect purgativ, altele s-au dovedit sudorifice, altele
au fost febrifuge, altele halucinogene, etc. În timp, observaţiile au fost analizate
cu mult discernământ şi au fost capitalizate de către unii dintre indivizii primelor
comunităţi umane, dotaţi cu mai multă receptivitate, mai inteligenţi şi mai bine
intenţionaţi.
Aceştia au acumulat cunoştinţe de botanică şi zoologie alimentară, de
toxicologie, pe care le-au valorificat în scop terapeutic, transmiţându-le doar
moştenitorilor direcţi sau anumitor membri ai colectivităţii, care au manifestat
interesul şi harul necesar.
În timp, tămăduitorul devine foarte necesar comunităţii, duce o existenţă
privilegiată, asigurată de ceilalţi membri ai societăţii, în schimbul intervenţiilor
medicale pe care le practică atunci când este necesar.
Treptat, vindecătorul se înconjoară de o aureolă de mister, atât prin
păstrarea unor secrete terapeutice, cât şi prin obţinerea unor rezultate
spectaculoase care păreau să depăşească puterile unui simplu muritor.
Vraciul însuşi nu îşi explică întotdeauna cauza producerii unor boli şi se
vede neputincios în găsirea unor remedii potrivite.
Apare, astfel, concepţia de supranatural, concepţie superioară de altfel,
deosebindu-l pe omul din neolitic de cel din paleolitic.
Conştiinţa existenţei unor forţe divine care stabilesc sau destabilizează o
armonie universală, îl determină să practice o serie de ritualuri magice în cursul
cărora invocă spirite benefice sau “alungă” spiritele malefice responsabile de
producerea sau menţinerea unor boli.
Dezvoltarea magiei generează ulterior diverse religii şi fac din omul
lecuitor un lider religios, un sacerdot, care va prelua atât conducerea spirituală a
comunităţii, cât şi pe cea socială. Istoria civilizaţiilor ne demonstrează că
medicina a fost practicată mult timp de sacerdoţi.
Arsenalul terapeutic a combinat instrumentele medicinei empirice cu
practicile magice rezultate din concepţia magico-mistică ce pretindea că boala
este o pedeapsă divină, o posesiune demoniacă sau rezultatul unei vrăji. Practicile
mistice au inclus şi jertfele de animale. Într-un ritual strict, sacerdotul
examinează diferite organe ale animalului sacrificat, fie pentru a-i evalua starea
de sănătate (zeitatea trebuia să fie pe deplin mulţumită !), fie pentru a prezice
viitorul.
Componenta mistică a actului terapeutic se perpetuează în timp, chiar şi
atunci când persoanele tămăduitoare se diferenţiază după procedeele medicale
utilizate şi rol social, în contextul medicinei civilizaţiilor antice, context analizat
în capitolul următor.
28
5. MEDICINA ANTICĂ
5.1. MEDICINA MESOPOTAMIANĂ
În mileniul IV î.e.n., între văile râurilor Tigru şi Eufrat, au apărut primele

formaţiuni statale din lume, cetăţile-state ale sumerienilor.
Dinspre nord, Mesopotamia (gr.-“Ţara dintre fluvii”) este invadată treptat
de o populaţie semită reprezentată de akkadieni (sau asiro-babilonieni, cum au
fost numiţi mai târziu), care întemeiază şi ei numeroase cetăţi-state. Până spre
anul 2000 î.e.n., asiro-babilonienii cuceresc micile state sumeriene din sud,
adoptându-le însă limba şi mai ales, scrierea (prima în lume), apariţia acesteia
determinându-i pe istorici să afirme că “istoria începe în Sumer”.
Strălucitoarea cultură mesopotamiană care se dezvoltă iradiază în timp spre
est, până în China şi spre vest, până în Imperiul Roman, influenţând radical
cultura hitiţilor, a fenicienilor, a vechilor evrei, a perşilor, a tuturor popoarelor
asiatice. Judecând după vechimea textelor lor medicale, mesopotamienii au creat,
printre primii în lume, o medicină empirică cuprinzând, pe lângă procedee magice
şi hieratice şi un arsenal terapeutic complex. Primele izvoare scrise ale lumii ne
relevă existenţa distinctă a unui medic laic, diferit socio-profesional de medicul
sacerdot.
Medicul sacerdot era denumit Ashipu şi avea drept concept etiologic ideea
conform căreia boala reprezintă un dezechilibru generat de săvârşirea unui păcat
(idee tipic semitică). Prognosticul era apreciat pe baza observaţiilor astrologice.
Ashipu practica ritualuri magice, de invocare a divinităţilor sau de alungare
a demonilor (exorcizări).
Practica, de asemenea, hepatoscopia, tehnică divinatorie prin care se
anticipa viitorul în funcţie de aspectul ficatului animalului sacrificat (miel sau
ied). Ficatul (denumit de către asirieni kabittu), era considerat, ca în toată
antichitatea, sediul sufletului, al vieţii.
Prezicătorii împărţeau suprafaţa ficatului în 40 de zone, corespunzătoare
zonelor cereşti. Fiecare zonă “se afla” sub influenţa unui zeu anumit, favorabil sau
nefavorabil. Prin examinare, în funcţie de aspectul fiecărei arii, se formula
prevestirea. Această primă formă de “necropsie” este confirmată de mulajele de
argilă, reprezentând ficatul de rumegător mic, descoperite în vetrele arheologice.
Un tratat de hepatoscopie conţinea nu mai puţin de 10.000 de observaţii.
29
Această tehnică s-a transmis peste timp, hitiţilor, grecilor şi mai apoi, peste
două milenii, etruscilor. „Hepatoscopiştii” etrusci erau denumiţi haruspici, de la
cuvântul asirian har, care însemna „ficat”.
Medicul laic, denumit Asu era terapeutul propriu-zis. Se afirmă că medicina
empirică preştiinţifică a început în Mesopotamia, descinzând în mare parte din
medicina populară practicată de populaţia semită şi sumeriană. Cuneiformele
tăbliţelor de lut descoperite în bibliotecile templelor sau în biblioteca palatului din
Ninive a vestitului rege Asurbanibal, precum şi la Nippur, descriu în amănunţime
etiologia, diagnosticul şi tratamentul multor afecţiuni comune tratate de Asu.
Astfel, erau admise cauze pur materiale în etiologia bolilor: bolile de piele
erau provocate de insecte, de păduchi; bolile de ochi erau generate de praful adus
de vânt; afecţiunile stomatologice se datorau unui “vierme” care pătrunde în dinte
şi declanşează durerea (vezi caria dentară) etc.
Medicii sumero-akkadieni considerau diagnosticul drept un act medical
esenţial şi acest diagnostic nu era un diagnostic magic, constând din identificarea
demonului care a produs boala. Textele medicale insistă asupra simptomelor din
diferitele boli care să susţină stabilirea unui diagnostic. Terapeutica se baza în
primul rând pe o farmacopee ce însuma produse provenite din toate regnurile:
vegetal, animal şi mineral.
Dintre plante, farmacopeea sumero-akkadiană cunoştea şi utiliza:
palmierul, cedrul, pinul, tamariscul, smochinul, mărul, părul, migdalul, trestia,
isopul, şofranul, muştarul, cicoarea, chimenul, ceapa, usturoiul şi sesamul.
Reţetele de origine animală se preparau din produse luate de la om sau de la
animale: vacă, porc, oaie, capră, măgar, câine (în special de la câine negru-animal
magic care era patronat de zeiţa vindecătoare Gula), de la leu, lup, vulpe, gazelă,
şoarece, apoi de la diferite păsări: corb, bufniţă, porumbel, în fine de la şerpi şi de
la şopârle.
Multora dintre aceste produse li se atribuia însă şi o acţiune magică.
Se foloseau în acest scop:“limbă de şoarece“,“cap de porc“,“păr de câine”,
o bucată de ţeastă de om, corn de cerb, oase de om, grăsime de şarpe negru, lapte
de la o vacă albă, excremente de gazelă, excremente de om etc. Dintre substanţele
minerale întâlnim în reţete: gips, cretă, pucioasă, alaun, pilitură de cupru, precum
şi pulbere de la prag, praf dintr-un mormânt, dintr-un oraş părăsit, acestea din
urmă îndeplinindu-şi rolul magic. Produsele nu se aplicau sub o formă brută, ci
erau triturate, pulverizate, măcinate, amestecate cu diverse substanţe vehiculante,
dovedindu-se astfel, o atentă preocupare pentru perfecţionarea unor tehnici
farmaceutice. Textele mesopotamiene nu indică însă şi cantităţile exacte a
diferitelor produse componente.
Vechii doctori din Mesopotamia aplicau cataplasme, clisme uleioase şi
supozitoare, administrau purgative şi provocau emeza prin excitarea luetei.
Prescriau masaje simple sau cu diferite uleiuri, recomandau gimnastica. Se
practicau şi intervenţii chirurgicale ca: incizia unui abces al ficatului, puncţia unei
30
pleurezii purulente, operaţia cezariană, chiuretaje profunde, operaţia de cataractă,

precum şi multe cazuri de trepanaţie. Faptul că au fost consemnate cu atâta
stăruinţă metodele terapeutice şi domeniile intervenţiilor chirurgicale, denotă că
medicii şi chirurgii mesopotamieni au obţinut rezultate pozitive.
Mesopotamienii sunt prioritari şi în privinţa deontologiei medicale.
În celebrul Codex Hammurabi (primul monument juridic din istoria
civilizaţiei şi cea mai importantă operă juridico-administrativă a Orientului
Antic), sunt stipulate şi articole care reglementează activitatea medicilor,
referitoare la sumele cuvenite pentru fiecare “prestaţie”, dar şi la pedepsele
corespunzătoare unor eşecuri, unor erori medicale.
Mult mai grav erau pedepsiţi medicii laici, în comparaţie cu sacerdoţii.
Acesta este şi motivul pentru care medicii erau sfătuiţi în textele medicale să nu
trateze, “să nu pună mâna, să nu se atingă” de acele cazuri în care este sigur că
“bolnavul va muri şi nu se va vindeca”.
Nereuşita unei intervenţii chirurgicale era pedepsită cu tăierea mâinilor
operatorului, conform articolului 218 din Codex Hammurabi:
“Dacă medicul va face o incizie adâncă cu un cuţit de bronz şi va pricinui
moartea omului, sau îndepărtând cu un cuţit de bronz albeaţa, îi va răni ochiul,
atunci să i se taie mâinile.”
Prognosticul unei afecţiuni se stabilea deseori recurgându-se la unul din
procedeele de divinaţie cunoscute, prin care se aştepta de la diferite zeităţi
anticiparea finalităţii intervenţiei medicului.
În Codex Hammurabi există şi legi care se referă la activitatea medicului
specializat în vindecarea animalelor, denumit Munai Su, în general. Mai apar
totodată înscrieri care se traduc: “medicul de boi” (Azuanshe şi mai târziu,
Azuguhia, “doctor de vite”) şi “medicul de asini”.
Articolele 224 şi 225 din acelaşi cod legiferează primele norme
deontologice veterinare, privind onorariul şi responsabilitatea profesională a
medicilor Munai-Su:
Articolul 224 prevedea că: “dacă medicul de boi sau de asini a tratat de o
rană gravă un bou sau un asin şi l-a vindecat, stăpânul boului sau asinului va da
medicului o şesime dintr-un siclu de argint” (un siclu de argint, un sikel, cântărea
8 g, iar cu un siclu se putea cumpăra un porc).
Articolul 225, din contra, prevedea ca în cazul în care “medicul de boi sau
de asini a tratat de o rană gravă un bou sau un asin şi i-a provocat moartea, să
dea stăpânului un sfert din preţul boului sau al asinului”.
(Codul lui Hammurabi a fost gravat pe o stelă de diorit. Aceasta a fost
descoperită la Susa, în Iran, în anul 1902. În prezent este tezaurizată la muzeul
Louvre din Paris.)
31
Primul medic “consemnat nominal” în istoria scrisă a lumii, s-ar părea că a

fost medic veterinar. El se numea Ur-Lugal-Edenna, după cum apare
inscripţionat pe un cilindru cu sigiliu, datând din 2200-2000 î.e.n., descoperit la
Lagash (azi Tello, în Iraq), în mormântul regelui sumerian Ur-Ningursu.
Alături de doi zei şi mai multe instrumente veterinare (dintre care unul
obstetrical), cuneiformele consemnează:
Imaginea de mai sus redă inscripţia sumeriană datată 2200-2000 î. e. n., ale
cărei cuneiforme au fost traduse prin următoarea incantaţie:
“O zeule Edinmugi, vizir al zeului Gir, (tu) care îngrijeşti mamele

animalelor când îşi nasc puii ! Ur-Lugal-Edenna este slujitorul tău.”
Aceasta este, cel mai probabil, invocaţia adresată zeilor ocrotitori

menţionaţi, în semn de închinare, înainte de orice act obstetrical sau terapeutic.
Textul este însoţit de instrumente medicale specifice.Cilindrul cu sigiliu este
păstrat la muzeul Luvru din Paris.
În mitologia asiro-babiloniană este menţionată şi o zeiţă-medic, Gula. Pe
tăbliţele de lut pe care apare figurată, Gula stă pe un “tron viu”, adică pe spatele
unui câine, sau, oricum este însoţită de un câine.
Imaginea de mai jos cuprinde cilindrul cu sigiliu reprezentând-o pe Gula,
zeiţă-medic în vechiul Babilon. Este păstrat la Vorderasiatisches Museum din
Berlin.
Câinele, ca însoţitor al divinităţilor, era o reminiscenţă a vechiului totem
animal. El devine un atribut al zeului, indicând unele calităţi ale acestuia.(vezi şi
reprezentările lui Asklepios, zeul grec al medicinei)
32
Din inscripţiile cuneiforme de pe un cilindru cu sigiliu descoperit la Kassite

(păstrat astăzi la Muzeul Asiei Mici Vorderasiatisches Museum din Berlin),
rezultă că zeiţei Gula i se închinau vechii babilonieni pentru a-i apăra de turbare.
Era simbolizată printr-un câine şi proteja câinii. Se mai spune că zeiţa Gula
se supăra foarte tare când oamenii provocau vreun neajuns câinilor şi se răzbuna,
trimiţându-le boli necruţătoare.
O altă prioritate mesopotamiană este reprezentată de prima reprezentare a
şarpelui ca simbol al medicinei. Aceasta apare pe un vas datând din timpul
domniei principelui sumerian Gudea (aprox. 2150 î.e.n.). Cupa cu şarpele, ca
simbol al farmaciei este atribuită tot sumerienilor.
Medicina mesopotamiană a exercitat o mare influenţă asupra medicinei
popoarelor cu care au venit în contact. Numeroase reţete şi metode terapeutice
sumero-akkadiene au fost preluate de evrei, care au dezvoltat o intensă viaţă
socială şi culturală în Babilon. Ulterior, prin medicina Talmudului şi a Cabalei,
acestea ajung în farmacopeea europeană a evului mediu. Numeroase interferenţe
medicale s-au produs între medicina mesopotamiană şi cea egipteană, de unde
apoi, o serie de concepte au fost preluate în medicina greacă.
În sfârşit, nu putem să nu reliefăm reprezentarea în sculptura asiriană, a
unor animale în suferinţă.
Sunt celebre basoreliefurile datând din secolul VII î.e.n., de pe timpul lui
Assurbanibal (669-630 î.e.n.), descoperite la Ninive: “Leoaica rănită”-relief în
alabastru şi “Leul agonizând”, capodopere păstrate astăzi la British Museum, în
Londra.
33
“Leoaica rănită” din

relieful în alabastru intitulat
“Marea vânătoare”, palatul lui
Assurbanibal din Ninive (sec.VII
î.e.n.)
În cazul leoaicei, artistul a
reuşit să redea, cu un fin simţ de
observaţie “clinică”, o pareză de
tren posterior cauzată de săgeţile
împlântate în măduva lombară:
trenul anterior se sprijină încă puternic pe labe, în timp ce trenul posterior este
flasc. Animalul geme de durerea rănilor. Leul, de asemenea, este redat cu o mare
acurateţe, agonia sa având o mare tensiune expresivă:
5.2. MEDICINA EGIPTULUI ANTIC
5.2.1. DOCUMENTE ISTORICE
Medicina egiptenilor s-a bucurat de un mare renume în antichitate.

Herodot laudă în scrierile sale pe medicii egipteni, relevând gradul lor înalt
de specializare; el enumeră medici de ochi, de cap, de dinţi, de pântece, de “boli
ascunse”. Tot din scrierile lui Herodot rezultă că egiptenii aveau şi noţiuni de
medicină preventivă. În legătură cu medicina egipteană dispunem de o informaţie
bogată, cuprinsă în cel puţin zece papirusuri:
- Papirusul Ebers, descoperit de egiptologul german Georg Ebers, în anul

1873, în ruinele oraşului Teba, datează de pe la mijlocul mileniului II î.e.n. şi
reprezintă o compilaţie de 875 de reţete şi vrăji. Pe 110 coloane sunt adunate o
serie de reţete grupate pe boli. Cuprinde şi un mic tratat de fiziologie, prescripţii
34
igienice, precum şi multe formule magice. Se găseşte la Institutul de Istoria

medicinei din Leipzig.
- Papirusurile Brugsch, în număr de două, descoperite de egiptologul

german Emil Brugsch în anul 1909, în ruinele oraşului Memfis, sunt datate
aprox.1250 î.e.n. şi cuprind 170 de prescripţii pentru diferite afecţiuni. Se găsesc
la muzeul Pergamon din Berlin.
- Papirusul Hearst (din aceeaşi epocă) conţine 260 de formule contra

muşcăturilor, durerilor de dinţi şi căderii părului. Se găseşte la British Museum, la
Londra.
- Papirusul Chester Beatty nu este excusiv medical, conţine capitole

despre arsuri şi afecţiuni oculare, precum şi despre afecţiunile regiunii anale. Se
găseşte la British Museum, în Londra.
- Papirusul Edwin Smith, descoperit în anul 1862, datează de la începutul

mileniului III î.e.n. (este cel mai vechi) şi cuprinde, în trei secţiuni, 48 de
observaţii chirurgicale, referitoare la răni şi fracturi, cu indicarea tratamentului
corespunzător. Alături de acestea, se găsesc şi 13 formule medicale-magice. Se
păstrează la British Museum, Londra.
- Papirusul ginecologic de la Kahoun (în prezent, oraşul Illahun), datează

de pe la începutul mileniului II şi cuprinde, bineînţeles, recomandări privind
naşterea şi lăuzia.
- Papirusul veterinar de la Kahoun, a fost descoperit de F. L. Griffit, în
anul 1893 şi este datat aproximativ 2500 î.e.n.. Acest papirus ne relevă faptul că
cele două ramuri ale medicinei, umană şi veterinară, erau organizate pe concepţii
similare, medicina veterinară nefiind decât una dintre specializările medicale
existente deja la vechii egipteni. Papirusul cuprinde descrierile diferitelor
afecţiuni, precizându-se numele bolii, simptomele, tratamentul, prognosticul,
posibilele complicaţii. Au fost găsite anumite corespondenţe între actuala coriză
infecţioasă a taurinelor şi boala naft. Naft se traduce prin “vânt”, termenul
demonstrează că egiptenii intuiau calea de propagare a unor miasme morbigene.
De altfel, se fac precizări în legătură cu porţile de intrare a acestora în
organism: nas, gură, mucoasa conjunctivală. Leziunile inflamatorii descrise
vizează respectivele mucoase. Se mai descrie, de asemenea, timpanismul acut la
taurine, se fac recomandări terapeutice privind evacuarea rectului, ilustrându-se
prin desene tehnica exploraţiei transrectale. Este demn de menţionat (aparţinând
aceleiaşi epoci), şi un tratat de patologia calului, descoperit în Siria, ocupată pe
atunci de egipteni. Tratatul cuprinde indicaţii terapeutice inspirate din medicina
omului.
35
5.2.2. CONCEPTE ETIOLOGICE ŞI TERAPEUTICE
Ca în toate civilizaţiile antice, şi la egipteni, concepţia etiologică asupra

bolilor avea o importantă componentă magică. Cu excepţia rănilor sau a
fracturilor, bolile păreau generate de demoni, care trebuiau alungaţi cu ajutorul
unor formule magice. Concomitent însă, erau respectate şi indicaţiile reţetelor
medicale.
Magicienii-denumiţi rhu-it, sacerdoţii-sahmet şi medicii propriu-zişi-sunu,
nu se excludeau reciproc ci, dimpotrivă, colaborau în restabilirea stării de
sănătate. Medicii erau formaţi în şcoli de medicină care funcţionau pe lângă
temple; ei erau mândri de şcolile în care învăţaseră şi ţineau să le menţioneze ca
pe un titlu de onoare.
Aşa cum menţionează Herodot, medicii erau împărţiţi pe specialităţi:
internişti, oftalmologi, chirurgi, stomatologi, etc.
Reţetele lor erau foarte complexe, acumulând o mulţime de substanţe
vegetale, minerale sau preparate din părţi ale unor animale, sau din insecte (de
exemplu, scarabei uscaţi şi pisaţi). Toate substanţele erau prescrise în doze foarte
precise şi combinate după o tehnică farmaceutică riguroasă. Măsurarea se făcea
însă în volum. (Dozarea cu ajutorul greutăţilor măsurate o vor face pentru prima
dată grecii). Ingredientele dezgustătoare (de ex., fecalele) aveau rostul magic de a
alunga demonii care cauzau maladia. Multe din aceste reţete străvechi mai sunt
încă şi azi în uz în Egipt. Cele mai multe reţete egiptene au trecut, ulterior, în
farmacopeea greacă, prin intermediul căreia s-au transmis apoi farmacopeei
europene din Evul Mediu. Reţetele sunt redactate ştiinţific, după o schemă fixă
care cuprinde cinci puncte: denumirea bolii, descrierea simptomelor, diagnosticul,
prognosticul şi posologia. Este interesant faptul că, în cazuri disperate, medicul îşi
recunoştea incapacitatea de a vindeca (ceea ce magicianul nu recunoştea
niciodată).
Medicii egipteni cunoşteau bine anatomia externă a omului şi a animalelor.
În privinţa anatomiei propriu-zise însă, nu au manifestat un interes prea profund.
Cunoşteau oasele şi organele interne, cu excepţia rinichilor; nu făceau o distincţie
clară între muşchi, nervi, vene şi artere; pentru toate acestea, limba egipteană avea
un singur cuvânt.
Au explicat corect funcţiile muşchiului cardiac şi ale vaselor, care pornesc
toate de la centrul motor-inima. Vindecau laringitele şi bronşitele: un papirus
conţine reţetele a 21 de medicamente contra tusei, un altul, 18; din tratamentul
acestora nu lipseau inhalaţiile. Combăteau cu succes constipaţia şi viermii
intestinali; tratau retenţia şi incontinenţa urinară; pentru tratamentul afecţiunilor
rectului exista un anume medic specialist, care purta onorabilul titlu de “paznic al
anusului”. S-a păstrat un întreg tratat dedicat exclusiv proctologiei. Aveau
36
ginecologi foarte pricepuţi care ne-au lăsat descrieri corecte ale afecţiunilor
uterului, metritelor etc.
Faima oftalmologilor egipteni ajunsese în ţări îndepărtate. Erau renumiţi
pentru tratamentul afecţiunilor pleoapelor, a conjunctivitei granuloase, a
leucomului şi a cataractei. Numai papirusul Ebers conţine aproape o sută de reţete
oftalmologice. De altfel, şi astăzi, în Egipt, datorită climatului arid, afecţiunile
oftalmologice sunt frecvente.
Chirurgii egipteni erau şi ei foarte pricepuţi. Ei nu prescriau niciodată
medicamente. Iatroistoricii afirmă că egiptenii au fost cei dintâi care au practicat
punctele de sutură pentru închiderea unei răni, precum şi primii care au utilizat
atelele în caz de fracturi. De la egipteni s-a transmis prin intermediul limbii
greceşti limbilor moderne, cuvinte ca:
- farmacie-de la ph-ar-maki, tradus ca “ceea ce dă siguranţă”; a devenit la
greci pharmakon, care la început se referea la plantele cu virtuţi magice, de unde
şi cuvântul românesc farmec; ulterior, pharmakon a devenit termenul general
pentru medicamente, dând naştere termenului de farmacie de mai târziu.
- chimie de la chim, tradus ca “pământ negru”.
- amoniac-“sarea lui Amon”.
5.2.3. MUMIFIEREA CADAVRELOR
Este bine cunoscut faptul că egiptenii practicau mumifierea cadavrelor

umane, precum şi a câinilor şi pisicilor favorite ale faraonilor şi nobililor.
Pe lângă motivaţiile de ordin religios, (cadavrul era pregătit pentru “viaţa”
din regatul morţilor), această practică era motivată şi de considerente de ordin
igienic.
Prin mumifiere se evita putrezirea cadavrelor sau dezgroparea lor de către
animalele sălbatice etc. Preoţii autopsieri, coachiţii, eviscerau mai întâi cadavrul,
extrăgând creierul prin nări şi masa gastro-intestinală prin anus sau prin incizia
peretelui abdominal.
Organele erau conservate în vase speciale denumite canope, cu ajutorul
aceloraşi substanţe răşinoase şi aromatice (smirnă, scorţişoară, tămâie ş.a.) cu care
se îmbălsăma cadavrul. Cadavrul era scufundat apoi într-o baie de natron, adică o
soluţie concentrată de bicarbonat de sodiu, sulfat de sodiu, clorură de sodiu (sare
marină) şi carbonat de sodiu, fiind menţinut astfel timp de două-trei luni, după
care era înfăşurat în feşi de bumbac şi introdus într-un sarcofag de lemn. Urma,
desigur, întreg ritualul de înmormântare, în raport cu starea socială a fiecărui
defunct.
Studiul mumiilor egiptene a relevat o serie de leziuni care atestă existenţa
în respectivele timpuri a unor afecţiuni precum: tuberculoza osoasă (inclusiv
morbul lui Pott), osteomielită-decelată atât la oasele lungi, cât şi la nivelul
sinusurilor, leziuni ale alveolelor dentare ş.a.
37
5.2.4. ZEI TĂMĂDUITORI
În toate formele lor de religiozitate: animism, totemism, fetişism, tabuism,

magie, egiptenii au manifestat o îndelungată zoolatrie.
Omul se simţea înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin
intermediul unor animale. Aceste forţe întrupate într-o fiinţă reală şi concretă,
legată de o anumită ambianţă (şarpele pe câmp, leul în deşert, crocodilul în fluviu
ş.a.m.d), aveau pentru egiptean o importanţă mai mare decât invizibilele “forţe
divine”. De aceea, cu mult timp înainte de 3000 î.e.n., acestea erau venerate, erau
considerate totemuri, protectori ai triburilor. Trebuia să li se câştige bunăvoinţa şi
protecţia prin rugăciuni, prin sacrificii sau ofrande şi prin divinizarea lor.
Taurul, vaca, berbecul, câinele, pisica, şacalul, leul, hipopotamul,
crocodilul şoimul, ibisul etc., devin astfel zeităţi, reprezentate strict zoomorf sau,
ulterior, antropozoomorf.
Reprezentările antropozoomorfe îşi găsesc explicaţia în evoluţia gândirii
religioase a egipteanului antic. Se considera că un zeu iubeşte, dar şi urăşte; că
ajută, dar şi pedepseşte; că dăruieşte, dar şi ia înapoi cu sila.
Această dualitate nu putea fi sugerată printr-o reprezentare pur zoomorfă,
exclusiv a şacalului, a eretelui, a păsării Ibis etc. S-a trecut atunci la o
reprezentare dublă, antropozoomorfă.
Reprezentări antropozoomorfe ale zeităţilor egiptene:
Nu se putea renunţa la tradiţionala reprezentare

animală, capul animalului divinizat este susţinut de un
corp omenesc care sugerează puterile pozitive,
binefăcătoare, umane, ale divinităţii.
Isis şi Osiris au reprezentări antropomorfe, graţie
influenţei lor universale.
Isis a fost nu numai zeiţa egipteană a căsătoriei,
simbolul armoniei matrimoniale şi al fidelităţii casnice, ci
şi o zeiţă sapienţală care stăpânea forţe magice şi
cunoştinţe secrete.
38
Cu sprijinul zeului Thot, ea i-a iniţiat pe oameni în arta medicinei, ştia să

vindece toate bolile şi le apărea oamenilor în vis, comunicându-le remediul.
Thot, zeitate reprezentată cu cap de pasăre Ibis, a fost un “ştie-tot” al
panteonului egiptean. Zeu misionar şi civilizator, era considerat protector şi chiar
inventator al tuturor activităţilor intelectuale. O tradiţie mitică afirmă că ar fi scris
cu mâna sa Cartea magiei, în 42 de tomuri conţinând toată ştiinţa lumii: istorie,
magie, explicarea naturii, matematică, astronomie, drept, diverse discipline
tehnice, medicină.
Osiris a fost zeul egiptean cel mai popular, avea o reprezentare
antropomorfă şi simboliza moartea, dar şi şi învierea periodică a naturii vegetale,
ideea de renaştere permanentă. A exercitat o vastă acţiune civilizatoare. Diodor
din Sicilia scria:
“Osiris i-a făcut pe oameni să se lepede de obiceiul de a se mânca între ei,
după ce Isis le-a descoperit folosinţa grâului şi a orzului, care mai înainte
creşteau fără a fi cultivate, amestecându-se printre celelalte plante.
Osiris a născocit cultura fructelor şi, ca urmare a acestei binefaceri,
deprinderea unei hrane noi şi plăcute i-a făcut pe oameni să-şi părăsească
moravurile sălbatice.(…) Osiris a mai descoperit şi viţa de vie”, ca şi vinificaţia,
străbătând apoi lumea spre a-şi răspândi descoperirea.(Kernbach)
Ca unul care întrupează forţa prin care natura vegetală învinge moartea în
fiecare an şi reînvie, asigurând recoltele, Osiris este implorat să-şi exercite forţa
regenerativă şi asupra individului bolnav, împiedecându-l să piară de boală,
readucându-l la viaţa sănătoasă.
Zeiţa Sekhmet (Cea puternică), reprezentată cu
cap de leoaică, avea atribute sângeroase, era patroana
solilor morţii, a războaielor şi a molimelor:“Doamna
ciumei”. Ştiind să ucidă, Sekhmet ştia să şi vindece.
Preoţii ei alcătuiau tagma medicilor umani şi veterinari.
Imhotep, personaj istoric real, a fost venerat în
cultul memphit al religiei egiptene ca fiu al zeului Ptah
şi ca Zeu-medic, dar şi ca artizan divin. (A fost
identificat de greci fie cu Hephaistos, fie cu Asklepios)
Imhotep a fost mai întâi scrib; apoi a parcurs toate
treptele ierarhiei posibile, până la rangul de preot iniţiat
în doctrina heliopolitană. A excelat ca medic şi,
deopotrivă, ca astronom, ca savant atotştiutor. Imhotep a
fost şi un strălucit arhitect, de numele său fiind legată
construcţia primei piramide din Egipt: piramida în trepte
a faraonului Djeser (Zoser, c. 2750 î.e.n., supranumit el
însuşi, vindecătorul). Mai mult decât atât, Imhotep a fost
şi ministru pe timpul lui Djeser, evidenţiindu-se în ştiinţa IMHOTEP
administraţiei statului.
39
Imhotep a fost adorat ca divinitate începând cu secolul I î.e.n. şi a fost

considerat zeu mântuitor şi tămăduitor al tuturor bolilor.
Este unicul caz din istoria Egiptului de zeificare postumă a unui om,
neaparţinând familiei faraonului.
O statuie păstrată la Muzeul din Berlin îl reprezintă ca preot, cu un papirus
desfăşurat pe genunchi.
5.2.5. MEDICINA VETERINARĂ ÎN EGIPTUL ANTIC
Desenele şi basoreliefurile şi statuetele egiptene descoperite în Valea

Regilor, la Luxor, ne demonstrează că vechii egipteni acordau o deosebită atenţie
creşterii şi îngrijirii animalelor:
Foloseau păşunatul, ca şi
stabulaţia, practicau monta
supravegheată, îngrăşarea
bovinelor, îndopatul păsărilor.
Anual, sau la doi ani,
efectuau recensământul vitelor în
vederea stabilirii impozitului plătit
în natură, tot prin vite. Vitele erau
marcate, ecornate, se practicau
unele intervenţii obstetricale,
precum şi castrarea.
Sacrificarea animalelor era
supravegheată de preoţi, într-un
ritual în care erau admise numai
animalele sănătoase, ’’fără plusuri
sau minusuri’’, fără malformaţii,
fără răni. Sângele şi inima
animalului sacrificat era oferit
zeilor.
După sacrificare se examinau organele. Se efectua astfel un “control sanitar
veterinar”, înainte şi după sacrificare.
În Egiptul antic se consuma carnea de bou, taur (nu şi de vacă, pentru că
aceasta era favorita zeiţei Isis), precum şi carnea de capră şi de antilopă.Toate
aceste animale erau considerate curate.
Egiptenii erau mari consumatori de lapte; vacile de lapte nu erau niciodată
animale de sacrificiu, tot aşa cum nu se sacrificau nici berbecii.
Ca şi la alte popoare din regiune (evrei şi, mai târziu, la mahomedani),
porcul era considerat necurat, datorită lăcomiei şi necurăţeniei lui. Era firesc ca în
condiţiile climei calde din zonă, să se interzică o carne grasă, uşor alterabilă.
Interdicţia îi viza total. doar pe preoţi; ceilalţi aveau voie să mănânce carne de
40
porc, o dată pe lună. Porcarii erau singurii egipteni care nu aveau voie să intre
într-un sanctuar; nu le era îngăduit nici să-şi căsătorească băieţii sau fetele decât
numai în familii de porcari. (Herodot, Istorii, II, 47)
Herodot ne face şi următoarea precizare:“Dintre păsări mănâncă crude,
dar puse mai înainte la sare, prepeliţe, raţe şi păsări mici”(Istorii, II, 77).
Rezultă că egiptenii practicau conservarea cărnii cu ajutorul sării. În timpurile
vechi, în popor se consuma şi carnea de hienă pusă la îngrăşat, iar în ultimele
secole, prin părţile oraşului Elephantina se consuma şi carnea de crocodil.
5.3. MEDICINA IUDAICĂ
Iudeii au creat o cultură remarcabilă, care alături de cea greacă şi latină, stă
la baza culturilor europene. În scrierile biblice şi în literatura rabinică există
nenumărate date privind medicina practicată de vechii evrei.
Spre deosebire de alte popoare ale antichităţii, preotul vechilor evrei nu era
şi medic, dar era chemat să decidă dacă bolnavul era curat sau spurcat, dacă o
boală, ca lepra, s-a vindecat ori nu, dacă bolnavul putea să-şi reia viaţa în mijlocul
comunităţii. (Levitic, XIII, 1 sq; XIV, 1 sq; XV, 1).
Nu există prea multe informaţii despre medicii evrei din epoca anterioară
robiei din Babilon. Existenţa lor este totuşi confirmată în cartea Eşire, XXVI, 19,
unde scrie că “cel ce a lovit pe semenul său şi l-a rănit este obligat să plătească
tratamentul acelei răni”, ceea ce presupune existenţa unor tămăduitori plătiţi.
Cărţile Vechiului Testament menţionează un număr de boli pe care le
diagnosticau preoţii evrei, printre care: lepra, eczema, blenoragia, pesta, epilepsia,
psihozele, paralizii, metromenoragiile etc.
Preoţii diagnosticau aceste afecţiuni, nu pentru a prescrie un tratament, ci
spre a indica izolarea bolnavului în raport cu colectivitatea. Astfel, cel bolnav de
lepră, de blenoragie, sau cel care prezenta eczeme, trebuia să se izoleze de
comunitate; cel ce se atingea de un gonoreic, de exemplu, devenea şi el impur,
spurcat, până în seara acelei zile şi era obligat să-şi spele hainele (Levitic, X, 1)
Totodată, cărţile Vechiului Testament impuneau măsuri stricte de curăţenie,
constituind tot atâtea reguli igienice şi dietetice, remarcabile pentru epoca în care
au fost instituite.
Cărţile lui Moise impun dese spălări cu apă (săpunul nu era cunoscut în
acea epocă) după contactul cu cadavre, cu excremente de om şi animal, cu bolnavi
de lepră, cu femei după naştere.
Deosebit de interesante sunt preceptele de igienă alimentară, mai ales cele
care vizează provenienţa şi examinarea cărnii. Ca şi la egipteni, animalele erau
împărţite în “curate şi necurate”.
41
Se considerau animale curate: rumegătoarele cu copita despicată, nu şi

cămila, care este digitigradă. Dintre păsări se consumau gâsca şi găina; se
consumau ouăle de pasăre, cu excepţia păsărilor de pradă.
Dintre peşti se consumau doar peştii cu solzi şi aripioare. Nu consumau
păsări sălbatice de baltă precum barza, lebăda sau bâtlanul. Erau interzise de
asemenea reptilele şi rozătoarele (iepurele, şobolanul). Porcul era (şi este)
considerat necurat.
Sacrificarea animalelor permise se efectua de către hahami, măcelari
religioşi, după un ritual respectat şi în zilele noastre.
Sângele era considerat impur, nu se putea consuma. La înjunghierea
animalelor şi a păsărilor era obligatoriu ca sângele să fie scurs “ca apa, pe
jos”.(Deuteronom, XII, 23 sq) Nu se consumă decât carnea cuşer, adică cea
“curată”, provenită de la gât şi membrele anterioare, exceptându-se carnea
trenului posterior, care este mai congestivă. În examinarea cărnurilor se
recunoşteau tumorile, focarele cazeoase de tuberculoză, bolile parazitare, în
vederea eliminării din consum.
Termenul cuşer, kosher, înseamnă corect în ebraică şi nu se referă numai la
carnea cuşer, ci la un întreg set de reguli care trebuie să guverneze conduita unui
bun evreu şi în zilele noastre, conform cu cartea lor sfântă, Tora.
În Vechiul Testament, Levitic 11, 39, există reguli de prevenire a difuzării
unor maladii infecţioase:
“Dacă moare una din vitele care vă slujesc ca hrană, cine se va atinge de
trupul ei mort, va fi necurat până seara”.
Necurate sunt declarate şi obiectele care au fost în contact cu animalul
mort. Vasele se sparg, cuptorul în care s-a fript ceva din mortăciune se dărâmă,
apa în care s-au scurs secreţii de la animalele moarte se aruncă.
Celebrele manuscrise de la Marea Moartă atestă existenţa unor medici care
vindecau cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase (litoterapie). Mai mult decât
atât, în peşterile esenienilor de la Qumram, s-au descoperit şi instrumente
chirurgicale. Însuşi cuvântul esenian s-ar părea că înseamnă medic, fiind foarte
apropiat fonetic de termenul aramaic assia, devenit în limba greacă essaios.
În Egipt, esenienii erau menţionaţi ca terapeuţi. Din scrierile eseniene
rezultă că boala era considerată, ca la toate populaţiile semite, o pedeapsă divină
pentru anumite păcate. (cf Imne, frag., 4, 16 şi Comentariul la Habacuc, IX, 2).
Cel ce comitea un păcat, lăsa să intre în el un “duh rău”, un demon, o
personificare a răului, a păcatului, a pasiunilor. De aceea, vindecarea unei boli
însemna, deseori, izgonirea acelui demon din bolnav, prin exorcizare. Puritatea a
fost pentru evreii din totdeauna un imperativ. Iudeii au marele merit de a fi ridicat
deprinderile de viaţă igienică, moştenite poate de la neamurile care i-au precedat
pe acelaşi pământ, la rangul de reglementare sanitară.
Spălarea obligatorie a mâinilor înainte de masă, spălarea vaselor, a cupelor,
a scaunelor, erau literă de lege. (Matei, XV, 1-3; Marcu,VII, 25; Luca, XI, 38).
42
Esenienii par să fi dus şi mai departe aceste obligaţii, căci se îmbăiau zilnic şi
urmau cu sfinţenie prescripţiile legii lui Moise privitoare la puritatea legală.(cf.
Regula Războiului, VII, 2-6; IX, 8-10; XIV, 2-3; Documentul din Damasc, X, 10-
13). Regulile igienice au fost impuse prin învăţătorii Talmudului.
Curăţenia era considerată drept cel mai salutar mijloc de a preveni bolile.
Era interzisă locuirea într-un oraş în care nu existau băi publice, unde nu se făceau
băi de abur, băi calde, urmate de băi reci.
Scrierile rabinice insistă mult asupra necesităţii de a se înlătura constipaţia;
de asemenea, impun moderaţia în alimentaţie.
Marea majoritate a învăţătorilor din Talmud îi cinsteşte pe medici într-atât,
încât opresc pe omul “înţelept” să locuiască într-un oraş unde nu sunt medici
(Sanhed. 17 a).
Alături de medici existau în comunităţile iudaice mulţi specialişti în
circumcizie, apoi specialişti în “lăsarea de sânge” (venesecţie), care executau
sângerările prescrise de medici, precum şi moaşe (hacama-“femeia înţeleaptă”).
Cunoştinţele de anatomie şi fiziologie ale medicilor iudei nu erau fondate pe
disecţia cadavrelor şi pe experiment. Se admitea că omul are 248 de oase, tot
atâtea câte erau poruncile legii lui Moise.
Nu se făcea distincţie netă între muşchi, tendoane, nervi şi vase sanguine.
Circulaţia sanguină nu era cunoscută, dar pentru medicii din acea perioadă (ca şi
pentru vechii egipteni), inima era sediul sufletului şi al inteligenţei. Rinichii erau
sediul înţelepciunii şi al percepţiei senzoriale.
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, ele sunt, pe lângă răceală, rezultatul unei
vieţi neigienice, al excesului de sânge, pe lângă care interveneau demonii şi mai
acţiona, eventual, şi deochiul.
Alungarea demonilor din omul posedat se făcea prin conjuraţii, formule
magice şi exorcisme, îndeplinite nu numai de laici, ci şi de învăţătorii talmudici,
ale căror minuni şi vindecări miraculoase sunt deseori menţionate. Medicii evrei
ai acelei perioade făceau intervenţii chirurgicale (uneori chiar pe craniu), pansau
rănile cu untdelemn şi vin, prescriau curăţenia plăgilor care nu trebuiau atinse cu
mâinile, materialul de pansat trebuind să fie nou. Se executau amputaţii de
membre în infecţiile mari, iar amputatul purta un fel de proteză (kaw, cf. Sabb.VI,
8). Se citează în scrierile rabinice şi operaţii pe abdomen; înainte de operaţie se
administra o băutură adormitoare. Medicii prescriau cure balneare, medicamente
extrase din plante, regimuri alimentare.
Nu există informaţii care să ateste că la vechii evrei ar fi existat practicieni
veterinari. Aveau însă, turme de oi şi de capre, cămile, măgari şi cai şi este de la
sine înţeles că le-au aplicat, la nevoie, tratamente inspirate din medicina omului.
În final, merită să parcurgem “lauda medicului”, aşa cum a fost ea
formulată prin secolul III î.e.n., de către unul dintre autorii Eclesiastului:
“Cinsteşte pe doftor, mai înainte ca să ai nevoie de el, cu cinstea ce i se
cuvine…Ştiinţa doftorului înalţă fruntea sa şi este admirat printre
43
principi…(Domnul) a dat oamenilor ştiinţă, ca să se preamărească întru leacurile

sale cele minunate. Cu acestea vindecă doftorul şi ridică durerea, iar spiţerul
pregăteşte din ele alifiile sale”.
(Textul biblic este reprodus după traducerea lui Gala Galaction şi a lui
Vasile Radu)
5.4. MEDICINA GRECIEI ANTICE
5.4.1. COORDONATE ISTORICE
Pentru medicina clasică a grecilor, medicii zilelor noastre manifestă, cu

sinceritate, un interes fondat pe ideea de a se considera discipoli ai lui Hipocrate.
Hipocrate şi hipocratismul nu puteau să se contureze fără evoluţia anterioară a
civilizaţiei elene.
Înainte ca ţărmurile Mării Egee să fi fost populate de triburile care vorbeau
dialecte greceşti, au fiinţat aici înfloritoare cetăţi şi oraşe, în care preocupărilor
edilitare şi igienice li s-a acordat o constantă atenţie.
Săpăturile arheologice efectuate la palatele din perioada cretano-myceniană
(mileniul II î.e.n.), au scos la iveală conducte de apă, instalaţii de baie, closete şi
amenajări pentru evacuarea reziduurilor.
Din punct de vedere conceptual, viaţa colectivităţilor egeene nu a fost
stăpânită de voinţa puterilor supranaturale şi a reprezentanţilor acestora pe
pământ, ca în civilizaţiile orientale antice.
Grecii au manifestat în gândire echilibru, luciditate şi libertate spirituală.
Cu toate că au elaborat mituri de o complexitate fără pereche, grecii nu au
renunţat niciodată să privească raţional fenomenele, să caute cauzele materiale ale
oricărui eveniment.
Comparativ cu cele mai multe dintre civilizaţiile antice, în civilizaţia
elenă nu s-a constituit niciodată o castă preoţească stabilă şi numeroasă, care
să exercite o dominaţie absolută asupra colectivităţii. Astfel, s-a putut
dezvolta liber, pe lângă alte domenii, şi o medicină pozitivă, paralelă
medicinei magico-religioase importate din Egipt sau Asia Mică. În afara
elementelor magico-religioase, grecii au adoptat de la popoarele cu care au venit
în contact şi elemente de medicină empirică, recunoscându-le întotdeauna
provenienţa şi valoarea.
Adevărata medicină a acordat, încă din perioada cretano-myceniană, o
atenţie deosebită simptomelor, evoluţiei bolilor, tratamentelor raţionale, regimului
alimentar adecvat.
Iatroistoricii sistematizează medicina Greciei antice în cinci perioade,
distincte din punct de vedere conceptual: medicina greacă veche, medicina
homerică, perioada filozofilor-medici, medicina hipocratică şi medicina elenistică.
44
5.4.2. MEDICINA GREACĂ VECHE
Medicina greacă veche corespunde perioadei preştiinţifice şi este încadrată

între anii 1800 şi 800 î.e.n.
În această perioadă au coexistat o medicină mitică şi o medicină empirică,
influenţate de celelalte popoare mediteraneene cu care grecii au venit în contact,
mai ales de egipteni, dar şi de mesopotamieni şi fenicieni.
5.4.2.1. MEDICINA MITICĂ

Medicina mitică îşi ţese legenda în jurul lui
Asklepios, zeul grec al medicinei, medicul legendar
al Greciei homerice, preluat apoi de romani ca
Aesculapius (în grafie modernă, Esculap).
Din scrierile homerice rezultă că Asklepios a
fost un medic cu merite deosebite care a trăit cam
prin secolele XI-X î.e.n. şi care a fost ridicat la rang
de divinitate. Era considerat de fapt semizeu, având
ca tată pe Apollon, iar ca mamă pe pământeana
Coronis.
Se povesteşte că Apollon l-ar fi smuls pe
Asklepios din pântecele în flăcări al mamei. I s-a
atribuit respectiva paternitate pentru că însuşi
Apollon a fost, nu numai zeul grec al luminii şi al
artelor, ci şi un zeu profetic şi tămăduitor, ipostazele
ASKLEPIOS
lui esenţiale fiind acelea de profet, muzician, medic
şi arcaş.
Apollon l-a încredinţat pe Asklepios centaurului Kiron, care, în cadrul unei
educaţii complexe, i-a împărtăşit acestuia secretele taumaturgiei cu ajutorul căreia
avea să izbutească anihilarea spontană a oricăror dureri la pacienţii săi, ca şi
regenerarea părţilor afectate de boală. Totodată, Kiron l-a iniţiat pe Asklepios în
sistemul de utilizare a plantelor medicinale.
Kiron (Hiron, Chiron) a fost cel mai popular şi mai înţelept dintre
Centaurii mitologiei greceşti, simbolizând înţelepciunea şi cunoaşterea. El i-a
educat şi pe Ahille (eroul troian), pe Iason (căpetenia Argonauţilor) şi pe Herakles
(Hercule). Kiron era considerat un prieten şi un binefăcător al oamenilor.
Asklepios îşi practica sistemul de vindecare noaptea în principalul său
sanctuar de la Epidaur, servindu-se de “câine, grăsime şi şarpe”, izbutind
vindecări miraculoase. Mitologia mai precizează că, în calitatea sa de zeu al
medicinei, Asklepios exercita o anumită “magie albă” de neutralizare a molimelor
şi de asigurare profilactică împotriva infecţiilor, metodele sale terapeutice fiind:
descântecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile, chirurgia de incizie.” (Kernbach)
45
Succesele sale medicale l-au făcut de la o vreme să învie şi morţii, ceea ce

l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât, fulgerându-l.
Iată cum, atât naşterea, cât şi moartea lui Asklepios se află sub semnul
focului cosmic, generator şi distrugător, ca forţă absolută de purificare. Este
reprezentat în grafică şi în sculptură ca bărbat blajin, cu barbă, purtând atributele
simbolice: şarpele înfăşurat pe toiag. Toiagul simboliza condiţia peregrină,
ubicvitară, atât a zeului, cât şi a medicilor practicieni. (Vezi şi “Caduceul-
simbolul medicinei”)
Statuia sa de la Epidaur îl arată pe Asklepios şezând pe un tron lângă care
se află un câine, simbol menit să sugereze devotamentul patronului medicinei (şi
al învăţăceilor lui) faţă de bolnavi. Pe reliefuri votive ori pe monezi, Asklepios
este înconjurat de câini care ling rănile bolnavilor, pentru a le grăbi vindecarea-
scenă în care trebuie să bănuim practici empirice de tratament medical, imitaţie a
faptului că animalul îşi linge rănile, nu fără succes terapeutic. (Aristide Popescu)
Templele consacrate lui Asklepios erau denumite asclepioane şi au fost
primele centre medicale ale Greciei. În asclepioane oficiau asclepiazi, preoţi-
medici care şi-au transmis arta şi ştiinţa descendenţilor direcţi. Însuşi Hipocrate
provine dintr-o străveche familie de asclepiazi.
Se spune că Asklepios a avut trei fii şi trei fiice:
Machaon-patronul chirurgiei, Podalir-patronul dieteticii şi al medicinei
interne, Telesphor-ocrotitorul convalescenţei, Hygeia-igiena, Panakeea-
cunoscătoare a leacurilor şi Epione-alinătoarea durerii.
În Iliada i se acordă lui Asklepios epitetul de “medic fără cusur”.
După afirmaţiilor mai multor cercetători şi spre mândria noastră, cultul lui
Asklepios ar fi ajuns la greci de prin Tracia. După părerea savantului bulgar D.
Decev, Asklepios era un zeu traco-get. Istoricul român I. I. Russu consideră, de
asemenea, că Asklepios a fost un zeu traco-frigian, adoptat apoi de greci.
5.4.2.2. MEDICINA EMPIRICĂ

Medicina empirică era practicată de către yatros-“medic”, într-un yatreon,
adică într-un spital ataşat asclepioanelor. Tratamentul aplicat, ca şi vindecarea de
altfel, erau denumite yatreia.
În afară de medicii stabili care practicau în spitale, existau şi medici
itineranţi-periodentei- sau periodenţii, care se deplasau dintr-o cetate în alta.
Aceştia călătoreau însoţiţi de viitori medici, care îşi desăvârşeau astfel pregătirea.
Rămâneau câte doi-trei ani într-o cetate, amenajându-şi un local care servea
în acelaşi timp drept cabinet pentru consultaţii, pentru operaţii (căci orice medic
era şi chirurg) şi ca farmacie.
46
5.4.3. MEDICINA HOMERICĂ
Iatroistoria sistematizează şi o medicină homerică, întrucât cele două

poeme epice dedicate războiului troian, Iliada şi Odissea, cuprind o serie de
referiri medicale care reflectă nivelul cunoştinţelor în domeniu, corespunzătoare
perioadei 1000-850 î.e.n.
În Iliada sunt descrise 141 de răniri, precum şi epidemii şi epizootii
considerate ca pedepse divine pentru diverse păcate.
Iată un fragment din Cântul întâi:
“Zeul întâi nimerit-a în muli şi-n ogarii cei sprinteni,

Dar mai ţinti dup-aceea şi-n oaste săgeţi otrăvite
Şi sumedenie de morţi tot ars-au pe ruguri.”
Se presupune că ar fi fost vorba fie de ciumă, fie de o morvă acută care a

afectat mai întâi măgarii şi câinii, apoi şi oamenii.
Medicina Iliadei este, în cea mai mare parte a ei, o medicină de război din
care transpare o notă de raţionalism terapeutic, fie că este vorba de rănile de
război şi în parte de anatomia lor, fie de unele medicamente utilizate în mod
specific, drept calmante, antihemoragice etc.
Iată un alt pasaj, de data aceasta din cartea a IV-a a Iliadei, în care este
descrisă intervenţia lui Machaon (fiul lui Asklepios şi patronul chirurgiei), asupra
unei răni a eroului Menelau:
“Din cheutoarea urechii Machaon îi smulse săgeata,

Rupse ascuţitele-i căngi când o scoase cu mâna-i din rană,
Şi desfăcu săbieru-mpestrit şi apoi de sub dânsul
Brâul şi platoşa cea făurită de meşterii fauri
Locul apoi nemerind, pe unde săgeata-l lovise
Sângele-a stors şi i-a pus cu pricepere leacuri uşoare.”
5.4.4. FILOZOFIA GREACĂ ŞI MEDICINA
În secolul VI î.e.n., în Ionia, în vestitele cetăţi ale Miletului şi ale Efesului,

se afirmă o pleiadă de gânditori care au sintetizat concepţiile materialiste ale lumii
în care s-au format. Acestea corespund zonei de fructuoasă interferenţă între
civilizaţia greacă şi gândirea babiloniană şi egipteană. În oraşele-state de pe
coasta vestică a Asiei Mici, veritabile centre navale, comerciale şi meşteşugăreşti,
se formează spirite practice, concrete, active, care trebuiau să dea concetăţenilor
lor răspunsuri sigure, precise, raţionale, întrebărilor pe care aceştia şi le puneau
asupra naturii, fenomenelor şi principiilor lor.
47
Pentru prima dată, se încearcă explicarea raţională a lumii şi a fenomenelor

vieţii. S-au formulat întrebări precum: ce formă are Universul, ce structură şi care
sunt legile care îl guvernează, în ce constă natura intimă a lucrurilor, care este
originea materiei, ce transformări suferă materia şi care sunt cauzele care le
determină ?
Cuvântul de ordine al curentului filozofic ionic a fost physis, care se referă
la: natură, cauze naturale, vital, fizic, fiziologic.
În această perioadă se afirmă primii mari filozofi greci: Tales,
Anaximandru şi Anaximene, aparţinând şcolii ioniene.
Operele acestora au avut un vast caracter enciclopedic structurat pe
principii metodologice care au influenţat major şi gândirea medicală.
TALES DIN MILET (624-cca 546 î.e.n.), considerat de către Aristotel

drept “cel mai important dintre filosofii ionieni şi fondatorul filosofiei”, avea
cunoştinţe vaste în toate domeniile. Informaţiile acumulate l-au determinat să
renunţe la explicaţiile mitice asupra naturii şi să afirme că lumea este “plină de
zei”. Tales “transferă” divinitatea din ambianţa sacră a templului în întreaga
natură, pe care apoi, “fisiologul” o putea investiga cu instrumentele gândirii pur
laice şi raţionale.
Cunoscând legile naturii omul putea ajunge să stăpânească natura “plină de
zei” şi să devină, prin propriile-i puteri ale gândirii şi raţiunii, cel puţin egal
divinităţii. Urmărind să reducă multiplicitatea fenomenelor la o singură cauză,
Tales, la fel ca urmaşii săi, şi-a pus problema “primului principiu”-arche. După el,
elementul primar, elementul generator care întreţine viaţa întregii naturi şi care îi
explică sau chiar îi determină schimbările, devenirea, este apa. Apa este condiţia
vieţii animale, umane şi vegetale. “Umedul” este izvorul vieţii, care fertilizează
pământul, condiţia germinării, este elementul originar şi vivificator al tuturor
fenomenelor vitale.
ANAXIMANDRU (cca 610-546 î.e.n.) s-a ocupat, printre alte domenii, de

toate ştiinţele naturale existente la acea epocă. A scris prima carte de filosofie,
intitulată Despre natură (din care nu s-a păstrat decât un singur fragment).
Anaximandru l-a anticipat pe Darwin, emiţând o ipoteză privind originea vieţii.
În concepţia sa, primele vieţuitoare s-ar fi format într-un mediu acvatic, în nămol,
sub acţiunea razelor de soare; omul însuşi ar deriva, printr-o lungă evoluţie, din
vieţuitoarele acvatice, din peşti, care ulterior s-au adaptat condiţiilor terestre.
Asemenea lui Tales, Anaximandru stabileşte şi el un singur principiu care
ar sta la originea lucrurilor-apeiron-ul, substanţa primară indeterminată şi infinită,
din care s-au dezvoltat treptat cele patru elemente: aerul, apa, focul şi pământul.
Apeiron ar corespunde haosului, amorfului, din care se structurează toate
lumile şi toate lucrurile.
48
ANAXIMENE (cca 586-528 î.e.n.), al treilea mare filosof ionian, a scris o

operă intitulată tot Despre natură (din care de asemenea s-a păstrat doar un
fragment). Anaximene îşi alege ca principiu originar şi universal un element
material, perceptibil de simţurile noastre: aerul. Din acesta, printr-un proces
mecanic de rarefiere sau prin condensare, s-ar fi dezvoltat toate fiinţele şi
lucrurile. Transformările din natură, din care derivă multiplicitatea lucrurilor sunt
explicate ca rezultate ale unor diferenţieri cantitative şi ale unui proces mecanic în
care, pe lângă condensare sau rarefiere, intervine şi acţiunea caldului sau a
recelui. Infinitatea fenomenelor Universului corespunde gradelor diferite de
densitate ale substanţei elementare.
HERACLIT DIN EFES, născut în a doua jumătate a secolului VI î.e.n.,
într-o familie aristocratică, a continuat tradiţia ionienilor şi într-un tratat intitulat
tot Despre natură, îşi alege, drept element primordial, focul.
Focul este simbolul mişcării continui, căci în Univers totul se naşte şi
moare, totul se descompune şi se recompune. Legea fundamentală a lumii este
transformarea; acest principiu este originea şi rezultatul unui continuu conflict al
contrariilor. Prin conflict, forţele opuse se limitează şi se compensează reciproc,
creând astfel un echilibru instabil. Totodată, acest conflict generează şi armonia
lumii.
Începuturile filosofiei odată cu şcoala ioniană au coincis cu începuturile
ştiinţei. Învăţătura materialistă despre existenţa unui “fond primordial“ al
cosmosului, care pentru Tales era apa, pentru Anaximene aerul, pentru Heraclit
focul, a generat în gândirea medicală ideea că procesele vitale se produc ca
urmare a combinării umorilor, lichide organice “primordiale”, cum ar fi: flegma,
sângele, secreţia biliară etc.
În operele unor valoroşi precursori ai medicinei ştiinţifice, contemporani
ideilor respective, sunt dezvoltate principii care se vor regăsi în medicina
hipocratică.
O personalitate pozitivă, deosebită, a fost filozoful şi medicul grec
ALCMEON DIN CROTONA, în Magna Grecia (sfârşitul secolului VI î.e.n.-
începutul secolului V î.e.n.). Alcmeon a fost, în primul rând, cel dintâi anatomist
din istoria medicinei greceşti.
El a efectuat primele disecţii pe animale, concluzionând că organele de simţ
sunt în legătură cu creierul. Creierul este cel care organizează datele percepţiilor
senzoriale şi care le dă funcţia de cunoaştere. Prin urmare, cunoaşterea nu
înseamnă o simplă percepţie a realităţii externe, ci este un act de construcţie
mintală, elaborat de creier. O altă contribuţie meritorie a lui Alcmeon o constituie
teoria echilibrului umoral. Conform acesteia, sănătatea presupune echilibrul
umorilor în organism:“sănătatea este echilibrul forţelor”…”sănătatea este
amestecul omogen al însuşirilor “).Implicit, dezechilibrul umorilor (insuficienţa
sau excesul lor), induce starea de boală. Conduita terapeutică vizează, bineînţeles,
o disciplinată restabilire a echilibrului pierdut.
49
Un alt medic filozof celebru a fost Empedocle din Agrigente (Sicilia,

aprox. 483-423 î.e.n.), considerat fondatorul “şcolii medicale italice” (sau
“siciliene”). Iatroistoria îi consemnează o contribuţie filozofică, literară şi
medicală pozitivă, precum şi o serie de iniţiative de ordin administrativ, legislativ
şi igienic, incluzând şi vaste acţiuni de asanare a unor terenuri mlăştinoase.
În creaţiile sale poetico-filozofice, Empedocle din Agrigente subliniază
universalitatea iubirii şi a urii, două principii opuse pe a căror interacţiune se
bazează toate fenomenele cosmice, biologice sau psihice.
În concepţia sa, influenţată de filozofii naturalişti ionieni, întreaga materie
se compune din apă, aer, pământ şi foc. În structurile vii, aceste elemente sunt
menţinute de suflul vital, după legile atracţiei şi respingerii. Structurile se pot
atrage şi lega între ele prin simpatii-“legături” (gr. sympathies) sau se resping,
datorită antipatiilor.
Este foarte interesantă şi viziunea sa naturalist-evoluţionistă conform
căreia, la începutul creaţiei, au existat doar organe şi membre disparate, care, în
virtutea principiului iubirii, s-au alipit la întâmplare unele de altele; din asemenea
alăturări au rezultat uneori fiinţe viguroase şi capabile să se înmulţească,
constituind strămoşii speciilor actuale; în caz contrar, a intervenit principiul urii,
producând dezmembrarea şi distrugerea. Istoricii au recunoscut în această viziune
o anticipare a tezei darwiniste despre selecţia naturală prin supravieţuirea
organismelor valoroase.
Un alt precursor al medicinei ştiinţifice a fost filozoful şi medicul
DEMOCRIT DIN ABDERA (cca 460-370 î.e.n.).
Personalitate celebră a timpului său, autor a peste 50 de tratate din cele mai
diverse domenii (s-au păstrat fragmente din operele sale de matematică, fizică,
medicină, tehnică, agricultură, etică, poezie, pictură, fonetică, artă militară),
Democrit a fost dotat cu un excepţional spirit de observaţie şi cu o deosebită
capacitate de sinteză.
Lui i se datoreşte afirmarea categorică a legăturilor cauzale între
fenomene şi lucruri, concept capital pentru progresul medicinei, cu repercusiuni
imediate în medicina hipocratică.
O legendă foarte răspândită în antichitate şi în evul mediu pretinde că între
Democrit şi Hipocrate din Cos ar fi existat o frumoasă prietenie.
Democrit a mai dezvoltat teoria atomistă (fondată de Leucip din Milet),
conform căreia, tot ce există este compus din particule de materie în mişcare,
indestructibile, invizibile (fiind prea mici) şi indivizibile din punct de vedere fizic
(fiind prea dure), deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime, dar
identice sub raportul calităţii. Aceştia sunt atomii (a-tomos-ceea ce “nu se mai
poate tăia”, “indivizibil”).
Extrapolată în sfera biologicului, teoria atomistă a lui Democrit a anticipat
existenţa unor “atomi ai bolii” (teoria seminţelor morbigene), a fost precursoare a
concepţiei metodice întemeiate de Asclepiade din Bitinia (vezi şi medicina
50
romană), conform căreia schimburile dintre organism şi natură se fac sub forma
atomilor, alimentele sunt descompuse în atomi la nivelul intestinului, “focul
vieţii” (metabolismul) este întreţinut de substanţe aflate în stare de atomi.
Cât priveşte sufletul, pentru Democrit acesta este de natură fizică, fiind
compus din atomi extrem de subtili şi mobili. Sufletul este răspândit în tot corpul,
funcţiile lui avându-şi sediul în diferitele organe ale corpului.
Nu putem încheia capitolul rezervat filozofilor greci şi influenţei lor asupra
gândirii medicale ştiinţifice fără a ne referi la filozoful în a cărui şcoală s-a şi
creat termenul de filosofie-“dragostea de înţelepciune”: Pitagora. Născut în
insula Samos, transferat ulterior la Crotona, PITAGORA (cca 580-500 î.e.n.) a
exprimat o concepţie considerată superioară şcolii ioniene. El a postulat ca
fundament al lucrurilor sau al diacosmosului (după expresia sa)-numărul şi
armonia. Pentru Pitagora şi pitagoreici matematica este forma fundamentală a
ştiinţei.
”Lucrurile sunt numere”- spunea Pitagora. Numărul care stă la baza
matematicii, explică şi ordinea lumii, fiind totodată şi expresia supremă a
principiului de “limită”. În viaţă omul trebuie să respecte “limita”, adică ordinea
şi măsura.
Pitagora şi discipolii săi manifestau o anumită consideraţie faţă de zei,
proclamau respectul absolut faţă de viaţa omului şi a animalelor, începând cu
produsul de concepţie, interziceau vărsarea de sânge, inclusiv cea efectuată în
scop terapeutic, erau partizanii egalităţii morale a tuturor oamenilor, indiferent de
sex şi statut social-economic, condamnau homosexualitatea şi puneau un preţ
deosebit pe puritatea sufletească.
Relevarea existenţei unei armonii universale bazată pe legi proprii
aplicabile şi sistemelor biologice, precum şi necesitatea respectării unor principii
raţionale de viaţă, constituie doar două dintre motivele pentru care iatroistoricii l-
au “revendicat” pe Pitagora.
5.4.5. „MIRACOLUL GREC ÎN MEDICINĂ:

HIPOCRATISMUL”
A patra perioadă a iatroistoriei greceşti este esenţială pentru istoria

medicinei universale. Ea corespunde iniţierii medicinei ştiinţifice de către cel care
avea să fie considerat, în veci, părintele medicinei, Hipocrate.
Hipocrate s-a născut în anul 460 î.e.n., în insula Cos, fiind fiul lui
Heraclide şi al Fenaretei, aparţinând celei de a XX-a generaţii descendente din
Asklepios. Tatăl său se ocupa cu medicina, îndeletnicire tradiţională la
descendenţii lui Asklepios şi a fost primul care s-a îngrijit de iniţierea fiului său în
tainele meşteşugului vindecării.
51
La rândul său, Hipocrate a fondat

valoroasa şcoală medicală din Cos, şcoală
în care s-a cristalizat cea mai importantă
doctrină medicală a Antichităţii:
hipocratismul.
Colecţia hipocratică cuprinde 67 de
cărţi medicale reunite sub titlul Corpus
hippocraticum şi nu reprezintă opera
exclusivă a lui Hipocrate, ci este o operă
colectivă, completată şi după moartea
acestuia, în anul 375 î.e.n. La elaborarea
colecţiei hipocratice au participat numeroşi
medici aparţinând şcolilor medicale din
Cos, Epidaur, Cnidos, Pergam sau Crotona.
Doctrina hipocratică stă la baza medicinei
ştiinţifice datorită introducerii următoarelor
HIPOCRATE concepte:
1. Conceptul etiologic (ethios-cauză,
logos-ştiinţă) vizează cercetarea factorilor etiologici pe care îi sistematizează în:
- factori animaţi-în legătură cu care Hipocrate susţine teoria unuia dintre
maeştrii săi, atomistul Democrit, teorie referitoare la aşa-numitele seminţe
morbigene; sunt lansate astfel, două teorii precursoare ale teoriei microbiene
demonstrate de Pasteur şi Koch, la peste 2200 de ani distanţă: teoria contagium
vivum şi respectiv, teoria miasmelor morbigene.
- factori inanimaţi-incluzând: factorii geoclimatici precum: frigul,
căldura, insolaţia, curenţii de aer etc; otrăvurile vegetale sau animale; excesele:
alcoolul, viaţa dezordonată.
2. Conceptul unităţii morfofuncţionale a organismului
Hipocrate poate fi considerat un valoros precursor al conceptului formulat
în sintagma Organismul-un tot unitar.
În doctrina hipocratică se considera că sănătatea reprezintă echilibrul
stabilit între cele patru umori ale organismului: sângele, phlegma (considerată ca
secreţie a creierului), bila galbenă (cholia) şi bila neagră, (melancolia, melanos
referindu-se la culoarea neagră).
Predominanţa constantă a uneia dintre umori determina încadrarea
individului în unul dintre cele patru tipuri ale tipologiei umane cunoscute şi în
zilele noastre: sanguinic, flegmatic, coleric şi melancolic.
3. Conceptul observaţiei individualizate a pacientului
Acest concept este bine concluzionat de aforismul: Nu există boli, ci
bolnavi. (“Nu există reguli absolute căci nu există boli, ci bolnavi şi organisme
diferite ce pot reacţiona în mod diferit la acelaşi remediu”–Hipocrate: Despre
prognostic)
52
4. Conceptul terapeutic îşi găseşte ilustrarea în aforismul:“Medicus curat,

natura sanat”-(“Medicul tratează, natura însănătoşeşte).
Se utilizau, în acest sens, remedii reechilibrante şi procedee care să
stimuleze forţele de apărare şi de vindecare ale organismului.
Se insista mult pe un mod de viaţă raţional. Dieta, recomandată atât
terapeutic, cât mai ales, preventiv, cuprindea, pe lângă reglementări de ordin
nutriţional şi recomandări referitoare la exerciţiul fizic şi la îmbăiere (adevărate
proceduri balneofizioterapice!).
Un important principiu terapeutic viza eliminarea umorilor în exces. Se
practicau astfel, venesecţii în congestii, se provoca emeza în indigestii. Se acorda
o mare atenţie evacuării regulate a tubului digestiv prin administrarea de
purgative sau efectuarea de clisme.
Nu au fost abandonate practicile magice, din contra, se considera că
invocarea forţelor supranaturale are rostul de a declanşa un mecanism de
vindecare perfect natural.
Această raţiune îşi găseşte pe deplin justificarea dacă ne gândim la rolul
sugestiei, a psihoterapiei, în echilibrarea psiho-fiziologică a organismului.
Concepţia medicală a lui Hipocrate s-a caracterizat prin: ordonarea,
corelarea şi interpretarea unui mare şi complex volum de cunoştinţe asupra
faptelor observate în mod direct; prevalenţa interpretării raţionale, bazate pe
principii clare, în studierea materialului de date acumulat; îmbinarea speculaţiei
cu experienţa, gândirea medicului reflectând asupra semnificaţiei faptelor
observate concomitent în toate părţile organismului.
Observaţia medicului nu se limita la datele biologice ale pacientului, ci era
extinsă şi asupra unei mari varietăţi de date, inclusiv psihice.
“Cunoaşterea noastră se întemeiază-scria Hipocrate-şi pe caracteristicile
fiecărei persoane…pe substanţele administrate…pe datele atmosferice,
geografice…pe obiceiurile, felul de viaţă, ocupaţiile, vârsta fiecărui pacient…pe
vorbele lui, pe comportările, semnificaţia tăcerii lui, pe gândurile, somnul,
perioadele de insomnie, pe felul şi timpul când visează…pe gesturile dezordonate
ale mâinilor…pe momentele de paroxism, scaunele, urina, sputa, vărsăturile
lui…pe felul bolilor pe care le-a avut…Suntem atenţi la transpiraţie, frisoane,
tuse, strănut, sughiţ, râgâieli, hemoragii şi hemoroizi. Trebuie să examinăm cu
atenţie toate aceste date şi ceea ce relevă ele.”(Col. Hipocr. II, 668-670)
În felul acesta, atenţia medicului hipocratic se concentra mai puţin asupra
originii bolii, cât mai ales asupra evoluţiei sale; tratamentul era stabilit şi dirijat în
spiritul unui raţionament riguros, rezultat al experienţei personale a medicului.
Hipocrate şi şcoala sa observau şi studiau boala în ansamblul complex al
organismului uman, inclusiv al vieţii sale psihice; nu era neglijat contextul social
(condiţiile vieţii cotidiene), politic (dacă pacientul trăia şi îşi desfăşura activitatea
într-un regim despotic sau într-unul de libertate). Erau analizate deopotrivă,
condiţiile meteorologice dintr-o anumită regiune dată, descriindu-se pentru prima
53
dată o serie de meteoropatii. Din aceste motive principiile medicinei hipocratice

au rămas până în zilele noastre, la baza medicinei moderne, iar hipocratismul a
fost definit drept “miracolul grec în medicină” Cunoscutul iatroistoriograf George
Brătescu i-a dedicat lui Hipocrate şi doctrinei sale un volum de 388 de pagini,
intitulat „Miracolul grec în medicină: Hipocratismul” (Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992).
5. Conceptul deontologic: Jurământul lui Hipocrate
Celebrul jurământ al lui Hipocrate reprezintă o adevărată sinteză de
principii deontologice:
“Jur pe Apollon medicul, pe Asklepios, pe Higia şi Panaceea, pe toţi zeii şi
zeiţele, luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi
priceperea, jurământul şi legământul care urmează:
Pe învăţătorul meu într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu cei care
m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula
trebuinţele; pe copiii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi şi, dacă vor dori să devină
medici, îi voi învăţa fără plată şi fără să le cer vreun legământ.
Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăşi fiilor mei,
fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi printr-o făgăduială şi printr-un
jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.
Voi îndruma regimul bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta
puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.
Nu voi da nimănui otravă, dacă-mi va cere, şi nici nu voi îndemna la aşa
ceva; tot astfel nu voi da nici unei femei pesare care să o ajute să lepede.
Îmi voi petrece viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi
curăţenie.
Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în
seama celor care se ocupă cu aceasta.
În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de
orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bună-ştiinţă, mai ales de ademenirea
femeilor şi a tinerilor, liberi sau sclavi.
Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce-mi fac meseria sau chiar în afară de
aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind
că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.
Dacă voi respecta acest jurământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin
de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi
fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.’’(L. IV, 628-632)
Jurământul hipocratic este rostit şi astăzi la absolvirea facultăţii de
medicină.
Decizia oficială a depunerii acestui jurământ a fost luată în anul 1948, în
cadrul sesiunii Asociaţiei medicale mondiale de la Geneva. Jurământul lui
Hipocrate a fost prelucrat şi adaptat condiţiilor actuale de practică medicală, fiind
denumit Jurământul de la Geneva:
54
“În prezenţa profesorilor acestei şcoli, a dragilor mei colegi şi dinaintea

efigiei lui Hipocrate, promit şi jur să fiu credincios legilor onoarei şi cinstei în
practicarea medicinei. Voi da îngrijirile mele gratuite celui sărac şi nu voi cere
niciodată o indemnizaţie care să întreacă munca depusă. Primit în interiorul
caselor, ochii mei nu vor vedea ce se petrece acolo; limba mea va păstra
secretele ce-mi vor fi împărtăşite şi cariera mea nu va servi la coruperea
moravurilor şi nici la înlesnirea crimei. Respectuos şi recunoscător faţă de
profesorii mei, eu voi înapoia copiilor lor învăţătura pe care am primit-o de la
părinţii lor. Fie ca oamenii să-mi acorde stima lor dacă rămân credincios
făgăduielilor mele ! Fie să mă acopăr de oprobriul şi dispreţul confraţilor mei,
dacă voi greşi !”
Jurământul hipocratic nu cuprinde nici-o referire la tămăduirea animalelor,

deşi iatroistoricii consideră că Hipocrate şi discipolii săi tratau atât bolile
oamenilor, cât şi pe ale animalelor.
Se consideră că jurământul ar fi fost modificat în perioadele următoare,
eventual în Evul Mediu, sub influenţa bisericii.
În încheierea acestui capitol, să reflectăm asupra primului aforism al lui
Hipocrate care ne învaţă că: “Viaţa este scurtă, arta lungă, prilejul fugar,
experienţa înşelătoare, judecata anevoioasă.”
Este bine cunoscut în varianta sa latină prescurtată: “Ars longa,vita
brevis” (gr. “Ho bios brachys, e de techne macra”).
Aforismul este întregit de recomandaţia: “Nu trebuie să îndeplineşti numai
ce este de îndeplinit, ci trebuie să faci astfel ca bolnavul, cei din jurul lui şi
condiţiile exterioare să te ajute’’.
5.4.6. MEDICINA VETERINARĂ ÎN GRECIA ANTICĂ
Existenţa unor medici veterinari distincţi, specializaţi, este atestată de

tratatul De re rustica, scris de Marcus Terentius Varro, cam pe la 116 î.e.n., la
Roma, în care se menţionează:
“In Graecia potissimum medicii pecorum hippiatroi appelati.” (“În Grecia
medicii animalelor sunt denumiţi în special hippiatri.”)
Termenul de hippiatru se compune din hippos-“cal” şi yatros-“medic”.
Hippiatrii nu se ocupau numai de cai, ci şi de alte specii de animale. În Corpus
hippocraticum se fac referiri la disecţii pe porc şi pe cal şi sunt descrise afecţiuni
precum: echinococoza taurinelor, luxaţia şoldului la taurine, şchiopăturile calului
de război, crizele epileptiforme la oaie şi capră etc. Printre scrierile lui Aristotel,
Simon Atenianul şi Xenofon întâlnim valoroase tratate despre animale şi
patologia acestora:
55
ARISTOTEL DIN STAGIRA (384-322

î.e.n.) scrie, printre altele, trei tratate despre animale:
De generatione animalium, o valoroasă embriologie,
considerată drept prima teorie evoluţionistă din
istoria biologiei, De partibus animalium, tratat de
anatomie comparată şi Historia animalium, tratat de
zoologie, în care clasifică şi descrie peste 500 de
specii. Identifică şi descrie, de asemenea, diverse
boli.
SIMON ATENIANUL (aprox.430 î.e.n), a
scris un tratat hipologic intitulat Despre alegerea
calului.
ARISTOTEL
XENOFON (aprox.355 î.e.n.), a scris un
Tratat de echitaţie în care descrie şi afecţiuni specifice calului: furbura,
conjunctivitele, colicile, efectele castrării etc.
5.4.7. MEDICINA ELENISTICĂ
Medicina elenistică este medicina celei de-a cincea etape a istoriei

civilizaţiei greceşti, cuprinsă între anul 323 î.e.n. (data morţii lui Alexandru
Macedon) şi anul 30 î.e.n. (data sinuciderii ultimei regine a Egiptului elenistic,
Cleopatra). Ultimele trei secole dinaintea erei noastre au fost dominate în lumea
mediteraneană de sincretismul elenistic, rezultat din fuziunea culturii greco-
romane cu cea orientală.
Aria dominaţiei greceşti se întinde acum din Sicilia până în India, şi din
ţinuturile Mării Negre până în Egipt.
Centrul gândirii şi practicii medicale greceşti devine Alexandria, oraş în
care, pe timpul lui Ptolemeu al II-lea, zis “Philadelphul”(cca 309-246 î.e.n.), s-a
ridicat, nu numai una din cele şapte minuni ale lumii antice, farul din Alexandria,
ci şi, nu mai puţin celebra, bibliotecă. În biblioteca din Alexandria a fost
tezaurizată şi Colecţia hipocratică (Corpus Hippocraticum), aceasta fiind
redactată de savanţii alexandrini, la 300 de ani după moartea lui Hippocrate.
În Alexandria secolului III î.e.n., existau două mari şcoli de medicină
conduse de fondatorii medicinei alexandrine: Herophil (sub Ptolemeu I) şi,
respectiv, Erasistrate (sub Ptolemeu al II-lea).
Ambele personalităţi au manifestat un atent interes pentru anatomie. Pentru
prima dată în istorie, într-un mare amfiteatru public s-au practicat disecţii şi chiar
vivisecţii, nu numai pe animale, ci şi pe om. (Ptolemaios Philadelphul a admis
vivisecţia pe condamnaţii la moarte)
Se afirma astfel, necesitatea unei temeinice cunoaşteri a structurii şi
fiziologiei în vederea aplicării unui tratament adecvat.
56
HEROPHIL DIN CALCEDONIA (sec.IV-III î.e.n.) este considerat

creatorul anatomiei ca ştiinţă. Este autorul unor tratate (care s-au pierdut) de
Anatomie, Despre ochi, Despre puls. A studiat sistemul nervos, sistemul
circulator, intestinul (denumirea de duoden, însemnând “douăsprezece degete”, i
se datoreşte lui), ochii şi aparatul uro-genital.
Herophil a făcut, cel dintâi, o distincţie netă între artere şi vene; a observat
(cu aproape două mii de ani înaintea lui Harvey) că arterele transportă sângele
oxigenat împins de inimă; a recunoscut importanţa celui de-al patrulea ventricul
cerebral; a descoperit calamus scriptorius, regiunea posterioară a bulbului
rahidian; de asemenea, cele patru vase în care se reunesc venele cerebrale; a dat o
descriere precisă a meningelor şi a sistemului meningeal de vascularizare
(presorul lui Herophil).
Totodată a separat nervii senzitivi care merg de la extremităţile corpului la
măduva spinării şi la creier; a studiat ritmul şi alterările pulsului, măsurându-le
frecvenţa cu ajutorul clepsidrei; a semnalat, primul, canalele chilifere ale vaselor
limfatice al căror mod de funcţionare va fi descoperit abia în secolul XVII.
În sfârşit, Herophil “a făcut să progreseze mult şi ginecologia, obstetrica şi
embriologia, atât ca teoretician, cât şi ca mamoş, fiind, în acelaşi timp, un
practician care s-a ocupat toată viaţa de patologie şi terapeutică”(J. Beaujeu).
ERASISTRATE DIN CEROS (sec.IV-III î.e.n.) a scris tratate de

anatomie şi de igienă, precum şi multe alte lucrări despre febre, hemoptizie şi
patologie abdominală, toate pierdute.
Considerat creatorul anatomiei patologice şi al anatomiei comparate a
omului şi animalului, Erasistrate a continuat cercetările lui Herophil asupra
sistemului nervos, studiind circumvoluţiunile creierului la om şi la animale. El a
fost primul care a remarcat că numărul circumvoluţiunilor cerebrale indică gradul
de dezvoltare intelectuală. Tot în premieră, a deosebit nervii senzitivi de nervii
motori (Herophil nu sesizase că nervii pot fi şi căi motoare).
Erasistrate s-a ocupat în mod deosebit de inimă şi de sistemul vascular,
descriind corect mica circulaţie, valvulele venoase, conformaţia internă a
cordului. În privinţa fiziologiei respiraţiei a precizat rolul epiglotei în timpul
deglutiţiei. A acordat o mai mare importanţă igienei şi dieteticii decât terapeuticii,
recomandând plimbări de două ori pe zi, băi, masaje şi un regim alimentar
diferenţiat.
În perioada elenistică, chirurgia s-a separat de medicina generală. Sunt
cunoscute numele multor chirurgi care au scris tratate de chirurgie din care reiese
că utilizau un instrumentar chirurgical variat şi perfecţionat cu ajutorul căruia
efectuau: trepanaţii, traheotomii, laparotomii, amputaţii.
Despre dentiştii acestei epoci se ştie că tratau cariile dentare şi pioreea
alveolară; se executau coroane dentare confecţionate din fildeş, precum şi
57
complicate proteze dentare. Existau, de asemenea, oftalmologi specializaţi care

interveneau în cataractă, exoftalmie etc.
În secolul I e.n., DEMOSTENE FILALETUL a scris un tratat de
oftalmologie care a rămas, timp de aproape un mileniu şi jumătate, opera
fundamentală a acestei discipline medicale.
În aceeaşi perioadă, EUCLID şi PTOLEMEU scriu valoroase tratate de
optică în care formulează legile reflexiei şi ale refracţiei, legi care, cu certitudine,
au contribuit la întelegerea structurii şi funcţiei globului ocular.
Perioadei elenistice îi aparţine şi DIOSCORIDE din ANAZARBA (Asia
Mică), medic militar roman de origine greacă (secolul I e.n.). Acesta s-a
preocupat intens de proprietăţile curative sau toxice ale plantelor, precum şi de
toate medicamentele existente la vremea sa.
Dioscoride a lăsat posterităţii un vast tratat de farmacologie intitulat
Despre materia medica, în care face descrieri botanice pentru aproximativ 600 de
specii de plante, precizându-le, bineînţeles, şi rolul terapeutic. În tratatul lui
Dioscoride sunt cuprinse şi câteva descrieri de plante de pe teritoriul ţării noastre,
cu denumirile lor în limba dacă.
Dioscoride nu a fost niciodată în Dacia; cel mai probabil, denumirile au fost
adăugate mult mai târziu, prin secolele III-VI, de către scribi de origine dacică, în
cursul “reeditărilor” tratatului respectiv. De altfel, cartea a fost tradusă şi utilizată
până în secolul XIV.
Farmacologia s-a dezvoltat mult în perioada elenistică, datorită creşterii
relaţiilor comerciale cu întreg Orientul, ale cărui ţări aveau deja tradiţii în
recoltarea şi prelucrarea drogurilor vegetale.
După dezagregarea regatului elenistic, centrul politic şi cultural al lumii
antice mediteraneene se mută la Roma. (vezi şi capitolul următor)
5.5. MEDICINA ROMANĂ
5.5.1. MEDICINA ETRUSCĂ (PREROMANĂ)
Din mozaicul de popoare ale Peninsulei Italiei preromane, cel care a creat o
civilizaţie superioară, cea dintâi în Occident, a fost poporul etrusc.
Etruscii îşi fac apariţia în vestul Italiei, venind dinspre Asia Mică, în
secolele X-IX î.e.n. Importanţa contribuţiei lor culturale şi civilizatoare a fost
considerabilă, atât prin ea însăşi, cât şi prin moştenirea transmisă romanilor.
Începuturile, sursele, fundamentele civilizaţiei şi culturii romane se
datorează în primul rând etruscilor.
Gradul de civilizaţie al etruscilor este pe deplin reflectat de practicile lor
medicale. Din mărturiile lui Herodot rezultă că medicina etruscilor era renumită
încă din secolul VIII î.e.n.. Această faimă se menţine şi în secolul V î.e.n.
58
Eschil, la rândul său, numeşte Etruria:“ţara producătoare de leacuri”.

Etruscii erau foarte pricepuţi în chirurgie şi, îndeosebi, în stomatologie. Într-un
mormânt etrusc datând din secolul VII î.e.n., au fost descoperite schelete ale căror
cranii, nu numai că aveau dinţii îmbrăcaţi cu coroane de aur, aveau chiar şi punţi
de aur.
Despre etrusci mai ştim că practicau (asemenea babilonienilor), ritualuri de
prezicere a viitorului pe baza examinării viscerelor special sacrificate. Acest mod
de divinaţie a mai fost practicat şi de hitiţi şi chiar de către greci. La muzeul din
Piacenza (Italia) se păstrează un mulaj din bronz reprezentând un ficat de oaie
inscripţionat, în diferite regiuni, cu numele divinităţilor etrusce. Acesta servea
drept material didactic în şcolile speciale care pregăteau haruspices, adică pe
ghicitorii-sacerdoţi. Cele mai importante şcoli de divinaţie au existat la Tarquinia
şi la Roma.
Mulaj reprezentând un ficat de
oaie, având inscripţionate numele mai
multor divinităţi etrusce. Servea ca
model în şcolile de haruspicii(Muzeul
din Piacenza)
Haruspices împărţeau ficatul în
40 de zone, corespunzătoare zonelor
cereşti, fiecare zonă fiind considerată
sub influenţa unui zeu anumit (favorabil
sau nefavorabil). Examinând ficatul în
funcţie de această împărţire, haruspicii îşi formulau prevestirile.
Opera civilizatoare a etruscilor a constat şi în acţiunea de urbanizare a
multor aşezări, printre care şi a celor de pe cele şapte coline ale Romei. Aceasta a
presupus, printre altele, şi asanarea terenurilor mlăştinoase, drenarea acestora
fiind realizată prin săparea unui mare canal, care se va numi Cloaca maxima.
Acesta nu a fost decât începutul construirii unui vast sistem de canalizare,
care avea să asigure locuitorilor Cetăţii eterne condiţii igienice, cu adevărat
“urbane”.
5.5.2. MEDICINA ÎN ROMA IMPERIALĂ
5.5.2.1. TRADIŢIONALISM, CIVILIZAŢIE ŞI ELENISM

În epoca imperială, Roma ajunge să dispună de 14 apeducte şi 247 de
castele de apă, care furnizau un miliard de litri de apă pe zi, echivalentul a 300-
500 de litri pe cap de locuitor. În casele celor avuţi existau băi şi piscine, precum
şi latrine evacuate cu apă curentă. Pentru ceilalţi, funcţionau aproximativ 80 de
băi publice.
59
Respectivele terme reprezentau amenajări complexe, cu bazine, cabine cu

căzi (până la 3000 într-o termă), săli de gimnastică şi de masaje, săli de joc şi
chiar biblioteci. 150 de latrine publice erau dispuse în diferite sectoare ale
oraşului. Am considerat necesară această înşiruire pentru a ilustra gradul de
civilizaţie la care a ajuns poporul roman. De la emanciparea sa de sub
suzeranitatea etruscă (508-509 î.e.n.), statul roman ajunge să stăpânească mai întâi
întreaga Italie (în secolul III î.e.n.), pentru ca, în secolele următoare, să se extindă
în întreg bazinul Mării Mediterane, precum şi în Britania, Moesia, Tracia etc. În
toate provinciile ocupate, romanii au reuşit să civilizeze, la rândul lor. Se afirmă
despre romani că au transmis Europei moştenirea civilizaţiei şi culturii
antichităţii, îndeosebi pe cea a perioadei elenistice.
Întreaga ştiinţă elenistică, caracterizată prin modernitatea investigărilor, a
oferit posterităţii compilaţii, enciclopedii şi tratate de amploare, inclusiv de
medicină, care au fost acceptate secole de-a rândul.
Acesta este şi motivul pentru care romanii nu au adus prea multe contribuţii
originale nici în medicină.
Încă din secolul III î.e.n., la Roma activau renumiţi medici greci formaţi la
şcolile din Alexandria.
Din Grecia sau din ţările Orientului elenistic au afluat către Roma aşa de
mulţi medici greci, încât Cato Cenzorul (Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.), el
însuşi autorul unui tratat Despre medicina domestică, a manifestat o puternică
opoziţie faţă de instalarea acestora printre romani. El îi scria fiului său:
“Grecii sunt un neam pervers şi neastâmpărat. Crede-mă când îţi spun că
ori de câte ori naţia aceasta ne trimite ştiinţa sa o face pentru a corupe Roma.
Cu atât mai mult când ni-i trimite pe medici. Grecii au jurat să-i
nimicească pe toţi barbarii cu ajutorul medicinei; iar ei îi consideră barbari pe
romani”.
În timpurile respective, se aplica la Roma o medicină “domestică”,

empirică. Pater familias, “tatăl de familie”, avea printre îndatoriri şi pe aceea de
a-şi tămădui pe cei aflaţi în grija lui.
Tratamentele erau simple, utilizau remedii preponderent vegetale şi erau
însoţite de tradiţionalele descântece.
5.5.2.2. PRIMELE ŞCOLI MEDICALE ŞTIINŢIFICE

În anul 46 î.e.n., Iulius Cezar promulgă o lege prin care se acordă cetăţenia
romană medicilor greci (aceştia fiind singurii azilanţi cărora li s-a permis
stabilirea la Roma, în contextul în care toate drumurile aduceau la Roma străini de
prin provinciile imperiului).
La data respectivă, funcţiona deja la Roma (încă din anul 91 î.e.n.), prima
şcoală “ştiinţifică” medicală fondată de ASCLEPIADE din Bitinia, medic grec,
iniţiatorul doctrinei medicale metodiste.
60
Sub influenţa teoriilor materialiste ale lui Democrit şi Epicur, metodiştii

considerau că organismul este alcătuit din atomi şi din pori, canale prin care
circulă atomii. Sănătatea depinde de permeabilitatea porilor. Îmbolnăvirea este
provocată fie de îngustarea porilor (status rictus), fie de dilatarea lor excesivă
(status laxus).
În consecinţă, medicaţia metodicilor consta în administrarea fie de
substanţe relaxante, fie de substanţe astringente, recomandând totodată dieta, băile
şi exerciţiile fizice. Metodiştii se considerau adepţi ai solidismului antic. Spre
deosebire de umoralismul hipocratic care acorda o mai mare însemnătate
lichidelor din organism, atenţia se îndreaptă acum spre structură. Astfel, un
strălucit metodist, SORANUS din Efes, stabilit către anul 100 e.n. la Roma (după
ce studiase la Alexandria), se ocupă serios de anatomie, atât de anatomia normală,
cât mai ales, de cea patologică, pentru a preciza sediul bolilor şi modificările de
structură.
Dintre zecile de scrieri ale lui Soranus, s-au păstrat texte chirurgicale,
precum şi un remarcabil tratat de obstetrică şi ginecologie, a cărui valoare
ştiinţifică i-a determinat pe iatroistorici să-l considere pe autor drept întemeietorul
acestei discipline medicale.
Soranus este considerat, de asemenea, şi un precursor al pediatriei şi
puericulturii, datorită atenţiei acordate în scrierile sale îngrijirii nou-născutului
precum şi alimentaţiei şi patologiei copilului mic.
Un alt mare metodist a fost RUFUS din Efes (sec. II e.n.), medic greco-
roman, celebru pe timpul împăratului Traian. Rufus a întocmit mai multe tratate
de anatomie şi patologie, citate ulterior în medicina bizantină. Are meritul de a fi
îmbogăţit cunoştinţele existente privind anatomia nervilor cranieni. A descris
magistral mai multe afecţiuni printre care lepra, ciuma bubonică şi erizipelul.
O altă şcoală medicală înfiinţată la Roma a fost cea “pneumatistă”, fondată
pe la mijlocul secolului I e.n., de către ATENEU din Atalia (Asia Mică).
Concepţiile acestuia au fost inspirate de filozofii stoici, pentru care universul era
susţinut de pneuma-“suflul dătător de viaţă”.
Acest suflu, identificabil cu aerul, ar pătrunde în organism prin esofag,
răspândindu-se în toate segmentele corpului, unde ar întreţine manifestările vitale.
Pulsul dă măsura distribuţiei şi circulaţiei pneumei în organism, alterarea sau
repartizarea neomogenă a acesteia explicând fenomenele patologice.
5.5.2.3. GALEN-UN MEDIC PENTRU 1500 DE ANI

Figura cea mai proeminentă a medicinei elenisto-romane a fost GALEN
(Galenos), pe numele său latinizat, Claudius Nicon Galenus (129-201 e.n.),
medic, filozof şi filolog grec, născut în Pergam-Asia Mică (prima posesiune
romană, 133-129 î.e.n.). A studiat cu pasiune arta vindecării la Smirna, la Corint
şi mai cu seamă la Alexandria, ocupându-se intens de anatomie, de însuşirea
tehnicilor clinice, aprofundând învăţătura hipocratică. Din anul 161, Galen s-a
61
stabilit la Roma, devenind medicul personal al lui Marc Aureliu (161-180), apoi
şi al lui Commodus (180-192).
Galen a reînviat în parte medicina
hipocratică, fără a se limita însă la a apăra şi
dezvolta dogmele elaborate de divinul
“părinte al medicinei”.
S-a manifestat ca o personalitate
creatoare, capabilă să deschidă noi
perspective artei vindecării.
Galen a fost primul mare
experimentator al medicinei, aşezând
experimentul la baza cunoaşterii. A efectuat
disecţii şi vivisecţii pe porci, capre şi
maimuţe demonstrând: instalarea paraliziei
prin secţionarea măduvei, afonia după
secţionarea nervilor recurenţi, digestia
gastrică la capre şi maimuţe. Face prima
CLAUDIUS NICON GALENUS descriere a muşchilor laringelui şi a
muşchilor masticatori.
Galen este considerat precursorul anatomiei patologice, anticipând, cu 1500
de ani, diagnosticul morfopatologic prin reliefarea unor corespondenţe dintre
boală şi leziune.
S-a dovedit, totodată, a fi şi un bun clinician: stabileşte cu prioritate
diferenţa dintre pneumonii şi bolile pleurale, descrie corect boli de nutriţie ca
diabetul şi guta, diagnostichează corect diferite psihoze şi scrie o lucrare despre
bolnavii simulanţi.
Galen a formulat celebrul principiu terapeutic: Contraria contrariis
curandum est (Contrariile se vindecă prin contrarii), care îndeamnă la utilizarea
procedeului terapeutic contrar simptomelor bolii: în febră-răcirea corpului prin
băi reci; în congestii-eliminarea sângelui în exces prin flebotomie (venisecţie); în
stările toxice, purgaţia; în torpoare-excitantele; în stări de agitaţie-opium etc.
Acest principiu a devenit principiul medicinei clasice, alopatice.
Galen a întreprins un efort considerabil pentru înregistrarea tuturor
procedeelor de tratament şi a tuturor substanţelor medicamentoase, fără a omite
anumite leacuri împrumutate din farmacopeea magică.
Astfel, a consacrat un întreg tratat celebrului antidot denumit teriaca, în
compoziţia căruia intrau câteva zeci de ingrediente, de la opiu la carnea de viperă.
În plan medico-filozofic, Galen este considerat un finalist, deoarece a fost
preocupat să demonstreze că toate formaţiunile anatomice au fost create de o
inteligenţă supremă, pentru a îndeplini perfect anumite funcţii utile individului
sau speciei.
62
Această religiozitate de tip monoteist a determinat ulterior, în Evul Mediu,

admiraţia teologilor, fie ei creştini, mahomedani sau mozaici, favorizându-se
astfel propagarea doctrinei galenice, în timp şi în spaţiu.
Galen mai are meritul de a fi realizat, pentru ultima dată în antichitate, o
valoroasă sinteză a celor mai diverse discipline ale medicinei într-un sistem
unitar: anatomie, fiziologie, patologie, farmacologie, dietetică, igienă, alături de
discipline de graniţă, precum psihologia.
Mai puţină atenţie a acordat chirurgiei, oftalmologiei şi ginecologiei. În
concepţia sa, “… idealul medicinei este acela de a se face inutilă ei însăşi”.
Aceasta ar însemna ca medicina şi slujitorii ei să nu se ocupe numai de alinarea şi
tămăduirea suferinţelor cauzate de boli, ci şi de îngrijirea omului sănătos.
Scrierile lui Galen au dominat 1500 de ani de gândire şi practică medicală,
atât în Europa, cât şi în teritoriile ocupate de arabi, după anul 700 e.n.
*
O altă mare personalitate medicală a Romei antice a fost Aulus Cornelius
CELSUS (secolul I e.n.). Renumit enciclopedist roman, Celsus a lăsat posterităţii
un vast tratat de medicină intitulat De arte medica, considerat a fi cea mai
valoroasă operă medicală a antichităţii greco-romane după lucrările lui Hippocrate
şi ale lui Galen.
Utilizând o vastă documentaţie, Celsus descrie cu un deosebit simţ clinic
simptomele bolilor, terapiile specifice, precum şi chirurgia abdominală a epocii.
În premieră iatroistorică descrie operaţia de cataractă.
Celsus a rezumat caracterele generale ale inflamaţiei în celebra şi mereu
actuala sintagmă: rubor et tumor et calor cum dolor (congestie, tumefacţie,
căldură locală şi durere).
5.5.3. MEDICINA VETERINARĂ ÎN ROMA ANTICĂ
Preocupările medical-veterinare ale epocii sunt reflectate de operele

enciclopediştilor romani precum: Pliniu cel Bătrân, Marcus Terentius Varro,
Columella, precum şi tratatele veterinare ale lui Vegetius şi ale cartaginezului
Mago.
PLINIU CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.), istoric şi enciclopedist latin, a scris

o vastă lucrare intitulată Naturalis Historia-“Istoria naturală, în 37 de volume,
care s-a bucurat de un imens prestigiu, atât în antichitate, cât şi mai târziu, în Evul
Mediu.
Lucrarea a fost dedicată, în anul 77, împăratului Titus. În prefaţă, Pliniu cel
Bătrân afirmă că a consultat peste 2000 de cărţi şi citează operele a 146 de
scriitori latini şi 327 neromani.
Tratatul său reprezintă o uriaşă compilaţie a cunoştinţelor epocii în
domeniul geografiei matematice şi fizice, asupra continentelor şi popoarelor
63
cunoscute lumii romane, antropologiei, zoologiei, mineralogiei şi artelor plastice,

preţioasă prin bogăţia materialului informativ cuprins.
În afara Istoriei naturale, i se mai atribuie lui Pliniu cel Bătrân şi lucrarea
Medicina Plinii, un rezumat instructiv, bogat în comentarii tematice.
Despre medicina romană, Plinius a afirmat că “timp de 600 de ani, poporul
roman a avut o artă medicală, dar nu medici”, referindu-se la faptul că nu au
existat medici în sensul “grec” al cuvântului.
De altfel, “profesiunea medicală nu este potrivită cu demnitatea poporului
roman”, consemna acelaşi autor, în contextul în care, datorită acestei concepţii,
primii medici umani au fost sclavi eliberaţi, mai ales greci.
Să nu uităm că sclavii, în general, au fost obligaţi, prin utilitatea lor în
cadrul societăţii sclavagiste, să ştie multe; vânduţi în toate părţile lumii, au
contribuit la propagarea cunoaşterii la care au ajuns.
Plinius cel Bătrân menţionează în scrierile sale şi termenul veterinarius,
referindu-se la orice persoană care se ocupă în vreun fel de animalul de povară:
îngrijire, potcovire, tratamente.
MARCUS TERENTIUS VARRO (116-27 î.e.n.), poet şi erudit latin,

posesor al unei alese educaţii greceşti, ataşat fiind însă vechilor tradiţii romane, a
fost unul dintre marii precursori ai clasicismului perioadei augustane (epoca “de
aur” a culturii latine), în pregătirea căreia a avut un rol esenţial.
Mânat de o curiozitate nelimitată, Varron aduce în scrierile sale (aprox. 74,
cu peste 600 de volume) o documentaţie vastă, îmbogăţită de propria experienţă,
abordând aproape toate domeniile cunoaşterii.
Atitudinea sa este aceea a omului de ştiinţă, orientat spre rigoare,
sistematizare metodică, căruia însă nu îi lipsesc sensibilitatea şi rafinamentul
stilistic.
Despre bolile infecto-contagioase Varron afirma că sunt cauzate de
animalcula quaedam minuta, “animalcule aşa de mici” încât nu se pot vedea şi
care “pătrund prin gură şi nas, pricinuind boli grave”.
Din întinsa lui operă s-au păstrat, printre altele, 3 cărţi din De re
rustica”(Despre agricultură) în care apare termenul: medicus pecorum, cu referire
la hippiatrii greci:
“In Graecia potissimum medicii pecorum hippiatroi appelati” (“În Grecia
medicii animalelor sunt denumiţi în special hippiatri”).
Medicus pecorum provenea de la pecus, -oris, (-udis) care însemna “oaie,
turmă, vită, animal” şi desemna pe medicul animalelor. (Nu departe de pecus, sunt
cuvintele pecunia şi pecuniarius, referitoare la “avere, bani”; averea se evalua în
raport cu numărul animalelor aflate în proprietate.)
*
În războaiele prin care şi-au extins imperiul, romanii au fost purtaţi de cai,
care au necesitat o permanentă îngrijire.
64
Romanii mai creşteau şi catâri, animale mai întotdeauna docile şi puţin

pretenţioase, foarte potrivite pentru servicii de tracţiune, atât în viaţa civilă, cât şi
în armată. Persoana care tămăduia, atât caii, cât şi pe respectivii “muli”- (mulus-
“catâr”) se numea mulomedicus, era ataşată unităţilor de cavalerie şi se bucura de
o stimă deosebită, echivalentă cu cea acordată marilor comandanţi împreună cu
care făcea parte din suita împăratului pe timp de război.
În documentele epocii apare şi termenul specific medicus equarius, cu
referire la “doctorul de cai”, demobilizat din armata romană.
Legiunile romane erau încadrate şi cu câte un medicus pecuarius,
echivalentul termenului grec buiatros-“medic de vite mari”, care acorda asistenţa
necesară parcului de vite pentru măcelărie.
Ostaşii care se ocupau de întreţinerea parcului de vite erau denumiţi milites
pecuarius.
Pentru izolarea şi îngrijirea animalelor bolnave se amenajau valetudinarii,
adică infirmerii. Termenul valetudinaria, utilizat şi pentru infirmeriile umane
existente în toate castrele romane, provine de la numele zeiţei sănătăţii la romani,
Valetudo (Salus), al cărei cult a fost introdus la Roma încă din secolul III î.e.n.
Implicit, valetudo înseamnă în limba latină “stare de sănătate”, (bună sau rea), iar
valetudinarium a fost şi termenul utilizat pentru “spital”, “lazaret”.
În valetudinariile cavaleriilor, se practica, preponderent pe cal, o chirurgie
care utiliza instrumentarul clasic: scalpele, pense, canule, depărtătoare, trepane
etc. Medicamentele se administrau pe trei căi: orală, cu ajutorul unui speculum;
nazală, prin intermediul unui corn de bou în loc de pâlnie; anală, utilizând o trestie
lubrefiată cu grăsime etc.
Pansamentele impregnate cu substanţe
medicamentoase erau confecţionate din
pânză, lână sau bureţi de mare şi se
menţineau prin feşi de pânză. Pentru
menţinerea pansamentelor la extremitatea
inferioară a membrelor se utilizau aşa-
numitele hipposandale, împletite din papură
sau se adăuga şi o talpă de fier, denumită
solea ferrea, fixată prin curele.
În tratamentul fracturilor autopodiale
la cal se utiliza, ca şi în vremurile noastre, un
aparat de suspensie denumit suspensum,
alcătuit din curele fixate în plafonul
încăperii.
Pentru contenţie se recurgea la un
HIPPOSANDALE CU SOLEA dispozitiv numit machina, foarte asemănător
FERREA actualului travaliu, care era prevăzut cu lanţ
sau funie, denumită tormentum.
65
În viaţa civilă a Romei antice era reglementată oficial o permanentă

supraveghere igienico-sanitară a cetăţii, care cuprindea norme de salubritate,
aplicarea de măsuri antiepidemice precum şi controlul sanitar al alimentelor.
Toate acestea erau supravegheate de către arhiatrii municipali, un fel de
“medici-şefi” aleşi de către cetăţeni, care acordau şi asistenţă medicală gratuită.
Sacrificarea animalelor se efectua în locuri special amenajate, denumite
macelli, persoanele specializate în sacrificarea animalelor şi tranşarea cărnii fiind
denumite macellari; aceste denumiri provin de la numele proprietarului
imobilului în care s-a amenajat primul loc de sacrificare a animalelor, Macellus.
Carnea proaspătă se vindea în forum (piaţa publică), unde existau hale
special amenajate, denumite lanienae, care erau supravegheate de către doi edili
numiţi curuli.
Dintre produsele de origine animală, romanii consumau multă carne de
porc din care preparau diverse sortimente de cârnaţi: botulli, incisia, tomacia,
circelli. Se conserva carnea prin sărare şi afumare.
Carnea de porc nu putea fi apreciată însă decât de către cei avuţi; ţăranii se
mulţumeau cu carnea de oaie şi de capră. Existau crescătorii pentru iepuri şi
hârciogi. Dintre păsări, comune erau găina şi gâsca, dar la marile ospeţe erau
foarte apreciate: fazanul, bibilica, flamingo, barza, cocorul, papagalul,
porumbelul.
Marea pasiune gastronomică a romanilor era peştele, alături de numeroase
specii de crustacee şi moluşte.
Dintre lactate se consuma mult lapte acru, de oaie şi de capră, foarte rar
lapte de vacă; romanii preparau caşcaval şi alte brânzeturi, condimentându-le cu
ierburi, fructe şi substanţe aromatice.
Despre tămăduirea animalelor aparţinând civililor găsim mărturii în cel mai
cuprinzător tratat de agricultură al antichităţii, scris de COLUMELLA, agronom
roman (secolul I e.n.).
În tratatul De re rustica, Columella subliniază importanţa cunoştinţelor
medicale în creşterea animalelor, considerând că: “un bun administrator de moşie
trebuie să fie cunoscător al medicinei veterinare (veterinaria medicina prudens
esse debet), să viziteze zilnic animalele şi, pe cele bolnave, să le transporte la
infirmerie (valetudinaria), iar conducătorul păstorilor trebuie să fie şi el în stare să
dea oarecare îngrijiri şi să extragă fetusul, fără să pună în pericol viaţa mamei”.
Se remarcă în text apariţia termenului veterinaria medicina (pentru
prima dată în bibliografia latină).
În Imperiul Roman, a mai circulat şi un alt valoros tratat de agricultură,
scris în limba feniciană de către cartaginezul MAGO, prin anul 250 î.e.n..
Tradus în limba latină, la iniţiativa Senatului roman, tratatul a oferit, printre
altele, şi date referitoare la creşterea şi patologia animalelor domestice, castrarea
acestora etc.
66
Bibliografia latină de peste secole include şi un amplu tratat veterinar

semnat de către VEGETIUS (sec. IV e.n.) intitulat:“Artis veterinariae sive
digestorum mulomedicinae libri quator”(“Arta veterinară sau patru cărţi despre
bolile digestive”).
Tratatul cuprindea cunoştinţele de medicină veterinară ale timpului.
Redescoperit în 1528, a fost tradus şi reeditat în numeroase limbi. Ultima
traducere datează din anul 1748, şi este în limba engleză.
5.6. MEDICINA GETO-DACILOR
“Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” au avut o civilizaţie pe măsură,
purtătoare a unei culturi care a ştiut să adopte ce a fost mai bun şi mai folositor în
concepţiile şi practicile popoarelor cu care a venit în contact. Grecii, întemeietori
ai cetăţii Histria pe la sfârşitul veacului al VII-lea, înainte de era noastră, au fost
primii care au scris despre strămoşii noştri trăitori în Dobrogea şi i-au numit
“geţi”.
Din scrisorile şi registrele negustoreşti ale grecilor sosiţi pe corăbii din
Milet, numele geţilor a ajuns în operele istoricilor şi geografilor de aceeaşi limbă.
Din scrierile “părintelui istoriei”, Herodot (c. 484-425 î.e.n.), precum şi
cele ale geografului Strabon (c. 64/63 î.e.n-23/26 e.n.), triburile getice ocupau
regiunile extracarpatice ale Munteniei, Moldovei sudice şi Dobrogei. Drept este
că elinii au ajuns pe meleagurile noastre dinspre sud şi sud-est. Romanii au ajuns
mai târziu, dinspre sud-vest, şi i-au găsit pe “daci”, vieţuind pe actualele tărâmuri
ale Transilvaniei, Banatului şi Olteniei. Oricum, dacii şi geţii erau unul şi acelaşi
popor, “vorbind aceeaşi limbă” (Strabon, VII, cap. III, 13).
Cât despre medicina practicată de daco-geţi, aceasta a avut aceeaşi structură
întâlnită la toate popoarele antice, coexistând o medicină sacerdotală alături de
una empirică.
La curtea regilor geto-daci existau mai mulţi sacerdoţi care, ca şi marele
preot, erau deopotrivă filozofi, astronomi şi medici.
Denumiţi ctisai, polistai sau capnobatai, ei erau veneraţi şi urmaţi în sfat şi
în exemplu. Rolul jucat de aceştia în organizarea vieţii strămoşilor noştri este
ilustrat de următorul text aparţinând lui Strabon (VII, 3, 11), cu referire la
făuritorul primului stat daco-get:
“Burebista, bărbat get, luând în mâini cârma neamului său, a ridicat
poporul copleşit de nevoi din pricina nesfârşitelor războaie şi atât de mult l-a
îndreptat spre anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci,
încât doar în puţini ani a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpânirea geţilor
pe cei mai mulţi vecini. Ba chiar şi de romani era de temut, deoarece trecea
neînfricat Istrul şi prăda Tracia până în Macedonia şi Illyria.
67
A pustiit astfel pe celţii care se amestecau cu tracii şi cu ilirii, iar pe boiii

care se aflau sub ascultarea lui Critasiros, precum şi pe taurisci, i-a şters de pe
faţa pământului. Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un
vraci, care a pribegit prin Egipt şi a învăţat anumite semne prevestitoare prin
care desluşea vrerile divinităţii.
În scurt timp Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum
am spus vorbind despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat
înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin.”
Istoricul got Iordanes (secolul VI e.n.) în Istoria şi originea geţilor afirmă

că: “…geţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape
egali cu grecii”, iar despre marele preot Deceneu scrie că “i-a instruit (pe daci)
în aproape toate ramurile filozofiei (…), el i-a învăţat morala (…), i-a instruit în
ştiinţele fizicii(…),i-a învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte
popoare.”
Este de notat faptul că “ştiinţele fizicii” cuprindeau pe atunci şi medicina.
Physis însemna “natură” sau “constituţie”. Ştiinţa fizicii cuprindea cunoaşterea
condiţiilor de viaţă sănătoasă, ferirea de tot ce ar putea atrage îmbolnăvirea.
După spusele aceluiaşi Iordanes, corporaţia sacerdotală cuprindea “bărbaţii
cei mai de seamă şi mai înţelepţi”. Pregătirea lor includea şi cunoaşterea unor
principii medicale, profilactice şi terapeutice pe care le-au transmis poporului.
După toate probabilităţile, transmiterea peste secole a fost orală, prin repetarea în
cor.
Chiar şi în secolul V e.n., populaţia din fosta Dacie respecta aşa-numitele
belagines, percepte igienice şi medicale, confirmându-se astfel o preocupare
constantă a clasei sacerdotale în sensul perpetuării unor învăţăminte a căror
utilitate a fost verificată în timp.
Cât priveşte igiena publică, geto-dacii au manifestat o deosebită grijă
pentru apa de băut. În toate cetăţile mari din munţii Orăştiei au existat cisterne de
apă, alimentate din izvoare. Din acestea, apa cobora prin olane de pământ ars,
protejate de jgheaburi de lemn.
Scrierile altor învăţaţi antici ne relevă ideea după care însuşi Zamolxis
(Zalmoxis) ar fi fost un personaj istoric real.
Strabon îl consideră pe Zamolxis drept mare preot al divinităţii daco-getice
supreme, profet, fost sclav al lui Pythagoras:
“De la filozof a obţinut oarecari informaţii despre fenomenele cereşti, iar
altele de la egipteni, deoarece în peregrinările sale ajunsese chiar şi în Egipt.
Întors în patrie, Zamolxis şi-a câştigat respectul cârmuitorilor şi al poporului, ca
tălmăcitor al fenomenelor cereşti.
În cele din urmă a reuşit să-l convingă pe rege să şi-l facă asociat, ca pe un
om având însuşirea de a dezvălui voinţa zeilor.
68
La început i s-a încredinţat doar funcţia de sacerdot al celui mai venerat

dintre zeii lor, iar apoi l-au proclamat zeu pe el însuşi.
Zamolxis şi-a ales anume o peşteră, inaccesibilă tuturor celorlalţi, şi acolo
îşi petrecea viaţa, întâlnindu-se rar cu oamenii, afară de rege şi de dregătorii
lui.” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5)
Se consideră că peştera aleasă de Zamolxis este peştera Polovragi (din
localitatea Polovragi, jud. Gorj, unde a fost descoperită şi o cetate getică de tip
Dava, datând din sec. II-I î.e.n.), cunoscută de localnici ca “peştera vracilor” sau
“peştera lui Zamolxis”. Oricum, “polovragi” este regionalismul pentru “plantele
de leac”.
Filozoful grec Platon (427-347 î.e.n.), prieten şi discipol al lui Socrate, îl
consideră pe Zamolxis drept mag, medic psihoterapeut, zeu al medicinei
psihoterapeutice, într-un înţeles aproape modern.
Astfel, într-unul dintre dialogurile platoniciene, Socrate afirmă
”La fel este acum şi cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo în armată
de la unul dintre medicii traci ai lui Zalmoxis, despre care se spune că îi fac pe
oameni nemuritori. Iar acel trac mă încredinţa că au dreptate confraţii săi din
Hellada să sprijine ceea ce ziceam adineauri. Dar, a adăugat el, Zalmoxis, care
este regele nostru, dovedeşte ca zeu ce este, că tot aşa cum nu se cuvine să
încercăm a vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără
să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca
trupul fără a căuta să tămăduim sufletul; cauza pentru care cele mai multe boli
nu se supun artei medicilor Helladei este că ei nesocotesc întregul pe care ar
trebui să-l îngrijească, iar dacă acestui întreg nu-i merge bine, nu poate să-i
meargă bine nici părţii.” (Platon, Charmides, V, 156 d-e)
Iată o recunoaştere “internaţională” a superiorităţii concepţiei medicale a
străbunilor noştri. Consideraţiile asupra ştiinţei medicale traco-getice şi, mai ales,
a influenţei acesteia asupra altor culturi culminează cu teoria savantului bulgar D.
Decev, conform căreia, însuşi Asklepios ar fi fost un zeu traco-get. Istoricul I. I.
Russu consideră, de asemenea, că Asklepios a fost un zeu tracofrigian, adoptat
apoi de greci.
După S. Reinach, Telesphor (unul dintre fiii lui Asklepios, considerat
ocrotitorul convalescenţei) era tot de origine tracă.
După afirmaţiile marelui savant Nicolae Iorga, Hippocrate însuşi ar fi
fost, în tinereţe, discipolul unui medic trac, pe numele său Herodicos din
Selimbria. (N. Iorga)
În afara medicinei sacerdotale, pe pământurile ocupate de daco-geţi s-a
practicat (ca oriunde şi oricând, de altfel) şi o medicină empirică, o medicină a
celor mulţi, doritori să supravieţuiască dincolo de boală şi de suferinţă. S-a
transmis peste veacuri o eficientă cunoaştere a plantelor de leac, aceasta fiind
reflectată în două lucrări importante de botanică medicală aparţinând lui
Dioscoride (Materia medica)- secolul I e.n. şi, respectiv, Pseudo-Apuleius
(Herbarius)-secolul IV e.n.
69
În diversele copii realizate în secolele III-V e.n., au fost adăugate, alături de

denumirile latineşti şi greceşti ale plantelor medicinale descrise şi denumirile
dacice. Acest fapt se datorează, cel mai probabil, unor scribi, ei înşişi botanişti de
prin părţile noastre.
Nu ne displace să presupunem că botanica medicală dacică s-ar fi bucurat
de un mare prestigiu care a impus adăugarea denumirilor dacice.
Oricum, după afirmaţia istoricului C. Daicoviciu:
“…dacă în secolele III-V termenii dacici figurează în copiile operelor
menţionate, aceasta înseamnă că limba dacică nu pierise, întrucât exista o
populaţie care încă o vorbea, ceea ce constituie indirect încă o dovadă a
continuităţii daco-romane pe pământul nostru, după plecarea legiunilor”.
Cert este, de asemenea, că dacii au utilizat în terapie izvoarele de apă
termală din Transilvania. Acestea erau denumite Deusara-“izvoarele zeilor”.
Apele vindecătoare de la Geoagiu, Săcel (Sacellum termae), Călan (Aquae) şi
Băile-Herculane (Herculaneum termae) erau cunoscute încă de pe vremea dacilor
şi au fost amenajate pe timpul romanilor.
Actuala staţiune Geoagiu era numită pe atunci Germisara, nume dac în care
germ înseamnă “cald”, (cf. therm, warm, în alte limbi indogermanice), iar sara,
“izvor”.
Dacii s-au dovedit a fi deosebit de receptivi faţă de civilizaţia romană,
superioară tuturor civilizaţiilor timpului. Fără concursul lor, romanii nu ar fi reuşit
să imprime Daciei o nouă viaţă, o nouă cultură.
Procesul de romanizare a fost deosebit de manifest în oraşe şi a inclus
construirea de apeducte, adevărate lucrări de artă pentru aducerea apei potabile,
precum şi amenajarea de terme, de băi publice: la Apulum (Alba-Iulia), Malva
(Romula) (Reşca, com. Dobrosloveni, jud. Olt), Histria, Drobeta, Sucidava (azi
loc. Corabia, jud. Olt), Ad Mediam (Mehadia), în toate oraşele mai mari sau mai
mici. Tot în oraşe găsim şi medici. Existenţa unor specializări medicale ne
confirmă complexitatea ştiinţelor medicale de atunci, precum şi pe cea a
adresabilităţii sociale în raport cu actul medical. Astfel, la Apulum (Alba-Iulia),
oftalmologul Titus Attius Divixtus şi-a redactat următoarea reclamă, foarte
convingătoare:
“Medicamentul lui Titus Attius Divixtus, de întrebuinţat după criza curgerii
ochilor; vinul parfumat cu nard al lui Titus Attius Divixtus pentru curgerea
ochilor; colirul lui Titus Attius Divixtus pentru cicatricele vechi; medicamentul cu
tămâie al lui Titus Attius Divixtus pentru oprirea scurgerii de la început.”
Practicarea chirurgiei pe teritoriul Daciei este confirmată de o serie de
descoperiri arheologice. Trepanaţia craniană a fost una dintre intervenţiile
chirurgicale căreia pacienţii i-au supravieţuit dat fiind faptul că pe craniile
descoperite în diferite centre arheologice de pe teritoriul patriei noastre, datând
din neolitic până în epoca prefeudală, marginile orificiului de trepanaţie sunt
cicatrizate (exemplificator în acest sens, este craniul descoperit la Poiana, datând
din sec. II-I î.e.n.).
70
Din secolul II î.e.n., datează şi primul instrument chirurgical descoperit pe

teritoriul României, în anul 1953, la Galaţii Bistriţei, într-un mormânt galic
(celtic). Este un fierăstrăiaş de fier, lung de 11 cm şi lat de 0,5 cm, având un
mâner recurbat şi o lamă semilunară, ascuţită şi zimţată.
Era utilizat, cel mai probabil, în efectuarea trepanaţiilor.(Şt. Dănilă, V.L.
Bologa, T. Ghiţan)
O altă descoperire importantă, datând din secolul I e.n., o constituie trusa
chirurgicală găsită la Grădiştea Muncelului, în anul 1955. (I.H. Crişan). Într-una
dintre locuinţele rotunde sau ovale, distrusă de un violent incendiu, s-au dezgropat
resturile unei casete de lemn din care au mai rămas doar mânerul de fier şi câteva
lame de bronz, care încercuiau cutia.
În desenele alăturate se observă
trusa chirurgicală descoperită la Grădiştea
Muncelului.
În casetă-1 se aflau: o pensă
anatomică de bronz -3 (de import), o lamă
(dacică) de cuţit -2, o placă de cenuşă
vulcanică (provenită dintr-un vulcan
mediteranean)-4, având rol absorbant şi
cicatrizant-şi cinci vase miniaturale de lut
(dacice)-5-9.
Pe baza asemănării cu o trusă
descoperită la Cos (datată din secolul II
î.e.n.), se presupune că instrumentele de
acest fel se produceau în anume centre
specializate din imperiu şi de acolo
ajungeau până departe, la marginile
teritoriilor stăpânite de romani.
Asupra identităţii chirurgului de la Grădiştea există două ipoteze: după
prima, el ar fi fost unul dintre învăţaţii medici-preoţi ai dacilor.
În acest sens pledează apropierea locului descoperirii de zona marilor
sanctuare dacice. După a doua presupunere ar fi fost chiar un chirurg străin, venit
să practice în Dacia. Într-un fel sau în altul, descoperirea dovedeşte că dacii aveau
la dispoziţie o chirurgie bine pusă la punct şi utilizată corespunzător, care o situa
la nivelul ridicat al medicinei geto-dacice. (Bologa)
Superioritatea empirismului dacic s-a manifestat, desigur, şi în tămăduirea
animalelor. Este bine cunoscută preocuparea geto-dacilor pentru creşterea
animalelor, păstorit, apicultură sau pentru prelucrarea produselor de origine
animală. Faima acestora în epocă este confirmată de izvoarele istorice care
consemnează interesul altor popoare contemporane faţă de animalele îngrijite de
strămoşii noştri.
71
Rasa cailor getici era vestită. Regele scit Atheas, care domnea peste
răsăritul câmpiei muntene, peste Bugeac şi peste Dobrogea şi-a pierdut într-o
luptă cu regele Filip al II-lea al Macedoniei (c.382-336 î.e.n.), nu numai viaţa, ci
şi toate bogăţiile sale. Atheas a dat astfel, prilej tatălui lui Alexandru cel Mare să
ducă în ţara lui şi 20.000 de iepe pentru prăsilă ce au contribuit la îmbunătăţirea
rasei (“ad genus faciendum”).
Varron scria în De re rustica că: “în Italia nu se află boi albi atât de
numeroşi ca în Tracia, unde de altă culoare sunt puţini”.
Aceşti boi “albi” au fost aduşi de sciţi din regiunea Caspica-Oxus (fluviul
Amu-Daria de astăzi) şi nu sunt decât strămoşii actualei rase Sura de stepă
românească.
Geto-dacii erau şi mari crescători de oi, dintre care multe trebuie să fi fost
de rasă Ţigaie, introdusă în Dacia, probabil, prin secolele VII-VI î.e.n., de către
negustorii greci din Milet, care făceau negoţ cu popoarele de pe litoralul Mării
Negre, deci şi cu geţii din Scythia Minor. Existenţa rasei la sosirea romanilor în
Dacia este dovedită în basoreliefurile monumentului de la Adamclisi, înălţat de
împăratul Traian între 108-109 e.n.
Păstorii geto-daci practicau transhumanţa, obicei perpetuat la păstorii
români care ajungeau cu turmele lor până în Balcani, Crimeea sau mult mai
departe. Erau bine valorificate pieile şi lâna din care se confecţionau veşmintele
de iarnă. Ulterior, în Dacia romană, lâna a fost prelucrată în ateliere de postăvărie
ca cele de la Apulum şi Sarmizegetusa.
Pielea caprelor şi a bovinelor, precum şi rumenul lor, erau utilizate în
confecţionarea burdufelor în care se păstrau sau se tansportau apa, vinul,
brânzeturile, făina, seul etc.
După venirea romanilor în Dacia, meseriaşii care lucrau burdufele erau
foarte apreciaţi. În inscripţii descoperite la Drobeta şi în Transilvania ei sunt
menţionaţi cu termenul de utricularii (de la lat. uter, utris“burduf”).
O altă meserie menţionată în inscripţii romane este cea de măcelar.
Organizaţi după model roman, măcelarii examinau animalele înainte şi
după sacrificare. Animalele erau sacrificate în locuri speciale-lanienae (abatoare),
pe butuc-lanionia mensa; exsanguinarea se realiza prin suspendarea în cârlige
special- carnarii , iar carnea se vindea în hale denumite macelli (vezi şi Roma
antică).
Un bogat măcelar tomitan şi-a construit, prin secolul II e.n., un sarcofag de
piatră (descoperit la Constanţa, în anul 1931), încrustând în basoreliefurile sale un
întreg inventar al instrumentelor specifice activităţii sale: o secure-securis, un
bici-flagellum, o balanţă-libra, o mucarniţă-forceps, un dispozitiv cu două cârlige-
uncii, alături de un cap de vacă-bucraninium şi o talangă-tintinabulum.
72
5.7. MEDICINA CELŢILOR
Civilizaţia şi cultura celţilor a completat moştenirea greco-romană şi a

constituit, ulterior, una dintre componentele principale ale Evului Mediu
european, alături de contribuţia popoarelor germanice, a lumii bizantine şi, mai
târziu, a arabilor stabiliţi în Spania.
Celţii crează şi impun multor popoare cu care vin în contact prima
civilizaţie protoistorică “barbară” din Europa centrală şi occidentală.
Perioada istorică corespunde atât primei perioade a fierului-Hallstatt,
800.î.e.n., cât şi celei de-a doua perioade a fierului-La Tène,-500-100 î.e.n.
Celţii sunt creatorii civilizaţiei La Tène. În perioada cuprinsă între secolele
VIII-V î. e. n., celţii şi-au creat o civilizaţie proprie, cu un fond de tradiţii care vor
persista până în epoca romană.
Aşezările lor fortificate se întindeau din nordul Scoţiei până în Iugoslavia
de astăzi. Belgradul, Budapesta, Parisul, Milano sunt fundaţii celtice. Războinicii
celţi erau cunoscuţi sub numele de galati, care în limba celtă se traducea prin
“războinici viteji”. Puterea lor ajunge la apogeu la începutul secolului al III –lea î.
e. n., când se infiltraseră deja, în peninsulele Iberică, Italică şi Balcanică,
teritoriile Iliriei (Dalmaţia şi Panonia), Dacia, ajungând până în centrul Asiei
Mici, unde întemeiază regatul Galatia, care va deveni provincie romană în anul 25
e. n.
Mulţi galati au devenit mercenari în serviciul regilor elenistici din jur sau al
Ptolemeilor din Egipt.
Celţii erau conduşi de druizi care erau şi preoţi şi războinici în acelaşi timp,
revenindu-le, de asemenea, şi sarcina educării şi instruirii tinerilor cărora le
predau noţiuni de geografie, astronomie şi medicină.
Cunoştinţele erau transmise exclusiv pe cale orală, celţii fiind de fapt
analfabeţi.
Druizii aveau, printre atribuţiile lor, şi îngrijirea sănătăţii oamenilor şi a
animalelor. În terapeutică întrebuinţau extracte din plante, unora atribuindu-le
virtuţi misterioase (vâscul, de exemplu), precum şi unguente preparate din grăsimi
de origine animală.
Printre numeroasele lor invenţii cu caracter de prioritate istorică, se înscrie
săpunul. Celţii au dăruit civilizaţiei săpunul ! (Dacă ar fi fost aceasta singura lor
contribuţie, umanitatea tot ar trebui să le fie recunoscătoare, în veci !)
Cuvântul latin sapo este de origine celtică. Istoria civilizaţiilor îi
menţionează pe celţi ca fiind deosebit de curaţi şi de îngrijiţi. Oricum, o bună
sănătate se menţine printr-o igienă constantă, impusă ca standard social.
O altă invenţie atribuită celţilor confirmă grija acestora pentru sănătatea
cailor care i-au purtat în războaie: potcoava cu caiele.
73
De asemenea, utilizau zăbala, piesă de

harnaşament disputată ca prioritate între
celţi, etrusci sau maghiari. Nu putem să nu
reamintim că celţii au fost făuritorii primelor
pluguri cu brăzdare de fier, prevăzute cu roţi
şi trase de animale. Coasa lor, asemănătoare
coasei de azi, avea un randament superior.
Utilizau moara de măcinat.
Celţii au inventat şi un fel de “măşină
de secerat”, o secerătoare montată pe patru
Potcoava celtică roţi, trasă de boi. Au practicat asolamentul şi
îngrăşarea pământului.
Este de aşteptat ca celţii să fi fost şi mari crescători de animale. Ei îşi
calculau averile în capete de vite (ca şi romanii), iar calendarul lor se întemeia pe
ciclurile pastorale şi nu pe cele agrare.
Sănătatea animalelor era supravegheată graţie învăţăturilor druizilor care
deţineau şi toată ştiinţa medicală a timpului lor.
Grajdurile de cai erau prevăzute cu câte un intendent, care acorda şi un
minim de îngrijiri medicale.
Intendentul era denumit marhskalk, cuvântul fiind compus din marh-“cal”
şi skalk-“slujitor”. Ulterior, cuvântul a fost romanizat, devenind mariscalcus,
mariscallus, marescallus, pentru a deveni în zonele francofone marechal. Mai
târziu, în Evul Mediu, termenul a fost atribuit practicienilor veterinari, medicina
veterinară fiind denumită la marechalerie-mareşelărie.
5.8. MEDICINA VECHILOR GERMANI
Există puţine date istorice în legătură cu medicina umană sau veterinară

practicată de germanii antici, contemporani cu romanii.
Din scrierile lui Tacit deducem existenţa componentelor magice şi
empirice în cadrul terapiilor aplicate fie oamenilor, fie animalelor domestice,
numeroase, de altfel, după cum rezultă din sursele istorice. Medicina magică era
practicată îndeosebi de femei, care recurgeau însă şi la fitoterapie, utilizând plante
medicinale, culese anume, noaptea pe lună plină. Unicul zeu al germanilor,
Wodhan, echivalentul lui Odin al scandinavilor, întruchipa puteri vindecătoare.
Lui i se adresau rugăciunile, ofrandele şi descântecele, menite să-i invoce
protecţia fiinţelor aflate în suferinţă. Într-un manuscris descoperit în anul 1841, la
Merseburg, unul dintre descântece se înşiruie astfel :
74
“Phol şi Wodhan mergând după lemne,

Mânzul lui Baldur îşi scrânti piciorul.
Descântatu-l-a Sinthgut,
Sora lui Sunna.
Descântatu-l-a Frija,
Sora lui Volla,
Descântatu-l-a Wodhan
Precum ştia mai bine :
Scrânteala gleznei,
Scrânteala sângelui,
Scrânteala piciorului,
Picior cu picior,
Sânge cu sânge,
Încheieturi cu încheieturi
Lipească-se la loc.”
Acest descântec, împreună cu un al doilea descântec de numai patru versuri

reprezintă, de altfel, “unicul monument de poezie păgână care a supravieţuit pe
pământ germanic continental” (C. Grunanger).
Practicarea unor terapii raţionale este indusă mai târziu, o dată cu contactul
cu legiunile romane. Germanii nu au preluat elemente de medicină raţională
numai de la medicii militari romani. Aşa cum rezultă din o serie de studii de
filologie comparată, germanii au avut de învăţat, în timp, şi de la valahi. Au
preluat de la aceştia o nouă metodă de castrare a berbecilor sau a armăsarilor,
metoda sângerândă prin incizia învelitorilor, înlocuindu-şi propria metodă de
ciocănire a testiculelor cu ciocanul de piatră. Este interesant faptul că au preluat în
vocabular termenul de Wallach (valah), utilizându-l cu înţelesul de armăsar
castrat, inclusiv în limba germană curentă, în care există şi verbul wallachen–a
castra.
5.9. MEDICINA EXTREMULUI ORIENT
5.9.1 MEDICINA CHINEZĂ
Tradiţia medicală chineză a acumulat cinci milenii de experienţă bazată pe

o concepţie unitară despre organism. Organismul a fost şi este considerat ca un
microcosmos asemănător macrocosmosului. În componenţa sa intră cinci
elemente primare : focul, pământul, apa, lemnul şi metalul. Activitatea
organismului, menţinerea sănătăţii acestuia, se datorează echilibrului dinamic
dintre două forţe contrare : Yang şi Yin.
75
Principiul Yang este masculin, activ, cald, luminos,

purtătorul vieţii şi al sănătăţii. Principiul Yin este feminin,
pasiv, rece, întunecos, aducător adesea de boală şi moarte.
După cum predomină un principiu sau altul, apar două
grupe de boli, una Yang, în care se manifestă
intensificarea funcţiilor, şi alta Yin, în care funcţiile sunt
scăzute. Echilibrul dintre principiile Yang şi Yin se
menţine prin cumpătare şi eliminarea oricăror excese.
Chinezii au fundamentat astfel, un adevărat cult al moderaţiei, cuprinzînd
norme de profilaxie nespecifică referitoare la igiena corporală, gimnastică şi dietă
alimentară. Medicul chinez era considerat eficient atât timp cât, prin sfaturile sale,
păstra sănătatea pacientului său.
Ca în toată antichitatea, şi în China medicina a inclus o componentă
sacerdotală, coexistentă cu medicina empirică, precum şi cu o medicină
specializată. În mileniul I î.e.n. existau: medicul sacerdot-Yi, medicul laic-Yi-Şen,
internişti-Tsi, chirurgi-Yang, dieteticieni - Şe-Yi, alături de medicul veterinar-Şen-
Yi. Patologia medicală a acordat o mare atenţie pulsului, se diferenţiau 200 de
aspecte sfigmologice !
Primele şcoli de medicină apar cu 700 de ani înaintea erei noastre. Către
800-1000 e.n. se înfiinţează şcoli de medicină tradiţională.
Repere de acupunctură la elefant
Medicina tradiţională chineză este celebră şi astăzi, în toată lumea prin

acupunctură şi moxicombustie, tehnici bioterapeutice practicate începând cu 1200
de ani î.e.n., atât la om, cât şi la animale, în scopul restabilirii echilibrului dintre
Yang şi Yin. 360 de “puncte” semnificative dispuse de-a lungul unor meridiane ale
corpului, bine topografiate în hărţi specifice, reprezintă proiecţii cutanate ale
sensibilităţii viscerale, a căror stimulare particulară determină reflex
76
reechilibrarea energetică. Excitarea lor se realiza şi se realizează fie cu ajutorul

acelor de acupunctură, fie prin masarea, “presarea”, aceloraşi puncte
(presopunctură).
O altă metodă de stimulare a punctelor vitale constă în cauterizarea acestora
prin aprinderea unor beţişoare de materie vegetală după introducerea acestora în
piele. Această metodă era denumită kieu la chinezi şi moxa la japonezi, de unde a
ajuns să fie cunoscută sub termenul de moxicombustie sau “aplicarea punctelor de
foc”.
Deţinători ai unui sistem medical bazat pe o teorie biologică intuitivă şi pe
un empirism terapeutic verificat în mii de ani, chinezii au ignorat studiile
anatomice. Chirurgia lor s-a limitat la intervenţii de mică chirurgie. De altfel,
Confucius arată că una din principalele manifestări ale “pietăţii filiale” este
strădania conservării intacte, până la moarte, a corpului primit de la părinţi. Orice
amputaţie şi orice extirpare deveneau astfel echivalente cu un sacrilegiu.
În schimb, medicina chineză deţine prioritatea descrierii anumitor boli
transmisibile, precum variola, lepra, rujeola şi alte câteva afecţiuni febrilo-
eruptive. De asemenea, este de remarcat faptul că au practicat variolizarea printr-o
serie de tehnici de imunizare activă, unele împrumutate din etnoiatria popoarelor
învecinate. Farmacologia chineză s-a fundamentat, în timp, pe aceeaşi idee a
corelaţiei dintre organism şi totalitatea cosmosului, într-un sistem de
corespondenţe între regnuri.
Astfel, farmacopeea chineză va include leacuri minerale, vegetale, precum
şi de origine animală. Cel mai preţios tratat chinez de farmacologie este Păn Ţsao
Kang Mu, operă a vestitului Li Şî-cen care, în 52 de volume, a reprezentat 1892
plante medicinale şi a notat 11856 reţete. Acest valoros codex farmacologic,
publicat în anul 1596, reeditat apoi în nenumărate rânduri, inclusiv în limbile
japoneză, franceză şi engleză, s-a constituit totodată într-un tezaur de informaţii
referitoare la geografia, geologia, tehnologia şi chiar istoria socială şi culturală a
Chinei epocii Ming.
Medicina veterinară s-a dezvoltat în paralel cu medicina omului şi este
firesc să fi împrumutat de la aceasta concepte etiologice şi terapeutice.
Medicul veterinar Şen-Yi avea o personalitate recunoscută şi acces în
cercurile nobiliare şi la curte.
Din timpul dinastiei Chu (sec.XI-XIII î.e.n.) s-au păstrat tratate de medicină
veterinară -pe specii- în care sunt descrise principalele boli şi remediile lor. Sub
dinastia Song (960-1280 e.n.) s-a elaborat o enciclopedie veterinară cuprinzând
terapii recomandate pe specii: cai, taurine, ovine, asini. Sub împăraţii Ming
(1260-1644) apare un vast tratat de medicină veterinară, scris de fraţii Yu.
Medicina veterinară chineză s-a răspândit în Coreea şi Japonia.
77
5.9.2. MEDICINA INDIANĂ
5.9.2.1. MEDICINA TRADIŢIONALĂ INDIANĂ

Medicina tradiţională indiană s-a format sub influenţa a două viziuni asupra
vieţii şi implicit a organismului sănătos sau bolnav:
1-Viziunea ayurvedică care consideră medicina ca pe o ştiinţă aplicată,

practicată de profesionişti, dispunând de o literatură de specialitate şi procedee
terapeutice comparabile cu medicina europeană. Medicul şi medicamentul
acţionează ca factor activ asupra organismului - uman sau animal - care rămâne
pasiv. Ayurveda este “ştiinţa vieţii” sau “ştiinţa longevităţii”.
2-Viziunea Yoga - în care suferindul este factorul activ în alungarea

suferinţei prin forţele proprii cultivate prin practici fizice şi tehnici meditative.
Documentele literaturii vedice cuprind etapele devenirii conceptuale ale

celor două viziuni medicale. Vedele conţin un amplu material cu privire la rolul
terapeutic al divinităţilor în care tinde să precumpănească acţiunea patogenă a
demonilor. Prezenţa zeului Indra în panteonul medical indian este semnificativă
întrucât el este întruchiparea energiei sub toate aspectele ei, şi este legat de mitul
uciderii titanilor care zăvorâseră forţele fertilizante ale lumii.
De asemenea, zeul Varuna, stăpânul ordinii astrale şi morale şi în acelaşi
timp al lunii (de ale cărei cicluri au fost legate ploile şi fertilitatea) se confundă cu
soma, echivalentul indian al ambroziei, chintesenţă a vieţii şi fertilităţii. Varuna
este zeul care pedepseşte păcatul prin hidropizie şi tot el vindecă, dând soma
(“dătătoare de viaţă”).
Terapeutica vedică cuprinde preponderent reţete magice şi formule
incantatorii, fără a ignora însă fitoterapia.
Ritualismul vedic se baza pe sacrificiul animal, în care victima era nu
numai ucisă, ci şi disecată, favorizându-se astfel sistematizarea unor cunoştinţe
anatomice. Multe date anatomice relevă concepţia vitalismului magic. Sunt
indicate canale organice, denumite nadi, dhamani şi hira prin care circulă forţa
organică, suflurile divine. Conceptul de forţă organică joacă un rol primordial în
mitologia şi ritualul vedic, constituind totodată elementul pe care se
fundamentează ambele viziuni ale medicinei indiene, atât cea ayurvedică, precum
şi tehnica Yoga.
Medicina ayurvedică preia conceptele unei fiziologii sacre, utilizându-le ca
suport teoretic pentru a explica substratul manifestărilor morbide şi pentru a
justifica terapia aplicată.
Yoga, în schimb, stabileşte tehnici cu ajutorul cărora, prin asceză şi
concentrare mentală, să fie dominată fiziologia normală.
78
Ayurveda şi Yoga reprezintă două linii diferite pe care s-au dezvoltat ideile
fondului speculativ, intuitiv, al lumii arhaice indiene în domeniul biologiei
animale, prima fiind dominată de o finalitate pur medicală, cea de a doua find
dominată de o finalitate în acelaşi timp şi spirituală, cu scopul de a oferi
individului o anumită autonomie.
Cele mai vechi tratate ale medicinei ayurvedice sunt atribuite lui Bhela,
Caraka şi Susruta. Carakasamhita (tratatul lui Caraka) pare să fie cel mai vechi
dintre textele medicale; Susrutasamhita este tratatul lui Susruta.
Educaţia medicală era îndelungată: un text buddhist menţionează că
studentul era supus unei educaţii neîntrerupte timp de şapte ani (necăpătând nici o
vacanţă în care să se poată reîntoarce la familia sa), iar la sfârşitul acestei perioade
era considerat doar un începător. Învăţământul era predat în marile universităţi ale
Indiei vechi, cum erau cele din Nalanda şi Takşasila. Se preda în limba sanscrită
care avea aceeaşi circulaţie ca şi latina în Evul mediu, fiind o limbă a cercurilor
savante. Se cultiva specializarea, încă din timpul studiilor universitare.
Se practicau disecţii pe cadavre, descompuse în prealabil, în apele
curgătoare. Ulterior, acest preţios mijloc de cunoaştere anatomică a fost
abandonat din considerente religioase. Astfel, studenţii deprindeau mânuirea
instrumentelor, înainte de a executa intervenţiile chirurgicale pe fructe: pepeni,
bostani şi alte fructe tropicale; puncţiile se exersau pe animale moarte,
scarificările pe bucăţi de piele acoperite cu păr, suturile pe piele sau pânză,
aplicarea substanţelor caustice pe bucăţi de carne proaspătă, iar aplicarea
cateterismelor se exersa pe plante.
Dreptul de a practica medicina se obţinea pe baza unei autorizaţii acordate
de suveran celor care terminau cursurile marilor universităţi şi aveau o practică
atestată de conducătorii unităţilor spitaliceşti sau de faimoşii practicieni
particulari. Medicului îi revenea obligaţia să contribuie la îndepărtarea
suferinţelor din lume şi să lupte pentru fericirea oamenilor.
Diagnosticul bolilor se stabilea prin examenul clinic executat cu ajutorul
celor cinci simţuri (în care se includea şi cercetarea gustului urinei) şi printr-o
anamneză amănunţită care nu se limita la evoluţia bolii, ci includea şi date asupra
locului de naştere, profesiunii, modului de viaţă, alimentaţiei etc.
În stabilirea diagnosticului intervenea raţionamentul logic, propriu logicii
indiene, numit anumana; acesta era bazat pe regula concomitenţei logice, pe
implicaţia dintre semn şi semnificat.
Chirurgia constituie unul din domeniile în care medicina ayurvedică şi-a
asigurat un mare prestigiu, depăşind medicina hipocratică şi, în multe privinţe, pe
cea a Evului Mediu. Tehnicile metalurgiei în care indienii au excelat în antichitate
au permis confecţionarea unui instrumentar chirurgical foarte variat, în care sunt
cuprinse: diverse bisturie şi foarfece, cautere, ace de sutură, trocare, pense pentru
corpii străini din ochi, nas sau urechi, instrumente pentru explorarea cavităţilor,
cleşti pentru extracţii dentare etc.
79
Medicii indieni practicau intervenţii necunoscute medicinei hipocratice,

cum ar fi cele ale fistulei anale, ale cataractei şi, mai ales, rinoplastia (cunoscut
fiind faptul că adulterul era pedepsit prin tăierea nasului!). Se practica, de
asemenea, operaţia cezariană, extragerea fătului mort, amigdalectomia, trepanaţia
craniană, cistotomia, ligatura de vase; se cunoşteau totodată mai multe tipuri de
suturi şi de amputaţii.
Arsenalul farmacologic cuprindea droguri de origine animală, vegetală şi
minerală. Terapeutica indiană a manifestat un constant interes pentru plante şi
acest fapt se datorează cu siguranţă şi vechilor credinţe asupra puterii magice şi
vindecătoare ale plantelor, amplu ilustrată în literatura vedică. Ulterior, în Evul
Mediu indian, ia amploare iatrochimia, consecinţă a dezvoltării alchimiei:
rasayana. Alchimia devine ramură a medicinei.
În Carakasamhita scrie: “Medicina este de două feluri: una care
promovează puterea şi vitalitatea celui sănătos, alta care tratează bolile”.
Orice principiu care promovează longevitatea, puterea ţinerii de minte,
sănătatea, vitalitatea etc., este numit “rasayana”.
Rasayana, ca şi Yoga, urmăreşte o potenţare a energiei vitale pentru a
dobândi facultăţi excepţionale pe plan biologic şi psihic.
5.9.2.2. MEDICINA VETERINARĂ INDIANĂ

Medicina veterinară a avut şi are o importanţă deosebită, în India, datorită
conceptului de metempsihoză susţinut de brahmanism şi budism.
Din punct de vedere conceptual, medicina veterinară practicată este
identică cu medicina umană somatică.
Regele Aşoka (273-232 î.e.n.) legiferează, în anul 250 î.e.n., înfiinţarea de
spitale pentru elefanţi, cai şi asini, precum şi de azile pentru animalele bătrâne. Un
asemena azil-spital mai exista în anul 1906, la Calcutta, fiind destinat animalelor
senile şi era condus de un medic veterinar, având în subordine optzeci de
îngrijitori. De asemenea, aproape de Bombay funcţiona un alt mare azil, unde
erau internate animalele aduse de diverşi membri ai sectelor hinduse, întreţinerea
şi tratamentul celor bolnave aparţinând locuitorilor săraci fiind asigurate gratuit.
Într-un tratat de medicină veterinară scris în sec.III î.e.n.- pe foi de palmier,
sunt descrise boli ca: antraxul, pesta bovină, timpanismul, meningo-encefalita,
pareza şi paralizia, cenuroza la oaie etc.
Farmacoterapia veterinară utiliza 60 de plante.
În sec. I-II-e.n. sunt atestate venisecţiile şi practicile revulsive: sinapismele
şi vezicătorile, cele din urmă fiind utilizate mai ales la cal, în inflamaţiile cronice
ale tendoanelor, precum şi aplicarea punctelor şi liniilor de foc.
80
6. MEDICINA MEDIEVALĂ
6.1. MEDICINA BIZANTINĂ
6.1.1. CONTEXT ISTORIC
Perioada istorică la care ne raportăm se încadrează cronologic între 11 mai

330-data inaugurării oficiale a Constantinopolului, ca nouă capitală a Imperiului
roman şi respectiv, data de 29 mai 1453, care marchează Căderea
Constantinopolului, odată cu cucerirea acestuia de către turcii otomani. Împăratul
roman Constantin cel Mare (280-337 e.n.) a iniţiat, încă din anul 324, un vast
program de construcţii care a transformat vechiul Byzantion (străveche aşezare
greacă, întemeiată în 660 î.e.n.) într-o strălucită metropolă, cu o excelentă poziţie
strategică şi comercială, la graniţa dintre Orient şi Occident.
“Noua Romă” de pe malurile Bosforului avea să supravieţuiască încă un
mileniu Cetăţii Eterne, prăbuşite în anul 476, sub loviturile “barbarilor”. Stabilirea
capitalei la Constantinopol reprezintă o mărturie grăitoare a preponderenţei
dobândite de provinciile orientale ale Imperiului roman faţă de cele apusene. În
timp ce economia occidentală decade, dobândind un tot mai pronunţat caracter
agrar (proces grăbit şi de migraţia popoarelor), în Orient se păstrează o viaţă
urbană înfloritoare în salba de oraşe de pe malul Mediteranei, în provinciile Egipt,
Palestina, Siria şi Asia Mică. Bizanţul s-a constituit într-o sinteză a tuturor
elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie
latină, elenism, creştinism şi cultură orientală. De-a lungul celor unsprezece
secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-şi apoi din
greu o nouă cultură şi o altă civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie
absolută şi o administraţie puternic centralizată.
A conservat tradiţiile clasice–cultura greacă şi dreptul roman, cărora le-a
integrat elemente orientale. Şi-a extins acţiunea civilizatoare şi influenţa culturală
în ţările Europei sud-estice şi răsăritene, devenind astfel o componentă importantă
a culturii medievale europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa
Evului Mediu timpuriu.
În mileniul bizantin, atât în Constantinopol, cât şi în provinciile imperiului,
s-a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică.
Matematicile şi filozofia, alchimia şi astrologia, arhitectura şi teoria
muzicii, botanica şi zoologia, precum şi medicina au avut reprezentanţi de mare
81
valoare. În afara Universităţii din capitală, funcţionau universităţi de tradiţie în

Alexandria, Antiochia, Atena, Beirut şi Ghaza.
Alexandria, cu tradiţiile sale elenistice, a continuat să fie capitala culturală
a imperiului. Aici şi-au desăvârşit pregătirea marii medici bizantini.
6.1.2. MARI MEDICI AI BIZANŢULUI
În contextul istoric dat, medicina bizantină a valorificat atât operele marilor

medici antici: Hipocrate, Celsus, Rufus şi Galen, cât şi sursele orientale: siriene,
arabe, armene, persane etc. Interesul său s-a concentrat preponderent asupra
simptomatologiei, diagnosticului, igienei alimentare şi tratamentului farmaceutic.
Gradul de civilizaţie atins este reflectat şi de implicarea medicilor, prin
recomandările lor preventive, în viaţa curentă a societăţii: ei publicau calendare
care indicau, pentru fiecare lună, care sunt mâncărurile prielnice şi care cele
dăunătoare.
Primul medic important al Bizanţului a fost ORIBASOS din Pergam

(325-400). Acesta a realizat o vastă compilaţie din scrierile lui Hipocrate şi ale lui
Galen, în 70 de cărţi, sub titlul Colecţie medicală.
Pentru marele public a scris un foarte util manual de terapeutică şi dietetică,
intitulat Euporista.
ALEXANDROS din Tralles (525-605) a scris opera Douăsprezece cărţi

de medicină, un vast tratat de medicină generală (patologie şi terapeutică) care a
cunoscut o difuziune excepţională–fiind tradus în latină, arabă, ebraică–şi o faimă
constantă în Occident de-a lungul Evului Mediu. Tralles a călătorit mult. El a
practicat medicina în Armenia, Tracia, nordul Africii, Italia, Gallia şi Britania.
PAVEL din Egina (626-690) a fost un mare chirurg. S-a remarcat printr-o
independenţă de gândire faţă de medicii antici. A lăsat posterităţii tehnici
chirurgicale şi obstetricale (traduse ulterior în limba arabă) care au influenţat
major pe practicienii care i-au urmat. Pavel din Egina practica: traheotomia,
amigdalectomia, cateterismul uretral; opera: polipii nazali, herniile (tehnica
recomandată de el a rămas clasică până către sfârşitul secolului al XVIII-lea),
fistulele anale, hemoroizii, cancerul de sân (utilizând o metodă radicală, de
extirpare totală a glandei mamare, înlocuind metoda prin cauterizare; a anticipat
astfel, cu 1200 de ani, metoda oncologului american William Halsted !).
De altfel, tot Pavel din Egina este cel care introduce în limbajul medical
termenul de “cancer”, “crab”, “rac”, precizând astfel, invazivitatea tumorilor
maligne în ţesuturile înconjurătoare, diferenţiindu-le de tumorile benigne,
neinvazive.
82
6.1.3. ÎN NUMELE LUI CHRISTOS
În anul 313 e.n., Constantin cel Mare a impus creştinismul ca religie de

stat (prin edictul din Milan). La iniţiativa sa, în anul 325, a fost convocat la
Niceea, primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice
şi canonice ale noii religii. Elena, mama împăratului Constantin, a iniţiat aşa-
numitele misiuni salvatoare ale lui Christos. În primul imperiu creştin au fost
construite pe lângă mănăstiri, aşezăminte de caritate specifice: xenodochii-spitale
pentru străini, pentru pelerini; nosocomii-infirmerii (spitale); gerontocomii-azile
de bătrâni; ptochotrofii-cantine pentru săraci; orphanotrofii–orfelinate;
brephotrofi -creşe pentru copii; lovotrofii (leprozerii), precum şi eugeis oikoi
(“hôtel-dieu”) - adăposturi pentru săraci.
Astfel, asistenţa medicală din Bizanţ a devenit o preocupare susţinută:
împăraţii şi nobilii fondau spitale, armata avea un corp medical propriu, iar marile
instituţii de caritate aveau infirmieri pricepuţi.
Existenţa acestor instituţii reflectă un înalt nivel al asistenţei sanitare; care a
cunoscut o maximă înflorire în ultimele secole ale imperiului şi a constituit gloria
medicinei bizantine.
Iatroistoria bizantină include şi o serie de
personalităţi dintre demnitarii religiei creştine
care, pe lângă pregătirea teologică, au avut şi
studii de medicină şi au practicat-o cu succes:
Teodot, episcopul Laodiceei; Eusebie, episcopul
Romei; Vasile, episcopul Ancirei, Zenobie,
preotul din Sidon şi Aetios, arianul.
În acelaşi context îi amintim şi pe “sfinţii
vindecători fără de arginţi”: Cosma şi
Damian (vezi imaginea de mai sus, sărbătoriţi în
calendarul creştin ortodox la data de 1
noiembrie), medici de profesie, originari din
Siria; Kyr şi Ioan (31 ianuarie), Pantelimon (27
iulie), apoi Therapon, Tecla, Iulian, Martin şi
Maximin. Calendarul creştin-ortodox le acordă Sf. Cosma şi Damian
cuvenita cinstire a memoriei faptelor lor.
6.1.4. APSYRTOS–PĂRINTELE MEDICINEI VETERINARE
APSYRTOS din CLASOMENE (aprox. 300 e.n.) a fost un mare medic al

Bizanţului care şi-a dedicat întreaga minte şi experienţă medicinei veterinare. Ca
marea majoritate a medicilor bizantini, Apsyrtos a studiat medicina la Alexandria.
83
A devenit hippiatrul-şef al armatei împăratului Constantin cel Mare, pe

care l-a însoţit în războiul contra sarmaţilor de la Dunăre (332-334 e.n.).
A fost un practician de valoare. Şi-a valorificat experienţa acumulată,
înfiinţând prima şcoală de hippiatrie. Din acest motiv este considerat părintele
medicinei veterinare. Scrierilor sale li s-au alăturat şi alte texte aparţinând altor
20 de practicieni veterinari din Bizanţul secolelor IV-V e.n., formând o culegere
de texte cunoscută ulterior sub numele Hippiatrica, omologă Corpusului
hippocratic.
Pagini din Hippiatrica
Textul original al Hippiatricei s-a pierdut. În prezent, cuprinde aproximativ

420 de texte, dintre care, 120 au fost identificate ca aparţinând lui Apsyrtos.
Dintre acestea, marea majoritate reprezintă scrisori adresate la vreo 60 de
persoane interesate de creşterea şi medicina calului. Pentru a ilustra valoarea
clinică a textelor, precum şi terapia aplicată în epocă transcriem una dintre
scrisori:
“Apsyrtos îl salută pe decurionul Valens,
Mă întrebi în scrisoarea ta ce măsuri trebuie luate în cazul încurcăturii de

maţe. Mai întâi trebuie să ştii că acei ce intervin cu mâna greşesc fundamental.
Ei cred că pot desface încurcătura cu mâna, ceea ce este imposibil ; ba, mai mult,
ei determină inflamări şi balonări. Cailor li se ajută prin mişcarea lor la pas sau
la trap, încoace şi încolo ; să nu fie împiedecaţi a se tăvăli, căci prin aceasta
uneori se desface încurcătura de la sine. Se mai toarnă prin gură şi nas, Silphium
kyrenic în vin îndulcit. Încurcătura apare la intestinul gros, numit colon, pentru
că acesta are legături cu celelalte intestine şi se poate răsuci în jurul său. De
aceea în mersul la pas sau la trap se percepe un zgomot. La această boală se
remarcă următoarele simptome: calul face în mers paşi foarte scurţi cu picioarele
din faţă, apropie picioarele din spate şi se încovoaie de durere. (…)”
84
(Scrisoarea este citată de Froehner Reinhard în “Die Berliner

Prachthandschrift der griechichen Hippiatrica”, vol. “80 Jahre H. Hauptner,
1857–1937”, Berlin, 1937, p.34.)
Alte texte descriu, cu acelaşi simţ clinic, morva pulmonară, farcinul, gurma,
furbura, emfizemul, tetanosul, colicile, orhita, scabia etc., precum şi fracturile
coloanei vertebrale, ale spetei etc.
Dintre ceilalţi 17 autori de texte medical-veterinare incluse în Hippiatrica,
iatroistoria îi consemnează pe Hierocles (secolul V e.n.), autor al unui tratat de
medicină veterinară, din care s-au păstrat numai fragmente, precum şi pe
Theomneste (secolul V e.n.) pentru valoarea scrierilor referitoare la o serie de
boli chirurgicale şi infecto-contagioase ale animalelor.
Hippiatrica, al cărei text original s-a pierdut, există astăzi în mai multe
variante, dintre care trei principale: Hippiatrica Berolinensia (de la Berlin),
Hippiatrica Parisina (de la Paris) şi Hippiatrica Cantabrigiensia (de la
Cambridge), toate cuprinzând aceleaşi elemente esenţiale.
În acelaşi timp cu hippiatricele circulau în epocă mai multe scrieri profane,
în care se recomandau şi rugăciuni, descântece sau leacuri empirice, precum şi
numeroase compilaţii din vechii autori.
6.2. MEDICINA EVULUI MEDIU ARAB
În secolul VII e.n., un popor aproape necunoscut de nomazi din Peninsula

Arabiei îşi face intrarea pe scena istoriei universale într-un mod spectaculos: în
mai puţin de zece ani, impulsionaţi de ideile religioase islamice, arabii cuceresc
Iranul, Mesopotamia (Irakul), Siria, Palestina şi Egiptul. Peste alte şase sau şapte
decenii, arabii ajung să stăpânească şi Sicilia, Africa septentrională (Magrebul:
Tunisia, Algeria şi Marocul), precum şi Peninsula Iberică aproape în întregime; de
aici trec Pirineii şi înaintează până în Valea Loarei, ameninţând puternicul regat al
francilor merovingieni. Concomitent, în răsărit, ajung până la graniţele Indiei şi
Chinei, iar în sud-vest până la frontierele actuale ale Etiopiei şi Sudanului.
În mai puţin de un secol, arabii îşi crează un imperiu mai întins decât fusese
marele Imperiu Roman la apogeu. După trecerea perioadei de cucerire, arabii s-au
interesat de cultura poporelor supuse, au ocrotit-o şi i-au înlesnit dezvoltarea. În
acest context se afirmă că medicina arabă a salvat de la pieire operele medicinei
antice (egiptene, iudaice, mesopotamiene şi greco-romane).
În Siria şi Persia, cuceritorii au dat peste o înfloritoare ştiinţă medicală,
reprezentată în primul rând de şcoala de la Gondişapur (Persia), fondată încă din
secolul V e.n.. Epoca de maximă înflorire a acestei şcoli, care avea un caracter
internaţional, se situează în timpul domniei lui Khosrou Anusirvan (531-549).
85
În acest centru ştiinţific (o adevărată academie, de altfel), pe lângă

învăţământul medical şi practica clinică, s-au tradus în limbile siriacă şi persană
lucrări de medicină greceşti şi indiene. Pe teritoriul Persiei se încrucişau căile de
circulaţie ale culturilor indo-chineze şi elino-romanice.
La şcoala de medicină din Gondişapur (Gonde Şahpuhr) şi-a făcut studiile
şi primul medic arab cunoscut: Al-Harit ibn Kalada, contemporan cu profetul
Muhammad.
Oamenii de ştiinţă persani care trecuseră la islamism, adoptând limba
arabă, au avut un rol considerabil în introducerea patrimoniului culturii elenistice
în civilizaţia islamică, prin traducerile lor de opere medicale, juridice, teologice.
Ei au fost cei care au pregătit limba arabă pentru noul său rol de transmiţătoare a
ştiinţei greceşti.
Conducătorii arabi, califii, au încurajat ştiinţa, literatura, artele şi medicina.
Astfel, califii abasizi Al Mansur şi Harun al Raşid au sprijinit, printre altele, şi
dezvoltarea şcolilor de medicină şi a spitalelor.
Ei au plătit cu aur şi onoruri pe cei care au tradus în limba arabă cărţile
greceşti şi latine. Atât la Cordoba-capitala Califatului de Apus, cât şi la Bagdad-
capitala Califatului de Răsărit, bibliotecile au păstrat între 200.000 şi 300.000 de
volume cuprinzând traduceri ale manuscriselor greco-romane. După anul 900 e.n.,
Cordoba avea un milion de locuitori, 300 de moschei, 70 de biblioteci, 900 de băi
publice, 50 de spitale.
În timpul califatului lui Enasser (912-961), veneau să se instruiască la
Cordoba medici din întreaga lume.
Un merit incontestabil al medicinei arabe este reprezentat de legăturile pe
care le-a realizat cu chimia şi botanica. Însuşi termenul chimie are o etimologie
arabă: Al Chemi, Chemi, însemnând “transformare”, transformarea substanţelor cu
ajutorul chimiei; mai însemna totodată şi “ştiinţă”, dar desemna şi “culoarea
neagră” şi reprezenta, de asemenea, şi numele Egiptului islamizat. Termenii:
“alcool” Al–Kohol (“spirit”), “aldehidă”, “alcaloid”, “algebră”(Al–Djabr) etc, sunt
tot de origine arabă.
Farmaciştii arabi au practicat filtrarea, distilarea şi sublimarea. Dezvoltarea
farmaciei, bazată pe formule magistrale complexe, a sprijinit medicina clinică, în
special medicina internă.
6.2.2. MEDICI CELEBRI AI CALIFATULUI DE RĂSĂRIT
În Califatul de Răsărit (cu capitala la Bagdad), în perioada istorică

încadrată între anii 794 şi 1258, s-au afirmat următoarele personalităţi medicale:
RHAZI-latinizat Rhazes (Abu Bakr Muhammed ibn Zakaria al Rhazi)

(860-932 e.n.), s-a născut la Rei lăngă Teheran.
86
A scris 237 de cărţi de filozofie, teologie, matematică, astronomie şi

medicină. În medicină a lăsat o vastă lucrare Continentul (Kitab al hawi). În cele
24 de volume ale tratatului, Rhazes a cumulat toată ştiinţa medicală de până
atunci, greacă, romană, iudaică şi orientală. A descris pentru prima dată rujeola
(pojarul).
ALI ABAS (Ali ibn Abas al Maguşi)–(930-

994 e.n.), medic persan, a trăit lângă Gondişahpuhr.
A scris un tratat intitulat: Kitabul al Malaki
(Sistemul medical sau Cartea regală şi arta
medicală), o valoroasă sinteză a medicinei
medievale arabe, în 20 de volume rămase celebre
pentru stilul clar şi concis.
A fost un iscusit chirurg, a practicat şi descris,
printre altele, laringotomia şi ligatura vaselor de
sânge.
AVICENNA (Abu al Hussein ibn Abdallah IBN SINA sau Abu-Ali ibn
Cina), tadjik (ramura nordică a persanilor), (980-1037 e.n.), cel mai celebru
filosof arab, este considerat de cultura universală drept un geniu renascentist, un
“Leonardo da Vinci al lumii arabe”. I s-a mai spus şi “Prinţul medicinei”,
”Floarea culturii arabe”.
Dintre scrierile sale medicale a rămas celebru Canonul–El Kanum fil Teb–
(Canonul medicinei practice).
A fost atât un hipocratic cât şi un galenic, un bun semeiolog şi un vestit
diagnostician. A fost primul care a descris antraxul, denumindu-l “focul persan”,
precum şi diabetul-“boala urinii dulci”. A stabilit diagnosticul diferenţial dintre
gastrită şi ulcerul duodenal, dintre paralizia facială de origine centrală şi cea de tip
periferic. A scris şi poezii în limba tadjică, unele fiind atribuite, 100 de ani mai
târziu, marelui poet arab Omar Khayyam. Să mai adăugăm că Avicenna a fost şi
compozitor; a inventat chiar un sistem de notare a sunetelor muzicale,
demonstrându-şi din plin caracterul creativ şi enciclopedic.
Institutul Medical de Stat din Duşanbe (capitala Tadjikistanului), fondat în
anul 1939, îi poartă numele.
6.2.3. MEDICI CELEBRI AI CALIFATULUI DE APUS
Dintre personalităţile medicale ale Califatului de Apus (cu capitala la

Cordoba), să consemnăm pe:
ABULCASIS, (936-1013 e.n.), pe numele său arab-Abdul Cassim Khalaf
ibn Abbas Al Zahrawi, a fost, în primul rând, un mare chirurg.
87
A scris Metoda (Al tarsif), în care descrie intervenţii de litotomie,

litotripsie, tipuri de bandaje, diferite amputaţii; a operat cancerul de sân, precizând
pericolul metastazării. A descris hemofilia, chistul hidatic. A folosit forcepsul,
însă numai pentru extragerea fătului mort.
AVERROES (Abul Walid Mahommed IBN ROŞD)–(1126-1198), a trăit

la Cordoba, apoi la Marrakech în Maroc. A fost nu numai medic, ci şi filozof,
matematician, fizician, chimist. Este menţionat de Dante în Divina Comedia.
Averoes a scris Kitab al Kullyat, pe latineşte Colliget, (Reguli generale de
medicină), o operă de sinteză, fără însă a aduce prea multe contribuţii originale. A
iniţiat curentul filozofic care îi poartă numele, averroismul, care susţinea că
materia şi mişcarea sunt veşnice şi nu au fost create. Nega nemurirea sufletului şi
viaţa de apoi.
MAIMONIDES (Moshe ben Maimun, Musa), filozof, medic şi teolog

evreu, rabin, a trăit între anii 1135-1204 e.n., (după era ebraică: 4895-4964). S-a
născut în Spania maură, la Cordoba, şi a murit la Cairo (Egipt), unde fusese
medicul sultanului Saladin. A scris, în arabă, lucrări de medicină, comentarii
teologice şi filozofice şi, în ebraică, un compendiu al Legii (Thorah), un crez al
iudaismului etc. Printre scrierile sale medicale se numără Cartea cu sfaturi
(sfaturi igienice şi dietetice), precum şi Aforismele lui Musa, cuprinzând 1540 de
aforisme, dintre care, 1500 sunt din operele hipocratice sau galenice. A scris şi un
Tratat despre peşti, care cuprinde numeroase descrieri de animale acvatice,
printre care introduce şi unele animale terestre.
EL BEITAR (secolul XIII) este autorul unui Corpus medicamentorum

(Substanţe medicamentoase), considerat unul dintre cele mai importante tratate de
botanică şi de farmacologie din Evul Mediu arab.
6.2.4. MEDICINA VETERINARĂ ÎN EVUL MEDIU ARAB
Arabii au acordat o deosebită atenţie animalelor, din mai multe

considerente (valabile şi astăzi): Coranul cuprinde o serie de interdicţii privind
consumul unora dintre ele, considerate impure (porcul, de exemplu), precum şi
obligaţia de a le ucide după ritual pe cele permise (sângele era considerat, de
asemenea, impur). Puritatea rituală interzicea contactul cu substanţe imunde
(excremente umane sau animale, cadavrele de animale) sau cu animalele
“necurate”. În timpul Pelerinajului ritual anual (obligaţie fundamentală a
Islamului), pelerinul aflat în stadiul de sacralizare nu trebuie să ucidă nici un
animal şi vânătoarea este interzisă pe întreg teritoriul oraşului Mecca (cel mai
important loc de pelerinaj al musulmanilor). Arabii au observat şi descris
animalele cu un deosebit interes. Vastele tratate de zoologie lăsate posterităţii sunt
edificatoare în acest sens :
88
AL JÂHIZ (n. 868), inspirat din scrierile lui Aristotel şi pe baza propriilor
informaţii, elaborează Cartea animalelor, una dintre cele mai cunoscute lucrări de
zoologie din Evul Mediu arab.
EL DAMIRI (1344-1405) este autorul unei adevărate enciclopedii

zoologice, intitulată Viaţa animalelor, în care animalele descrise sunt prezentate
în ordine alfabetică.
Arabii au manifestat un adevărat cult pentru cal, acesta fiindu-le

indispensabil în războaie. În consecinţă, medicina veterinară parcurge în lumea
islamică perioade de un real progres.
Arabii de la sfârşitul primului mileniu al erei noastre cunoşteau textele
veterinare greceşti, siriene, hinduse şi persane. Cunoşteau, de asemenea,
Hippiatrica bizantină. După anul 1000 e.n. apar cărţi de hipologie şi hippiatrie
scrise de arabi:
KABUS (sec.XI) scrie într-o lucrare enciclopedică un capitol întreg dedicat

calului şi bolilor sale.
Abu ZACARIA (sec.XII) scrie un tratat de agricultură intitulat Al Kitâb al

Felahah, în care, pe parcursul a patru capitole, se ocupă nu numai de cai, ci şi de
măgari, cămile, taurine, ovine şi caprine. Descrie o serie de boli printre care şi
indigestia la cămile. Oferă, de asemenea, numeroase remedii chirurgicale şi de
medicină internă, multe dintre ele originale.
Ahmed ibn Hasan ibn al AHNAF (sec. XIII) este autorul unei Cărţi de
medicină veterinară (Al Kitâb al Baytârah) (1209), cu ilustraţii concludente, în
care se pot observa o serie de manevre terapeutice aplicate pe cal, dromader, zebu
etc.
Abu BEKR (sec. XIII) a scris un tratat despre cal: El Naceri. Acest tratat
este original în privinţa elementelor de hipologie: exterior, dresaj, harnaşament.
Elementele de patologie sunt reluate din scrieri mai vechi aparţinând unor autori
greci, arabi şi latini (mai ales din scrierile lui Vegetius).
Arabii din Califatul de Apus au exercitat o reală influenţă asupra

practicienilor veterinari spanioli:
Astfel, Juan Alvares SALAMILLAS (sec.XII) a scris lucrarea
enciclopedică Libro de Manescalcia de Albeytaria et Fisica de las Bestias (Carte
de medicină veterinară şi de “fiziologie” a animalelor” – n.n.), în 38 de volume,
precum şi Libro que hablo de los infermitades de los cavalos e de ses curas
(Carte în care se spune despre bolile cailor şi despre tratamentul acestora).
89
În Spania maură, cel ce se ocupa de sănătatea animalelor se numea

Albeytarato. Termenul este, bineînţeles, de origine arabă: al beit’ar însemnând
“tămăduitorul de cai”. Albeytaria era numele medicinei veterinare. Albeytarato se
instruia printr-o lungă perioadă de ucenicie şi se bucura de prestigiu şi
consideraţie în societate.
În Spania post-maură, printr-o decizie regală din anul 1500, testarea
profesională presupunea un examen dat cu un Protoalbeytarato (Protoveterinar).
Un astfel de examen era susţinut nu numai de albeytarato, ci şi de potcovar,
denumit herrador.
Comiterea unei erori profesionale grave atât de către albeytarato, cât şi de
herrador era sancţionată cu amenzi sau chiar cu interzicerea practicii profesionale
pe viaţă.
Unul dintre cele mai importante tratate de medicină veterinară, intitulat:
Libro de albeytaria,a fost scris de FRANCISCO DE LA REYNA şi datează din
anul 1522. Cuprinzând descrierile şi tratamentul tuturor bolilor animalelor
domestice, cartea a fost reeditată, în timp, de douăsprezece ori.
6.3. MEDICINA EVULUI MEDIU EUROPEAN
Medicina Evului Mediu european a fost reprezentată de medicina practicată

în aşezămintele monahale, precum şi de activitatea medicală desfăşurată în mediul
laic de către medici clerici sau laici.
Sub influenţa medicinei arabe, spiritul erudiţiei medicale medievale
evoluează, culminând cu înfiinţarea primelor şcoli de medicină.
Cunoştinţele medicale care au circulat în epocă se bazau pe textele
hipocratice şi galenice retransmise de arabii Spaniei musulmane şi tezaurizate în
cadrul aşezămintelor monahale.
Mănăstirile au valorificat, de asemenea, şi tradiţiile medicinei populare; pe
lângă mănăstiri au fost cultivate întinse grădini de plante medicinale cu diverse
virtuţi terapeutice.
Pentru a-şi îndeplini menirea caritabilă, în spiritul valorilor creştinismului
şi sub influenţa civilizaţiei bizantine, diferite ordine monahale se ocupau de
asistenţa săracilor, bătrânilor, orfanilor, bolnavilor, infirmilor, călătorilor şi
pelerinilor. Călugări aparţinând diverselor ordine au organizat pe lângă
aşezămintele lor spitale (hospitalis) sau centre de izolare care au rămas celebre în
iatroistorie. Un spital-azil era o instituţie ecleziastică, aflată sub autoritatea
episcopului.
Primul loc de adăpost pentru călători şi pelerini, denumit xenodochium,
având şi o clădire separată rezervată îngrijirii bolnavilor-nosocomium a fost
90
fondat la Lyon în 512, de regele merovingian Childeric. În acelaşi secol, azilul-

spital fondat la Arles putea primi între 12-16 săraci şi bolnavi. În anul 529 se
înfiinţează, prin grija Sfântului Benedict, spitalul de la mănăstirea Monte-
Cassino din Italia. Călugării aparţinând ordinului benedictinilor au elaborat opere
medicale în versuri, prelucrând textele medicale greco-romane în raport cu
experienţa proprie şi cu empirismul popular al epocii.
În anul 570 este atestată, în Franţa, prima leprozerie; călugării ordinului Sf.
Lazăr, lazarienii, înfiinţează apoi lazarete pentru îngrijirea bolnavilor de lepră. În
anul 670, un alt spital benedictin este semnalat la Salerno, în Italia. În anul 794, la
Londra, este înfiinţat St.Albans Hospital; în anul 820, la mănăstirea Sant-Gall din
Elveţia, este atestată documentar o grădină cu plante medicinale, precum şi o
farmacie pentru cele doar şase paturi ale nosocomiei. Anul 829 este anul atestării
documentare a Spitalului Hôtel-Dieu din Paris, întemeiat de episcopul Landri. În
890, este menţionată înfiinţarea Spitalului Santa Maria della Scala din Siena.
Remediile utilizate în aceste aşezăminte erau puţine, rezumându-se la:
”siropuri, tizane (n.n.–băuturi din plante sau cereale indicate în regimul anumitor
boli febrile, după intervenţii chirurgicale etc.) şi luări de sânge, operaţie făcută de
bărbieri”.
Cu rare excepţii, în spitale nu existau medici. Erau chemaţi medici laici
doar în anumite cazuri, fiind plătiţi cu vizita.
Nu putem să nu menţionăm implicarea femeilor creştine în înfiinţarea şi
organizarea de aşezăminte caritabile. Astfel, în secolul XII, se constituie
confraternitatea caritativă a beghinelor, comunitate de văduve sau celibatare,
dintre care, cele mai bogate, au fondat şi spitale noi.
După cum se ştie, Evul Mediu a fost şi evul marilor epidemii, datorate
aglomerărilor urbane, condiţiilor insalubre, promiscuităţii, vagabondajului şi
deselor războaie. Lepra şi ciuma neagră s-au constituit în flagele care au decimat
periodic milioane de oameni. Sifilisul (importat din America după descoperirea
acesteia), variola, tuberculoza, scorbutul şi psihozele în masă întregesc “tabloul
clinic” medieval- un tablou dramatic, care a solicitat şi a sacrificat, nu o dată, atât
pe suferinzi, cât şi pe tămăduitorii acestora.
6.3.2. ŞCOLI DE MEDICINĂ MEDIEVALE
Odată cu dezvoltarea marilor oraşe medievale se înfiinţează şi primele şcoli

de medicină. Cea mai veche şcoală de medicină din Europa a fost fondată în
anul 820 la Salerno, în Italia. Legenda spune că şcoala salernitană ar fi avut
patru întemeietori: pe latinul Salernus, pe grecul Pontos, pe arabul Adela şi pe
evreul Helinus-fiecare dintre aceştia ţinându-şi lecţiile în limba sa maternă.
Se sugerează astfel funcţia şi meritul şcolii de a fi iniţiat coordonarea
rezultatelor medicinei clasice antice cu noile achiziţii medicale orientale, datorită
contactelor stabilite în timpul cruciadelor, şi, îndeosebi, contribuţia medicilor
arabi şi evrei.
91
Maeştrii salernitani au influenţat, la rândul lor, prin operele lor, medicina

medievală italiană, germană şi franceză.
La Salerno se cultiva anatomia în forma şi conţinutul ei consacrat; se
practica disecţia unor animale (în special a porcului), extrapolându-se constatările
la om. Predarea anatomiei se făcea în prezenţa maestrului care explica anatomia
omului după Galen, în timp ce demonstratorul (simplu chirurg) efectua disecţia.
În toate domeniile medicale: medicină generală, chirurgie, obstetrică şi
ginecologie, terapie şi farmacologie, s-a manifestat o relativă independenţă faţă de
dogmatismul clerical, cultivându-se spiritul de observaţie, gândirea medicală
concretă, dezvoltată în decursul activităţilor clinice.
ALFANO, arhiepiscop de Salerno, (1010-1085), a fost un bun traducător

de texte greceşti, precum şi autorul a două opere medicale: Tractus de pulsibus şi
De quattor humoribus corporis humanis (Tratatul despre puls şi Despre cele
patru umori ale corpului uman), tratate care, timp de două secole, au fost folosite
ca bibliografie şcolară.
GARIOPONTUS Warbod (c.995-1059) a scris o enciclopedie medicală în

cinci volume, intitulată Passionaris (Despre suferinţe), reprezentând o compilaţie
a scrierilor medicale de până la el.
CONSTANTIN AFRICANUL (1020-1087), a fost mai întâi negustor

cartaginez creştinat; devenit apoi călugăr benedictin al mănăstirii de la Monte
Cassino, a tradus din limba arabă în limba latină textele hipocratice şi galenice,
precum şi scrierile iudeo-arabe din perioada 800-1000 e.n.. Lui i se datorează cel
puţin opt opere, printre care şi importanta lucrare Panteche, o adaptare a unei
enciclopedii medicale persane.
Rugiero FRUGARDI s-a remarcat ca un valoros chirurg; a publicat în anul

1170 un tratat de chirurgie intitulat Praxis (Practica), utilizat apoi de chirurgii
următoarelor două secole.
TROTULA (Trocta) s-a afirmat ca obstetriciană şi autoare a unei cărţi de

obstetrică intitulată De mulierum passionibus ante, in et postpartum (Despre
suferinţele femeilor înainte,în timpul şi după naştere).
De altfel, Şcoala de la Salerno a numărat printre medicii săi mai multe

femei, renumitele mulieres salernitanae.
De o faimă şi o largă difuziune în Evul Mediu s-a bucurat tratatul de igienă
şi dietetică, scris în versuri, intitulat: Regimen sanitatis salernitanum (Regimul
salernitan de sănătate) sau Flos medicinae (Floarea medicinei), lucrare
consultată până în zilele noastre. A fost una dintre cărţile medicale cele mai
92
populare, a avut peste 200 de ediţii, fiind tradusă de mai multe ori în limbile
franceză, germană şi italiană. A fost modelul multor scrieri de dietetică. Spre
exemplificare, spicuim din acest valoros poem didactic care a circulat în epocă şi
sub titlul: De conservanda bona valetudine (Cum să-ţi păstrezi o bună sănătate):
“De vrei nevătămat şi zdravăn ca să fii

Alungă grele griji, socoate rea mânia.
Măsoară-ţi vin şi cină. Zadarnic să nu-ţi pară
Sculatul după masă. Să fugi de somn de-amiază.
Nici udul nu-l reţine; ieşirea n-o opri.
Acestea de păzeşti, mult timp tu vei trăi.
De medici dac-ai lipsă, să-ţi fie ţie medici
Odihna, veselia, regimul cumpătat.
…………………………………………………………..
La boli dă lapte bun, după cămilă, capra.
Mai hrănitor din toate e cel de măgăriţă.
Şi cel de vacă-i bun, precum şi cel de oaie.
La friguri şi durere de cap nu-i sănătos.”
Şcoala de medicină de la Montpellier a fost înfiinţată în anul 1180. În

anul 1220 este ridicată la rang de universitate. Dintre primii mari profesori,
iatroistoria îi consemnează pe:
Raymond LULLY (1235-1311) şi Arnold de VILLANOVA (1235-

1317), alchimişti care au căutat aurum potabile-aurul lichid, pe care îl considerau
panaceu.
Nu l-au găsit, dar au descoperit, în schimb, o serie de substanţe chimice şi
formule farmaceutice care au supravieţuit în timp.
Arnold de Villaova a desfăşurat şi o bogată activitate scriitoricească,
elaborând tratate şi traducând din Avicenna şi Avenzoar. A încercat, de asemenea,
să realizeze o clasificare a bolilor.
În opera sa principală, Parabolae, o culegere de aforisme, dovedeşte un
acut spirit realist şi multă clarviziune:
“Terminologia este indispensabilă în medicină, dar nimeni nu va fi
vindecat vreodată numai prin darurile unei simple formule.”
sau:
“Să-i prescrieţi bolnavului totdeauna ceva de faţă cu el, ca să nu păreţi
neputincios, dacă vă lipsesc cărţile.”
O altă parabolă spune că:
“Cel mai bun tratament este acela care duce la rezultatele dorite prin
mijloacele cele mai simple.”
93
Guy de CHAULIAC (1300-1368) a fost cel mai celebru chirurg al

secolului al XIV-lea. A lăsat posterităţii Chirurgia magna, cartea de căpătâi a
chirurgilor secolelor XIV şi XV.
Henri de MONDEVILLE (1260-1320) a fost profesor la Montpellier şi

apoi chirurg al regelui Filip cel Frumos. A scris tratatul Chirurgia, în care îi
povăţuieşte pe chirurgi:
“Dacă îi operaţi pe bogaţi pentru bani şi pe săraci din milă, nu vă veţi
teme nici de foc, nici de ploaie, nici de vânt. N-aveţi nevoie să faceţi pelerinaje de
ispăşire ; ştiinţa vă va mântui sufletul !”
Atât Şcoala de la Salerno, cât şi cea de la Montpellier au slujit cu cinste arta

vindecării, valorificând înţelepciunea antichităţii şi pe cea a Orientului medieval,
constituindu-se totodată în modele pentru toate instituţiile de învăţământ medical
ce aveau să se întemeieze în secolele XIII şi XIV, în întreaga Europă. Numele pe
care şi l-au luat aceste instituţii, cel de universitas, desemna, la început, o
corporaţie de magiştri şi discipoli, beneficiari ai unor anumite privilegii. Ulterior,
aceste privilegii au trecut asupra “colegiilor de doctori”, care au dobândit dreptul
de a decerna diplome.
Titlul de “profesor universitar” a apărut abia în secolul al XVI-lea.
Cronologia fondării marilor universităţi, în cadrul cărora se dezvoltă şi
învăţământul medical, este următoarea: Paris-1110, Napoli-1225, Toulouse-1229,
Cambridge-1257, Padova-1228, Roma-1303, Praga-1348, Cracovia-1364, Viena-
1365, Heidelberg-1386.
Învăţământul medical feudal se desfăşura pe parcursul a 9 ani de studii: 3
ani de logică (greacă, latină, filozofie), 5 ani de medicină (teorie, practică,
inclusiv chirurgicală) şi un an de stagiu pe lângă un maestru recunoscut de
Universitate.
În universităţi se pregăteau numai medicii internişti, nu şi chirurgii. Aceştia
din urmă formau colegii independente. În Franţa, Colegiul independent al
chirurgilor purta numele sfântului Cosma: St. Côme.
În ansamblu, medicina medievală constituie o epocă de tranziţie spre
medicina ştiinţifică iniţiată în Renaştere.
6.3.3. MEDICINA VETERINARĂ

ÎN EVUL MEDIU EUROPEAN
Medicina veterinară a Evului Mediu european nu a avut forme de

învăţământ instituţionalizate, însă, datorită importanţei mari acordate calului-atât
de necesar în războaie sau la vânătoare, arta veterinară s-a dezvoltat sub
denumirea la maréchalerie (vezi originea celtică a cuvântului), la adăpostul
curţilor regale. Un marechal de curte era foarte preţuit, stătea alături de vistiernic
şi de paharnic. Unii marechali erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi latina.
94
Jordanus RUFFUS, italian, marescallus major la curtea împăratului

romano-german Friederich al II-lea, stabilit la Salerno, a scris De medicina
equorum (Despre medicina calului), lucrare în care descrie corect bolile a frigore
(cauzate de timpul friguros), precum şi morva, afecţiunile autopodiale, incluzând
şi elemente de diagnostic diferenţial în diverse şchiopături.
Pe lângă mănăstirile benedictine se înfiinţează primele canise în scopul

selecţionării şi perfecţionării unor rase de câini de vânătoare.
Înalte feţe bisericeşti au practicat medicina veterinară:
TEODORIC DE CERVIO (1205-1298), medic şi preot, de origine nobilă;

a practicat atât marescalleria, cât şi alte ramuri ale medicinei veterinare.
ELIGIUS (sec. VIII), călugăr benedictin la St.Gilles du Gard a îngrijit

animale bolnave. A fost sanctificat, este comemorat anual în ţările Flandrei, prin
pelerinaje ale cailor. Este reprezentat ca St. Eligius într-un vitraliu realizat de
Nicolo da Varallo, în Domul din Milano.
St. GILLES, la rândul său, a fost sfântul patron al fierarilor şi i s-a atribuit
miracolul de a fi vindecat autopodiul bolnav al unui cal prin amputare şi
retransplantarea segmentului însănătoşit.
Aceeaşi minune ar fi săvârşit şi St. ALÒ, episcop de Noyon.
În imaginea de mai jos (reprodusă de 28, din manuscrisul 4194, păstrat la

Biblioteca Universitară din Bologna) St. Alò este reprezentat asemenea sfântului
Eligius din unul din vitraliile Domului din Milano:
ALBERTUS MAGNUS
(Albert cel Mare), Albert von
Bollstadt, (1193-1280), teolog şi
filozof dominican sanctificat de
biserica catolică, a fost un mare
enciclopedist. A scris cele mai
importante tratate biologice ale epocii:
De Vegetalibus (Despre plante) şi De
animalibus (Despre animale).
În prima lucrare, afirmă că
schimbarea factorilor climatici, a
tipului de sol, a sistemelor de hrană, a
complexului de culturi agricole şi
altoirea pot realiza schimbări profunde
95
în structura plantei, până la transformarea ei într-o alta, complet nouă. Cel de-al
doilea tratat repezintă o sinteză a cunoştinţelor extrase din operele anticilor şi
cuprinde atât descrieri zoologice, cât şi noţiuni de prevenire şi combatere a bolilor
animalelor.
FRANCESCO D’ASSISI, pe numele laic-Giovanni Bernardone, (1182-

1226), a fost teolog şi poet italian. A fondat ordinele franciscanilor, clariselor şi
terţiarilor.A reuşit să îmbine în mod fericit concepţia ascetică cu candoarea şi
dragostea pentru oameni şi pentru toate vieţuitoarele.
Versurile sale redau sentimentul fraternităţii universale (Lauda creaturilor).
Pagină ilustrată din Livre de la Chasse
Gaston PHEBUS, nobil francez, conte de Foix, publică, în secolul XV,

Livre de la Chasse (Carte de vânătoare), un splendid tratat bogat ilustrat care
reflectă pe deplin medicina veterinară practicată în Evul mediu. O atenţie
deosebită este acordată afecţiunilor întâlnite la cai şi la câini. Imaginea de mai sus
reflectă multitudinea de îngrijiri acordate câinilor de vânătoare întreţinuţi în
canise:
O medicină veterinară empirică a fost practicată şi de către ciobani,

potcovari sau de către proprietarii animalelor, direct interesaţi în păstrarea
sănătăţii acestora.
În marile oraşe medievale, măcelarii se organizează în bresle.
96
7. MEDICINA RENAŞTERII
7.1. CONTEXT ISTORIC
Renaşterea reprezintă pentru istoria culturii şi civilizaţiei Europei

occidentale o perioadă de emancipare totală, atât din punct de vedere economic,
cât mai ales intelectual.
În marile universităţi europene ia naştere o nouă cultură, opusă ascetismului
şi fanatismului religios medieval.
Oamenii de cultură renascentişti redescoperă valorile umaniste ale
antichităţii. Se dezvoltă un spirit laic, pozitiv şi raţional care favorizează
regenerarea artelor, literaturii, ştiinţei, gândirii, structurii religioase şi sociale.
Spre deosebire de oamenii de ştiinţă medievali, care au conservat dogme şi idei
fără să le supună unui control experimental, renascentiştii se preocupă de
reproducerea experimentală a fenomenelor.
Descoperirea Noii Lumi prilejuieşte nu numai deschiderea unor perspective
de expansiune teritorială şi economică, cât, mai ales, o reală îmbogăţire în planul
cunoaşterii ştiinţifice, precum şi al celei interumane.
Inventarea tiparului înlesneşte multiplicarea şi difuzarea textelor ştiinţifice.
Tehnica gravurii a făcut posibilă reproducerea desenelor.
În acest context, renaşterea medicinei a constat în acumularea unor
cunoştinţe a căror sistematizare a devenit necesară, conducând ulterior la
cristalizarea primelor ştiinţe medicale distincte.
Medicii secolelor XV-XVII au contribuit esenţial la dezvoltarea
următoarelor trei mari domenii: Anatomie şi fiziologie, Patologie generală şi
Chirurgie.
7.2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA RENASCENTISTĂ
După anul 1400, mulţi anatomişti şi artişti plastici încep să sfideze

interdicţia bisericii de a diseca trupul uman şi efectuează disecţii în locuri
ascunse: pivniţe, camere secrete din universităţi sau chiar pe câmpul de luptă.
97
7.2.1. ANATOMIA ARTISTICĂ
Sculptori şi pictori de renume au disecat cu pasiune şi seriozitate cadavre

umane pentru a stabili regulile de proporţionalitate specifice anatomiei artistice:
LEONARDO DA VINCI (1452-1519) a rămas în istoria civilizaţiei ca:

pictor, sculptor, arhitect, om de ştiinţă umanist italian.
Se ştie prea bine care îi sunt contribuţiile şi ideile anticipative din
numeroase domenii ştiinţifice: mecanică, optică (a descris vederea binoculară),
cosmologie, botanică. A imaginat şi construit aparate de zbor după modelul
aripilor şi zborului păsărilor. Printre atâtea diverse preocupări, a găsit răgazul în
care să realizeze peste 750 de planşe anatomice, reprezentând oase, muşchi
(inclusiv muşchii antagonişti ai ochiului), organe, secţiuni prin creier.
A figurat fătul în uter, reprezentând pe planşa respectivă şi aspectul
cotiledoanelor de la rumegătoare. Exactitatea desenelor confirmă faptul că
Leonardo a efectuat disecţii comparative. Aceeaşi preocupare este ilustrată în
schemele reprezentând secţiunile prin encefalul sau prin cordul de vacă.
A imaginat o serie de tehnici originale, “de plastinaţie”, injectând cu ceară
caldă cavităţile cordului şi ventriculii cerebrali, pentru a le menţine forma după
secţionare.
A reprezentat “fiziologic” conformaţia orificiilor atrioventriculare, precum
şi distribuţia vaselor coronare. A fost primul care a descris rolul leziunilor
ateromatoase în blocarea arterelor la un bătrân care a decedat subit la Florenţa.
Pe marginea desenelor, artistul nota explicaţii amănunţite, scrise invers,
pentru a fi citite doar în oglindă, asigurându-le astfel “secretul ştiinţific”.
Autoportretul lui Leonardo da Vinci, „alături” de studiile sale pentru monumentul

ecvestru al ducelui Ludovico Sforza
98
Leonardo este considerat creatorul iconografiei anatomice moderne.

Preocupările sale privind atât anatomia artistică a omului, cât şi a animalelor, îl
prezintă posterităţii drept unul dintre fondatorii anatomiei artistice, în general. El
este, cu certitudine, întemeietorul anatomiei artistice animaliere. (vezi, spre
exemplificare, studiile ecvine pentru monumentul ecvestru al lui Francesco
Sforza, 1483-1490).
Albrecht DÜRER (1471-1528), celebru grafician şi pictor, a fost cel mai

mare pictor al Germaniei, considerat egal cu Rafael, Michelangelo, Leonardo da
Vinci şi Rembrandt. Lui îi datorăm prima anatomie artistică: De symetria
partium humanorum corporum, seu de proportione corporis humani libri quator e
germanica lingua in latinum versi (Despre simetria părţilor corpului omenesc,
sau despre proporţiile corpului uman, în patru cărţi, în limba germană şi latină),
apărută la Nürenberg, în anul 1528, la scurt timp după moartea sa. Despre
frumuseţea naturii, artistul mărturisea:
“Dacă nu putem ajunge niciodată la desăvârşire, putem oare să renunţăm
cu totul la a mai învăţa ? Nu putem să admitem un astfel de gând…dacă vrem să
scoatem la iveală frumuseţea pe care ne-o oferă natura şi astfel să ne apropiem
cât mai mult de adevărata ţintă.” (citatul este reprodus din albumul “Dürer-
graficianul” (Guy Marica Viorica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975).
Într-adevăr, grafica sa, reprezentând cu acurateţe detalii botanice sau
zoologice, a onorat pe deplin minunea de a fi viu, de a fi frunză, de a fi gâză, sau
de a-ţi împreuna mâinile în rugăciune…
Imaginea de maai sus, reprezentând gravura intitulată Porcul monstruos din

Landser, este reprodusă din 28.
99
Celebrul grafician a fost preocupat deopotrivă şi de variantele aberante ale

naturii, imortalizând animale monstruoase, precum Porcul monstruos din Landser
(1496). Gravura purtând acest titlu se găseşte la National Gallery of Art din
Washington, colecţia Rosenwald.
Antonio PISANELLO (c.1395-c.1455), pictor şi grafician italian, a rămas

celebru mai ales pentru reprezentările ecvine din picturile sale.
Exemplificatoare în acest sens este
pictura sa intitulată St.George şi prinţesa, care
poate fi admirată la biserica Sfânta Anastasia
din Verona.
Este interesant de observat că unul dintre
caii figuraţi în tablou pare să fi fost supus unei
intervenţii chirurgicale: el prezintă în planul
sagital al nărilor un şanţ creat atât în scopul
diminuării retivităţii, cât şi în vederea
îmbunătăţirii respiraţiei. Imaginea de mai jos
este reprodusă din 28.
MICHELANGELO BUONARROTI
(1475-1564), sculptor, pictor, arhitect, inginer
şi poet italian, a întruchipat idealul de universalitate al Renaşterii italiene.
Din respect pentru adevărul anatomic exprimat artistic, Michelangelo a
efectuat nenumărate disecţii pentru a descoperi, singur. alcătuirea de esenţă a
formelor reprezentate în pictură sau sculptură.
În colecţia Universităţii din Oxford există un desen în care Michelangelo s-
a autoschiţat la masa de disecţie.
7.2.2. ANATOMIA MEDICALĂ
În privinţa anatomiei medicale a Renaşterii, progresul a constat în primul

rând în observarea atentă a corpului omului şi al animalului, nu numai după
moarte, ci îndeosebi în viaţă. Se practicau vivisecţiile, precum şi disecţii paralele
om-animal, punându-se astfel bazele anatomiei comparate. Au fost efectuate
cercetări riguroase, sistematice, asupra rapoartelor diferitelor părţi ale corpului.
Rezultatele au fost transpuse în desene şi planşe ale formaţiunilor anatomice,
efectuîndu-se diverse secţiuni. Debutează astfel, anatomia topografică. Se
precizează o terminologie anatomică în limba latină, valabilă pentru toate centrele
universitare ale Europei. Asistăm deopotrivă la conturarea unei anatomii cauzale,
superioară descriptivismului antic şi medieval.
Printre reprezentanţii de frunte ai anatomiei medicale renascentiste s-au
numărat:
100
ANDREAS VESALIUS MIGUEL SERVET
Andreas VESALIUS (1514-1564), anatomist flamand, este considerat

întemeietorul anatomiei moderne. A practicat, printre primii, disecţia corpului
uman. A efectuat disecţii comparative om-animal, precum şi vivisecţii pe animale
de experienţă.
Opera sa monumentală: De corporis humani fabrica (Despre structura
corpului uman) a corectat numeroase erori anatomice cuprinse în scrierile lui
Galen. “Fabrica prezintă o originalitate fără precedent într-o operă ştiinţifică
medicală, o documentare iconografică ilustrând perfect textul, de o mare precizie
şi de o valoare artistică incomparabilă, depăşind de departe toate încercările făcute
până atunci.” (Mihai Ionescu).
Dacă adăugăm că lucrarea a fost ilustrată de către pictorul Stefano Calcaro
(discipol al lui Tizian), avem întreaga dimensiune a valorii operei. Stefano
Calcaro a sculptat desenele anatomice în blocuri din lemn de fag, devenind
celebru şi nemuritor prin talentul şi travaliul său.
Tratatul nu cuprinde numai descrieri anatomice, ci se constituie într-un
elaborat ghid de medicină experimentală. Vesalius indică şi modalităţile de a
efectua experienţe pe animale, în special pe câine şi pe porc (începând cu
imobilizarea animalului), pentru a studia rolul biologic al oaselor, mecanica
articulară, funcţiile senzitive şi motorii ale măduvei spinării, pierderea vocii
animalului prin secţionarea nervilor recurenţi etc.
Miguel Serveto da Villanova (Miguel SERVET), (1509 - 1553), medic şi

teolog spaniol, a fost primul care a descris mica circulaţie în cadrul a două lucrări
teologice: De trinitatis erroribus (Despre erorile trinităţii) (1531) şi Christianismi
restitutio (Restaurarea creştinismului) (1553), cu 97 de ani, respectiv cu 75 de
ani, înaintea lui Harvey.
101
Poate că ar fi descris şi marea circulaţie dacă nu ar fi fost ars de viu la

Geneva, din ordinul Inchiziţiei, de fapt, al lui Jean Calvin, cu ale cărui idei
religioase anticatolice nu a fost de acord.
Iată, concret, textul care l-a făcut nemuritor pe Miguel Servet:
“Sunt trei spirite în corpul omenesc, caturabul, animabul şi vitalul. Aceste
spirite nu sunt diferite, doar două diferă între ele, vitalul şi spiritul care circulă în
corp prin anastomoza vaselor; se numeşte animal. Primul este deci sângele care
este conţinut în ficat şi în vene. Al doilea este spiritul vital care este închis în
inimă şi în artere. Al treilea, spiritul animal, este în creier şi în nervi. Trebuie să
ştim că spiritul vine din aer, pe care-l respirăm şi care se insinuează în sânge, şi
de acolo, în ventriculul stâng, această comunicare făcându-se prin septul care
separă ventriculii inimii cum se crede. Printr-un artificiu necunoscut, sângele
este dus de la ventriculul drept la plămâni prin venele arterioase şi anume artera
pulmonară, iar de acolo se întoarce prin arterele venoase. Aerul se insinuează în
aceste vase şi se amestecă cu sângele. Acesta, la rândul său, se eliberează pe
această cale de humorile grosiere care-l încarcă. Sângele astfel amestecat cu
aerul este atras în ventriculul stâng, care se dilată pentru a-l primi.”
Realdo Matteo COLOMBO (1516-1577), medic spaniol, a publicat în

anul 1558 lucrarea De re Anatomica (Despre anatomie) în care combate teoria
galenică a comunicării interventriculare.
Colombo verifică şi atestă ipoteza emisă de Miguel Servet, cu privire la
existenţa circulaţiei pulmonare şi intuieşte existenţa marii circulaţii.
Andrea CESALPINO (1519-1603), medic şi naturalist italian, a intuit,

primul, întreg parcursul sângelui, de la inimă la plămâni şi înapoi (mica circulaţie)
şi de la inimă în marea circulaţie cu întoarcere prin vene la inimă, în lucrarea
publicată în anul 1589: Chestiones medicae (Probleme medicale), lucrare în care
utilizează, pentru prima dată în lume, termenul de “circulaţie”.
Gabriele FALLOPIO (1523-1562) italian, antigalenist convins, a

descoperit, printre altele: coarda timpanului, canalele semicirculare din urechea
internă, trompele uterine (care au devenit “ale lui Fallopio”!), a mai studiat
placenta, precum şi o serie de nervi.
Bartolomeo EUSTACHIO (1510-1574), profesor la Universitatea din

Roma, a descoperit conductul faringo-timpanic care îi poartă numele, tonsilele
tubare, muşchiul ciocanului şi al scăriţei din urechea medie, glandele suprarenale,
valvulele venei cave inferioare, originea nervilor optici etc..A descris şi a
clasificat dinţii, descriind magistral smalţul, dentina, pulpa dentară, vascularizaţia
şi inervaţia dinţilor. Înzestrat anatomist, Eustachio a gravat, personal, “plăci”
anatomice care, însă, nu au fost imprimate decât abia după două secole.
102
Constantino VAROLIO (1543-1575) a adus, la Bologna, valoroase

contribuţii la anatomia creierului (protuberanţa, puntea lui Varolio).
Girolamo Fabrizio d’ACQUAPENDENTE (Fabricius ab

Acquapendente) (1537-1619), a fost profesor la Universitatea din Padova în
cadrul căreia a contribuit major la dezvoltarea fără precedent a medicinei;
amfiteatrul de anatomie, construit la iniţiativa sa, este astăzi muzeu.
Fabrizio a descris valvulele venoase în lucrarea De venorum ostiolis
(Despre valvulele venoase). Printre discipolii săi, s-a numărat şi William Harvey.
Leonardo BOTALLO (Botal) (1530-1571), medic piemontez.

După un periplu prin Ţările de Jos, ajunge în Franţa unde devine medicul
regelui Carol al IX-lea. Studiind circulaţia fetală, Botal a descris, în anul 1570,
canalul aorto-pulmonar şi orificiul fetal interatrial. (Acesta din urmă mai fusese
descris şi de Galen).
Giulio CASSERIO (c.1552-1616) a fost succesorul lui Fabricius la

Padova. A fost unul dintre profesorii lui William Harvey.
A efectuat studii minuţioase de anatomie comparată privind aparatul auditiv
şi respectiv aparatul fonator la mamifere şi păsări.
Dintre tratatele sale, bogat ilustrate se păstrează De vocis auditusque
organis historia anatomica (Anatomia comparată a organelor vocale şi auditive),
apărut în anul 1601, la Ferrara.
Imaginile de mai jos, (reproduse de 28, din manuscrisul păstrat la National
Library of Medicine, Bethesda, Maryland-S.U.A.), reprezintă laringele şi aparatul
hioid la pisică (stg.), respectiv la găină (dr.):
103
7.3. RENAŞTEREA PATOLOGIEI GENERALE
Dezvoltarea teoriei şi practicii medicale din Renaştere s-a datorat unor

minţi luminate care şi-au propus să afle şi să demonstreze care este etiologia
bolilor, să interpreteze evoluţia bolilor şi să descopere noi terapii, utilizând
descoperirile ştiinţelor colaterale.
Să parcurgem, în continuare, reperele biobibliografice ale câtorva dintre
pilduitoarele personalităţi ale patologiei generale :
Jean FERNEL (1497-1558), savant francez,

spirit enciclopedic, a studiat matematica, literele,
filozofia şi medicina. Ca matematician şi astronom a
elaborat două lucrări de importanţă istorică:
Monalosphoerium (1526), în care expune o metodă
de reprezentare a sferei cu ajutorul unui singur desen
plan, şi, respectiv, Cosmotheoria (1528), în care a
stabilit lungimea care corespunde unui arc de un
grad al meridianului pământesc, în vederea calculării
circumferinţei pământului.
Pentru medicină a optat mai târziu, absolvind
Facultatea de Medicină din Paris abia la 33 de ani,
în anul 1530.
A devenit profesor de Fiziologie la aceeaşi facultate. Fernel a exprimat
importanţa studiului anatomic într-o frază celebră: “Anatomia este tot atât de
necesară medicinei ca şi geografia istoriei”.
Pasionat clinician, Fernel a realizat o sistematizare a materialului faptic,
raportându-se la necesităţile epocii sale. Tratatul său, Despre Medicină (1544), a
fost structurat în trei părţi: Fiziologie (de fapt, anatomie şi fiziologie), Patologie şi
Terapeutică. Jean Fernel are meritul de a fi introdus termenul de patologie,
provenit din neogreacă, pathos - însemnând boală, iar logos -vorbire, ştiinţă.
A sistematizat simptomele bolilor în: simptome generale, fără sediu
precis-Incertaes sedis: febra, inapetenţa, astenia etc. şi simptome localizate într-o
anumită regiune anatomică: de exemplu: boli ale cavităţii bucale, abdominale,
toracice etc.
PARACELSUS (1493-1541), pe numele său adevărat: Philipus Aureolus

Theophrastus Bombastus von HOHENHEIM a fost medic, naturalist, alchimist
şi filozof elveţian, de origine germană.
Shakespeare îl denumea “cel mai mare medic al tuturor
timpurilor”.(Brânzei, 13)
104
Paracelsus s-a născut la Einsiedeln, într-un canton elveţian, în familia unui

medic învăţat care l-a iniţiat în tainele tămăduirii şi ale chimiei. Instrucţia
universitară şi-a desăvârşit-o la Basel (Elveţia), unde, de altfel, a devenit profesor
şi medic orăşenesc.
Paracelsus a avut multe idei novatoare, caracteristice perioadei
renascentiste: a combătut menţinerea valabilităţii scrierilor antice fără verificarea
lor experimentală. În acest context, îi plăcea să susţină că: “natura este singura
carte pe care merită să o citeşti”.
Sfidând tradiţiile învăţământului scolastic, Paracelsus s-a opus predării
cursurilor în limba latină, predând şi scriind în limba germană, pe care a
considerat-o mult mai accesibilă tuturor celor interesaţi. A renunţat, de asemenea,
la portul robei academice în amfiteatre, îmbrăcând haine obişnuite, de stradă.
După multe căutări alchimiste, în urma cărora s-a convins că “piatra
filosofală” este de negăsit, Paracelsus a recomandat tuturor alchimiştilor să
studieze structura materiei şi să prepare medicamente utile în tratamentul bolilor.
Paracelsus a devenit astfel, un valoros
precursor al chimiei medicale şi al chimioterapiei.
El a introdus termenul de medicină spagirică, provenit
din cuvintele: spargo - “a separa”, “a risipi” şi agerro -
“a uni”, “a aduna la un loc”, “a spori”. În tratatul
intitulat De gradibus et compositionibus receptorum
(Despre gradaţia şi alcătuirea reţetelor), pune bazele
teoretice ale tratamentului cu substanţe chimice. Are
meritul de a fi introdus în terapeutică sărurile de
plumb, fier sau potasiu, de asemenea, sulful, arsenicul
şi mercurul - acesta din urmă-în tratamentul sifilisului.
A imaginat numeroase formule analgezice de tip
laudanum, pe bază de extract de opiu. A utilizat mai
multe forme medicamentoase: tincturi, extracte,
decocturi, elixiruri. A subliniat importanţa unei atente
dozări cantitative a medicamentelor, considerând că “totul este otravă”, nimic nu
este lipsit de toxicitate.
Paracelsus a introdus termenul de “preparate galenice” pentru toate
preparatele farmaceutice care servesc la pregătirea formulelor medicamentoase
după reţete. În anul 1530 a publicat un tratat de patologie generală intitulat Opus
Paramirum, bazat, de asemenea, pe concepţii iatrochimice. Paracelsus a
manifestat şi un real interes pentru medicina veterinară, se ştie cu certitudine că a
tratat şi caii armatei daneze. Şi-a împărtăşit experienţa “daneză” în lucrarea
intitulată Die grosse Wundarzney, în care descrie, printre altele, intoxicaţiile
calului cu plante otrăvitoare, ulcerele morvoase pe mucoasa nazală, precum şi
abcedarea limfocentrilor mandibulari în gurmă.
105
Girolamo FRACASTORO (1478-

1553), medic şi filozof italian, este considerat
părintele patologiei infecţioase şi al
patologiei comparate.
Născut la Verona, într-o familie care
dăduse nume celebre în domeniul medicinei,
Fracastoro aparţine, prin cultura şi
preocupările sale, umanismului Renaşterii. El
a fost nu numai medic şi filozof, ci şi geograf,
astronom, matematician, poet, şi muzician.
În contextul în care Europa Evului
mediu se confruntase cu epidemii care au
depopulat oraşe întregi, era firesc ca medicina
să caute răspunsuri concrete la întrebările
privind etiopatogenia, profilaxia şi tratamentul
bolilor epidemice.
A realizat o adevărată sinteză a ceea ce se cunoştea la începutul secolului al
XVI-lea despre bolile infecţioase, sistematizându-le. Astfel, în anul 1546, publică
la Veneţia, tratatul intitulat: De Contagione, contagionis morbis et eorum
curratione (Despre contagiune,boli contagioase şi tratamentul lor), în care
grupează bolile după speciile pe care le afectează: boli umane, animale, vegetale,
precum şi boli comune omului şi animalelor (actualele zoonoze, antropozoonoze).
Dând dovadă de un fin spirit de observaţie clinică, Fracastoro îmbină
intuiţia genială cu rigoarea observaţiei, descriind precis boli infecţioase precum:
ciuma şi febra tifoidă, tifosul exantematic (diferenţiindu-l de cel abdominal), lepra
(deosebind-o de elefantiază) etc.
Tot Fracastoro este cel care a introdus termenul de sifilis. În poemul său,
Syphilis, sive Morbus galicus (Sifilisul, sau boala galică), publicat la Veneţia, în
anul 1530, arată că această boală, aflată în continuă răspândire pe atunci, este o
afecţiune distinctă, diferenţiind-o de lepră sau de morvă cu care era adesea
confundată. Fracastoro a dezvoltat ipoteza despre germenii patogeni vii, principii
invizibile numite seminaria contagionis (seminţe de infecţie), de dimensiuni
extrem de mici, care se transmit de la omul bolnav la cel sănătos, declanşând boli
infecţioase. Sistematizează modul de transmitere specificând existenţa unei
contagiuni directe prin contact, a unei contagiuni indirecte prin intermediul unor
obiecte aparţinând bolnavului, precum şi contagiunii la distanţă.
Preocupat fiind de bolile epizootice ale vitelor, Girolamo Fracastoro
concluzionează că unele afecţiuni contagioase sunt specifice unei specii. Prin
preocupările sale, Fracastoro a pus bazele epidemiologiei şi epizootologiei
moderne.
106
O altă ramură a practicii medicale care se dezvoltă beneficiind de

renaşterea anatomiei şi a fiziologiei, precum şi de noile orientări ale examinării
clinice este chirurgia.
Marele ei maestru a fost Ambroise
PARÉ (1509-1590), chirurg francez, prim-
chirurg al regilor Henry al II-lea, Francois al II-
lea şi Charles al IX-lea.
Ambroise Paré a fost mai întâi bărbier-
chirurg în satul său natal, Laval. A urmat apoi
şcoala de chirurgi de la Hôtel-Dieu (1530-
1533). Despre practica de la Hôtel-Dieu,
Ambroise Paré mărturisea că aceasta i-a oferit
“posibilitatea de a vedea şi cunoaşte tot ceea ce
putea fi alterare şi boală a corpului uman şi în
acelaşi timp am învăţat acolo pe un număr mare
de cadavre tot ceea ce se putea spune şi
considera asupra anatomiei” (text reprodus din
Istoria medicinei universale-Bologa).
Neştiind latineşte şi nici greceşte, Ambroise Paré nu s-a putut înscrie la
Colegiul Saint-Côme (Sf. Cozma), colegiul chirurgilor, dar asta nu l-a împiedecat
să-şi desăvârşească arta şi ştiinţa.
Amfiteatrul său a fost câmpul de luptă. În epoca marilor campanii militare
ale Franţei secolului XVI, Pare îl însoţeşte pe Rene de Montejan (colonelul
general al infanteriei franceze) în campania din Italia.
A practicat o chirurgie de război. Despre aceasta a scris un tratat despre
rănile de război intitulat: Metoda de a trata plăgile făcute de puşcă şi alte arme de
foc, şi acelea care sunt făcute de săgeţi, lance şi asemănătoarele, de asemenea
combustiunile făcute de pulbere de tun, compusă de Ambroise Paré, maestru
chirurg bărbier.
În tratat sunt respinse o serie de practici chirurgicale utilizate în epocă,
precum: hemostaza prin cauterizare, tratamentul plăgilor prin opărire cu ulei
fierbinte ş.a. În privinţa hemostazei introduce ligatura vaselor, punând astfel
bazele hemostazei chirurgicale. Procedeul propus de Pare este simplu şi genial
(toate ideile mari sunt simple, nu-i aşa?): capătul arterei secţionate se pensează şi
se ligaturează cu un fir de aţă rezistent. În tratamentul rănilor se pronunţă în
favoarea unui tratament simplu, care să faciliteze o cicatrizare ”per primam
intentionem”, adică fără supuraţie (“per secundam intentionem”). A imaginat şi
aplicat preparate cicatrizante în componenţa cărora intrau: gălbenuşul de ou, apa
de roze alcoolizată şi terebentina. A introdus pansarea plăgilor cu feşe de bumbac.
A confecţionat, de asemenea, proteze care să înlocuiască membre amputate
în războaie; a inovat diferite tehnici chirurgicale şi obstetricale (în luxaţii şi
fracturi, în hernii, distocii,etc.). În anul 1550 publică o Scurtă colecţiune de
107
împărţire anatomică cu felul de a extrage copilul atât mort cât şi viu din mamă
când natura singură nu poate să îndeplinească aceasta”, şi, apoi, multe alte
admirabile tratate. În anul 1554, la vârsta de 45 de ani, Ambroise Paré îşi obţine şi
titlul de maestru conferit de Colegiul Saint-Come, nu înainte de a-şi fi susţinut
examenul în limba latină. Toate scrierile sale sunt însă în limba franceză, pentru a
fi înţelese de cât mai mulţi oameni. În anul 1561, publică, la Paris, Anatomie
universelle du corps humain (Anatomia generală a corpului omenesc), unul dintre
tratatele fundamentale ale disciplinei. Trei ani mai târziu, în anul 1564, în lucrarea
Dix livres de la chirurgie (Zece cărţi de chirurgie), expune o sinteză a tehnicilor
chirurgicale utilizate, precum şi a instrumentarului necesar.
În anul 1572, Ambroise Paré preconizează folosirea ochilor artificiali. B.
Duţescu, în Istoria medicinei universale (1970), afirmă în legătură cu Ambroise
Pare :“Acest om modest şi mare chirurg a lăsat posterităţii un exemplu
semnificativ şi prilej de permanente meditaţii : chirurgia este una din cele mai
umane practici medicale şi datoria chirurgului este de a se strădui permanent să
aplice bolnavului cele mai simple manopere ca să-l însănătoşească. Să nu
complicăm tratamentul şi manoperele chirurgicale, ci să le facem cât mai simple,
eficiente şi adecvate naturii, fiziologiei umane. Ni se pare că aceasta este cea mai
de seamă moştenire teoretică ce a lăsat-o Ambroise Paré şi care a umanizat
medicina, a îmbogăţit baza ei teoretică, a ridicat eficienţa activităţii practice a
chirurgiei, meritând pe bună dreptate de la posteritate, titlul de mare binefăcător
al omenirii.”
108
8. MEDICINA SECOLULUI XVII

În secolul XVII, medicina tranzitează de la renascentism la modernism. Se

pun bazele medicinei ştiinţifice. Perioada la care ne referim a reprezentat un timp
decisiv pentru consolidarea unor discipline medicale fundamentale, care îşi vor
ocupa definitiv un loc distinct în patrimoniul ştiinţific general. Gândirea
ştiinţifică, logică, generatoare de sistematizări coerente, înlocuieşte dogmatismul
medieval şi tradiţia scolastică.
Se elaborează metode de gândire şi de acţiune, pe baza cărora se observă
totul cu luciditate, se experimentează “metodic”, se efectuează măsurători
cantitative, iar rezultatele sunt notate cu rigurozitate şi convingere. “Cercetarea”
medicală a fost influenţată major, (ca de altfel toate celelalte orientări ştiinţifice),
de sistemele de gândire introduse de cele două mari personalităţi ale secolului:
Francis BACON şi René DESCARTES.
Francis BACON (1561-1626), sociolog şi om politic

englez, a creat şi a oferit experimentatorilor metoda inducţiei
ştiinţifice.
În lucrarea Noul Organon, Francis Bacon pune bazele
metodei analitice experimentale care presupune: inducţie,
observare, analiză, comparare.
Deşi nu a fost medic, a înţeles că sănătatea omenirii
depinde de progresele medicinei. A discutat chiar despre
oportunitatea prelungirii vieţii (a bătrâneţii), precum şi despre
necesitatea eutanasiei.
René DESCARTES-(latinizat Renatus Cartesius, 1595-

1650) introduce metoda deducţiei ştiinţifice în Discours de la
méthode…, 1637 (“Discursul asupra metodei de a ne conduce
bine raţiunea şi a căuta adevărul”). Iatroistoria îl defineşte pe
Descartes ca pe “un remarcabil om de ştiinţă pozitivă şi un
constructor de modele ale organismului şi ale lumii”(Bologa).
Cu toate că multe dintre aceste modele au un caracter excesiv
mecanicist, Descartes are meritul de a fi deschis calea
109
cercetărilor şi interpretărilor materialiste în studiul funcţiilor organismelor.

Introduce, de asemenea, noţiunea de “reflex”, în Dioptrica (1637), dezvoltând
apoi teoria sa reflexologică în De homine (Despre Om, 1662). I.P. PAVLOV va
aprecia aceste studii, reluîndu-le, peste ani, la un alt nivel.
Să mai adăugăm că printre teoriile sale materialiste, Descartes a schiţat şi o
teorie a afectivităţii în lucrarea: Les passions de l’âme (Pasiunile sufletului)-1649,
în care şi-a exprimat credinţa că medicina îi va face cândva pe oameni mai buni,
mai generoşi, mai morali. Întrevedea, de asemenea, o “psihofarmacologie”
transformatoare a personalităţii.
*
Caracteristică pentru secolul XVII este şi dezvoltarea vieţii universitare.
Oamenii de ştiinţă devin independenţi în raport cu biserica şi cu statul, făurindu-şi
propria poziţie socială.
Odată cu extinderea tiparului, tirajul cărţilor creşte şi astfel, informaţia
ştiinţifică trece dincolo de frontierele geografice, religioase sau politice.
În marile centre universitare ale Europei, apar foruri ştiinţifice înalte,
academii şi societăţi ştiinţifice.
8.2. PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI

SECOLULUI XVII
Marea majoritate a personalităţilor medicinei secolului al XVII-lea au trăit

în Anglia şi în Italia:
William HARVEY (1578-1657), medic englez, a

studiat în Anglia, precum şi în Italia, unde a fost discipolul
lui Fabricio d’Acquapendente. A practicat medicina în
cadrul Spitalului St. Bartholomeu din Londra. A fost
medicul curant al lui Francis Bacon.
Harvey a excelat ca experimentator. Rezultatele
ingenioaselor sale cercetări morfofiziologice ce au durat 26
de ani, sunt expuse în celebra lucrare intitulată: Exercitatio
anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus
(Cercetare anatomică despre mişcarea inimii şi a sângelui
la animale), publicată în anul 1628, la Frankfurt, deoarece
în Anglia nimeni nu a avut curajul să o editeze, spre a nu supăra pe credincioşi !
Harvey demonstrează ştiinţific circulaţia sângelui, într-un sistem închis,
marea circulaţie: sângele pleacă de la inimă prin artere şi se întoarce la inimă
prin vene; trecerea de la sistemul arterial la cel venos se realizează, în concepţia
sa, prin anastomoze directe; nu sesizează însă, existenţa capilarelor. Prin
110
descoperirea marii circulaţii, Harvey pune bazele fiziologiei moderne. În anul

1651, William Harvey publică lucrarea cu titlul: Exercitationes de Generatione
animalium–(Cercetări privind dezvoltarea animalelor), prin care întemeiază şi
embriologia modernă. În urma cercetărilor embriogenetice efectuate asupra
oului de găină în diverse stadii (metoda fusese aplicată şi de Aristotel), precum şi
asupra unor fetuşi de mamifere (câini, căprioare), William Harvey îşi lansează
concluzia sub titlu de aforism: “Omne vivum ex ovo” (“Tot ce este viu provine
dintr-un ou”), combătând astfel, irevocabil, cele două teorii persistente în epocă,
una preformistă şi o alta care susţinea generaţia spontanee.
Thomas SYDENHAM (1624-1689), medic

englez, este considerat clinicianul de frunte al secolului
XVII. Bun prieten cu ilustrul medic-filozof John Locke
(1632-1704; v. Eseu asupra intelectului omenesc-1690),
Sydenham a ştiut să aprofundeze (ca şi acesta), realităţile
concrete, opunându-se spiritului speculativ.
A avut faima unui “Hipocrate englez”, el însuşi
recunoscându-se a fi un hipocratic. În consecinţă,
considera că manifestările patologice nu sunt decât
forme de împotrivire a organismului faţă de boală.
“După părerea mea (scria Sydenham în vestitul său
tratat intitulat Metoda de a trata febrele)–boala (oricât
de dăunătoare ar fi pentru corp cauzele ei) este numai un efort viguros al Naturii
în vederea nimicirii materiei morbide şi a însănătoşirii în acest mod a
suferindului” (citat reprodus din Brătescu).
Considera febra ca pe o reacţie benefică, menită să grăbească evoluţia bolii
şi eliminarea substanţelor organice alterate de boală. Graţie aceluiaşi concept,
Sydenham a fost un adversar al medicaţiei prea energice, sfătuind pe medicii
curanţi să aibă încredere în forţa vindecătoare a naturii şi să recomande pacienţilor
anumite diete, purgaţia etc. În bolile febrile grave însă, utiliza chinina.
Miraculoasa scoarţă a arborelui de chinină (Cinchona succirubra) avea să devină
unul dintre drogurile cele mai importante din farmacologie.
Considerăm interesantă originea denumirii acestui atât de utilizat
medicament: Chinina a fost adusă în Europa, prin 1640, de către Juan de Vega,
medicul contesei d’El Cinchon, soţia viceregelui spaniol din Peru (ţară în care
indienii amerindieni utilizau scoarţa arborelui Kina-Kina în tratamentul malariei).
“Pulberea contesei” avea să revoluţioneze terapia malariei şi a altor sindroame
febrile. Este total îndreptăţită afirmaţia medicului italian Ramazzini:
“În arta vindecării, chinina a realizat o revoluţie comparabilă cu cea pe
care a determinat-o în arta războiului descoperirea prafului de puşcă.” (citat
reprodus din Brătescu)
111
Sydenham a descris magistral o serie de afecţiuni precum: scarlatina,

erizipelul, pojarul, pneumonia, gripa, tusea convulsivă, guta (de care a şi suferit,
de altfel) şi coreea care-i poartă numele.
Bernardino Ramazzini da CARPI (1633-1714), medic italian, poate fi

considerat părintele patologiei profesionale. În anul 1700, el a publicat tratatul
Despre bolile meşteşugarilor, în care se ocupă de prevenirea şi tratamentul bolilor
profesionale, descriind afecţiuni specifice ale celor care lucrează în mediu toxic,
intoxicaţiile cu plumb, mercur etc.
Francis GLISSON (1597-1677), elev al lui

Harvey şi profesor la Cambridge, s-a dovedit a fi
îndeaproape preocupat de anatomia şi fiziologia
ficatului; a publicat ”Anatomia ficatului” (1654),
descriind, printre altele, capsula hepatică ce a
devenit ulterior “capsula Glisson”; a descoperit că
secreţia biliară se varsă în intestin atunci când ficatul
şi vezica biliară sunt stimulate de excitanţi specifici.
Generalizează observaţia, elaborând “teoria
iritabilităţii”. A descris totodată rahitismul (“boala
englezească”).
Thomas WILLIS (1621-1675), englez, este considerat primul

neuranatomist. Poligonul arterial hipofizar şi perechea a XI-a de nervi cranieni îi
poartă numele. A efectuat cercetări de anatomie comparată, căutând argumente
pentru a demonstra existenţa unui plan unic de organizare a animalelor. El devine
astfel un precursor al ideei de evoluţie.
Willis a publicat primul studiu de psihofiziologie comparată la
mamifere, intitulat: De cerebro et de anima brutorum, apreciind că greutatea şi
calitatea creierului se află în legătură cu condiţiile de mediu şi alimentaţie. Ca
animator al şcolii iatrochimice, considera isteria şi ipocondria o consecinţă a
încărcării sângelui cu substanţe vătămătoare, “spirite animale” (în sensul
concepţiei carteziene despre pneuma aristotelică), care excită nervii. Remarcă
posibilitatea succesiunii crizelor de manie şi melancolie şi descrie delirul de
gelozie, demenţa precoce (“idioţia apărută la adolescenţi”) şi demenţa consecutivă
epilepsiei. (Brânzei)
Englezul Thomas WHARTON (1610-1673) şi danezii Thomas

BARTHOLIN (1616-1680) şi Gaspar BARTHOLIN (1665-1738), tată şi fiu,
sunt cei care au descris glanda mandibulară (vezi “canalul lui Warthon”),
respectiv sistemul limfatic, precum şi canalul pancreatic şi glandele vestibulare
mari (“ale lui Bartholin”).
112
Johann Georg WIRSUNG (1600-1673), bavarez, a studiat şi el

pancreasul, descriind, în premieră, canalul pancreatic principal care astăzi îi
poartă numele.
Nicolas STENON, alias Nils Stensen, (1638-1687), danez, descrie glanda

parotidă şi canalul acesteia care îi poartă numele, completând descrierile
anatomo-funcţionale ale glandelor exocrine.
Regner de GRAAF (1641-1673), olandez, a studiat organele genitale la

om şi animale; a descoperit în ovar foliculii care astăzi îi poartă numele.
Jean PECQUET (1622-1647), medic şi anatomist francez, a descoperit, în

anul 1647, (la câine), cisterna limfatică de la originea canalului toracic, urmărind-
o experimental, până la vărsarea în vena subclaviculară dreaptă.
Raymond VIEUSSENS (1641-1716), profesor de anatomie la Montpellier,

a descris, şi el, glanda parotidă; a evidenţiat, în premieră, ansa nervului simpatic
din jurul arterei subclaviculare (“ansa Vieussens”), precum şi limbul care
delimitează fosa ovală de pe peretele intern al atriului drept (“inelul sau plica lui
Vieussens”).
Marcello MALPIGHI (1628-1684), italian, profesor la Bologna, Roma şi

Pisa, este considerat întemeietorul histologiei descriptive, (animală şi
vegetală), precum şi al histologiei comparate.
Malpighi introduce în medicină, zoologie şi botanică, investigaţia la nivel
microscopic, nivelul biologic esenţial.
În lucrarea sa De Viscerum structura“ (1661), se găsesc referiri exacte la
capilarele sanguine pe care le descoperă cu ajutorul lupei, în pulmonii şi în
mezenterul de broască (broasca era încă din secolul anterior animalul de
experienţă preferat). Mai mult, Malpighi descrie hematii (“corpusculi”) circulând
prin capilare, evidenţiază astfel, pentru prima dată, o celulă vie. Descoperind
circulaţia capilară, Malpighi completează veriga care lipsea între circulaţia
arterială şi cea venoasă. Din acest punct de vedere poate fi considerat un
continuator al lui Harvey. Malpighi analizează totodată, structura microscopică a
rinichiului, descriind: glomerulii renali, tubii uriniferi, vascularizaţia renală,
precum şi piramidele renale care îi poartă numele. A descris, de asemenea,
corpusculii tactili şi papilele gustative. Marcello Malpighi este, totodată, autorul
primei monografii consacrate unei insecte: Dissertatio epistolica de Bombice
(Dizertaţie asupra viermelui de mătase) (1669), în care, printre altele, descrie
“tuburile lui Malpighi”. Nu putem să nu menţionăm şi Anatomia plantelor,
apărută în anul 1671, lucrare în care Malpighi demonstrează experimental cele
113
două sensuri de circulaţie ale sevei (ascendent şi descendent), punând astfel

bazele anatomiei microscopice vegetale.
MALPIGHI LEEUWENHOECK
Antony van LEEUWENHOECK (1632-1723), naturalist olandez din

Leyden, a fost constructor de microscoape. Cu ajutorul acestora a evidenţiat:
protozoare (flagelate, ciliate), rotifere, capilare sanguine, globule roşii, structura
muşchilor striaţi, neurofibrilele, structura cristalinului, spermatozoizii la om şi
animale.
A observat şi descris pentru prima dată microbii, evidenţiindu-i în
depozitul gingival şi în urina veche. I-a “botezat” animalcule.
A anticipat asepsia pasteuriană, semnalând că fierberea distruge
animalculele.
Robert HOOKE (1635-1703), arhitect, fizician şi microscopist englez,

membru marcant al celebrei academii Royal Society, este cel care a formulat legea
deformărilor elastice. Tot el a construit primul sextant.
A avut, de asemenea, curiozitatea şi răbdarea să pună în evidenţă, printre
primii, celula, ca element de bază în alcătuirea organismului vegetal sau animal.
Într-o lucrare publicată în anul 1665, intitulată Micrographia, descrie celule
vegetale evidenţiate prin examinarea plutei cu ajutorul microscopului, fiind
primul care introduce termenul de celulă, pornind de la latinescul cella –
“cămară”, “celulă de fagure”.
În anul 1667, Hooke demonstrează rolul plămânului ca organ respirator.
Giovanni Alfonso BORELLI (1608-1679), discipol al lui Galilei, a fost

profesor de matematici şi filozofie la Pisa. Este autorul primului tratat de
biomecanică: De motu animalia (Despre mişcarea animalelor), publicat postum,
114
în anul 1680. Borelli a schematizat mecanica mişcărilor umane şi animale,

postulând relaţiile dintre acţiunile musculare şi controlul nervos.
Francesco REDI (1626-1698), medic, naturalist şi

literat italian, este considerat întemeietorul
parazitologiei, datorită publicării lucrării cu titlul:
Osservazioni interne agli animali viventi che si trovano
negli animali viventi (Observaţii asupra animalelor vii
care se află în animalele vii), Florenţa, 1684. Într-o
lucrare anterioară, Experienţe asupra formării insectelor
(1668), Redi a combătut teoria generaţiei spontanee,
demonstrând că viermii care apar în carnea alterată sunt
larve din ouăle depuse de muşte.
Marco Aurelio SEVERINO (1580-1656), chirurg italian, face, în anul

1646, primele încercări de a obţine anestezia chirurgicală cu ajutorul unor
amestecuri refrigeratoare (zăpadă şi gheaţă).
Paolo ZACCHIA (1584-1659), medic legist italian, publică în perioada

1621-1635, primul mare tratat de medicină legală, în şapte volume, intitulat
Questiones medico-legales (Probleme medico-legale)
Este de menţionat faptul că, în anul 1589, apăruse postum lucrarea lui
Giovanni Battista Codronchi (1547-1572), intitulată: Casi di coscienza
pertinenti a medici principialmente e anche a infermi, a infermieri o sani (Cazuri
de conştiinţă privindu-i mai ales pe medici, dar şi pe bolnavi, pe îngrijitorii de
bolnavi şi pe cei sănătoşi), în care sunt prezentate unele probleme de morală
medicală şi medicină judiciară.
Guithard Joseph DUVERNEY (1648-1730), anatomist şi clinician

francez, semnează, în anul 1683, primul tratat sistematic de otologie: Traite de
l’organe de l’ouie, contenant la structure, les usages et les maladies de l’oreille
(Tratat despre organul auzului, conţinând structura, funcţiile şi bolile tuturor
părţilor urechii).
Jean Baptiste DENIS (c.1625-1704), medic şi fizician francez, efectuează,

în anul 1667, prima transfuzie de sânge cunoscută în istoria medicinei, de la
animal la om. Denis a transfuzat sânge de la un miel la un nebun furios, în
intenţia de a-l linişti ! Bineînţeles că incompatibilitatea a transformat totul într-un
eşec lamentabil.
Cu doi ani mai înainte, însă, în anul 1655, medicul şi anatomistul englez
Richard LOWER (1631-1691), realizase, cu succes, o transfuzie de la un câine
la alt câine.
115
Christopher WREN (1632-1723), arhitect englez, efectuează, în anul

1657, prima injectare intravenoasă - la animale. El a utilizat o seringă
concepută de fizicianul şi chimistul şi filozoful englez Robert Boyle (1627-
1691), descoperitorul legii fundamentale a gazelor, autorul primei definiţii a
elementului chimic şi a mineralogiei, coautor al metodei analizei chimice
cantitative etc.
Daniel LE CLERC (1652-1728), medic elveţian, publică, în anul 1696, la

Geneva, primul tratat modern de iatroistoriografie: Histoire de la medecine
(Istoria medicinei).
116
9. MEDICINA VETERINARĂ
ÎN SECOLELE XVI–XVII
Nu a existat o renaştere a medicinei veterinare în particular, Renaşterea a
înălţat Omul. Am putea recunoaşte chiar o perpetuare a ideilor religioase
medievale, de desconsiderare a animalelor (pentru că nu aveau “suflet”) şi,
deopotrivă, a celor care se ocupau de acestea.
Însă, tot ce a cumulat Renaşterea în revoluţionarea medicinei în ansamblul
ei, elementele de anatomie comparată şi de fiziologie experimentală notate în
urma cercetărilor efectuate pe animale, s-a tezaurizat, devenind o preţioasă bază
de date ce avea să fie valorificată în secolele următoare. Pentru a confirma, încă o
dată, faptul că medicina este unică în concepţie şi în acţiune (indiferent de…
încadrarea zoologică a pacientului !), în perioada la care ne referim, au fost
tipărite mai multe lucrări de medicină veterinară, prin efortul de traducere sau de
redactare al unor medici umani, încurajaţi de suveranii vremurilor.
Astfel, din ordinul regelui Francisc I, medicul francez Jean ROUEL
traduce, în anul 1530, vestita Hippiatrica bizantină a lui Apsyrtos, publicând-o
sub titlul Veterinaria medicinae libri (Carte de medicină veterinară).
În anul 1599, un alt medic francez,
Jean HÉROARD scrie (de data asta din
ordinul regelui Carol al IX-lea) o osteologie
a calului, intitulată Hippostologia. Marele
interes al epocii pentru cal şi pentru călărie
a determinat ca, oameni de o cu totul altă
formaţie, să se ocupe cu pasiune şi talent de
alcătuirea şi suferinţele acestei vietăţi
fascinante prin forţa şi nobleţea sa.
În Italia, la Bologna, în anul 1598,
Carlo RUINI, avocat şi senator, publică
prima carte tipărită de medicină
veterinară şi totodată primul mare tratat
de anatomie ecvină.
Planşă din Dell’anatomia....
Sub titlul Dell’ anatomia del cavallo,
infermita e suoi remedi (Despre anatomia
şi bolile calului şi tratamentul acestora),
117
Ruini face excelente descrieri ale aparatului locomotor, circulator, precum şi ale
topografiei viscerelor.
Georges Cuvier, părintele anatomiei comparate, a considerat această
lucrare drept o capodoperă a genului.
Se pare însă că Ruini ar fi publicat în lucrarea sa şi planşe anatomice care
au aparţinut altor anatomişti, inclusiv unele semnate de Leonardo da Vinci.
Oricum, nu i se poate reproşa decât nerespectarea drepturilor de autor în privinţa
iconografiei !
În Germania, Max FÜGGER, publică în anul 1570 o importantă lucrare cu
titlul: Despre creşterea cailor de război şi ai proprietarilor. Unele recomandări
cuprinse în această lucrare au fost reluate mai târziu de maestrul de grajd Seuter,
în: “Cartea despre medicina cailor”.
În anul 1644, Jacques de SOLLEYSEL publică la Paris o lucrare
intitulată: Le parfait marechal (Mareşalul perfect), cuprinzând atât elemente de
hipologie propriu-zisă (îngrijire, alimentaţie), cât şi referiri la patologie şi terapie,
într-o viziune sintetică asupra cunoştinţelor epocii.
Cartea a fost reeditată de mai multe ori în Franţa (ultima reeditare datând
din anul 1775). A fost totodată tradusă în limbile engleză şi germană.
Gervase MARKHAM, în Anglia, a fost unul dintre cei mai prolifici autori
de texte de medicină veterinară din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Opera
sa cea mai importantă: Markham’s Maister-peece, apărută la Londra în anul 1610
(republicată apoi în anul 1644), cuprinde, pe lângă elementele de dresaj, metode
terapeutice specifice medicinei calului, grupate în două volume: într-un prim
volum- tratamente de medicină internă, în cel de-al doilea- tratamentele
chirurgicale.
Textele sunt însoţite de gravuri expresive care reflectă indicaţiile practice,
concrete.
118
10. MEDICINA SECOLULUI XVIII
Secolul XVIII a rămas în istoria culturii şi civilizaţiei drept secolul

luminilor. Burghezia, aflată în ascensiune, îşi elaborează o ideologie proprie,
bazată pe raţiune: iluminismul.
În secolul luminilor se pun bazele tuturor ştiinţelor moderne.
Pe lângă prestigioase nume ale filozofiei şi literaturii universale precum:
Voltaire, Montesqieu, Rousseau, Goethe, Herder, Hegel sau Kant, vin să
“ilumineze” şi: Laplace, Cuvier, Linné, Lamark, Lavoisier, Galvani,
Lomonosov, Gauss şi-atâţia alţii…
Operele tuturor acestor mari gânditori au revoluţionat domeniile în care au
fost create. Valoarea şi întinderea datelor acumulate a condus la necesitatea
sintetizării lor în lucrări enciclopedice care să reflecte întreaga măreţie a timpului
lor.
În Franţa, medicul şi filozoful Denis DIDEROT (1713-1784) şi Jean le
Rond D’ALEMBERT (matematician, fizician şi filozoz; 1717-1783),
elaborează, cu concursul altor personalităţi ale epocii: Enciclopedia artelor,
ştiinţelor şi meseriilor, apărută în 28 de volume, în intervalul 1751-1777.
Lucrarea a contribuit fundamental la pregătirea teoretică a Revoluţiei franceze
(1789). În monumentala enciclopedie, medicina este reprezentată cu demnitate,
demonstrându-se evidenta tendinţă de deschidere spre alte ştiinţe, fie ele
umaniste, fie exacte.
Secolul al XVIII-lea este deopotrivă şi veacul sistemelor şi teoriilor
biologice. Dintre personalităţile ştiinţifice care au influenţat decisiv biologia şi
medicina în progresul lor ştiinţific ulterior, s-au remarcat:
Antoine Laurent LAVOISIER (1743-1794), chimist francez, a

demonstrat împreună cu Pierre Simon de LAPLACE (1749-1827) -
matematician, astronom şi fizician francez- că procesele de ardere (oxidare) din
corpul animalelor constituie sursa căldurii acestora. S-a stabilit, pentru prima dată,
balanţa chimică generală a organismelor (1780).
119
Carl von LINNÉ (după numele suedez, Ingemarson,

1707-1778), a fost cel mai mare sistematician, botanist şi
zoolog al secolului al XVIII-lea.
În opere ca: Systema naturae-1735, Philosophia
botanica-1751 şi Species plantarum-1735, a pus bazele
clasificării sistematice în botanică şi zoologie şi a introdus
nomenclatura binară a speciilor.
George Louis Leclerc, conte de BUFFON, (1707-

1788), naturalist şi scriitor francez, a fost unul dintre iniţiatorii
teoriei despre dezvoltarea naturii şi, în special, a naturii
organice.
A emis ideea progresistă despre variabilitatea speciilor
sub influenţa condiţiilor de mediu.
Între anii 1749-1788, Buffon publică (în 36 de volume)
Histoire naturelle (Istoria naturală). Anul 1749 este anul
apariţiei Istoriei Pământului, Histoire de la Terre, iar în anul
1778 este publicată lucrarea Les époques de la nature (Epocile naturii).
Jean Baptiste Pierre Antoine de Monet de LAMARK (1744-1829),

biolog francez, a fondat evoluţionismul în biologie.
Dintre celebrele sale opere menţionăm: Flore française-1778, Encyclopédie
botanique-1783, Philosophie zoologique-1809, L’Illustration des gennes-1817 (în
care a propus metoda cheilor dicotomice a determinatoarelor) şi L’Histoire des
animaux sans vertèbres-1812-1815. (Vezi şi secolul XIX)
Kaspar Friedrich WOLFF (1733-1794), biolog german, a elaborat teoria

epigenezei în cadrul lucrării intitulate Theoria generationis (Teoria generaţiilor)-
1759, demonstrând că organele fătului se dezvoltă din foiţe germinative. A
infirmat astfel teoria preformismului şi a canalizat ideea de evoluţie într-un
domeniu concret al biologiei: embriologia.
10.2. PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI

SECOLULUI XVIII
Ştiinţele medicale, care se dezvoltă specific în veacul luminilor, sunt:

embriologia, citologia, histologia, anatomia patologică şi imunologia practică.
Medicina clinică progresează şi ea, prin perfecţionarea metodelor de diagnostic şi
terapie. Apar primele laboratoare clinice.
120
10.2.1. MORFOLOGIE NORMALĂ ŞI PATOLOGICĂ
Disciplinele morfologice evoluează…în profunzimea structurii

organismului animal, normale sau patologice:
Marie François Xavier BICHAT (1771-1802), anatomist francez, a

introdus primul noţiunile de “ţesut” şi de “histologie”, (pornind de la
grecescul histos- “ţesut”), precum şi noţiunea de sistem.
Paradoxal, Bichat nu a utilizat microscopul (deşi
acesta exista de multă vreme), dar a descris 21 de tipuri de
ţesuturi, cu particularităţile lor funcţionale, în cadrul unor
opere remarcabile ca: Tratatul despre membrane, Cercetările
fiziologice despre viaţă şi moarte, Anatomia generală
aplicată la fiziologie şi medicină, Tratatul de anatomie
descriptivă etc.
Din titlurile enumerate se remarcă preocupările sale de
anatomie patologică, manifestate simultan cu înregistrarea
bazei structurale normale a organelor, eventuala alterare a funcţiei şi urmărirea
permanentă a cazului clinic.
Bichat afirma: “Disecţia în anatomie, efectuarea de experienţe în
fiziologie, urmărirea bolnavilor şi autopsierea cadavrelor în medicină, iată o cale
triplă, în afara căreia nu pot exista nici anatomişti, nici fiziologi, nici
medici”.(citat reluat din Istoria medicinei universale, 1970)
Iată un crez profesional exemplar, căruia Bichat i-a fost fidel. Numai faptul
că, într-o singură iarnă, acesta a efectuat la spitalul Hôtel-Dieu din Paris şase sute
de necropsii, confirmă pe deplin dăruirea unei tinereţi cu care avea să treacă în
eternitate (la doar treizeci de ani).
Iatroistoria îl consemnează pe Xavier Bichat drept întemeietorul
histologiei medicale şi, respectiv unul dintre promotorii histopatologiei.
Giovanni Battista MORGAGNI (1682-1771), medic

şi anatomist italian, a fost considerat de Castiglioni “un
inovator de geniu, observator fecund, adversar al
teoretizărilor artificiale, precis în cercetări, logic în
elaborarea tezelor sale experimental fundamentale”.
În opera sa, intitulată: De sedibus et causis morborum
per anatomen indagatis (Despre sediul şi cauzele bolilor,
descoperite pe cale anatomică), publicată în anul 1761,
Morgagni sintetizează experienţa unei activităţi clinice şi
anatomopatologice de peste o jumătate de secol, totalizând
observaţiile obţinute în urma a şapte sute de disecţii.
121
Meritul său este de a fi corelat pentru prima dată examenul clinic cu

leziunea descoperită la necropsie, devenind astfel întemeietorul anatomiei
patologice.
Félix VICQ-D’AZYR (1748-1794), medic şi anatomist francez, publică în

anul 1780, Traité d’anatomie et de physiologie, iar în anul 1792, Système
anatomique des quatrupedes (Sistemul anatomic al patrupedelor), în care
formulează principiile generale ale anatomiei comparate a animalelor.
10.2.2. FIZIOLOGIE
Albrecht von HALLER (1708-1777), medic elveţian, este considerat

părintele fiziologiei moderne. A studiat medicina, matematicile şi alte ştiinţe în
Germania, Olanda, Franţa, Anglia şi Elveţia. I-a fost discipol lui Boerhaave.
La vârsta de 28 de ani, Haller devine profesor la
Universitatea din Gottingen, pentru ca, după alţi 17 ani,
să se stabilească la Berna, unde s-a afirmat cu strălucire
în domeniul anatomiei, fiziologiei, istoriei medicinei,
botanicii, filozofiei, precum şi în cel al poeziei.
Poemul său intitulat Alpii, publicat în anul 1732,
este o capodoperă a literaturii germane a timpului.
Pe baza unor cercetări experimentale, Haller
sistematizează concepţiile sale privind fiziologia
respiraţiei, digestiei, circulaţiei sanguine, demonstrând
corelaţia intimă dintre structura anatomică şi funcţia fiziologică. A orientat
patologia spre o viziune fiziologică. Sub numele de fiziologie, Haller reuneşte
pentru prima dată toate cunoştinţele privind funcţiile normale ale organismului
sănătos (Primae lineae physiologiae, 1747; Elementa physiologiae corporis
humani, în opt volume, 1757-1766).
Luigi GALVANI (1737-1798), fizician şi medic italian, binecunoscut

datorită descoperirilor sale din domeniul electricităţii, este considerat
întemeietorul electrofiziologiei.
În anul 1792, Galvani descoperă efectele fiziologice ale electricităţii,
demonstrând experimental influenţa fenomenelor electrice asupra ţesuturilor vii.
Publică De viribus electricitatus in motu musculari commentarius, în care expune
constatările sale şi demonstrează existenţa electricităţii animale.
Alessandro VOLTA (1745-1827), fizician italian, este inventatorul pilei

electrice (prima sursă de curent continuu)-în anul 1800, pe care a construit-o
imitând structura histologică a organelor electrice ale peştilor.
122
Înainte ca fizica să fi formulat legile de bază ale curentului electric sau pe

cele ale câmpului electromagnetic, a fost remarcată bioelectricitatea.
10.2.3. ÎNVĂŢĂMÂNT CLINIC
O serie de descoperiri ale secolului XVIII, din sfera ştiinţelor naturii,

precum: electricitatea, excitabilitatea musculară, sensibilitatea nervoasă,
magnetismul, determină apariţia şi exagerarea unor doctrine medicale care şi-au
dovedit în timp caracterul speculativ, unilateral, mecanicist sau pripit. S-au născut
însă şi spirite care să sintetizeze raţional anumite observaţii şi să le utilizeze
eficient în diagnostic şi terapie:
Herman BOERHAAVE (1668-1738), medic olandez, este considerat

fondatorul învăţământului clinic modern.
Excelent anatomist, personalitate cu o vastă
deschidere ştiinţifică incluzând matematica, fizica,
botanica şi chimia, Boerhaave a devenit, în anul 1701,
profesor de Medicină teoretică la Universitatea din
Leyda. În această calitate, a promovat un învăţământ
medical complet din însuşirea căruia studenţii au ştiut
cum să examineze bolnavii, cum să aplice un tratament
raţional şi cum să-şi verifice diagnosticul prin examinarea
morfopatologică a cazurilor cu sfârşit letal.
Deşi nu a făcut nici-o descoperire ştiinţifică
deosebită, Boerhaave a rămas în istoria medicinei drept
un excepţional pedagog şi un vestit autor de manuale, de
mare valoare didactică.
Tratatul său de chimie a fost utilizat de mai toate universităţile europene.
Instituţiile medicale (1708) s-a constituit într-un valoros manual de fiziologie, iar
Aforismele sale, (asemenea aforismelor hipocratice) au dăruit înţelepciune celor
care şi le-au însuşit. Actuala grădină botanică din centrul Leydei este, de
asemenea, opera sa. Încă din timpul vieţii, Boerhaave era considerat drept cea mai
reprezentativă personalitate medicală a epocii.
Se spune că o scrisoare trimisă din China de către un mandarin care-i
solicita o consultaţie, i-a parvenit fără nici-o întârziere, deşi purta adresa:
“Domnului Boerhaave, în Europa” (G. Brătescu).
10.2.4. METODE NOI DE EXAMINARE CLINICĂ
Alte nume celebre ale secolului XVIII sunt legate de anumite metode sau
instrumente de examinare clinică:
123
Anton de HAËN (1704-1776), medic austriac de origine olandeză,

propune, în anul 1758, utilizarea termometrului în clinici pentru măsurarea
temperaturii bolnavilor.
Johann Leopold AUENBRUGGER
(1722-1802), medic clinician vienez, introduce,
în anul 1761, metoda de percutare a corpului
uman în scop de diagnostic. Ideea i-a fost
sugerată de tatăl său care, cârciumar fiind,
evalua nivelul vinului în butoaie, lovindu-le cu
un ciocan. Întreprinde experienţe pe bolnavi şi
cadavre, a căror cavitate toracică o injectează cu
lichide şi obţine sunete diferite (sonoritate,
matitate, sunet timpanic), în funcţie de
conţinutul acesteia în aer sau lichid. Aveau să
treacă 47 de ani până când metoda să fie extinsă
şi asta numai în urma publicării lucrării în limba
franceză de către Jean-Nicolas Corvisart, la Paris, în anul 1808.
10.2.5. DOMENII MEDICALE NOI
Alte personalităţi ale secolului luminilor inaugurează domenii medicale noi,

precum: pediatria, geriatria, stomatologia modernă, dermatologia, homeopatia,
psihiatria modernă, educaţia sanitară, igiena şi sănătatea publică:
Nils von ROSENSTEIN (1706-1773), medic suedez, pune bazele

pediatriei ca disciplină medicală independentă, prin publicarea tratatului intitulat:
Underrattelser om barnasjukdomar ochderas botemedel (Manual pentru
cunoaşterea şi tratamentul bolilor de copii)-1764.
John FLOYER (1649-1734), medic englez, publică, în anul 1724,

Medicina gerocomica (Medicina îngrijirii bătrânilor), unul dintre primele tratate
de geriatrie.
Pierre FOUCHARD (1686-1761), medic francez, publică în anul 1728

lucrarea: Le chirurgien dentist (Chirurgul dentist), punând astfel bazele
stomatologiei moderne.
Anne Charles LORRY (1726-1783), medic francez, publică, în anul 1777,

la Paris: Tractatus de morbis cutaneis (Tratat despre bolile de piele)-primul
tratat modern de dermatologie.
124
Christian Friedrich Samuel HAHNEMANN (1755-1843), medic

german, (în tinereţe, bibliotecar şi medic personal al baronului Brukenthal din
Sibiu), întemeiază homeopatia, direcţie terapeutică
bazată pe principiul similia similibus curantur, care s-
ar traduce prin “cui pe cui se scoate”. Bolile sunt
tratate cu remedii care, în doză potrivită, la omul
sănătos, produc simptome similare celor de la bolnav
(patogenezie). Aceste remedii sunt folosite în doze
foarte mici, infinitezimale. Prin diluare (cu agitare),
remediul s-ar dinamiza. Diluţiile înalte se numesc
“potenţe”.
Samuel Hahnemann a elaborat o doctrină
simplificatoare despre originea tuturor bolilor şi o
doctrină biologică vitalistă. Are meritul de a fi explicat
eficacitatea remediilor prin stimularea forţelor vindecătoare ale organismului.
Ideile sale fundamentale au fost expuse într-un Organon.
Philippe PINEL (1745-1826), matematician, literat, filozof şi medic

francez, este considerat fondatorul psihiatriei moderne. În anul 1801, a publicat
Traité médico-psychologique de la manie (Tratat medico-psihologic despre
manie), prima mare carte de referinţă în psihiatrie, despre care Cuvier afirma
atunci că nu este numai o carte de medicină, ci o operă capitală de filozofie şi
morală. (Petre Brânzei)
Pinel a revoluţionat atitudinea medicală şi socială faţă de bolnavii psihici,
demonstrând că maladiile mintale nu sunt altceva decât alterări patologice ale
creierului, care necesită tratamente medicamentoase ca în orice altă boală.
Philippe Pinel a umanizat asistenţa bolnavului mintal. Deviza sa era Mieux vaut
douceur que violence (Blândeţea contra violenţei). Marea sa performanţă în acest
sens este scoaterea din lanţuri a bolnavilor psihici de la ospiciul Bicêtre din Paris,
relevând inclusiv faptul că unii dintre cei încarceraţi acolo au fost declaraţi nebuni
numai din interesele altora. Momentul acestei reabilitări a bolnavilor psihici se
situează imediat după revoluţia burgheză din Franţa, revoluţie care a proclamat
solemn “drepturile omului şi ale cetăţeanului”: libertate, egalitate şi fraternitate.
Simon André TISSOT (1728-1797), medic elveţian, pune bazele

educaţiei sanitare moderne, publicând, în anul 1761, Avis au peuple sur sa santé
(Sfaturi pentru popor despre sănătate).
Johann Peter FRANK (1745-1821), medic austriac, profesor la Viena şi la

Pavia, realizează prima expunere multilaterală asupra problemelor de igienă şi
sănătate publică, în cadrul tratatului intitulat: System einer vollstandigen
Medicinischen Polizey (Sistem complet de poliţie medicală). Frank lansează ideea
125
că sănătatea publică trebuie să fie asigurată de stat, subliniind necesitatea

legiferării unor măsuri de igienă.
10.2.6. IMUNOLOGIA ŞTIINŢIFICĂ
În fine, dar nu în ultimul rând, în veacul luminilor, prinde contur ştiinţific şi

imunologia. Imunologia practică se dezvoltă în contextul unor grave epidemii de
variolă care au făcut numeroase victime.
O evaluare aproximativă estimează că, numai în Europa, “vărsatul negru” a
secerat 60 de milioane de vieţi.
Ca să particularizăm, la Londra, între anii 1661 şi 1772, au murit de variolă
200.000 de oameni; la Geneva, în anul 1772, a murit de variolă fiecare al
douăzecilea locuitor al oraşului.
Dacă pe lângă aceste cifre de-a dreptul apocaliptice ne mai gândim şi la
leziunile cutanate ce au desfigurat alte milioane de supravieţuitori, realizăm
întreaga stringenţă a unei variolizări eficiente.
Vaccinarea antivariolică s-a practicat empiric din toate timpurile şi pe toate
meridianele globului: India, China, Caucaz, ţările arabe, Italia, Germania, Scoţia
etc. O intuiţie de geniu i-a determinat pe oameni să-şi imagineze diverse căi prin
care să se “imunizeze” împotriva variolei, fie prin introducerea de cruste variolice
în nas, fie prin inocularea limfei din pustule prin scarificarea pielii cu acul sau cu
mătura etc.
În secolul XVIII, metoda se practica în mod curent şi la Constantinopol,
precum şi pe teritoriul ţării noastre.
Variolizarea practicată, atât la om cât şi la animale, în Ţările Române, a
fost observată şi comunicată ştiinţific spre înalte foruri ştiinţifice occidentale de
către doi medici greci: Iacob Pylarino şi Emanoil Timoni.
Iacob PYLARINO (1659-1748) a fost medicul domnitorului muntean

Şerban Cantacuzino în perioada 1684-1687, al ţarului Petru I şi al lui Constantin
Brâncoveanu (timp de 12 ani). Totodată a fost unul dintre fondatorii Spitalului
Colţea din Bucureşti (1709).
În urma observaţiilor efectuate asupra variolizării practicate pe teritoriul
ţării noastre, Pylarino a publicat la Veneţia, în anul 1715, un mic tratat intitulat:
Nova et tuta variolas excitandi per transplantationem methodus (Metodă nouă şi
sigură de a pricinui vărsatul prin altoire), cel dintâi tratat medical de
variolizare preventivă.
Emanoil TIMONI, a fost medicul familiei Ghica. Ca şi Iacob Pylarino a

studiat tehnica variolizării practicate empiric în Moldova şi Muntenia, publicând-
o într-o revistă englezească: Philosophical Transactions, în anul 1717.
126
La informarea mediilor occidentale în privinţa variolizării empirice a

contribuit şi Lady Mary Wortley MONTAGUE (1689-1762), soţia
ambasadorului englez la Constantinopol. Aceasta a acceptat ca cei doi copii ai săi
să fie “altoiţi” printr-o metodă practicată la Constantinopol (1716). Succesul
acţiunii a fost popularizat în Anglia. A urmat o serie de inoculări experimentale
practicate pe deţinuţi, condamnaţi la moarte, operaţiuni finalizate pozitiv. La un
moment dat a existat chiar o “modă a inoculării”, incluzând şi o “coafură a
inoculării”, în stilul epocii, plus câteva “ace de inoculare”- îndeajuns de originală
ca să se constituie în cea mai bună reclamă a metodei! Bineînţeles că variolizarea
a avut şi adversari înfocaţi, care susţineau că nu se putea prevedea niciodată ce
formă de boală va face persoana inoculată. Acesta este motivul pentru care a
trebuit să mai treacă un timp până la generalizarea aplicării metodei. Trebuia să se
nască Edward Jenner !
Edward JENNER (1749-1823), medic şi naturalist englez, a devenit

celebru prin redescoperirea variolizării.
În ţinutul său natal, Gloucestershire (districtul
Berkley), Jenner a observat că ţăranii care au muls
vaci bolnave de variolă bovină (“Cow-pox”, sau
“Vaccina” de la lat. Vacca-“vacă”), fac o formă
uşoară de variolă, manifestată prin apariţia pe mîini a
unor butoni eruptivi, dar nu mai fac forma gravă de
variolă umană epidemică. Jenner a recoltat cruste şi
limfă de pe ugerul vacilor şi le-a inoculat la oameni.
Numele primei persoane inoculate a rămas în
iatroistorie, este vorba de copilul James Phipps.
Ulterior, Jenner a utilizat pentru inoculare
limfă provenită din veziculele variolice ale oamenilor
bolnavi. Cei vaccinaţi astfel au rezistat marilor epidemii de variolă. S-a iniţiat,
astfel, imunoprofilaxia pe plan mondial. După perfecţionări succesive,
variolizarea s-a practicat pe întreg mapamondul până în anul 1980, anul eradicării
variolei.
Este de precizat faptul că termenii vaccinare şi vaccin au fost introduşi de
către Louis Pasteur, la un secol de la experienţa lui Jenner, în onoarea acestuia.
127
11. MEDICINA VETERINARĂ

ÎN SECOLELE XVII-XVIII
În secolele XVII şi XVIII se pun bazele medicinei veterinare ştiinţifice,
culminând cu înfiinţarea învăţământului superior veterinar.
Noţiunile de anatomie şi fiziologie comparată tezaurizate de medicina
omului în urma cercetărilor şi experimentelor efectuate pe animale în acelaşi
interval cronologic, s-au constituit desigur într-o preţioasă bază de date aflată la
dispoziţia tuturor celor interesaţi.
Medicina veterinară este reevaluată ca importanţă socială.
Cerinţele medicinei veterinare practice impun apariţia unor lucrări de
anatomie, fiziologie şi patologie veterinară, cu referire preponderentă la cal.
Autorii lor nu sunt întotdeauna medici.
11.1. MEDICINA VETERINARĂ ENGLEZĂ
Stephen HALES (1677-1761), matematician, fizician, botanist şi teolog

englez (din Teddington), a abordat într-un mod original anumite probleme de
fiziologie animală. A fost preocupat de măsurarea cantitativă a presiunii arteriale
la cal şi la câine, prin introducerea unui tub de sticlă în artera femurală. Tot el a
demonstrat că vasele capilare sunt capabile de constricţie şi dilatare şi a apreciat,
mai exact decât înaintaşii săi, viteza de curgere a sângelui prin vase. Rezultatele
experimentelor sale sunt cuprinse în lucrarea publicată în anul 1733, cu titlul
Statical essays: Containing Haemostatics. Cercetările sale vor fi reluate, după alţi
50 de ani, de către medicul şi fizicianul francez Jean-Louis-Marie
POISEUILLE (1799-1879), care, preocupat de fenomenul capilarităţii, utilizează
un tub cu mercur în vederea măsurării presiunii sanguine.
Dicţionarul cronologic al ştiinţei şi tehnicii universale îl menţionează pe
Stephen Hales pentru meritele sale în explicarea circulaţiei ascendente a sevei, la
plante, prin presiunea negativă creată în frunze, în urma transpiraţiei. În lucrarea
sa intitulată: Vegetable statisticks, apărută în anul 1727, Hales mai menţionează şi
rolul aerului şi luminii în nutriţia plantelor.
Jeremiah BRIDGES, renumit hipiatru englez, publică, în anul 1752,

lucrarea No foot, no horse: An Essay on the Anatomy of the Foot of That Noble
and Useful Animal a Horse (Fără picior - n.n.-”fără picioare sănătoase”- nu
128
există nici cal:- Tratat de anatomie a piciorului calului, acest animal atât de
nobil şi de util), în care sintetizează anatomia, fiziologia şi patologia autopodiului
la cal, alături de o serie de indicaţii terapeutice. Într-una dintre explicaţiile sale,
Bridges afirma:
“By faithfully following the Knife, and looking into Nature with my own
Eyes, I have been enable to furnish these Additions, wich I have not met with in
the Perusal of any Authors who have wrote on this subject ; neither have I ever
seen any of them taken notice of, in any of the Cuts of Anatomy, that have as yet
appeared in public.” (“Disecând cu devotament şi observând natura cu proprii
mei ochi am reuşit să descopăr aceste noi aspecte anatomice pe care nu le-am
găsit descrise la alţi autori care au tratat acest subiect, în nici un alt tratat de
disecţie dintre cele publicate până acum.”) (Textul este reprodus din Dunlop &
Williams, traducerea ne aparţine)
Titlul lucrării lui Jeremiah Bridges a devenit repede dicton medico-
veterinar internaţional, francezii l-au preluat şi ei: ”Pas de pied, pas de cheval”.
James CLARK, medic veterinar scoţian, este autorul a trei tratate

referitoare la tehnica potcovirii, dintre care s-a păstrat cel publicat în anul 1770:
Observations Upon the Shoeing of Horses (Observaţii asupra potcovirii cailor).
Profesionalismul şi rigoarea ştiinţifică manifestate în redactarea textului cresc
adresabilitatea acestuia cu mult mai presus de nivelul unui potcovar.
11.2. MEDICINA VETERINARĂ FRANCEZĂ
Franţa este considerată leagănul medicinei veterinare moderne:

Înainte de 1789, anul revoluţiei franceze, maeştrii de călărie, acei
marechaux-mareşali, deveniţi ecuyers, precum şi potcovarii, les marechaux
ferrant, înfiinţează instituţii de învăţământ, denumite pretenţios ”academii”, în
care se predau, pe lângă tehnicile de dresaj şi echitaţie propriu-zise, şi noţiuni de
patologie ecvină.
Philippe Etienne LAFOSSE (1738-1820), publică în anul

1766 un Guide du marechal, iar în anul 1772 îşi lansează opera
sa monumentală intitulată: Cours hippiatrique ou traite complet
de la medicine des chevaux (Curs hipiatric sau tratat complet de
medicina calului).
Cele două volume ale cursului cuprind 65 de gravuri
reprezentând anatomia ecvină. Lucrarea a rămas în istorie drept
cea mai frumoasă carte de anatomie ecvină. A fost ulterior
tradusă în limbile germană şi engleză, aducându-i, totodată lui
Lafosse faima de ”cel mai mare hippiatru cunoscut”.
129
În anul 1767, Lafosse construieşte, din fonduri proprii, un amfiteatru în

care a predat un curs de hippiatrie, audiat atât de mareşali, cât şi de amatori.
11.2.1. CLAUDE BOURGELAT ŞI PRIMA ŞCOALĂ

VETERINARĂ DIN LUME
Claude BOURGELAT (1712-1779) este

considerat creatorul învăţământului medical
veterinar superior.
A fost mai întâi avocat în Parlamentul din
Grenoble. A părăsit brusc baroul în urma unui
proces pe care l-a câştigat, dar a cărei cauză s-a
dovedit a fi injustă. Mare admirator al calului şi
pasionat de echitaţie, Bourgelat devine profesor de
echitaţie la Academia de echitaţie din Lyon (1740).
Preocupat de eficacitatea unor metode de dresaj,
insistă în favoarea metodei franceze de dresaj, o
metodă blândă, cu rezultate care apar mai târziu, dar
sunt mult mai bune, în comparaţie cu cele obţinute
prin metoda napolitană care asigura un dresaj rapid,
obţinut însă prin metode brutale.
În aceeaşi măsură, Claude Bourgelat este interesat de suferinţele calului şi
de tămăduirea acestora. În anul 1740, publică la Lausane Le Nouveau Newkastel
ou Nouveau traité de cavalerie geometrique, theorique et pratique (Nou tratat de
cavalerie geometrică, teoretică şi practică), tratat tradus ulterior în mai multe ţări,
iar în perioada 1750-1753 publică, la Lyon: Elements d’hipiatrique ou Nouveaux
principes sur la connaissance et sur la médecine des chevaux (Elemente de
hipiatrie sau Principii noi de medicină a calului). În această ultimă lucrare, în trei
volume, pledează pentru înfiinţarea unor şcoli în care să se studieze sistematic
medicina animalelor, demonstrând că nu este suficientă extrapolarea de la om la
animal a unor teorii sau remedii existente în medicina clasică.
Beneficiind de excelente relaţii în înalta societate, Bourgelat îi prezintă
regelui proiectul său de înfiinţare a unei şcoli veterinare şi, susţinut de ministrul
de finanţe de atunci, Bertin, obţine, la 4 august 1761, un credit de 50 000 de livre.
Astfel, după numai câteva luni, la 13 februarie 1762, se înfiinţează, la
Lyon, prima şcoală veterinară din lume.
Activitatea desfăşurată de profesorii şi studenţii aflaţi sub conducerea lui
Bourgelat în perioadele în care au evoluat grave epizootii pe teritoriul Franţei l-a
determinat pe rege să acorde şcolii de la Lyon titlul de “L’École Royale
veterinaire” (“Şcoala regală veterinară”), la 3 iunie 1764. Patru ani mai târziu, în
august 1766, Bourgelat înfiinţează şi a doua şcoală veterinară, în suburbia
pariziană Alfort, Şcoala Regală Veterinară de la Maisons-Alfort). Simultan cu
130
administrarea celor două şcoli, Claude Bourgelat publică mai multe tratate, printre
care: Matiere medicale raisonnee ou Precis des medicaments consideres dans
leur effets (Materia medicală raţională sau Manual de farmacodinamie)
(traducerea ne aparţine), Elements de l’art veterinaire (Elemente de artă
veterinară), în care se ocupă de aspecte zootomice, conformaţie exterioară,
chirurgie, potcovire etc. De asemenea, Bourgelat a furnizat numeroase articole
celebrei Enciclopedii a lui Diderot şi D’Alembert.
Întemeierea învăţământului superior medical veterinar a fost apreciată la
adevărata valoare istorică a momentului de către marii iluminişti. La data de 18
martie 1775, Voltaire îi scria lui Claude Bourgelat:
“Înaintea dumneavoastră, cornutele nu erau decât în competenţa
măcelarilor, iar caii nu aveau drept hippiatri decât pe potcovari. Dumneavoastră
aţi pus capăt acestei ocare atât de dăunătoare. Animalele, confraţii noştri,
meritau şi ele mai multe îngrijiri.”
Într-o altă scrisoare, Voltaire aprecia:“Aţi deschis o nouă carieră pe drumul
experimentării, aducând reale servicii societăţii”. (citatele sunt reproduse din
Iftimovici)
Absolvenţii primelor şcoli de medicină veterinară deveneau, fie veterinaire,
fie marechal ferrant (potcovar). Abia în anul 1813, printr-un decret imperial
semnat de însuşi Napoleon I, se introduce sintagma medecin veterinaire.
La şcolile de la Lyon şi Alfort s-au format medici veterinari proveniţi din
toate ţările Europei. Întorşi în patria lor, aceştia au urmat modelul francez şi au
contribuit la înfiinţarea de şcoli similare care să pregătească proprii specialişti.
Cronologic, s-au mai înfiinţat şcoli superioare de medicină veterinară
la: Torino-1769, Copenhaga-1773, Padova-1774, Viena-1777, Hanovra-1778,
Dresda-1780, Bologna-1783, Berlin-1790, Londra-1792, Madrid-1793, Jena-
1816.
Profesia de medic veterinar îşi cristalizează competenţele, se organizează în
reţele veterinare civile şi militare, cu atribuţii precise în menţinerea şi restabilirea
stării de sănătate a animalelor, precum şi a celei publice. Încă în primele decenii
după înfiinţarea şcolilor de la Lyon şi Alfort sunt publicate cercetări de anatomie
şi fiziologie pe animale, lucrări care au venit în sprijinul medicinei şi biologiei,
precum şi cercetări de medicină experimentală şi comparativă:
Philibert CHABERT (1737-1814) a fost

succesorul lui Bourgelat la direcţia Şcolii de la Alfort
(1780) şi totodată autorul unor interesante cercetări
privind digestia la rumegătoare, helmintozele, morva,
cărbunele, alteraţiile laptelui etc. A fundamentat o
patologie animală raţională, influenţând dezvoltarea
medicinei veterinare practice în a doua jumătate a
secolului XVIII.
131
Pierre FLANDRIN (1722-1796) a fost succesiv profesor, apoi director al

şcolilor superioare veterinare de la Lyon şi de la Alfort.
A efectuat cercetări asupra circulaţiei limfei în canalul toracic, precum şi
asupra absorbţiei intestinale, folosind substanţe colorante vegetale. Flandrin fost
unul dintre primii interesaţi de problema ameliorării raselor de animale. Împreună
cu Philibert Chabert şi Jean Huzard, a publicat primul jurnal periodic consacrat
medicinei veterinare: Almanach veterinaire, apărut la Paris, între anii 1782-1790.
Jean Baptiste HUZARD (1756-1839) a fost unul dintre marii maeştri ai

medicinei veterinare care, deşi nu a redactat lucrări ample, prin numeroase
rapoarte, articole, instrucţiuni şi broşuri, a contribuit la organizarea şi ridicarea
prestigiului profesiunii sale.
A intuit încă din anul 1790 natura contagioasă a tuberculozei şi a stabilit
legătura dintre tuberculoza umană şi cea animală.
A contribuit la propaganda în sprijinul vaccinului antivariolic al lui Jenner,
fiind membru în Consiliul central al vaccinului.
A fost unul dintre primii membri ai Academiei de Ştiinţe a Franţei.
Huzard a pus bazele celei de a treia şcoli veterinare din Franţa, cea de
la Toulouse, care şi-a început activitatea în anul 1828.
11.3. PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI VETERINARE

DANEZE
Peter ABILDGAARD, medic veterinar danez, absolvent al Şcolii

Superioare Veterinare de la Lyon, a fost fondatorul şi primul director al Şcolii
Veterinare din Copenhaga. A elaborat o serie de lucrări valoroase în domeniul
patologiei animale.
ABILDGAARD VIBORG
132
Erik N. VIBORG (1759-1822), medic veterinar danez, a fost succesorul

lui Peter Abildgaard la direcţia Şcolii Veterinare din Copenhaga. Este cunoscut în
anatomia regiunii parotidiene la cal prin “triunghiul lui Viborg”, locul de elecţie
pentru puncţia pungii guturale.
Lucrările sale de igienă şi de zootehnie l-au consacrat drept una dintre
gloriile daneze ale profesiunii veterinare. În anul 1807, Viborg a fondat, la
Copenhaga, prima societate veterinară din lume: Fautores Rei Veterinariae
(Apărătorii veterinarilor acuzaţi).
Într-o lucrare publicată în anul 1792, intitulată: Efterrtning om

Trommesygens Behandling (Kiobenhaven), Viborg prezintă tehnica de
ruminocenteză, valabilă în linii mari şi astăzi (vezi imaginea din stânga), descriind
un trocar conceput de el însuşi, după un model german (vezi detaliul din dreapta).
133
12. MEDICINA SECOLULUI XIX
12.1. INTRODUCERE
În secolul XIX se pun bazele medicinei contemporane, fundamentându-se

întreaga patologie şi clinică modernă.
Enciclopedismul este înlocuit de apariţia necesară a unor specializări, fie
prin aprofundarea unor ştiinţe medicale mai vechi (ca anatomia descriptivă, care
atinge apogeul), fie prin optimizarea unor metode de cercetare cu dezvoltarea în
consecinţă a unor discipline precum: citologia şi histologia, embriologia,
fiziologia (secolul XIX este apreciat drept secolul opticii şi al acusticii
fiziologice), chirurgia, obstetrica, diagnosticul clinic în patologia medicală şi
infecţioasă.
Iau naştere specialităţi biomedicale noi: genetica, teratologia,
histopatologia, oncologia, hematologia, microbiologia medicală, diagnosticul de
laborator, antropologia medicală, radiologia medicală etc.
Morfofiziologia, patologia şi clinica sunt sintetizate într-o concepţie
unitară.
12.2. TEORII BIOLOGICE
Formulate încă din secolul precedent, teorii biologice ce aveau să devină

celebre, vor fi dezvoltate în operele apărute în primele decenii ale secolului XIX,
sub semnăturile lui Goethe, Lamark, Cuvier, Saint-Hillaire, Darwin, Haeckel
ş.a., contribuind la creşterea interesului pentru anatomia şi fiziologia comparată şi
pentru evoluţionism:
12.2.1. ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE COMPARATĂ
Johann Wolfgang von GOETHE (1749-1832), literat şi savant german,

aşează la baza morfologiei principiul unităţii în diversitate a materiei vii.
Cercetările sale morfologice aveau să se orienteze în direcţia descoperirii
planurilor sau tipurilor de organizare, comune mai multor grupe de vieţuitoare.
134
Încă din anul 1790, Goethe afirmase deja că frunza este organul originar al
diferitelor părţi ale plantelor, introducând noţiunea de “metamorfoză” în biologia
vegetală. În acelaşi an a conceput şi ideea originii vertebrale a craniului.
Preocupările sale anatomice (puţini ştiu că a fost şi profesor de anatomie, la şcoala
de desen din Weimar) au inclus oasele caniului, dintre care o atenţie deosebită a
acordat osului intermaxilar. Totul a plecat de la o dispută cu privire la diferenţele
organice dintre om şi animale. În ideea filiaţiei dintre maimuţă şi om, Goethe s-a
gândit să cerceteze existenţa unui os-tip, comun în lumea mamiferelor: osul
intermaxilar.
Cercetările efectuate de Goethe au relevat
existenţa osului intermaxilar: acesta este vizibil doar la
fătul uman, la care mai apare delimitat prin suturile cu
maxilarul. Raţionamentul lui Goethe a fost următorul:
dacă omul are canini ca şi maimuţa, trebuie să aibă şi
osul corespunzător. Observaţiile lui Goethe în privinţa
osului intermaxilar au stat apoi la baza explicării fisurii
congenitale a bolţii palatine, manifestată clinic prin
cheiloschisis (“buza de iepure”) sau cheilo-
palatoschisis-“gura de lup”. Prin cercetările sale, Goethe
se constituie într-un valoros precursor al
evoluţionismului.
Am adăugat toate aceste amănunte pentru a sublinia faptul că o minte
luminată poate aborda orice domeniu, imprimându-şi amprenta genialităţii.
Creatorul poeziei naţionale germane, al lui Faust şi al lui Torquato Tasso, a fost
preocupat deopotrivă de biologie, de anatomia comparată, de filozofia acestora,
de teoria culorilor…
Georges Leopold Chretien Frederich-Dagobert, baron de CUVIER,

(1769-1832), zoolog, anatomist şi paleontolog francez, a formulat principiul
corelaţiei dintre organe (1821-1824), pe baza căruia a reconstituit structura unor
vertebrate fosile (Recherches sur les ossements fossiles). În 1812, Cuvier a
formulat teoria catastrofismului, susţinând concepţia creaţionist-fixistă în
biologie, împotriva ideilor evoluţioniste ale lui Geoffroy Saint-Hillaire şi J. B.
Lamark.
Étienne Geoffroy SAINT-HILLAIRE (1772-1844), este autorul

Filozofiei anatomice (Philosophie anatomique-1812-1822), în care definitivează
şi extinde ideea unităţii de structură a regnului animal (planul unitar de organizare
a animalelor), care stă la baza anatomo-fiziologiei vieţuitoarelor.
135
12.2.2. EVOLUŢIONISM
Jean Baptiste Pierre Antoine de Monet de LAMARK (1744-1829),

biolog francez (vezi secolul XVIII), fondează evoluţionismul în biologie. În anul
1809, publică Filozofia zoologică (Philosophie zoologique), prin care pune bazele
concepţiei evoluţioniste (lamarkiste), conform căreia evoluţia este rezultatul
tendinţei către perfecţiune, iar adaptarea este rezultatul acţiunii directe a
condiţiilor mediului asupra organismelor. În intervalul cuprins între anii 1812-
1815, Lamarck publică tratatul intitulat: Histoire des animaux sans vertebres
(Istoria animalelor fără vertebre), în care introduce pentru prima dată termenul de
animal nevertebrat.
Charles Robert DARWIN (1809-1882), biolog englez, fondează biologia

ştiinţifică. Este autorul concepţiei despre evoluţia speciilor de plante şi de
animale pe calea selecţiei naturale (darwinismul), concepţie materialistă care
recunoaşte continua mişcare şi dezvoltare a lumii, deşi nu explică deplin
dialectica acestui proces.
Lucrările lui Darwin au marcat succesul gândirii
materialist-dialectice în ştiinţele naturii vii, influenţând
decisiv concepţiile multor gânditori ai vremii. În ordine
cronologică a publicat: Jurnal de cercetări (1839),
cunoscut mai târziu sub titlul: Călătoria unui naturalist în
jurul lumii pe corabia “Beagle”; On the origin of species
by means of natural selection, or the preservation of few
on red races in the struggle for life (Originea speciilor
prin selecţie naturală, 1859); Variaţia animalelor şi a
plantelor sub influenţa domesticirii (1868); The descent of
Man and selection in relation to sex (Originea omului şi
selecţia sexuală - 1871).
Ernst Heinrich Philipp August HAECKEL (1834-1919), naturalist şi

zoolog german, adept al darwinismului a formulat legea biogenetică
fundamentală: ontogenia repetă filogenia, în lucrarea: Generelle Morphologie
der Organismen (Morfologia generală a organismelor), publicată în anul 1866.
Conform acesteia, dezvoltarea individuală a organismelor reproduce, în
mic, etapele principale ale evoluţiei speciei respective.
Într-o altă lucrare, apărută în anul 1874, intitulată: Anthropogenie oder
Entwicklungsgeschichte des Menschen (Antropologia sau istoria dezvoltării
omului), realizează primul arbore filogenetic al regnului animal.
136
12.2.3. GENETICA
Curiozitatea ştiinţifică a savanţilor secolului XIX s-a extins şi asupra unui

domeniu ce a valorificat teoriile biologice referitoare la evoluţiile ontogenetice şi
filogenetice, precum şi ultimele cuceriri ale citologiei şi embriologiei: genetica,
biologia eredităţii:
Gregor Johann MENDEL (1822-1884),

călugăr augustin şi cercetător ceh, din Brno, pune
bazele geneticii moderne prin formularea legilor
fundamentale ale eredităţii (legile lui Mendel) în
lucrarea: Versuche uber Pflanzer-Hybriden
(Cercetări asupra plantelor hibride), apărută în
anul 1865, într-o revistă obscură: Realizările
Societăţii de Istorie Naturală Brunn. Aveau să
treacă 35 de ani până când aceste legi să se bucure
de o meritată considerare şi valorificare. Abia în
anul 1900, Hugo Marie de Vries, Karl Franz
Joseph Correns şi Erich Tschermak von
Seysenegg redescoperă, independent unul de
celălalt, legile mendeliene.
August Friedrich Leopold WEISMANN (1834-1914), biolog şi zoolog

german, elaborează, în anul 1885, teoria existenţei plasmei germinative, a
germoplasmei, o substanţă care “s-ar găsi” în cromozomi şi este caracterizată prin
continuitate ereditară, de la o generaţie la alta.
Weismann identifică două elemente diferenţiate în constituţia unui
organism: totalitatea organelor sau soma-substratul care piere o dată cu individul,
şi, respectiv, celulele germinative sau germenul-care este izvorul generaţiilor
viitoare. Semnalează, de asemenea, că în ou, încă de la începutul dezvoltării sale,
apar cele două categorii de celule, menţionând în principiu autonomia dintre ele.
Weismamn a mai elaborat şi teoria determinanţilor, în lumina căreia,
unitatea fundamentală a plasmei germinative este bioforul-constituit dintr-un
număr mare de molecule chimice asociate, care are proprietatea de asimilaţie, de
creştere şi de diviziune.
Şi-a publicat observaţiile sale în studiul: Das Keimplasma, eine Theorie der
Vererbung (Plasma germinativă, o teorie a eredităţii)-1892, pe care îl
completează, în anul 1902, cu Vortrage uber Deszendenztheorie (Prelegeri
asupra teoriei descendenţilor).
137
Friedrich MIESCHER (1811-1887), biolog german, descoperă, izolează

şi descrie nucleina (acidul nucleic), pe care a extras-o din nucleele celulelor
animalelor (1869). Descoperirea sa a marcat începutul cercetărilor asupra genei.
Oscar HERTWIG (1849-1922), biolog german, studiază aricii de mare

(Taxopneustis lividus) şi constată, în anul 1874, că fecundaţia reprezintă
contopirea nucleelor celor doi gameţi: ovulul cu spermatozoidul.
Ivan CISTIAKOV, biolog rus, descoperă, în anul 1872, diviziunea

indirectă a celulelor somatice, numită ulterior cariochineză de către Schleicher
(în anul 1878) şi, respectiv mitoză (în anul 1882), de Walter FLEMMING
(1843-1905), cercetător care propune, de altfel, şi termenul de cromatină (1892).
Încă din anul 1888, biologul german Heinrich Gottfried Wilhelm von
Waldeyer-HERTZ (1843-1905), utilizase termenul cromozom.
Eduard van BENEDEN (1846-1910), embriolog şi zoolog belgian,

descoperă, în anul 1883, meioza, reducerea cromatică a celulelor reproducătoare.
Theodor Heinrich BOVERI (1862-1915), citolog şi embriolog german,

semnalează, în perioada 1889-1909, individualitatea cromozomilor, pe care
aceştia şi-o păstrează şi când nucleul se găseşte în repaos, şi pune în evidenţă
identitatea morfologică şi fiziologică a cromozomilor omologi dintr-o garnitură
cromozomială.
12.2.4. DOCTRINA CELULARĂ
O altă mare doctrină biologică dezvoltată mult în secolul XIX a fost

doctrina celulară. Să ne reamintim că Xavier Bichat fundamentase histologia
medicală în anul 1799, prin publicarea Tratatului de membrane.
În celebrul tratat, Bichat a descris 21 de tipuri de ţesuturi, fără să fi utilizat
microscopul. El s-a concentrat asupra calităţilor funcţionale ale “ţesăturii”
materialului din care sunt alcătuite organele.
În secolul XIX se fundamentează cercetarea microscopică.
Prin perfecţionarea sistemelor optice şi de iluminare ale microscopului
(lentile cromatice, diafragme, condensor, filtre etc.) sunt relevate detalii ce aveau
să genereze noi concepte privind organizarea şi funcţionarea organismelor vii.
În a doua jumătate a secolului XIX, tehnica microscopică progresează
vertiginos, de la includerea în parafină şi microtomie, până la utilizarea reacţiilor
histochimice.
Celula devine structura de bază a alcătuirii ţesuturilor. Citologia descriptivă
identifică, sistematizează şi interpretează structurile de bază ale organismului. Se
conturează, totodată, o nouă concepţie asupra diviziunii celulare. Citologia, ca
138
disciplină biologică distinctă, ia naştere în jurul anilor 1830 -1840, odată cu

elaborarea teoriei celulare şi cu descrierea principalelor componente morfologice
ale celulei: citoplasma (numită indistinct: protoplasmă, sarcod, energidă etc.),
nucleul, membrana.
Până la sfârşitul secolului XIX, prin tehnici de coloraţie şi impregnare, s-au
descris şi celelalte organite celulare, neurofibrilele, miofibrilele etc., precum şi
cariochineza.
Teoria celulară a fost una dintre marile teorii unificatoare din biologia
secolului XIX. Marii cercetători ai substanţei vii, vegetală sau animală, au
explorat, în diversele ei forme, unitatea morfofuncţională de bază: celula.
Comparaţiile şi similitudinile inerente dintre celula vegetală şi cea animală, au
condus spre concluziile teoriei celulare.
Primele cercetări care au servit drept suport teoriei celulare au fost
efectuate succesiv de către savanţi ca: Purkinje, Baer, Brown, Dujardin,
Dutrochet, Koelliker, Mohl şi au interesat diferite constituente celulare:
Jan Evanghelista PURKINJE (1787-1869),

anatomist şi fiziolog ceh, profesor la Praga, este
cunoscut prin reţeaua de ţesut nodal care îi poartă
numele, identificată în miocardul de oaie (fără să fi
reuşit în acea vreme să-i precizeze funcţiile specifice
de conducere a stimulilor contractili ai miocardului
ventricular). Cu titlu de prioritate, descrie, în anul
1825, ovulul la păsări. În anul 1837, Purkinje
formulează teoria structurii celulare a organismului.
Are totodată meritul de a fi propus, încă din anul 1823,
utilizarea amprentelor digitale ca mijloc de identificare
a indivizilor. În anul 1842, Purkinje a amenajat primul
laborator de fiziologie recunoscut “oficial” în care a efectuat, printre altele, şi
cercetări farmacologice, experimentând acţiunea unor alcaloizi pe sine însuşi.
Karl Ernst von BAER (1792-1876), zoolog german, descoperă, în anul

1827, ovulul la om şi la mamifere. Între anii 1828-1837 publică lucrarea: Uber
Entwicklungsgeschichte der Tiere (Despre dezvoltarea animalelor), care
marchează o etapă importantă în progresul embriologiei, demonstrând că toate
vertebratele trec, în dezvoltarea lor, prin stadii similare. Comparând dezvoltarea
embrionilor din clase diferite de vertebrate, Baer a constatat concordanţa existentă
în dezvoltarea acestora şi a formulat legile cunoscute azi în biologie sub numele
de Legile lui Baer.
Robert BROWN (1773-1858), botanist englez, descoperă, în anul 1831,

nucleul celulei, în acelaşi timp cu cercetătorul francez Brisseau de Mirbel.
139
Descrie, de asemenea, mişcarea protoplasmatică în celulele vegetale. Nu putem să

nu menţionăm faptul că, încă din anul 1827, Robert Brown, descoperise (utilizând
un microscop) că particulele aflate în suspensie, pe suprafaţa unui lichid, sunt în
continuă mişcare: mişcarea browniană, primul indiciu concret al existenţei
moleculelor.
René Joachim Henri DUTROCHET (1776-1847), biolog şi fiziolog

francez, autor al unor importante lucrări asupra osmozei, revivescenţei,
diapedezei, efectuează, în anul 1837, studii asupra structurii celulare, atât la
plante, cât şi la animale.
Félix DUJARDIN (1801-1860), naturalist francez, descrie pentru prima

dată, citoplasma celulară (1841). A popularizat termenul de celulă. Pentru
protoplasmă a utilizat termenul de sarcod.
Rudolf Albrecht von KOELLIKER (1817-1905), zoolog german,

concepe ovulul ca celulă primordială şi explică formarea corpului animalelor, prin
diviziunea acestuia (1844).
Hugo von MOHL (1805-1872), botanist german, introduce noţiunea de

protoplasmă pentru conţinutul viu al celulei.
Biologii germani Mathias Jakob SCHLEIDEN (1804-1881) şi Theodor

SCHWAN (1810-1882) sunt consideraţi fondatorii teoriei celulare. În lucrările
lor: Beitrage zur Phitogenesis (Contribuţii la fitogenie) şi respectiv,
Mikroskopische Untersuchungen uber der Ubereinstimmung in der structur und
dem Wachsthum der thiere und Pflanzen (Cercetări microscopice asupra
concordanţei de structură şi dezvoltare a animalelor şi plantelor), apărute în
intervalul 1838-1839, au demonstrat că, atât plantele cât şi animalele sunt
constituite din celule. Celula devine astfel, unitatea structurală şi fiziologică
(capabilă de viaţă), comună organismelor vegetale sau animale.
Faptul că structura celulară a preocupat în egală măsură atât pe botanişti,

cât şi pe zoologi sau pe medici, este demonstrat şi de crearea în comun a unei
tehnici histologice potrivite.
Astfel, în anul 1850, botanistul german Adolf OSCHATZ (1812-1857)
inventează “microtomul”, cu ajutorul căruia execută secţiuni fine în ţesuturile
plantelor, necesare examinării la microscop.
În anul 1856, medicul german Herman WALCKER (1822-1897) foloseşte
microtomul pentru preparate anatomice.
Optimizarea treptată a tehnicilor histologice a permis descoperirea unor noi
formaţiuni anatomice:
140
Friedrich Gustav Jacob HENLE (1809-1885), medic german, profesor de

anatomie la Berlin, descrie ansa de la nivelul nefronului (ansa Henle), precum şi
partea internă a rădăcinii părului.
Iatroistoria îi consemnează şi studiile etiopatologice: în anul 1840, Henle
publică lucrarea intitulată: Pathologischen Untersuchungen (Cercetări de
patologie), în care opiniază că bolile sunt produse de agenţi vii, purtători de boli
(Contagium animatum).
Alfonso CORTI (1822-1876), medic patolog şi anatomist italian, profesor

la Viena, descrie în anul 1851, structura anatomică fină a labirintului din urechea
internă (vezi “organul lui Corti”).
Rudolf Ludwig Karlson VIRCHOW (1821-

1902), medic şi antropolog german, fundamentează
patologia celulară, ca teorie fundamentală în histologia
fiziologică şi patologică, enunţând principiul Omnis
cellula ex cellula (Fiecare celulă provine din altă celulă),
în tratatul intitulat: Handbuch des speziellen Pathologie
und Therapie (Tratat de patologie şi terapeutică
specială), apărut în anul 1858.
În opinia lui Virchow, toate fenomenele patologice
îşi au substratul în alterările petrecute la nivelul
substanţei celulare sau în tulburările suferite de funcţiile celulelor. Bolile apar
când celulele refuză să colaboreze unele cu altele. Virchow subliniază, astfel,
importanţa determinismului material al bolii. Concepţia sa etiologică este valabilă
pentru patologia neinfecţioasă (mai ales pentru maladiile canceroase şi cele
autoimune).
12.3. FIZIOLOGIE – FIZIOPATOLOGIE - CLINICĂ

TREPTE DE MODERNISM ŞI DESĂVÂRŞIRE
12.3.1. FIZIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE
Investigaţiile morfologice microscopice aveau să pună cercetătorilor noi

întrebări în legătură cu funcţionalitatea diverselor structuri. Bineînţeles că
răspunsurile nu s-au lăsat prea mult aşteptate.
Fiziologia devine un domeniu distinct, indispensabil înţelegerii
mecanismelor fiziopatologice:
141
François MAGENDIE (1783-1855), personalitate

de frunte a fiziologiei secolului XIX, este considerat
promotorul metodei experimentale în biologie şi
medicină. A descoperit rolul senzitiv al rădăcinilor
posterioare ale nervilor rahidieni şi a confirmat rolul
motor al rădăcinilor anterioare (întrevăzut şi de
anatomistul şi fiziologul englez Charles BELL (1774-
1842).
Magendie a experimentat proprietăţile fiziologice
ale unor alcaloizi, ca: stricnina, morfina, emetina,
veratrina, precum şi a unor substanţe anorganice: iodul şi
cianurile, publicând, în anul 1821, un interesant tratat
intitulat: Formulaire pour la préparation et l’emploi de plusieurs nouveaux
médicaments (Ghid de preparare şi utilizare a mai multor medicamente noi).
Magendie este un pionier al studiului acţiunii medicamentelor pe om, adică al
farmacologiei clinice. Cercetările sale efectuate asupra stricninei au pus bazele
toxicologiei. Magendie a anticipat, de asemenea, o serie de concepţii medico-
biologice actuale, precum cea de alergie (semnalând, de exemplu, că albuşul de
ou poate determina tulburări unui animal, sensibilizat în prealabil faţă de această
substanţă).
În a doua jumătate a secolului XIX, fiziologia se structurează pe principii

cauzal-analitice, asemenea altor discipline fundamentale precum chimia şi fizica,
de la care avea să preia multe dintre legile abia formulate pentru a le aplica,
adapta, funcţiilor şi reacţiilor organismului:
Claude BERNARD (1813-1878), fiziolog

francez, discipol al lui Magendie şi urmaşul său la
catedra de la College de France, a fost considerat
“fiziologia întrupată” (de către H. Bergson-1859-
1941).
A realizat o operă vastă, de un imens prestigiu,
bazată pe experimente riguroase. A fost unul dintre
teoreticienii metodologiei cercetării ştiinţifice. În opera
sa: Introduction à l’étude de la médecine
expérimentale (Introducere în studiul medicinei
experimentale)-1865, Claude Bernard analizează
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
investigaţiile în domeniul medicinei şi biologiei. El susţine că fenomenele care au
loc în lumea vie urmează aceleaşi legi riguroase ca fenomenele din lumea
inanimată, negând existenţa unei “forţe vitale”.
142
Prin elaborarea unui complex cod de reguli ale cercetării biologice, Bernard
impune metoda experimentală.
Toate cercetările sale tind spre a contura o noţiune centrală, noţiunea de
mediu intern, care să asigure continuitatea şi echilibrul funcţiunilor vitale
(conceptul de homeostazie avea să fie introdus, în anul 1932, de fiziologul
american Walter Cannon).
În Leçons de Physiologie expérimentale (Lecţii de fiziologie
experimentală)-1855, Claude Bernard susţine că organismul are capacitatea de a
menţine constantele mediului intern, chiar şi atunci când condiţiile externe se
modifică.
Încă din anul 1848, Claude Bernard evidenţiază rolul pancreasului în
digestia lipidelor. Descoperind acţiunile digestive principale ale sucului
pancreatic, susţine existenţa unor fermentaţii fără microorganisme, opunându-se
teoriilor lui Louis Pasteur care tocmai descoperise microorganismele responsabile
de fermentaţia vinurilor. Bineînţeles că amândoi aveau dreptate, fiecare în
viziunea lui !
Bernard a descoperit funcţiile glicogenetică şi glicogenolitică ale ficatului
şi nivelul constant al concentraţiei de glucoză în sânge (“homeostazia glicemiei”,
1851), precizând rolul sistemului nervos simpatic în mecanismul de reglare a
acestor funcţii.
A reuşit să influenţeze glicogenoliza prin înţeparea bulbului rahidian-“la
piqure diabèthique”. A demonstrat rolul nervilor vasomotori în vasoconstricţie şi
vasodilataţie (1852, 1858). Claude Bernard a elaborat şi conceptul de secreţie
internă, devenind astfel, un valoros precursor al endocrinologiei. În anul 1872,
apare sub semnătura lui Claude Bernard tratatul intitulat: Physiologie générale
(Fiziologie generală).
Tot lui Claude Bernard îi aparţine şi aforismul: “La vie, c’est la mort”
(“Viaţa este -în fapt-n.n.- moarte”), care exprimă un mare adevăr ontologic, în
sens biologic şi filozofic (vezi distrucţiile ireversibile ale sistemului nervos, ca
simplu exemplu).
Influenţa lui Claude Bernard a fost covârşitoare asupra evoluţiei fiziologiei
în deceniile următoare. Se dezvoltă laboratoarele de fiziologie experimentală în
cadrul universităţilor, apar institute de fiziologie cu atribuţii didactice şi de
cercetare şi tot în a doua jumătate a secolului XIX, se înfiinţează numeroase
periodice de fiziologie, de circulaţie internaţională.
Étienne-Jules MAREY (1830-1904), fiziolog francez, asistent al lui

Claude Bernard, continuă cercetările acestuia asupra circulaţiei sanguine. Este
locul să menţionăm că François Magendie şi Claude Bernard efectuaseră, încă
din anul 1844, cateterisme cardiace la cal, introducând prin vena jugulară în
ventriculul drept, respectiv prin artera carotidă dreaptă în ventriculul stâng, tuburi
de sticlă conţinând diferite instrumente de înregistrat temperatura.
143
Cei doi cercetători au reuşit să constate că sângele venos este mai cald
decât cel arterial (1-2/10 grade). Claude Bernard a comunicat experimentul în:
Leçons sur la chaleur animale (1876) şi Leçon de pyisiologie opératoire (lucrare
apărută postum în anul 1879).
Marey a fost preocupat şi el de măsurarea presiunii sanguine. În anul 1853,
perfecţionează sfigmograful (predecesorul sfigmomanometrului, al
tensiometrului utilizat astăzi pentru măsurarea presiunii arteriale). Până la
tensiometrul actual, tensiunea arterială a fost înregistrată în clinică cu
sfigmomanometrul construit de italianul S. RIVA-ROCCI-1891, perfecţionat
ulterior de N. S. KOROTKOV-1907 şi M. PACHON-1909)
În perioada 1860-1861, Marey efectuează, împreună cu medicul
veterinar Auguste Jean Baptist CHAUVEAU (1816-1891)-de la Şcoala
Naţională Veterinară de la Lyon, o serie de înregistrări, pe un sfigmograf
Marey, prin cateterism, atât ale presiunii sanguine, cât şi ale apexocardiogramei,
la cal.
Cei doi cercetători au comunicat rezultatele obţinute Academiei de Ştiinţe
din Paris, care, la propunerea lui Claude Bernard, a acordat celor doi, premiul
pentru fiziologie pe anul 1862.
Astfel, “Chauveau şi Marey au deschis, în 1861, drumul cardiologiei
moderne”. (afirmaţia aparţine lui Jack Bost, 1981–citat de Iftimovici) Este de
notat faptul că Auguste J. B. Chauveau efectuase cateterisme cardiace la cal, încă
din anul 1844, pe când era tânăr asistent la Lyon.
Karl LUDWIG (1816-1895), fiziolog german, creează, în anul 1869,

Institutul de fiziologie din Leipzig. A fost preocupat de: metoda înregistrărilor
grafice (1847), mişcările inimii şi fibrilaţia ventriculară (1850), inervaţia
glandelor salivare (1861), presiunea sângelui în artere (1865), presiunea sângelui
în capilare (1875) etc.
A reuşit, primul, să menţină în viaţă organele unor animale în afara
trupului, pompând sânge prin respectivele organe (1856).
Tratatul său de fiziologie, intitulat: Lehrbuch der Physiologie (1852-1855),
a “informat” toate generaţiile de studenţi şi medici din cea de a doua jumătate a
secolului XIX.
I-a avut discipoli pe celebrii fiziologi de mai târziu: I. M. Secenov, I. P.
Pavlov, Victor Horsley (totodată, unul din pionierii neurochirurgiei) ş.a.
Ivan Mihailovici SECENOV (1829-1905), fiziolog rus, a întreprins
interesante studii asupra fiziologiei nervoase, îndeosebi în privinţa bazelor
fiziologice ale activităţii psihice. În anul 1863, a publicat lucrarea intitulată:
Reflexî golovnogo mozga (Reflexele creierului), în care apare o teorie reflexă
implicând toate activităţile cerebrale, inclusiv cele psihice. Baza experimentală a
acestei teorii avea să fie fundamentată de succesorul său, I. P. Pavlov.
144
SECENOV PAVLOV
Ivan Petrovici PAVLOV (1849-1936), fiziolog rus, premiul Nobel (1904),

şi-a făurit o celebritate mondială prin investigaţiile sale privind reflexele
condiţionate şi prin elaborarea teoriei nerviste.
Plecând de la modelul reflexului condiţionat salivar la câine, după 30 de ani
de experimente, Pavlov a ajuns să dea o nouă interpretare funcţiilor cerebrale.
Introducând noţiunea de conexiune temporară, savantul a demonstrat că
organismul are capacitatea de a-şi îmbogăţi activitatea reflexă înnăscută prin
dobândirea unor reflexe noi, rezultat al experienţei individuale.
Aplicând metoda reflexelor condiţionate, Pavlov şi adepţii săi, au putut
descifra o serie de probleme ale fiziologiei normale şi patologice ale sistemului
nervos: inhibiţia, somnul, patologia cortico-viscerală, nevrozele experimentale
etc. Reflexul condiţionat este privit ca expresie a activităţii de semnalizare;
inhibiţia şi diferenţierea atestă fineţea controlului cortical. Studiile experimentale
au fundamentat o tipologie (tipuri de activitate nervoasă superioară) care se
suprapune concepţiei hipocratice despre temperamente, o tipologie care se referă
la tăria, mobilitatea şi echilibrul excitaţiei şi inhibiţiei. Alături de “primul sistem
de semnalizare”, omul dispune de un “al doilea sistem” (de semnale ale
semnalelor), legat de Cuvânt, acest “excitant fiziologic real”. În acest sens, la om,
poate predomina primul sistem, în cazul tipului “artistic” sau se poate înregistra
predominanţa celui de-al doilea sistem, în cazul tipului “gânditor”.
În concepţie patogenică pavlovistă, agentul patogen este un excitant care
declanşează “măsurile fiziologice defensive”, care, de altfel, vor contura tabloul
clinic al bolii. Sistemul nervos central declanşează atât reacţiile de adaptare, cât şi
mecanismele de compensare, de unde rezultă că un sistem nervos intact este o
condiţie a localizării bolii şi a învingerii acesteia. Epuizarea sistemului nervos
poate fi remediată prin somnoterapie (somnul fiind o formă a inhibiţiei de
protecţie).
În conturarea deplină a teoriei lor nerviste, pavloviştii au demonstrat
experimental că activitatea nervoasă superioară poate fi dezechilibrată,
constituindu-se nevroza, în cadrul căreia sistemul nervos central poate răspunde
145
paradoxal. Nevroza se poate însoţi de tulburări viscerale şi de tulburări trofice.

Cum sistemul nervos conduce procesele de apărare faţă de noxe, nevroza creşte
susceptibilitatea la cele mai variate boli. Doctrina pavlovistă privind patologia
cortico-viscerală vede în dereglarea corticală un primum movens pentru afecţiuni
ca: ulcerul gastro-duodenal, hipertensiunea arterială ş.a.
Herman Ludwig Ferdinand von HELMHOLTZ

(1821-1894), matematician, fizician şi fiziolog german,
este autorul principiului conservării energiei; el
demonstrează că sursa principală a căldurii animale o
constituie contracţia musculară.
Experimentând pe broască, Helmholtz descoperă
cât de repede se transmite un mesaj de-a lungul nervilor
prin măsurarea vitezei de transmisie în celula nervoasă
(1852). A elaborat totodată o serie de teorii prin care
fundamentează mecanismele fizice ale văzului şi auzului.
În anul 1850, Herman Helmoltz concepe şi construieşte un oftalmoscop. Pentru a
explica ce este auzul, Helmholz propune, în anul 1857, teoria rezonanţei; el
susţine că fibrele transversale ale lamei bazilare a canalului cohlear din urechea
internă funcţionează ca nişte rezonatoare ideale.
În tratatul intitulat: Lehre von dem Tonempfindungen (Teoria perceperii
sunetelor) savantul avansează o teorie conform căreia intensitatea sunetului este
detectată de o serie de rezonatori de diferite dimensiuni, aflaţi în canalul cohlear şi
că armoniile superioare şi baterea măsurii (care au lungimi de undă diferite)
determină calitatea sunetului perceput (1864). În anul 1866, Helmholtz publică
Optica fiziologică, lucrare ce avea să fie reeditată şi tradusă în mai multe limbi,
timp de 60 de ani de la apariţia ei.
Emile DU BOIS-REYMOND (1818-1896), este considerat

întemeietorul biofizicii şi unul din pionierii electrofiziologiei (Untersuchungen
uber thierische Elektrizitat, în două volume, 1848 şi Abhandlungen zur
allgemeinen Muskel und Nervenphysik, 1875).
Paul LANGERHANS (1847-1888), medic german, efectuează, în anul

1869, disecţii minuţioase ale pancreasului prin care individualizează mici grupuri
de celule ce aveau să devină insulele lui Langerhans ; mai târziu se va descoperi
că aceste grupuri de celule sunt generatoare de insulină (vezi Nicolae Paulescu–
1921).
Wilhelm (Willy)-Friedrich KŰHNE (1837-1900), fiziolog şi chimist

german, descoperă, în anul 1876, tripsina din sucul pancreatic. În acelaşi an,
introduce termenul de enzimă pentru a evidenţia acei compuşi care acţionează la
146
fel de eficient atât în exteriorul celulei cât şi în interiorul celulei. Pentru compuşii
care stau la baza proceselor vitale din celulă, el rezervă mai vechiul termen de
ferment.
12.3.2. HEMATOLOGIE
Hematologia se conturează ca domeniu distinct datorită cumulării de date

privind sângele, rezultate dintr-o succesiune rapidă de importante descoperiri
biochimice şi fiziologice:
James BLUNDELL (1790-1878), medic englez, efectuează în anul 1829,

prima transfuzie de sânge de la om la om.
Karl von VIERORDT (1818-1884) efectuează, în anul 1852, prima

numărătoare exactă a globulelor roşii. Pasionat clinician, preocupat
îndeaproape de pulsul arterial, Vierordt realizează, în anul 1855, primele
sfigmograme (cu cinci ani înaintea lui Jules Marey).
E. NEUMAN (1834-1919), patolog german, descoperă, în anul 1860, rolul

hematopoietic al măduvei osoase (formarea globulelor roşii din sânge). În anul
1883, medicul italian Giulio BIZZORERO (1846-1901) descrie fenomenul în
lucrarea intitulată: Di un elemento morfologico del sangue.
Ernst Felix Immanuel HOPPE-SEYLER (1825-1895), fiziolog şi

biochimist german, demonstrează, în anul 1862, rolul hemoglobinei în
transportul oxigenului în organism; totodată, prepară o formă cristalină de
hemoglobină. Preocupările sale biochimice îl conduc şi spre descoperirea
invertazei, o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză
(1871). În anul 1875 dezvoltă o metodă de clasificare a proteinelor care se
utilizează şi astăzi.
Aleksandr Aleksandrovici SCHMIDT (1831-1894), fiziolog rus, pune

bazele studiului coagulabilităţii sângelui şi al hemostazei prin publicarea
lucrării cu titlul: Die Lehre von fermentativen Gerinnungesrscheinungen in den
eiweissartigen thierischen Korperflussigkeiten (Teoria fenomenelor fermentative
ale coagulării în umorile albuminoide animale)-1876.
Ilia Ilici MECINIKOV (1845-1916), biolog, bacteriolog şi imunolog rus,

descoperă şi explică fenomenul fagocitozei şi, totodată, elaborează, în anul 1883,
teoria fagocitară a imunităţii.
Fenomenul fagocitozei mai fusese observat, dar neexplicat, în anul 1843, de
către medicul englez Thomas ADDISON (1793-1860).
147
În anul 1884, Mecinikov pune bazele

imunologiei, plecând de la observaţii referitoare la
infecţia crustaceului Daphnia magna cu ciuperca
Monospora bicuspidata. În anul 1892, publică la Paris:
Leçons sur la pathologie comparée de l’inflammation
(Lecţii despre patologia comparată a inflamaţiei). În
anul 1901, apare la Paris şi celebrul său tratat:
L’immunité dans les maladies infectieuses (Imunitatea
în bolile infecţioase). Ca o recunoaştere a valoroaselor
sale contribuţii ştiinţifice în descifrarea fenomenului
MECINIKOV imunităţii, Mecinikov a fost răsplătit cu premiul Nobel,
pe care l-a împărţit, în anul 1908, cu Paul Ehrlich.
12.3.3. NEUROFIZIOLOGIE ŞI NEUROPSIHIATRIE
Alte personalităţi medicale ale secolului XIX sunt preocupate de localizarea

unor centri nervoşi sau de evidenţierea unor căi nervoase sau a unor receptori
neidentificaţi până în acel moment:
Paul BROCA (1824-1880), chirurg şi antropolog francez (fondatorul şcolii

franceze de antropologie), explică, în anul 1861, afazia (pierderea sau tulburarea
vorbirii), printr-o leziune a celei de a treia circumvoluţii frontale a emisferei
cerebrale stângi.
Experimentarea pe animale a confirmat cercetările sale anatomo-
patologice. Paul Broca a fost un convins adept al evoluţionismului. Îi plăcea să
afirme că: “preferă să fie o maimuţă evoluată, decât un strănepot degenerat al lui
Adam”.
Bartolomeo PANIZZA (1782-1867), medic italian, stabileşte

reprezentarea corticală a văzului, după ce constatase la doi bolnavi de cecitate
corticală prezenţa de leziuni parieto-occipitale. Confirmarea a adus-o prin ablaţii
ale centrilor vizuali efectuate la câine (1855).
H. MUNK (1839-1912), medic german, demonstrează, prin ablaţii

experimentale de cortex temporal, reprezentarea corticală a auzului.
Friedrich Leopold GOLTZ (1834-1902), medic şi fiziolog german,

demonstrează că echilibrul organismului este asigurat de canalele semicirculare
din urechea internă (1870).
În acelaşi an, 1870, fiziologii germani Gustav Theodor FRITSCH (1839-

1891) şi Julius Eduard HITZIG (1838-1907) stabilesc, prin stimularea electrică
148
punct cu punct a scoarţei motorii a câinelui, localizarea zonelor care comandă

mişcările diferitelor segmente ale corpului.
Jean Martin CHARCOT (1825-1893), medic francez, este unul dintre

fondatorii neuropatologiei moderne. A organizat la spitalul Salpêtrière din Paris o
mare clinică neurologică. A adus contribuţii esenţiale în legătură cu localizarea
funcţiilor cerebrale (Lecţii asupra localizărilor în maladiile creierului şi ale
măduvei spinării). A studiat bolile cronice ale măduvei spinării şi ale scoarţei
cerebrale (Lecţii asupra maladiilor sistemului nervos).
A efectuat deopotrivă, valoroase studii în domeniul bolilor psihice lipsite de
un substrat organic aparent, pe care le-a încadrat în categoria fenomenelor
isterice. După 1878, Charcot a început investigaţii sistematice asupra isteriei, ca şi
a altor nevroze sensibile la tratamentul prin sugestie. Una dintre numeroasele sale
lucrări: La foi qui guérit (Credinţa care vindecă), publicată în Archives de
neurologie (1893) se constituie într-o pledoarie în favoarea psihoterapiei
ştiinţifice.
A făcut, de asemenea, incursiuni şi în medicina internă, ocupându-se de
ciroza hepatică, reumatismul cronic degenerativ etc.
I-a avut ca discipoli pe J.F. Babinski, Pierre Marie şi Gheorghe
Marinescu.
Joseph Felix BABINSKI (1857-1932), medic francez de origine poloneză,

discipol al lui Charcot, a cercetat semnele afecţiunilor neurologice, reuşind să
deosebească paraliziile organice de cele isterice. A demonstrat rolul sugestiei în
patologia isteriei. Preocupările sale semiologice au culminat cu descrierea
simptomelor cerebeloase şi descoperirea celebrului semn al halucelui (semnul
Babinski).
Emil KRAEPELIN (1856-1926), psihiatru german, profesor universitar la

Munchen, a făcut operă de pionierat în psihiatria experimentală. A elaborat o
clasificare simplă şi clară a stărilor de alienare: Introducere în psihiatria clinică.
(Leipzig, 1901). A studiat efectele alcoolului asupra nebuniei. De la el a rămas
denumirea de demenţă maniacal-depresivă. Kraepelin a adunat într-un muzeu
dovezi reprezentând mijloacele barbare cu care erau trataţi, altădată, alienaţii
mintali.
Sigmund FREUD (1856-1939), neuropsihiatru austriac, este

întemeietorul psihanalizei. A contribuit major la constituirea psihologiei clinice
prin tehnica explorativă a subconştientului. Freud a plecat de la constatarea că se
pot obţine rezultate terapeutice satisfăcătoare prin destinderea completă a
pacienţilor examinaţi (fără a utiliza hipnoza) şi prin interpretarea amintirilor sau a
149
viselor acestora, în fluxul lor automat şi adesea haotic. S-a născut astfel, o metodă
de investigaţie a regiunilor “abisale” ale sufletului: psihanaliza.
Freud susţine că ideile şi dorinţele în
contradictoriu cu principiile curente ale
comportamentului social sunt refulate, pentru a nu
deveni conştiente. Forţa care le respinge, “cenzorul
psihic”, nu îngăduie libera ascensiune spre conştient
decât a tendinţelor care pot dobândi consimţământul
moralei în curs. Celelalte, comprimate în subconştient,
rămân acolo cu tot potenţialul lor de energie vitală.
Prezenţa lor se traduce însă prin simptome
psihonevrotice. Majoritatea acestora, susţine Freud, sunt
de origine sexuală. (N. Vătămanu)
A scris despre rolul sexualităţii în viaţă şi în artă,
despre semnificaţia viselor sau a actelor de fiecare zi, despre impulsurile de
autoafirmare, în lucrări ca: Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, Ştiinţa viselor,
Psihopatologia vieţii cotidiene, Totem şi tabu, Neliniştea în civilizaţie etc.
Aceste lucrări au fost publicate într-un interval cronologic ce se extinde din
anul 1900, până în anul 1929. În anul 1930, Freud primeşte, pentru ultima dintre
lucrările citate (Neliniştea în civilizaţie sau Civilizaţia şi nemulţumirile ei, în
original: Das Unbehagen in der Kultur, 1929), Premiul Goethe pentru
literatură. A fost de mai multe ori nominalizat pentru premiul Nobel, dar iată că
s-a ales cu un premiu pentru literatură, de parcă sorţii au vrut ca Freud să rămână
în memoria umanităţii şi prin talentul său scriitoricesc. Mulţi dintre criticii săi
susţineau chiar că în psihanaliza lui este mai multă artă decât ştiinţă.
În discursul său de acceptare a premiului, Freud a spus:
“Munca mea de o viaţă a avut un singur scop. Am urmărit tulburările cele
mai subtile din funcţia psihică a oamenilor sănătoşi şi bolnavi şi am încercat să
deduc–sau, dacă preferaţi, să ghicesc–din semne de acest fel, cum este construit
aparatul care serveşte aceste funcţiuni şi ce forţe–convergente sau opuse–intră în
acţiune. Ceea ce am reuşit să aflu, cu concursul prietenilor şi colaboratorilor
mei, mi s-a părut important pentru fundamentarea unei ştiinţe mentale care ne dă
posibilitatea să înţelegem atât procesele normale, cât şi cele patologice, ca
făcând parte din acelaşi curs firesc al evenimentelor”.(citatul este extras din
romanul celebrului scriitor Irving Stone: Viaţa lui Sigmund Freud)
Oricum, Freud a deschis un drum pe care aveau să păşească foarte mulţi
medici psihiatri ce aveau să câştige o vastă experienţă (şi nu numai !)
Psihanaliza avea să devină, în a doua jumătate a secolului XX, o veritabilă
“modă”, mai ales în Statele Unite. Cinematografia (nu numai cea americană) a
preluat (şi preia şi în prezent), o serie de subiecte specifice, care trezesc interesul
spectatorilor de pretutindeni.
150
Carl Gustav JUNG (1875-1961), psihiatru, psiholog şi filozof elveţian, a

fost iniţial discipolul lui Freud. Ulterior a considerat că Freud exagerează atunci
când consideră că toate nevrozele au o etiologie de natură sexuală. Jung a înlocuit
noţiunea de libido, înlocuind-o cu noţiunea de inconştient ancestral, de
inconştient colectiv. Efectuând o psihanaliză a miturilor şi a religiilor, Jung
elaborează o teorie neomitologică proprie, în care susţine că mitul este o expresie
a inconştientului colectiv, propriu fiecărui om, fiecărui popor, fiecărei rase, ca şi
întregii omeniri. Tocmai de aceea el consideră că sarcina esenţială a psihanalizei
este studiul tipurilor şi arhetipurilor acestui inconştient colectiv, arhetipurile fiind
produsele “inconştientului colectiv impersonal”.
Lui Jung îi aparţine şi o interesantă teorie a simbolului, ocupându-se, în
contextul corespunzător, de natura şi funcţiile visului (visul, după teoria sa,
revelând simbolic atât structura artei, cât şi semnificaţia psihologică a experienţei
omeneşti din viaţa cotidiană): omul nu se poate împlini decât dacă consimte să-şi
cunoască viaţa inconştientă prin intermediul viselor sale şi al simbolurilor
acestora. Printre lucrările sale mai importante se numără: Wandlungen und
Symbol der Libido (Metamorfozele şi simbolurile libidoului)-Leipzig şi Viena,
1912, Die Beziehungen zwischen dem Ich und dem Unbewussten (Raporturile
dintre eu şi inconştient), Darmstadt, 1928, Tipuri psihologice (în care deosebeşte
tipurile introvertit şi extravertit), etc.
Alfred ADLER (1870-1937), pedagog, psiholog şi neuropsihiatru austriac,

a iniţiat o altă variantă a psihanalizei: Psihologia individuală, elaborând în acest
sens, un vast tratat intitulat: Praxis und Theorie der Individual psychologie
(Practica şi teoria psihologiei individuale), Műnchen, 1920, precum şi o altă
lucrare cu titlul: Despre temperamentul nervos.
12.3.4. MEDICINA CLINICĂ
Activitatea clinică, spitalicească, a cunoscut, în secolul XIX, o dezvoltare

fără precedent în istoria medicinei. Cei mai mulţi anatomişti şi fiziologi ai
secolului au consacrat o bună parte din timpul şi din energia lor studiului clinic, la
patul bolnavului.
12.3.4.1. NOI TEHNICI DE INVESTIGAŢIE ŞI DE TRATAMENT

Tehnicile de investigaţie anatomoclinică s-au diversificat prin inventarea
unui instrumentar de explorare care a revoluţionat examinarea bolnavilor. În
acelaşi timp, se inventează şi se perfecţionează instrumentarul şi tehnicile
necesare administrării medicamentelor:
151
Theophile Réné Marie Hyacinthe LAENNEC (1781-1826), medic

francez, strălucit reprezentant al clinicienilor parizieni, este cel care a introdus
stetoscopul în practica examenului clinic uzual, pentru ascultaţia cordului,
pulmonilor etc.
“Prin 1816, consultând o tânără pacientă şi
neavând la îndemână o bucată de pânză pe care să o
aplice pe toracele bolnavei pentru a asculta zgomotele
cardiace şi pulmonare, i-a venit ideea să ruleze o
bucată de carton şi să sprijine cilindrul astfel format pe
pieptul persoanei examinate; punând urechea la celălalt
capăt al cilindrului, medicul a avut surpriza să audă
zgomotele urmărite mult mai puternic, mai clar şi mai
diferenţiat decât atunci când le asculta în mod
nemijlocit. Stetoscopul era astfel inventat, iar principiul
auscultaţiei mediate putea fi fructificat în investigaţia
clinică. Timp de trei ani, Laennec a verificat asiduu,
recurgând frecvent la autopsie, valabilitatea metodei pe care o descoperise.”
(G. Brătescu)
În anul 1819, Laennec publică Tratatul despre ascultaţia mediată, iar în
anul 1826, vede lumina tiparului şi Tratatul despre bolile plămânilor şi inimii, în
care sistematizează întreaga semiologie cardio-pulmonară.
Terminologia elaborată de celebrul clinician a rămas definitivă.
Nu putem să nu notăm că Laennec a fost discipolul unui alt mare clinician

parizian, Jean-Nicolas CORVISART des Marets (1755-1821), medic al lui
Napoleon (1802). În anul 1806, Corvisart a publicat un excelent tratat de
cardiologie: Tratatul asupra bolilor de inimă, în care a realizat prima expunere
teoretică a principiilor metodei anatomoclinice.
Unul dintre meritele incontestabile ale lui Corvisart constă în
redescoperirea, reconsiderarea şi popularizarea lucrării lui Leopold Auenbrugger
(O nouă invenţie, 1761), referitoare la metoda percuţiei.
În anul 1808, Corvisart a tradus lucrarea şi a publicat-o, însoţind-o de
propriile sale comentarii. A oferit astfel clinicii o metodă fundamentală de
cercetare a semnelor fizice ale bolilor.
Armand TROUSSEAU (1801-1867) a practicat toracocenteza (evacuarea

lichidelor patologice pleurale). A descris, magistral, ftizia laringelui. Era un mare
profesor, căutat de medicii şi studenţii din Franţa şi din străinătate.
Pierre POTAIN (1825-1867) a fost vestit pentru minuţiozitatea

examenului clinic pe care îl practica; nu-i scăpa nici un semn al bolii şi se
152
mândrea cu aceasta, ironizând pe colegii care făceau “acrobaţii”, trecând în goană

prin saloanele cu bolnavi. (N. Vătămanu)
Potain a realizat aparatul Potain pentru aspirarea lichidului din pleură şi
pipeta Potain pentru numărarea globulelor sângelui. La vremea lui, a fost
considerat a fi cel mai bun cardiolog din Europa.
Benjamin Guy BABINGTON (1794-1866), medic şi fiziolog englez,

preconizează, în anul 1829, utilizarea laringoscopului în examinarea laringelui.
Instrumentul avea să fie realizat abia în anul 1854 de fiziologul spaniol
Manuel Patricia Rodriguez Garcia (1805-1906).
Charles Gabriel PRAVAZ (1796-1853), medic şi ortoped francez,

inventează seringa (1841); în anul 1853 propune ataşarea acului cu canal interior
pentru injecţia soluţiilor medicamentoase.
Francis RYND (1803-1861), medic irlandez, elaborează tehnica

injecţiilor subcutanate.
Ludwig TRAUBE (1818-1876), patolog şi fiziolog german, din Berlin,

este cel care, în anul 1851, a pus bazele termometriei clinice moderne
(măsurarea temperaturii la patul bolnavului cu ajutorul termometrului). Totodată,
Traube este precursorul terapeuticii cu preparate de “digitală roşie” (digitalină), în
cardiopatii.
Thomas Clifford ALLBUT (1836-1925), medic englez, introduce, în anul

1866, termometrul clinic; termometrele utilizate anterior în clinică erau foarte
lungi, foarte mari, determinarea temperaturii necesitând aproximativ 20 de
minute.
Joseph CHARRIERE (1803-1876), medic francez, construieşte seringa

cu corp metalic şi piston cu şurub (1852)
Alexander WOOD (1817-1884), medic scoţian, inventează acul pentru

injecţiile hipodermice (1852)
William FERGUSSON (1808-1877), chirurg englez, perfecţionează

seringa de sticlă (1869).
Georges DIEULAFOY (1840-1911), medic clinician francez, inventează,

în anul 1869, aparatul de aspirare prin puncţie pleurală utilizat în tratamentul
pleureziilor.
153
Claude André PAQUELIN (1836-1905), medic francez, inventează

termocauterul, pentru tratamentul (cauterizarea) plăgilor infectate (1875).
Stephane TARNIER (1828-1897), medic obstetrician francez, foloseşte,

în anul 1881, pentru prima dată, incubatorul, pentru nou-născuţii prematuri.
12.3.4.2. CHIRURGIA SECOLULUI XIX

În prima jumătate a secolului XIX se fundamentează şi chirurgia
ştiinţifică modernă. Chirurgul nu mai este doar auxiliarul medicului internist, el
devine egalul acestuia, având acelaşi statut social.
Locul “bărbierului” pregătit într-o şcoală de chirurgie este luat de un
absolvent al Facultăţii de Medicină, deţinător de temeinice cunoştinţe anatomice
şi clinice. Desfiinţarea treptată a şcolilor şi academiilor autonome de chirurgie, ca
şi susţinerea de către absolvenţii facultăţilor de medicină a unei singure teze de
doctorat “în medicină şi chirurgie” au desăvârşit procesul de fuziune a medicinei
cu chirurgia.
Mai mult decât atât, se conturează domenii chirurgicale noi, distincte:
urologia, ortopedia, chirurgia infantilă, neurochirurgia, chirurgia toracică,
chirurgia cardiacă, chirurgia buco-maxilo-facială etc.
Chirurgia secolului XIX a beneficiat, în ansamblu, de trei mari descoperiri:
anestezia, asepsia şi hemostaza.
12.3.4.2.1. ANESTEZIA
Primele anestezii au fost efectuate în SUA. În intervalul 1841-1846,
stomatologi, chirurgi şi chimişti americani şi-au disputat prioritatea absolută în
domeniu:
În anul 1841, medicul american Charles Thomas JACKSON (1805-1881)
descoperă efectul anestezic al eterului (evidenţiat încă din 1818 de M.
FARADAY).
La 30 martie 1842, la Jefferson, chirurgul american Crawford Williamson
LONG (1815-1878) efectuează prima anestezie, prin inhalare de eter.
Eterul era cunoscut încă din Evul Mediu. Proprietăţile lui anestezice
fuseseră observate chiar de PARACELSUS, în secolul al XVI-lea. Long nu a
făcut însă decât câteva încercări clinice, după care a părăsit metoda fără să publice
nimic, astfel că experienţa lui a trecut neobservată.
La 11 decembrie 1844, stomatologul american Horace WELLS efectuează
o extracţie dentară, fără durere, unui pacient căruia îi administrase prima narcoză
cu protoxid de azot. Demonstraţia, urmată de o a doua încercare, nu a avut
succes. Prin urmare, metoda nu s-a putut impune. Anestezia cu protoxid de azot
avea să se reia abia peste 50 de ani.
154
La 16 octombrie 1846, într-unul din cele mai mari spitale din Boston, un
alt medic stomatolog, William Thomas Green MORTON (1819-1868), fost
asociat al lui Wells, efectuează (la sugestia profesorului său de chimie, Charles
Jackson), o extracţie dentară, aplicând o anestezie cu eter. După o amplă
experimentare anterioară pe animale, reuşita lui Morton este deplină, în faţa unei
asistenţe compusă din chirurgi de renume.
Însemnătatea epocală a momentului este sintetizată în inscripţia de pe
monumentul ridicat în onoarea lui William Morton:
“William Morton, inventatorul şi descoperitorul anesteziei prin inhalaţie/
Înaintea lui, în toate timpurile, chirurgia era o tortură. Prin el durerea în
chirurgie a fost stăpânită şi desfiinţată De la el înainte, ştiinţa stăpâneşte
durerea.”
Tot în octombrie 1846, chirurgul american John Collins WAREN (1778-
1856) efectuează prima anestezie cu eter într-o operaţie de mare chirurgie.
Termenul de anestezie, pentru procedeul de insensibilizare a pacienţilor, a fost
introdus, tot în anul 1846, de medicul american Oliver W. HOLMES (1809-
1894).
La începutul anului 1847, anestezia cu eter este adoptată în toate ţările
Europei.
În România, prima anestezie cu eter a fost aplicată la Bucureşti, la
spitalul Colţea, la data de 8 februarie 1847, de către medicul Dimitrie
VARTIADE (1805-1862) şi chirurgul Franz RISSDORFER VON ISDENCZY
(1809-1849).
Tot în anul 1847, ginecologul englez James Young SIMPSON (1811-
1870), din Edinburgh, foloseşte pentru prima dată, cloroformul, ca narcotic, la
naşteri. Şi-a comunicat rezultatele în lucrarea: Relatare despre un nou agent
anestezic (1847).
Cloroformul fusese descoperit în anul 1831, simultan, de chimistul german
Justus von LIEBIG (1803-1873), francezul Eugène SOUBEIRAN (1797-1858)
şi englezul Samuel GUTHRY (1782-1848).
Până în anul 1847, cloroformul a fost întrebuinţat numai pentru anestezii la
animale, de medicul şi fiziologul francez Jean Marie Pierre FLAURENS (1794-
1867).
În anul 1892, chirurgul german Karl Ludwig SCHLEICH (1859-1922)
efectuează prima anestezie locală prin infiltraţie, injectând subcutanat cocaină.
12.3.4.2.2. ASEPSIA ŞI ANTISEPSIA

Asepsia şi antisepsia au devenit, în secolul XIX, indispensabile în reuşita
unui act chirurgical. Medici de pretutindeni au conştientizat necesitatea
dezinfecţiei în spitale şi mai ales în intervenţiile chirurgicale sau obstetricale, cu
mult timp înainte ca Louis Pasteur să-şi facă publice teoriile sale microbiene.
155
Arott NEIL (1788-1874), medic englez, inventează, în anul 1838, etuva,

pentru dezinfectarea, la temperaturi înalte, a obiectelor şi a lenjeriei din spitale.
Primul care a sesizat public opinia medicală în

legătură cu necesitatea dezinfecţiei în spitale a fost
medicul ginecolog vienez, de origine maghiară, Ignac
Fűllop SEMMELWEIS (1818-1865). În lucrarea Retter
der Mutter (Salvatorul mamelor), susţinută la Societatea
Medicală din Viena, în anul 1861, Semmelweis
demonstrează că febra puerperală, a cărei cauză o atribuia
unor substanţe dezagregate din sânge, este vehiculată în
serviciul de obstetrică de către medicii şi studenţii, care
vin la patul bolnavelor direct din sala de disecţie; spălarea
mâinilor cu clorură de var a condus la o considerabilă
scădere a îmbolnăvirilor de febră puerperală.
Deşi rezultatele lui Semmelweis au fost foarte bune, cercurile medicale nu
s-au lăsat prea repede convinse.
Creatorul antisepsiei (ca metodă ce avea să se impună în practica

medicală), a fost chirurgul englez Joseph LISTER (1827-1912), de la Royal-
Infirmery din Edinburgh.
În anul 1867, Lister utilizează pentru prima
dată, în intervenţiile chirurgicale, fenolul ca
dezinfectant, atât al plăgii operatorii, cât şi al
instrumentelor şi mâinilor operatorilor.
În lucrarea intitulată On the effects of the
antiseptic system of treatment upon the salubrity of a
surgical hospital Edinburgh (Despre efectele
sistemului antiseptic de salubrizare a spitalului de
chirurgie Edinbourgh), publicată în anul 1870, Lister
îşi comunică rezultatele obţinute în intervalul 1867-
1869, prin utilizarea fenolului ca antiseptic: din 430
de pacienţi care au suferit amputaţii, 340 au
supravieţuit intervenţiei.
Procentul de 79% era net superior celui de 20% , înregistrat în celelalte
clinici din lume.
În anul 1883, chirurgii francezi Octave Roche Simon TERRILLON
(1844-1895) şi Félix TERRIER (1837-1908) preconizează asepsia
instrumentarului şi materialelor folosite în practica chirurgicală prin sterilizarea
prealabilă obţinută prin fierbere sau autoclavare.
În acelaşi an, chirurgul german Gustav Adolf NEUBER (1850-1932)
promovează asepsia generală în practica spitalicească.
156
În anul 1885, Neuber organizează primul spital oficial, în care se asigură

asepsia totală, pe care o preconizase încă din anul 1833.
12.3.4.3. TEHNICI CHIRURGICALE NOI

Tehnicile chirurgicale şi, mai ales cele de hemostază, s-au înscris definitiv
în arsenalul practicii chirurgicale împreună cu numele creatorilor lor:
Guillaume DUPUYTREN (1777-1835), renumit chirurg francez, a fost
creatorul unei strălucite şcoli chirurgicale, cu discipoli veniţi din multe ţări ale
lumii. Studiile sale clasice de chirurgie se referă la: tratamentul chirurgical al
anevrismelor, ligatura arterei iliace externe şi a arterei subclaviculare, fractura de
peroneu (fractura Dupuytren, 1819), retracţia aponevrozei palmare (boala
Dupuytren) ş.a.
Jacques-Mathieu DELPECH (1777-1832), profesor de chirurgie la

Montpellier, a semnat importante studii asupra tuberculozei vertebrale. A fost
primul care a efectuat secţiunea subcutanată a tendonului lui Ahile.
Dominique Jean LARREY (1766-1842), chirurg francez, a participat la
toate campaniile lui Napoleon, până la Waterloo, în total, 60 de bătălii şi 400 de
acţiuni militare; se spune că, după bătălia de la Borodino a efectuat într-o zi 200
de amputaţii. Era foarte iubit de soldaţi şi stimat de Napoleon, care-l considera
drept cel mai virtuos om pe care l-a cunoscut vreodată.
Jean CIVIALE (1792-1867), chirurg francez a fondat urologia franceză,

inaugurând metodele operatorii moderne în litiaza renală.
John BELL (1763-1820), chirurg englez, şeful şcolii engleze de chirurgie,

a adus însemnate contribuţii privind anatomia şi chirurgia vasculară.
Charles BELL (1774-1842), chirurg englez, este consemnat în iatroistorie
mai ales ca neurofiziolog, deţinând prioritatea privind stabilirea funcţiilor
rădăcinilor nervilor spinali (rolul motor al rădăcinilor anterioare ale măduvei,
respectiv rolul senzitiv al rădăcinilor posterioare). Cercetările marelui fiziolog
francez Magendie aveau să confirme valabilitatea concluziilor lui Bell.
Astley Paston COOPER (1768-1841), anatomist şi chirurg englez, a
practicat printre primii ligatura arterei subclaviculare şi a aortei abdominale. A
descris ligamentul Cooper şi hernia Cooper.
Nikolai Ivanovici PIROGOV (1810-1881), cel mai de seamă chirurg rus,

este considerat fondatorul chirurgiei experimentale. A fost profesor la Academia
medico-chirurgicală din Petersburg şi a imaginat noi procedee şi tehnici
operatorii. A fost un bun anatomist (Descrierile anatomice, 1846), un mare
operator şi un bun clinician. A individualizat şi a descris, printre primii,
tuberculozele miliare (1865).
157
A efectuat primele operaţii osteoplastice. A desfăşurat o

intensă activitate operatorie în cursul campaniilor militare în
Caucaz şi Crimeea, contribuind la cunoaşterea plăgilor prin
armă de foc. În războiul Crimeei a recurs la infirmiere-femei,
ca ajutoare ale medicilor.
Începând cu anul 1847 a practicat narcoza,
perfecţionând o serie de tehnici anestezice.
12.4. SECOLUL XIX “SECOLUL MICROBIOLOGIEI”
12.4.1. ÎNAINTE DE PASTEUR
Microbiologia este cea mai importantă „achiziţie” a medicinei secolului

XIX. Este incredibil faptul că, de la animalculele evidenţiate de Leeuwenhoeck
în intervalul 1670-1683, a trebuit să treacă două veacuri până când omenirea să
conştientizeze concret legătura dintre “micile fiinţe jucăuşe, creaturi nevinovate
ale Domnului” şi producerea unor boli.
Asepsia şi antisepsia practicate în chirurgie şi obstetrică au adus proba
indirectă a intervenţiei unor germeni infecţioşi în infecţiile intra- şi postoperatorii.
Primele aplicaţii ale unor substanţe bactericide în practica medicală au fost pur
empirice. Chirurgii şi obstetricienii care le-au folosit nu au putut explica în detaliu
efectul salutar al aplicării acestora.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, au început să se acumuleze studii care
sugerau etiologia bacteriană a unor îmbolnăviri şi mai ales corespondenţa dintre
infecţia bacteriană şi infestaţia cu paraziţi microscopici.
În anul 1834, Agostino BASSI demonstrează că unele boli ale viermilor de
mătase sunt cauzate de o ciupercă microscopică.
În 1839, Johann Lukas SCHOLEIN descoperă că favusul este o
micoparazitoză (provocată de Achorion schonleini).
În 1842, David GRUBY evidenţiază ciuperca microscopică Oidium
albicans, iar Johannes MÜLLER şi Anders RETZIUS descoperă primul
reprezentant al genului Mucor.
Toate aceste descoperiri au stimulat cercetarea în diagnosticul
bacteriologic. O serie de savanţi de prestigiu ca Jakob HENLE (în Pathologische
Untersuchungen, 1840), Armand TROUSSEAU ş.a., susţin existenţa unui
contagiu viu, dar nu îi precizează caracterele.
Este lăudabil faptul că LINNÉ, Christian EHREMBERG, Félix
DUJARDIN şi Karl NAEGELI realizează clasificări ale microbilor, însă
motivaţia lor este pur taxonomică.
158
În anul 1836, Jean HAMEAU, medic de ţară din La Teste, comunica

Societăţii de medicină din Bordeaux concluziile sale în legătură cu etiologia
infecţioasă a unor boli contagioase Acestea se bazau însă numai pe date clinice,
foarte precise şi convingătoare, dar nu erau însoţite şi de evidenţierea şi izolarea
germenilor.
Alţi medici au demonstrat caracterul contagios al unor afecţiuni prin
efectuarea unor infecţii experimentale. În anul 1846, Philipp Hermann
KLENCKE a inoculat la iepuri lapte provenit de la vaci tuberculoase, obţinând
infecţia specifică.
În 1865, Jean Antoine VILLEMIN a descris în faţa membrilor Academiei
de Medicină a Franţei difuzibilitatea tuberculozei (ftiziei), generalizarea în alte
organe a leziunii primare. Acelaşi Villemin a reuşit să infecteze iepuri cu spută de
la tuberculoşi.
Epidemiologii ruşi G.N. MINH şi O.O. MOCIUTKOVSKI se
autoinfectează experimental cu sânge recoltat de la bolnavi cu febră recurentă
(1874). Alţi medici, umani sau veterinari au evidenţiat microbi în produse
patologice recoltate de la animale bolnave sau chiar de la om.
Încă din anul 1850, Pierre François Rayer şi Casimir DAVAINE au
descoperit în sângele unei oi moarte de antrax, microbi specifici.
În anul 1857, F.A. BRAUEL, medic veterinar din Dorpat, evidenţiază
germenii descrişi de Rayer şi Davaine în sângele unui om mort de antrax. În 1863,
Davaine reafirmă etiologia bacteriană a antraxului, confirmând-o cu probe
comunicate Academiei de Medicină a Franţei.
Toate aceste rezultate atestă preocupările
medicilor din prima jumătate a secolului XIX în
domeniul bolilor contagioase.
Bacteriologia ca ştiinţă avea să fie fundamentată
nu de un medic, ci de un chimist francez: Louis
PASTEUR (1822-1895), profesor de chimie la
universităţile din Strasbourg, Lille şi la Şcoala normală
superioară din Paris. Capitolul următor vă oferă o scurtă
biografie romanţată a marelui savant.
12.4.2. PASTEUR - UN OM ŞI O EPOCĂ
Louis PASTEUR a văzut lumina zilei la data de 27 decembrie 1822, în

orăşelul Dole (Jura), într-o familie de tăbăcari cu tradiţie.
Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut în orăşelul Arbois, pe malul râului
Cuisance. Atât în şcoala primară, cât şi în colegiul din Arbois, elevul Pasteur, fără
a se strădui prea mult, se menţinea în grupul elevilor merituoşi, dar fără să
strălucească la vreo materie, în afară de desen.
159
Îndemânarea şi siguranţa lui în mânuirea cărbunelui sau a creionului pe

hârtia de desen i-au adus „titlul de artist” din partea locuitorilor din Arbois.
Portretele părinţilor săi, Jeanne-Etiennette şi Jean-Joseph, realizate în adolescenţă,
reflectă un real talent şi sâmburele său de genialitate, oriunde s-ar manifesta.
Imaginile de mai jos confirmă:
PĂRINŢII – ÎN VIZIUNEA PORTRETISTULUI

PASTEUR ELEV
PASTEUR
În anul 1842, urma în acelaşi timp, la Paris, atât cursurile liceului Saint
Louis, cât şi pe cele de la Sorbona unde, alături de o mulţime de studenţi, se
entuziasma de talentul oratoric şi de extraordinara documentare a profesorului
Jean-Baptiste Dumas, aplaudat ca la teatru, la sfârşitul expunerilor.
Jean-Baptiste DUMAS (1800-1884), academician
francez, a fost un renumit chimist francez; a determinat
masa moleculară a multor elemente; a descoperit noţiunea
de funcţie chimică.
Cu timpul, Pasteur a devenit discipolul credincios al
eruditului profesor care-l făcuse să iubească chimia.
La sfârşitul anului 1843, Pasteur obţine premiul I la
fizică la liceul Saint Louis şi a fost admis, fiind clasificat al
patrulea, la Şcoala Normală Superioară din Paris. După anii
de studii, avea să se întoarcă la Şcoala Normală Superioară,
ca profesor, director ştiinţific şi administrator.
Louis Pasteur a avut, în primul rând, o reală vocaţie de cercetător.
Inteligenţa şi marea sa capacitate de orientare au fost dublate de o imensă putere
de muncă şi de o rară forţă organizatorică în activitatea de cercetare.
Pasteur a pus mai întâi bazele stereochimiei, cercetând hemiedria cristalelor
tartraţilor. În anul 1848, el observă două forme de acid tartric, diferite prin forma
cristalelor, fiind primul care utilizează denumirile specifice: acidul tartric
dextrogir (care deviază lumina polarizată spre dreapta) asemănător cu acidul
tartric natural, extras din drojdia vinului şi acidul tartric levogir (care deviază
160
lumina polarizată spre stânga); cei doi acizi au puteri rotatorii egale, care se
compensează când se amestecă cele două substanţe în cantităţi egale.
Lucrarea sa, intitulată Cercetări asupra relaţiilor ce există între forma
cristalină, compoziţia chimică şi sensul puterii rotatorii, avea să fie prezentată
Academiei de Ştiinţe, în numele lui Pasteur, de către academicianul francez Jean
Baptist Biot, fizician, autor al unor cercetări asupra electromagnetismului şi
polarizării luminii.
“Recomandăm acest memoriu ca demn de a figura în culegerea de studii
rezervată învăţaţilor care nu fac parte din Academie”-încheia Biot. Pasteur nu
avea decât douăzeci şi şase de ani!
În anul 1851, Societatea de Farmacie din Paris a stabilit un premiu pentru
cel ce va răspunde la următoarele două întrebări:
Întrebarea 1: Există tartru care conţine acid racemic gata format?
Întrebarea 2: Care sunt circumstanţele în care acidul tartric poate fi
transformat în acid racemic?
După cercetări efectuate într-un adevărat turneu ce a cuprins Zwikau
(Saxonia), Viena şi Praga, Pasteur evidenţiază patru acizi tartrici: acidul tartric
dextrogir, acidul tartric levogir, acidul racemic (rezultat din amestecul primilor
doi acizi în cantităţi egale) şi acidul tartric neutru.
La 9 noiembrie 1853, Societatea de Farmacie din Paris i-a conferit lui Louis
Pasteur premiul promis, în valoare de 1500 de franci, sumă utilizată, în parte,
pentru dotarea laboratorului de chimie al facultăţii din Strasbourg, unde tânărul
savant preda chimia.
În decembrie 1854, Pasteur a fost numit profesor de chimie la noua
Facultate de Ştiinţe din Lille, deţinând în acelaşi timp, şi funcţia de decan al
facultăţii. Incontestabilele sale calităţi de cercetător aveau să fie canalizate într-o
direcţie pe care o va urma toată viaţa: studiul microorganismelor. În anul 1857, la
solicitarea unui anume Emile Bigot care intenţiona, fără succes, să fabrice oţet în
laborator din alcool obţinut din sfecla de zahăr, Pasteur începe un lung şir de
investigaţii asupra fermentaţiei alcoolice şi lactice. Repetând cu atenţie toate
experienţele asupra fermentaţiilor alcoolice şi lactice, Pasteur a ajuns la concluzia
că există un ferment alcoolic, un organism microscopic din drojdia de bere
(Saccharomyces cerevisiae), foarte răspândit în natură, care provoacă fermentaţia
alcoolică a zaharurilor şi un ferment lactic (Bacillus lacticus) care provoacă
fermentaţia lactică. Din cercetările sale a rezultat că, în procesele fermentative, o
mare cantitate de substanţă este activată de o infimă cantitate de microorganisme.
Examinând cu grijă micile globule care apăreau la analiza microscopică a
lichidului de fermentaţie, Pasteur a constatat că atunci când fermentaţia alcoolică
se desfăşura normal, globulele erau rotunde; când fermentaţia se deteriora, ele
începeau să se alungească; în sfârşit, când fermentaţia ducea la apariţia acidului
lactic, globulele erau foarte alungite.
161
Cultivând “globulele” descoperite în mediile favorabile dezvoltării lor în

întreprinderea lui Bigot, Pasteur a reuşit să reproducă după dorinţă, procesul de
fermentare.
În luna august 1857, Societatea de Ştiinţe din Lille a ascultat primul raport
al lui Pasteur asupra fermentaţiei lactice. Era o primă dovadă a extinderii
universului ştiinţific al lui Pasteur.
Începând cu data de 22 octombrie 1857, Pasteur devine director ştiinţific şi
administrator al Şcolii Normale Superioare din Paris, iar prima sa grijă a fost să-şi
amenajeze şi aici un laborator de cercetare.
Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice nu a întârziat să apară:
Academia de Ştiinţe din Paris îi decernează, la 30 ianuarie 1860, premiul de
fiziologie experimentală.
Celebrul fiziolog Claude BERNARD, însărcinat să scrie raportul, a vorbit
în mod elogios despre experienţele lui Pasteur în domeniul fermentaţiei alcoolice
şi lactice, stăruind asupra marelui interes fiziologic al rezultatelor obţinute.
După premiere, Pasteur îi scria unui prieten:
“Mă străduiesc să-mi continui cercetările asupra fermentaţiei, atât de
interesante prin legătura cu nepătrunsa taină a vieţii şi a morţii. Sper să fac, cât
de curând, un pas hotărâtor, rezolvând faimoasa problemă a generaţiei
spotanee…pentru a-mi convinge adversarii de temeiul concluziilor mele.”
Studiile sale ulterioare asupra putrefacţiei au demonstrat că aceasta este tot
o formă de fermentaţie produsă de microorganisme anaerobe. Studiind
fermentaţia butirică, Pasteur a descoperit, în anul 1861, primul microb anaerob,
demonstrând că există fiinţe care pot trăi şi se pot multiplica în afara oxigenului.
În februarie 1861, scria: “Încercări repetate m-au convins că
transformarea zahărului, a manitei (alcool polivalent) şi a acidului lactic în acid
butiric se datoreşte exclusiv unor infuzorii şi că acestea trebuie socotite drept
adevăratul ferment butiric.”
Aceste infuzorii, prezentate de Pasteur ca nişte beţişoare cilindrice rotunjite
la capete, “trăiau şi se înmulţeau la nesfârşit fără să aibă nevoie de aer. Din
contră, aerul le ucide. E de ajuns să treacă un curent de aer atmosferic, timp de o
oră sau două, prin lichidul în care sunt însămânţate, pentru a le distruge pe toate
şi a împiedica fermentaţia butirică; dimpotrivă, un curent de bioxid de carbon
pur nu le stinghereşte cu nimic. Se impune concluzia, încheia Pasteur, că aceste
infuzorii trăiesc fără oxigen liber”.
Tot în această perioadă, Pasteur a creat şi primul mediu de cultură pentru
bacterii, pe bază de zahăr şi drojdie de bere.
În martie 1863, împăratul Napoleon III, interesat de studiile lui Pasteur, şi-a
exprimat dorinţa să vorbească cu el la palat.
În urma întrevederii, a doua zi, Pasteur nota: “L-am încredinţat pe împărat
că toată ambiţia mea este să ajung să cunosc cauzele bolilor infecţioase şi
molipsitoare”.
162
În acelaşi an, Napoleon III îi cere lui Pasteur să se ocupe de problema gravă
a vinurilor Franţei: bolile începuseră să facă ravagii în cele mai multe podgorii. În
acea perioadă în Franţa erau cultivate cu viţă de vie cinzeci de milioane de
hectare, care dădeau anual cinzeci de milioane de hectolitri de vin.
Prima din bolile vinului studiată de Pasteur (în ţinutul său natal, Arbois) a
fost cea mai obişnuită, acidificarea, care acreşte vinul.
Respingând ideile vechi, Pasteur demonstrează că acidificarea (fermentaţia
acetică) se produce sub influenţa exclusivă a unei fiinţe organizate, o micodermă,
care apare în lichid fără voia producătorului.
Pasteur a intrat în numeroase pivniţe şi a examinat un mare număr de
butoaie. “După fermentare, spunea el, vinul este extras şi băgat în butoaie care
nu se umplu niciodată complet. Din această cauză, vinul este, în mod obişnuit,
acoperit de o “floare” care formează un strat alb, gros, sub care vinul este, în
general, foarte limpede.”
Studiind “floarea” la microscop, savantul arată că ori de câte ori vinul nu
era acrit, “floarea” era formată din Mycoderma vini (Saccharomyces ellipsoideus)
pură. Aceasta produce fermentarea hexozelor (zaharurilor) şi transformarea lor în
alcool şi bioxid de carbon. Când însă, “floarea” era formată din Mycoderma vini
şi Mycoderma aceti, vinul se acidifica şi se transforma în oţet.
Pentru remediere, Pasteur a propus o neutralizare după analiză, a acidului
suplimentar cu potasă caustică (bioxid de potasiu), numai în cazul în care acest
acid este în cantitate mai mică de două grame la litru.
În privinţa altor boli ale vinului, care produc vinuri tulburi, amare, băloase,
îngroşate, savantul a remarcat prezenţa în lichid a unor microorganisme care par a
se înrudi cu fermentul lactic sau alte tipuri de fermenţi care apăreau acolo în
timpul vinificării, ele apărând şi pe strugurii mucegăiţi. Ca remediu pentru
înlăturarea cauzelor care duc la îmbolnăvirea vinurilor, Pasteur a propus
încălzirea lichidului la temperaturi care variază înte 60 şi 100 grade C, în absenţa
aerului, distrugându-se, în acest fel, diferitele microorganisme care parazitează
vinul.
La 11 aprilie 1865, Pasteur a obţinut un brevet pentru procedeul său de
conservare a vinului, cu nr. 67006, şi în acest document dădea toate prescripţiile
necesare. În laboratorul lui Pasteur s-a ţinut o reuniune a degustătorilor
profesionişti care au concluzionat că nu numai încălzirea în butelia de sticlă, dar,
în general, încălzirea în absenţa aerului opreşte deteriorarea vinurilor susceptibile
să se strice în timp; de asemenea, s-a constatat că acest procedeu îmbunătăţeşte
calitatea tuturor vinurilor, chiar şi a celor mai fine. Pentru ca vinurile să poată fi
păstrate şi transportate, singurul lucru pe care-l recomanda Pasteur era încălzirea
care să elimine germenii bolilor: mijloc simplu pe care austriecii îl numeau încă
de pe atunci pasteurizare.
Fără a lua în seamă spusele bătrânilor “cunoscători”, cum că vinurile
încălzite n-ar mai câştiga în calitate din cauza pretinsei lor “mumificări”, Pasteur
163
era convins că vinurile cele mai delicate şi cele mai parfumate n-aveau decât de
câştigat din încălzire, deoarece “îmbătrânirea vinurilor nu se datora unor
fermentaţii, ci unei oxidări lente, pe care căldura o înlesneşte”.
Despre toate acestea a redactat o lucrare intitulată: Studii asupra vinurilor.
Pe parcursul cercetărilor sale asupra fermentaţiilor, Pasteur a avut de înfruntat una
din teoriile biologice persistente în epocă: teoria generaţiei spontane. Pentru că
începuturile vieţii pe Pământ erau încă o mare necunoscută, teoria generaţiei
spontane avea încă adepţi acerbi, precum F.A. POUCHET din Rouen care a
publicat, în anul 1859, o lucrare intitulată Heterogenia, în care pretindea că
realitatea generaţiei spontane este demonstrată experimental.
În intervalul 1860-1862, Pasteur a dovedit prin experienţe uimitor de
simple că generaţia spontană este imposibilă.
În polemica pe care a purtat-o cu F. A. Pouchet, Louis Pasteur a demostrat
că “nu există naştere fără părinţi”.
Era readus în actualitate celebrul aforism al lui William HARVEY: Omne
vivum ex ovo (Tot ce este viu provine dintr-un ou).
Faptul că microbii nu se nasc spontan din materia fără viaţă, demola
concepţia pesimistă a producerii infecţiilor din substanţa proteică a plăgilor sau
din materii în putrefacţie şi dădea antisepsiei şi asepsiei o bază ştiinţifică.
În perioada 1865-1868, Pasteur a fost solicitat, de această dată de
sericicultori (prin guvern), să elucideze cauza îmbolnăvirilor repetate ale
viermilor de mătase.După cercetări minuţioase asupra biologiei viermilor de
mătase, a condiţiilor în care sunt crescuţi aceştia, Pasteur ajunge să identifice la
microscop agentul etiologic al pebrinei (boala piperului-boală infecţioasă a
viermilor de mătase, manifestată prin mici pete negre care apar pe tegumentul
acestora): Nosema bombycis (o ciupercă saprofită parazită, care trăieşte în tubul
digestiv al viermilor de mătase) şi respectiv, bacteria care provoca flaşeria (boală
infectocontagioasă a viermilor de mătase, caracterizată printr-o mortalitate
ridicată a larvelor).
La capătul celor patru ani de cercetări, Pasteur a putut oferi sericicultorilor
soluţia în prevenirea respectivelor boli: controlul microscopic al seminţelor şi
îndepărtarea celor găsite infectate.
Treptat, Pasteur îşi cristalizează concepţiile privind rolul microbilor în
patologia umană sau animală, beneficiind de fericite relaţii cu mari personalităţi
ale timpului său. Marele chimist a fost prieten cu Claude BERNARD, a asistat la
cursurile acestuia de la College de France, prin anul 1862 şi totodată, l-a însoţit la
vizitarea bolnavilor din spitalul Val-de Grâce. O altă mare prietenie a existat între
Louis Pasteur şi Joseph LISTER. Deşi nu s-au întâlnit decât abia în anul 1881,
cu ocazia desfăşurării unui congres medical la Londra, cei doi şi-au mărturisit,
direct sau indirect, admiraţia reciprocă faţă de rezultatele obţinute. Pasteur afirma
despre Lister, într-o scrisoare adresată lui Robert KOCH:
164
“În Anglia, din 1865, doctorul Lister a început strălucita lui serie de
succese în chirurgie, prin aplicarea metodei antiseptice, universal adoptate
astăzi.”
În februarie 1874, “părintele antisepsiei”, Joseph Lister, îi scrie lui Pasteur:
“Stimate domn,
Vă rog să-mi permiteţi să vă ofer o broşură, pe care o ataşez scrisorii, în

care sunt detaliate cercetările dintr-un domeniu în care dumneavoastră aţi făcut
lumină: teoria germenilor şi a fermentaţiei.
M-aş bucura dacă veţi citi ceea ce am scris despre un organism pe care
dumneavoastră aţi fost primul care l-aţi studiat şi prezentat în “Memoriul asupra
fermentaţiei numită lactică”.
Nu ştiu dacă aţi citit vreodată “Analele chirurgiei britanice”. În caz că le-
aţi citit, trebuie că aţi găsit în ele, din când în când, ştiri despre sistemul
antiseptic pe care, de nouă ani, mă străduiesc să-l perfecţionez. Profit de această
ocazie pentru a vă adresa mulţumiri din inimă că aţi scos la lumină, prin
strălucitele dumneavoastră cercetări, adevărul despre teoria germenilor
putrefacţiei şi mi-aţi dat astfel principiul care mă poate conduce să desăvârşesc
sistemul antiseptic.
Dacă vreodată veţi veni la Edinburgh, cred că va fi pentru dumneavoastră
o adevărată recompensă să vedeţi în ce mare măsură, în spitalul nostru,
omenirea a profitat de lucrările dumneavoastră. Mai este nevoie să adaug ce
mare satisfacţie aş avea de a vă arăta aici cât de mult vă este datoare chirurgia ?
Scuzaţi-mă pentru sinceritatea care mi-a fost impusă de dragostea noastră
comună pentru ştiinţă şi primiţi profundul meu respect.
Joseph Lister”
Cu gândul la bolile contagioase care continuau să afecteze populaţii umane

sau animale, fără ca medicii să poată interveni eficient, Pasteur îşi învinge propria
rezervă legată de faptul că nu era medic şi îşi continuă cercetările împreună cu doi
dintre discipolii săi: Jules François JOUBERT (1834-1910) şi Charles
Edouard CHAMBERLAND (1851-1908). La 29 aprilie 1878, rezultatele
cercetărilor sunt comunicate Academiei de Medicină din Paris sub titlul: La
théorie des germes et ses applications à la médicine et à la chirurgie (Teoria
germenilor şi aplicaţiile sale în medicină şi chirurgie).
Adepţii teoriei generaţiei spontane şi ai miasmelor morbigene aveau să-l
numească “chimist rătăcit în medicină”, dar studenţii de la galerie i-au răspuns cu
aplauze şi urale. Prin teoria germenilor, actul oficial de naştere al microbiologiei
ca ştiinţă fusese deja “semnat”.
165
Termenul de microb este introdus în acelaşi an, de chirurgul militar francez

Charles Emmanuel SEDILLOT (1804-1883), în comunicarea susţinută la
Academia de Ştiinţe, intitulată: Influenţa lucrărilor lui Pasteur asupra
progreselor din chirurgie.
Sedillot propune numele generic de microb pentru totalitatea organismelor
şi a fiinţelor extrem de mici: vibrioni, bacterii, bacteridii etc.
Pasteur a adoptat termenul şi l-a făcut cunoscut în întreaga lume.
Merită să reproducem aici finalul comunicării lui Sedillot:
“Noi asistăm la conceperea şi naşterea unei noi chirurgii, fiică a ştiinţei şi
a meşteşugului, nu cea mai mică dintre minunile veacului nostru, de care numele
lui Pasteur şi al lui Lister vor rămâne glorios legate.”
În perioada imediat următoare, în jurul lui Pasteur se formează prima
pleiadă de microbiologi, o adevărată şcoală de microbiologie, ai cărei discipoli au
devenit la rândul lor creatori ştiinţifici: Emile DUCLAUX, Émile ROUX,
Alexandre YERSIN, I.I. MECINIKOV ş.a.
În anul 1878, i se adresează lui Pasteur, Henri TOUSSAINT (1847-1890),
pe atunci tânăr profesor la Şcoala veterinară din Toulouse.
Acesta începuse să studieze microbul care provoca holera aviară, dar
rezultatele se lăsau aşteptate. (Toussaint nu era singurul medic preocupat de
etiologia acestei boli.
Primul care a atras atenţia că holera aviară ar putea fi provocată de un
organism microscopic a fost MORITZ, medic veterinar din Alsacia, în 1876. Alt
medic veterinar preocupat de aceeaşi problemă a fost Eduardo PERRONCITO,
profesor de patologie şi parazitologie la Şcoala superioară veterinară din Torino
(1878).
Bacteria pricinuitoare de holeră aviară avea să se numească Pasteurella
avium ! Pasteur preia cercetările lui Toussaint şi începe să cultive bacteria.
Gândindu-se că microbul holerei se dezvoltă în organismul unei găini, lui Pasteur
îi vine geniala idee de a folosi ca mediu de cultură, supa rezultată din fierberea
cărnii de găină, neutralizată cu hidroxid de potasiu şi sterilizată la 110-115 grade
C. Aşa a fost preparat primul mediu de cultură lichid: bulionul de carne !
Pasteur trece apoi la verificarea patogenităţii “Pasteurellei”, inoculând
culturi proaspete unor păsări sănătoase. Acestea făceau boala, într-o formă letală.
Administrarea unor culturi atenuate (atenuarea fiind obţinută iniţial printr-o
învechire accidentală) se solda însă cu forme uşoare de îmbolnăvire, după care, la
o următoare administrare “virulentă” păsările rezistau bolii. Metoda de imunizare
a păsărilor împotriva holerei (pasteurelozei) urma variolizării practicate de
JENNER în 1774.
Lui Pasteur nu-i erau străine rezultatele lui Edward JENNER în privinţa
variolizării. Mai mult decât atât, în amintirea descoperirilor lui Jenner, Pasteur
este cel care introduce termenul de vaccin, pentru a denumi toate produsele
antigenice care induc în organism o imunitate activă. Vaccinul preparat de Pasteur
166
este primul vaccin preparat din germeni atenuaţi artificial. La Congresul

medical internaţional de la Londra, din 1881, Pasteur a ţinut o conferinţă despre
modul în care ajunsese la atenuarea virulenţei microbilor, despre metoda prin care
realizase vaccinul holerei la găini şi vaccinul antraxului şi despre rezultatele
obţinute. În încheiere, a spus:
“Îngăduiţi-mi să exprim marea bucurie pe care o am, gândindu-mă că am

putut să vă fac cunoscut un vaccin al unei boli mai îngrozitoare, poate pentru
animalele domestice, decât variola pentru om. Am dat denumirii de vaccin o
extindere pe care nădăjduiesc că ştiinţa o va consfinţi, ca un omagiu adus
meritelor şi imenselor servicii aduse ştiinţei de unul dintre cei mai mari oameni ai
Angliei, Jenner al dumneavoastră. Ce bucurie pentru mine că pot glorifica acest
nume nepieritor chiar pe pământul nobilei şi ospitalierei cetăţi a Londrei!”
La cererea unui deputat englez, discursul rostit de Pasteur la Congresul

medical de la Londra a fost tipărit şi difuzat tuturor membrilor Camerei
Comunelor. Pasteur şi-a continuat experienţele până în anul 1881, de această dată
cu culturi de Bacillus anthracis, agentul etiologic al antraxului
(“cărbune”,”dalac”, “buba neagră”). Antraxul afecta ţinuturi întregi, ruinând mulţi
crescători de animale. Multe ferme erau numite “ferme cu dalac”, iar unele câmpii
întinse sau anumite regiuni din munţi erau ocolite de turmele de vite sau de oi,
fiind considerate blestemate.
Boala era teribil de virulentă: în câteva ore, moartea survenea prin asfixie.
La orice zgârietură, din trupul animalului afectat curgea un sânge negru, gros şi
vâscos. Antraxul nu evolua numai în Franţa, ci în marea majoritate a ţărilor
europene. În Rusia, numărul animalelor moarte era extrem de mare, semnalându-
se şi numeroase victime printre ciobani, măcelari, hingheri sau tăbăcari.
Bacilii antraxului fuseseră descrişi încă din 1857 de medicii francezi P.E.
RAYER şi C. DAVAINE, precum şi de medicii veterinari germani F.A.
BRAUEL şi POLLENDER, independent unul de celălalt.
În august 1880, Henri TOUSSAINT, de la Şcoala Veterinară din
Toulouse, a anunţat că reuşise să vaccineze oile contra antraxului. Un prim
procedeu de vaccinare-care consta în recoltarea sângelui de la un animal bolnav
de antrax în momentul morţii sau imediat după moarte, urmată de defibrinarea şi
apoi filtrarea sângelui, succesiv, printr-o pânză şi prin zece sau douăsprezece foi
de hârtie-nu dăduse rezultate, filtrarea nefiind sigură. Bacteridiile treceau şi
ucideau animalele tratate. Toussaint folosise atunci căldura pentru uciderea
microbilor.
“Am ţinut-spunea Toussaint- sângele defibrinizat timp de zece minute la 55
grade C. Cinci oi inoculate cu 3 ml din acest sânge au fost inoculate, apoi, cu
sânge carbonos foarte activ şi nu s-au îmbolnăvit.”
Trebuiau, totuşi, făcute mai multe inoculări succesive.
167
Înştiinţat de acest rezultat, Pasteur a început să se grăbească:

“…Am dat domnului Chamberland sarcina să verifice cât de repede
încercările lui Toussaint, în care nu voi crede decât după ce le voi vedea cu ochii
mei… Natura l-ar fi putut, foarte bine înşela pe domnul Toussaint, deşi afirmaţiile
lui par să dovedească existenţa unui fapt foarte interesant.”
S-a dovedit astfel că afirmaţiile lui Toussaint erau premature, pentru că
temperatura de 55 grade C, acţionând timp de zece minute, nu făcea decât să
atenueze microbii antraxului, întârziind dezvoltarea lor. (Ulterior, Toussaint a
preparat lichidul cu care vaccina, folosind acidul fenic). Într-o scrisoare adresată
Academiei de Ştiinţe, Pasteur spunea:
“…M-am grăbit, cu concursul domnilor Chamberland şi Roux, să verific
faptele extraordinare pe care domnul Toussaint le-a anunţat de curând
Academiei. Pe baza a numeroase experienţe, pot să vă încredinţez că
interpretările domnului Toussaint trebuie revizuite…”
Deşi procedeul nu fusese bun şi explicaţia inexactă, Toussaint a avut
meritul că obţinuse o atenuare a microbului antraxului.
De altfel, Toussaint a acceptat, în totalitate, concluziile lui Pasteur, care, în
rezumat, deosebise trei situaţii:
1. microbul moare la căldură şi, în acest caz, sângele carbonos nu mai
poate fi utilizat în inoculări preventive;
2. microbul nu moare, dar păstrează o virulenţă care ucide oile;
3. microbul este modificat şi, numai în acest caz, poate provoca boala
într-o formă uşoară care nu ucide animalul;
Echipa lui Pasteur supune culturile de bacili cărbunoşi la temperaturi de 42-
43 grade C, atenuându-le patogenitatea; la această temperatură, bacilii antraxului
îşi pierd şi capacitatea de a se mai transforma în spori. Inoculaţi la specii
predispuse (ovine sau bovine), aceştia induc imunitatea artificială faţă de antrax.
Verificarea (şi confirmarea) rezultatelor s-a făcut la ferma Pouilly-le-Fort,
lângă Melun, în apropierea Parisului, în perioada 5 mai-5 iunie 1881. La 13 iunie
1881, Pasteur îşi prezintă comunicarea sa asupra vaccinului cărbunelui în faţa
Academiei de Ştiinţe, încheind astfel:
“Avem acum vaccinul antraxului, în stare să prevină această boală
mortală, fără a fi, el însuşi mortal; vaccin viu, putând fi oricând cultivat,
transportabil oriunde fără să se altereze, în sfârşit, preparat după o metodă ce se
poate generaliza…
Prin caracteristicile enumerate aici şi, privind lucrurile din punct de
vedere ştiinţific, descoperirea vaccinului carbonos reprezintă un progres simţitor
faţă de vaccinul lui Jenner, pentru că acesta din urmă nu a fost obţinut niciodată
pe cale experimentală.”
Succesul obţinut este confirmat de statisticile publicate în anul 1882, care
precizează că, la un total de 80.000 de oi vaccinate, într-un singur departament
(Eure-et-Loire), media pierderilor anuale scăzuse la 0,65% (de la 9%), iar la
168
bovine mortalitatea a coborât de la 7% la 0,24%. Noua vaccinare s-a aplicat apoi

în toată lumea.
Pentru descoperirea vaccinului anticărbunos, guvernul Republicii franceze
i-a oferit lui Pasteur, în anul 1881, Marea Cruce a Legiunii de Onoare.
Confirmând faptul că o minte luminată este (mai) întotdeauna dublată de un
caracter integru, Pasteur a pus condiţia ca cei doi colaboratori ai săi să primească
şi ei, în aceeaşi zi, aceeaşi distincţie.
“Lucrul la care ţin cel mai mult în aceste zile,-spunea el într-o scrisoare
adresată ginerelui său- este să obţin decorarea lui Chamberland şi a lui Roux.
Nu voi primi Marea Cruce decât cu acest preţ…
Mai presus de orice, doresc să dau acestei descoperiri consacrarea unei
distincţii excepţionale, acordată celor doi tineri devotaţi, plini de curaj şi de
merit…”
Descoperirile sale epocale privind etiologia şi prevenirea unor boli care
afectau preponderent animalele, i-au atras lui Pasteur recunoştinţa medicilor
veterinari, cu care de altfel a avut, în general, o bună colaborare.
La 22 ianuarie 1880, Pasteur a fost ales membru al Societăţii Centrale de
Medicină Veterinară.
În luna ianuarie 1881, în Presse vétérinaire (publicaţie pariziană de
specialitate), unul dintre redactori, domnul Rossignol, adept al teoriei germenilor,
scria:
“Numai microbul este şi trebuie să fie cauza unei boli…; numai microbul
este adevărat în vecii vecilor, iar Pasteur este profetul lui.”(!)
Două luni mai târziu, acelaşi Rossignol a solicitat şi obţinut subscripţii
băneşti de la crescătorii de oi şi de vite care puteau fi beneficiarii vaccinului
anticărbunos.
Academia franceză a fost forul suprem care s-a simţit onorat să recunoască
meritele lui Pasteur, primindu-l printre Cei Patruzeci.
În ziua de 27 aprilie 1882, în adunarea festivă de primire a lui Pasteur în
Academia franceză, conducătorul de atunci al înaltului for-celebrul scriitor şi
istoric francez Ernest RENAN (1832-1892, autorul renumitelor opere Istoria
creştinismului şi Viaţa lui Iisus), şi-a început pledoaria prin a recunoaşte că
Academia era cu totul incompetentă să judece lucrările şi gloria lui Pasteur.
“…Dar deprinderea cu problemele spirituale ne dă dreptul să emitem o
părere. Acest ceva pe care ne pricepem să-l găsim în aplicaţiile cele mai
deosebite, care aparţine în aceeaşi măsură lui Galileu, lui Pascal, lui Molière, lui
Michel-Angelo, care dă perfecţiune poetului, adâncime savantului, putere de
captivare oratorului, divinaţie savantului. Această temelie comună tuturor
oprelor frumoase şi adevărate, acea flacără dumnezeiască, acel suflu nedesluşit
care inspiră ştiinţa, literatura şi arta, noi le-am găsit în dumneavoastră, domnule,
este geniul.”
După o trecere în revistă a descoperirilor lui Pasteur, Renan a continuat:
169
“Cât sunteţi de fericit, domnule, că atingeţi cu măreţia dumneavoastră

izvoarele vieţii. Cât de minunată este ştiinţa pe care o cultivaţi! În ea nimic nu se
pierde.”
Consacrarea ştiinţifică a lui Pasteur, faima sa devenită mondială, au
determinat pe mulţi oameni, din lumea întreagă, să i se adreseze în nume personal,
cu scrisori, apeluri, cereri de consultaţii.
“El nu îngrijeşte indivizii, i s-a răspuns unui străin, el se străduieşte să
vindece omenirea.”
I-a fost atribuită lui Pasteur afirmaţia conform căreia:“medicul uman
salvează omul, iar medicul veterinar salvează omenirea”.
Gloria nu l-a împiedecat pe savant să abordeze în continuare problemele
greu surmontabile ale unei alte boli căreia îi cădeau victime atât oamenii, cât şi
multe animale domestice şi sălbatice: rabia (turbarea).
Mii de ani, medicii s-au arătat neputincioşi în faţa suferinţelor dramatice
prin care treceau făpturile afectate de rabie: fotofobie, hidrofobie, convulsii,
paralizii, urmate întotdeauna de moarte.
Încă din anul 1852, guvernul francez făgăduise o recompensă celui ce va
găsi un leac împotriva turbării. Dosarele Academiei de Medicină erau pline cu
scrisori primite de peste tot, cuprinzând recomandări dintre cele mai fanteziste:
reţete de omlete, de ceaiuri, diferite prafuri, frecţii şi alifii, ochi de rac, smirnă,
genţiană, argilă ş.a.
Singura recomandare mai realistă viza cauterizarea ţesuturilor atinse sau
pătrunse de saliva animalului turbat. (Cauterizarea fusese recomandată şi de
Celsus în primul secol al erei noastre.)
Aceeaşi metodă a fost reluată de medicul veterinar BOULEY, care prefera
(în locul fierului înroşit sau a prafului de puşcă presărat pe rană şi apoi aprins)
substanţele caustice: acid azotic, acid sulfuric, acid clorhidric, alifie de antimoniu,
sublimat corosiv, azotat de argint.
Cauterizarea era recomandată, şi în Tratatul de patologie internă (1873) al
lui JACOUD: “1.-Să cauterizăm muşcăturile adânc şi cât mai repede cu putinţă;
2.-Să lăsăm să supureze rănile şi să nu facem nimic ca să grăbim cicatrizarea.”
Cauzele bolii rămâneau însă total necunoscute.
În decembrie 1880, un medic veterinar militar, Pierre BOURREL, care era
preocupat de mult timp de turbare şi chiar preconizase pilirea dinţilor câinilor ca
să nu mai poată perfora pielea când muşcă, îi trimite lui Pasteur doi câini turbaţi.
Bourrel cunoştea rezultatele obţinute de Pasteur în privinţa holerei găinilor
şi a antraxului. Pasteur s-a gândit atunci să perfecteze metodologia de cercetare
iniţiată de un alt medic veterinar, Victor GALTIER de la Şcoala Veterinară
din Lyon, care încercase să provoace turbarea la iepure prin inoculare de salivă,
sânge şi chiar substanţă cerebrală. Galtier concluzionase că simptomele de turbare
apar la iepure după patruzeci de zile de la inocularea virusului, dar iepurele nu
prezintă leziuni anatomice.
170
Totodată, sângele iepurilor morţi de turbare nu poate transmite boala altor

animale. Galtier nu reuşise însă prin inocularea subcutană să transmită cu
regularitate boala animalelor.
După o mulţime de experienţe contradictorii, Pasteur a remarcat că saliva
nu este un mediu bun pentru dezvoltarea agentului patogen al turbării.
Colaboratorul său, Roux, (care-şi va elabora ulterior teza de doctorat, studiind
această problemă), susţinea că turbarea îşi are sediul în sistemul nervos, mai ales
în bulbul rahidian: “Ai impresia, când urmăreşti manifestările turbării, că
priveşti cum se răspândeşte virusul în sistemul nervos al animalului turbat… Sunt
atinşi, pe rând, bulbul şi nervii ce pornesc din el, apoi este atacată măduva şi
drama turbării se termină cu paralizia.” Concluziile lor au dus la scurtarea
perioadei de incubaţie prin inocularea virusului rabic direct pe suprafaţa creierului
animalului, prin trepanaţii.
“Câte trepanaţii şi inoculări în creier-scria Pasteur într-o notă prezentată la
Academia de Ştiinţe din mai 1881 şi, apoi, la Academia de Medicină-tot atâtea
cazuri de turbare sigură, care apare repede”.
Totul dura şapte până la douăzeci de zile. În examinările microscopice însă,
agentul turbării rămânea invizibil, imperceptibil. În schimb, era capabil să treacă
prin filtrele utilizate în laborator pentru eliminarea din culturile bacteriene a unor
elemente străine, denumite viruşi.
Termenul de virus era utilizat în epocă pentru principiul activ al unor boli,
asimilat cu o otravă, cu veninul, care putea căpăta, după cum se credea, chiar o
formă gazoasă. Este meritul lui CHAMBERLAND de a fi imaginat ca filtru o
pipă din pământ ars o singură dată, utilizată ulterior şi pentru filtrarea apei
potabile. Tot Chamberland a introdus termenul de viruşi filtranţi.
Următoarea etapă a cercetărilor a vizat micşorarea gradului de virulenţă.
Pasteur a observat că prin trecerea virusului turbării prin diverse specii de animale
se poate obţine o modificare mai mult sau mai puţin accentuată a gradului de
virulenţă. Într-o notă prezentată de Pasteur şi colaboratorii săi la Academia de
Ştiinţe şi la Academia de Medicină, în mai 1884, se preciza:
“Dacă se trece de la câine la maimuţă şi, apoi, de la maimuţă la maimuţă,
virulenţa virusului slăbeşte la fiecare trecere. După ce virulenţa a fost micşorată
prin aceste treceri de la maimuţă la maimuţă şi virusul a fost inoculat unui câine,
unui iepure sau unui cobai, el râmâne în această stare atenuată…
Virulenţa virusului rabic creşte iar, când trece de la iepure la iepure, de la
cobai la cobai… dar sunt necesare mai multe treceri prin trupurile acestor
animale pentru a-şi redobândi virulenţa maximă, după ce a fost micşorat mai
întâi la maimuţă…”
Buni cunoscători ai fenomenului turbării, grăbindu-l sau încetinindu-l după
dorinţă, Pasteur şi colaboratorii săi şi-au concentrat acţiunile în vederea obţinerii
unui vaccin.
171
Ei elaborează mai întâi o tehnică de laborator prin care să realizeze

atenuarea până la anulare a virulenţei: Pasteur a prelevat un fragment din creierul
unui iepure care murise de turbare. Acesta a fost atârnat de un fir într-un flacon
sterilizat la foc, în care aerul era păstrat uscat de hidroxidul de potasiu (potasă
caustică) existent la fundul vasului. Flaconul a fost închis cu un dop de vată
sterilizată care nu lăsa praful să treacă.
Temperatura mediului ambiant era de 23 de grade C. Pe măsură ce se usca,
părticica de creier îşi pierdea virulenţa, care dispărea total după 14 zile. Această
substanţă inactivă a fost injectată, după dispersare în apă distilată, sub pielea
câinlor. A doua zi, aceloraşi câini li s-a inoculat o dispersie de creier uscat doar
treisprezece zile, şi, în continuare, alte inoculări cu creier uscat din ce în ce mai
puţin, până s-a ajuns la inocularea cu creier de iepure mort chiar în acea
dimineaţă. Câinii, astfel inoculaţi, rezistau la inoculări ulterioare, chiar în cutia
craniană, cu virusul unui câine turbat prins pe stradă sau la muşcăturile unor astfel
de câini.
Cu astfel de rezultate, Pasteur a solicitat o comisie care să controleze
eficienţa acestora. În mai 1884, ministerul Instrucţiei publice a stabilit comisia
formată din decanul facultăţii de medicină şi din alţi savanţi cu renume, comisie
care a început imediat verificările la Şcoala Normală din Paris.
Un câine mort de turbare a fost disecat şi din bulbul său rahidian a fost
preparat materialul pentru inoculare. Au fost inoculaţi doi câini consideraţi de
Pasteur ca refractari la turbare şi alţi doi netrataţi anterior, ca şi câţiva iepuri, ca
martori. Tuturor li s-a inoculat prin trepanaţie, acelaşi material în dura-mater.
Două zile mai târziu s-a trecut la a doua serie de probe. Un alt câine turbat, furios,
a fost închis, în două rânduri, cu câte doi câini, unul tratat de Pasteur, altul nu.
Toţi patru au fost muşcaţi de câinele turbat. Şase zile mai târziu, la moartea
câinelui turbat, comisia a inoculat substanţa bulbului animalului altor şase câini,
trei trataţi de Pasteur, şi trei netrataţi, precum şi la doi iepuri. Rând pe rând, câinii
martori au turbat, în timp ce câinii inoculaţi în scopul imunizării au rezistat toţi
(atât cei muşcaţi de câinele turbat, cât şi cei care primiseră virusul prin inoculare
în dura-mater). În luna august 1884, au fost comunicate ministerului Instrucţiei
publice rezultatele tuturor experienţelor şi dovada că Pasteur nu făcuse nici-o
afirmaţie care să nu fie riguros exactă:
“Vă prezentăm astăzi acest raport…pentru ca domnul Pasteur să-l poată
folosi în comunicarea pe care are de gând să o facă la Congresul ştiinţific
medical internaţional din Copenhaga, comunicare referitoare la aceste rezultate
grandioase, care fac cinste într-un înalt grad ştiinţei din Franţa, dându-i, încă o
dată, dreptul la recunoştinţa omenirii”.
Cu răbdarea sa caracteristică şi cu încăpăţânarea lui obişnuită, Pasteur, face
noi experienţe, perfecţionând metoda de vaccinare.
Mecanismul fenomenului de imunizare a organismului, pe care ştia să-l
provoace, cel puţin în cazul antraxului şi turbării, era încă un mister atât pentru el,
172
cât şi pentru toţi biologii. Pasteur era convins de caracterul specific al sistemului
de apărare declanşat în organism prin inocularea de germeni atenuaţi. Această
specificitate dădea multe de gândit omului de ştiinţă, care-şi punea problema dacă
nu cumva sângele conţine elemente bactericide diferenţiate pe care o agresiune
microbiană atenuată le-ar activa pentru o mai mare perioadă de timp.
Oare organismul nu fabrică, la apariţia germenilor atenuaţi, care sunt doar o
momeală, o substanţă în stare să distrugă ulterior aceiaşi germeni, de fiecare dată
când apar, într-o formă activă şi virulentă ?
Răspunsul la această întrebare avea să vină de la biologul rus Ilia
MECINIKOV, la acea vreme autoexilat în Italia. Acesta urmărea cu interes
lucrările lui Pasteur şi îi trimite acestuia o scrisoare prin care-l anunţă că a
descoperit principiul imunizării. După părerea lui, imunitatea se datoreşte acţiunii
în organism, a unor celule specializate, fagocitele, care anihilează germenii
patogeni. Mecinikov va avea un rol de prim rang printre adepţii lui Pasteur.
Pasteur se afla în faţa unei decizii dificile: aplicarea vaccinării antirabice pe
oameni. În septembrie 1884, răspunzând împăratului Braziliei, Pedro al II-lea care
se interesa de lucrările lui şi-l întreba când va putea trata şi oamenii de turbare
Pasteur spunea: “…Maiestatea voastră are bunătatea să-mi vorbească despre
studiile mele asupra turbării.Sunt destul de avansate şi le continui fără
întrerupere. Cred că-mi trebuie doi ani pentru a le duce la bun sfârşit… Trebuie
să ajung la profilaxia bolii după muşcare. N-am îndrăznit să încerc, până acum,
vreo experienţă asupra oamenilor, cu toată încrederea pe care o am în succes şi
cu toate ocaziile nenumărate ce mi s-au oferit… Chiar când voi avea nenumărate
exemple de profilaxie la câini, cred că mi-ar tremura mâna dacă ar trebui să trec
la speţa umană…”
O mulţime de oameni, citind sau auzind numele lui Pasteur, legat de
cuvântul turbare, îşi închipuia că este un medic veterinar care dă consultaţii şi-i
scria cerându-i sfatul. O avalanşă de scrisori sosea la Şcoala Normală din Paris.
Pasteur răspundea, mai ales celor care, înduioşaţi de câinele lor preferat, pregetau
să-l ucidă dacă era muşcat de un câine turbat:
“Legea este categorică, scria Pasteur, orice câine muşcat de un câine
turbat trebuie imediat ucis.”
Luni, 6 iulie 1885, de dimineaţă, în laboratorul lui Pasteur au intrat trei
persoane care veneau din Alsacia: Theodore Vone, băcan din Meissengott, muşcat
de braţ de câinele său, pe care apoi îl împuşcase, Joseph MEISTER, un copil de
nouă ani, muşcat în aceeaşi zi de acelaşi câine şi mama copilului care nu fusese
muşcată. Copilul se ducea la şcoală când fusese atacat de câine şi muşcat de mâini
şi de picioare. Înspăimântat, copilul nu se apărase, îşi ferise doar faţa.
Câinele fusese autopsiat şi în stomacul lui găsiseră fân, paie şi bucăţi de
lemn, constatându-se astfel că era turbat.
Copilul a fost adus chiar în aceeaşi zi la doctorul Weber din Ville (Bas-
Rhin), care-i dezinfectase rănile cu acid fenic şi-i sfătuise pe părinţi să-l ducă
173
imediat la Paris, unde era un domn, care deşi nu era medic, ştia cel mai bine ce
trebuie făcut într-un caz atât de grav.
Aşa ajunsese micul Meister la Pasteur, însoţit de mama sa şi de Theodore
Vone, care era îngrijorat de starea copilului. Din fericire pentru Vone, colţii
câinelui nu-i pătrunseseră pielea şi Pasteur l-a trimis înapoi în Alsacia, reţinându-l
doar pe micul alsacian.
Cele 14 răni ale copilului l-au emoţionat şi îngrijorat pe Pasteur. Stătea la
îndoială între dorinţa de a-l salva de la o moarte sigură şi grija ca nu cumva
tratamentul, care-i reuşise întotdeauna la câini, să nu-i dăuneze băiatului.
Pasteur s-a preocupat, mai întâi, de găzduirea mamei şi a copilului, total
străini în Paris. Apoi, s-a consultat cu profesorul Alfred VULPIAN (1826-1887),
medic la Salpétrière şi profesor la Facultatea de Medicină din Paris (membru al
comisiei care-i verificase rezultatele vaccinării câinilor). Pasteur îl preţuia pe
Vulpian pentru priceperea sa şi pentru prudenţa cu care acţiona. Vulpian a fost de
părere că experienţele făcute pe câini erau foarte concludente şi că-l îndreptăţeau
pe Pasteur să încerce vaccinul şi la om. Considera că băiatul va muri cu siguranţă
turbat şi că Pasteur avea nu numai dreptul, dar şi datoria să aplice micului Meister
inocularea antirabică. Aceeaşi părere o avea şi profesorul Joseph GRANCHER
(1853-1907), de la clinica de boli de copii a Facultăţii de Medicină din Paris.
Acesta era, de asemenea, foarte apropiat de Pasteur, pe care-l preţuia şi-l admira.
În seara zilei de 6 iulie 1885, Pasteur, Vulpian şi Grancher au hotărât să-i
inoculeze pacientului o suspensie din măduva unui iepure mort de turbare la 21
iunie 1885. Măduva fusese păstrată cinsprezece zile în aer uscat şi îşi pierduse
total virulenţa. Inocularea a fost efectuată de profesorul Grancher care s-a propus
singur, deoarece Pasteur, fiind doar chimist, considera că nu are dreptul să
îndeplinească acest act medical.
În zilele următoare i s-au inoculat copilului suspensii cu măduvă de iepure
din ce în ce mai recentă. La 16 iulie, i s-a injectat măduvă aproape proaspătă, de o
zi.
“Totul merge bine, îi scria Pasteur ginerelui său, la 11 iulie 1885; copilul
doarme bine, are poftă de mâncare şi, de la o zi la alta, materialul inoculat este
resorbit fără nici cea mai mică urmă…Dacă în cele trei săptămâni ce urmează,
copilul se simte bine, reuşita experienţei mi se pare sigură.” (În paranteză fie
spus, Joseph Meister a trăit 64 de ani: 1876-1940, devenind chiar portar la
Institutul Pasteur din Paris !)
Într-o altă scrisoare, adresată aceluiaşi, Pasteur îşi comunica bucuria:
“Suntem, poate, în preajma uneia din cele mai mari acţiuni medicale ale
secolului şi cred că o să-ţi pară rău că n-ai fost de faţă.”
În sfârşit, după câteva săptămâni, aproape sigur de reuşită, Pasteur îi scria
unui prieten:
“Micul ‘‘muşcat’’ se simte foarte bine. Nu-mi mai este teamă că se va
îmbolnăvi de turbare. Sunt acum în măsură să tratez orice persoană muşcată
174
pentru a o face refractară la turbare, fără să mă tem de un eşec, chiar dacă au

trecut câteva zile de la accident.”
Dintr-o extremă prudenţă, Pasteur se abţinea să anunţe public succesul în
tratarea turbării (care este, de fapt, o prevenire a bolii), dar simţea nevoia să-l
împărtăşească prietenilor săi.
Unul dintre ei, economistul Leon SAY, ministru de finanţe, a destăinuit
vestea ziariştilor de la “Journal des debats” care au publicat-o.
Informaţia a fost preluată de toate organele de presă din Franţa şi din
străinătate. Brusc, Pasteur a fost asaltat de scrisori în care era consultat în toate
problemele medicale şi nu numai.
Au urmat şi alte succese. Un singur insucces, cazul unei fetiţe în vârstă de
zece ani, Louise Pelletier, adusă prea târziu (după 37 de zile), avea să dea ocazia
denigratorilor săi să declanşeze împotriva sa o defăimătoare campanie de presă,
atât în Franţa, cât şi în străinătate. Treptat însă, duşmănia unor medici faţă de
metoda lui a scăzut, cu atât mai mult cu cât majoritatea erau oameni în vârstă,
tradiţionalişti, pe care slăbiciunea sau moartea i-a împiedecat să mai protesteze.
Alţii, de voie sau de nevoie, au sfârşit prin a adera la teoriile lui Pasteur.
Preocupările lui Pasteur s-au direcţionat spre crearea unui institut
specializat. În anul 1886, ca o dovadă a generozităţii pe care cuceririle ştiinţei o
stimulează în sufletul unor oameni, lui Pasteur i s-a înmânat din partea contelui
Laubespin (care-şi folosea averea în scopuri de binefacere), suma de 40.000 de
franci, dăruită în scopul înfiinţării unui serviciu al turbării.
Întrebat asupra modului cum înţelege să organizeze acest serviciu, Pasteur,
care vedea întotdeauna lucrurile în mare, a răspuns:
“Gândul meu este să întemeiez la Paris o instituţie model, fără să recurg la
ajutorul statului, doar cu sprijinul donaţiilor şi subscripţiilor internaţionale.”
A adăugat, însă, că mai trebuie aşteptat o vreme, pentru a nu mai exista nici
o îndoială asupra eficacităţii tratamentului.
La 1 martie 1886, într-o notă înaintată Academiei de Ştiinţe în care vorbea
de cele 350 de cazuri tratate cu succes, Pasteur încheia astfel:
“…Profilaxia turbării după muşcare s-a născut. Este cazul să se înfiinţeze
o instituţie de vaccinare împotriva turbării.”
Academia de Ştiinţe a numit o comisie care a fost însărcinată cu întocmirea
şi realizarea proiectului de întemeiere la Paris a unui institut pentru tratarea
turbării. Cu toată opoziţia savantului, i s-a dat numele Institutul Pasteur. La
inaugurarea institutului care a avut loc la 14 noiembrie 1888, Pasteur l-a invitat pe
preşedintele republicii să participe.
“Desigur că voi veni, a spus preşedintele Sadi CARNOT (1837-1894),
Institutul dumneavoastră este o cinste pentru Franţa.”
Pasteur îşi pregătise discursul de inaugurare, dar, din cauza stării sănătăţii
sale, i-a cerut fiului său, Jean-Baptist, să-l citească.
175
Începea cu un scurt rezumat despre tot ce făcuse Franţa pentru învăţământul

de toate gradele. După ce a arătat sprijinul pe care i-l dăduse statul francez pentru
cercetările sale, discursul a continuat:
“În ziua în care am presimţit importanţa descoperirii atenuării virusului,
m-am adresat direct ţării mele ca să ne îngăduie ca prin puterea şi avântul
iniţiativelor particulare, să înălţăm laboratoare menite să se ocupe nu numai cu
profilaxia turbării, dar şi cu studiul bolilor virulente şi contagioase…
Iat-o deci gata, această mare clădire, despre care se poate spune că fiecare
cărămidă este semnul material al unui gând generos…
Vai! Sunt stăpânit de adânca melancolie că intru în ea ca un om biruit de
timp, ce nu mai are în jurul lui nici unul din profesorii şi colegii de luptă…
Entuziasmul de care aţi dat dovadă, scumpii mei colaboratori de acum,
păstraţi-l şi ţineţi-l sub un control sever. Nu scoateţi la iveală nici un fapt pe care
nu l-aţi putut dovedi simplu şi hotărâtor…
Dacă îmi este îngăduit, domnule preşedinte, voi încheia cu o cugetare
filozofică…voi spune că astăzi două legi potrivnice par a se lupta între ele: legea
sângelui şi a morţii… şi legea păcii, a muncii, a mântuirii care urmăreşte să-l
elibereze pe om de plăgile ce-l ameninţă…
Care din aceste legi va birui? Numai Dumnezeu ştie.
Ceea ce putem spune cu siguranţă este că, ascultând de legea omeniei,
ştiinţa franceză s-a străduit să împingă cât mai departe hotarele vieţii.”
Ilustrul savant şi-a mărturisit, astfel, crezul dintre hotarele propriei sale
vieţi. O viaţă exemplară, trăită sub semnul geniului, o inspiraţie care a deschis o
eră, o tenacitate care va deveni stil de muncă în generaţiile care îi urmează ţelul şi
calea, calea datoriei.
Nu ne dorim decât să fim cuprinşi de puterea exemplului său şi să ne
manifestăm respectul, scriind sau lecturând paginile de istorie inspirate de
valoarea celui care, din admiraţie pentru medicina veterinară, a afirmat:
“Când citesc lucrările veterinarilor, noi orizonturi se deschid înaintea mea
şi dacă eram mai tânăr, aş fi mers să mă aşez pe băncile şcolii pentru a studia
medicina veterinară.”(text reprodus din Bologa, cap. Medicina veterinară-C.
Simionescu, pag. 650; citatele originale şi unele date referitoare la Pasteur sunt
extrase din volumul Louis Pasteur, compilaţie realizată Constantin Ionescu-
Boeru, în cadrul colecţiei Cuceritorii a Editurii Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998)
12.4.3. „PASTEURIENII”
În cadrul Institutului Pasteur, activitatea de cercetare microbiologică a

continuat graţie inteligenţei şi efortului eficient al mai multor discipoli
pasteurieni, medici umani sau veterinari, precum şi al unor savanţi străini care au
găsit aici condiţiile propice definitivării operei lor ştiinţifice. În perioada imediat
176
următoare, au fost înfiinţate filiale ale Institutului Pasteur pe mai multe meridiane
ale lumii: Bruxelles, Tunis, Saigon, Hanoi etc.
Charles Édouard CHAMBERLAND (1851-1908),

membru al primei echipe pasteuriene de cercetare; a fost
coautor al teoriei germenilor (1879) şi al vaccinurilor contra
holerei aviare, antraxului şi rabiei.
A inventat primul filtru bacteriologic, filtrul de porţelan
care îi poartă numele şi este utilizat şi astăzi în filtrările
sterilizante. Chamberland a introdus totodată şi termenul de
virus filtrant.
Este locul să precizăm faptul că, de fapt, debutul virusologiei (ca domeniu
distinct) s-a produs pe tărâm botanic (în legătură cu o boală a tutunului: mozaicul
tutunului) şi îi este atribuit botanistului rus Dmitri Iosifovici IVANOVSKI
(1864-1920).
Într-un memoriu prezentat în anul 1892 Academiei de ştiinţe din
Petersburg, Ivanovski arăta că mozaicul tutunului este o boală infecţioasă şi că
agentul ei patogen are însuşirea surprinzătoare de a străbate filtrele de porţelan.
Filtrabilitatea agentului patogen al tutunului constituia un fapt cu totul nou,
întrucât în acel moment reţinerea bacteriilor de către filtre era considerată aproape
o dogmă. Ivanovski a interpretat acest rezultat, în limitele concepţiilor din acea
vreme, ca trădând existenţa unor microbi cu dimensiuni extrem de reduse.
Martinus Willem BEIJERINCK (1851-1931), botanist olandez, a

efectuat şi el, independent de Ivanovski, cercetări asupra virusului mozaicului
tutunului. A utilizat aceeaşi metodă, filtrarea (recunoscând prioritatea în domeniu
a lui Ivanovski) şi, în anul 1898, a confirmat filtrabilitatea agentului patogen,
descoperind totodată că acesta poate fi precipitat cu etanol, fără să-şi piardă
puterea infecţioasă. Beijerinck a mers mult mai departe în interpretarea
filtrabilităţii virusurilor, fiind primul care intuieşte natura deosebită a agentului
patogen pe care îl consideră ca agent infecţios viu, dar corpuscular (deci acelular).
El enunţă prima ipoteză asupra naturii virusurilor care ar fi “contagium vivum et
fluidum”, intuind astfel că virusurile sunt dotate cu însuşirea biologică de
autoreplicare (vivum), dar aflate într-o stare lichidă (fluidum). Deşi termenul de
contagium fluidum introducea o nuanţă confuză, greu de acceptat în epocă (şi
multe decenii după), concepţia lui Beijerinck s-a dovedit peste timp a fi una
modernă încât, în prezent, botanistul olandez este recunoscut drept adevăratul
întemeietor al virusologiei. (Beijerinck este totodată şi descoperitorul bacteriilor
fixatoare de azot simbionte pe rădăcinile plantelor-1880)
177
Ulterior, filtrabilitatea a devenit criteriul principal de clasare a unui agent

patogen în rândul virusurilor. Pe lângă termenul de virus filtrant (introdus de
Chamberland), au mai apărut termenii de ultravirus şi, în sfârşit cel de
inframicrob (introdus de Nicolle), terminologie ce mai oglindea concepţia că
virusurile sunt microbi de dimensiuni reduse.
Émile ROUX (1853-1933), colaborator apropiat al lui Pasteur, a fost

coautor al vaccinului antirabic (1885) şi a efectuat cercetări asupra toxinei
difterice, iniţiind metoda “industrială” de preparare a serului antidifteric pe cal.
Ilia Ilici MECINIKOV (1845-1916), biolog de origine rusă (descendent al

fratelui vestitului cărturar moldovean din secolul al XVII-lea, Nicolae Milescu
Spătarul), a pus în evidenţă fagocitoza ca proprietate a anumitor celule de a
îngloba diverse particule, printre care şi microbi, pentru a le digera (vezi şi
capitolul 12.3.2).
În laboratorul său de la Institutul Pasteur din Paris, Mecinikov a făcut
remarcabile cercetări asupra holerei şi vaccinării antiholerice, asupra infecţiei
sifilitice, precum şi asupra mecanismelor îmbătrânirii.
Printre discipolii lui Mecinikov, formaţi în laboratorul său de la Institutul
Pasteur din Paris, s-au numărat şi doi mari cercetători români: Ion
CANTACUZINO şi Constantin LEVADITI.
Alexandre YERSIN (1863-1943), medic elveţian,

a descoperit bacilul ciumei bubonice, în timpul
epidemiei de ciumă din Hong Kong (1892), independent
de japonezul Shibasaburo KITASATO.
Yersin a înfiinţat şi condus filiala din Indochina a
Institutului Pasteur (la Saigon şi Hanoi).
Charles NICOLLE (1866-1936) a înfiinţat şi

condus Institutul Pasteur din Paris. Împreună cu Étienne
BURNET a descoperit modalitatea de transmitere a
YERSIN
tifosului exantematic prin intermediul păduchelui (pentru
această descoperire au primit premiul Nobel, în anul 1928).
Jules Jean Baptiste Vincent BORDET (1870-1961), medic belgian, a

înfiinţat Institutul Pasteur de Brabant din Bruxelles.
În anul 1898, Bordet a descris imunohemoliza, demonstrând că inocularea
hematiilor la un animal (de altă specie decât cel de la care provin hematiile)
provoacă apariţia de anticorpi care acţionează asupra hematiilor respective într-un
mod absolut similar acţiunii anticorpilor antibacterieni asupra bacteriilor. A
demonstrat totodată, intervenţia în reacţiile de bacterioliză şi imuno-hemoliză (pe
178
lângă anticorpul specific) a unui factor seric, normal, nespecific, termolabil şi

neinfluenţat de imunizare, pe care l-a numit alexină. Mai târziu, EHRLICH avea
să denumească acest factor: complement. Bordet este considerat descoperitorul
reacţiei de fixare a complementului (RFC), reacţie ce avea să revoluţioneze
diagnosticul multor afecţiuni cu etiologie bacteriană sau virală.
August von WASSERMANN (1866-1925) aplică, în anul 1906, reacţia lui
Bordet în diagnosticarea sifilisului (celebra reacţie Bordet-Wasserman-R.B.W).
Împreună cu Mihai CIUCĂ, în anul 1920, Bordet a descoperit fenomenul
de lizogenie. Pentru descoperirile sale în domeniul imunităţii, BORDET a primit
premiul Nobel, în anul 1919.
BORDET WASSERMANN CALMETTE
Léon Charles Albert CALMETTE (1863-1933) a studiat infecţia

tuberculoasă. După îndelungi cercetări, efectuate împreună cu medicul veterinar
Camille GUERIN, în cadrul Institutului Pasteur din Paris, este perfectat, în anul
1921, vaccinul antituberculos, utilizat şi astăzi (vaccinarea BCG-cu bacilul
Calmette-Guerin).
În anul 1901, Calmette înfiinţează, la Lille, primul preventoriu de
tuberculoză.
12.4.4. ŞCOALA GERMANĂ DE MICROBIOLOGIE
Concomitent cu deschiderea erei pasteuriene, şi în Germania, se afirmă mai

multe inteligenţe ale medicinei umane şi veterinare care şi-au dedicat întreaga
energie studiului microbiologic, diagnosticului şi prevenirii bolilor infecţioase.
Cuceririle lor s-au alăturat celor obţinute de şcoala pasteuriană pentru a
defini epoca de aur a microbiologiei, cuprinzând cronologic ultimele două
decenii ale secolului XIX şi primele două decenii ale secolului XX.
179
Robert KOCH (1843-1905), medic şi

bacteriolog german, este considerat fondatorul
bacteriologiei medicale.
Şi-a început activitatea ca medic de ţară, în
circumscripţia Wollstein. Influenţat fiind de lucrările
profesorului său, Iacob Henle, privind contagiunea,
tânărul Koch întreprinde singur cercetări microscopice
asupra agentului patogen al antraxului. În anul 1876, (cu
doi ani înaintea lui Pasteur), Koch demonstrează că
antraxul se transmite prin bacterii: el reproduce
experimental boala pe oi şi şoareci. A comunicat,
primul, faptul că bacteridia cărbunoasă poate rezista
multă vreme în pământ sub formă de spori.
Koch mai are marele merit de a fi introdus mediile bacteriologice solide pe
bază de cartof, agar-agar, gelatină. Utilizând un mediu de cultură pe bază de
cartof (care este un tubercul), Koch a izolat, în anul 1882, bacilul tuberculozei-
bacilul Koch. (Pentru această descoperire va primi premiul Nobel în anul 1905).
Continuându-şi cercetările, în anul 1890 prepară tuberculina. Koch a
crezut iniţial că a găsit leacul tuberculozei. El obţinuse, în schimb, prima
substanţă revelatoare, utilizată şi astăzi în diagnosticul tuberculozei prin
intradermoreacţia la tuberculină (I.D.R).
Lui Koch îi datorăm şi diferenţierea bacilului bovin de cel uman.
În anul 1883, în timpul unei misiuni sanitare în Egipt, ilustrul savant
german identifică vibrionul holerei şi modul de transmitere a bolii prin alimente
contaminate. Robert Koch a mai lăsat încă o valoroasă moştenire reprezentată de
trei postulate, trei reguli ştiinţifice majore, de care trebuie să ţină cont orice
cercetător în domeniul microbiologiei:
Postulatele lui Koch, elaborate în perioada 1878-1884, dădeau dreptul la
celebritate numai acelui cercetător care:
1. A izolat acelaşi germen microbian din toate organismele ce au
prezentat starea de boală respectivă, iar prezenţa germenului a fost
însoţită de leziuni constante;
2. A izolat germenul în stare pură, pe medii de cultură, şi a reuşit să-l
menţină în culturi mai multe generaţii;
3. A reprodus experimental boala, inoculând animalelor de laborator
germenul izolat în stare pură;
Aceste postulate au impus principiul specificităţii bolilor
infectocontagioase.
Koch a condus şi Institutul de sănătate de la Berlin, colaborând cu alţi
valoroşi cercetători, medici umani şi veterinari:
180
Friedrich LÖFFLER (1852-1915),

colaborator direct al lui Koch, a izolat, în anul
1884, bacilul difteric. Este locul să precizăm că
agentul patogen al difteriei a fost observat şi
colorat pentru prima dată, în anul 1883, de un alt
medic german, Edwin KLEBS (1834-1913).
Împreună cu medicul veterinar Paul
FROSCH (1860-1920), Löffler a identificat
bacilul morvei. În aceeaşi colaborare, a
demonstrat, în anul 1897, că febra aftoasă este
LÖFFLER produsă de un virus.
Hans Christian GRAM (1853-1938) a ilustrat valoarea şcolii fondate de

Robert Koch prin introducerea metodei de colorare care îi poartă numele.
Coloraţia Gram, introdusă în anul 1884, utiliza acţiunea unui compus
bazic de anilină, a soluţiei iod-iodurate, a alcoolului şi recolorarea cu culori acide.
Aceasta este şi astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice curente.
Georg GAFFKY (1850-1918), colaborator de valoare al lui Koch, s-a

distins în cercetările sale asupra infecţiilor: cărbunoasă, holerică şi tifică. În anul
1884, a izolat în stare pură bacilul febrei tifoide. Trebuie să menţionăm că acesta
fusese observat, încă din anul 1880, de un alt cercetător german, Karl. Joseph.
EBERTH (1835-1926).
În prezent, agentul patogen al febrei tifoide este încadrat în genul
Salmonella, după numele medicului veterinar american Daniel Elmer
SALMON (1850-1914), care a identificat un alt reprezentant al genului,
responsabil de diareea pestoasă a porcului, Salmonella suipestifer.
Theodor ESCHERICH (1857-1911), evidenţiază în anul 1885, în fecalele

unui bolnav de diaree, colibacilul denumit astăzi Escherichia coli.
Albert NEISSER (1855-1916) a descoperit, în anul 1879, gonococul.

Astăzi, gonococul este încadrat în genul Neisseria.
Fritz Richard SCHAUDINN (1871-1906), biolog german, a identificat în

anul 1905, împreună cu Paul Erich HOFFMANN (1863-1959), agentul etiologic
al sifilisului, denumindu-l Spirochaeta pallida sau Traeponema pallidum, fiindcă
se colora slab.
Emil Adolf von BEHRING (1854-1917), profesor la Universitatea din

Marburg, este cel care deschide, în anul 1901, seria premiilor Nobel pentru
medicină. I s-a atribuit primul premiu Nobel pentru cercetările sale privind
181
seroterapia difteriei. Împreună cu japonezul Shibasaburo KITASATO (1852-

1931), Behring a reuşit mai întâi, în anul 1899, să imunizeze cobaii împotriva
toxinei tetanice.
Cei doi au repetat experienţele în anul 1890, utilizând toxina difterică.
Au constatat că, inocularea repetată a unor doze subletale de toxină tetanică
sau difterică duce la apariţia, în serul animalelor inoculate, a unor substanţe serice
care neutralizează respectivele toxine. Au denumit aceste substanţe antitoxine.
Aşa a luat naştere imunologia modernă.
Descoperirea acţiunii specifice a serurilor imune şi-a găsit imediat aplicaţii
în terapie şi diagnostic. Behring a fost printre primii cercetători care au perfectat
seroterapia difteriei. I-au urmat: Martin (1894), Roux (1894) şi mai ales Ehrlich
(1897, 1898).
BEHRING EHRLICH
Paul EHRLICH (1851-1915) s-a remarcat ca citolog, chimioterapeut şi

imunolog. A identificat, primul, formula leucocitară, diferenţiind tipurile de
leucocite. A pus bazele chimioterapiei, preparând medicamentele antisifilitice pe
bază de arsen, denumite: Salvarsan (1907) şi Neosalvarsan (1912). Ehrlich este
unul dintre fondatorii imunologiei ca ştiinţă. În anul 1892 a relevat deosebirea
dintre imunizarea activă şi cea pasivă.
În perioada 1897-1898, Ehrlich a stabilit principiile titrării toxinelor şi
antitoxinelor, introducând totodată primele metode cantitative exacte în
imunologie. În anul 1898, emite teoria catenelor laterale, în care afirmă că
anticorpii sunt fabricaţi de celule specializate. În acest mod, Ehrlich anticipează
primul, existenţa plasmocitelor derivate din limfocitele B, care vor fi evidenţiate
în secolul următor.
Plecând de la modelul teoretic al ciclului benzenului, cu cele şase valenţe
ale sale (care pot fi saturate cu diferiţi radicali), Paul Ehrlich a sugerat că aceeaşi
celulă anticorpoformatoare ar putea da naştere la diferiţi anticorpi. A intuit, astfel,
existenţa receptorilor celulari specifici faţă de anumite antigene.
182
13. MEDICINA SECOLULUI XX
13.1. CONTEXT ISTORIC ŞI ŞTIINŢIFIC
O delimitare strictă între secole nu poate fi decât una de ordin cronologic şi

ar atrage în mod inerent o artificializare a cursului firesc al faptelor şi al
împlinirilor ştiinţelor, în general şi al celor medicale, în special. În secolul XX,
oamenii de ştiinţă din toate domeniile continuă activitatea începută în secolul
XIX.
Numărul oamenilor de ştiinţă creşte însă atât de mult, încât s-a afirmat că l-
ar fi depăşit pe al celor care au trăit în toate secolele anterioare.
Progresele înregistrate cunosc un ritm accelerat, ce a atins, până la sfârşitul
“secolului vitezei”, valori de neimaginat altădată.
O serie de progrese din domeniul fizicii: descoperirea razelor X, a
radioactivităţii, a particulelor subatomice, a relativităţii şi a teoriei cuantice, au
condus la o revoluţie profundă în percepţia materiei şi a energiei de către toţi
oamenii de ştiinţă. Aceste progrese aveau să influenţeze nu numai astronomia,
geologia sau tehnologia (în ansamblul ei), ci şi chimia, biologia şi medicina.
Pe parcursul secolului XX, tehnologia a transformat societatea, multe dintre
marile invenţii având un impact direct asupra acesteia.
Răstimpul dintre descoperirea unui fenomen şi aplicarea sa în tehnică (sau
în medicină) s-a scurtat.
Descoperirea electronului, de exemplu, a făcut ca, în mai puţin de 20 de
ani, să apară tuburile electronice, care, la rândul lor, au dus la revoluţionarea
sistemelor de comunicaţii (inclusiv a legăturilor radio şi telefonice la mare
distanţă), dar şi la descoperirea unor radiaţii catodice ce aveau să deschidă o nouă
eră şi în diagnosticul medical.
O dată înţeleasă structura atomului, au putut fi explicate multe dintre
proprietăţile chimice ale elementelor chimice. Formularea teoriei legăturilor
chimice de către Linus PAULING, în anii ’30, a lămurit rolul electronilor în
formarea moleculelor: atomii se pot lega unii de alţii fie prin forţe electrostatice
(legătura ionică), fie prin punerea electronilor în comun (legătura covalentă). Nou
dezvoltata mecanică cuantică a alcătuit fundamentul teoretic pentru studiul
legăturilor chimice şi interpretarea spectrelor atomice şi moleculare.
183
Spectroscopia, devenită un important instrument analitic, a fost utilizată

atât în domeniul vizibil al spectrului, cât şi în domeniile radiaţiilor infraroşii şi al
microundelor. Un mare număr de studii a vizat mecanismele de reacţie şi vitezele
reacţiilor. Cercetarea reacţiilor de polimerizare a dus la dezvoltarea unor compuşi
realizaţi din macromolecule, cum ar fi fibrele artificiale şi primele materiale
plastice. Chimia siliconului care poate forma compuşi complecşi, similari cu
carbonul, a dus la dezvoltarea procesului de sinteză a acestuia, siliconul devenind
important pentru obţinerea unor produşi industriali, mulţi dintre ei cu
aplicabilitate în medicină.
Biologia şi medicina au beneficiat enorm de pe urma progreselor din
domeniul chimiei. Aplicarea chimiei în biologie a dat naştere unei noi şi
importante discipline: biochimia. Cu metodele specifice acesteia, au putut fi
descifrate multe dintre mecanismele fiziologice şi fiziopatologice ce se produc în
organismele vii. Au fost evidenţiate enzimele şi hormonii produşi de organismele
vii, precum şi vitaminele, precizându-se rolul acestora în buna funcţionare a
structurilor biologice.
O altă importantă aplicabilitate a cuceririlor chimiei şi biochimiei a fost
industria farmaceutică.
“Pe glob şi prin vreme”, Germania a jucat un rol de leader în mai toate
domeniile ştiinţei şi tehnologiei, încă de pe la 1900. Primul război mondial a
evidenţiat faptul că ştiinţa putea juca un rol important în rezultatul unei dispute de
acest gen. În Germania, mai mult de 100 de laboratoare au prestat activităţi de
cercetare ştiinţifică în beneficiul armatei.
Pe parcursul anilor care au urmat primului război mondial, guvernele din
Est şi Vest au început să finanţeze activ ştiinţa, ceea ce a contribuit mult la
dezvoltarea acesteia.
O dată cu venirea lui Hitler la putere, Germania şi-a pierdut poziţia în sfera
ştiinţifică, în favoarea Statelor Unite ale Americii, către care s-a îndreptat un mare
număr de oameni de ştiinţă europeni, mai ales de origine germană. Nazismul
german a practicat genocidul, o eugenie barbară şi experimente pe oameni în
lagărele de concentrare; statele imperialiste s-au pregătit pentru războiul
bacteriologic. Rasismul a generat şi o legislaţie discriminatorie cu privire la
dreptul de a primi şi de a da asistenţă medicală. (V. Bologa)
Cel de-al doilea război mondial avea să impună, însă şi o serie de progrese
făcute de ştiinţă şi tehnologie. Acum au devenit necesare primele computere,
radarul, rachetele de calibru mare alimentate cu combustibili lichizi, cauciucul
sintetic, dar şi penicilina sau DDT-ul !
După cel de-al doilea război mondial s-a modificat, în primul rând, modul
de organizare a ştiinţei. Anterior, aproape toate progresele au putut fi atribuite
muncii unui singur ins, sau a unui ins ajutat de un partener sau un mentor. În
perioada postbelică, o idee, un studiu, un dispozitiv sau un compus n-a mai putut
184
fi rodul unui singur om de ştiinţă, decât cu rare excepţii. Toate realizările

secolului XX s-au datorat lucrului în echipă.
Acest aspect este motivat mai ales de costul ridicat al echipamentelor
necesare cercetărilor, dar şi de complexitatea studiilor efectuate, de caracterul
multidisciplinar al interferenţelor apărute.
Cantitatea enormă de cunoştinţe noi, acumulate în progresie geometrică, a
condus la apariţia unor specializări absolut necesare.
Ecologia, ca ştiinţă a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor înconjurător,
etologia–ştiinţa studierii comportamentului animal, limnologia–ştiinţa studierii
lacurilor şi reţelelor de apă dulce, reprezintă doar câteva exemple de specializări
ce s-au impus ca domenii ştiinţifice distincte, ale căror tangenţe cu medicina sunt
unanim recunoscute.
Un biolog “al întregului organism” care studiază, de exemplu, păsări sau
plante din punct de vedere al comportamentului, are foarte puţine în comun cu un
biolog molecular, care studiază modul de funcţionare al celulelor.
Concomitent cu specializarea, s-au întrepătruns şi disciplinele, la graniţa
dintre ele. Astrofizica şi biofizica sunt numai două exemple în acest sens. Unii
astronomi (din perioada antebelică) au devenit cosmologi (în perioada postbelică).
Ştiinţa spaţiului este, de altfel, încă în perioada de formare. Există chiar şi o ştiinţă
care nu prea are obiect de studiu: exobiologia, adică ştiinţa studierii fiinţelor
extraterestre.
Alte ştiinţe “de frontieră” continuă să ofere un larg câmp de acţiune noilor
generaţii de cercetători pasionaţi: cibernetica, statistica medicală, informatica
medicală, geografia medicală, ingineria genetică, medicina ecologică etc, fără a se
putea intui măcar, unde şi când va fi ultima frontieră. Acumularea cunoştinţelor
de detaliu a condus implicit spre apariţia unor specialităţi medicale noi:
endocrinologia, geriatria, alergologia, virusologia, imunopatologia,
eredopatologia, neurochirurgia, chirurgia transplantelor funcţionale, medicina
sportivă, medicina şi igiena muncii, medicina socială, medicina nucleară etc.
Se dezvoltă intens: citologia, histologia, embriologia, fiziologia normală şi
patologică, chirurgia generală, gastroenterologia, nefrologia, cardiologia,
terapeutica etc. Specializările stricte s-au dovedit a fi deosebit de avantajoase,
singurul dezavantaj fiind cel reprezentat de estomparea orientării biologizante,
unitare, asupra organismului ca întreg. “Medicul cu dar şi har” (V. Bologa) a fost
substituit treptat de medicul-meseriaş şi de medicul interesat doar de problematica
ştiinţifică a cazului.
13.2. MEDICINA SOCIALĂ
Dacă anterior secolului XX, medicina a fost preocupată de rezolvarea

individuală a fiecărui caz, acum se dezvoltă o medicină interesată de sănătatea
publică: medicina socială. În acest context au apărut organisme naţionale şi
185
internaţionale care au acţionat concertat în sensul profilaxiei specifice şi

nespecifice a diferitelor entităţi morbide: a bolilor infecţioase prin programe de
vaccinări şi prin supravegherea oficială a igienei în colectivităţi; a aşa-ziselor
“boli de civilizaţie” (reprezentate de maladiile cardio-vasculare, canceroase,
neuro-psihice, de tehnopatiile animalelor crescute în sistem industrial etc) prin
programe de educaţie sanitară preventivă intens mediatizate ş.a.m.d.
Colaborarea internaţională în acest sens a fost posibilă prin înfiinţarea
următoarelor organizaţii permanente (în ordine cronologică):
- 1919 - Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor (actuala O.N.U.)
- 1924 - Oficiul Internaţional al Epizootiilor
- 1946 - Food and Agriculture Organisation-F.A.O.(Organizaţia pentru
alimentaţie şi agricultură)
- 1948 - Organizaţia Mondială a Sănătăţii, O.M.S., (World Health
Organisation), cu sediul la Geneva; data înfiinţării-7 aprilie- a devenit
Ziua mondială a sănătăţii.
- 1952 - Asociaţia Mondială Veterinară, cu sediul la Geneva
Sănătatea publică a devenit sfera de interes în care au conlucrat eficient

medicii umani cu medicii veterinari, scopul final fiind “salvarea omenirii”.
Supravegherea calităţii şi a salubrităţii alimentelor de origine animală, a
provenienţei şi a circuitelor tehnologice sau de transport, a devenit un deziderat al
sănătăţii oamenilor.
O.M.S. a dat o nouă definiţie sănătăţii, sintetizată în sintagma: well being.
A fi sănătos înseamnă a te simţi bine, sănătatea înseamnă starea de bine şi nu
numai absenţa unei boli sau a unei infirmităţi.
Constituţia O:M.S. afirmă dreptul la sănătate al fiecărei fiinţe umane, fără
deosebire de rasă, religie, credinţă politică, condiţie economică sau socială. Din
nefericire, am intrat şi în cel de-al treilea mileniu, cu grave decalaje economice
(atât internaţionale, cât şi naţionale !) care nu “oferă” acest drept fundamental
decât “unora”.
Medicina omului sănătos, afirmată încă din anii ’60, sub termeni ca
sanogeneza sau eubioza, s-a axat pe reliefarea rolului igienei în menţinerea
sănătaţii. Obiectivele igienei vizează şi apărarea sănătăţii mintale. În condiţiile
stressului de civilizaţie, a exacerbării consumului de droguri (de la tutun şi alcool,
până la amfetamine, morfină, cocaină, haşiş, marijuana, L.S.D.), igiena mintală
s-a impus ca un semnal de alarmă care trebuie tras permanent, în speranţa că va fi
auzit în timp util.
Medicina omului sănătos s-a dezvoltat şi într-un alt sens, mai pozitiv şi mai
optimist: a fost creată medicina frumuseţii, aşa-numita cosmiatrie, care cuprinde,
pe lângă radicala chirurgie estetică (prin care se corectează, după preferinţă,
caractere morfologice nedorite ale nasului, urechilor, sânilor, etc) şi multe alte
manopere de înfrumuseţare, de revitalizare, de întreţinere etc.
186
Apare şi se dezvoltă conceptul de factor de risc-geografic, profesional,

genetic, familial etc. În medicina veterinară factorii de risc decurg din selecţia,
alimentaţia şi exploatarea neraţională a animalelor, toate acestea generând o serie
de tehnopatii.
13.3. CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ MEDICALĂ

PREMIILE NOBEL
Alături de medicul practician şi de medicul organizator de sănătate, în

secolul XX, acţionează, distinct, medicul cercetător de laborator, specializat într-o
tehnică sau într-o problemă foarte limitată. Activitatea medicilor cercetători
(umani sau veterinari), cuprinşi în echipe multidisciplinare, este făcută publică în
periodice de specialitate al căror număr a crescut exponenţial.
Bibliografiile de strictă specialitate îşi măresc volumul de la o zi la alta, în
aşa fel încât documentarea a devenit din ce în ce mai complexă, dezideratul de
actualitate fiind dificil de atins.
Graţie informatizării, cunoştinţele medicale sunt tezaurizate ordonat şi, mai
ales, în zilele noastre, au ajuns să circule cu rapiditate prin sistemul Internet.
Anual, începând cu anul 1901, cele mai mari realizări din cercetarea
medicală sunt premiate de către Fundaţia Nobel cu câte un premiu de înaltă
consacrare pentru “Fiziologie-Medicină”. Şi alte organisme internaţionale
abilitate acordă premii specifice pentru cele mai bune rezultate obţinute pe vastul
front al cercetării medicale: de exemplu, O.M.S. acordă premiul Darling,
UNESCO acordă premiul Kalinga, etc.
PREMIILE NOBEL
pentru fiziologie şi medicină
1901 Emil Adolf von BEHRING (1854-1917), Universitatea din Marburg,

Germania, pentru lucrări privind seroterapia, în special cea difterică.
1903 Ronald ROSS (1857-1932), Universitatea din Liverpool, Marea Britanie,
pentru lucrări privind modul de transmitere al malariei.
1904 Niels Ryberg FINSEN (1860-1904), Danemarca, pentru tratamentul cu
raze luminoase concentrate şi răcite, utilizat mai ales în lupusul eritematos.
1905 Ivan Petrovici PAVLOV (1849-1936), Academia Militară din Sankt
Petersburg, Rusia, pentru lucrări de fiziologie a digestiei.
1906 Robert KOCH (1843-1910), Institutul de Boli infecţioase din Berlin,
Germania, pentru cercetări şi descoperiri privind tuberculoza.
187
1907 Camillo GOLGI (1843-1926), Universitatea din Pavia, Italia şi Santiago

Ramón y CAJAL, Universitatea din Madrid, Spania, pentru lucrări privind
structura sistemului nervos.
1908 Charles Louis Alphonse LAVERAN (1845-1922), Institutul Pasteur din
Paris, Franţa, pentru lucrări asupra protozoarelor patogene.
1909 Paul EHRLICH (1854-1915), Universitatea din Göttingen, Germania şi
Ilia Ilici MECINIKOV (1845-1922), savant rus, Institutul Pasteur din
Paris, Franţa, pentru lucrări asupra imunităţii.
1910 Emil Theodor KOCHER (1841-1917), Universitatea din Berna, Elveţia,
pentru lucrări de fiziologie, patologie şi chirurgie a glandei tiroide.
1911 Albrecht KOSSEL (1853-1927), Universitatea din Heidelberg, Germania,
pentru contribuţia la cunoaşterea chimiei celulei prin lucrări despre
proteine, inclusiv cele nucleare.
1912 Alvar GULSTRAND (1862-1930), Universitatea din Uppsala, Suedia,
pentru lucrări de dioptrică a ochiului.
1913 Alexis CARREL (1873-1944), Institutul Rockfeller, New-York, SUA,
pentru lucrări privind sutura vasculară şi transplantarea vaselor sanguine şi
a organelor.
1914 Charles Robert RICHET (1850-1935), Universitatea Sorbona, Paris,
Franţa, pentru lucrări asupra anafilaxiei.
1915 Robert BÁRÁNY (1876-1936), savant maghiar, Universitatea din Viena,
Austria, pentru lucrări de fiziologie şi patologie a aparatului vestibular.
1915 – 1918 În timpul primului război mondial nu s-au acordat premii
Nobel pentru fiziologie şi medicină.
1919 Jules BORDET (1870-1961), Universitatea din Bruxelles, Belgia, pentru
descoperiri privind imunitatea.
1920 Schack August Steenberger KROGH (1874-1949), Universitatea din
Copenhaga, Danemarca, pentru descoperirea mecanismului de reglare a
circulaţiei capilare.
1921 Nu s-a acordat.
1922 Archibald Vivian HILL (1886-1977), Universitatea din Londra, Marea
Britanie, pentru descoperiri privind producerea căldurii în muşchi.
1922 Otto Fritz MEYERHOF (1884-1951), Universitatea din Kiel, Germania,
pentru descoperirea relaţiei fixe dintre consumul de oxigen şi metabolismul
acidului lactic în muşchi.
188
1923 Frederick Grant BANTING (1891-1941) şi John James Richard

MACLEOD (1876-1935), Universitatea din Toronto, Canada, pentru
descoperirea insulinei.
1924 Willem EINTHOVEN (1860-1927), Universitatea din Leiden (Leyda),
Olanda, pentru descoperirea mecanismului electrocardiogramei.
1925 Nu s-a acordat.
1926 Johannes Andreas Grib FIBIGER (1867-1928), Universitatea din
Copenhaga, Danemarca, pentru descoperirea carcinomului spiropter.
1927 Julius WAGNER-JAUREGG (1857-1940), Universitatea din Viena,
Austria, pentru utilizarea malarioterapiei în paralizia generală.
1928 Charles Jules Henri NICOLLE (1866-1936), cercetător francez, Institutul
Pasteur din Tunis, Tunisia, pentru lucrări despre tifosul exantematic.
1929 Christiaan EIJKMAN (1858-1930), Universitatea din Utrecht, Olanda,
pentru descoperirea vitaminei antinevritice (B).
Frederick Gowland HOPKINS (1861-1947), Universitatea din
Cambridge, Marea Britanie, pentru descoperirea vitaminelor stimulatoare
ale creşterii.
1930 Karl LANDSTEINER (1868-1943), cercetător austriac, Institutul
Rockefeller, New-York, SUA, pentru descoperirea grupelor sanguine
umane (O, A, B).
1931 Otto Heinrich WARBURG (1883-1970), Institutul Kaiser Wilhelm (în
prezent, Max Planck) din Berlin, Germania, pentru descoperirea naturii şi
modului de acţiune a enzimei respiratorii.
1932 Charles Scott SHERINGTON (1857-1952), Universitatea din Oxford,
Marea Britanie, împreună cu Edgar Douglas ADRIAN (1889-1977),
Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, pentru descoperiri privind
funcţiile neuronului.
1933 Thomas Hunt MORGAN (1866-1945), Institutul Tehnologic din
Pasadena, SUA, pentru descoperiri privind rolul jucat de cromozomi în
ereditate.
1934 George Hoyt WHIPPLE (1878-1976), Universitatea Rochester, New-
York, SUA, George Richards MINOT (1885-1950), Universitatea
Harvard, Boston, SUA şi William Parry MURPHY (1892-),
Universitatea Harvard, Boston, SUA, pentru descoperiri privind
tratamentul cu ficat în anemie.
1935 Hans SPEMANN (1869-1941), Universitatea din Freiburg, Germania,
pentru descoperirea efectului organizator în dezvoltarea embrionului.
189
1936 Henri Hallet DALE (1875-1968), Institutul Naţional de Cercetări

Medicale din Londra, Marea Britanie şi Otto LOEWI (1873-1961),
Universitatea din Graz, Austria, pentru descoperiri privind transmiterea
chimică a influxului nervos.
1937 Albert SZENT-GYÖRGYI von Nagyrapolt (1893-1986), Universitatea
din Szeged, Ungaria, pentru lucrări asupra proceselor de combustie
biologică, în special asupra vitaminei C şi catalizei acidului fumaric.
1938 Jean François HEYMANS (1892-1968), Universitatea din Gent (Gand),
Belgia, pentru descoperirea rolului jucat de mecanismele sino-aortice în
reglarea circulaţiei.
1939 Gerhard Johannes Paul DOMAGK (1895-1964), medic şi biochimist
german de origine cehă, pentru descoperirea acţiunii antibacteriene a
Prontosilului, primul medicament din grupa sulfamidelor.
1940–1942–Nu s-a acordat.
1943 Henrik Carl Peter DAM (1895-1976), Institutul Politehnic din
Copenhaga, Danemarca, pentru descoperirea vitaminei K şi Edward
Adelbert DOISY (1893-1986), Universitatea din Saint Louis, SUA, pentru
descoperirea formulei chimice a vitaminei K.
1944 Joseph ERLANGER (1874-1965), Universitatea din Washington, SUA, şi
Herbert Spencer GASSER (1888-1963), Institutul Rockefeller, New-
York, SUA, pentru descoperiri privind funcţiile intens diferenţiate ale
fibrelor nervoase elementare.
1945 Alexander FLEMING (1881-1955), Universitatea din Londra, Ernst
Boris CHAIN (1906-1979) şi Howard Walter FLOREY (1898-1968) de
la Universitatea din Oxford, Marea Britanie, pentru descoperirea penicilinei
şi a acţiunii sale terapeutice în diverse boli infecţioase.
1946 Hermann Joseph MŰLLER (1890-1967), Universitatea din Bloominton,
SUA, pentru descoperirea efectului mutagen al razelor X.
1947 Carl Ferdinand CORI (1896-1984) împreună cu soţia sa, Gerty Theresa
CORI (născută RADNITZ, 1896-1957), Universitatea din Washington,
SUA, pentru descoperirea ciclului convertirii catalitice a glicogenului.
Bernardo Alberto HOUSSAY (1887-1971), Institutul Biomedical din
Buenos Aires, Argentina, pentru descoperirea rolului hormonal jucat de
lobul anterior al hipofizei în metabolismul glucidic.
1948 Paul Hermann MŰLLER (1899-1965), laboratoarele firmei J.R. Geigy,
Basel, Elveţia, pentru descoperirea eficacităţii produsului DDT ca
insecticid de contact.
190
1949 Walter Rudolf HESS (1881-1973), Universitatea din Zűrich, Elveţia,

pentru descoperirea rolului coordonator al hipotalamusului asupra activităţii
organelor interne.
Antonio Gaetano de Abreu Freire Egas MONIZ (1874-1955),
Universitatea din Lisabona, Portugalia, pentru descoperirea valorii
terapeutice a lobotomiei în anumite psihoze.
1950 Tadeus REICHSTEIN (1897-), Universitatea din Basel, Elveţia, Edward
Calvin KENDALL (1886-1972) şi Philip Showalter HENCH (1896-
1965), de la clinicile Mayo, Rochester, SUA, pentru descoperiri privind
hormonii corticosuprarenalieni, structura şi acţiunea lor biologică.
1951 Max THEILER (1899-1972), microbiolog şi fiziopatolog american de
origine sud-africană, pentru descoperiri privind febra galbenă şi realizarea
vaccinului antiamarilic.
1952 Selman Abraham WAKSMAN (1888-1973), Universitatea Rutgers, New
Brunswich, SUA, pentru descoperirea streptomicinei, primul antibiotic
eficace împotriva tuberculozei.
1953 Hans Adolf KREBS (1900-1981), Universitatea din Sheffield, Marea
Britanie şi Fritz Albert LIPMANN (1899-1986), Medical School,
Universitatea Harvard, Boston, SUA, pentru descoperirea coenzimei A şi a
importanţei sale în metabolismul intermediar.
1954 John Franklin ENDERS (1897-1985), Medical School, Universitatea
Harvard, Boston, SUA, Thomas Huckle WELLER (1915-), Centrul de
patologie infecţioasă infantilă din Boston, SUA şi Frederick Chapman
ROBBINS (1916-), Universitatea din Cleveland-Ohio, SUA, pentru
descoperirea posibilităţii de a cultiva virusurile poliomielitice pe ţesuturi de
diferite tipuri.
1955 Axel Hugo Theodor THEORELL (1903-1982), Institutul Medical Nobel
din Stockholm, Suedia, pentru descoperiri privind natura şi modul de
acţiune a enzimelor de oxidare.
1956 André Frédéric COURNAND (1895-1988), Laboratorul de patologie
cardiopulmonară, Universitatea Columbia şi Bellevue Hospital, New-York,
SUA, Werner Forssman (1904-1979), Universitatea din Mainz, Germania
şi Dickinson Woodruff Richards-junior (1895-1973), Universitatea
Columbia, New-York, SUA, pentru descoperiri privind cateterismul cardiac
şi modificările patologice ale sistemului circulator.
1957 Daniel BOVET (1907-1992), Institutul Superior de Sănătate, Roma, Italia,
pentru sinteza unor compuşi antihistaminici şi a diferiţi relaxanţi musculari.
191
1958 George Wells BEADLE (1903-1989), Institutul Tehnologic Pasadena,

SUA şi Edward Lawrie TATUM (1909-1975), Institutul Rockfeller, New-
York, SUA, pentru descoperirea faptului că genele acţionează prin reglarea
anumitor fenomene chimice.
Joshua LEDERBERG (1925-), genetician american, pentru descoperiri
privind recombinarea genetică şi organizarea materialului genetic al
bacteriilor.
1959 Severo Ochoa de ABORNOZ (1905-), Colegiul de Medicină, New-York,
SUA, şi Arthur KORNBERG (1918-), Universitatea Stanford, SUA,
pentru descoperiri privind mecanismul sintezei biologice a acidului
ribonucleic şi dezoxiribonucleic.
1960 Frank Macfarlane BURNET (1899-1985), Institutul de Cercetări
Medicale Walter şi Elisa Hall din Melbourne, Australia şi Peter Bryan
MEDAWAR (1915-), Universitatea din Londra, Marea Britanie, pentru
descoperiri în legătură cu obţinerea unei toleranţe imunologice faţă de
ţesuturile transplantate.
1961 Georg von BÉKÉSY (1899-1972), Universitatea Harvard, Boston, SUA,
pentru descoperirea mecanismului fiziologic al stimulării formaţiunilor
cohleare (fiziologia auzului).
1962 Francis Harry Compton CRICK (1916), Institutul de Biologie
Moleculară, Cambridge, Marea Britanie, James Dewey WATSON (1928),
Universitatea Harvard, Boston, SUA şi Maurice Hugh Frederick
WILKINS (1916-), Universitatea din Londra, Marea Britanie, pentru
descoperiri privind structura moleculară a acizilor nucleici şi importanţa lor
în transmiterea informaţiei ereditare.
1963 John Carew ECCLES (1903-), Universitatea din Canberra, Australia,
Alan Lloyd HODKIN (1914), Universitatea din Cambridge, Marea
Britanie şi Andrew Fielding HUXLEY (1917), Universitatea din Londra,
Marea Britanie, pentru descoperiri privind mecanismele ionice implicate în
excitarea şi inhibiţia porţiunilor periferice şi centrale ale membranei celulei
nervoase.
1964 Konrad Emil BLOCH (1912-), Universitatea Harvard, Boston, SUA, şi
Feodor Felix Konrad LYNEN (1911-1979), Institutul Max Planck,
Műnchen, Germania, pentru descoperiri privind mecanismul de reglare a
metabolismului colesterolului şi al acizilor graşi.
1965 François JACOB (1920-), André LWOFF (1902-1994) şi Jacques
MONOD (1910-1976) de la Institutul Pasteur din Paris, Franţa, pentru
descoperiri în domeniul reglării genetice a sintezei enzimelor şi virusurilor.
192
1966 Francis Peyton ROUS (1879-1970), Universitatea Rockfeller, New-York,

SUA pentru descoperirea unor virusuri oncogene (sarcomul Rous al
găinilor, în anul 1911 !)
Charles Brenton HUGGINS (1901-), Laboratoarele pentru cercetarea
cancerului de la Universitatea din Chicago, SUA, pentru tratamentul
hormonal al cancerului de prostată.
1967 Regnar GRANIT (1900-), Institutul Karolinska, Stockolm, Suedia,
Haldan Keffer HARTLINE (1903-1983), Universitatea Rockfeller, New-
York, SUA şi George WALD (1906-), Universitatea Harvard, Boston,
SUA, pentru descoperiri privind procesele chimice fundamentale din
fiziologia vizuală.
1968 Marshall Warren NIRENBERG (1927-), Institutul Naţional de Sănătate
din Bethesda, SUA, Har Gobing KHORANA (1922-), Universitatea din
Wisconsin-Madison, SUA şi Robert W. HOLLEY (1922-), Universitatea
Cornell, Ithaca, New-York, SUA, pentru interpretarea codului genetic şi a
funcţiei acestuia în sinteza proteinelor.
1969 Max DELBRÜCK (1906-1981), Institutul Tehnologic din Pasadena,
California, SUA, Alfred HERSHEY (1908-), Institutul Carnegie, New-
York, SUA şi Salvador Edward LURIA (1912-), MIT, Cambridge-Mass,
SUA, pentru descoperiri în domeniul mecanismului replicaţiei şi în cel al
structurii genetice a virusurilor.
1970 Bernard KATZ (1911-) Universitatea din Londra, Marea Britanie, Ulf
Svante von EULER (1905-1983), Institutul Karolinska, Stockolm, Suedia
şi Julius AXELROD (1912-), Institutul de Sănătate din Bethesda, SUA,
pentru descoperiri privind substanţele neurotransmiţătoare şi mecanismul
depozitării, eliberării şi inactivării lor.
1971 Earl Wilbur SUTHERLAND (1915-1974), Universitatea Vanderbilt,
Nashville-Tennesee, SUA, pentru descoperiri în domeniul mecanismelor de
acţiune a hormonilor.
1972 Gerald Maurice EDELMAN (1929-), Institutul Rockfeller, New-York,
SUA şi Rodney Robert PORTER (1917-1985), Universitatea din Oxford,
Marea Britanie, pentru descoperiri privind structura chimică a anticorpilor.
1973 Karl von FRISH (1886-1982), Universitatea din München, Germania,
Konrad LORENZ (1903-), Institutul Zoologic din Atemberg, Austria şi
Nicolaas TINBERGEN (1907-), zoolog olandez, Muzeul Universităţii din
Oxford, Marea Britanie, pentru studii privind comportamentul animal
(etologia animală), care deschid perspective psihiatriei, medicinei psiho-
somatice şi ecologiei aplicate.
193
1974 Albert CLAUDE (1899-1983), Universitatea Catolică din Louvain, Belgia,

Christian René DE DUVE (1917-), medic, histolog şi biochimist american
de origine belgiană, Institutul Rockfeller, New-York, SUA şi George Emil
PALADE (1912-), medic şi biolog american de origine română,
Universitatea Yale, New Haven, SUA, pentru descoperiri în domeniul
organizării structurale şi funcţionale a celulei.
1975 David BALTIMORE (1938-), MIT Cambridge-Mass, SUA, Renato
DULBECCO (1914-), cercetător american, Institutul Imperial de
Oncologie din Londra, Marea Britanie şi Horward Martin TEMIN
(1934), Universitatea Wisconsin-Madison, SUA, pentru descoperiri în
domeniul interrelaţiei dintre virusurile oncogene şi genomul celular.
1976 Baruch BLUMBERG (1925-), Institutul Oncologic din Philadelphia, SUA
şi Carleton D. GAJDUSEK (1923-), Institutul Naţional de Sănătate,
Bethesda, SUA, pentru descoperirea unor noi mecanisme de apariţie şi
răspândire a bolilor infecţioase.
1977 Roger GUILLEMIN (1924-), Institutul Salk din San Diego, California,
SUA, Andrew V. SCHALLY (1926-), Spitalul Veteranilor din New-
Orleans, SUA şi Rosalyn YALOW (1921), Spitalul Veteranilor din Bronx,
New-York, SUA, pentru introducerea tehnicilor radioimunologice în
studiul hormonilor peptidici.
1978 Verner ARBER (1929-), Universitatea din Basel, Elveţia, Daniel
NATHANS (1928-) şi Hamilton O. SMITH (1931-), de la Medical
School, Universitatea Johns Hopkins, Baltimore, SUA, pentru descoperirea
enzimelor de restricţie şi aplicarea lor în ingineria genetică (tehnologia
ADN-ului recombinat).
1979 Allan M. CORMACK (1924-)cercetător de origine sud-africană,
Universitatea Tufts, Medford, Mississippi, SUA şi Godfrey N.
HOUNSFIELD (1919-), Laboratoarele EMI din Londra, Marea Britanie,
pentru dezvoltarea tehnicilor de tomografie asistată de computer.
1980 Baruj BENACERRAF (1920-), Universitatea Harvard, Boston, SUA,
Jean DAUSSET (1916-), Laboratorul de Imunohematologie al
Universităţii din Paris, Franţa şi George D. SNELL (1903-), Laboratorul
Jackson, Bar-Harbor, Maine, SUA, pentru descoperiri privind
determinismul genetic al unor structuri de pe suprafaţa celulei implicate în
răspunsul imun.
1981 Roger W. SPERRY (1913-), Institutul Tehnologic din Pasadena,
California, SUA, David H. HUBEL (1926-), Medical School,
Universitatea Harvard, Boston, SUA şi Torsten N. WIESEL (1924-),
194
cercetător de origine suedeză, Universitatea Harvard, Boston, SUA, pentru

descoperirea proceselor informaţionale din fiziologia vizuală.
1982 Sune K. BERGSTRŐM (1916-), Bengt I. SAMUELSSON (1934-) de la
Institutul Karolinska din Stockolm, Suedia şi John R. VANE (1927-) de la
Laboratoarele Wellcome, Beckenhan, SUA, pentru descoperiri în domeniul
prostaglandinelor.
1983 Barbara McLINTOCK (1902-), Laboratoarele Cold Spring Harbor, New-
York, SUA, pentru descoperirea elementelor genetice mobile.
1984 Nils K. JERNE (1911-), cercetător de origine daneză, Institutul de
Imunologie din Basel, Elveţia, Georges J: F: KŐHLER, cercetător de
origine germană, Institutul de Imunologie din Basel, Elveţia şi Cesar
MILSTEIN (1927-), Laboratorul de Biologie Moleculară Cambridge,
Marea Britanie, pentru cercetări privind principiul specificităţii în
dezvoltarea şi controlul sistemului imunitar şi pentru metodologia de
producere a anticorpilor monoclonali.
1985 Michael S. BROWN (1941-) şi Joseph L. GOLDSTEIN (1941-), ambii
de la Universitatea din Texas, Dallas, SUA, pentru noi descoperiri privind
metabolismul colesterolului.
1986 Stanley COHEN (1922-), Facultatea de Medicină din Nashville-Tennesee,
SUA şi Rita LEVI-MONTALCINI (1909-), Institutul de Biologie
Celulară din Roma, Italia, pentru descoperirile privind factorii de creştere şi
diferenţiere celulară (NGF, EGF, PDGF etc).
1987 Susumu TONEGAMA (1939-), cercetător de origine japoneză, Institutul
Tehnologic din Massachusetts, SUA, pentru descoperiri privind
determinismul genetic al generării anticorpilor.
1988 Jones W. BLACK (1924-), Colegiul Regal al Universităţii din Londra,
Marea Britanie, Gertrude Belle ELION (1918-) şi George H.
HITCHINGS (1905-) de la Laboratoarele Wellcome, SUA, pentru
descoperirea unor principii de bază ale tratamentului cu diferite droguri
farmaceutice (medicamente betablocante, chimioterapice antivirale,
medicamente antigutoase, antibiotice cu spectru larg etc.)
1989 Michel J. BISHOP (1936-) şi Harold E. VARMUS de la School of
Medicine, Universitatea din San Francisco, SUA, pentru descoperirea
originii celulare a oncogenelor retrovirale.
1990 Joseph MURRAY (1919-), Spitalul Brigham and Women’s din Boston
SUA şi Donnal E. THOMAS (1920-), Centrul de cercetări oncologice
Fred Hutchinson din Seattle, SUA, pentru cercetări privind transplantul de
celule şi organe în tratamentul unor boli umane.
195
1991 Erwin NEHER (1944-), Institutul Max Planck pentru chimie fizică din
Gőtingen, Germania şi Best SAKMANN (1942-), Institutul Max Planck
pentru cercetări medicale din Heidelberg, Germania, pentru descoperiri
privind funcţionarea canalelor ionice din membrana celulară.
1992 Edmond FISCHER (1920-) şi Edwin KREBS (1918-), Universitatea din
Seattle-Washington, SUA, pentru descoperirea reversibilităţii fosforilării
proteinelor şi rolul reglator al acestui proces în structurile vii.
1993 R. ROBERTS şi Ph. SHARP pentru cercetări privind discontinuitatea
genelor. Cei doi cercetători au demonstrat că genele sunt formate din
porţiuni copiabile (denumite exoni) şi porţiuni necopiabile (denumite
introni), având roluri intertransferabile. Prin rearanjarea dinamică a
diferitelor segmente în timpul transcripţiei mesajului ADN-ului într-un
ARN (episaj), o celulă poate fabrica proteine foarte diferite, cu funcţii noi.
1994 Martin RODBELL, Institutul Naţional de Ştiinţe din Carolina de Nord,
SUA şi Alfred GILMAN, Universitatea din Virginia, SUA, pentru izolarea
şi definirea rolului proteinelor G, ca semnale în fiziologia celulară.
Cei doi cercetători au evidenţiat, de fapt, nu numai un mecanism general al
transmiterii de mesaje în celula vie, ci şi rolul activator sau inhibitor al
proteinelor G în multiple mecanisme normale sau patologice ale
metabolismului celular (biosinteza proteinelor, reglarea diferenţierii şi
proliferării celulare în embriogeneză, în infecţiile bacteriene, oncogeneză
etc).
1995 Edward B. LEWIS, Institutul Tehnologic din Los Angeles, California,
SUA, Christiane NÜSSLEIN şi Erich WIESCHAUS-de la Laboratorul
European de Biologie Moleculară (EMBL) din Heidelberg, Germania,
pentru descoperirile lor privind mecanismele controlului genetic al primelor
faze ale dezvoltării embrionare.
1996 Peter C. DOHERTY-medic veterinar şi Rolf M. ZINKERNAGEL de la
Şcoala de Cercetări medicale John Curtin din Canberra, Australia, pentru
cercetările lor privind specificitatea celulelor imunomodulatoare. Cei doi au
evidenţiat relaţia existentă între infecţia virală şi antigenele de
histocompatibilitate. S-a demonstrat faptul că celulele sistemului imunitar
recunosc simultan atât moleculele străine (viruşii, de ex.), cât şi moleculele
proprii, aşa-zisele antigene de histocompatibilitate-HLA, importante în
răspunsul imun. Descoperirea este relevantă pentru medicina clinică,
oferind o platformă solidă pentru realizarea unor noi vaccinuri, care să
“valorifice” acea parte a microorganismului care este recunoscută de
celulele sistemului imunitar. Cercetările au demonstrat faptul că diminuarea
sau alterarea sistemului imunitar constituie cauza multor afecţiuni
inflamatoare, cronice, degenerative, precum: reumatismul, scleroza în plăci,
196
diabetul etc. De asemenea, aceste descoperiri fac posibilă vaccinarea

împotriva metastazelor din anumite forme de cancer.
1997 Stanley B. PRUSINER, SUA, pentru descoperirea prionilor şi a modului
lor de acţiune. Prusiner a adăugat la clasica listă a agenţilor infecţioşi
(bacterii, viruşi, fungi şi paraziţi), un nou “principiu” biologic infecţios:
prionul. “Prion” este acronimul de la proteinaceous infections particle-
“particulă infecţioasă de natură proteică”. Prionii există în mod normal,
natural, ca incluziuni proteice intracelulare. Ei au proprietatea înnăscută de
a-şi converti structurile într-o configuraţie superioară şi stabilă din care vor
rezulta particule dăunătoare ce vor cauza grave alterări ale creierului, care îi
conferă acestuia un aspect spongios. A fost descoperit astfel, agentul
etiologic al demenţelor întâlnite la om şi la animale, incluzând: maladiile
Alzheimer, Creutzfeldt-Iacob, Kuru, scrapia oilor, encefalopatia
spongiformă bovină (boala vacilor nebune) etc.
În anul 1984, Prusiner şi colaboratorii izolează gena prionică, apoi o
clonează şi demonstrează că proteina prionică normală este o componentă
naturală a limfocitelor şi a altor ţesuturi. Proteinele prionice normale
abundă pe suprafaţa celulelor nervoase din creier. Formele ereditare ale
bolilor prionice se datorează unor mutaţii genetice.
1998 Robert F. FURCHGOTT (New York), Louis J. IGNARRO (Los
Angeles) şi Ferid MURAD (Houston), farmacologi americani, pentru
descoperirile lor privind oxidul nitric (NO), ca moleculă-semnal în sistemul
cardiovascular. Cei trei cercetători au evidenţiat că NO, produs de o celulă,
trece prin membrane şi reglează funcţia altor celule. S-a descoperit astfel,
un nou principiu de semnalizare în sistemele biologice. NO protejează
inima, stimulează creierul, omoară bacteriile.
1999 Günter BLOBEL de la Laboratorul de Biologie moleculară George
Palade al Universităţii Rockefeller din New York, SUA, pentru
descoperirea faptului că proteinele emit semnale intrinseci care guvernează
transportul şi localizarea lor în celulă. Recenta definitivare a hărţii
genomului uman permite deducerea structurii şi topogeniei semnalelor
proteinelor. Această descoperire deschide noi orizonturi atât fiziologilor şi
fiziopatologilor, cât mai ales farmacologilor, în înţelegerea modului de
acţiune al medicamentelor sub formă de proteine. Astfel de medicamente
ale viitorului sunt deja produse prin inginerie genetică: insulina, hormonul
de creştere, eritropoetina, interferonul etc.
2000 Arvid CARLSSON de la Departamentul de Farmacologie al Universităţii
din Göteborg, Suedia, Paul GREENGARD de la Laboratorul de
Neurologie moleculară şi celulară de la Universitatea Rockefeller din New
York şi Eric KANDEL de la Centrul de Neurobiologie comportamentală al
197
Universităţii Columbia din New York, pentru descoperirile făcute în

domeniul transmiterii semnalelelor în sistemul nervos. Cercetările celor trei
savanţi au contribuit la o mai bună cunoaştere a maladiei Parkinson şi la
producerea unui medicament eficace în tratamentul acesteia.
2001 Leland H. HARTWELL de la Centrul de Cercetări oncologice Fred
Hutchinson din Seattle, SUA, R. Timothy HUNT şi Paul M. NURSE de
la Institutul Imperial de Oncologie al Marii Britanii (U. K.’s Imperial
Cancer Research Fund) din Londra, pentru descoperirile lor legate de
dezvoltarea celulelor canceroase. Cercetările celor trei savanţi contribuie
major la înţelegerea modalităţilor prin care celulele îşi controlează
diviziunea.
2002 Sydney BRENNER (britanic, n. 1927, în Africa de Sud) de la The
Molecular Sciences Institute din Berkeley, Calfornia, SUA, H. Robert
HORVITZ (american, n.1947) de la Massachusetts Institute of Technology
(MIT) din Cambridge, Massachusetts, SUA şi John E. SULSTON
(britanic, n. 1942) de la The Wellcome Trust Sanger Institute din
Cambridge, Marea Britanie, pentru descoperirile lor privind reglarea
genetică a dezvoltării organelor, respectiv moartea programată a celulelor.
Au utilizat ca model experimental nematodul Caenorhabditis elegans.
13.4. DIRECŢII DE DEZVOLTARE ALE PRACTICII

MEDICALE ÎN SECOLUL XX
13.4.1. DIAGNOSTICUL CLINIC ŞI PARACLINIC
În secolul XX, se perfecţionează şi se completează metodele clinice clasice

de diagnostic (observaţia, ascultaţia, percuţia), utilizându-se instrumente de
explorare din ce în ce mai perfecţionate. Astfel, exoscopia (observaţia exterioară)
se completează prin endoscopie.
Utilizându-se achiziţiile tehnicii electronice şi miniaturale, este inaugurată
şi cateterizarea exploratoare. Primul cateterism cardiac a fost efectuat în anul
1929, prin autoexperiment, de către medicul şi fiziologul german Werner
FORSSMANN (1904-1979), laureat al premiului Nobel. (1956). Ascultaţia
recurge la microfoane şi amplificatoare electronice, zgomotele sunt înregistrate pe
discuri sau pe benzi magnetice.
Se inaugurează şi se perfectează continuu tehnicile de înregistrare a
activităţii electrice a diferitelor structuri: cord, encefal, muşchi etc.
În anul 1903, fizicianul şi fiziologul olandez Willem EINTHOVEN (1860-
1927) inventează electrocardiograful, utilizând galvanometrul cu coardă. În anul
1907, realizează şi primele înregistrări fonocardiografice. Pentru această
198
prioritate, Einthoven a primit premiul Nobel, în anul 1924. Interpretarea

fiziopatologică a electrocardiogramelor avea să devină elementul de bază în
diagnosticarea suferinţelor cardiace.
Electroencefalografia a fost preconizată pentru prima dată de
neuropsihiatrul german Hans BERGER (1873-1941). Aplicaţiile ei nu s-au lăsat
prea mult timp aşteptate: În anul 1935, neurologii americani Frederic Andrews
GIBBS şi Erna Leonhardt GIBBS aplică EEG la studiul epilepsiei. În anul
imediat următor, în 1936, fiziologul şi neurologul englez William Grey
WALTER aplică EEG la localizarea tumorilor cerebrale. Walter este şi autorul
unui valoros tratat intitulat The living brain (Creierul viu), apărut la Londra, în
anul 1953.
Primele electromiograme globale au fost înregistrate în anul 1907, de
medicul şi fiziologul german Hans PIPER (1877-1915).
Explorarea ultrasonică (ecografia) a fost utilizată, pentru prima dată, în anul
1940. În prezent, a devenit o metodă de diagnostic accesibilă şi de mare
certitudine.
Dezvoltarea mijloacelor audio-vizuale, din deceniile 1950-1970, vine în
sprijinul activităţilor exploratorii, clinice şi didactice.
Începând cu anul 1955, tehnicile radiografice sunt completate cu linii de
televiziune, se dezvoltă o adevărată radiocinematografie ce avea să culmineze cu
perfectarea tomografiei computerizate.
Prima instalaţie de radiologie cu amplificator de imagini TV şi
cinematografie cu telecomandă a fost construită în Franţa, în anul 1966.
După anul 1975, filmul radiologic a fost înlocuit cu banda magnetică,
oferindu-se posibilitatea vizualizării imaginilor înregistrate într-un video.
Examinarea şi supravegherea bolnavilor poate fi făcută acum şi de la distanţă,
deşi această performanţă nu este utilizată decât în cazuri speciale. Telebiometria
îşi va găsi o necesară aplicaţie în timpul zborurilor cosmice. Monitorizarea
funcţiilor vitale “la patul bolnavului”, cu înregistrarea continuă şi automată a
pulsului, tensiunii arteriale, a traseeelor EKG, EEG etc, a devenit, în timp şi în
spaţiu, o practică obişnuită a clinicilor de pretutindeni.
Datorită cuceririlor tehnologice iniţiate de descoperirile din fizică, chimie şi
biochimie, medicina secolului XX, a imaginat şi alte tehnici de investigaţie
paraclinică, care vor facilita considerabil examinarea de
profunzime a organismului şi vor conduce la stabilirea unor
diagnostice de precizie:
- Explorarea radiologică Roentgen (inaugurată, la

frontiera dintre secolele XIX şi XX, în anul 1895, de
fizicianul german Wilhelm Conrad ROENTGEN (1845-
1923, Premiul Nobel-1901) se nuanţează.
199
Se practică ortocardiografia, angiografia, tomografia etc. Devenind treptat

mai accesibilă, explorarea radiologică este utilizată în depistarea tuberculozei
pulmonare în colectivităţi (microradiografia, M.R.F.).
După cel de-al doilea război mondial, se introduc în explorarea clinică,
probele cu radioizotopi, iar după anul 1965, radioimunodozările se răspândesc în
laboratoarele şi clinicile de endocrinologie.
- Investigaţiile biochimice se perfecţionează, inclusiv cele fizico-chimice

de tip fotometrie de flacără, electroforeză şi cromatografie, pe cantităţi din ce în
ce mai mici de substrat biologic (microdozări). Începând cu anii ’50 se trece la
automatizarea unora dintre operaţii.
Un loc aparte este ocupat de perfectarea testelor imunologice de difuziune
în gel, imunoelectroforeza, tehnicile de imunofluorescenţă etc.
- Testele hematologice au progresat în mod

spectaculos datorită marilor descoperiri din domeniu: În
anul 1901, imunologul şi serologul american (de origine
austriacă) Karl LANDSTEINER (1868-1943; premiul
Nobel, 1930) a evidenţiat aglutininele normale şi
existenţa grupelor sanguine. În anul 1907, medicul şi
serologul ceh Jan JANSKY (1873-1921) sistematizează
grupele sanguine în: O, A, B şi AB.
Continuând cercetările asupra grupelor sanguine şi
LANDSTEINER a caracterelor antigenice ale hematiilor, Landsteiner,
împreună cu hematologul american Alexander Solomon
WIENER (n.1907), descoperă, în anul 1940, factorul Rhesus şi sistemul Rh.
Aceste descoperiri au avut, şi au, o mare aplicabilitate nu numai în sistemul
de transfuzii, ci şi în antropologie, genetică, medicina judiciară şi patologia
neonatală.
Au fost descifrate şi secretele sistemului de coagulare, descoperindu-se
factorii de coagulare, precum şi o serie de factori anticoagulanţi (heparina, de
exemplu).
După anul 1945, este descifrat şi sistemul fibrinolitic. Sunt revizuite
biometria şi taxonomia elementelor figurate ale sângelui.
După 1960, celulele sanguine au devenit materialul de elecţie pentru studii
citogenetice.
- Diagnosticul morfopatologic a devenit proba de certitudine în

confirmarea unei entităţi morbide, atât într-o evaluare post-mortem, cât, mai ales,
într-una intra-vitam. Au fost introduse diagnosticul extemporaneu (intraoperator)
şi biopsia (hepatică, splenică, ganglionară etc.). S-a dezvoltat histochimia şi
histofotometria.
200
Diagnosticele citologice îşi extind aplicabilitatea în colectivităţi:

exemplificator în acest sens este citodiagnosticul cancerului de col uterin, propus,
în anul 1927, de anatomo-patologul român Aurel A. BABEŞ (1886-1962) şi în
anul 1928, şi de anatomo-patologul grec (stabilit în SUA) George Nicholas
PAPANICOLAOU (1883-1962). Metoda este utilizată şi astăzi în depistarea
stadiilor precoce de cancer.
În anul 1910, chirurgul şi fiziologul francez (stabilit
în SUA) Alexis CARREL (1873-1944; premiul Nobel-
1912) pune la punct tehnica de cultivare a celulelor in
vitro, utilizând ţesuturi embrionare de găină.
Alexis Carrel este celebru şi prin numeroasele sale
studii de sinteză, precum Omul, fiinţă necunoscută, în
care prevedea că medicina „ar putea ajunge nu numai la
vindecarea sau prevenirea bolilor, dar şi la îndrumarea
dezvoltării tuturor activităţilor noastre organice, mintale
şi sociale; astfel înţeleasă, ea ne-ar îngădui să construim
individul după regulile propriei lui naturi; ea ar fi inspiratoarea celor care vor
avea sarcina de a conduce umanitatea la o adevărată civilizaţie.”
De atunci, s-a dezvoltat treptat o gamă tehnică ce cuprinde atât cultura

monocelulară, cât şi cultura de organ, oferindu-se astfel, un valoros substrat nu
numai pentru cercetările morfopatologice, ci şi pentru minuţioase experimente
fiziologice, fiziopatologice, farmacologice etc.
În prezent, culturile de ţesuturi sau de organ reprezintă o şansă majoră în
chirurgia de transplant.
- Diagnosticul etiologic. Descoperirea cauzei care a generat boala, a

agentului patogen, a reprezentat dintotdeauna dorinţa oricărui medic, fie el
clinician sau medic de laborator. Cunoaşterea “inamicului” constituie condiţia
sine qua non în instituirea măsurilor adecvate de profilaxie şi tratament.
Medicii secolului XX au beneficiat de înlesniri considerabile în căutarea
factorilor cauzatori de boală, graţie perfecţionării aparaturii şi tehnicilor de
laborator. Într-o concepţie sintetică, ei au evaluat global contextul de acţiune al
diverşilor agenţi patogeni specifici, coroborându-i cu ceilalţi factori de risc
(imunitar, ambiental ş.a.).
Precizarea diagnosticului etiologic avea să conducă, în mod salutar, spre
aplicarea unei terapii cauzale.
Progresele înregistrate de medicina secolului XX în privinţa diagnosticului
etiologic devin evidente la o simplă parcurgere a evoluţiei unor discipline care s-
au dezvoltat tocmai prin continua descoperire a noi şi noi factori etiologici.
Aceste discipline sunt: bacteriologia, virusologia, imunologia şi imunopatologia,
parazitologia, micologia medicală.
201
Terapeutica medicală s-a extins şi ea, în deplină concordanţă cu

conştientizarea căilor prin care pot fi contracaraţi sau anihilaţi factorii patogeni.
(Vezi capitolele următoare)
13.4.2. MICROBIOLOGIA SECOLULUI XX
13.4.2.1. INTRODUCERE
Dacă în a doua jumătate a secolului XIX, microbiologia reuşise să
revoluţioneze medicina, în prima jumătate a secolului XX, prin complexitatea şi
specificitatea datelor ştiinţifice cumulate, în cadrul microbiologiei se
individualizează discipline medicale distincte: bacteriologia, virusologia
(inframicrobiologia), imunologia, imunopatologia, micologia etc.
Concomitent, terapeutica antimicrobiană, antivirală sau antimicotică,
precum şi imunoterapia cunosc o dezvoltare necesară, plină de succese
spectaculoase. Nu au lipsit, desigur, reacţiile adverse, dar acestea s-au constituit în
noi provocări aduse cercetării ştiinţifice.
Microbiologia secolului XX a acumulat treptat cunoştinţe proprii la care s-
au adăugat cele ale domeniilor conexe. Volumul mare de date, necesitatea
sistematizării acestora, precum şi recunoaşterea oficială a multiplelor valenţe
economice şi sociale ale microbiologiei au condus spre dezvoltarea unor ramuri
microbiologice strict specializate:
- Microbiologia medicală umană - care vizează producţia preparatelor
profilactice şi de diagnostic cu ajutorul cărora se asigură controlul bolilor
infecţioase umane;
- Microbiologia medicală veterinară - care urmăreşte controlul bolilor
comune omului şi animalelor, precum şi controlul microbiologic al alimentelor de
origine animală;
- Microbiologia sanitară - care efectuează controlul microbiologic al
mediului, apei, aerului şi urmăreşte îmbunătăţirea calităţii acestora, elaborând
soluţii de epurare şi tratare a deşeurilor urbane şi industriale;
- Microbiologia apelor - care se ocupă de ecologia microorganismelor
acvatice şi rolul lor în bioproducţie şi recircularea elementelor biogene;
- Microbiologia solului - care studiază rolul biochimic al
microorganismelor în asigurarea fertilităţii naturale a solului şi utilizarea
preparatelor microbiene în calitate de fertilizanţi;
- Microbiologia geologică - care studiază procesele geomicrobiene de
formare a unor zăcăminte utile şi utilizarea industrială a microorganismelor pentru
extragerea elementelor utile, prospectarea şi recuperarea petrolului;
- Microbiologia insectelor - care studiază speciile de virusuri, bacterii şi
fungi care populează corpul insectelor şi utilizarea lor pentru combaterea
biologică a insectelor dăunătoare;
202
- Microbiologia coroziunii metalelor, materialelor de construcţie,

materialelor plastice, operelor de artă, hârtiei etc.
- Biotehnologii pentru produse alimentare şi furaje - care utilizează
microorganisme în vederea obţinerii unor produse alimentare clasice: bere, alcool,
pâine, produse lactate, conserve etc., sau pentru obţinerea unor proteine
microbiene cu utilizare alimentară sau furajeră;
- Biotehnologii pentru produse chimice şi medicamente - prin care, cu
ajutorul microorganismelor se obţin: antibiotice, hormoni, aminoacizi, acizi
organici, activatori de creştere, enzime, alcaloizi, polizaharide etc.
- Ingineria genetică - cuprinzând o serie de tehnologii de obţinere a unor
microorganisme cu proprietăţi optime necesare unor biotehnologii actuale sau
viitoare;
13.4.2.2. PREMISE TEHNOLOGICE ALE DEZVOLTĂRII

MICROBIOLOGIEI
Inventarea microscopului electronic (1931) a permis cunoaşterea
ultrastructurii bacteriilor şi vizualizarea virusurilor. Primele microscoape
electronice au fost construite în perioada 1930-1940 de către firma Siemens.
Primul examen microbiologic electronomicroscopic a fost realizat în anul
1938, de fizicienii germani Ernst August Friedrich RUSKA (deopotrivă medic
şi microbiolog, 1908-1988, este considerat inventatorul microscopului electronic,
independent de Rheinhold RUEDENBERG) şi Heinrich Hermann Adalbert
von BORRIES (1905-1956).
Ei au realizat atunci şi primele fotografii de virusuri la microscopul
electronic, “imortalizând” virusul vaccinal (virusul variolei).
Dezvoltarea biochimiei, precum şi introducerea în biologie a tehnicilor de
investigaţie radioizotopică au stimulat şi desăvârşit aprofundarea fiziologiei
microorganismelor. Au fost descifrate astfel, compoziţia chimică a
microorganismelor, activitatea lor enzimatică, interacţiunile lor cu diferite
substanţe din mediu etc.
La rândul lor, rezultatele cercetărilor microbiologice aveau să conducă nu
numai spre îndelung aşteptatele terapii antimicrobiene.
Descoperirile succesive ale alcătuirii intime a microorganismelor, ale
ultrastructurii virusurilor, studiile de genetică microbiană, descifrarea
mecanismelor infecţiei virale, s-au constituit, fiecare în parte, în premise pentru
individualizarea unor noi domenii ştiinţifice, deosebit de performante: genetica
moleculară, ingineria genetică, imunologia modernă.
13.4.2.3. TERAPII ANTIMICROBIENE

Crearea unui arsenal terapeutic antimicrobian a reprezentat, practic,
finalitatea aşteptată a lungului şir de cercetări privind caracteristicile morfo-
203
fiziologice şi biochimice ale bacteriilor, respectiv, al celor privind mecanismele

fiziopatologice ale procesului infecţios.
13.4.2.3.1. CHIMIOTERAPIA
În succesiune cronologică, primele “arme” utilizate în tratamentul bolilor
infecţioase au fost produsele chimioterapice, sintetizate în laborator.
Chimioterapia a fost inaugurată de marele histolog, biochimist, farmacolog
şi imunolog german Paul EHRLICH (1854-1915), laureat al premiului Nobel
pentru Fiziologie şi Medicină din anul 1908.
Să ne reamintim faptul că, în anul 1882, Ehrlich a elaborat metoda sa de
colorare a germenilor acido- şi alcoolo-rezistenţi, ocazie cu care a subliniat
afinitatea chimică specifică dintre coloranţi şi organismele vii. (Vezi şi capitolul
12.4.4.-Şcoala germană de microbiologie)
După câţiva ani, în anul 1891, Ehrlich “îndrăzneşte” să administreze, în
scop terapeutic, unui bolnav de malarie un colorant, albastrul de metilen. A fost
susţinut în această acţiune şi de un clinician, de Paul GUTTMANN (1834-1893).
Experienţa este repetată în anul 1903, când Ehrlich, împreună cu
microbiologul japonez Kiyoshi SHIGA (1870-1957) utilizează un alt colorant,
tripanul roşu, în terapia infecţiei cu Trypanosoma equinum.
După sute de încercări de genul acesta, în anul 1910, Ehrlich ajunge să
selecteze preparatul cu numărul 606, un derivat arsenical ce se va dovedi salvator
în tratamentul sifilisului, intrând în istoria modernă a chimioterapicelor cu
denumirea de Salvarsan. Doi ani mai târziu, în anul 1912, Ehrlich obţine
Neosalvarsanul (preparatul “914”), care se va impune multă vreme în tratamentul
antiluetic. Am înşiruit aceste etape pentru a oferi un exemplu de tenacitate şi de
rigurozitate, atât de necesare într-un demers ştiinţific cu o asemenea finalitate.
Dintr-un număr de 914 preparate, Ehrlich a selectat în final doar două, pe
cele mai eficiente. Victoria a fost însă pasageră, ca mai toate victoriile medicinei.
În mai puţin de două decenii, treponemele au “învăţat” să reziste atacului
compuşilor arsenicali. A venit rândul altor cercetători să imagineze un alt
tratament antisifilitic, de data aceasta pe bază de bismut.
În anul 1921, microbiologul, virusologul, imunologul şi sifiligraful român
Constantin LEVADITI (1874-1954) iniţiază, împreună cu medicul şi
biochimistul francez Robert SAZÉRAC (1875-1943), bismutoterapia antiluetică.
În anul 1924, Levaditi îşi comunică rezultatele cercetărilor, publicând lucrarea
intitulată Le bismuth dans le traitement de la syphilis (Bismutul în tratamentul
sifilisului)-vezi şi “Medicina românească”.
Seria descoperirilor în chimioterapie este continuată, în anul 1935, de
medicul şi biochimistul german de origine cehă Gerhard Johannes Paul
DOMAGK (1895-1964) care inaugurează terapia cu sulfamide, utilizând
Prontosilul, o sulfamidă “roşie”, al cărei efect bacteriostatic îl sesizase, in vitro,
încă din anul 1932.
204
Domagk administrează prima doză de

Prontosil…fiicei sale mai mici, care din cauza unei infecţii
streptococice se afla la un pas de moarte.
Succesul obţinut pe propriul său vlăstar îl determină să
comunice rezultatele lumii întregi.
Prontosilul capătă rapid faima unui “medicament-
minune. Pentru descoperirea sa, DOMAGK a primit premiul
Nobel în anul 1939.
Ulterior, s-a constatat că nu calitatea de colorant este
însuşirea esenţială a respectivului compus.
Biochimistul şi farmacologul elveţian Daniel BOVET descoperă, în anul
1936, că Prontosilul se descompune în organism şi că elementul component care
distruge streptococii este o substanţă chimică bine cunoscută: sulfamida. Într-
adevăr, sulfamidele albe s-au dovedit a fi mai active şi chiar mai puţin toxice. Nu
putem să nu menţionăm aici şi celelalte contribuţii majore ale lui Bovet, înscrise
la loc de cinste în istoria medicinei: sintetizarea de produse simpaticolitice (1937),
utilizarea mepiraminei ca antihistaminic (1944) şi introducerea flaxedilului,
primul relaxant muscular sintetic, utilizat în practica anesteziologică (1947).
Pentru toate aceste realizări, Bovet primeşte şi el un bine-meritat premiu Nobel, în
anul 1957.
Domagk îşi continuă cercetările şi, în anul 1940, descoperă acţiunea in
vitro a sulfatiazolului împotriva bacilului tuberculos. Un an mai târziu, în anul
1941, este produsă şi sulfadiazina, cel de-al patrulea medicament din familia
sulfamidelor, urmat ulterior, în timp, de un mare număr de formule terapeutice ce
au depăşit frontierele terapiei antiinfecţioase (vezi sulfamidele antidiabetice, de
exemplu) şi a căror eficienţă este demonstrată şi în zilele noastre.
13.4.2.3.2. ANTIBIOTERAPIA
Antibioterapia îşi are originile conceptuale în observaţii consemnate cu
şapte decenii înainte de utilizarea curentă a primului antibiotic, în anul 1940.
Astfel, încă din anul 1871, “părintele asepsiei”, Joseph LISTER, (1827-
1912) întrevede posibilitatea utilizării terapeutice a concurenţei vitale dintre
germenii microscopici. Puţini ştiu că, în acelaşi an, clinicianul rus Veaceslav
Avksentievici MANASSEIN (1841-1901) şi dermatologul rus Aleksei
Gherasimovici POLOTEBNOV (1838-1907) au întrebuinţat empiric mucegaiul
verde (Penicillium glaucum) în tratamentul sifilisului şi al unor afecţiuni cutanate.
În anul 1876, fizicianul englez de origine irlandeză John TYNDALL
(1820-1893) observă că formarea unui strat de Penicillium opreşte creşterea
microbilor în culturile lichide. Anul următor, în 1877, marele Louis PASTEUR şi
apropiatul său colaborator Jules JOUBERT (1834-1910) semnalează
antagonismul dintre bacteridia cărbunoasă şi unii germeni comuni.
205
Anul 1885 este anul în care este exprimat cu claritate principiul

antibioterapiei, în cadrul comunicării semnate de histologul şi bacteriologul
francez Victor André CORNIL (1837-1908) şi anatomopatologul şi
bacteriologul român Victor BABEŞ (1854-1926) în Journal des connaissances
médicales, având edificatorul titlu: Concurrence vitale des bacteries-tentatives de
thérapeutique bactériologique. Cei doi mari savanţi introduc termenul de
antibioză pentru antagonismul microbian. (Nu putem să nu reamintim aici că, tot
în anul 1885, Cornil şi Babeş au publicat împreună primul tratat complet de
bacteriologie, cu titlul: Les bactéries et leur rôle dans l’étiologie, l’anatomie et
l’histologie pathologiques des maladies infectieuses-Bacteriile şi rolul lor în
etiologia, anatomia şi histologia patologică a bolilor infecţioase).
În anul 1889, naturalistul şi biologul francez Paul Jean VUILLEMIN
(1861-1932) foloseşte termenul antibioţi pentru a desemna microorganismele
capabile să împiedice dezvoltarea altora.
Fenomenul de antagonism între mucegaiuri şi microbi a constituit subiectul
tezei de doctorat susţinute de medicul militar francez Ernest DUCHESNE
(1874-1912), în anul 1897.
Un an mai târziu, în anul 1898, igienistul şi bacteriologul german Rudolf
EMMERICH (1852-1914) prepară un extract bacterian cu calităţi antibiotice, o
bacteriocină, piocina.
Prin anul 1921, medicul şi bacteriologul englez

Alexander FLEMING (1881-1955) descoperă accidental
existenţa unei substanţe antibacteriene care se găseşte în mod
normal în salivă, lacrimi, secreţiile nazale etc: lizozimul. Răcit
fiind, cu rinoreea de rigoare, câteva picături de secreţie nazală
îi ajung pe o placă Petri, în mediul de cultură al căreia se
dezvoltase o specie bacteriană. Nu după mult timp, Fleming a
avut surpriza să constate că în zona „contactată” de secreţiile
nazale, bacteriile au fost lizate. Îşi va publica descoperirea
anul următor, în 1922, în Proceedings of the Royal Society of Medicine,
prezentând lizozimul drept “un remarcabil element bacteriolitic găsit în ţesuturi
şi secreţii”. Au urmat cercetările asupra proprietăţilor antibiotice ale culturilor de
Penicillium. În iunie 1929, Fleming publică primul său memoriu în legătură cu
acestea. Graţie interesului suscitat de utilitatea practică a celor descoperite, până
în anul 1942, penicillina va fi purificată, concentrată şi aplicată cu succes în
terapia antiinfecţioasă.
Şi-au adus contribuţia, pe lângă deja celebrul Fleming, medicul australian
Howard Walter FLOREY (1898-1968), medicul şi biochimistul englez (originar
din Polonia) Ernst Boris CHAIN (1906-1977), efortul lor fiind încununat cu un
bine-meritat premiu Nobel ce le-a fost acordat în anul 1945.
206
Iatroistoria îl consemnează şi pe agronomul şi bacteriologul american de

origine franceză René-Jules DUBOS (1901-) care întreprinde, în anul 1939,
primele cercetări deliberate în sensul descoperirii unor antibiotice şi găseşte doi
compuşi produşi de o bacterie din sol, având efect antibiotic asupra altor bacterii.
Este necesar să precizăm că termenul de antibiotic
a fost introdus în anul 1941, de microbiologul american
de origine ucraineană Selman Abraham WAKSMAN
(1888-1973), care l-a utilizat pentru a desemna toate
substanţele care ucid bacteriile fără a afecta alte forme de
viaţă.
Acelaşi Waksman, împreună cu biologul şi
biochimistul american Albert SCHATZ (1920-) şi
microbiologa americană Elisabeth BUGIE, descoperă,
în anul 1943, streptomicina, un antibiotic produs de un
WAKSMAN tip de mucegai care se dezvoltă în sol-Streptomyces
griseus.
Penicilina descoperită anterior era activă numai asupra bacteriilor Gram-
pozitive. Streptomicina acţiona asupra celor Gram-negative şi asupra lui
Mycobacterium tuberculosis. Aşa a apărut primul antibiotic activ în tuberculoză.
Importanţa momentului a fost onorată de acordarea premiului Nobel lui
Waksman, în anul 1952. Între timp, Waksman mai adăugase la arsenalul
antibioticelor încă unul: Neomicina (1949).
Cloramfenicolul a fost obţinut în anul 1947 de microbiologii americani
Paul Rufus BURKHOLDER (1906-1972), John EHRLICH (farmacolog
deopotrivă, n.1907) împreună cu botanistul şi farmacologul american David
GOTTLIEB (n.1911).
În acelaşi an, microbiologul şi biochimistul american Philip Gerald
STANSLY (n. 1912) prepară antibioticele din grupul polimixinelor. Un an mai
târziu, în anul 1948, microbiologul american Benjamin Minge DUGGAR (1872-
1956) şi colaboratorii săi descoperă primul antibiotic din seria tetraciclinelor:
Aureomicina.
Ulterior, gama antibioticelor s-a diversificat progresiv, atât în privinţa
originii acestora, cât mai ales în sensul lărgirii spectrului lor de activitate.
13.4.2.3.3. TERAPIA ANTIFUNGICĂ

Terapia antifungică a apărut şi s-a dezvoltat relativ târziu, la peste un secol
de la evidenţierea „oficială” a primelor ciuperci microscopice patogene. În anul
1837, naturalistul italian Agostino BASSI (1773-1856) stabileşte că flaşeria,
boală a viermilor de mătase, este provocată de o ciupercă. Doi ani mai târziu, în
anul 1839, clinicianul german Johann Lukas SCHÖNLEIN (1793-1864) publică
în Archiv für Anatomie und Physiologie articolul intitulat Zur Pathogenie der
207
Impetigines (Despre patogenia pecinginilor), în legătură cu descoperirea ciupercii

Achorion S., agentul etiologic al favusului, denumit astăzi Achorion schönleini.
Au urmat David GRUBY (1810-1898), medic austriac stabilit în Franţa şi
Charles Philippe ROBIN (1821-1885), biolog şi histopatolog francez, care, în
anul 1842, au pus în evidenţă ciuperca patogenă Oidium albicans. Descoperirile
au continuat cu identificarea genurilor Mucor şi Cryptococcus, precum şi a
mediilor favorabile creşterii şi înmulţirii miceţilor. Dermatologul francez
Raymond SABOURAUD (1864-1938), crează mediul care îi poartă numele. În
intervalul 1902-1929, Sabouraud publică cinci volume ale tratatului său intitulat
Traité des maladies du cuir chevelu (Tratat despre bolile pielii cu păr).
În medicina veterinară, afecţiunile dermatologice produse de fungi
sunt descrise în primele tratate de dermatologie care apar la începutul
secolului XX.
Hugo SCHINDELKA (1853-1913), profesor de Patologie specială şi
terapie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Viena, publică în anul
1903, prima carte de Dermatologie veterinară intitulată Hautkrankheiten bei
Haustieren (Bolile de piele la animalele domestice). (Vezi şi Capitolul 15.6.-
Medicina veterinară austriacă)
În anul 1910, apare la Berlin prima carte de Dermatologie comparată,
intitulată Die Vergleichende Pathologie der Haut (Patologia comparată a pielii),
avându-l ca autor pe Julius HELLER.
Julius Heller a mai publicat în anul 1931, tot la Berlin, Die Klinik der
Wichtigsten Tierdermatosen (Clinica celor mai importante dermatoze animale).
Individualizarea Micologiei medicale ca domeniu distinct s-a produs abia în
a doua jumătate a secolului XX.
La scurt timp de la inaugurarea erei antibioticelor, a apărut şi consecinţa
nedorită a antibioterapiei prelungite: patogenizarea formelor micelare saprofite.
De asemenea, infecţii cu ciuperci microscopice oportuniste au apărut şi în urma
unor lungi tratamente cu cortizonice, utilizate în maladiile sistemice autoimune.
Prima armă antifungică a fost

concepută în anul 1950, de două
biochimiste americance: Elisabeth Lee
HAZEN (1888- ) şi Rachel Fuller
BROWN (1898-) care au preparat
Fungicidina. (Vezi imaginea de mai sus).
Numele comercial al produsului a devenit
Nystatin, de la New York State.
HAZEN & BROWN
208
13.4.2.3.4. MICOTOXICOLOGIA-ŞTIINŢĂ A SECOLULUI XXI

Cercetarea mai atentă a modului de acţiune al antibioticelor, ca metaboliţi
abiotici ai fungilor microscopici, în fapt, micotoxine, a relevat faptul că, dincolo
de favorabila acţiune toxică asupra microorganismelor, ele exercită efecte nocive
asupra structurilor macroorganismelor.
Iată cum, entuziasmul iniţial privind utilitatea mucegaiurilor în terapia
antimicrobiană a lăsat locul unei anumite rezerve care a dus spre deschiderea unui
nou front de cercetare şi, implicit a unui nou domeniu medical, Micotoxicologia.
Această nouă disciplină s-a dezvoltat în ultimele trei decenii, fără a epuiza
nicidecum grava problematică pe care o aduce în discuţia întregii opinii publice,
în legătură cu periculozitatea tratamentelor inadecvate cu antibiotice, a utilizării
antibioticelor în hrana animalelor, precum şi a consumului de alimente mucegăite,
a inhalării aerului contaminat cu fungi etc.
Dacă la începutul secolului XX, se considera că mucegaiurile produc
pagube doar prin modificarea aspectului alimentelor (cu excepţia brânzeturilor),
astăzi se ştie că micotoxinele sunt agenţi patogeni importanţi care afectează atât
plantele, cât şi animalele şi, bineînţeles, omul, prin consumul de produse
contaminate.
De la interferarea mecanismelor imunitare, scăderea fertilităţii şi a vitalităţii
organismului uman sau animal, până la instalarea simptomatologiei specifice
micotoxicozelor acute primare caracterizate prin sindrom hemoragic, hepatoză,
nefroză etc., micotoxinele au devenit inamici redutabili, de neignorat.
Prima micotoxină identificată a fost aflatoxina, produsă de micetul
Aspergillus flavus, evidenţiată de GOLDBLATT, în anul 1969.
În anul 1973, BURFENING identifică ergotamina şi derivaţii săi, produşi
de Claviceps purpurea (cornul secarei), ale căror efecte au fost descrise încă din
secolul VII î.e.n. de Plinius, care a realizat astfel prima descriere a unei
micotoxicoze, a ergotismului. În Evul Mediu, ergotismul a fost denumit „focul
divin” şi a făcut mii de victime în rândul oamenilor şi animalelor. Anul 1973 este,
de asemnea, anul în care MUNRO şi colaboratorii identifică ochratoxina produsă
de A. Ochraceus şi de Penicillium viridicatum; CRUMP identifică slaframina
(factorul Slober), produs de Rhisoctonia leguminicola, RICHARD anunţă
descoperirea sporidesminei generată de Pythomyces chartarum; NELSON, cu ai
săi colaboratori, identifică zearalenona produsă de Gibberella zeae, responsabilă
de sindromul estrogenic micotoxic.
Anii care au urmat au adus în atenţia întregii lumi medicale, noi şi noi
micotoxine care, împreună cu fungii care le generează, îşi mai aşteaptă încă
„numele de botez” şi cunoaşterea de detaliu. Amănunte legate de istoria, mai
veche sau mai recentă, a micotoxicologiei, vom adăuga în cea de a doua ediţie a
prezentului volum.
209
13.4.2.4. DE LA MICROBIOLOGIE
LA GENETICA MOLECULARĂ
O serie de cercetări bacteriologice efectuate în deceniile 3-4 ale secolului
XX, aveau să conducă, în mod fericit, spre descoperirea determinanţilor genetici
ai bacteriilor, fundamentându-se astfel un domeniu nou, revoluţionar, genetica
moleculară. Primele observaţii, care au condus spre elucidarea sediului
informaţiei genetice la microorganisme şi în toată lumea vie, au fost efectuate de
Fred GRIFFITH, în anul 1928. El a constatat că urmaşii anumitor specii de
bacterii dobândesc noi caracteristici dacă sunt crescuţi într-un extract obţinut
dintr-o altă specie care posedă caracteristicile în cauză, arătând că informaţia
genetică se transmite prin intermediul unui compus chimic. În experienţele sale,
Griffith a demonstrat că pneumococii avirulenţi aparţinând tipului serologic II se
pot transforma în pneumococi virulenţi aparţinând tipului serologic III, dacă sunt
inoculaţi la animale, în amestec cu o suspensie de pneumococi de tip III omorâţi
prin căldură.
În anul 1944, trei cercetători americani, bacteriologul Roy Crowdy
AVERY (1877-1955), microbiologul şi biochimistul Colin Munro MAC LEOD
(1909-1972) şi biochimistul Milles Duffield Mac CARTHY (n. 1914), punându-
şi problema identificării materialului care determină transformarea bacteriilor
dintr-un tip în altul, au stabilit că responsabilitatea transformării pneumococilor
de tip II în pneumococi de tip III s-a datorat acidului dezoxiribonucleic (ADN)
eliberat de pneumococii de tip III omorâţi prin căldură, care a pătruns în celulele
pneumococilor de tip II, aducând cu sine mesajul genetic care codifică însuşirile
caracteristice tipului III.
Cercetările lui Avery şi ale colaboratorilor săi au fundamentat genetica
moleculară, ştiinţă care studiază ereditatea la nivelul cel mai intim al organizării
materiei vii, până la macromoleculă, căutând să identifice cele mai intime
mecanisme ce stau la baza transmiterii ereditare şi a modificării eredităţii.
În anul 1946, geneticianul american Joshua LEDERBERG (n.1925) şi
biologul american Edward Lawrie TATUM (1909-1975), descoperă fenomenul
de recombinare genetică la bacterii. Valoarea acestei descoperiri a fost
recunoscută prin acordarea premiului Nobel, în anul 1958. În anul 1949,
virusologul american Max DELBRŰK (1906-1981) şi compatriotul său, biologul
Alfred Day HERSHEY (n.1908) evidenţiază recombinarea genetică în
bacteriofagi.(premiul Nobel-1969, vezi şi “Virusologia”).
După numai patru ani, în 1953, James Dewey WATSON (n.1928),
Francis Harry Compton CRICK (n.1916) şi Maurice Hugh Fr. WILLKINS
(n.1916) anunţă descoperirea structurii macromoleculei de ADN (acid
dezoxiribonucleic). Încă un premiu Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, cel
acordat în anul 1962, va încununa şi această descoperire.
Doi ani mai târziu, în anul 1955, biochimistul hispano-american Severo
OCHOA (n.1905) realizează sinteza artificială a celui de-al doilea acid nucleic
210
implicat în procesul de materializare a informaţiei ereditare, acidul ribonucleic

(ARN). Ochoa a obţinut enzime care determină acidul nucleic să formeze
molecule de ARN.
În anul 1957, biochimistul american Arthur KORNBERG (n.1918)
anunţă sinteza artificială a ADN. El a descoperit în Esherichia coli un ferment
capabil să determine sinteza in vitro a macromoleculelor de polinucleotide. Pentru
descoperirea mecanismelor de sinteză a acizilor nucleici (ARN şi ADN),
OCHOA şi KORNBERG au împărţit premiul Nobel F-M acordat în 1959.
În anul 1955, S. BENZER determină structura fină a materialului genetic al
fagului T4 al bacteriei Escherichia coli şi presupune modul de realizare al
reglajului genetic, iar în anul 1961, François IACOB (n.1920), André LWOFF
(1902-1994) şi Jacques MONOD (1910-1976) evidenţiază existenţa ARN-
mesager, constituientul de transfer al informaţiei genetice de la ADN la ribozomi
şi descifrează modul în care se realizează reglajul genetic. (Premiul Nobel-1965)
De altfel, după 1970, bacteriile au devenit modele ideale, nu numai pentru
studiile de genetică moleculară, ci şi pentru domeniul de utilizare practică a
însuşirilor lor: ingineria genetică.
Aparatul de biosinteză al proteinelor din unele specii bacteriene (E. coli) a
devenit, după diverse transferuri genetice specifice, “uzina” în care se pot fabrica
la nevoie diferite substanţe utilizate în terapie (de ex.: insulina, hormonul uman de
creştere, vaccinul contra hepatitei B etc).
Alte bacterii sunt surse de plasmide, utilizate ca vehicul în ingineria
genetică. Nu este de neglijat perspectiva deschisă în direcţia terapiei unor boli
genetice.
13.4.2.5. INFRAMICROBIOLOGIA
Aprofundările structurale şi genetice privind bacteriile au condus spre
relevarea unor sisteme bioide (cvasi-vii), posesoare de sistem genetic, lipsite de
metabolism, capabile să manifeste fenomene caracteristice ale vieţii numai în
interiorul unui alt organism. Exemplificatori în acest sens sunt atât bacteriofagii,
paraziţi obligatorii ai bacteriilor în care se înmulţesc, cât şi diverşii viruşi, paraziţi
“absolut” intracelulari sau ricketsiile, care sunt numai paraziţi “obligatorii”.
Studierea în amănunt a acestora a dus la conturarea unui domeniu bio-
medical distinct: inframicrobiologia. Spre mândria noastră naţională, prima
catedră de inframicrobiologie din lume s-a înfiinţat la Bucureşti, în 1942, şi a fost
condusă de Ştefan S. NICOLAU. (vezi şi “Medicina românească”).
De la identificarea primului virus, să ne reamintim: un virus vegetal-virusul
mozaicului tutunului, evidenţiat de botanistul rus Ivanovski, în anul 1892,
reconfirmat şi interpretat în concepţie modernă de botanistul olandez Beijerinck,
în anul 1898 (vezi “Medicina secolului XIX”), descoperirile au continuat în
secolul XX, având drept finalitate practică prepararea vaccinurilor atât de
necesare.
211
Un capitol esenţial în elucidarea multor probleme legate de structura

virusurilor şi în dezvoltarea virusologiei ca ştiinţă îl constituie descoperirea
virusurilor bacteriene, a bacteriofagilor.
Primele observaţii asupra virusurilor bacteriene au fost făcute publice de
bacteriologul englez Frederick William TWORT (1877-1950), în anul 1915. El
a constatat apariţia unor zone clare de liză în culturile de micrococi şi a emis
ipoteza existenţei unei enzime sau a unui virus bacterian, dar nu şi-a mai continuat
cercetările. Doi ani mai târziu, în anul 1917, bacteriologul canadian Félix Hubert
D’HÉRELLE (1873-1949) izolează un virus bacterian capabil să lizeze bacilii
dizenterici, iniţiind astfel o serie de studii fundamentale asupra bacteriofagiei ce
aveau să dureze mulţi ani. În anul 1930, d’Hérelle introduce termenul de
bacteriofag, corespunzând unui virus specific al bacteriilor, invizibil, particulat,
cu capacitate de autoreplicare, fiind un parazit obligatoriu intracelular.
Concluziile lui d’Hérelle au fost confirmate prin cercetările efectuate şi de
Martin SCHLESINGER (-1936), care a efectuat prima analiză fizico-chimică a
particulei fagice. El a reuşit să măsoare, prin mijloace indirecte, dimensiunea
fagului, greutatea lui, şi să demonstreze că particula de virus este constituită din
proteină şi acid dezoxiribonucleic. Prin cercetările sale, Schlesinger şi-a înscris
numele printre pionierii biologiei moleculare.
În anul 1942, microbiologul american de origine italiană Salvador Edward
LURIA (1912-) obţine primele microfotografii electronice ale unui bacteriofag.
În anul 1943, Luria şi virusologul american de origine germană Max
DELBRÜCK (1906-) constată apariţia de tulpini fagorezistente în culturile
fagosensibile şi o motivează prin existenţa unor mutaţii bacteriene spontane.
Doi ani mai târziu, în anul 1945, Luria sugerează că materialul genetic al
bacteriofagilor se contopeşte cu materialul genetic al bacteriilor.
În anul 1946, Max Delbrück şi biologul american Alfred Day HERSHEY
(1908-) anunţă, independent unul de celălalt, că genele provenite de la doi
bacteriofagi diferiţi se pot combina spontan.
Pentru descoperirile lor în domeniul mecanismului replicaţiei şi în cel al
structurii genetice a virusurilor, Delbrück, Hershey şi Luria vor primi premiul
Nobel pentru fiziologie şi medicină în anul 1969.
Cercetări asupra naturii virusurilor au mai fost efectuate şi de o echipă de
cercetători francezi condusă de geneticianul, microbiologul şi biochimistul
francez André LWOFF (n.1902-). Rezultatele s-au concretizat într-o concepţie
virusologică modernă, sintetizată în articolul semnat de Lwoff în anul 1957,
intitulat Conceptul de virus. Conform acestuia, virusurile sunt sisteme biologice
independente, diferite fundamental de celulele procariote (bacterii şi alge verzi) şi
de cele eucariote (celulele vegetale şi animale); ele sunt alcătuite dintr-un singur
tip de acid nucleic şi un înveliş proteic; virusurile se multiplică strict intracelular
numai prin acidul lor nucleic, fiind incapabile de diviziune binară şi sunt complet
lipsite de sisteme metabolice proprii. (Bologa)
212
Împreună cu doi dintre colaboratorii săi, nu mai puţin celebrii François

JACOB (n.1920-) şi Jacques Lucien MONOD (n.1910-), Lwoff descoperă, în
anul 1960, rolul ARN-ului mesager în dirijarea genetică a sintezei enzimelor şi
virusurilor.
Pentru această descoperire, esenţială mai ales pentru genetica moleculară,
cei trei cercetători au fost şi ei recompensaţi cu premiul Nobel, în anul 1965.
Microbiologul australian Frank Macfarlane BURNET (n.1899-) a studiat
condiţiile absorbţiei bacteriofagului pe celula bacteriană, diferenţiind imunitatea
celulei lizogene în raport cu suprainfecţia cu fag–de rezistenţa la infecţia cu
bacteriofag prin lipsa de absorbţie a acestuia. Burnet a emis chiar ipoteza
persistenţei fagului la nivelul celulei lizogene. Cercetările sale au culminat cu
descoperirea fenomenului de toleranţă imună pentru care a fost recompensat cu
premiul Nobel, în anul 1960. De altfel, Burnet este considerat personalitatea
ştiinţifică ce a dominat imunologia şi virusologia în perioada 1940-1960. El a
considerat virusologia drept “plata pe care medicina a achitat-o chimiei, fizicii şi
biologiei pentru datoria pe care o contractase de la Pasteur”.
După 1960, cercetările efectuate în întreaga lume au desluşit în detaliu
ciclul de multiplicare a diferitelor virusuri, bazele moleculare ale sintezei
intracelulare a virusurilor, relaţiile virus-celulă şi mecanismele de reglare induse
de virus în celula-gazdă. Utilizându-se metodele biologiei moleculare, s-a studiat
(şi se mai studiază încă) problema oncogenezei virale.
Având la dispoziţie o impresionantă bază de date ştiinţifice, nebănuite la
începutul cercetărilor, precum şi perfectate tehnici de cultivare a virusurilor pe
diferite tipuri de ţesuturi, virusologii secolului XX au reuşit să identifice noi grupe
de virusuri umane sau animale: echovirusurile, adenovirusurile, rinovirusurile,
oncovirusurile polioma, SV40 etc. A urmat prepararea de noi vaccinuri antivirale
cu mare eficacitate în prevenirea unor grave epidemii sau epizootii.
Într-o relativă succesiune cronologică, medicina umană şi veterinară a
cucerit următoarele “redute” ale cunoaşterii şi combaterii maladiilor virale:
Virusul febrei aftoase, primul virus patogen pentru animale şi om, a fost
evidenţiat, în anul 1897, de bacteriologii germani Friedrich August Johann
LOEFFLER (1852-1915; profesor la Facultatea de medicină din Greifwald) şi
Paul FROSCH (1860-1928; profesor de microbiologie la Şcoala superioară de
medicină veterinară din Berlin), care au stabilit că febra aftoasă este provocată de
un virus care străbate filtrele bacteriologice.
Cronologic, a urmat descoperirea virusului amaril (agentul patogen al
febrei galbene). Momentul a rămas în istorie nu numai prin importanţa sa
ştiinţifică în sine, ci mai ales, prin jertfa supremă a cercetătorilor implicaţi.
În timpul marii epidemii de febră galbenă din Havana (Cuba, 1900-1901),
care a izbucnit imediat după războiul americano-spaniol, medicii militari
americani (bacteriologi şi epidemiologi, deopotrivă) Walter REED (1851-1902),
James CAROLL (1854-1907), Jesse William LAZEAR (1866-1900) şi
213
Aristides AGRAMONTE au izolat virusul amaril, transmis prin înţepăturile

ţânţarilor din specia Aëdes aegypti. Rolul de vector al acestora a fost sesizat cu
două decenii înainte, încă din anul 1881, de către igienistul şi epidemiologul
cubanez Carlos Huan y de Barres FINLAY (1833-1915).
În încercarea…reuşită de a demonstra că boala este transmisă de ţânţari,
William Lazear moare în acelaşi an din cauza frigurilor galbene, iar James Carrol,
deşi a supravieţuit “experimentului”, va muri, şapte ani mai târziu, în 1907, în
urma unor complicaţii cardiace provocate de frigurile galbene. Până la apariţia
unui vaccin antiamarilic avea să mai treacă un sfert de veac. În anul 1932,
microbiologul şi fiziopatologul american de origine sud-africană Max THEILER
(1899-1972, premiul Nobel-1952) şi microbiologul american Eugen HAAGEN
reuşesc să cultive virusul febrei galbene şi să deschidă astfel perspectiva
preparării vaccinului corespunzător. Vaccinul antiamarilic a fost introdus în anul
1937. Au fost inoculate mii de persoane din armata SUA. Pe lângă efectele
preventive salutare, avea să se constate însă şi o consecinţă extrem de nedorită:
prin serul sanguin conţinut de vaccin s-a transmis şi hepatita B. În 1942, a fost
realizat un nou vaccin, care nu necesita utilizarea de ser sanguin uman.
Descoperitorii şi “naşii” agentului cauzal al tifosului
exantematic (tifosul mexican, respectiv tifosul european),
Rickettsia prowazeki, microbiologul american Howard
Taylor RICKETTS (1871-1910) şi microbiologul
austriac Stanislas Joseph Mathias von PROWAZEK
(1875-1915), s-au sacrificat şi ei, efectuând studiile care
le-au adus consacrarea, dar au deschis un nou capitol în
clasificarea agenţilor etiologici: cel al rickettsiilor.
Ulterior, nu mai puţin celebrii, Charles Jules Henri
NICOLLE (bacteriolog şi imunolog francez, 1866-1936,
premiul Nobel-1928) şi Étienne BURNET (microbiolog
RICKETTS francez, 1873-1960), au demonstrat, prin cercetările lor
efectuate în cadrul Institutului Pasteur din Tunis, că
Rickettsia prowazeki este transmisă prin intermediul păduchelui de corp.
Imunizarea contra tifosului, vaccinarea antiexantematică, este iniţiată, în
anul 1934, de bacteriologul şi imunologul american Zinsser HANS (1878-1940),
care prepară un vaccin cu virus omorât. Exemplul său este urmat, la scurt timp, de
microbiologii francezi Paul DURAND (1895-1961) şi Paul GIROUD (1898-),
care prepară şi ei, în anul 1940, un vaccin antiexantematic cu virus omorât.
În anul 1906, microbiologul german de origine mexicană Enrique
PASCHEN (1860-1936) descoperă virusul vaccinal, agentul etiologic al vaccinei
(Cow-pox). După mii de ani de vaccinare antivariolică empirică practicată
pretutindeni în lume, şi la 110 ani de la prima vaccinare antivariolică ştiinţifică,
practicată de Edward Jenner (14 mai 1796), este evidenţiat, în sfârşit, şi substratul
antigenic.
214
Virusul poliomielitei, maladie deosebit de gravă şi de invalidantă, a fost

evidenţiat încă din anul 1909, prin cercetările efectuate de Karl LANDSTEINER
şi Constantin LEVADITI. Cei doi au stabilit că virusul poliomielitei este un
virus filtrabil, care se poate inocula la maimuţă.
Abia în anul 1952, (anul în care în SUA a izbucnit o epidemie de
poliomielită care a afectat 47.665 de persoane) virusologul american Jonas
Edward SALK (1914-) prepară vaccinul antipoliomielitic injectabil, utilizând
viruşi ucişi. Începând cu anul 1954, vaccinarea antipoliomielitică a fost aplicată în
masă, prevenind cu succes îmbolnăvirile. Trei ani mai târziu, în anul 1957,
virusologul american de origine poloneză, Albert Bruce SABIN (1906-) prepară
vaccinul antipoliomielitic administrabil pe cale bucală, utilizând viruşi vii,
atenuaţi.
În anul 1954, microbiologii americani Thomas Huckel WELLER, John
Franklin ENDERS şi Frederick C. ROBINS au primit premiul Nobel pentru
fiziologie şi medicină, pentru descoperirea unei metode de cultivare a virusului
poliomielitic pe ţesuturi de diferite tipuri (1949). Ei şi-au început cercetările
studiind iniţial posibilitatea cultivării virusului parotiditei epidemice (al
oreionului), pe diferite ţesuturi de pui de găină. În anul 1954, Weller a izolat şi
cultivat virusul varicelei, iar Enders, împreună cu pediatrul şi microbiologul
american Thomas Chalmers PEEBLES (1921-) reuşeşte să prepare vaccinul
antirujeolic.
Virusul gripal este evidenţiat în anul 1940 de virusologul american
Thomas FRANCIS jr. (1900-1969).
Primul virus oncogen poartă numele virusologului american Francis
Peyton ROUS (1879-1970). Încă din anul 1911, Rous a semnalat că sarcomul
găinii (denumit ulterior sarcomul Rous) este produs de un “agent filtrabil” şi a
demonstrat transmiterea acestuia prin inocularea unui filtrat. Momentul
descoperirii prototipului virusurilor oncogene este descris în toată
spectaculozitatea lui, de Cajal şi Iftimovici, în cartea lor intitulată Din istoria
luptei cu microbii şi virusurile:
“Doamna Rous se trudea să-l scoată pe soţul ei din tristeţea morocănoasă
în care căzuse, după revenirea de la înmormântarea fratelui său, mort de cancer.
Un vecin îi sugerase ideea să-l scoată la circul franţuzesc, care tocmai venise în
oraş, dar Rous nici nu a vrut să audă aşa ceva. Atunci în mintea ei de gospodină
a încolţit ideea să-i facă la dejun o friptură din găină grasă, cu cartofi pai, marea
slăbiciune a doctorului. A tăiat o găină, dar când s-o gătească a descoperit că
avea pe piciorul drept o excrescenţă de mărimea unei nuci. Un timp a ezitat, apoi
s-a dus la soţul ei şi l-a întrebat dacă poate, ori nu, să folosească pasărea.
Doctorul a rămas pe gânduri pipăind excrescenţa. Părea o adevărată tumoare.
Să aibă şi găinile cancer ? Posibil. O serie de medici veterinari descriseseră o
boală comună omului şi animalelor. În Rous s-a aprins o scânteie de entuziasm.
215
Va studia presupusa tumoră. S-ar putea să găsească lucruri interesante, poate

chiar un microb sau un virus.”(citat reprodus din Barna şi colaboratorii)
Rous era la curent desigur cu studiile efectuate încă din perioada 1876-1878
de medicii veterinari Novinski şi Bang asupra caracterului contagios al unor
tumori la animale. (Bernhard Laurits Frederik BANG, 1848-1932, medic
veterinar şi bacteriolog danez mai are meritul de a fi evidenţiat şi bacilul
avortului epizootic al bovideelor-1897).
Au trebuit să treacă 55 de ani până când importanţa descoperirii lui Rous să
fie recunoscută de lumea medicală internaţională. Rous a urcat pe podiumul de
decernare a premiilor Nobel pentru fiziologie şi medicină în anul 1966, la
venerabila vârstă de 88 de ani !
Între timp, etiologia virală a unor cancere avea să fie confirmată prin
descoperirile mai multor cercetători. Astfel, în anul 1936, oncologul american
John Joseph BITTNER (1904-1961) a semnalat, la şoarecele alăptat, infectarea,
prin lapte, cu un virus care produce tumori mamare.
Un alt oncolog american, SHOPPE, a demonstrat că papilomul iepurelui
sălbatic are, de asemenea, o etiologie virală. Imunologul şi virusologul rus Lev
Aleksandrovici ZILBER (1894-1966), cel care a descoperit, împreună cu A. A.
SMORODINŢEV şi P. M. CIUMAKOV, virusurile encefalitelor de căpuşă
(1937), a emis ipoteza originii virale a unor cancere umane. Aceeaşi ipoteză a fost
lansată şi de italianul MAGRASSI, precum şi de compatriotul nostru Ştefan S.
Nicolau. (Vezi şi capitolul “Medicina românească”). Ei s-au gândit la nişte acizi
nucleici oncogeni, actualele artrovirusuri oncogene.
Importante cercetări asupra virusului Rous au fost efectuate, începând cu
anul 1958, de Temin şi Rubin care au stabilit efectul transformant al acestuia, în
culturi de celule, asupra fibroblastelor embrionare de pui. Continuând cercetările,
Horward Martin TEMIN (1934-) constată, în anul 1960, că dezvoltarea
tumorilor in vivo şi in vitro este blocată de inhibitorii sintezei de ADN
(ametopterina, arabinozincitozina) sau de cei ai sintezei de ARN (actinomicina).
Aşa ajunge să descopere importanţa enzimei reverstranscriptaza (RT) în
realizarea replicării virale la virusurile ARN. Pentru această descoperire, Temin a
devenit unul dintre cei trei laureaţi ai premiului Nobel pentru fiziologie şi
medicină-1975.
Retrovirusurile oncogene, lentivirusurile şi adenovirusurile tumorigene au
devenit obiectul de studiu al tuturor medicilor, umani sau veterinari, preocupaţi de
etiopatogeneza, diagnosticul, profilaxia şi combaterea leucemiilor, tumorilor şi a
bolilor de imunodeficienţă. Din cele peste 600 de virusuri cunoscute în prezent,
aproximativ 150 sunt potenţial oncogene.
Prioritatea descrierii lentivirusurilor şi a precizării rolului lor în patologia
animală aparţine medicului veterinar SIGURDSSON, cel care a diagnosticat, în
anul 1954, sindromul Maedi Visna la ovine (afecţiune imunosupresoare de origine
virală).
216
Rezultatele cercetărilor efectuate pe animale leucemice şi cu tumori,

clarificarea progresivă a oncogenezei celulare, identificarea virusurilor cauzale, au
condus spre fundamentarea conceptului de sindrom imunodeficitar dobândit,
arhicunoscut sub prescurtarea SIDA/AIDS-like.
“Maladia secolului XX”, SIDA, are o istorie a ei, care începe cu intervalul
1963-1971, în care medicii veterinari William HARDY şi Max ESSEX au
reuşit să demonstreze că leucemia semnalată la pisică este provocată de un
virus, Feline Leukemia Virus (Virusul leucemiei feline)-FeLV, care determină
atât proliferări, cât şi distrucţii ale celulelor sanguine, în mod specific ale
limfocitelor T.
Doctorul veterinar Max Essex avea să devină şeful laboratorului de
Biologie a cancerului de la Şcoala de sănătate publică Harvard. După modelul
testelor de laborator utilizate în precizarea diagnosticului leucemiilor feline, Essex
va perfecta şi metodologia de diagnostic, prin testul Elisa, a apariţiei şi
persistenţei anticorpilor antivirali.
Pe baza comunicărilor medical-veterinare amintite, echipa de cercetători
americani condusă de Robert GALLO (şeful laboratorului de Biologie celulară a
tumorilor din Institutul Naţional de Cancer din Bethesda) efectuează, în intervalul
1978-1982, investigaţii asupra leucemiilor umane, evidenţiind originea virală a
unora dintre ele. Virusul identificat în anul 1981, în limfocitele unui pacient cu o
formă gravă de boală, a fost denumit Human T Cell Leukemia Virus-HTLV I.
Un an mai târziu, a fost evidenţiat, la o pacientă cu leucemie hairy-cells
(“celule păroase”), cel de-al doilea virus, notat HTLV II.
În anul 1972, GARDNER semnalează la nişte maimuţe aflate în captivitate
apariţia unui sindrom care asocia apatia cu limfadenopatia, slăbirea progresivă,
episoadele de enterită persistentă sau de bronhopneumonie, urmate invariabil de
un sfârşit letal. Gardner a presupus intervenţia unui virus, fără însă a-l identifica.
Din câte se pare, respectivul virus infecta în mod obişnuit cercopitecii din
Africa. În jurul anului 1960, este datată prezumtiva mutaţie care a făcut ca virusul
să treacă de la cercopitec la om, provocându-i aceleaşi simptome. Nu a durat prea
mult până când virusul s-a răspândit din Africa în întreaga lume. În anul 1980,
sindromul este recunoscut în SUA şi Franţa, în anul 1981 în Belgia şi Elveţia, în
1983 în Marea Britanie etc. (România-1986)
S-a constatat că afectează nu numai populaţia de culoare şi că este frecvent
în grupurile de homosexuali, de prostituate, de drogaţi sau la persoane supuse
unor transfuzii sanguine. Persoanele afectate prezintă limfadenopatii persistente,
leucemii şi infecţii oportuniste care nu răspundeau la nici un tratament. În anii
următori, maladia cuprinde procente variabile din populaţiile umane de
pretutindeni, declanşând, prin necunoscutele etiopatogenice şi prin implacabila
letalitate, interesul tuturor oamenilor de ştiinţă cu experienţă în identificări
virusologice.
217
Concomitent cu echipa lui Robert Gallo, un grup de cercetători francezi

condus de profesorul MONTAGNIER, şeful catedrei de oncologie virală de la
Institutul Pasteur din Paris, izolează virusul responsabil de producerea “maladiei
secolului”. Autorii francezi l-au denumit Lymphadenopatic Virus-LAV, în timp ce
cei americani au continuat seria identificărilor iniţiale, notându-l HTLV III.
Ulterior, echipe de cercetare din întreaga lume, au precizat caracterele
biochimice şi antigenice ale virusului, pe baza cărora au putut fi perfectate
metodele de depistare aplicate astăzi.
Congresul internaţional asupra bolilor sexuale transmisibile, desfăşurat la
Paris în anul 1986, a adoptat actuala denumire a virusului: Human
Immunodeficience Virus, HIV 1 (care include HTLV III, LAV 1 şi ARV-AIDS
Associated Retrovirus) şi HIV 2 (incluzând LAV 2 şi HTLV IV). Până la
producerea unui vaccin anti-SIDA, HIV 1 şi HIV 2 reprezintă cea mai…virulentă
provocare a medicinei şi, deopotrivă, un avertisment adresat întregii umanităţi în
sensul păstrării curate a precarului echilibru care ne este permis.
Existenţa unor asemănări biochimice şi structurale între virusurile HIV şi
oncoretrovirusurile animale, constatate de Ing Ming CHIU (1985) sau de
GONDA (1986), au indus ideea creării unor modele experimentale animale de
mare utilitate în studiul leucemiilor, tumorilor şi al bolilor de imunodeficienţă
dobândită viral. În anul 1989, la Maastricht (Olanda), Schellekens şi Horzinek au
organizat simpozionul internaţional cu tema “Animal Models in AIDS”.
Pretutindeni în lume, un mare număr de cercetători se străduiesc să
găsească răspunsuri la nenumăratele întrebări care apar mereu în legătură cu
etiopatogeneza, diagnosticul, profilaxia, tratarea şi combaterea leucemiilor,
tumorilor şi a maladiilor imunodeficitare. Dintre cercetătorii cu care ţara noastră
are schimburi de informaţii curente în această privinţă, Barna şi colaboratorii îi
menţionează pe: Van der Maaten, Jenice Miller, Pearson (SUA), Otto Straub
(Germania), Cabassi (Italia), Iuga (Franţa), Elias Erwin (Israel), Dobrescu
(Belgia), Moskalic, Renita, Scutaru, Spătaru (Republica Moldova) etc. Aceeaşi
autori îi menţionează şi pe următorii cercetători români care au adus contribuţii
valoroase la fondul internaţional de date în domeniu: Constanţa Adameşteanu,
Ioan Paul, Otilia Coţofan, Bercea, Murgu, Miclăuş, Cernescu, Pop Marin,
Bârză, Manolescu, Begnescu, Sârbu, Grădinaru, Turcu, Pătraşcu, Stube,
Teuşdea, Nicolae, Ludovic Păun, Andrei Olinescu, Monica Crişan, Rodica
Rişca, Iordănescu etc.
Pentru că această carte este adresată în primul rând studenţilor Facultăţii de
Medicină Veterinară din Iaşi (şi ai mei, deopotrivă !) nu pot să nu le mărturisesc
faptul că, personal, am optat să fiu studenta acestei facultăţi în urma unei emisiuni
televizate, vizionate în primăvara anului 1980, în care era intervievat profesorul
Ioan PAUL, reputat morfopatolog, în legătură cu intervenţia factorilor virali în
etiopatogeneza aterosclerozei (ateromatozei). Alături de profesor, cercetătoarea
americană Fabricant recunoştea prioritatea profesorului Paul în incriminarea
218
viruşilor în producerea ateromatozei (în cadrul unui context plurifactorial bine

analizat). Încă din anul 1973, Paul şi colaboratorii sesizaseră faptul că infecţia cu
virusul bolii lui Marek sporeşte considerabil frecvenţa şi gravitatea ateromatozei
la găini. În anul 1978, Fabricant preia această observaţie şi prin culturi de celule
şi investigaţii experimentale demonstrează că herpesvirusul Marek determină într-
adevăr, apariţia aterosclerozei coronarelor, aortei şi a ramurilor arteriale mari.
Vizionând emisiunea, m-a încercat atunci, în primul rând, un sentiment de
mândrie naţională. În acelaşi timp, am realizat că medicina veterinară aparţine
medicinei unice, oferindu-i acesteia un valoros şi competent front de cercetare pe
care activează oameni de prestigiu, unanim recunoscuţi. În timp, mândria mea a
căpătat certitudini. Acum o consider pe deplin justificată. Sunt mândră că am ales
să fiu medic veterinar, că am absolvit la Iaşi şi că am avut astfel de profesori !
13.4.3. IMUNOLOGIA SECOLULUI XX
Filozoful şi poetul american Ralph Waldo EMERSON (1803-1882)

afirma cu clarviziune că “miracolele ştiinţei moderne depăşesc cu mult
miracolele mitologiei antice”.
Imunologia secolului XX avea să se constituie, prin descoperirile sale
succesive şi consecinţele practice ale acestora, într-o ştiinţă a “miracolelor” ce au
revoluţionat conceptele etiopatologice şi terapeutice preexistente lor în
bacteriologie, virusologie, hematologie, endocrinologie, oncologie, medicina
transplantelor şi nu numai.
Descifrarea imunităţii, ca stare de apărare specifică a unui organism faţă de
o noxă exterioară, fie ea chimică (vezi mitridatizarea), fie infecto-contagioasă
(bacteriană, virală), s-a produs în mai multe etape de conştientizare a
fenomenului. Toate acestea au condus spre perfectarea metodelor de imunizare
artificială, cu efecte profilactice de importanţă incomensurabilă.
Edward Jenner a realizat, în anul 1796, prima imunizare artificială
ştiinţifică, fără a cunoaşte natura agentului cauzal sau mecanismele imunitare care
au asigurat succesul acţiunii sale. Nici Louis Pasteur, în demersul său genial, nu
a cunoscut natura agentului turbării atunci când a iniţiat vaccinarea antirabică, în
anul 1881. Creatorul erei microbiologice avea să fie urmat, însă, de o pleiadă de
cercetători care au răspuns la multe din întrebările ridicate în legătură cu
mecanismele de instalare a imunităţii.
Să ne reamintim că, la graniţa dintre secolele XIX-XX (vezi şi “Medicina
secolului XIX), I.I. Mecinikov a elaborat teoria celulară a imunităţii, pornind de
la descoperirea fenomenului de fagocitoză (1884, 1887, 1892).
În anul 1890, Emil von Behring, împreună cu Kitasato, descoperă
seroterapia activă în difterie, iniţiind teoria umorală a imunităţii.
Conform acesteia, proprietăţile antitoxice şi antimicrobiene specifice ale
“serurilor imune” sunt datorate unor substanţe serice care neutralizează specific
219
diferitele toxine. Respectivele substanţe au căpătat denumiri diferite: antitoxine

(Behring, 1890), opsonine, bacteriolizine (Pfeiffer, 1894) aglutinine (Widal,
1896), precipitine (Kraus, 1897), în raport cu fiecare reacţie observată.
Termenul generic de anticorpi corespunde concepţiei că aceste substanţe
sunt factori de protecţie contra agenţilor microbieni, toxici etc.
Alţi cercetători, în frunte cu Ehrlich, au indicat că anticorpii sunt substanţe
produse de organism sub acţiunea agenţilor nocivi (microbieni, toxici etc.) şi au o
natură proteică (sunt globuline).
Agenţii sau substanţele capabile să provoace apariţia anticorpilor şi să
reacţioneze cu aceştia au fost denumite antigene, prin prescurtarea termenului
antisomatogen-“formator de anticorpi”. (Deutsch-Detre, 1899)
Importanţa acestor descoperiri a fost subliniată de recompensarea autorilor
lor prin acordarea premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, în anul 1901 lui
Behring (primul laureat Nobel, F-M) şi, în anul 1908, lui Mecinikov şi lui Ehrlich.
Bacteriologul belgian Jules BORDET (1870-1961) evidenţiază în cursul
cercetărilor sale efectuate în anii 1895-1898, existenţa unui factor seric normal,
nespecific, termolabil şi neinfluenţat de imunizare, care intervine în reacţiile de
bacterioliză şi de imuno-hemoliză şi pe care l-a denumit alexină, de la gr. alexo,
ein-“a apăra, a proteja”. Ehrlich va denumi acest factor complement, în ideea că
el “completează” acţiunea anticorpului asupra celulelor.
În anul 1901, Bordet, împreună cu un alt bacteriolog belgian, Octave
Pierre GENGOU (1875-1957) descrie reacţia de fixare a complementului-RFC,
utilizând ca antigene bacterii. Un an mai târziu, Gengou demonstrează că
procedeul este aplicabil şi în cazul antigenelor proteinice solubile.
Nu peste mult timp, în anul 1906, microbiologul german August von
WASSERMANN (1866-1925) aplică reacţia de fixare a complementului în
depistarea sifilisului, inaugurând astfel diagnosticul serologic. Reacţia serologică
de depistare a sifilisului este cunoscută şi în zilele noastre sub numele de reacţia
Bordet-Wassermann (RBW).
În concepţia lui Bordet (răsplătit, şi el, cu premiului Nobel, în anul 1919),
“imunitatea umorală antimicrobiană nu este decât o manifestare particulară a
unei proprietăţi fiziologice foarte generale, care se poate exercita faţă de
materiale organice foarte diferite: este vorba pur şi simplu de o aplicaţie fericită
în apărarea împotriva bolilor contagioase a unor capacităţi funcţionale
preexistente pe care organismul le-ar poseda chiar dacă nu ar exista microbi.
(Traité de l’immunité dans les maladies infectieuses, Paris, 1939, p. 356, citat de
Bologa)
Confirmând această idee, imunologia avea să devină ştiinţa despre antigene
şi anticorpi, indiferent dacă aceştia au (sau nu) legătură cu rezistenţa
antiinfecţioasă. Mai mult decât atât, imunologia a inclus, ulterior, studiul
fenomenelor patologice semnalate în anumite reacţii antigen-anticorp “nefericite”.
220
Este vorba despre o altă mare descoperire a imunologiei pentru care s-a mai
acordat încă un premiu Nobel, în anul 1913: anafilaxia.
Autorul ei este fiziologul francez Charles Robert RICHET (1850-1935)
care, împreună cu alt fiziolog francez, Paul PORTIER (1866-1962), descrie
pentru prima dată, în anul 1902, fenomenele de hipersensibilizare, reproducându-
le experimental. În anul imediat următor, în 1903, tot un fiziolog francez (stabilit
în Elveţia), Nicolas Maurice ARTHUS (1862-1945) evidenţiază fenomenul de
anafilaxie locală, “fenomenul Arthus”, demonstrând că anafilaxia apare şi faţă de
substanţe inofensive (ser de cal, lapte de vacă) şi are caracter specific.
Nu putem să nu reamintim faptul că, încă din anul 1890, Robert Koch a
remarcat reacţiile de hipersensibilitate ale organismului infectat sau injectat cu un
antigen, fenomenul Koch şi reacţia la tuberculină (1891).
În anul 1905, pediatrul şi fiziopatologul austriac Clemens Peter
Cesenatico von PIRQUET (1874-1929) publică la Viena şi Leipzig, împreună cu
fiziopatologul maghiar Béla SCHICK (1877-1967) lucrarea intitulată Die
Serumkrankheit (Boala serului), dedicată şocului anafilactic. Studiind
sensibilitatea tuberculoşilor la tuberculină, acelaşi Pirquet introduce, în anul
1907, termenul de alergie, pentru reactivitatea modificată. În felul acesta,
patologia imunitară (şi, mai târziu, cea autoimunitară) trece dincolo de contextul
patologiei infecto-contagioase.
Aprofundarea patologiei alergice va determina crearea unui nou domeniu
medical: alergologia.
Prin cumularea treptată a datelor privind mecanismele imunitare, procesele
imunologice au fost privite ca un răspuns faţă de macromoleculele de proteine sau
de acizi nucleici (aminoacizi, nucleotide), purtătoare de informaţie structurală şi
genetică. Pauling şi Zuckerkandl le-au denumit semantide, molecule
semantofore, adică molecule purtătoare de informaţie. În reacţiile imunitare,
organismul deosebeşte ce este self (propriu lui), de ceea ce îi este străin, non-self.
Faţă de antigenele proprii (autoantigene), organismul dobândeşte o toleranţă
imunologică, fragilă de altfel, aşa-numita homeostazie imunitară.
Pentru antigenele străine, organismul este “echipat” cu celule
imunocompetente capabile de a produce anticorpi de o variabilitate practic
infinită. După ce s-a constatat că anticorpii sunt globuline (Haurowitz şi
Heidelberger, 1930), precizându-se apoi, în anul 1938, că sunt gama-globuline
(Tiselius şi Kabat), sediul imunoglobulinelor a fost localizat în plasmocite
(Fagreus, 1947, 1948). Structura imunoglobulinelor a fost lămurită de către
biochimiştii Porter şi Edelman, în anul 1969. Ei au precizat că acestea sunt
alcătuite din lanţuri ce cuprind 1 320 de aminoacizi şi circa 20 000 de atomi,
având porţiuni variabile şi porţiuni constante. Pentru această descoperire, cei doi
cercetători au primit premiul Nobel în anul 1972.
Dacă Bordet a conceput precipitarea şi aglutinarea ca pe o agregare
nespecifică, chimistul american Carl Linus Pauling (autorul teoriei cuantice a
221
valenţei chimice-1931, laureat al premiului Nobel pentru chimie, în anul 1954 şi

al premiului Nobel pentru pace, în anul 1962) a susţinut, în anul 1940, ideea că
agregatele se formează prin combinarea specifică alternantă a moleculelor sau a
particulelor de antigen, multivalente, cu particule de anticorp, considerate şi ele
multivalente sau cel puţin bivalente. Această concepţie a rămas în istorie sub
numele de teoria grilajului sau a alternanţei, fiind confirmată ulterior prin
observaţiile făcute la microscopul electronic.
Specificitatea imunoglobulinelor a constituit obiectul de dispută dintre mai
mulţi cercetători. Astfel, Pauling şi Haurowitz au susţinut ideea că
imunoglobulinele sunt “mulate” pe matriţa antigenelor (teoria instructivă).
M.F. Burnet şi N.K. Jerne au susţinut teorii selective (teoria selecţiei
clonale, respectiv, teoria reţelei, 1974), conform cărora antigenele stimulează
selectiv clonele celulare producătoare de imunoglobuline complementare, clone
preexistente. Teoria selecţiei clonale a fost sugerată de Jerne şi a fost elaborată
de Burnet. În anul 1962, Burnet, Miller, Good şi Waksman pun în evidenţă
funcţia imunologică a timusului. Prin extirparea timusului la şoarecii nou-născuţi
s-a constatat, printre altele, că organismul lor acceptă grefe pe care, în mod
normal, le-ar fi respins. S-a inaugurat astfel, studiul în amănunt al liniilor de
celule implicate în imunitate, deosebindu-se limfocitele de tip timic (T), de
limfocitele de tip bursă Fabricius (B) etc. Consecinţele în raport cu practica
medicală nu au întârziat să apară. S-a descoperit, de exemplu, faptul că limfocitul
T intervine în respingerea grefelor, în timp ce limfocitul B este în legătură cu
secreţia de anticorpi citotoxici şi de properdină (complex de anticorpi normali,
prezenţi în serul sanguin, de natură euglobulinică, activ faţă de bacteriile Gram-
negative).
Burnet a susţinut teoria selecţiei clonale, bazându-se pe faptul că fiecare
linie de descendenţi ai unei celule implicate în imunitate, fiecare clonă, are o
capacitate specifică de a produce un anumit anticorp. Starea imunologică a
organismului rezultă dintr-un proces de selecţie clonală, analogă selecţiei
naturale, fiind eliminate (în mod normal) clonele ce ar putea produce
autoanticorpi (anticorpi ce acţionează împotriva antigenului propriu organismului
care a produs acel anticorp). Astfel, aparatul imunitar dobândeşte rezistenţă faţă
de propriile antigene. Totodată, proliferează celulele antigen-senzitive prin fixarea
selectivă a diferitelor antigene, constituindu-se clone pentru câte un anticorp
specific. Toată această configuraţie reprezintă fenomenul de toleranţă imună,
pentru descoperirea căruia australianul F. M. Burnet (alături de britanicul Peter
Brian Medawar) au obţinut premiul Nobel, în anul 1960.
Dacă Burnet a susţinut că organismul normal nu produce autoanticorpi, alţi
cercetători ca Burwell, Burch sau Walford, au susţinut că autoanticorpii există în
mod normal în organism, având rol în autoreglarea creşterii şi funcţionării
organelor, în aşa-numita morfostasis.
222
Dialectica reacţiilor imunitare sprijină o astfel de viziune, deoarece atât

limfocitele, cât şi anticorpii pot avea atât efecte de stimulare-facilitare, cât şi
efecte de inhibare-liză.
Studierea genezei autoanticorpilor în organism a condus spre crearea unui
nou domeniu de un interes deosebit: patologia autoimună, care încearcă să
descifreze mecanismele de producere a unor boli de autoagresiune (anemii şi
endocrinopatii imunologice etc.)
Cei preocupaţi au dat, în timp, numeroase explicaţii în legătură cu formarea
autoanticorpilor, precum: alterarea ţesuturilor proprii, care devin astfel antigenice;
apariţia unor reacţii încrucişate ale anticorpilor, un anticorp microbian putând
ataca chiar ţesuturi normale dacă au structura antigenică asemănătoare cu cea
microbiană; asocierea celulelor normale cu ADN viral; existenţa unui sistem
limfoid anormal, care face greşeli de “recunoaştere”, atacând ţesuturi proprii etc.
Printre bolile autoimune, Walford şi Burch au introdus şi bătrâneţea.
Argumentele lui Burch au fost de ordin epidemiologic şi matematic: “modelul”
tulburărilor de homeostazie imunitară (în care intră şi boli cu etiologie virală sau
microbiană) presupune mutaţii somatice în celulele de origine ale clonelor
interzise. A. Bogomoleţ introduce chiar în tratamentul îmbătrânirii, în scop de
stimulare, anticorpii anti-ţesut.
Imunologia s-a implicat şi în rezolvarea problemei izo- sau
heterotransplantelor (grefelor). Primele momente ale acestei implicări se leagă de
accidentele transfuzionale (transfuzia de sânge este un transplant de ţesut lichid).
Preocupat de acestea, imunologul şi serologul austriac (stabilit în SUA)
Karl Landsteiner (1868-1943) descoperă, încă din anul 1901, grupurile sanguine
clasice (sistemul ABO), atrăgând atenţia asupra faptului că fiecare individ
prezintă o structură antigenică proprie şi caracteristică. Importanţa descoperirii
sale a fost recunoscută prin acordarea premiului Nobel, în anul 1930.
Continuându-şi cercetările asupra grupurilor sanguine şi a caracterelor
antigenice ale hematiilor, în anul 1940, Landsteiner, împreună cu hematologul
american Alexander Salomon WIENER (n.1907-), descoperă şi sistemul Rh
(factorul Rhesus), explicând astfel, una din gravele manifestări patologice a
mecanismelor imunologice, boala hemolitică a nou-născutului prin izoimunizare
anti-Rh. Evidenţierea anticorpilor naturali a permis utilizarea curentă şi corectă a
transfuziei sanguine, fără reacţii imunologice patologice (şocul posttransfuzional).
Descoperirea grupurilor sanguine a avut implicaţii capitale, nu numai în
medicina curativă, ci şi în medicina legală (vezi cercetarea urmelor de sânge în
criminalistică, testele de paternitate, de ex.), eredobiologie (analizarea modului de
transmitere a unor caractere ereditare ş.a.), antropologie (exemplificatoare sunt
tipologiile umane stabilite în funcţie de apartenenţa la un grup sanguin) etc.
Descifrarea fenomenelor de toleranţă imunologică a permis rezolvarea
multor probleme legate de respingerea grefelor. Cercetătorii au imaginat, în timp,
mai multe metode imunosupresive prin care să se reducă răspunsul aparatului
223
imunitar la prezenţa unor ţesuturi străine în organism: iradierea, tratamentul cu

corticoizi, administrarea de ser antilimfocitar etc. Cercetarea în amănunt a
proprietăţilor limfocitelor T a dezvăluit faptul că acestea sunt implicate major în
respingerea grefelor.
Pe suprafaţa limfocitelor T au fost evidenţiaţi, pe lângă receptorii specifici
pentru diferite antigene, şi receptori complecşi pentru hormoni, enzime etc.
Această descoperire şi-a găsit imediat o valoroasă aplicabilitate în dozarea
hormonilor, enzimelor etc. Aşa a luat naştere imunochimia Imunochimia nu este
numai chimia fenomenelor imunităţii, a antigenelor şi a anticorpilor. Acest relativ
recent domeniu utilizează reacţiile imunologice în scopuri proprii chimiei
analitice calitative (identificare) şi cantitative (dozare).
Prin asocierea unor tehnici fizice şi fizico-chimice au fost imaginate
metode ca: imunoelectroforeza, radioimunizările etc. Este locul să-i menţionăm
aici pe laureaţii premiului Nobel din anul 1977: Roger Guilemin, Andrew V.
Schally şi Rosalyn Yalow, care au fost astfel răsplătiţi pentru meritul de a fi
introdus, încă din anul 1959, tehnici radioimunologice în studiul hormonilor
peptidici. În zilele noastre, astfel de tehnici, deşi costisitoare, sunt utilizate curent
în diagnosticarea unor afecţiuni hormonale, metabolice, precum şi a unor afecţiuni
oncologice, pe baza decelării unor markeri asociaţi tumorilor (AFP, CA 15-3, CA
19-9, CA 125, PSA, CEA etc.).
Următoarea întrebare pe care şi-au pus-o oamenii de ştiinţă în legătură cu
structurile de pe suprafaţa celulelor implicate în răspunsul imun a fost cea legată
de determinismul genetic al acestora. Răspunsurile pe care le-au dat aveau să stea
la baza unui domeniu distinct: imunogenetica.
Primul cercetător care s-a gândit la o posibilă determinare genetică a
răspunsului imun a fost H.O. Mc. Devitt, în anul 1960. Ipoteza sa este
confirmată, în anul 1963, de B.B. Levine care evidenţiază genele Ir, genele
dominante autosomale ale răspunsului imun.
În anul 1974, Gary K. Beauchamp, Kunio Yamazake şi Edward A.
Boyse afirmă, în urma unor cercetări, că şoarecii sunt capabili să facă distincţie
între alţi şoareci cu aceleaşi gene datorită unei structuri imunitare numite
complexul major de histocompatibilitate. (Ulterior s-a constatat că acest complex
este determinat de simţul mirosului !)
Laureaţii premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină din anul 1980,
Baruj Benacerraf, Jean Dausset şi George D. Snell, au fost preocupaţi în
cercetările lor de rolul antigenelor leucocitare umane în transplanturile de organe
şi au demonstrat dependenţa acestora de complexul major de histocompatibilitate.
În anul 1987, Jack Stromminger, Don Wiley şi colaboratorii lor
determină structura tridimensională a proteinei de histocompatibilitate majoră; o
parte a structurii pare a fi un buzunar care ţine bine închis un antigen.
Între timp, în anul 1984, este acordat încă un premiu Nobel (F-M) pentru
cercetări imunologice, şi anume, pentru lucrările privind principiul specificităţii în
224
dezvoltarea şi controlul sistemului imunitar şi pentru metodologia de producere a

anticorpilor monoclonali. Laureaţii sunt, de data aceasta, danezul Nils K. Jerne
(autorul teoriei reţelei în geneza anticorpilor), respectiv britanicul César Milstein
şi germanul Georges J. F. Köhler, toţi trei desfăşurându-şi cercetările în cadrul
Institutului de Imunologie din Basel, Elveţia.
S-a afirmat că descoperirea modului în care pot fi produşi anticorpii
monoclonali a constituit începutul unei adevărate revoluţii în biologie. Anticorpii
monoclonali sunt anticorpi selectaţi dintr-o singură clonă şi au proprietatea de a se
uni cu aceeaşi proteină aleasă sau cu acelaşi antigen. Metodologia de lucru
utilizată de Milstein şi Köler, în anul 1975, vine parcă să confirme una din
maximele marelui scriitor rus Lev Nikolaevici Tolstoi: “Toate ideile cu
consecinţe imense au fost simple.”
Astfel, anticorpii monoclonali au fost obţinuţi prin fuzionarea limfocitelor
B de şoarece, prezente în splină, cu celule mielomatoase (N.B.-mielomul este o
tumoră malignă care afectează măduva osoasă). Au rezultat celule hibride, numite
hibridoma, care îmbină, în mod “fericit” două proprietăţi esenţiale: sintetizează un
singur tip de anticorpi şi se multiplică indefinit. Transferate în cavitatea
peritoneală, acestea se înmulţesc, producând cantităţi importante de anticorpi.
Anticorpii monoclonali permit diagnosticul multor tulburări imunologice.
Cu ajutorul lor pot fi identificate şi cuantificate sub-populaţii limfocitare. Se poate
recunoaşte cu certitudine originea unei tumori specifice, fiind posibil diagnosticul
corect şi precoce al unor cancere, îndeosebi al leucemiilor şi al limfoamelor.
Anticorpii monoclonali permit dozarea hormonilor, chiar şi atunci când
nivelul lor este foarte redus. O altă mare aplicabilitate a lor este în identificarea
factorilor etiologici din infecţiile bacteriene sau virale (animale sau…vegetale !),
precum şi a vectorilor transmiţători (Plasmodium, de exemplu). Identificările au
aceeaşi certitudine, indiferent de materialul biologic studiat: sânge, urină, lichid
cefalo-rahidian etc. Mai mult decât atât, anticorpii monoclonali sunt de mare
utilitate în controlul salubrităţii alimentelor, permiţând decelarea rapidă a
germenilor prezenţi în alimente. Travaliul descifrării proceselor imunitare avea să
fie răsplătit şi de descoperirea rolului antiviral şi antitumoral al unor peptide
sintetizate de limfocite şi de macrofage: interferonul, factorul necrozant al
tumorilor, limfotoxina, interleukinele, interkinona, lipocortina ş.a. Odată
descoperită structura genetică a acestor peptide cu salutare virtuţi terapeutice, a
devenit posibilă sintetizarea lor prin inginerie genetică, în scopul obţinerii
cantităţilor necesare.
Interferonul a fost intuit pentru prima dată de Magrassi şi Koskins, în anul
1935. Cei doi au constatat că infecţia unei celule cu un virus (numit inductor sau
interferent) blochează creşterea unui alt virus în aceeaşi celulă. În anul 1957,
biologii britanici Alick Isaacs şi Jean Lindenmann anunţă izolarea
interferonului, spectaculoasa substanţă capabilă să interfereze dezvoltarea
infecţiilor virale. În anii ’60, se obţin dozele necesare primelor experienţe,
225
constatându-se totodată faptul că celulele sintetizează câteva tipuri de interferoni-

alpha, beta, gamma…, ce au fost sistematizate în trei familii. Cantităţile obţinute
erau infime, motiv pentru care se încearcă “fabricarea” interferonului prin
inginerie genetică. În anul 1980, Charles Weissmann de la Universitatea din
Geneva anunţă că interferonul uman a fost produs cu succes în bacterii.
Experienţele efectuate au demonstrat că interferonii intervin în declanşarea
proceselor imunologice şi că, datorită lor, celulele infectate nu se mai divid, iar
infecţia este limitată. Aceste efecte au fost valorificate, atât în terapia antivirală,
cât şi în cea oncologică, luând în consideraţie faptul că mare parte din tumorile
maligne au o etiologie virală.
Rezultatele clinice au arătat că interferonii nu elimină cancerul, dar îl pot
ameliora, prin capacitatea interferonului de a încetini sinteza ADN-ului şi de a
favoriza dezvoltarea unor antigeni capabili să recunoască şi să distrugă celulele
tumorale. Au fost înregistrate rezultate notabile în tratamentul herpesului, al
papilomatozei, al infecţiei cu virus citomegalic, al sclerozei în plăci etc.
Factorul necrozant al tumorilor este produs de macrofage şi are rolul de a
distruge selectiv celulele tumorale, determinând o necroză hemoragică a tumorii,
fără a o elimina însă, în întregime. După un timp, tumora se dezvoltă din nou.
Gena care codifică acest factor a fost izolată şi clonată. Cercetările genetice au
stabilit similitudinea dintre factorul necrozant al tumorilor şi o altă substanţă
specifică, produsă tot de macrofage, caşectina. Aceasta blochează
lipoproteinlipaza, o enzimă necesară fixării grăsimilor, devenind astfel
responsabilă de caşexia (N.B.-slăbirea accentuată şi progresivă a organismului)
specifică neoplazicilor.
Cele mai bune rezultate terapeutice au fost obţinute prin administrarea
asociată de interferon şi factor necrozant.
Limfotoxina este o proteină sintetizată de limfocite, capabilă şi ea să
distrugă selectiv celulele tumorale.
Interkinonele, produse de macrofage, sunt sistematizate, ca şi interferonii,
în cadrul unei familii. Interleukinele 1 sunt indispensabile proceselor imunitare,
participând, de asemenea, la declanşarea răspunsului la stress. Alte interleukine
“aşteaptă” încă precizarea specificităţii rolului lor antitumoral. Până când
biotehnologiile vor reuşi să ofere clinicienilor oncologi miraculosul medicament
împotriva cancerului, va mai trece un timp în care se vor mai cumula noi date care
să susţină, în primul rând, înţelegerea acestei cumplite maladii. Deocamdată,
victoriile medicinei în combaterea cancerului au fost, şi mai sunt încă pasagere.
Informaţiile acumulate, în timp, în imunologia fundamentală şi practică,
precum şi necesitatea unor acţiuni concertate la nivel naţional şi apoi mondial, au
condus spre înfiinţarea, încă din anul 1960, a unor Societăţi de Imunologie în
SUA şi Anglia, exemplul fiind urmat şi în Canada, Israel, Elveţia, Franţa,
Australia etc. Din nevoia de a avea o terminologie imunologică unică şi de a-şi
desfăşura cercetările în condiţii standard, reproductibile în oricare laborator din
226
lume, societăţile de imunologie din SUA, Anglia, Canada, Germania, Israel,

Polonia, Suedia, Franţa şi Iugoslavia s-au reunit, la data de 5 mai 1969, la Bruges,
în Belgia, pentru a forma Uniunea Internaţională a Societăţilor de Imunologie
(IUIS).
Ulterior, s-au afiliat la IUIS şi alte societăţi naţionale. Este şi cazul
Comisiei Naţionale de Imunologie din ţara noastră, înfiinţată la data de 12
februarie 1971, prin hotărârea prezidiului Academiei de Ştiinţe Medicale.
Imunologia este în prezent un domeniu biologic distinct, de mare
complexitate şi care îşi asumă, cu o competenţă din ce în ce mai garantată,
rezolvarea unor mari probleme de diagnostic şi de tratament, aparţinând celor mai
diverse patologii.
227
14. MEDICINA ROMÂNEASCĂ

ÎNTRE PIONIERAT ŞI DEVENIRE
14.1. ÎNTEMEIEREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MEDICAL ROMÂNESC
Ultima jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX

reprezintă intervalul cronologic în care s-a creat şi dezvoltat medicina românească
ştiinţifică. Prioritare în acest sens au fost înfiinţarea şi dezvoltarea învăţământului
medical.
Întemeierea învăţământului medical românesc îi are ca protagonişti pe
Nicolae Kretzulescu şi pe Carol Davila.
Nicolae KRETZULESCU (1812-1900, n.

Bucureşti, într-o vestită familie de boieri din Ţara
Românească), medic şi om politic liberal român, participant
la Revoluţia din 1848, ministru în mai multe rânduri şi
prim-ministru (1862-1863, 1865-1866), academician, este
considerat iniţiatorul învăţământului medical în România.
După strălucite studii medicale la Paris, Kretzulescu
a fost unul dintre primii medici români din Muntenia.
Animat de idei progresiste, el a militat pentru înfiinţarea
Şcolii de Mică Chirurgie, care avea să-şi deschidă porţile în
anul 1842, în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti.
Şcoala de Mică Chirurgie din incinta Spitalului Colţea a fost prima
formă de învăţământ medical elementar din Ţările Române.
În acelaşi an, Kretzulescu publică un Manual de anatomie descriptivă, care
este cel dintâi manual didactic medical românesc.
Manualul (de inspiraţie franceză), a fost prelucrat în trei volume şi reeditat
între anii 1878-1887, fiind utilizat apoi în cadrul Facultăţii de Medicină.
Kretzulescu a introdus o terminologie anatomică românească. După primul an
de funcţionare a şcolii, Nicolae Kretzulescu se retrage de la conducerea Şcolii de
Mică Chirurgie, datorită greutăţilor întâmpinate în organizarea învăţământului
practic al elevilor.
228
El a funcţionat apoi ca medic al Spitalului Pantelimon şi al Spitalului

Colţea. Kretzulescu a participat activ la Revoluţia de la 1848, militând ulterior
pentru Unirea Principatelor. În 1854 a părăsit cariera medicală în favoarea celei
politice, susţinând domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Ca politician, Kretzulescu a
sprijinit efectiv organizarea şi dezvoltarea învăţământului medical, preluată
ulterior de Carol Davila.
Kretzulescu a contribuit la înfiinţarea primei societăţi medicale din
Muntenia: Societatea Medicală Ştiinţifică (1857).
Ca ministru, a îmbunătăţit funcţionarea spitalelor, a iniţiat primele consilii
de igienă în oraşe, precum şi primul recensământ al populaţiei.
A militat deopotrivă pentru înfiinţarea Societăţii de Ştiinţe Naturale, a
Ateneului Român şi a Societăţii Literare, care s-a transformat, în anul 1879, în
Academia Română.
Carol DAVILA (1828-1884, n. Parma, în

Italia), medic român de origine franceză, este
considerat întemeietorul învăţământului medical
din România.
“Găsind pe meleagurile Dunării o nouă
patrie, România, o Franţă a Orientului, cu ideile,
tradiţiile şi aspiraţiile de civilizaţiune ale surorii
celei mari, am devenit cu inima şi în faptă cetăţean
român, cu îndoită iubire pentru patria de origine”-
declara Davila, după venirea sa în România. (citat
din Marin Manu Bădescu)
Carol Davila a ajuns în România în martie
1853, răspunzând apelului lansat de domnitorul Barbu Ştirbei spre Paris, prin
care solicita un medic capabil să organizeze serviciul sanitar al României.
Începând cu organizarea serviciului sanitar al armatei, Davila a considerat
prioritară pregătirea personalului necesar.
El s-a gândit mai întâi să unifice cele două şcoli preexistente: Şcoala de
felceri civili de la Spitalul Filantropia cu Şcoala de felceri militari, înfiinţând
astfel, la 4 decembrie 1855, Şcoala de mică chirurgie de pe lângă Mânăstirea
Mihai-Vodă din Bucureşti.
Deşi începuturile au cunoscut dificultăţi, mai ales de ordin material, Davila
s-a oferit să întreţină şcoala pe cheltuiala sa, plătind din propriile sale venituri pe
profesorii de cultură generală. Cu o singură excepţie, primii doctori care au predat
la această şcoală au acceptat să o facă gratuit.
Davila însuşi a predat câteva materii, a organizat un muzeu de anatomie şi a
pus bazele primei biblioteci medicale pentru profesori şi elevi. După un an, “mica
şcoală de chirurgie “a devenit Şcoala de Chirurgie şi i s-a stabilit un nou sediu,
în cadrul Spitalului militar.
229
În anul 1856, şcoala a fost închisă din ordinul generalului Alexandru

Odobescu, pentru că se efectuau disecţii pe cadavrele soldaţilor.
Davila a apelat la consulul francez Béclard care a propus ca şcoala să fie
trecută sub protecţia Franţei. Guvernul francez s-a angajat să întreţină şcoala pe
cheltuială proprie, iar Napoleon III a aprobat propunerea. În felul acesta,
domnitorul Alexandru Ghica (succesorul lui Barbu Ştirbei la tronul Ţării
Româneşti) a fost nevoit să decidă continuarea funcţionării şcolii, prin “ofisul
domnesc” nr. 1029 din 16 august 1857.
În aceeaşi manieră, Carol Davila a obţinut, atât de la Napoleon al III-lea,
cât şi de la Victor Emanuel al II-lea (regele Italiei), echivalarea diplomelor
Şcolii de Chirurgie cu cele eliberate de şcolile secundare de medicină din Franţa
sau din Italia.
Bazându-se pe succesele obţinute, Davila a solicitat transformarea Şcolii de
chirurgie în Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, obţinând recunoaşterea
juridică prin Buletinul Oficial nr. 1082 din 1857.
Aceasta a fost cea dintâi instituţie de învăţământ medical şi farmaceutic
superior din Ţările Române.
Durata studiilor era de cinci ani, urmaţi de trei ani de stagiu în spitale.
Şcoala forma ofiţeri de sănătate, magiştri în farmacie şi veterinari pentru
serviciul sanitar al armatei, al spitalelor şi al districtelor.
Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie devine, în anul 1862, Şcoala
Naţională de Medicină, cu o secţie de farmacie şi o secţie veterinară. În cadrul
şcolii existau “cursuri începătoare” de doi ani pentru formarea de subchirurgi şi
“cursuri superioare”, cu o durată de cinci ani, care pregăteau licenţiaţi în
medicină, farmacişti şi veterinari.
Şcoala Naţională de Medicină a devenit în scurt timp cel mai important
centru de învăţământ medical din Balcani, primind elevi atât din Moldova, cât şi
din Bulgaria, precum şi români din alte ţări.
În anul 1869, Şcoala Naţională se transformă în Facultatea de Medicină
Bucureşti.
La iniţiativa lui Carol Davila, s-a înfiinţat şi primul laborator de Chimie, s-a
editat prima Farmacopee română (alcătuită de Constantin C. Hepites, în 1862) şi
s-a amenajat Grădina botanică de la Cotroceni.
Carol Davila a contribuit esenţial şi la înfiinţarea Societăţii Române de
Cruce Roşie, în anul 1876.
În timpul Războiului pentru Independenţă, Davila a organizat şi a
coordonat serviciul de ambulanţe militare, aflându-se mereu în primele rânduri,
acordând ajutor răniţilor şi bolnavilor, cu un admirabil devotament faţă de patria
sa adoptivă.
Actuala Universitate de Medicină şi Farmacie din Bucureşti poartă numele
Carol Davila. În acelaşi semn de recunoştinţă, în anul 1903, i-a fost ridicată în
230
curtea din faţă a Facultăţii de Medicină din Bucureşti o statuie din bronz, realizată
de sculptorul Carol STORK (1854-1926).
Marele sculptor Constantin BRÂNCUŞI (1876-1957) a realizat bustul
Generalului dr. Carol Davila, inaugurat la 9 septembrie 1912, în faţa Spitalului
militar din Bucureşti. Bustul omagial este singurul monument public al lui
Brâncuşi la Bucureşti.
Brâncuşi a mai realizat, în anul 1902, pe când era elev al Şcolii de arte
frumoase din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului său de Anatomie-Dimitrie
GEROTA (1867-1939)-celebrul ecorşeu uman intitulat, cât se poate de
“olteneşte”, Jupuitul (Ecorşeul). Modelul pentru “jupuire” l-a constituit, după unii
biografi, statuia lui Antinous-tânăr bithynian, sclav şi apoi favorit al împăratului
roman Adrian, întruchipând idealul de frumuseţe; după alţii, genialul sculptor ar fi
utilizat ca model mulajul statuii lui Hermes aflată în Muzeul Capitoliu din Roma.
Alături de Carol Davila, din primul corp profesoral al Facultăţii de

medicină din Bucureşti au mai făcut parte: igienistul Iacob FELIX (1832-1905),
Alexandru MARCOVICI (1835-1886), întemeietorul clinicii medicale; Zaharia
PETRESCU (1841-1901), fondatorul terapeuticii române; Nicolae TURNESCU
(1819-1890) şi C. D. SEVEREANU (1840-1930), întemeietorii şcolii
chirurgicale, savantul botanist G. GRECESCU (1841-1910) ş.a.
Mulţi dintre profesorii şi studenţii tinerei facultăţi au contribuit prin
acţiunile lor specifice, desfăşurate pe front, la victoria României în războiul de
independenţă (1877-1878).
Iacob FELIX (1832-1905) a funcţionat mulţi ani

ca medic-şef al Capitalei şi apoi ca director general al
Serviciului sanitar. Începând cu anul 1868, a publicat
primele rapoarte statistice ale Serviciului sanitar al
oraşului Bucureşti şi primele rapoarte ale Serviciului
sanitar pe ţară, insistând ca acest serviciu să fie serviciu
de stat. A iniţiat prima legislaţie industrială din România
şi cele dintâi măsuri de protecţia muncii, s-a preocupat de
marile probleme de igienă ale ţării, de igiena şcolară, de
profilaxia pelagrei etc. Ca profesor de igienă la Facultatea
de Medicină din Bucureşti, Iacob Felix a elaborat un
Tratat de igienă şi poliţie sanitară, precum şi Istoria igienei în România în
secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea. În timpul
Războiului de Independenţă, Felix s-a remarcat în organizarea spitalelor de
campanie.
După Războiul de Independenţă, în anul 1879, îşi deschide porţile şi
Facultatea de Medicină din Iaşi.
231
Treptat, aceasta a devenit un centru medical universitar de seamă, în care s-

au afirmat: chirurgul Ludovic RUSS, internistul L. RUSS-junior, botanistul A.
FĂTU, terapeutul C. TIRON, fiziologul SOCOR, marele parazitolog Nicolae
LEON, propagator de frunte al darwinismului, Emanoil RIEGLER, iniţiatorul
clinicii de terapeutică.
Tot la Iaşi, a activat ani îndelungaţi, ca profesor la Catedra de
Oftalmologie, cea dintâi femeie din învăţământul medical românesc, Elena
PUŞCARIU-DENSUŞIANU.
Facultatea de Medicină din Cluj s-a constituit în anul 1872, prin
transformarea Institutului Medico-chirurgical, existent încă din 1775.
Dintre profesorii marcanţi trebuie citaţi, printre alţii: clinicianul Zsigmond
PURJESZ, fondatorul şcolii de clinică medicală de la Cluj şi Kàroly
LECHNER, care a condus Catedra de Neuropsihiatrie şi psihologie judiciară de
la Universitatea din Cluj.
În anul 1919, Facultatea de Medicină din Cluj a fost reorganizată ca
facultate cu predare în limba română; un grup de profesori de la Facultatea de
Medicină din Bucureşti, în frunte cu Victor BABEŞ şi Constantin LEVADITI
au contribuit la restructurarea şi dezvoltarea facultăţii, care a devenit punctul de
plecare al unei noi şcoli medicale româneşti.
Facultatea de Medicină de la Cluj îşi datorează renumele geniului şi
consecvenţei unor oameni de seamă: chirurgii Iacob IACOBOVICI (1879-1959)
şi Alexandru POP (1895-1954), ginecologii Traian POPOVICI (1894-1952) şi
Cristea GRIGORIU (1883-1951), interniştii Iuliu HAŢIEGANU (1885-1959)
şi Ioan GOIA (1892-), anatomistul şi scriitorul Victor PAPILIAN (1888-1956),
histologul Ioan DRĂGOIU, medic veterinar (1878-1941), anatomopatologul
Titu VASILIU (1885-1961), neuropsihiatrul Constantin URECHIA (1883-
1955), balneologul Marius STURZA (1866-1954), iatroistoricul Valeriu
BOLOGA (1892-), urmaţi, în timp, de o valoroasă pleiadă.
În anul 1945, se creează alte două facultăţi de medicină, la Timişoara şi la
Tg. Mureş. Facultatea de Medicină din Craiova ia fiinţă în anul 1970. În ultimele
două decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea se
înfiinţează şi alte instituţii medicale: Institutul de Patologie şi Bacteriologie
(1899), la iniţiativa lui Victor Babeş; Institutul Medico-Legal iniţiat în anul
1892, de Mina MINOVICI (1858-1933, n. Brăila), fondatorul şcolii române de
medicină legală şi al serviciului antropometric din Bucureşti ; Institutul
“Cantacuzino” (1921) etc. Se creează, de asemenea, numeroase societăţi
medicale şi se dezvoltă presa medicală, reprezentată de titluri ca: Spitalul (1881),
Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie (1889), Revista de Chirurgie
(1897), Revista ştiinţelor medicale (1905) etc.
232
14.2. PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI ROMÂNEŞTI
Cu ultimele decenii ale secolului XIX începe faza creatoare a medicinei

româneşti, desfăşurată magistral în prima jumătate a secolului XX. Se afirmă o
valoroasă pleiadă de oameni de ştiinţă care şi-au înscris numele în istoria
medicinei mondiale, datorită descoperirilor realizate de ei în cele mai variate
domenii ale ştiinţelor medicale:
Victor BABEŞ (1854-1926) medic şi bacteriolog

român, a fost unul dintre fondatorii Microbiologiei
moderne. S-a născut la Viena, fiind fiul lui Vincenţiu B.
Babeş, avocat, profesor, publicist şi om politic român,
militant democrat pentru drepturile naţionale ale
românilor transilvăneni.
Victor Babeş este autorul primului tratat de
Bacteriologie din lume, elaborat în anul 1885, la Paris,
în colaborare cu savantul francez Victor CORNIL
(1837-1908) intitulat: Les bactéries et leur rôle dans
l’étiologie, l’anatomie et l’histologie pathologiques des
maladies infectieuse (Bacteriile şi rolul lor în etiologia, anatomia şi histologia
patologică a bolilor infecţioase).
Babeş a adus contribuţii de renume mondial la studiul turbării, leprei,
difteriei, tuberculozei etc. El a descoperit, în anul 1889, corpusculii virotici din
celulele creierului animalelor turbate Aceştia au fost denumiţi: corpusculii
Babeş-Negri, pentru că italianul Aldechi Negri îi confirmă şi el, dar abia în anul
1902 !
Victor Babeş este considerat al doilea rabiolog al lumii,după Pasteur. El a
demonstrat că virusul turbării progresează de la periferie spre creier exclusiv pe
calea nervilor periferici. A introdus vaccinarea antirabică în ţara noastră în anul
1888, la numai trei ani după ce fusese iniţiată de Louis Pasteur. Mai are meritul de
a fi descoperit fenomenul imunităţii pasive, dovedind că sângele animalelor
vaccinate contra turbării (serul antirabic), inoculat la animalele sănătoase, le poate
proteja pe acestea în cazul în care sunt ulterior muşcate de câinii turbaţi.
Babeş a asociat vaccinarea antirabică cu administrarea de ser antirabic,
metoda devenind cunoscută în lume ca metoda românească de tratament
antirabic.
Victor Babeş a descoperit alţi peste 50 de microbi noi. A elaborat metode
inedite de colorare a bacteriilor şi a ciupercilor din culturi şi din preparatele
histologice. A descris granulaţiile metacromatice (Babeş-Ernst), importante în
studiul şi diferenţierea diferitelor specii microbiene. A evidenţiat, de asemenea,
piroplasmidele patogene, denumite ulterior, în cinstea sa, babesii.
233
Gheorghe MARINESCU (1863-1938) este

considerat întemeietorul şcolii româneşti de
Neurologie.
Marinescu a fost mai întâi discipolul lui Victor
Babeş, apoi al renumitului neuro-psihiatru parizian Jean
Martin CHARCOT (1825-1893) de la Spitalul
Salpétrière din Paris, alături de care a studiat timp de opt
ani elemente de anatomie patologică şi fiziopatologie
nervoasă.
Încă din anii studenţiei, viitorul mare neurolog
Gheorghe Marinescu susţine o serie de comunicări
ştiinţifice la Societatea de Biologie, la Academia de Ştiinţe, la Societatea
medicală a spitalelor şi publică numeroase articole de specialitate.
Împreună cu Edouard BRISSAUD (1852-1909) şi alţi eminenţi specialişti,
participă la înfiinţarea unui periodic ştiinţific de prestigiu: La revue neurologique.
În anul 1909, Marinescu a publicat la Paris prima monografie asupra
neuronului, cu titlul: La cellule nerveuse şi cu o prefaţă semnată de celebrul
histolog spaniol, laureat al premiului Nobel, Santiago Ramon Y Cajal (1852-
1934). Lucrarea s-a constituit într-un valoros studiu de morfologie, fiziologie şi
patologie a neuronului, recunoscut şi utilizat de întreaga lume medicală.
Marinescu i-a avut ca discipoli pe: C. I. Parhon, Ion Minea, Nicolae
Ionescu-Siseşti, State Drăgănescu, I. T. Niculescu, Oscar Sager, Arthur
Kreindler ş. a.
Gheorghe Marinescu a fondat Societatea Română de Neurologie. A fost
unul dintre pionierii histochimiei S.N.C..
În anul 1897, a realizat primul film medical din lume: ”Tulburări de mers
şi mimică în patologia nervoasă”.
Alexandru SUTZU (1837-1919), medic psihiatru român, este considerat

iniţiatorul învăţământului psihiatric din România (1867).
S-a remarcat prin preocuparea pentru aspectele sociale ale alienării mintale,
publicând un valoros tratat de psihiatrie medico-legală, intitulat: Alienatul în faţa
societăţii şi a ştiinţei. Studiu medico-psihologic (Bucureşti, 1877), precum şi alte
două lucrări: Despre mecanismul alienaţiunii mintale (1880), respectiv, Asistenţa
publică a alienaţilor în România (1889).
Constantin I. PARHON (1874-1969) este considerat întemeietorul şcolii

româneşti de Endocrinologie.
Încă din anul 1909, Parhon a publicat la Paris, împreună cu Moise H.
GOLDSTEIN (1872-1965), tratatul intitulat: Secreţiile interne, reprezentând
prima prezentare globală în literatura mondială a problemelor de
Endocrinologie.
234
În anii următori, Parhon întreprinde o multitudine

de cercetări finalizate cu publicarea unor studii de
Endocrinologie comparată privind: interrelaţiile
tiroido-ovariene, tiro-paratiroidiene, secreţia androgenă
a ovarului ş.a. A comunicat numeroase observaţii
anatomo-clinice privind patologia sistemului endocrin
în bolile nervoase şi psihice. Preocupările lui Parhon au
depăşit, astfel, cadrul endocrinologiei, extinzându-se în
domeniile neurologiei, psihiatriei, antropologiei şi în
alte ramuri ale ştiinţelor medico-biologice.
Alături de maestrul său, Gheorghe Marinescu, Parhon a iniţiat cercetări de
răsunet mondial referitoare la biologia vârstelor, disciplină pe care el a numit-o
ilikibiologie. El a considerat că bătrâneţea se manifestă ca o boală şi a preconizat
tratamentul său preventiv şi curativ.
Aşa ia naştere Gerontologia ca domeniu medical distinct ce avea să
dispună şi de un Institut de Geriatrie, condus decenii la rând de eleva şi
colaboratoarea lui Parhon, nu mai puţin celebra Ana ASLAN (1897-1998),
Institutul poartă astăzi numele reputatei savante, creatoare a vestitelor produse
medicamentoase şi cosmetice Aslavital şi Gerovital, deosebit de apreciate în
întreaga lume. Ana Aslan a devenit membru titular al Academiei de Medicină a
României în anul 1938 şi al Academiei Române, în anul 1974.
Ion CANTACUZINO (1863-1934), medic, naturalist şi

literat român, a dominat Microbiologia şi imunologia
românească de la începutul secolului XX. Fost discipol al lui
Mecinikov, Cantacuzino a desfăşurat o vastă activitate de
bacteriolog, epidemiolog, biolog, şi organizator sanitar.
Încă din anii iniţierii sale la Institutul Pasteur din Paris,
1892-1893, Cantacuzino a publicat împreună cu Maurice
NICOLLE (1862-1932), în Analele Institutului Pasteur, o
lucrare asupra proprietăţilor colorante ale oxiclorurii de ruteniu.
Mai târziu, în perioada 1896-1901, tipăreşte în revistele
franceze de specialitate, o serie de cercetări asupra vibrionilor holerei, a organelor
fagocitare la animale ş.a.
În anul 1904, Cantacuzino a înfiinţat la Bucureşti un laborator de medicină
experimentală, care avea să devină, în anul 1921, actualul Institut
“Cantacuzino”, un mare centru de cercetări bacteriologice şi de producţie de
seruri şi vaccinuri.
În anul 1913, în plin război balcanic, Cantacuzino a realizat o experienţă
epidemiologică unică în lume: vaccinarea antiholerică în plin focar de boală.
Acţiunea a fost cunoscută pe plan mondial sub numele de: ”marea experienţă
românească”.
235
Tot el a condus, în 1917, directoratul sănătăţii publice civile şi militare,

căruia i-au revenit sarcini de mare răspundere în ce priveşte jugularea epidemiilor
de tifos exantematic şi febră recurentă.
Ca ministru al sănătăţii în perioada 1931-1932, Cantacuzino a impus
cunoscuta “lege Cantacuzino”, menită să îmbunătăţească igiena socială şi să
consolideze măsurile antiepidemice.
Datorită lui Cantacuzino au fost înfiinţate sanatoriile T.B.C. de la Moroieni,
Bisericani şi Bârnova.
Cantacuzino a avut numeroşi colaboratori, oameni de ştiinţă de o deosebită
valoare, precum: C. Ionescu-Mihăieşti, Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, D.
Combiescu ş.a.
Mihai CIUCĂ (1883-1968), renumit malariolog, a

condus, între anii 1928-1938, campania mondială contra
malariei. A coordonat totodată şi acţiunea de eradicare a
malariei în România.
Programul românesc de lichidare a paludismului s-a
constituit într-un apreciat model pentru malariologii din
întreaga lume.
A fost distins de către O.M.S. cu marele premiu
“Darling”.
Constantin LEVADITI (1874-1953), celebru savant

francez de origine română, este considerat drept unul dintre
pionierii virusologiei, sifiligrafiei şi chimioterapiei pe plan
mondial.
Discipol al lui Victor Babeş, Levaditi a intrat de
tânăr în Institutul Pasteur din Paris, impunându-se repede ca
o personalitate remarcabilă.
De-a lungul unei activităţi ştiinţifice de aproape 40 de
ani, Levaditi a abordat numeroase domenii ale
microbiologiei şi imunologiei, realizând lucrări de mare
importanţă teoretică şi practică. Centrul de greutate al
activităţii sale a fost însă constituit de studiul virusurilor, pe care le-a cercetat cu o
tehnică experimentală remarcabilă pentru acea perioadă.
Levaditi a făcut observaţii importante asupra tuturor grupurilor de virusuri
cunoscute în vremea sa: virusul poliomielitei (publicând prima monografie în
legătură cu acesta), virusul turbării, virusurile encefalitice, virusurile din grupa
Herpes etc.
Levaditi a fost practic fondatorul şcolii franceze de Virusologie, creând şi
conducând ani îndelungaţi Serviciul de virusuri al Institutului Pasteur.
236
În sifiligrafie şi chimioterapie, Levaditi are meritul de a fi introdus

împreună cu medicul francez Robert SAZERAC (1875-1943), preparatele de
bismut în terapia antisifilitică.
Ştefan S. NICOLAU (1896-1967) a fost unul dintre

colaboratorii apropiaţi ai lui Constantin Levaditi, în cadrul
Serviciului de virusuri al Institutului Pasteur din Paris.
Reîntors în România în preajma anului 1940, Nicolau a
întemeiat învăţământul de Virusologie, creând totodată, în
jurul lui, un valoros nucleu de cercetare ce avea să devină, în
anul 1949, Institutul de Inframicrobiologie (în prezent,
Institutul de Virusologie al Academiei Române), al II-lea
în lume, din punct de vedere cronologic.
Ştefan S. Nicolau mai are meritul de a fi emis ipoteza originii virale a unor
forme de cancer. A afirmat, în colaborare cu Nicolae CAJAL, în premieră
mondială, existenţa mai multor forme de hepatită virală.
Thoma IONESCU (1860-1926), anatomist şi eminent

chirurg, a creat şcoala românească de Chirurgie modernă,
ridicând prestigiul chirurgiei româneşti peste hotare. A
efectuat importante cercetări anatomice privind topografia
duodenului, topografia embrionară a colonului, topografia
ceco-apendiculară etc.
Thoma Ionescu imaginează şi perfecţionează o serie de
tehnici şi metode chirurgicale: tehnica histerectomiei lărgite,
tehnica simpatectomiei cervicale. Este printre primii chirurgi
din lume care s-a preocupat de chirurgia simpaticului.
O contribuţie deosebită pe care a adus-o Thoma
Ionescu este aceea în domeniul anesteziei. El a perfecţionat
tehnica rahianesteziei superioare (cea suboccipitală, care a rămas în literatura
mondială ca o contribuţie românească). În 1919 a publicat monografia
Rahianestezia generală.
A aplicat pe scară largă asepsia. A dezvoltat orientarea fiziologică în
chirurgia noastră modernă, introducând pe larg metodele chirurgiei experimentale.
Francisc RAINER (1874-1944, n. la Rohozna, lângă Cernăuţi), medic şi

anatomist român, este considerat creatorul şcolilor de Anatomie de la Iaşi şi
Bucureşti. Sub competenţa şi autoritatea sa, s-au format peste 20 de profesori
universitari. I-a fost discipol şi primul român laureat al premiului Nobel, George
Emil PALADE.
Rainer a impus în morfologie o orientare ştiinţifică nouă, diferită de
concepţia pur descriptivă existentă în anatomia predată în epocă.
237
Analizând în permanenţă legătura inseparabilă

dintre structură şi funcţie, Francisc Rainer a emis
postulatul înscris pe frontispiciul sălilor de disecţie de
la Iaşi şi Bucureşti, în care afirma că:”Anatomia este
ştiinţa formei vii”. Francisc Rainer a insistat asupra
legăturii dintre structură şi funcţie, atât în ontogeneză,
cât şi în filogeneză.
În etapa de început a carierei sale profesorale, el
scria undeva, în jurnalul său: “Trebuie să fac pe
studenţii mei să simtă adânc că viaţa speciei este doar
parte relativ mică a vieţii de pe planeta noastră, că ontogeneza este doar o
părticică din filogeneză “; “Fiinţele-spunea el- sunt organisme istorice.” A
dezvoltat în acest fel embriologia sau anatomia dezvoltării, anatomia comparată şi
antropologia.
Şi-a desăvârşit pregătirea prin numeroase călătorii de studii şi vizite de
lucru la Institutele de anatomie ale profesorilor O. Hertwig şi Waldayer, precum
şi la Institutul de oceanografie din Palma de Mallorca sau în Grecia. De un
discernământ profund şi de o rară autoexigenţă, Rainer a aplicat în cercetările
proprii experimentul, observarea faptelor, realizând lucrări prioritare, de o valoare
incontestabilă privind: sistemul limfatic al inimii, resorbţia cartilajului în procesul
osificării, originea embriologică a musculaturii perineale, structura funcţională a
derivatelor mezenchimale, determinismul diverticulilor duodenali, tractul
iliotibial, variabilitatea fisurilor ficatului omenesc etc.
Ca pedagog, Francisc Rainer s-a străduit să construiască din el însuşi un
model de cum trebuie să fie un profesor. Cursurile sale, rostite într-o frumoasă
limbă românească, erau bogate în conţinut şi amplu ilustrate, atrăgând un mare
număr de studenţi şi de la alte facultăţi.
Rainer este totodată şi creatorul şcolii antropologice româneşti şi a
Institutului de Antropologie, în care a realizat una dintre cele mai mari colecţii
de cranii din lume, precum şi o interesantă colecţie de embrioni, preparaţi pentru
cercetarea microscopică.
Studiile sale antropologice au contribuit la cunoaşterea omului
contemporan în aria geografică carpatică.
Despre Francisc Rainer, C.I. Parhon afirma:
“Se poate spune fără teamă de a ne îndepărta de adevăr, că Francisc
Rainer a fost un enciclopedist ca şi Leonardo da Vinci-ceea ce pentru timpurile
de azi constituie, desigur, un fapt excepţional.”
Iar Geo Bogza admira personalitatea creatoare a lui Rainer, manifestată atât
în plan ştiinţific, cât şi în cel spiritual, scriind în legătură cu Jurnalele publicate
ale acestuia:
“În faţa vieţii de care e plin Universul, el a stat la rândul său viu,
observând lumea de dinafară, şi observându-se cu vioiciune, cu inteligenţă şi cu
238
bună-credinţă pe sine însuşi. Jurnalul său formează unele din cele mai
interesante pagini despre condiţia omului ca fiinţă cugetătoare…”
Grigore T. POPA (1892-1948, n. Şurăneşti, azi

Emil Racoviţă, jud. Vaslui), medic anatomist român, a fost
profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi. A fost
asistentul lui Francisc Rainer, la Facultatea de Medicină
din Iaşi, în perioada 1914-1920, urmându-l apoi ca şef de
lucrări şi la Bucureşti, până în anul 1928, când a fost numit
profesor la Iaşi.
În această perioadă şi la recomandarea maestrului,
Grigore T. Popa a urmat stagii de pregătire în Anglia şi în
Statele Unite ale Americii.
În Anglia, a colaborat cu australianca Unna FIELDING în cercetarea unei
structuri intuite de Francisc Rainer, ca legătură morfofuncţională între
hipotalamus şi hipofiză.
POPA şi FIELDING au descoperit în premieră mondială, sistemul port
hipotalamo-hipofizar, deschizând orizonturi largi în neuro-anatomie şi
endocrinologie.
Grigore T. Popa a izolat pentru prima dată cerebrostimulina, hormon
secretat de sistemul nervos. A mai studiat şi structura funcţională a durei-mater,
mecanostructura pericardului, metabolismul spermatozoidului etc. Un alt mare
merit al lui Gr. T. Popa îl constituie dezvoltarea şi consolidarea în cadrul
Anatomiei, a învăţământului de Embriologie, împreună cu dr. Florica POPA
(soţia sa), învăţământ iniţiat pentru studiu şi cercetare de către Francisc Rainer.
A tradus şi a completat în mod original tratatul de Anatomie descriptivă şi
chirurgicală a lui H. Gray.
În anul 1936, Grigore T. Popa a fost ales membru corespondent al
Academiei Române.
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi îi poartă astăzi numele.
Victor PAPILIAN (1888-1956, n. Galaţi),

scriitor şi medic român, este considerat creatorul şcolii
de anatomie umană de la Cluj.
Este autorul unui important Tratat de anatomie a
omului, celebru datorită prezentării didactice şi logice a
noţiunilor de anatomie, a exprimării cursive, susţinută
permanent de motivaţia clinică a studiului anatomic.
Papilian a publicat numeroase cercetări asupra funcţiilor
neurovegetative ale cerebelului, precum şi numeroase
lucrări în domeniul embriologiei şi imunologiei.
239
A iniţiat cercetarea antropologică la Cluj, publicând totodată, împreună cu

C.C. Veluda, Istoricul antropologiei în România.
Este cunoscut şi ca romancier, dramaturg şi nuvelist. Romanul său intitulat
Chinuiţii nemuririi reprezintă o frescă realist-obiectivă a mediului universitar.
Nuvelele sale introduc elementul fantastic în analiza stărilor obsesive
(Manechinul lui Igor).
Papilian a fost şi un mare animator al vieţii culturale din Cluj. Absolvent al
clasei de vioară de la Conservator, Victor Papilian se numără printre fondatorii
Filarmonicii din Cluj, alături de Zeno Vancea şi G. Vâlsan.
Daniel DANIELOPOLU (1884-1955), a fost profesor

la Facultatea de Medicină din Bucureşti. S-a remarcat
deopotrivă ca internist, fiziolog şi farmacolog. A devenit
cunoscut în lumea ştiinţifică de foarte tânăr, preconizând
tratamentul insuficienţei cardiace cu doze fracţionate de
strofantină. Monografiile sale despre tifosul exantematic şi
angina pectorală au fost apreciate în întreaga lume.
A elaborat valoroase lucrări în domeniul sistemului
nervos vegetativ. În anul 1930, a emis o originală teorie
asupra echilibrării funcţionale a organismului cu ajutorul
mecanismelor antagonist-interstimulent şi circulator
amfotrop, datorită căreia este considerat unul dintre precursorii ciberneticii.
Nicolae PAULESCU (1869-1931), eminent

endocrinolog român, a rămas celebru prin cercetările sale
prioritare privind activitatea endocrină a pancreasului. A
studiat timp de 20 de ani relaţia pancreas-metabolism.
În anul 1921 obţine pancreina-extractul de
pancreas, cu care reuşeşte să suplinească ablaţia
experimentală a pancreasului, demonstrându-i în acest
mod acţiunea fiziologică.
Paulescu şi-a comunicat rezultatele, la Paris, pe
data de 31 august 1921. Opt luni mai târziu, doi canadieni
de la Universitatea din Toronto, Sir James Richard MC. LEOD (1876-1935) şi
Frederick Grant BANTING (1891-1941), publică aceleaşi rezultate, utilizând
însă pentru extractul de pancreas termenul de insulină.
Cei doi cercetători îl menţionează pe Paulescu în bibliografie, mistificând
însă rezultatele. În anul 1923, Banting şi Mc. Leod primesc premiul Nobel pentru
Fiziologie şi Medicină.
A fost unul din cazurile cele mai grave de dezinformare a Comitetului
Nobel. Omiterea lui Paulescu de la acordarea premiului Nobel a constituit o
adevărată fraudă ştiinţifică, sesizată în epocă.
240
Trecând peste acest intolerabilis lapsus, Paulescu a continuat să adauge la

valoroasa moştenire lăsată medicinei româneşti şi universale, lucrări de referinţă:
Tratat de medicină (în cinci volume) şi Tratatul de fiziologie medicală (în trei
volume). Până la sfârşitul vieţii, Paulescu şi-a împărţit timpul între munca de
laborator şi activitatea didactică de la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de
Medicină din Bucureşti.
Paulescu a fost deopotrivă iubitor de înţelepciune, îi citea pe Platon,
Aristotel şi pe Juvenal. Era pasionat de muzica clasică din care interpreta la pian
sau la orgă. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi că desena cu uşurinţă, obţinem
imaginea exemplară a savantului care-şi înnobilează profesia înălţând-o la rangul
de sacerdoţiu.
Nu putem omite nici faptul că Paulescu îşi declara sensibilitatea creştină,
susţinând oriunde şi oricând, inclusiv în faţa studenţilor, inevitabila “unire dintre
religie şi ştiinţă”.
În căutarea adevărurilor ultime, Nicolae Paulescu mărturisea:
“Nu e Duminecă şi nu e sărbătoare în care să nu mă duc la o modestă
bisericuţă ortodoxă din Mahalaua Vergului şi acolo-răpit de frumuseţea sublimei
Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur-să asist la jertfa Mieluşelului lui
Dumnezeu.”
Anibal THEOHARI (1873-1933) a creat şcoala românească de

Balneologie. Se numără printre întemeietorii Societăţii de Hidrologie medicală şi
climatologie (1922). În anul 1931 a fondat Societatea de Terapeutică. A studiat
clinic şi experimental acţiunea apelor minerale ale principalelor izvoare de ape
minerale din ţara noastră, aplicând metoda fistulei gastrice şi experimentul cronic
pe câini cu “micul stomac al lui Pavlov” (Slănic-Moldova, 1910).
În domeniul terapeuticii, Theohari este autorul Tratatului elementar de
terapeutică (1922-1931), operă clasică în literatura noastră medicală, constituind
o sinteză a cunoştinţelor de terapeutică experimentală aplicate în clinică. Anibal
Theohari a mai lăsat numeroase studii de histologie, farmacodinamie, chimie
biologică şi fiziopatologie, îndeosebi în domeniul aparatului digestiv.
George Emil PALADE (născut în anul 1912), este

primul român distins cu premiul Nobel. A primit acest
premiu în anul 1974, pentru studii complexe efectuate
asupra reticulului endoplasmic.
George Emil Palade a obţinut titlul de doctor în
medicină în România, elaborând, sub îndrumarea
maestrului său, Francisc Rainer, un valoros studiu de
morfologie şi fiziologie comparativă, intitulat Tubul urinifer
al delfinului (1940).
241
Emigrat de tânăr în Statele Unite ale Americii, la Universitatea Yale New

Haven, George Emil Palade a acţionat iniţial în direcţia elaborării unor tehnici
complexe în microscopia electronică, cu ajutorul cărora a descoperit ulterior
infrastructura mitocondriei şi a putut studia biogeneza sistemului de membrane.
Astfel, George Emil Palade a reuşit mai întâi să mărească puterea de
rezoluţie în microscopia electronică, utilizând ca fixator tetraoxidul de osmiu.
A efectuat apoi ultracentrifugarea celulelor în gradient de sucroză,
conservând în acest mod integritatea organitelor celulare.
În aceste condiţii, i-a fost mai lesne să observe infrastructura mitocondriei,
evidenţiindu-i (în anul 1953) dubla membrană şi crestele mitocondriale. În acelaşi
an, descoperă ribozomii.
Au urmat apoi studiile întreprinse împreună cu Porter K. şi Ph. Siekewitz,
asupra reticulului endoplasmic, evidenţiind drumul proteinelor de la asamblarea
lor în ribozomi, până la eliminarea lor din celulă, în cazul celulelor cu secreţie
exo- şi endocrină.
Cercetările efectuate de George Emil Palade în colaborare cu G. Dalner,
Ph. Siekewitz, I. Ohad, T. Omura ş.a., în perioada 1965-1967, au demonstrat că
întregul sistem de membrane celulare are o continuitate de funcţiuni, în timp şi în
spaţiu.
Dacă mai adăugăm că Laboratorul de Biologie moleculară al Universităţii
Rockefeller din New York este numit Laboratorul George Palade, realizăm pe
deplin recunoaşterea mondială a meritelor ştiinţifice remarcabile ale singurului
român laureat al premiului Nobel.
242
15. DEZVOLTAREA MEDICINEI VETERINARE

MONDIALE. MOMENTE ŞI PERSONALITĂŢI
ALE SECOLELOR XIX ŞI XX
15.1. INTRODUCERE
În secolul XIX continuă, în întreaga lume, înfiinţarea de şcoli veterinare

superioare, având ca primi maeştri medici umani.
Cei mai mulţi dintre ei nu şi-au pregetat timpul şi energia şi au studiat şi
medicina veterinară, unii chiar în Franţa, leagănul medicinei veterinare moderne.
În marea majoritate a ţărilor europene, precum şi în Statele Unite ale
Americii, s-au format, în cadrul instituţiilor superioare veterinare, adevărate şcoli
ştiinţifice care au adus valoroase contribuţii la progresul medicinei mondiale şi au
ridicat prestigiul profesiei de medic veterinar.
Multe personalităţi ale medicinei veterinare din secolul XIX şi-au înscris
descoperirile lor alături de cele mai valoroase creaţii ştiinţifice ale epocii, unele
dintre ele având statut de pionierat.
Colaborările dintre profesioniştii celor două mari ramuri ale medicinei s-au
dovedit a fi fructuoase.
Medicii veterinari au beneficiat de rezultatele cercetărilor efectuate de
medicii umani pe animalele de experienţă sau au adaptat la practica veterinară
tehnicile de explorare clinică sau paraclinică utilizate de aceştia, unele metode de
tratament medical sau chirurgical etc.
Medicii umani au recunoscut, la rândul lor, contribuţiile medicilor
veterinari la desăvârşirea tezaurului de cunoştinţe medico-biologice.
Este remarcabil faptul că în secolul XIX, se crează o nouă optică,
progresivă în esenţă, în privinţa raportului filozofic, moral, dintre om şi animal.
De la atitudinile relativ dispreţuitoare faţă de animale, considerate “fără suflet”
(atitudini care au persistat în întregul Ev Mediu şi mult mai târziu) se trece la o
altă interpretare a importanţei animalelor în viaţa omului. Exemplificatoare în
acest sens sunt afirmaţiile filozofului german Arthur SCHOPENHAUER (1788-
1860), cuprinse în lucrarea sa Viaţa, Amorul, Moartea:
243
“Legea dreptului animalelor, credinţa greşită că acţiunile noastre faţă de

ele nu au nici o importanţă morală, e o barbarie a Occidentului, a cărei rădăcină
este în iudaism.
Principiul de viaţă la om, ca şi la animal, este identic; ceea ce le
deosebeşte nu rezidă în voinţa individuală, ci în elementul intelectual, care, la
om, se numeşte raţiune. Dar egalitatea fizică între om şi animal este de
necontestat. Cel care dispreţuieşte animalele ar trebui să-şi rememoreze
copilăria, faptul că a fost odată alăptat de mama lui ca orice mamifer neajutorat.
Mila faţă de animale este esenţial legată de bunătatea caracterului; oricine e
crud cu ele nu poate fi bun cu semenii săi.
Aceste două feluri de milă au acelaşi izvor.
Vocea conştiinţei răsună la fel de puternic în sufletul omului cu sentimente
înalte atunci când hedreptăţeşte un animal sau un semen de-al său. Cu toate
acestea, mila pentru animale nu trebuie să anuleze necesitatea de a te hrăni cu
carne, deoarece în natură, facultatea de a suferi este legată direct de inteligenţă.
Numai cruzimea este aceea care trebuie înlăturată. În aceeaşi măsură, omul
obligă animalul să muncească pentru el, dar este imoral ca foamea şi bătaia să
chinuie animalul care ţi-e credincios şi te ajută să-ţi câştigi existenţa.”
15.2. MEDICINA VETERINARĂ FRANCEZĂ
Medicina veterinară franceză din secolul XIX a fost preocupată de bolile

infecţioase cu mult înainte de debutul “oficial” al erei pasteuriene.
Pasteur a recunoscut rolul jucat de precursorii săi veterinari în iniţierea sau
canalizarea cercetărilor sale ce aveau să devină celebre.
Nume ca: Henri Mamert Onesime DELAFOND (1805-1861), Henri
TOUSSAINT (1847-1896) sau Victor Pierre GALTIER (1846-1908) apar
menţionate, fie în paginile sale ştiinţifice, fie în notele personale. Totodată,
Pasteur a avut printre medicii veterinari atât susţinători puternici, cât şi valoroşi
colaboratori direcţi.
Henry BOULEY (1814-1885), s-a remarcat ca strălucit profesor şi

practician al Şcolii Superioare Veterinare de la Alfort, autor al unor excelente
lucrări privind vaccina, horse-pox-ul şi tuberculoza.
În anul 1865, a prevenit prin măsurile luate, pătrunderea pestei bovine în
Franţa (boala invadase Anglia, Belgia şi Olanda).
A deţinut Catedra de Patologie comparată de la Muzeul Naţional de Istorie
naturală, unde preda bolile contagioase. Lecţiile sale au fost publicate în două
volume: Le progrès en médicine par l’expérimentation (1882) şi La nature de la
contagion. Contagiosité de la tuberculose (1884).
244
A fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe a

Franţei şi, în această calitate, a prezidat şedinţa din 26
octombrie 1885, în care Pasteur a anunţat realizarea
vaccinării antirabice a omului.
Cu un prestigios talent oratoric, Bouley a fost un
mare susţinător şi propagandist al ideilor pasteuriene,
atât în magistralele sale lecţii de Patologie comparată de
la Muzeul Naţional de Istorie naturală din Paris, cât şi
în şedinţele de la Academia de Ştiinţe şi de la Academia
de Medicină. În imaginea din dreapta, statuia lui Henry
Bouley, amplasată în curtea Şcolii Naţionale
Veterinare Alfort, Paris
Jean Baptiste Auguste CHAUVEAU (1827-1917), absolvent al Şcolii

Superioare Veterinare de la Alfort, a fost profesor la Lyon.
“A fost un remarcabil anatomist, un eminent fiziolog, un imunolog de prim
rang şi un experimentator desăvârşit. Dădea demonstraţiei sale eleganţa unei
opere de artă şi rigoarea unei teoreme.”(Din discursul profesorului Young la
inaugurarea monumentului lui Chauveau la 7 noiembrie 1926 la Şcoala Naţională
de la Lyon)
În anul 1877, autoritatea sa ştiinţifică era atât de mare, încât Facultatea de
Medicină umană din Lyon i-a conferit titlul de “Doctor honoris causa”, oferindu-
i, totodată, un loc în corpul său profesoral, la Catedra de Medicină experimentală
şi comparată.
Medicina umană a beneficiat din plin de descoperirile sale. Chauveau are
marele merit de a fi introdus în anul 1844, împreună cu marele fiziolog francez
Étienne-Jules MAREY (1830-1904), primul procedeu de măsurare a
presiunii sanguine. Cei doi mari fiziologi au realizat, la Lyon, în anul 1856,
prima cardiografie intracardiacă (prin cateterizare, la cal).
La fel de valoroase sunt ideile prepasteuriene ale lui Chauveau privind rolul
contagiunii în propagarea unor boli, precum şi cele referitoare la mecanismele
imunităţii, la formarea de anticorpi.
Omagiind contribuţiile lui Chauveau în domeniul microbiologiei, discipolii
săi, Saturnin Arloing (1846-1911), Cornevin şi Thomas, au numit agentul
patogen al cărbunelui emfizematos, evidenţiat de ei în anul 1880-Bacterium
Chauvei.
Din anul 1886, Chauveau i-a urmat lui Henri Bouley ca titular al catedrei
de patologie comparată de la Muzeul Naţional de Istorie naturală a Franţei.
245
Edmond Étienne NOCARD (1850-1903), absolvent al Şcolii de la Alfort,

şef de clinică de la absolvire (1873), a fost remarcat de Louis Pasteur în timpul
repetatelor vizite ale marelui savant la Alfort.
Din anul 1881, Pasteur îl cooptează în echipa sa de cercetare. Nocard va
deveni “unul din colaboratorii cei mai înarmaţi”, un eminent bacteriolog. În scurt
timp, discipolul pasteurian realizează studii de mare valoare în bolile infecţioase
ale animalelor (holera, febra aftoasă, tuberculoza, morva etc.).
În laboratorul lui Pasteur, Nocard a colaborat cu Émile Roux la
descoperirea primei micoplasme, precum şi la prepararea serului antidifteric
uman. Lucrările lor au fost publicate în Analele Institutului Pasteur, imediat după
înfinţarea institutului.
În anul 1886, la vârsta de doar 36 de ani, Nocard este primit în Academia
de Medicină a Franţei, pe locul creat prin dispariţia lui Bouley.
Cea mai bună caracterizare i-a fost făcută de către Roux, la 2 august 1903,
data trecerii lui Nocard în eternitate:
“Nimeni nu a meritat mai mult ca el un loc de prim rang în institutul care
poartă numele glorios al lui Pasteur. Eu am putut aprecia mai bine decât oricine
puterea sa de muncă, spiritul său inventiv şi admirabila claritate a inteligenţei
sale. Când Nocard lua cuvântul într-o adunare auditoriul era cucerit de la
primele vorbe. Fiecare simţea că avea să audă lucruri bine gândite şi frumos
expuse. Pentru mine Nocard a reprezentat totdeauna tipul spiritului francez
armonios echilibrat…
S-au scurs 30 de ani de când am căpătat prietenia sa şi niciodată nu s-a
ivit vreo neînţelegere între noi. Pierzându-l, îmi pare că am pierdut o parte din
raţiunea mea de a fi.”
Victor Pierre GALTIER (1846-1908), a fost profesor la Şcoala

Superioară Veterinară din Lyon; experimentator foarte dotat, a obţinut importante
date privind turbarea. În anul 1879, a obţinut lapinizarea virusului şi a demonstrat
vehicularea exclusiv nervoasă a acestuia.
În anul 1881, a realizat vaccinarea antirabică a oilor, prin inocularea
intravenoasă de salivă de câine turbat. Metoda a fost confirmată ulterior, în anul
1888, de Nocard şi Roux.
Camille GUÉRIN (1872-1961), a absolvit Şcoala

Superioară Veterinară de la Alfort, în anul 1896. Şi-a
însuşit pasiunea de bacteriolog de la Edmond Nocard.
A lucrat la început la Institutul Pasteur din Lille,
ocupându-se de vaccinul antivariolic. A cercetat apoi, la
Institutul Pasteur din Paris, împreună cu Albert
Calmette, timp de treisprezece ani, patogenitatea
bacilului tuberculozei de tip bovin, descoperind
246
aspectele principale ale imunităţii antituberculoase. În anul 1921, cei doi obţin
vaccinul contra tuberculozei (B.C.G.-“bacilul Calmette-Guérin”), a cărui valoare
a fost rapid recunoscută în întreaga lume. Pentru meritele sale, Guérin a fost
numit ofiţer al Legiunii de onoare şi a fost primit în Academia de Medicină,
Academia Veterinară şi Academia de Agricultură a Franţei.
Emmanuel LECLAINCHE (1861-1953), reprezentant de prestigiu al

ştiinţei veterinare franceze, l-a cunoscut pe Pasteur şi a frecventat institutul său,
devenind prietenul lui Émile Roux.
La vârsta de treizeci de ani, Leclainche a devenit profesor de Boli
contagioase la Şcoala Superioară Veterinară din Toulouse.
În anul 1895, a editat, în colaborare cu Nocard, Tratatul de boli microbiene
ale animalelor. A efectuat ample cercetări în domeniul preparării vaccinurilor şi
serurilor contra diferitelor boli infecţioase.
Pentru activitatea sa ştiinţifică a fost ales membru în diverse academii şi i-a
revenit onoarea de a deveni membru al Institutului Franţei.
În anul 1924, la vârsta de 63 de ani, Leclainche a luat iniţiativa înfiinţării, la
Paris, a Oficiului Internaţional de Epizootii, pe care l-a condus timp de 25 de
ani.
Talentat jurnalist şi scriitor, Leclainche a publicat în anul 1936 o valoroasă
Istorie a Medicinei Veterinare.
Henri VALLÉE (1874-1947) a fost succesorul lui Nocard ca profesor de

Boli contagioase la Şcoala de la Alfort. A condus Laboratorul central de cercetări
veterinare de la Alfort. A semnat valoroase lucrări privind cărbunele emfizematos,
gangrenele gazoase, precum şi serul gangrenos polivalent. A elucidat,
concomitent cu Calmette şi Guérin, patogenia tuberculozei şi imunitatea
antituberculoasă. A perfectat o tehnică de imunizare faţă de enterita cronică
hipertrofiantă.
A descoperit, împreună cu Henri Carré, în perioada 1904-1906, virusul
anemiei infecţioase a calului. În aceeaşi colaborare, a evidenţiat primele două
tipuri ale virusului febrei aftoase, dovedind pluralitatea acestui virus (1922). A
preparat primul vaccin antiaftos formolat.
Henri CARRÉ (1870-1938) i-a urmat lui Vallée la conducerea

Laboratorului central de cercetări veterinare de la Alfort.
A descoperit, în anul 1905, unul dintre primele virusuri puse în evidenţă în
lume: virusul jigodiei (boala lui Carré),“boala câinilor tineri”.
A efectuat, de asemenea, cercetări în domeniul anemiei infecţioase şi al
febrei aftoase.
247
Gaston Léon RAMON (1886-1963) este considerat

drept cea mai proeminentă personalitate a ştiinţei
veterinare mondiale. (84)
Pe soclul bustului său din curtea Şcolii Naţionale
Veterinare de la Alfort, scrie: „Gaston Ramon – fost elev al
Şcolii Veterinare de la Alfort, director onorific al Institutului
Pasteur, creatorul anatoxinelor; 1886-1963. A absolvit
Şcoala Naţională Veterinară de la Alfort în anul 1910, fiind
remarcat de profesorul Henri Valée. Acesta l-a prezentat lui
Emile Roux, directorul de atunci al Institutului Pasteur, care
l-a repartizat în serviciul producţiei de seruri, secţia de la Garches.
În anul 1915, Roux i-a cerut lui Ramon să găsească un antiseptic, care să
prevină contaminarea serurilor hiperimune, să asigure puritatea bacteriologică a
acestora şi să nu altereze proprietăţile lor imunizante.
După mai multe încercări, Ramon decide că cel mai potrivit antiseptic este
formolul, substanţă care, prin proprietăţile sale avea să-i conducă cercetările spre
descoperirea anatoxinei. Pentru această primă descoperire, Ramon a fost felicitat
de către Roux, în faţa întregului personal al institutului, cu prilejul tradiţionalei
sărbătoriri a Anului Nou, la Institutul Pasteur, la 31 decembrie 1915.
După primul război mondial, Ramon îi cere permisiunea lui Roux să-şi
instaleze un modest laborator la Garches. În anul 1922 pune în evidenţă reacţia de
floculare, pentru ca un an mai târziu să prepare anatoxina, produs obţinut dintr-o
toxină microbiană, căreia i s-a adăugat formol. În intervalul 1923-1924, a realizat
vaccinarea cu anatoxină la om.
Maladii de temut precum: difteria, tetanosul, botulismul şi stafilocociile
aveau să „se declare” învinse de descoperirea lui Gaston Ramon ! Profesorul
Robert Debré, membru al Institutului Franţei, pediatru de renume mondial, care a
aplicat cel dintâi în spital anatoxina difterică a lui Ramon, l-a omagiat ca pe un
geniu al Franţei.
În anul 1925, Ramon descoperă substanţe stimulante ale imunităţii, iar în
anul 1926, realizează vaccinarea asociată, utilizând un amestec de două anatoxine,
care putea asigura imunitatea simultană împotriva a două infecţii. A fost membru
al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, fiind ales la vârsta de 48 de ani, pe
locul ocupat de Pasteur şi apoi de Roux.
De asemenea, a fost membru al Academiei de Chirurgie, al Academiei
Veterinare şi al Academiei de Ştiinţe.
I s-a acordat Marea Cruce a Legiunii de Onoare, premiul Behring, Marele
Premiu Internaţional de Medicină Antonio Feltrinelli, acest ultim premiu fiind
câştigat într-o concurenţă care aduna trei titulari ai Premiului Nobel.
248
15.3. MEDICINA VETERINARĂ BRITANICĂ
Învăţământul superior veterinar englez datează din anul 1792, anul

înfiinţării Colegiului Veterinar din Londra, de către un francez, Vial de
SAINT-BELL (1753-1793). Ulterior s-au înfiinţat colegii veterinare şi în
Edinburg, Dublin, Bristol , Cambridge etc.
Cel mai mare susţinător al înfiinţării învăţământului veterinar a fost
medicul uman John HUNTER (1728-1793), anatomist, fiziolog şi chirurg, care
şi-a exprimat ca şi Pasteur, peste timp, regretul că nu mai are vârsta la care să
urmeze studii de medicină veterinară.
Primele personalităţi ale medicinei veterinare engleze s-au selectat din
rândul medicilor umani care s-au dedicat învăţământului medical-veterinar şi
practicii veterinare curente. De numele lor se leagă o serie de priorităţi mondiale:
William MOORCROFT (-1825) a studiat mai întîi medicina umană, la

Liverpool, după care a absolvit medicina veterinară în Franţa. A rămas celebru
pentru activitatea sa clinică, a practicat numeroase intervenţii chirurgicale. A fost
primul care a aplicat nevrectomia în şchiopăturile cailor. A publicat mai multe
lucrări privind bolile copitei şi morva.
William PERCIWAL (1793-1854) a elaborat Arta Veterinară (1823-

1824) şi Anatomia calului (1832). A fost primul care a descris arterele digitale la
cal. În anul 1828 a fondat revista The Veterinarian, împreună cu William Youatt
(1776-1847). Revista a apărut până în anul 1902, contribuind la perfecţionarea
pregătirii profesionale a medicilor veterinari. Articolele publicate în paginile
revistei au insistat asupra necesităţii extinderii interesului iatro-veterinar asupra
tuturor speciilor de interes.
Delabere BLAINE (1768-1845) a studiat medicina umană, după care a

acceptat postul de asistent la disciplina de Anatomie, la Colegiul veterinar din
Londra. A fost îndeaproape preocupat de patologia canină, despre care a publicat
o lucrare în anul 1800. Împreună cu acelaşi William Youatt, a înfiinţat un
dispensar pentru cai şi câini.
În anul 1834, Blaine publică lucrarea intitulată: Noţiuni fundamentale
asupra artei veterinare, în care se referă la cabaline, bovine, ovine şi câini.
Lucrarea a fost tradusă şi în limbile franceză şi germană.
William YOUATT (1776-1847) a studiat medicina umană şi medicina

veterinară la Londra. În vederea perfecţionării cunoştinţelor a întreprins o
călătorie de studii în Franţa. Întors la Londra, Youatt a deschis împreună cu
Delabere Blaine o renumită clinică veterinară. A fost, de asemenea, coredactor la
The veterinarian, alături de William Perciwal.
249
Lucrarea sa intitulată Calul (1831) a fost tradusă în limba germană de

profesorul Eduard Hering de la Stuttgart. A scris, de asemenea, lucrări
referitoare la specia bovină, ovină şi canină, demne de interes, întrucât au fost şi
acestea traduse în limba germană.
Bracy CLARK (1770-1860) a fost unul dintre primii absolvenţi ai

Colegiului Veterinar din Londra. Şi-a desăvârşit studiile, călătorind doi ani pe
continent, unde a vizitat între altele, şcolile veterinare de la Gőltingen şi
Copenhaga. Revenit la Londra a înfiinţat o infirmerie pentru animale. În aceeaşi
perioadă a efectuat şi studii asupra oestridelor, prezentându-şi comunicările în
legătură cu acestea Societăţii Lineare din Londra. După căderea lui Napoleon,
Clark s-a stabilit în Franţa, în apropierea Parisului. Împreună cu Crepin, Cruzel,
Dupuy, U. Leblanc şi alţi medici veterinari a fondat, în anul 1830, revista
franceză de medicină veterinară teoretică şi practică: Journal de médecine
vétérinaire théoréthique et pratique (1830-1835). În anul 1836, Clark s-a reîntors
la Londra, unde a elaborat mai multe lucrări privind fiziologia şi igiena copitei.
Edward COLEMAN (1765-1839), medic uman chirurg, i-a urmat lui Vial
de Saint Bel la conducerea Colegiului Veterinar din Londra.
A elaborat o lucrare privind anatomia şi bolile ochilor la cai, precum şi mai
multe lucrări despre copită şi potcovit.
Deţinând valoroase relaţii în lumea medicală a timpului, cu personalităţi ca:
Edward Jenner, Charles Bell, Asley Cooper şi mai ales, John Hunter, a
acţionat în sensul sporirii prestigiului medicinei veterinare engleze, aducând
totodată, importante servicii Colegiului Veterinar din Londra. Fiind numit
veterinar-şef al armatei, Coleman a militat pentru obţinerea gradului de ofiţer
pentru medicii veterinari care activau în rândurile armatei. Întreaga sa activitate a
fost încununată, în anul 1831, de primirea sa în rândurile Societăţii Regale de
Medicină din Londra.
William SEWELL (-1853) a fost al treilea conducător al Colegiului

Veterinar din Londra (1839-1853), după moartea lui Coleman.
Studiile sale de anatomie au dus la o importantă descoperire anatomică:
canalul central al măduvei spinării (canalul ependimar), nesemnalat până la acea
dată. Sewell a recunoscut, de asemenea, înainte de 1825, că morva se depistează
în pulmoni, nodulii morvoşi fiind prezenţi întotdeauna. A publicat lucrări privind
tratamentul tumorilor osoase, în special periostotomia în cazul exostozelor. A
popularizat intervenţia de nevrectomie, propusă de Moorcroft în tratamentul
şchiopăturilor la cal.
Sewell a militat, totodată, pentru fondarea Asociaţiei Medicilor Veterinari
din Marea Britanie (1836), precum şi pentru acordarea Cartei de către regina
Victoria (1844), în vederea organizării Colegiului Medicilor Veterinari, similar
Colegiului Medicilor Umani.
250
John GAMGEE (1831-1894) a absolvit medicina veterinară la Londra, a

predat un timp anatomie, la Colegiul Veterinar din Edinburgh, dar în urma unor
neînţelegeri personale, s-a gândit să înfinţeze încă un colegiu veterinar la
Edinburgh (The New Edinburgh Veterinary College).
Gamgee are meritul de a fi avut prima iniţiativă în convocarea şi
organizarea primului Congres de Medicină Veterinară, care s-a desfăşurat la
Hamburg, în anul 1863. La acest congres a susţinut necesitatea unei colaborări
internaţionale în combaterea epizootiilor.
În anul 1865, în timpul unei grave epizootii de pestă bovină, Gamgee a
convins guvernul şi populaţia să aplice măsurile care au dus, în numai doi ani, la
eradicarea bolii pe teritoriul britanic: oprirea circulaţiei vitelor şi, mai ales,
interzicerea importurilor.
În 1866, Gamgee a publicat o lucrare despre pesta bovină. A înfiinţat şi
revista lunară The Edinburgh Veterinary Review, în paginile căreia a publicat
numeroase articole şi statistici prin care a demonstrat rolul germenilor microbieni
în contagiozitatea epizootiilor.
James M’CALL (1834-1915) a fondat şi condus Colegiul Veterinar din

Glasgow. A fost preocupat îndeosebi de tuberculoză şi de inspecţia cărnurilor şi a
laptelui. A fost un pionier în privinţa igienei publice.
George FLEMMING (1833-1901) a fondat, în anul 1875, actuala şi

prestigioasă revistă British Veterinary Journal. A condus grupul de militanţi care
au obţinut Actul de la 1881, dispoziţia legiferată prin care s-a înfiinţat Colegiul
Medicilor Veterinari.
Griffith EVANS (1834-1935), medic veterinar în armata engleză din Indii,

a descoperit, în anul 1880, prima tripanosomă patogenă, responsabilă de boala
denumită curra în Asia, Africa şi Australia, el debab în Africa de Nord şi mal de
Caderas în Brazilia (Tripanosoma evansi).
Evans a descoperit şi o filarie la dromader, având o formă adultă în pulmon
şi una embrionară în sânge. Pentru meritele sale, Evans a fost ales membru al
Academiei Veterinare din Franţa (1930).
Sir John M’FADYEAN (1853-1941) este considerat un

adevărat titan al profesiunii şi ştiinţei veterinare britanice.
Şi-a materializat preocupările didactice şi ştiinţifice,
publicând mai întâi o Anatomie comparată a animalelor
domestice (1877). În anul 1888 a fondat revista The Journal of
Comparative Patology and Therapeutics, pe care avea să o
conducă timp de 52 de ani, până în anul 1940.
251
Revista apare şi astăzi la Londra şi este cunoscută în întreaga lume. Atras

de lucrările lui Pasteur şi ale lui Koch, John M’Fadyean şi-a dedicat 35 de ani de
viaţă cercetării în domeniul microbiologiei şi bolilor infecţioase. Ca profesor de
Patologie comparată la Colegiul Veterinar din Londra, John M’Fadyean s-a
ocupat în primul rând de morvă şi tuberculoză, publicând numeroase lucrări în
legătură cu valoarea de diagnostic a maleinei şi a tuberculinei.
L-a combătut pe Koch, care afirmase la un moment dat că tuberculoza
bovină nu este periculoasă pentru om. A cercetat paratuberculoza, propunând
pentru această afecţiune numele de boala lui Johne. A studiat antraxul şi
posibilităţile de vacinare anticărbunoasă.
A efectuat, de asemenea, cercetări privind pesta porcină. În anul 1900
descoperă virusul pestei ecvine. A fost preocupat de encefalita oilor (looping-ill)
şi avortul epizootic al vacilor. Împreună cu Stewart Stockmann (1869-1926),
identifică, în anul 1909, agentul etiologic al avortului oilor şi caprelor, Vibrio
foetus. În anul 1911, demonstrează rolul acestuia şi în avortul vacilor. A efectuat
totodată şi studii asupra piroplasmozei, tripanosomiazei şi coccidiozelor. Demne
de interes sunt şi cercetările sale histopatologice asupra cancerului. M’Fadyean a
fost, de asemenea, membru permanent al Comitetului britanic de studiere a febrei
aftoase.
Frederick T.G. HOBDAY (1870-1939) a fost succesorul lui John

M’Fadyean la direcţia Colegiului Veterinar din Londra.
A practicat şi predat chirurgia, publicând o serie de lucrări între care:
“Manualul de practica medicinii veterinare”, apărut în trei ediţii, “Castraţia şi
ovariotomia”, “Anestezia şi narcoza la animale şi păsări”, “Atlasul de anatomie
a câinelui”, “50 de ani de chirurg veterinar”.
A militat pentru crearea şi menţinerea legăturilor dintre medicina umană şi
cea veterinară, reuşind să înfiinţeze Secţia de Medicină comparată în cadrul
Societăţii Regale de Medicină din Londra.
Hobday a fost membru de onoare al societăţilor medicale veterinare din
SUA., Norvegia şi Suedia, al Societăţii Centrale de Medicină Veterinară din Paris
şi Doctor de onoare al Universităţii din Zürich.
O. Charnock BRADLEX (1871-1937) a fost timp de 26 de ani director al

Colegiului Veterinar din Edinburgh (Dick) şi totodată profesor de Anatomie
comparată la Universitatea din Edinburgh.
A publicat peste o sută de lucrări în diverse reviste ştiinţifice, precum şi
tratatele intitulate: “Anatomia topografică a calului” şi “Anatomia topografică a
câinelui”.
252
15.4. MEDICINA VETERINARĂ

ÎN STATELE UNITE ALE AMERICII
Comparativ cu ţările Europei occidentale, în SUA., pregătirea unor medici

veterinari în cadrul unor instituţii de învăţământ superior de stat, a debutat mai
târziu, dar ulterior, s-a dezvoltat vertiginos.
După o serie de colegii particulare care au avut existenţe pasagere:
Philadelphia (1852-1866), Boston (1854-1860), un francez (iarăşi un francez !),
Alexandre Liautarde, reuşeşte, prin spiritul său organizatoric, să obţină, în anul
1878, recunoaşterea oficială a celui de-al treilea colegiu particular înfiinţat pe
pământ american: American Veterinary College din New-York. Pe lângă
recunoaşterea de către consiliul Universităţii din New-York, colegiul a primit şi
dreptul de a acorda doctoratul veterinar, D.V.S. (Doctor Veterinary Surgeon).
Colegiul a funcţionat până în anul 1922. În anul 1879, s-a înfiinţat primul colegiu
de stat, la Ames, în statul Iowa. În anul 1906, existau în Statele Unite 18 colegii
veterinare, dintre care 6 erau de stat şi 12 particulare.
Alexandre François LIAUTARD (1835-1918) a învăţat medicina

veterinară la Alfort şi Toulouse. Emigrând în Statele Unite, s-a stabilit la New-
York, unde şi-a deschis mai întâi o clinică veterinară. Această clinică avea să
devină American Veterinary College.
Liautard a fost profesor de anatomie, directorul clinicii chirurgicale şi
decan al colegiului până în anul 1899. A fost unul dintre fondatorii Asociaţiei
medicale veterinare din Statele Unite ale Americii, fiind primul secretar general al
acesteia (1863). La aniversarea a 50 de ani de activitate a asociaţiei, Liautard a
fost declarat “părintele profesiunii veterinare americane”. Liautard este
totodată şi fondatorul revistei “American Veterinary Review”, al cărui prim
număr a apărut în ianuarie 1877.
Începând din anul 1915, titlul revistei a devenit “Jurnalul Asociaţiei
veterinare medicale americane-JAVMA”.
Daniel Elmer SALMON (1850-1914) a absolvit

medicina veterinară la Colegiul Veterinar din Ithaca din cadrul
Universităţii Cornell, statul New-York. A făcut parte din prima
promoţie a acestui colegiu (1872), numărându-se printre
discipolii englezului James LOW, care a contribuit major la
înfiinţarea celei mai renumite instituţii de învăţământ veterinar
din Statele Unite. Imediat după absolvire, Salmon s-a instruit
timp de şase luni în cadrul Şcolii Veterinare Superioare de la
Alfort (lângă Paris), unde s-a familiarizat cu ultimele metode
bacteriologice de inspiraţie pasteuriană. În anul 1876, Salmon a obţinut primul
titlu de doctor în medicină veterinară, acordat în Statele Unite.
253
Daniel Elmer Salmon are meritul de a fi pus în evidenţă, în anul 1885, în

organele porcilor morţi de pestă, germenul denumit de el:“bacterium of swine
plague”. S-a dovedit mai târziu că respectiva bacterie nu era agentul etiologic al
pestei porcine. Salmon descoperise însă, reprezentantul celui mai vast grup de
enterobacterii, implicat atât în patologia animală, cât şi în cea animală.
În anul 1900, Lignière avea să le dea denumirea de Salmonella, în onoarea
descoperitorului său.
Nouă ani mai târziu, în anul 1909, Retter identifică agentul etiologic al
diareei albe a puilor, denumindu-l Salmonella pulorum.
În anul 1893, americanii Smith şi Kilborne au identificat agentul etiologic
responsabil de avortul iepelor, care avea să primească mai târziu numele de
Salmonella abortus equi. Cât despre agentul etiologic al pestei porcine, acesta a
fost evidenţiat în anul 1903 de către americanii Schweinitz şi Dorset, în
“persoana” unui virus filtrabil.
În anul 1881, Daniel Elmer Salmon a devenit preşedintele Asociaţiei
Americane de Sănătate Publică (A.P.H.A), insistând asupra “Contribuţiei
medicinei veterinare la sănătatea publică”.
Trei ani mai târziu, în anul 1884, sub conducerea sa, ia fiinţă, la
Washington, Biroul federal al industriei animale.
Salmon activează în această calitate până în anul 1905, an în care devine
şeful Departamentului veterinar din cadrul Universităţii din Montevideo, Uruguay
(1905-1910).
Cooper CURTICI (1856-1939) a absolvit Colegiul Cornell în anul 1881,

devenind doctor în ştiinţe veterinare în anul 1883, la Colegiul Veterinar din
Columbia şi doctor în medicină (1886), la Colegiul Naţional de Medicină. Din
anul 1886, Curtici a activat în cadrul Biroului federal al industriei animale, condus
de Salmon.
Împreună cu Salmon, Smith şi Kilborne a descoperit modul de transmitere
a “febrei de Texas” prin căpuşa Margaropus annulatus, al cărei ciclu evolutiv l-a
studiat în anul 1899.
Curtici mai are meritul de a fi aplicat, primul în S.U.A., tuberculinarea ca
metodă de diagnostic în tuberculoza bovină.
John MOHLER (1875-1952) a urmat studiile

veterinare la Universitatea din Pensilvania. Începând cu anul
1897, a activat în cadrul Biroului Industriei Animale (B.A.I.),
urcând cu competenţă toate treptele ierarhice: şef al secţiei de
patologie (1902), director adjunct (1914) şi director (1917). În
timpul direcţiei sale, B.A.I. a făcut mari progrese în lupta
contra piroplasmozei, brucelozei, febrei aftoase, durinei şi
tuberculozei bovine. A desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică
254
şi publicistică. Încă din anul 1899, s-a ocupat împreună cu Nörggard, de

pseudotuberculoza oilor, apoi de fusarioză, de reacţia de fixare a complementului
în trypanosomiază (1913), de stomatita veziculoasă ecvină (1918) ş.a.. A tradus
diferite lucrări şi a dat o mare atenţie publicaţiilor de specialitate şi contribuit la
organizarea congreselor internaţionale de medicină veterinară. A fost membru
corespondent al Academiei Veterinare a Franţei.
Willard Lee BOYD (1883-1973) a obţinut titlul

de medic veterinar la Colegiul din Kansas în anul 1909,
unde a predat apoi timp de doi ani, tansferându-se apoi
la Universitatea din Minnesota, în 1911. S-a specializat
în patologia bovină, efectuând numeroase cercetări în
special privind bruceloza. A descris printre primii
pielonefrita bovină.
A fost numit profesor în anul 1918 şi a ajuns
şeful Secţiei de Medicină Veterinară din Colegiul de
Agricultură al Universităţii din Minnesota, în anul 1949.
În anul 1945, a primit premiul Borden pentru
contribuţia adusă în patologia bovină.
15.5. MEDICINA VETERINARĂ GERMANĂ
Prima şcoală veterinară înfiinţată în Germania a fost cea de la Gőttingen

(1771), sub conducerea medicului J.C.P. ERXLEBEN.
Şcoala a fost închisă după numai şase ani, pentru a-şi redeschide porţile
abia în anul 1816. I-au urmat şcolile de la: Hanovra (1778), Baden (1783),
Marburg (1788). Berlin (1790), Műnchen (1796) şi Giessen (1798).
Toate aceste şcoli au fost conduse de medici umani, pasionaţi de medicina
veterinară. Treptat, au pregătit medici veterinari care au format un corp
profesional specializat a cărui competenţă este pe deplin ilustrată de calitatea
realizărilor ştiinţifice.
Multe personalităţi ale ştiinţei veterinare germane din secolul XIX, au adus
în tezaurul ştiinţelor medicale mondiale importante descoperiri şi cuprinzătoare
tratate ce aveau să intre în bibliografiile tuturor specialităţilor medicale:
Ernst-Friedrich GURLT (1794-1882), a fost unul dintre fondatorii ştiinţei
veterinare germane. A studiat mai întâi farmacia şi apoi medicina umană, după
care a primit o bursă ca să studieze medicina veterinară la Viena. A desfăşurat o
vastă activitate didactică şi ştiinţifică la Şcoala Veterinară din Berlin. A elaborat
mai multe tratate de Anatomie comparată, o Anatomie chirurgicală (1847), apoi a
editat o anatomie a păsărilor domestice (1849). Preocupat deopotrivă de Anatomia
patologică, Gurlt a scris şi un tratat de Anatomie patologică a animalelor
255
domestice, în două volume, realizate pe baza a 6418 de preparate

anatomopatologice, care au rămas în colecţia instituţiei.
Andreas Christian GERLACH (1811-1877), a fost

iniţial asistentul lui GURLT la Patologie generală,
conducând totodată şi Spitalul clinic al Şcolii Veterinare din
Berlin. În perioada 1859-1870, Gerlach a fost chemat ca
director şi profesor la Hanovra. Din anul 1870, a preluat
conducerea şcolii din Berlin, evidenţiindu-se ca un excelent
organizator şi un desăvârşit profesor. Încă din anul 1845,
Gerlach a efectuat cercetări asupra antraxului. A publicat o
serie de lucrări în diverse domenii ale medicinei veterinare:
Terapia pentru medicii veterinari (1853), Pesta bovină
(1865), Trichinele (1866), Alimentaţia cu carne a omului (1875). A susţinut ideea
nocivităţii cărnurilor provenite de la animalele bolnave, datorată bacteriilor,
paraziţilor şi toxinelor. S-a ocupat, de asemenea, cu studiul modului de
transmitere a tuberculozei de la animale la om şi a susţinut că boala perlată este
de natură tuberculoasă. A insistat asupra interzicerii consumului uman de lapte
sau carne provenite de la bovinele afectate de boala perlată.
Wilhelm SCHUTZ (1839-1920) este, de asemenea, unul dintre discipolii

lui Gurlt. A studiat şi medicina umană, pe parcursul studiilor devenind unul
dintre discipolii preferaţi ai marelui Rudolf Virchow.
Ulterior a aplicat în medicina veterinară metodele învăţate de la Virchow.
A deţinut, timp de peste cinzeci de ani, Catedra de Anatomie patologică a Şcolii
Veterinare din Berlin. A avut o frumoasă colaborare cu Robert Koch, care i-a
oferit conducerea Secţiei de Bacteriologie din cadrul Institutului de Sănătate din
Berlin. În cadrul institutului, a cercetat împreună cu Koch, deosebirile dintre
bacilul tuberculozei umane şi al celei bovine. Alături de Löffler, Schutz a
contribuit la descrierea bacilului rujetului şi al morvei (1886), subliniind marele
pericol al celui din urmă pentru om. A descoperit agentul patogen al gurmei,
Streptococcus equi-Schutz. A făcut parte din grupul care a evidenţiat, în anul
1897, virusul febrei aftoase (alături de Löffler şi Frosch).
Wilhelm Schutz a fost creator de şcoală, 21 dintre colaboratorii săi
devenind profesori la diferite facultăţi, atât din Germania, cât şi din alte ţări
(Janson la Tokio, Hutyra şi Ratz la Budapesta, Angeloff la Sofia ş.a.)
Theodor KITT (1858-1941) a fost un renumit microbiolog şi

anatomopatolog. A studiat medicina veterinară la Műnchen.
La numai 25 de ani, devine docent de Patologie generală, Anatomie
patologică, Boli infecţioase şi Istoria medicinei veterinare.
256
La 27 de ani, în anul 1885, este numit profesor la Şcoala Veterinară din

Stuttgart. Kitt este autorul a numeroase cercetări în domeniul microbiologiei şi al
patologiei infecţioase. În anul 1885 se ocupă de profilaxia specifică a cărbunelui
emfizematos, iar în 1887 de pasteureloza rumegătoarelor şi a animalelor sălbatice.
În 1889, Kitt îşi publică primul său tratat, având titlul: Bakterienkunde und
pathologische Mikroskopie şi un conţinut util atât medicilor veterinari, cât şi celor
umani. În intervalul 1894-1895, elaborează celebra sa carte: Tierarztliche
allgemeine Pathologie; Grundriss der pathologische Anatomie (Patologie
generală veterinară; Elemente de anatomie patologică).
Din anul 1896, Kitt revine la Műnchen, ca profesor de Microbiologie şi
Anatomie patologică, colaborând la alcătuirea altor tratate valoroase, precum şi la
revista de specialitate Monatshefte fur Praktische Tierheilkunde. Se mai spune
despre Theodor Kitt că a fost pasionat, deopotrivă, de muzică şi de pictură. Poate
că de aceea “şi-a păstrat puterea de muncă şi optimismul tineresc până la
bătrâneţe”. (Tomescu şi Gavrilă)
Wilhelm ZWICK (1871-1941) a fost profesor de Igienă şi Boli infecţioase

la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Giessen.
A desfăşurat o activitate ştiinţifică intensă, ocupându-se de: difterovariola
aviară, stomatita pustuloasă a cailor, cărbunele emfizematos, bolile abortigene ş.a.
Împreună cu SEIFRIED şi WITTE, Zwick a evidenţiat virusul maladiei de
Borna (1926).
Robert von OSTERTAG (1864-1940) este considerat drept unul dintre

titanii medicinei veterinare universale. A fundamentat controlul sanitar
veterinar al alimentelor de origine animală. Au rămas clasice cercetările sale în
legătură cu: igiena cărnii şi a produselor din carne, igiena laptelui şi a produselor
lactate, tuberculoza bovină şi alte boli infecţioase transmisibile la om prin
alimentele de origine animală.
A înfiinţat, la Berlin, primul institut de igienă, cu o secţie de boli tropicale.
În anul 1907, i s-a încredinţat direcţia Secţiei veterinare a Institutului central de
sănătate publică din Berlin, iar în anul 1916 preia conducerea Institutului de
produse carnate.
Ostertag deţine şi prioritatea mondială în domeniul helmintozelor. Două
specii de tricostrongili îi poartă numele: Ostertagia ostertagi şi Ostertagia
circumcincta.
În onoarea sa, s-a emis o plachetă: “Robert Ostertag”, ce avea să fie
acordată celor mai buni medici veterinari.
Iacob BONGART (1865-1848), i-a urmat la catedră lui Ostertag.

Este autorul primei lucrări ştiinţifice şi didactice privind Diagnosticul
bacteriologic al bolilor infecţioase ale animalelor (1903).
257
15.6. MEDICINA VETERINARĂ AUSTRIACĂ
Prima şcoală austriacă de medicină veterinară a fost inaugurată la Viena, la

12 februarie 1767, (la numai 5 ani după înfiinţarea învăţământului medical-
veterinar de către Claude Bourgelat, în Franţa), fiind prima şcoală superioară de
medicină veterinară în limba germană.
Receptivitatea mare a societăţii austriece, faţă de necesitatea existenţei unui
învăţământ medical-veterinar organizat, se explică în primul rând, prin
dezvoltarea avansată a ştiinţelor medicale în Viena acelor timpuri.
În anul 1777, s-a organizat o nouă şcoală sub conducerea medicului
Johann Gotlieb WOLLSTEIN (1738-1820), care a fost considerat fondatorul
ştiinţei veterinare de limbă germană.
Wollstein a fost mai întâi chirurg. A studiat apoi şi medicina veterinară cu
Bourgelat şi Chabert la Alfort, precum şi cu Éttiene Lafosse la Paris. Timp de
doi ani, între 1773 şi 1775, Wollstein a lucrat la Londra cu medicii umani:
Percival Pott, John Hunter şi William Hunter.
WOLLSTEIN ROLL SCHINDELKA
Moritz Friedrich ROLL (1818-1907) a fost una dintre cele mai strălucite
personalităţi ale învăţământului veterinar din Austria. A condus timp de 26 de ani
destinele Şcolii Veterinare de la Viena.
Ca profesor de Anatomie patologică şi, apoi de Medicină internă, Roll a
introdus metode moderne de examinare a animalelor şi de diagnostic în clinică.
În anul 1856, Roll a publicat un valoros manual de Patologie şi terapie a
animalelor, care a fost tradus apoi în limbile franceză, italiană şi rusă. A contribuit
major la organizarea primului Congres Internaţional de Medicină Veterinară,
desfăşurat la Hamburg, în anul 1863.
Doi ani mai târziu, în anul 1865, se numără printre organizatorii celui de-al
doilea congres, la Viena.
258
Hugo SCHINDELKA (1853-1913) a studiat atât medicina umană, cât şi

medicina veterinară. Are marele merit de a fi sistematizat bolile de piele ale
animalelor în prima carte de Dermatologie veterinară, intitulată
Hautkrankheiten bei Haustiern (Bolile de piele la animalele domestice), publicată
la Viena, în anul 1903, reeditată în anul 1908.
În multe alte lucrări se ocupă de bolile infecţioase. A fost preocupat, de
asemenea, de îmbunătăţirea tehnicilor de explorare clinică, realizând, împreună cu
Polansky, laringoscopia la cal şi vaginoscopul pentru animalele mari.
Iosef BAYER a condus clinica de chirurgie şi oftalmologie a Şcolii

Superioare Veterinare din Viena (1880-1908), punând bazele ştiinţifice şi
practice ale oftalmologiei veterinare. A construit o serie de aparate necesare
examinării oftalmologice. Multe metode chirurgicale îi poartă astăzi numele. A
introdus asepsia în clinică.
15.7. MEDICINA VETERINARĂ ITALIANĂ
În perioada în care, în marea majoritate a ţărilor europene, s-au înfiinţat

primele şcoli veterinare, Italia era încă împărţită în numeroase provincii. Veneţia
şi Lombardia se aflau sub stăpânire austriacă. În aceste condiţii s-au înfiinţat şcoli
superioare veterinare la: Torino (1769), Padua (1774), Parma (1770), Bologna
(1783), Ferrara (1786), Neapole (1785), Milano (1791), Modena (1791) şi
Camerino (1824).
Dintre priorităţile mondiale ale ştiinţei veterinare italiene sunt de notat
contribuţiile următorilor cercetători:
Giovani Batisto ERCOLANI (1817-1883) a fost profesor şi director al

şcolilor veterinare din Torino şi apoi, Bologna.
Împreună cu Carlo LESSONA, a editat primul periodic veterinar din Italia,
intitulat “Giornale di Veterinaria”.
A efectuat cercetări asupra istoriei medicinei veterinare, din care o parte au
fost publicate la Torino în anul 1851. Activitatea sa ştiinţifică s-a extins în diverse
domenii medicale. În anul 1865 a iniţiat cercetări de embriologie şi histologie,
ocupându-se de morfologia placentei.
În domeniul parazitologiei a efectuat cercetări asupra echinococozei,
strongilozei, filariozei, distomatozei şi anchilostomozei.
Sebastiano RIVOLTA (1832-1893) a făcut valoroase descoperiri în mai

multe domenii: anatomie, histologie, fiziologie, patologie comparată, poliţie
sanitară şi parazitologie.
259
A identificat în limitanta lui Paccini din retina calului nişte forme

particulare de celule mari care poartă numele de “celulele lui Rivolta”.
A studiat leziunile determinate de Demodex folliculorum şi Cysticercus
cellulosae la câine (1865).
A descris numeroase tenii la oaie, celulele oviforme în vilozităţile
intestinale la câine, nodulii din ţesutul conjunctiv al găinilor, produse de
sarcoptide (1870). A evidenţiat agenţii etiologici din: gurmă-Streptococus equi- şi
din limfangita epizootică a calului (farcinul de râu, boala Rivolta)-Criptococcus
farciminosus (“criptococul lui Rivolta” (1873).
Îi aparţine, de asemenea, prima descriere a lui Actinomyces bovis.
ERCOLANI RIVOLTA
Eduardo PERRONCITO (1847-1935) a identificat, în anul 1878, agentul

etiologic al holerei aviare, diferenţiind holera aviară de pesta aviară. S-a remarcat,
mai ales, ca parazitolog, efectuând cercetări de helmintologie, asupra
distomatozei, echinococozei şi cisticercozei.
Cercetând cauzele anemiei minerilor din Saint Gothard, Perroncito a
identificat un geohelmint, denumit Anchilostoma duodenale, stabilind astfel
agentul cauzal al anemiei pernicioase.
S-a ocupat, de asemenea, de studiul tuberculozei şi al actinomicozei.
Perroncito a asimilat repede doctrinele pasteuriene, aplicând în Italia metodele de
vaccinare şi profilaxie inaugurate de Pasteur.
A fost, de altfel, unul dintre primii membri asociaţi ai Societăţii Centrale de
Medicină Veterinară din Paris şi apoi al Academiei Veterinare a Franţei.
Serafino BELFANTI (1860-1939), medic italian, autorul unor valoroase

cercetări de imunologie prin care s-a identificat cu medicina veterinară. A fost
docent de bacteriologie la Şcoala de Medicină Veterinară din Milano. În anul
1894 a fondat Institutul de Seroterapie al Universităţii din Milano, care-i poartă şi
astăzi numele.
Din acelaşi an datează şi cercetările sale asupra accidentelor serice,
fenomen care a fost denumit mai târziu de către RICHET, anafilaxie.
260
Preocupat de seroterapia antidifterică, Belfanti a stabilit, împreună cu Tito

CARBONE (în anul 1898), că antitoxina difterică este legată de seroglobuline. A
studiat pleomorfismul bacilului tetanic. A cercetat antraxul şi avortul infecţios al
vacilor. S-a preocupat şi de igiena laptelui.
Spre sfârşitul vieţii, Belfanti s-a dedicat cercetărilor de biochimie, studiind
lecitina, precum şi veninul de viespe, de albine şi de şarpe.
Andrea Alfonso VACHETA (1846-1944), discipol al lui Giovani

Ercolani şi al lui Sebastiano Rivolta, a fost director al Şcolii de medicină
veterinară din Pisa. S-a remarcat ca histolog de valoare şi excelent chirurg.
A fost unul dintre primii susţinători ai asepsiei. Printre multe tratate de
valoare, a editat:“Oftalmologia veterinară”.
În pragul dintre secolele XIX şi XX, alţi cercetători veterinari italieni îşi
înscriu definitiv numele în istoria unui virus, a unui diagnostic sau a unui nou
vaccin. Astfel, în anul 1896, SANARELLI a pus în evidenţă virusul mixomului
iepurelui. BONVICINI descrie, în anul 1898, variola caprină. În anul 1901,
Eugenio CENTANNI, profesor de patologie generală la Universitatea din
Ferrara, împreună cu studentul său, Ezio SAVONUZZI, a descoperit natura
virotică a pestei aviare.
CELLI şi DE BLASI au dovedit, în anul 1906, filtrabilitatea agentului
etiologic al agalaxiei contagioase a oilor şi au efectuat primele experienţe de
vaccinare împotriva acestei boli.
Alberto ASCOLI (1877-1957), medic şi biochimist italian, a fondat

Catedra de Patologie comparată de la Facultatea de Medicină Veterinară din
Milano. A condus secţia de seruri şi vaccinuri a Institutului seroterapeutic din
Milano, timp în care a elaborat recţia de precipitare în diagnosticul antraxului.
Ascoli este descoperitorul termoprecipitinelor.
Ocupându-se de studiul tuberculozei a abordat problema vaccinării
antituberculoase cu B.C.G. pentru bovine.
A fondat în Italia, în anul 1924, Institutul vaccinogen antituberculos şi a
experimentat pe mii de bovine eficacitatea vaccinării.
15.8. MEDICINA VETERINARĂ MAGHIARĂ
Ştiinţa veterinară maghiară a contribuit major la dezvoltarea ştiinţei

veterinare universale. Prima formă de învăţământ superior veterinar în Ungaria a
luat fiinţă în anul 1787. În acest an a fost înfiinţată o catedră de medicină
veterinară în cadrul facultăţii de medicină umană din Budapesta.
261
Conducătorul acesteia a fost medicul uman Sandor TOLNAY (1748-

1818), care studiase şi medicina veterinară la şcoala din Viena.
Sandor Tolnay a predat un curs de epizootologie studenţilor în medicină şi
chirurgie care voiau să obţină şi titlul de medic veterinar.
De asemenea, a predat cunoştinţe de hipiatrie ţăranilor şi crescătorilor de
cai. În anul 1875, catedra se reorganizează, devine Institut de Învăţământ
medico-veterinar, cu o durată de trei ani.
La conducerea institutului se afla Bela TORMAY (1839-1906).
Din anul 1890, institutul este denumit “Academia de Medicină
Veterinară”, durata cursurilor se măreşte la patru ani, iar programul de
învăţământ devine asemănător celui de la facultatea de medicină umană.
În anul 1899, instituţia a fost transformată în Şcoala superioară de
medicină veterinară, obţinând dreptul de a acorda doctoratul.
Ianos KOVES (1882-1977) a fost unul dintre primii doctori în medicină

veterinară ai Şcolii Superioare de Medicină Veterinară de la Budapesta. Din anul
1907, devine colaborator al lui Ferenc Hutyra la studiul pestei porcine. În
laboratorul de seruri şi vaccinuri pe care l-a condus, au fost preparate, pentru
prima dată în Europa, cantităţi industriale de ser antipestos porcin. În anul 1912,
Koves este numit director al Institutului Phylaxia. S-a ocupat şi de alte boli
infecţioase ca: bradsotul la purcei (numit şi boala lui Koves), rujetul, antraxul,
paratifoza purceilor, turbarea şi febra aftoasă.
Ferenc HUTYRA (1860-1937) a avut merite deosebite în

organizarea învăţământului superior maghiar. A fost profesor şi
rector al şcolii din Budapesta şi, totodată, un strălucit om de
ştiinţă.
S-a ocupat în special de pesta porcină, fiind printre primii
în Europa care a confirmat natura virotică a acestei boli.
Împreună cu Ianos Koves a preparat pentru prima dată în
cantităţi industriale, pe porci, serul antipestos porcin.
Joseph MAREK (1868-1952) a desfăşurat o activitate

ştiinţifică exepţională. A studiat sistematic sindromul colicilor
la cal şi a clarificat obstrucţia arterelor intestinale ce referire la
tromboembolie.
A efectuat cercetări asupra zgomotelor respiratorii din
afecţiunile pulmonare. Preocupat de instrumentarul de
investigaţie anatomoclinică, Marek a conceput sonda gastrică
şi laringoscopul.
În anul 1907 a descris o nouă boală la păsări,
neurolimfomatoza sau paralizia infecţioasă a găinilor, denumită apoi, în onoarea
262
sa, boala lui Marek. Împreună cu Ferenc Hutyra, a elaborat Tratatul de boli
interne şi diagnostic care a fost tradus în 9 limbi, devenind un valoros îndrumător
pentru medicii veterinari din toate ţările.
Hugo PREISZ (1860-1940), medic uman, a fost

preocupat de bacteriologie, pregătindu-se în primele mari
laboratoare ale Europei.
A lucrat la Berlin în laboratorul lui Robert Koch, la
Lyon în cel al lui Arloing şi la Institutul Pasteur din Paris,
unde a audiat cursurile lui Émile Roux. Împreună cu
Guignard, Preisz a identificat agentul etiologic al pseudo-
tuberculozei ovine, comunicând descoperirea în anul 1891,
în “Journal de médicine vétérinaire et
zootehnie”.Germenul este cunoscut în bacteriologie sub
numele de bacilul lui Preisz-Nocard, întrucât a fost izolat
şi de Nocard, în limfangita ulceroasă a calului.
Àlàdar AUJESZKY (1869-1933), medic uman şi

veterinar, a fost colaboratorul lui Hugo Preisz în cadrul
Institutului de Bacteriologie, precum şi succesorul acestuia
la disciplina de Bacteriologie a Şcolii Superioare de
Medicină Veterinară din Budapesta.
A efectuat cercetări privind tuberculoza şi morva. A
fost preocupat, de asemenea, de turbare, ocazie cu care a
descoperit “pseudoturbarea” sau paralizia bulbară
infecţioasă. În anul 1902, Auyeszky şi-a publicat
observaţiile privind primele două cazuri studiate pe un câine
şi un viţel. Prin cercetări experimentale, Auyeszky a demonstrat că
pseudoturbarea este o entitate morbidă distinctă faţă de turbare.Treptat, boala a
fost depistată în diverse ţări. În anul 1910, Schötmüller i-a dat numele de boala
lui Aujeszky.
Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie
în Ungaria, prevenind astfel, răspândirea rabiei în populaţiile umane.
Agoston ZIMMERMAN (1875-1963) a fost profesor de Anatomie la

Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Budapesta (pe care a absolvit-o în
anul 1896). Cursurile şi tratatele sale au expus Anatomia comparată prin prisma
biologiei moderne, depăşind limitele descriptive.
Printre lucrările sale recunoscute în străinătate se înscriu: “Anatomia
comparată a animalelor domestice”, “Evoluţia”, “Biologia cobaiului”, “Studii
despre animalele de laborator”, “Biologia şi valorificarea iepurelui de casă”.
263
16. ÎNFIINŢAREA ŞI DEZVOLTAREA

ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MEDICAL VETERINAR
ÎN ROMÂNIA
16.1. PRIMELE INTENŢII
Genealogia învăţământului medical-veterinar din România se înrădăcinează

în demultul aceluiaşi timp european, în care au luat fiinţă primele centre de
devenire pentru tămăduitorii necuvântătoarelor. Ca pretutindeni, şi în România,
destinele medicinei veterinare se împletesc, întru început şi cuprindere, cu cele ale
medicinei umane.
La numai un sfert de secol după deschiderea porţilor primei şcoli veterinare
din lume (la 13 februarie 1762, la Lyon, sub direcţia lui Claude Bourgelat), pe
pământ românesc, în Transilvania, se predau primele cursuri de medicină
veterinară.
Astfel, la Şcoala Medico-chirurgicală din Cluj (prima instituţie de
învăţământ medical, întemeiată în 1775), se înfiinţează, în anul 1787, o catedră de
medicină veterinară având ca prim titular pe magistrul Peter Fuhrmann. Şcoala
medico-chirurgicală din Cluj a funcţionat până în anul 1872. Dintre absolvenţii
români, iatroistoria veterinară îi consemnează pe Vasile Cornea şi pe Simeon
Stoica:
Vasile CORNEA, absolvent din 1868, cu titlul de ”magistru în chirurgie,

obstetriţie şi veterinariu”, a devenit tămăduitor al cuvântătoarelor şi
necuvântătoarelor de prin Vişeul de Sus, Maramureş.
Acolo a găsit şi răstimpul să caligrafieze în 1876 ”Cartea veterinariului de
casă”, carte imprimată în 1877, la Gherla.
Simeon STOICA a aparţinut promoţiei 1870, devenind ”magistru în

chirurgie şi veterinar, medic cercual al Dornei”.
Şi-a împărtăşit experienţa în lumina tiparului, publicând la Sibiu, în anul
1891, Tratatul boalelor acuto-infectătoare, în care s-a dovedit preocupat de
zoonoze şi de patologia comparată.
264
Încercări de întemeiere a învăţământului medical-veterinar au existat atât în

Moldova cât şi în Ţara Românească.
La 18 februarie 1832, Epitropia învăţăturilor publice anunţa printr-o
circulară că,“pentru Academia ce are a se înfiinţa la Iaşi (este vorba de Academia
Mihăileană) să se prezinte cinci profesori de diferite ştiinţe şi limbe”, din care
unul trebuia să predea”economia rurală (a câmpului) în toate părţile ei şi
veterinăria”, apoi”afară de însemnatele ştiinţe cu toţii trebuiau să ştie limba
română şi latina”.
Pentru că în Iaşii acelui timp nu prea existau candidaţi care să îndeplinească
condiţiile obligatorii aspirării la un titlu universitar, Gheorghe Asachi (ctitorul
Gimnaziului Vasilian şi susţinătorul cel mai fervent al întemeierii Academiei
Mihăilene) a propus, în august 1833, să se trimită mai mulţi bursieri în străinătate,
din care, după întoarcerea lor, să recruteze viitorii profesori.
Şi astfel,”prin încheierea Epitropiei din 10 mai 1834, sub No.17 se
dispune”trimiterea la diferite studii în străinătate”a şase tineri absolvenţi ai
Gimnaziului, unul dintre ei fiind Leon Filipescu.
În “declaraţiunea” ce dă Epitropiei şcoalelor, Filipescu arată că are de
studiat printre altele“şi veterinăria cu studiile atârnătoare”.
Revenit la Iaşi, în 1839, după studiile întreprinse la Viena şi la Institutul
agronomic din Hohenheim, Leon Filipescu este numit mai întîi profesor (printre
altele şi de “economie rurală“) la Seminarul Veniamin de la Socola unde-l aflăm
funcţionând în 1842.
În 1844, apare la Iaşi, manualul intitulat:“Dascălul agronomiei sau
mânăducătorul practic în toate ramurile economiei, de pe limba germană a d-lui
Slinf (Schlinf n.n.), cu adaosuri pentru Prinţipate, prelucrată de Leon Filipescu,
profesor la Academia Mihăileană, cuprinzând şi părţi relative la creşterea vitelor
şi bolile lor. (Simionescu)
Din titlul manualului rezultă că Leon Filipescu devenise profesor de
“veterinărie” la Academia Mihăileană, unde împărţea cursul de economie rurală
cu Ion Ionescu de la Brad, care se ocupa de partea agricolă.
Pe timpul domniei lui Grigore Ghica-Vodă, Divanul obştesc adoptă, în anul
1850, un nou “Regulament al Şcoalelor” care prevedea, la capitolul “Învăţătură
înaltă”, înfiinţarea a patru facultăţi, printre care şi “Facultatea medicală“. În
absenţa fondurilor necesare, intenţia încremeneşte în proiect, ba chiar proiectul se
modifică conform cu ”putinţa mijloacelor”. Astfel, Iaşii ar fi trebuit să se
mulţumească cu:
“1.- Înfiinţarea unei şcoale de moaşe, prevăzută în regulamentul organic;
2.- Întemeierea unei şcoale chirurgice, pentru formarea de felceri la sate,
pentru posturile secundare de spitale, pentru întinderea vaccinaţiunii şi alte
nevoi.”
“Şcoala chirurgică va primi studenţi cu patru clase gimnaziale şi cursul va
dura patru ani”.
265
Între materiile de învăţământ figura şi ”clinica veterinară”.

“Cei şapte profesori” (ai şcolii preconizate) ”vor fi obligaţi a pregăti
manuale în limba română” şi “pentru medicina veterinară se va trimite un
bursier la Viena spre a învăţa, pe lângă medicină, şi arta veterinară”. (după
Simionescu)
Şi la sud de Milcov s-au manifestat multe intenţii lăudabile formulate din
necesitatea pregătirii de medici veterinari. Primele noţiuni de “veterinărie”,
privind “căutarea cailor” au fost predate în cadrul “miliţiei naţionale”, în anul
1831. “Regulamentul ostăşesc” prevedea, pe lângă “stabul” miliţiei, şi un
“doctor veterinar”. După intrarea în vigoare a acestui regulament (la 13 iulie
1831), pentru caii celor şase escadroane de cavalerie (câte două pentru fiecare din
cele trei “regimenturi” din armata română renăscută) au început să fie pregătiţi
cîţiva subofiţeri şi ostaşi spre a lucra ca ”nălbanţi”, adică potcovari.
Regulamentul şcolilor, elaborat în anul 1832, prevedea ca programa unor
cursuri de medicină cu durata de patru ani să cuprindă, în anul trei, şi un curs de
artă veterinară. La absolvire, elevii susţineau, pe lângă “examenul practic la
patul bolnavului” şi “examenul de artă veterinară”.
Cei care îl promovau obţineau, în plus, un certificat care le acorda dreptul
de a practica şi medicina veterinară. Într-un alt Regulament al şcoalelor publice
din Prinţipatul Ţării Româneşti, datând din 17 iulie 1833, era introdus şi un curs
de “agricultură practică”, repartizat “în trei clasuri”:
“…În al doilea clas să va învăţa medicina veterinarie: profesorul să va
îndeletnici mai cu osebire la dobitoacele de case cele mai trebuincioase la
iconomia rurală; va vorbi de a lor creştere, de boalile la care dobitoacele sunt
supuse, de mijloacele prin care se pot apăra sau vindeca de acele boale.”
(Buletin-Gazetă oficială, p.155, nr.27, 1833, citat de Simionescu)
Regulamentul pentru învăţăturile în seminare şi ţinerea lor în bună
rânduială, intrat în vigoare la 27 mai 1835, prevedea de asemenea, ca elevilor din
clasa a IV-a să li se predea şi“câteva lecţii de vaccinaţie şi de medicină
veterinară”astfel încât“prin cunoscinţe de medicină veterinară, preotul va putea
da ţăranilor oarecari mijloace economiceşti de a scăpa vitele lor de boalele ce se
pot lesne vindeca.” (Analele parlamentare ale României, vol. I, p. 231, Bucureşti,
1895)
Nu există documente care să ateste desfăşurarea efectivă a unor astfel de
cursuri.
În anul 1838, magistrul în chirurgie Wolfgang Lucaci, viitorul
protoveterinar al Ţării Româneşti, întocmeşte, la îndemnul marelui logofăt
Alexandru Filipescu (unul din eforii şcolilor), proiectul unui Institut de
veterinărie, care rămâne, din nefericire, neconcretizat.
266
16.2. ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA

PRIMEI ŞCOLI DE MEDICINĂ VETERINARĂ
DIN ROMÂNIA (1861-1887)
16.2.1. PREMISE ORGANIZATORICE
Primele cursuri de medicină veterinară, dovedite documentar, au fost

predate în cadrul unor şcoli, în majoritate cu profil medical-uman, începând cu
anul 1853. Organizarea acestor cursuri a fost încredinţată doctorului proto-
veterinaru al Prinţipatului, Vasile Lucaci.
Conform articolului 7/27 martie 1853 al Legiuirii pentru întinderea
aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea serviciului medicale:“Acest întâiu
doctoru-viterinaru va da oare care ştinţi de artă veterinară şcolarilor de mica
chirurgie”, iar articolul 10 prevedea că“pentru pregătirea de felceri cu
învăţăturile trebuincioase la ale lor atribuţii, se va înfiinţa cursul de mica
hirurgie după programul întocmit, în care să intre şi oare care ştiinţe de artă
viterinară.” (Burche, St., op. Cit., p. 66, citat după Simionescu)
ŞCOALA DE MICĂ CHIRURGIE ÎNFIINŢATĂ DE CAROL DAVILA
Vasile (Wolfgang) LUCACI (1806-1890), român din Transilvania, a

obţinut diploma de doctor în medicină la Budapesta, în anul 1935.
Întrucât la Budapesta făcuse şi cursuri de medicină veterinară, Lucaci a fost
numit, în anul 1842, protoveterinar al Prinţipatului
În această calitate, Lucaci a predat veterinăria la Şcoala de felceri ostăşeşti
(1855-1856), la Şcoala de Mică Chirurgie de lângă Spitalul Oştirei, situat alături
de Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti (1856), elaborând în acest sens un
267
Manual de epidemicele boale ale dobitoacelor (1855). După acest manual au fost
predate noţiuni de medicină veterinară şi la Şcoala Naţională de Medicină şi
Farmacie (1857-1862), precum şi la Seminarul Nifon şi la Şcoala de agricultură
de la Herăstrău. Ne reamintim că Şcoala de Mică Chirurgie de lângă Mănăstirea
Mihai Vodă fusese înfiinţată, la 4 decembrie 1855, de către Carol Davila (vezi şi
capitolul 14.1., p.255).
În noiembrie 1860, acelaşi Carol Davila semnează următorul decret apărut
în Monitorul oficial din 1 decembrie 1860, reprezentativ pentru cadrul socio-
economic în care a devenit necesară înfiinţarea unei şcoli veterinare:
Decret
“În fiecare an epizootia aduce desolaţiunea între agricultorii ţării,

prăpădind cea mai bună parte dintre vite, care sunt mijloacele de muncă şi
bogăţia ţăranilor. Necesitatea de oameni speciali, care prin măsurile profilactice
să împedice causele boalelor, să caute vitele morboase şi să dirigă progeneraţia
sistematică a animalelor s’a constatat de toţi oamenii competenţi.
Domnii medici de districte, însărcinaţi astăzi cu atribuţiuni atât de
numeroase şi diverse, sunt în imposibilitate să se ocupe cu folos de această
ramură a medicinei.
Oameni cu cunoştinţe speciale trebuie să fie formaţi şi, pentru acest sfârşit,
o şcoală de arta veterinăriei va fi deschisă la 1 ianuarie 1861.
Un concurs se va ţine în localul Şcoalei de medicină la 29 decembrie a.c..
Candidatul trebue să aibă vârsta de 16-18 ani, să fie român, să aibă 4
clase primare şi să înainteze un buletin că este vaccinat, apoi un certificat dat de
părinţi sau epitropi că consimte la cariera elevului.
Elevii vor fi întreţinuţi de stat, constituind o diviziune separată a Şcoalei de
medicină, având aceiaşi îmbrăcăminte, nutriment şi disciplină.
O circulară s’a adresat d-lor Prefecţi şi Doctori, ca împreună să
conlucreze pentru a trimite din fiecare judeţ, doi tineri în acest scop.”
1860 noembrie (ss) Dr. Davila
Concursul, anunţat pentru 29 decembrie 1860, nu s-a ţinut din lipsă de

candidaţi şi atunci Davila alege, după criteriul staturii şi puterii musculare, “un
număr de 19 elevi, dintre aceia ai Şcoalei de Medicină şi pe lângă aceştia, la
anulu 1861, maiu 15, mai intrară din nou un număr de 5 elevi, cari complectă şi
formă Şcoala veterinară.”
(din Arhivele de Stat Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiei publice,
dosar 431, 1866, f. 554)
268
La data de 15 mai 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează

decretul de înfiinţare a “Şcoalei de arta veterinăriei” în cadrul Şcolii naţionale
de medicină şi farmacie din Bucureşti.
15 mai a devenit ziua medicului veterinar din România.
Carol Davila va conduce destinele Şcolii veterinare timp de un deceniu, în
perioada 1861-1871. Cursurile aveau o durată de trei ani, la capătul cărora se
susţinea un concurs în vederea obţinerii gradului de subveterinar.
Printre primii profesori ai Şcolii veterinare s-au numărat:
Vasile (Wolfgang) LUCACI a predat primele noţiuni de medicină

veterinară, încă din anul 1857, în cadrul Şcolii de Medicină şi Farmacie (vezi
datele bio-bibliografice de mai sus).
Albert ENICEK, posesor al diplomei de chirurg şi de mamoş, precum şi al

celei de magistru în veterinărie, obţinute la Viena, a predat în perioada 1861-
1863, Anatomia şi patologia copitei, precum şi Teoria potcovitului.
Michael ENGEL, originar din Cernăuţi, obţinuse diploma de subveterinar

la Viena, în anul 1834. Între 1861-1864, a predat Potcovirea cailor, după care a
trecut în serviciul militar.
Carol PROKESCH a venit în 1852, la Bucureşti, ca

veterinar de la Viena. “Printr-o muncă depusă pe fiecare zi
la clinici, unde în strălucite lecţiuni, făcea incursiuni în toate
ramurile medicinei veterinare, a contribuit a da o direcţiune
sănătoasă studenţilor”-îşi aminteau doi dintre discipolii săi,
ce aveau să ajungă mari personalităţi ale medicinei veterinare
româneşti: Alexandru Locusteanu şi Gheorghe Udriski.
Mixtura recomandată în tratamentul aricelei la cal, mixtura
Prokesch, a rămas clasică.
Constantin FOMETESCU (1838-1903) a absolvit

medicina veterinară la Budapesta în anul 1863. Între anii
1865-1880, a predat Arta potcovitului, Anatomia şi
patologia copitei, “fiind primul care a pus scalpelul în
mâna studenţilor veterinari. Însă în ce condiţiuni ! Fără
sală de disecţie, sub cerul liber, fără instrumente (…) Până
la el nu se ştia ce e disecţia. Anatomia, cursul fundamental
al medicinei veterinare, se preda de la catedră, cu totul
elementar…îşi aminteau Locusteanu şi Udriski. Totodată, a
fost primul profesor care a predat “Hygiena veterinară”
(1868-1869).
269
În 1870, profesorul Fometescu a fost primul care a stabilit diagnosticul

diferenţial între aşa-numita “gastro-enteronefrită” (babesioza taurinelor de mai
târziu) şi alte boli epizootice la taurine, îndeosebi pesta bovină. Între anii 1865-
1877, Fometescu a îndeplinit şi funcţia de subdirector. A participat la primul
Congres naţional al medicilor veterinari (10-12 mai 1882)şi la Congresul
medicilor veterinari şi farmaciştilor (6-8 octombrie 1884). Concomintent a fost
medic veterinar militar, ajungând până la gradul de locotenent-colonel. În anul
1893, este numit veterinar-şef provizoriu al armatei.
Mauriciu KOLBEN (1835-1906),

absolvent al Şcolii veterinare din Viena (1858),
apoi asistent la Catedra de “Veterinărie” de la
Universitatea din Praga, a fost solicitat de Carol
Davila să vină în România (1863).
A fost cadru activ al armatei şi totodată
profesor la Şcoala veterinară unde a predat
Chirurgia operatoare şi Progeneraţia animalelor
domestice. Din anul 1878, până în anul 1893,
Kolben a deţinut Catedra de Clinică şi patologie
medicală.
Încă din anul 1871, a fost succesorul lui Carol Davila la conducerea
Şcolii veterinare. În calitate de veterinar-şef al armatei, Mauriciu Kolben a
participat la Războiul de Independenţă (1877-1878).
A fost primul preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară, înfiinţată
în anul 1871. A reprezentat România la mai multe conferinţe şi congrese
internaţionale de medicină veterinară, onorând prin calitatea participării sale, atât
profesiunea de medic veterinar, cât şi patria sa adoptivă.
16.2.2. ORGANIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MEDICAL-VETERINAR SUPERIOR
Data de 5 decembrie 1864 este o dată importantă pentru întreg

învăţământul din România, întrucât atunci a fost promulgată o nouă lege a
învăţământului: Legea învăţământului secundar şi superior. În conformitate cu
articolul 257 al acestei legi, Şcoala veterinară este transferată la Ministerul
Instrucţiunii, fiind încadrată la“Instrucţiunea superiore”. Atunci a fost stabilit şi
Regulamentul Şcoalei de veterinărie, prin care se oficializau studiile cu durata de
cinci ani pentru obţinerea gradului de medic veterinar. Se menţineau deopotrivă
studiile de trei ani pentru obţinerea gradului de subveterinar.
Materiile programate pentru cei cinci ani de studii erau organizate în
următoarele 6 catedre:
270
1.-Ştiinţele naturale, fizica, chimia, farmacologia, botanica.

2.-Anatomia descriptivă, fiziologia, exteriorul animalelor domestice.
3.-Anatomia şi patologia copitelor, arta potcovitului.
4.-Anatomia patologică, patologia generală, clinica internă.
5.-Patologia chirurgicală, chirurgia veterinară, clinica veterinară.
6.-Higiena, poliţia sanitară, morbele epizootice şi contagioase, medicina
legală. (Rotaru, M.-Scurt istoric al învăţământului medical veterinar din
România, Bul. Soc. Stud. în Med. Vet., decembrie 1938-citat de Simionescu)
Primii absolvenţi aveau să obţină gradul de medic veterinar în anul 1869 şi
să se afirme la rândul lor, ca dascăli şi organizatori:
D. PREOTESCU I. POPESCU
Dimitrie PREOTESCU (1844-1873) obţine la 10 februarie 1869, diploma

de medic veterinar cu nr.1 a Şcolii Veterinare Bucureşti.
A fost primul profesor provenit dintre absolvenţii ei. A predat ca “supleant”
Anatomia copitelor. A optat mai târziu pentru cariera de medic veterinar militar.
A fost veterinar de regiment cl. a II-a, la Iaşi, unde, din nefericire, a şi murit foarte
tânăr, la doar 29 de ani, de morvă, boală contractată în urma autopsierii unui cal
morvos.
A scris o “Istorie generală a medicinei veterinare”.
Ion POPESCU (1843-1899), cel de-al doilea medic veterinar diplomat al

Şcoalei veterinare, a optat pentru o carieră didactică.
Timp de trei decenii, în perioada 1868-1898, Ion Popescu a predat o serie
de discipline în cadrul Şcoalei veterinare, îndeplinind şi funcţia de director al
acesteia, în perioada 1885-1890. Concomitent, a activat şi în Serviciul veterinar al
armatei, ajungând până la gradul de locotenent-colonel.
271
Alexandru LOCUSTEANU (1848-1922) s-a

numărat printre primii absolvenţi ai Şcoalei veterinare,
susţinându-şi teza de medic veterinar în anul 1870. Încă
din studenţie, a susţinut diverse cursuri.
În anul 1881 a devenit profesor de Fiziologie şi
materie medicală. Doi ani mai târziu, în anul 1883, este
numit director al şcolii, conducând destinele şcolii în
intervalele 1883-1885 şi 1890-1907. În această calitate,
Alexandru Locusteanu a obţinut de la Ministerul
Instrucţiunii Publice un nou regulament, prin care şcoala
veterinară ia în mod oficial numele de Şcoala Superioară de Medicină
Veterinară (1883).
În acelaşi an, şcoala este trecută la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor,
atunci înfiinţat.
În anul 1899, Şcoala Superioară de Medicină Veterinară revine la
Ministerul Instrucţiunii publice. Tot atunci se introduce şi obligativitatea
bacalaureatului pentru viitorii studenţi. Faptul este lăudabil, ţinând cont că în
Germania această măsură s-a aplicat cu patru ani mai târziu, de la 1 aprilie 1903.
Graţie implicării sale devotate în activităţi didactice, ştiinţifice şi
organizatorice (a înfiinţat, printre altele, laboratorul de farmacologie), Alexandru
Locusteanu a fost, timp de peste o jumătate de secol, cea mai reprezentativă
personalitate a Corpului veterinar.
“Ca profesor, Alexandru Locusteanu a fost neîntrecut în erudiţie şi
elocinţă. Lecţiile sale, bazate pe cele mai noi date ştiinţifice, aveau o deosebită
autoritate în expunere, dar şi un farmec care captiva pe studenţi.” (Tomescu şi
Gavrilă)
Locusteanu a îndeplinit şi funcţia de şef al Serviciului veterinar, în cadrul
Direcţiei sanitare a Ministerului de Interne.
A înfiinţat şi a condus câţiva ani Serviciul Zootehnic din Ministerul
Agriculturii. A fost preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară şi primul
preşedinte al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România, membru
corespondent al Societăţii Centrale de Medicină Veterinară din Paris şi membru
onorific al Colegiului Veterinar din Londra. Alexandru Locusteanu a făcut parte
din primul colectiv redacţional al primei reviste veterinare româneşti, Medicul
veterinar.
Această primă publicaţie de specialitate a apărut la data de 15 mai 1879, la
Bucureşti, şi i-a mai avut ca redactori pe: Mihail Măgureanu, George Perşu şi
Pandele Constantinescu. “Medicul veterinar” nu a apărut decât un an, în 12
numere, dar iniţiativa a făcut cinste medicilor veterinari care au promovat-o.
Mihail MĂGUREANU (1848-1924), alias Mihail Ghiuţă, a fost una
dintre figurile cele mai remarcabile ale corpului veterinar. Este printre primii
272
cercetători mondiali ai babesiozelor. A fost aghiotantul lui Carol Davila în

Războiul de Independenţă. A ajuns la gradul de inspector general veterinar.
P. CONSTANTINESCU M. MĂGUREANU G. PERŞU
George PERŞU (1847-1902) a obţinut diploma de medic veterinar în anul

1870, după care s-a specializat timp de 7 ani la Bruxelles.
Revenit în ţară, în anul 1877, a participat activ la războiul de Independenţă,
după care s-a dedicat muncii didactice în cadrul disciplinei de Boli infecţioase a
Şcolii veterinare.
Pandele CONSTANTINESCU (1848-1902) a fost primul şef de clinici al

şcolii veterinare şi primul medic veterinar şef al Capitalei (1893-1903)-vezi foto
stânga.
Ion Ştefan FURTUNĂ (1860-1937) a devenit

medic veterinar în anul 1882 şi doctor în medicină
veterinară în anul 1925.
Student fiind, Furtună a întemeiat Societatea
Studenţilor în Medicină Veterinară (la 19
octombrie 1880), conducând-o, ca preşedinte, până în
anul 1883, anul absolvirii. Având funcţie de inspector
veterinar, Ion Ştefan Furtună a suplinit, în anul 1894,
Catedra de Patologie şi clinică medicală, în cadrul
Şcolii Superioare de Medicină Veterinară. Mai târziu a
ajuns director general al serviciilor zootehnice şi sanitar-veterinare din Ministerul
Agriculturii, desfăşurând o prestigioasă activitate.
De numele său se leagă apariţia Revistei de Medicină Veterinară (1888) şi a
publicaţiei cu titlul:“Buletinul şi memoriile Societăţii de Medicină
Veterinară”(1894).
Revista a apărut constant până în anul 1916, întrerupându-şi apariţiile în
timpul primului război mondial.
273
De-a lungul anilor, în revistă au apărut numeroase articole ştiinţifice

deosebit de interesante, atât în limba română, cât şi în limbile franceză şi
germană, semnate de autori români sau străini.
Victor Babeş a fost unul dintre valoroşii colaboratori ai revistei, semnând
mai multe articole, ca unic autor sau împreună cu medicii veterinari. Este deosebit
de onorant faptul că momentul de apariţie a Revistei de Medicină veterinară
(1888) a coincis cu anul de apariţie a altor prestigioase reviste, pe continentul
european: în Anglia-“The Veterinary Record”, fondată de William Hunting
şi“Journal of comparative Medicine and Therapeutics”, fondată de renumitul
John M’Fadyean, respectiv în Germania-“Berliner und Munchener
tierarztlicher Wochenschrift”, fondată de Reinhard Schmaltz şi Richard
Schutz.
Legea Haret-Athanasiu, legea pentru reorganizarea Şcoalei de

Medicină Veterinară, se înscrie în istoria învăţământului medical veterinar
românesc ca o pagină glorioasă datorată marii personalităţi a promotorului său:
profesorul Ioan ATHANASIU (1868-1926).
Fiziolog de renume mondial (v. şi capitolul următor), Athanasiu vine la
conducerea Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în anul 1907 şi elaborează
un proiect de reorganizare al şcolii, în vederea câştigării dreptului de a elibera
diplome de doctor-medic veterinar. Încredinţează proiectul Ministrului
Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, care îl înaintează Parlamentului. În anul 1909,
Parlamentul votează Legea pentru reorganizarea Şcoalei de Medicină Veterinară.
Prin această lege şi prin regulamentul ei de aplicare au fost stabilite normele
legale ale organizării catedrelor, clinicilor şi serviciilor administrative şi au luat
fiinţă, în subordinea şcolii veterinare, Institutul de seruri şi vaccinuri (1909),
care va primi în anul 1921, numele lui Pasteur, şi Institutul Zootehnic.
Prin Legea Haret-Athanasiu, diploma de medic veterinar devenea
echivalentă cu cea de doctor, elevii şcolii căpătau statut de studenţi, iar profesorii
şcolii erau asimilaţi cu profesorii Universităţii.
Aveau să treacă alţi 12 ani, până la aplicarea efectivă a acestor prevederi.
Abia în anul 1921, Şcoala Superioară de Medicină Veterinară este
transformată în facultate, fiind totodată încorporată în Universitatea
Bucureşti.
La conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice se afla, ad interim,
Constantin Argentoianu. Iniţiativa parlamentară a aparţinut senatorului N.
Tănăsescu. Legea transformării Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară
în facultate a fost votată în Senat la 5 iulie 1921, cu 70 de voturi contra 4, şi în
Camera Deputaţilor, la 19 iulie 1921, cu 109 voturi contra 2, fiind apoi
promulgată de Regele Ferdinand, la 22 iulie 1921. (Monitorul Oficial nr.
3429/22 iulie 1921). Memoria documentelor este singura care rămâne fidelă peste
timp, reprezentând adevărata garanţie a veridicităţii desfăşurării evenimentelor.
274
Parfumul de epocă ce se înalţă o dată cu fiecare redezvăluire a documentelor care

au pecetluit fundamentarea nobilei noastre profesii, ne aduce gândul pios, aproape
ceremonial, de a fi fost bine zămisliţi la începuturi:
Legea transformării Şcoalei Superioare de

Medicină Veterinară în Facultate
Expunere de motive
Încă dela anul 1900, de când în şcoala superioară de medicină veterinară

condiţiunile de admitere pentru candidaţi erau, ca şi pentru celelate instituţiuni
similare înglobate în Universitate, de a avea 8 clase de liceu, s-a constatat că
această şcoală a fost socotită într-o stare de inferioritate faţă de celelalte
insituţiuni şcolare în care condiţiunile de admitere erau egale, în special faţă de
facultatea de medicină umană, deşi amândouă au fost înfiinţate în acelaşi timp de
către medicul general Carol Davila, în aceleaşi condiţiuni, cu studii
asemănătoare, întrucât şi una şi alta sunt ramuri ale biologiei, dar cu aplicări
diferite.
Având în vedere că:

1. Şcoala superioară de medicină veterinară este organizată după tipul
universitar încă dela 1909;
2. Studenţii nu sunt admişi decât cu 8 clase de liceu;
3. Corpul profesoral este recrutat, ca şi la toate facultăţile, în baza
studiilor făcute în ţară şi în străinătate, precum şi a lucrărilor
originale;
4. Studiile ce se predau la această şcoală sunt universitare şi
asemănătoare celor dela facultatea de medicină umană, iar unele se
fac împreună cu studenţii acestei facultăţi şi cu acei dela facultatea de
ştiinţe;
5. Durata cursurilor este de 5 ani, în plus cel puţin 6 luni pentru
prepararea în laboratoarele şcoalei a unei teze originale, şi în baza
căreia se obţine numai titlul de medic veterinar;
6. Senatul universitar din Bucureşti, într-un consiliu ţinut în luna
Februarie 1920, a fost de aviz ca şcoala de medicină veterinară să fie
transformată în facultate de medicină veterinară;
275
7. Fostul ministru al instrucţiunii publice, d. Profesor Borcea, a depus la

Parlamentul de sub guvernul d-ului Vaida un astfel de proiect, dar
dizolvându-se în acel timp Parlamentul, legea nu s-a putut vota;
8. Transformarea şcolii de medicină veterinară nu necesită nici o
cheltuială în plus pentru Stat, întrucât ea actualmente are
laboratoriile necesare pentru bunul mers al învăţământului, iar
venitul net ce şi-l creează prin consultaţiuni şi prepararea de seruri
întrece cifra de 500.000 lei;
9. Necesitatea de a se crea cât mai mulţi medici veterinari pentru
satisfacerea nevoilor economice ale ţării şi păstrarea unei cât mai
severe higiene publice, precum şi lipsurile mari de medici veterinari
militari, evidenţiate şi mai mult odată cu întregirea hotarelor ţării,
întrucât pentru România întregită nu există decât o singură şcoală de
medicină veterinară;
10. Necesitatea de a se atrage către această ramură a ştiinţei medicale
cât mai mulţi tineri.
Supunem atenţiei d-voastră următorul proiect de lege pentru modificarea

articolelor următoare din legea învăţământului de medicină veterinară,
promulgată prin decretul regal No. 1,88824 din 27 Mai 1909 şi publicată în
Monitorul Oficial No. 51 din 4 Iunie 1909.
MINISTERUL INSTRUCŢIUNII
FERDINAND I,
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României.

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:
Corpurile legiuitoare au votat şi adoptat, şi Noi sancţionăm ce le ce
urmează:
LEGEA
Art. unic. Art. 1, 6, şi 23 se modifică astfel:
Art. 1 Învăţământul medicinei veterinare se dă în facultate de medicină
veterinară, care se încorporează universităţii din Bucureşti.
Art. 6 Personalul didactic al facultăţii de medicină veterinară se compune
din profesori titulari, conferenţiari, şefi de lucrări şi asistenţi. Ei sunt asimilaţi
corpului didactic al celorlalte facultăţi.
276
Art. 23 Facultatea de medicină veterinară conferă diploma de doctor în

medicină veterinară după normele celorlalte facultăţi. Pentru obţinerea ei,
candidatul va trece examenele studiilor cari se predau în facultate în 5 ani şi va
susţine o teză, care va fi o lucrare originală.
Diplomele obţinute conferă posesorilor toatre drepturile prevăzute de legi
şi regulamente.
Opt ani mai târziu, la data de 25 ianuarie 1929, apare şi primul Regulament
de funcţionare a facultăţii, în care, la articolul 17, este precizat conţinutul primului
plan de învăţământ.
Este remarcabilă selecţia eficientă a disciplinelor, succesiunea lor bine-
gândită, destinaţia aplicativă a acestora…Indicaţiile finale sunt demne de
respectat şi în zilele noastre:
Art. 17. Cursurile şi lucrările practice se vor preda în anii de studii în

modul următor:
Anul I
Fizica biologică
Anatomia comparată descriptivă a animalelor domestice I
Zoologia
Botanica
Istologia comparată, embriologia şi teratologia
Chimia
Anul II
Fiziologia comparată a animalelor domestice
Anatomia II (angiologia şi sistemul nervos)
Parazitologia
Farmacologia
Agronomia şi economia rurală
Chimia biologică
Anul III
Patologia generală şi exoerimentală. Studiul alimentaţiei
Higiena
Microbiologia şi anatomia patologică
Terapeutica generală
Semiologia medicală
Semiologia chirurgicală
Medicina operatoare
Anatomia topografică
Exteriorul
277
Anul IV
Patologia şi clinica medicală
Patologia şi clinica chirurgicală
Patologia şi clinica boalelor contagioase
Obstetrica şi ginecologia
Podologia şi siderotehnia podologică normală şi patologică
Zootehnia generală şi genetica
Exerciţii farmaceutice
Anul V
Zootehnia specială
Studiul laptelui
Arta de a formula
Inspecţia sanitară a alimentelor de origină animală
Clinica medicală, clinica chirurgicală, clinica contagioasă
Clinica obstetricală şi ginecologia
Poliţia sanitară veterinară
Jurisprudenţa veterinară şi medicina legală
Piscicultura şi boalele peştilor
Sericicultura şi boalele viermilor de mătase
Apicultura şi boalele albinelor
Această împărţire pe ani a materiilor se va putea modifica de consiliul

profesoral pe măsura trebuinţelor.
Profesorii, docenţii şi conferenţiarii sunt datori a înainta între 1-15 Iunie
programul materiilor ce se fac pentru ca de comun acord să se precizeze cadrul
fiecărui curs şi a se evita repetirile la profesorii cu materiile înrudite.”
Transformarea Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în facultate se

localizează cronologic într-o perioadă fastă pentru întreaga şi întregita Românie.
Perioada interbelică reprezintă în istoria patriei noastre (şi a lumii) un reper de
progres general, manifestat atât pe plan economic, cât şi pe plan cultural şi
ştiinţific.
Este perioada în care şi învăţământul medical veterinar românesc îşi
stabileşte coordonatele moderne ale structurii fiecărei discipline de studiu.
Aşa cum fiecare epocă îşi are oamenii ei de valoare, perioada interbelică a
adunat laolaltă o pleiadă de mari personalităţi, care au pus temeliile disciplinelor
în care ne pregătim astăzi.
Generaţia corifeilor îi cuprinde pe: Ioan Athanasiu, Constantin Motaş,
Paul Riegler, Ion Poenaru, Gheorghe Udriski, Grigore Slavu, Alexandru
Ciucă, Ioan Ciurea, Radu Vlădescu, Gh. K. Constantinescu, Mihail
Fălcoianu, Gheorghe Iliescu, Ion Drăgoi, Gheorghe Nichita, Ion Bucică,
278
Alexandru Vechiu, Alexandru Panu, Ilie Bădescu, Mihail Mihăilescu,

Dumitru Contescu, Vasile Şoituz şi Francisc Popescu.
Exemplul lor a fost urmat de cei mai dăruiţi dintre discipolii lor, care au
făcut o tradiţie din competenţă şi devotament, afirmându-se la înalte cote
ştiinţifice, atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial: Viorel Ciurea, Gheorghe
Dinulescu, Nicolae Stamatin, Ion Adameşteanu, Constanţa Adameşteanu,
Lascăr Buruiană, Octavian Vlăduţiu, Vladimir Căpăţână, Vasile Gheţie,
Valeriu Pintea, Aurel Vinţan, Nicolae Gluhovschi, Eugen Paştea, Petre
Popescu, Ilie Popovici, Aurel Nicolau, Ioan Fişteag, Ioan Băieş…
Ştafeta profesionalismului s-a transmis din generaţie în generaţie, ajungând
în timpul nostru prezent pe un drum care merită memorat.
A nu uita, înseamnă a avea o istorie. A avea o istorie, înseamnă să fi trăit.
Iar dacă ai trăit cu adevărat, înseamnă să fi îndeplinit un destin, lăsând o urmă de
împlinire, ca o lumină călăuzitoare pentru cei ce vor să mai vină. Să păşim,
împreună, pe câteva drumuri din istoria modernă a disciplinelor medicale
veterinare de la noi din ţară.
Dincolo de progresele ştiinţifice reale care jalonează parcursul fiecărui
domeniu medical, se află Oamenii care ne-au devenit frumos exemplu şi sfântă
amintire.
16.3. DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MEDICAL-VETERINAR LA FACULTATEA
DE MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI
În ultimele două decenii ale secolului XIX şi primele două decenii ale
secolului XX, au fost selectaţi şi încadraţi în învăţământul superior medical-
veterinar cei mai buni absolvenţi ai Şcolii/Facultăţii de Medicină Veterinară din
Bucureşti. Aceştia aveau să alcătuiască o adevărată “generaţie de aur” formată de
întemeietorii unor discipline medicale moderne: Ioan Athanasiu (Fiziologie),
Constantin Motaş (Boli infecţioase, Poliţie sanitar-veterinară), Paul Riegler
(Bacteriologie), Gheorghe Udriski (Chirurgie), Ion Poenaru (Patologie şi
clinică medicală), Ioan Ciurea (Parazitologie şi Inspecţia alimentelor), Ion
Drăgoi (Histologie, embriologie, teratologie), Radu Vlădescu (Biochimie
veterinară), Gh. K. Constantinescu (Zootehnie), Mihail Fălcoianu (Obstetrică
veterinară) ş.a..
Valoarea corpului profesoral format de aceştia este ilustrată de următoarea
afirmaţie a lui I. Şt. Furtună: “Învăţământul medical-veterinar era, la începutul
secolului XX, unul dintre cele mai prestigioase din Europa, datorită eminenţilor
săi profesori, toţi oameni tineri, dotaţi, entuziaşti, cercetători de valoare”.
279
Au fost urmaţi, în timp, de discipolii lor, care au purtat cu competenţă,

făclia de devotament şi abnegaţie a antemergătorilor, pe treptele devenirii
învăţământului medical veterinar românesc modern.
Evoluţia disciplinelor medicale veterinare este ilustrată de personalităţile
care au susţinut acest demers, reprezentând măsura calităţii ştiinţifice şi didactice
a rezultatelor obţinute.
16.3.1. ANATOMIA COMPARATĂ ŞI TOPOGRAFICĂ

A ANIMALELOR DOMESTICE
Constantin GAVRILESCU (1856-1941) este considerat fondatorul

învăţământului de anatomie veterinară din România.
La absolvirea Şcolii veterinare (în anul 1879),
Gavrilescu ocupă prin concurs postul de prosector, după
care pleacă în Franţa, unde, la Lyon şi Alfort se
specializează în Anatomie. Întors în ţară, obţine în anul
1885, tot prin concurs, conducerea catedrei de Anatomie
descriptivă şi comparată, al cărei titular definitiv devine la
30 mai 1888. Va onora deplin această funcţie până la
pensionare (1927). Printre multiplele sale contribuţii aduse
la dezvoltarea Anatomiei veterinare se remarcă explorarea
funcţională a cavităţilor nazale şi a sinusurilor în chirurgia
capului la animale (1937).
Vasile GHEŢIE (1902-1991), medic veterinar, profesor doctor docent,

strălucit om de ştiinţă, a creat o valoroasă şcoală de Anatomie comparată la
Bucureşti şi la Iaşi, fiind considerat părintele morfologiei normale comparative
româneşti.
Tratatele sale de anatomie comparată a animalelor domestice sunt lucrări de
referinţă în literatura de specialitate internă şi internaţională. Înzestrat fiind şi cu
un deosebit talent artistic, profesorul Vasile Gheţie a realizat lucrări şi studii
descriptive şi topografice ce cuprind o iconografie unică. Printre remarcabilele
lucrări elaborate, într-o colaborare de excepţie, se numără: cele două atlase de
Anatomie comparată (vol. I şi vol. II, apărute în anul 1954, respectiv 1958),
Anatomia topografică a calului (1955), Anatomia sistemului nervos central şi
neurovegetativ la animalele domestice (1956), Sistemul neurovegetativ la
mamiferele şi păsările domestice (1962), Anatomia animalelor domestice-
Aparatul locomotor (1971), precum şi valorosul Atlas de anatomie a păsărilor
domestice (1975). I-au fost colaboratori, anatomişti de marcă, formaţi sub
autoritatea şi competenţa sa: Ilie Theodor Riga, Eugeniu Paştea, Vasile
Coţofan, Gh. Constantinescu, A. Hillebrand.
280
Conferirea titlului de Doctor honoris causa de către Universitatea din

Leipzig este dovada concretă a recunoaşterii internaţionale a valorii ştiinţifice a
operei profesorului Vasile Gheţie şi, totodată, o prestigioasă garanţie pentru
profesionalismul Şcolii româneşti de Anatomie veterinară, ctitorită de domnia sa.
Ultimul său doctorand, prof. dr. Claudius Lisovschi Cheleşanu de la
Facultatea de Medicină Veterinară Cluj-Napoca (de altfel, un apreciat
iatroistoriograf al medicinei veterinare), îşi evocă maestrul în elocvente rânduri
care ne redau trăsăturile de caracter ale acestuia:
“Recunoscut pentru exigenţa sa, profesorul a fost “temut”, dar
întotdeauna stimat şi iubit. Însoţit de cortegiul colaboratorilor săi, în amfiteatrul
de curs se desfăşura un ceremonial care cuprindea asistenţa într-o vrajă de
nedescris ca într-un ceremonial din marile catedrale.
Schiţele şi desenele anatomice deveneau adevărate “opere de artă”,
făcând foarte greoaie operaţiunea celui ce trebuia să şteargă tabla pentru alte
utilităţi. În laboratorul său intim, dotat cu toate trusele posibile de disecţie,
sculptură etc., se afla la loc de cinste într-o ramă înnegrită de vreme, tabloul cu
figurile expresive ale părinţilor săi, presbiteră şi preot în ţinuturile de legendă ale
Maramureşului. De multe ori privirea profesorului aluneca spre aceste imagini şi
ochii i se umezeau de amintirile ce veneau din îndepărtaţii ani ai copilăriei în
satul de inimă şi suflet Groşi-Baia Mare. Aceste amintiri le-a purtat cu el şi în
anii studenţiei pe malurile Dâmboviţei şi în peregrinările peste hotare, fiind unul
din continuatorii tradiţiei şcolii germane de morfologie, dar cu personale
contribuţii la reînnoirea şi mai ales la “construcţia” unei şcoli de morfologie
normală românească”.
A fost continuat, atât în spirit, cât, mai ales, în maniera de abordare a
exprimării adevărului anatomic, de nepotul său (de soră), profesor doctor honoris
causa Vasile COŢOFAN, formatorul şcolii de Morfologie normală de la
Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi.
V. COŢOFAN V. GHEŢIE
281
Frapanta asemănare fizică dintre unchi şi nepot avea să fie doar expresia
exterioară a unor similitudini profunde.
Amândoi au manifestat un real talent artistic demonstrat de miile de planşe
anatomice realizate cu acurateţe şi competenţă, în amfiteatre, în laboratoare sau în
tratate, de zecile de mulaje zooanatomice care au încântat privitorii prin
frumuseţea lor, reflectând întreaga afecţiune a creatorilor lor faţă de esenţa
morfologică a necuvântătoarelor reprezentate.
Amândoi au privit viaţa cu o sinceră religiozitate, şi-au venerat părinţii, şi-
au respectat colaboratorii, şi-au iubit discipolii, dăruindu-le, mai presus de toate,
un exemplu.
Ilie Theodor RIGA (1908-) celebru anatomist

român, profesor la Catedra de Anatomie de la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, şi-a împărtăşit
din cunoştinţele sale de anatomie şi studenţilor
Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, în
perioada 1945-1952, când a funcţionat ca lector la
Catedra de Anatomie comparată, condusă de marele
profesor Vasile Gheţie.
Au rămas în istorie prelegerile sale despre
sistemul nervos, după cum va rămâne şi semnătura
sa pe trei capodopere ale Anatomiei veterinare
româneşti: Atlasul de anatomie comparată (vol. I, 1954), Anatomia topografică a
calului (1955) şi Anatomia sistemului nervos central şi neurovegetativ la
animalele domestice (1956).
A elaborat, printre altele, un vast Curs de anatomie topografică umană cu
aplicaţii clinice şi chirurgie operatoare şi experimentală. Preocupat deopotrivă de
filozofia ştiinţei şi de istoria medicinei, Riga a realizat, împreună cu Gheorghe
CĂLIN (1914-1974), un studiu privind Evoluţia gândirii în anatomia omului şi
un altul, dedicat vieţii şi operei lui Francisc Rainer.
Eugen PAŞTEA (1920-1993) a fost unul dintre

anatomiştii veterinari de valoare ai României, autorul
şi coordonatorul unei vaste bibliografii de specialitate,
recunoscută în ţară şi în străinătate.
S-a născut la data de 13 aprilie 1920 în comuna
Porumbacul de Jos, judeţul Sibiu. A urmat cursurile
Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti între anii
1940-1946, obţinând rezultate excepţionale. A fost
remarcat de marele profesor Vasile Gheţie, care i-a
oferit, încă din toamna anului 1944, un post de
preparator în cadrul disciplinei de Anatomie comparată
282
a animalelor domestice. În paralel, a urmat şi cursurile Institutului Medico-Militar

din Bucureşti, obţinând gradul de locotenent medic veterinar în armata română.
La absolvire, a fost încadrat ca medic veterinar de regiment, la o unitate militară
din municipiul Bucureşti. Pregătirea excepţională, precum şi o neîntrecută putere
de muncă i-au permis tânărului Paştea să parcurgă concomitent primele trepte ale
devenirii universitare: asistent universitar (1946-1949), şef de lucrări (1949-
1952). Anul 1952 este anul avansării sale la gradul de căpitan (dar şi al trecerii în
rezervă, prin reducerea efectivelor armatei) şi, totodată, al promovării în ierarhia
academică, devenind lector (1952-1954) şi apoi conferenţiar (1954-1957) la
disciplina de Chirurgie a Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad.
În anul 1955, Eugen Paştea primeşte titlul onorific de Laureat al Premiului
de Stat, pentru contribuţia sa majoră la editarea valorosului Atlas de Anatomie
comparativă, publicat la Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1955. După anul 1957
(anul desfiinţării Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad), profesorul Paştea
revine la disciplina de Anatomie a Facultăţii de Medicină Veterinară din
Bucureşti, A funcţionat în calitate de conferenţiar în cadrul acestei discipline până
în anul 1970, după care a devenit profesor de Anatomie la Facultatea de
Zootehnie din Bucureşti.
Inteligenţa sa ascuţită, o memorie remarcabilă şi o voinţă exemplară i-au
permis crearea unei opere ştiinţifice greu de egalat ca întindere şi substanţă.
Eugen Paştea a redactat şi publicat (singur şi în colaborare) 9 tratate, un manual,
36 volume de specialitate şi 217 lucrări ştiinţifice (dintre care 17 publicate în
limbile: engleză, germană, maghiară şi bulgară). Aria de interes a preocupărilor
sale a depăşit cadrul strict al Anatomiei veterinare. Pe lângă lucrările clasice de
anatomie care i-au adus consacrarea: Anatomia comparativă şi topografică a
animalelor domestice (1978), Atlas practic de anatomie veterinară (1979),
Anatomia topografică a taurinelor (1990) sau marile tratate editate într-o
colaborare de excepţie, alături de marele Gheţie sau de Riga (sus-amintitul Atlas
de anatomie comparată vol. I-1954, vol. II-1958, Anatomia topografică a calului-
1955, Anatomia sistemului nervos central şi neuro-vegetativ la animalele
domestice-1956, Sistemul neuro-vegetativ la mamiferele şi păsările domestice-
1962).
Eugen Paştea şi-a concretizat spiritul multilateral în coordonarea redactării
a şapte volume de chirurgie (1952-1957), urmate de: Ortopedia veterinară (1958),
Elemente practice de oculistică veterinară (1961), Dicţionarul de zootehnie şi
medicină veterinară (1969), Deontologia veterinară (1972) etc. Sunt evidente
preocupările pentru anatomia aplicată, pentru medicina practică, interesul acordat
însuşirii corecte a termenilor de specialitate, precum şi atenţia îndreptată spre
organizarea profesiei de medic veterinar, spre deontologia acesteia.
Cei care au avut şansa să-l întâlnească, aievea, sau în paginile operei sale
ştiinţifice, au fost impresionaţi de profunzimea şi sistematizarea subiectelor
abordate. Cu o acurateţe de anatomist şi o concreteţe de practician care nu pierde
283
niciodată din vedere utilitatea oricărui demers didactic sau ştiinţific, Eugen Paştea
a ştiut să-şi expună logic şi percutant cunoştinţele pe care a vrut să le transmită
tuturor celor interesaţi.
16.3.2. HISTOLOGIE
Ion DRĂGOI (1878-1941) este considerat cel

mai reprezentativ creator de şcoală histologică
românască. Originar din Caransebeş (Jud. Caraş-
Severin), a absolvit Şcoala de Medicină Veterinară din
Bucureşti în anul 1903. În ultimii doi ani de facultate a
fost reţinut de marele profesor Ioan Athanasiu ca
preparator la disciplina de Histologie, embriologie,
teratologie, disciplină ce aparţinea Catedrei de
Fiziologie animală, condusă de eminentul mentor. A
urcat apoi treptele ierarhiei universitare: asistent, şef de
lucrări (15 octombrie 1905), conferenţiar şi şef de
disciplină.
În perioada 1919-1923 a efectuat un stagiu de specializare la Collège de
France. La data de 1 decembrie 1924, i s-a oferit postul de profesor titular la
Catedra de Histologie şi embriologie de la Facultatea de Medicină din Cluj. Între
anii 1935-1937 i s-a încredinţat şi Catedra de Fiziologie de la aceeaşi facultate. A
evoluat şi în câteva funcţii administrative: prodecan (1928-1931) şi decan (1940-
1941) al Facultăţii de Medicină din Cluj, ajungând chiar prorector al Universităţii
din Cluj (1940-1941). Medicul veterinar Ion Drăgoi s-a înscris astfel între ctitorii
învăţământului superior medical din România modernă. Este autorul unei opere
ştiinţifice de mare valoare. Tratatul său intitulat: “Elemente de histologie şi
tehnică microscopică”, (în două volume), publicat în anul 1931, reeditat în anul
1941, a dominat literatura de specialitate până în anii ’60. În concepţia lui Ion
Drăgoi: “Histologia nu este o ştiinţă anatomic-descriptivă sau de observaţie, ci o
ramură a fiziologiei, o ştiinţă fiziologică”…”Definiţiunea celulei se completează
în sensul că, celula devine în acelaşi timp unitate morfologică şi fiziologică a
vieţii”…”Citologia este nu numai ramura principală a histologiei, ci chiar o
ştiinţă şi o disciplină independentă.”
Aceste concepţii sunt ilustrate de cercetările sale efectuate în colaborare cu
marele fiziolog Ioan Athanasiu.
În anul 1911, cei doi au semnat două lucrări ce aveau să devină clasice,
fiind ulterior citate de renumitul histolog francez A. Policard în: “Précis
d’Histologie physiologique”, Paris, 1928.
Acestea tratează:“Asociaţia elementelor conjunctive din muşchii netezi şi
striaţi ai mamiferelor” şi “Despre ţesutul conjunctiv elastic din miocardul de
broască-rolul ţesutului elastic din miocard.”
284
Studiind distribuţia fibrelor elastice în diferite ţesuturi musculare, alcătuirea

membranei sarcolemale şi relaţiile ei cu elementele conjunctivo-elastice, Drăgoi şi
Athanasiu au obţinut şi comunicat date de o mare valoare prioritară, anticipând,
cu aproape o jumătate de secol, descoperirea sistemului tubular T, de către Porter
şi Palade, în anul 1957.
Athanasiu şi Drăgoi au precizat că “substanţa contractilă a fibrei
musculare striate ne apare străbătută în sens transversal de o serie de strii
intermediare în continuitate cu sarcolema”.
Alt mare histolog român, şi el medic veterinar, Diculescu, îi consideră
pe cei doi oameni de ştiinţă români “precursori ai conceptului actual despre
tubii T”.
“Comptes-rendus de l’Academie des Sciences”, Paris, 1920, include
lucrările de embriologie realizate de Ion Drăgoi în colaborare cu Faure-Fremiet
şi Streel, referitoare la:“Dezvoltarea canalelor aeriene şi histogeneza epiteliului
pulmonar”, “Histogeneza şi epoca apariţiei diferitelor ţesuturi pulmonare”,
“Creşterea pulmonului fetal şi variaţiile concomitente ale compoziţiei sale” şi
“Diferenţierea histochimică a epiteliului fetal”.Toate aceste studii embriologice
au elucidat, în mare parte, problema histogenezei pulmonare la mamifere, inclusiv
la om.
Cei trei cercetători au evidenţiat în epiteliul pulmonar al mamiferelor trei
tipuri de elemente celulare: unele mici, turtite (de acoperire), bogate în glicogen;
altele mari, de rezervă, şi altele, granuloase, bogate în lipoide. Ion Drăgoi a mai
fost preocupat şi de:“Influenţa presiunii osmotice asupra diviziunii
celulare”(1922), precum şi de: “Câteva aspecte histologice ale pulmonului la
câinii depancreatizaţi”.
Împreună cu medicul uman I. Niţescu, Drăgoi a cercetat şi: “Aspectul
histologic al pulmonului în diabetul experimental”(1929), situându-se astfel
printre primii diabetologi (după descoperirea insulinei, pancreinei, de către
Nicolae Paulescu, în anul 1921).
Despre importanţa histologiei în angrenajul ştiinţelor medicale, Ion Drăgoi
afirma: “Ar fi imposibil să ne putem explica alteraţiunile unui organ dacă nu
cunoaştem manifestaţiunile normale ale celulelor, reacţiunile lor sub influenţa
diferitelor substanţe, dispozitivele din diferitele organe care constituiesc porţi de
intrare sau mijloace de oprire contra agenţilor patogeni, avantajele şi
dezavantajele deferitelor raporturi dintre organe.”
Gheorghe NICHITA (1890-1966), discipol al lui Ioan Athanasiu, a

preluat destinele disciplinei de Histologie, embriologie, teratologie, după
transferarea lui Ion Drăgoi la Facultatea de Medicină din Cluj, în anul 1924.
Cu un stagiu de pregătire în diferite laboratoare din Franţa şi o vastă
activitate ştiinţifică, publicată în revistele de specialitate, Gheorghe Nichita şi-a
demonstrat competenţele în mai multe discipline medicale: citologie, histologie,
285
histofiziologie, embriologie comparată, chimie biologică şi fiziologie animală,

excelând în probleme de metabolism.
A fost preocupat, deopotrivă, de dotarea laboratorului de histologie cu
aparatură modernă.
A fost membru al mai multor societăţi ştiinţifice (de anatomie, fiziologie,
biochimie şi biologie) din România şi Franţa.(Vezi şi cap. 16.3.4.)
GH. NICHITA I. BĂDESCU
Ilie N. BĂDESCU (1887-1970) doctor în medicină, a parcurs primele

trepte ale ierarhiei didactice la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la disciplina
de Histologie de unde s-a transferat, în anul 1930, la Facultatea de Medicină
Veterinară.
A condus disciplina de Histologie, embriologie, teratologie, până în anul
1948. S-a remarcat ca un excelent organizator, preocupându-se permanent de
dotarea laboratorului de histologie cu aparatură modernă.
A dovedit un real talent didactic, cursurile sale fiind urmărite cu mult
interes şi cu plăcere de studenţi. A venit în sprijinul studenţilor, elaborând şi
publicând valoroase materiale didactice: Noţiuni de tehnică histologică şi lucrări
practice de histologie normală; Noţiuni de hematologie. În activitatea de
cercetare a abordat subiecte de mare actualitate pentru timpul respectiv: 1921-
cercetări experimentale asupra histofiziologiei glandelor odorante la iepuri şi
asupra hormonilor genitali; 1924-cultura ţesuturilor in vitro (a urmat un stagiu de
pregătire în acest domeniu, la Paris, cu profesorul Champy); 1925-histochimia
glandelor pilorice; joncţiunea dintre muşchi şi tendon. În anul 1927, elaborează un
nou procedeu pentru impregnarea endoteliilor cu nitrat de argint redus pe cale
chimică.
Ilie DICULESCU (1924-1988) histolog de marcă al medicinei

româneşti, a manifestat o pasiune deosebită pentru histologie încă de pe băncile
Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti.
286
Student fiind, a devenit preparator voluntar şi s-a iniţiat în tehnica

microscopică. După absolvire, a urcat, cu pasiune, fiecare treaptă universitară,
ajungând, în anul 1952, să preia conducerea Catedrei de Histologie, embriologie
şi tehnică microscopică.
În anul 1960, se transferă la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde va
continua să ridice renumele histologiei româneşti la cote internaţionale. Diculescu
a acordat o atenţie deosebită citofiziologiei şi histofiziologiei, utilizând cele mai
moderne metode histochimice şi histofiziologice. S-a spus despre marele histolog
că “a adus biochimia sub lentilele microscopului” (Iftimovici, 1977).
Profesorul Diculescu a beneficiat de mai multe specializări în străinătate,
încununate cu obţinerea titlului de doctor al Facultăţii de Ştiinţe naturale din
cadrul Universităţii Sorbona din Paris.
La noi în ţară, a fost distins cu premiul Gheorghe Marinescu al Academiei
Române. De asemenea, a fost ales preşedinte al celui de-al V-lea Congres
internaţional de cito şi histochimie, care a avut loc la Bucureşti, în septembrie
1976. A elaborat sau coordonat valoroase tratate de histologie, biologie celulară şi
moleculară, dintre care Histologia medicală, apărută în anul 1987, în Editura
Medicală, este şi astăzi o carte de referinţă în bibliografia de specialitate.
În prefaţa operei sale, profesorul Diculescu îşi mărturiseşte crezul său
ştiinţific, afirmând:
“Histologia este locul de întâlnire a biochimiei, fiziologiei şi anatomiei.
Enzimele, acizii nucleici, fosfoproteinele, neuropeptidele şi alte molecule nu
plutesc la întâmplare în soluţii: nu suntem un fel de bulion primitiv acoperit de un
înveliş numit piele. Moleculele sunt organizate cu mare precizie în interiorul
celulelor, sub formă de organite discrete, care pot fi observate la microscopul
electronic şi care îndeplinesc funcţii precise. Celulele, la rândul lor, sunt aranjate
în reţele intricate, observabile la microscopul optic, a căror dispoziţie în spaţiu
este necesară pentru ca organismul să poată funcţiona conform caracteristicilor
pe care i le conferă compoziţia sa moleculară. Aceste aranjamente determină atât
organizarea, cât şi modul de funcţionare a tuturor organelor şi sistemelor, ca de
exemplu a membrelor, a creierului şi a organelor interne.
Nu putem înţelege corpul vertebratelor fără a lua în consideraţie acest
nivel intermediar al organizării, fără a studia populaţiile de celule, alcătuirea
lor, funcţiunile şi mecanismele de control de care dispun.
Procesele de degradare şi de reparare reflectă, de asemenea, activităţile
acestor populaţii de celulele, precum şi cooperarea lor precis reglată.” Prof. dr.
docent Ilie Diculescu şi-a ridicat ştiinţa la rang de filozofie, utilizând, cu mare
succes, în demersul său didactic, interesante conexiuni interdisciplinare.
A transmis, cu convingere, setea sa de cunoaştere, militând pentru o
permanentă luptă cu ignoranţa şi cu suficienţa:
“Ceea ce lipseşte cel mai adesea, atât oamenilor obişnuiţi, dar şi
specialiştilor este îndeosebi voinţa de a se pune la punct cu realitatea ignoranţei
287
lor; oamenii se declară cu multă uşurinţă satisfăcuţi de cunoştinţe parţiale şi

aproximative şi cred că spiritul ştiinţific constă în a acţiona în funcţie de acestea;
în fapt, spiritul ştiinţific constă în a ţine cont sau, cel puţin, în a lua în
considerare şi realul necunoscut. Este imperios necesar să ne gândim mereu la
erorile şi la aproximaţiile care mişună în ceea ce credem că ştim, să confruntăm
fără încetare ceea ce credem cu ceea ce este, să rupem în fiecare zi ceva în plus
din imensul domeniu al necunoscutului. (…) Se pare că nu trebuie să terminăm
niciodată să învăţăm ceea ce omenirea ştie şi ceea ce omul trebuie să ştie. Acest
fapt dă fiecăruia dintre noi conştiinţa insuficienţelor personale, dar ne permite să
ne imaginăm, dimpotrivă, că ştiinţa, fiind imensă, poate cuprinde în întegime
realul. Dar, în fapt, există două domenii ale ignoranţei umane: ignoranţa
individuală şi ignoranţa colectivă.
Medicul are datoria de a lupta cu ambele. Pentru acest motiv cred că
activitatea în această direcţie trebuie să stea sub îndemnul: Multa et multum
sapere aude. (n.n.-“Îndrăzneşte să ştii multe şi mult”, autorul parafrafează
dictonul kantian Sapere aude-“Îndrăzneşte să ştii !”)
Este posibil ca acesta să fie un vis ţesut pe parcursul unei cariere
îndelungate şi într-o perioadă în care ştiinţa este uimitor de dinamică. Dar câte
vise n-au fost transformate în realităţi de generaţiile următoare ?”
16.3.3. ANATOMIE PATOLOGICĂ
Primele cursuri de Anatomie patologică au fost predate încă din perioada

1864-1879, în cadrul disciplinei de Patologie şi clinică medicală, de către Carol
PROKESH şi Alexandru LOCUSTEANU.
Primul profesor titular a fost medicul veterinar
militar maior Panait CONSTANTINESCU (1847-1886),
care, aşa cum anunţa Gazetta medico-chirurgicală, în
numărul său din 10 ianuarie 1873, “şi-a terminat cu un
succes din cele mai remarcabile studiile sale, obţinând
diploma de medic veterinar la Bruxelles.” S-a aflat la
catedră doar şapte ani (1879-1886). Anii săi de viaţă s-au
înşiruit numai până la 39...
Au urmat, pentru intervale scurte de timp, N. CONSTANTINESCU

(1886-1889) şi Cristian CALCIANU (1889-1892), ultimul sfârşind, de
asemenea, foarte tânăr.
În intervalul 1892-1900, catedra este suplinită de inspectorul veterinar şi
publicistul Gavril DEMETRESCU.
Din anul 1900, până în anul 1936, conducerea este preluată de marele Paul
RIEGLER, devenit titular al Catedrei de Microbiologie şi Anatomie patologică.
Pentru toate contribuţiile sale la fundamentarea şi progresul celor două discipline,
288
Paul Riegler este considerat nu numai părintele microbiologiei veterinare

româneşti, ci şi părintele anatomiei patologice. (Vezi şi paginile dedicate lui Paul
Riegler în capitolul cuprinzând personalităţile Microbiologiei veterinare
româneşti.)
Paul Riegler a fost urmat de Alexandru VECHIU care separă Anatomia
patologică de Microbiologie, în anul 1939. În acelaşi an, conducerea disciplinei
este încredinţată, pentru un deceniu (1939-1949), lui Mihail MIHĂILESCU.
Mihail MIHĂILESCU (1888-1975), medic veterinar, a absolvit Şcoala

Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, în anul 1915, fiind numit,
iniţial, preparator la Catedra de Anatomie descriptivă şi topografică. În anul 1920,
este încadrat ca şef de lucrări la disciplina de Obstetrică şi Medicină operatoare,
iar în 1923 este transferat ca şef de lucrări la Catedra de Microbiologie şi
Anatomie patologică, condusă de profesorul Paul Riegler.
În anul 1928, Mihai Mihăilescu a obţinut, prin concurs, o bursă de studii de
2 ani, la Institutul Pasteur din Paris, unde a lucrat sub conducerea profesorului
Weinberg, în cadrul Secţiei de Anaerobi. Concomitent a urmat şi cursuri de
perfecţionare în Anatomie patologică, la Facultatea de Medicină Veterinară de la
Alfort. Specializarea sa în Franţa a reprezentat, nu numai ocazia de a se desăvârşi
ca personalitate didactică şi ştiinţifică, ci şi şansa de a se impune ca om de ştiinţă
pe plan mondial. Printre cercetările sale, un loc deosebit îl ocupă anaerobiozele la
diverse specii de animale, avortul epizootic al vacilor şi tuberculoza. A efectuat
ample investigaţii asupra tumorilor la animale. Totodată, a colaborat cu Institutul
Pasteur (sub conducerea profesorului Paul Riegler), la prepararea serului
antitetanic şi a diferitelor seruri contra anaerobiozelor. A participat la diferite
congrese internaţionale, cu valoroase comunicări ştiinţifice.
După pensionarea profesorului Mihail Mihăilescu, la conducerea disciplinei

s-au succedat Gheorghe VREJOIU, medic uman, anatomopatologul Spitalului
Colţea (1949-1953), urmat, în intervalul 1953-1956, de Ludmila
(ARVENTIEVA) STAMATIN, doctor docent în ştiinţe, care lucrase anterior la
disciplina de Boli infecţioase, alături de profesorul Alexandru Ciucă.
În anul 1957, anul desfiinţării Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad,
disciplina este preluată de Viorel CIUREA, eminentă personalitate a medicinei
veterinare româneşti, căreia îi oferim în continuare un spaţiu tipografic mai larg,
din admiraţie şi din credinţa în puterea exemplului. Cea mai mare parte din datele
inserate mai jos sunt selectate sau reproduse din monografia dedicată marelui
savant de profesorul Ioan PAUL, care i-a fost discipol, devenind, la rândul său,
cel mai mare morfopatolog veterinar român al timpului său.
Viorel CIUREA (1912-1971) a pus bazele şcolii moderne de Anatomie

patologică veterinară.
289
Colaborator apropiat al lui Ilie Bădescu, Viorel Ciurea a fost unul dintre
cei mai reprezentativi anatomopatologi români.
S-a născut la data de 20 octombrie 1912, în municipiul Brăila. A urmat
cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti în intervalul 1930-1936,
ca bursier al Institutului Sanitar Veterinar.
Încă din timpul studenţiei, a fost remarcat de profesorul Ioan Bucică,
titularul disciplinelor de Medicină operatorie şi Chirurgia animalelor domestice,
care l-a primit ca ”preparator onorific”.
La absolvire, şi-a susţinut teza de doctorat intitulată “Contribuţii la studiul
castrării armăsarilor cu pensa Reimers”, obţinând calificativul Magna cum
laude. În anul 1937, a fost încadrat ca “asistent diurnist” la aceeaşi disciplină,
funcţionând totodată şi ca asistent la Clinica de Chirurgie a Spitalului Veterinar
Militar. Un an mai târziu, în anul 1938, i se încredinţează conducerea
Laboratorului de Anatomie patologică din cadrul Spitalului Veterinar Militar,
îndeplinindu-şi cu onoare misinea până în anul 1945, când decide să se dedice
exclusiv învăţământului universitar.
Anul 1938 este şi anul în care Viorel Ciurea părăseşte disciplina de
Medicină operatorie, în favoarea disciplinei de Histologie-Embriologie, condusă
pe atunci de medicul uman şi hematologul Ilie Bădescu, renumit pentru harul său
didactic. Definitoriu în acest sens este principiul său, transmis peste mai multe
generaţii de morfologi: “Histologia nu trebuie memorată, ea trebuie văzută”.
Viorel Ciurea avea să contribuie, la rândul său, la descifrarea şi înţelegerea
fenomenului morfologic şi morfopatologic. Din deceniul său de specializare şi de
consolidare profesională (1938-1948), datează mai multe comunicări ştiinţifice
publicate mai ales în Revista Veterinară Militară. Acestea reflectă atât varietatea
preocupărilor medicului practician, cât şi entuziasmul tânărului cercetător: Un
aparat electric pentru operaţii pe cutia de corn a copitei cabalinelor şi bovinelor,
Fractura coxalului la cal, Paralizia facialului la cal, O nouă metodă de coloraţie
cu verde luminos, Contribuţii la studiul lichidului cefalo-rahidian la cal,
Contribuţii la studiul afecţiunilor grebănului la cal, Cercetări hematologice la
caii sulfurizaţi, Asupra regenerării centrilor nervoşi, Regenerarea parţială a
emisferelor cerebrale la un porumbel decerebrat, care a supravieţuit 8 ani,
Diagnosticul comunicării interventriculare la cal, Formaţii reticulogelatinoase
din sinusul romboidal al măduvei spinării la păsări (lucrarea a fost realizată în
colaborare cu profesorul Bădescu şi cu Cecilia Şerbănescu; pentru ineditul şi
importanţa studiului lor, cei trei cercetători au primit premiul Societăţii de
Vedicină Veterinară în anul 1946), Contribuţii la studiul histologic şi genetic al
culorii irisului porumbeilor sălbatici, Oftalmia ereditară a mieilor, Reconstrucţia
plastică a unei artere cu perinuţă din ovar (a semnalat pentru prima dată în ţara
noastră existenţa arterelor cu perinuţă în ovar), Două hipofize şi limba bifida
concomitent cu buză de iepure la porc etc.
290
Anul 1948, anul înfiinţării efemerei Facultăţi de Medicină Veterinară de la

Arad (datorită unor orgolii “administrative”, această facultate a funcţionat doar
între anii 1948-1957), l-a găsit pe Viorel Ciurea pe treapta de competenţă
necesară asumării responsabilităţii de a conduce disciplina de Histologie-
Embriologie din cadrul tinerei instituţii. În anul 1951, tânărul conferenţiar devine
profesor, preluând sub conducerea sa şi disciplina de Anatomie patologică şi
prosectură.
Conducând cele două discipline, Viorel CIUREA
şi-a putut demonstra plenar capacităţile sale
organizatorice, didactice şi ştiinţifice, depăşind, prin
calitatea acţiunilor sale, standardul îndeplinirii unor
obligaţii.
Într-un interval de timp relativ scurt, între anii
1949-1952, titularul celor două discipline a elaborat şi
editat primele cursuri şi îndreptare de lucrări practice:
Histologie şi Embriologie comparată (1949), Histologie
şi Embriologie specială (1950), Anatomie patologică
generală a animalelor domestice (1951), Anatomie
patologică specială a animalelor domestice (1951), Tehnică microscopică (1949
şi următorii) etc.
Activitatea de cercetare din perioada arădeană a profesorului Viorel Ciurea
s-a axat pe subiecte prioritare în medicina comparată, românească sau străină,
precum: Fosfataza alcalină în ţesuturile animalelor domestice (1954), Fosfataza
alcalină în sistemul nervos central la animalele domestice şi de laborator (1954),
Activitatea fosfatazei alcaline din organe în urma administrării de extracte
tisulare (1958) sau cele referitoare la micotoxicoze: Leziunile produse la vaci cu
colţi de malţ mucegăiţi (1953), Date histopatologice asupra fuzariozei
experimentale (1955), Micotoxicoza la caii din regiunea Arad (1955) etc.
Alte cercetări din această perioadă au vizat evidenţierea mecanismelor de
acţiune a substanţelor biostimulatoare. Au fost studiate în acest sens efectele
extractului de corp vitros. Bogat în acid hialuronic, acesta induce dezvoltarea
hialuronidazei, enzimă care micşorează vâscozitatea şi tonicitatea fibrelor de
colagen, restabilind mobilitatea ţesuturilor sclerozate prin inflamaţiile cronice.
Titluri precum: Modificări tisulare în urma tratamentului cu corp vitros la
animalele de experienţă (1953), Acţiunea corpului vitros de bou asupra
hidropiziei ventriculare la cal (1955), Terapia cu corp vitros la om, cu date
clinice asupra tratamentului reumatismului (1954) sunt relevante pentru
importanţa temei studiate. Colaborarea cu medicii umani arădeni (nerecunoscută
întotdeauna de aceştia) este ilustrată de comunicările privind grefele osoase
heterogene: Studiul experimental al grefelor de os heterogen conservat (1952) şi
Interdependenţa gazdă-grefon în grefele osoase heterogene (1953).
291
La toate aceste preocupări ale tânărului maestru se mai adăugă, printre

altele, perfectarea diagnosticului de gestaţie la scroafă prin biopsie vaginală,
datând din anul 1954. Metoda sa a fost preluată în acelaşi an de medicina
veterinară occidentală, cu 14 ani înaintea celei româneşti !
După desfiinţarea Facultăţii de Medicină
Veterinară de la Arad, dascălii şi discipolii acesteia
sunt transferaţi la Facultatea de Medicină Veterinară
din Bucureşti. Graţie experienţei acumulate la Arad,
profesorul Viorel Ciurea preia “frâiele” disciplinei de
Anatomie patologică din cadrul facultăţii-mamă.
Nota dominantă a revenirii sale la Bucureşti este
exprimată în monografia Viaţa şi opera profesorului
Viorel Ciurea (1912-1971) semnată cu dragoste şi
recunoştinţă de valorosul său discipol, (acum
profesorul nostru), renumitul morfopatolog Ioan
PAUL:
“Din zori şi până-n noaptea târzie, era într-o continuă agitaţie creatoare,
contaminantă pentru cei din jur. Nici o solicitare de colaborare nu era refuzată,
anatomia patologică demonstrându-şi astfel rolul teoretic şi aplicativ în cele mai
diverse domenii. Dintre priorităţile didactice menţionez prezentarea prelegerilor
pe bază de planşe. Ca mai vechi la disciplină îi căutam lamele histologice
demonstrative de care avea nevoie.
Profesorul le schiţa după microproiector şi asistenta Magdalena Brânzoiu
le colora printr-o suflerie improvizată. Prelegerile se derulau astfel printr-o
succesiune de imagini pe care Profesorul le comenta într-un stil încântător. Şi
după ani, când îl vizitam venind de la Iaşi, îmi făcea o plăcere deosebită să-l asist
la curs. Aveam ce învăţa. Fiecare prelegere avea ceva inedit.” (63)
În anii care au urmat, profesorul Viorel Ciurea a ridicat Anatomia
patologică veterinară românească la un nivel modern, trecând de la dimensiunile
ei descriptive la cele interpretative. Ediţiile succesive ale Anatomiei patologice a
animalelor domestice-1962, 1964, 1971, au integrat eficient ultimele achiziţii de
atunci ale histochimiei, geneticii, electronomicroscopiei mondiale.
În ultima ediţie, cea din anul 1971, Viorel Ciurea a propus transformarea
denumirii disciplinei în Morfopatologie, pentru a se sublinia astfel interesul
acesteia în legătură cu dinamica lezională, cu “evoluţia leziunilor structurale, de
la formele incipiente, până la gradul cel mai înaintat al modificărilor patologice.
De altfel, prin structurarea disciplinei în cele trei părţi: generală, specială şi
etiologică, devine evidentă atenţia acordată morfogenezei şi etiomorfogenezei.
Este căutată cauza, se caută răspunsurile la inerentul “De ce ?” pe care şi-l
adresează fiecare cercetător autentic.
Prelucrarea cu discernământ a informaţiilor dintr-un larg orizont ştiinţific, a
constituit premisa elaborării unor admirabile concepte etiomorfopatologice:
292
Profesorul Viorel Ciurea sublinia importanţa reactivităţii de specie, vârstă,

individ, organ, ţesut şi celulă. “Se ştie că acelaşi agent îşi diversifică acţiunea
nocivă în funcţie de modalităţile de reacţie ale speciei asupra căreia
acţionează.(…) Există “diferenţe de morfogeneză lezională între animalele tinere
şi cele adulte, un mare şi variat număr de leziuni ale embrionului şi fătului având
un caracter particular faţă de leziunile întâlnite după naştere.(…) Odată cu
perfecţionarea mijloacelor de investigaţie morfopatologică, graniţele dintre
prelezional şi lezional se şterg, înţelegându-se că orice acţiune asupra unui
organism viu este însoţită de modificări ale materiei vii…iar când se depăşeşte
pragul de adaptabilitate are loc alterarea structurilor vii, instalându-se leziunea.
(…) Transformările patologice vizibile macroscopic sunt precedate de modificări
citochimice, leptonice, submicroscopice şi abia într-o etapă ulterioară (de)
alteraţii microscopice, pe seama structurilor fundamentale din celule şi substanţa
necelulară (fibre, substanţa interstiţială)”.
(textele sunt selectate din monografia Viaţa şi opera profesorului Viorel
Ciurea, semnată de prof. dr. Ioan Paul - 63)
Toate aceste valoroase concepte nu puteau fi elaborate numai în urma
studierii unei vaste bibliografii de specialitate. Caracterul lor original şi
convingător este imprimat de concluziile extrase din propria sa activitate de
cercetare. Temele predilecte abordate după revenirea la Bucureşti au fost:
inflamaţiile, în general şi cele granulomatoase, în special (Morfodinamica
granulomului aspergilar la iepuri-1959, Cercetări histochimice şi bacteriologice
în evoluţia granulomului tuberculos, 1961, Elemente de diagnostic diferenţial
între actinomicoza şi actinobaciloza taurinelor pe baza morfogenezei
granumoamelor-1962). A descris, pentru prima dată în România,
coligranulomatoza aviară (Granulomatose Wucherungen verchiedenen ursprung
beim Haushuhn-1960).
A cercetat atent procesele dismetabolice urmărind: Localizarea potasiului
în nervii periferici şi modificările lui sub influenţa novocainei-1959, Morfogeneza
leziunilor renale în guta aviară-1959, Encefalomalacia puior de găină-1961,
Morfopatologia comparativă a substanţei necelulare-1961, Scleroza de gestaţie
la bovine-1963, Aspecte morfologice comparative în aortă-1964, Modificări
microstructurale în vitaminoze-1965 etc. Procesele tumorale au constituit, de
asemenea o preocupare constantă a cercetătorului Viorel Ciurea, activată în
ultimii ani de viaţă prin incidenţa crescândă a acestora la animale. Este cazul
leucozelor aviare, al leucozei bovine, al papilomatozei la câine etc.
Distins cercetător şi desăvârşit dascăl, profesorul Viorel Ciurea a introdus şi
impus multe criterii noi şi originale în interpretarea ştiinţifică a
etiomorfopatogeniei unor entităţi morbide incomplet elucidate la vremea
respectivă. Notorietatea sa ştiinţifică, recunoscută în întreaga lume ştiinţifică
medicală, s-a datorat competenţelor sale demonstrate în situaţii medico-legale
dificile, în care a luat decizii de mare responsabilitate juridică şi importanţă
293
ştiinţifică. Părerea sa conta în precizarea diagnosticului sau în formularea unor

concluzii medico-legale.
Anatomopatologi din medicina omului afirmau:
“…dacă şi Profesorul Ciurea a confirmat diagnosticul, înseamnă că nu
mai există nici un dubiu asupra acestuia” (T. Enache) Să mai adăugăm că acest
OM a găsit şi răstimpul să picteze, să scrie poezii, să le cânte prietenilor din
acordeon la petreceri…
A iniţiat, la Arad, în anul 1953, primul spectacol de revistă realizat de
studenţii veterinari, compunându-le muzica şi textul, împreună cu studentul
Gheorghe Hălăşan. Spectacolul s-a intitulat: Tinereţe, dragă-mi eşti ! La pian,
Viorel Ciurea !
Tema muzicală principală a spectacolului, a devenit imnul studenţilor
veterinari ai Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad.
Peste aproape o jumătate de veac, “protagonistul” spectacolului, studentul
de-atunci Alexandru Chiran, şi-a reconstituit în memorie textul cântecului.
Citind un fragment, realizăm că studenţia este vârsta de primăvară, trăită frumos
de fiecare generaţie în parte. Mai simţim că această trăire poate fi o punte între
generaţii, care să ne nască un zâmbet, de bucurie recentă sau de nostalgie:
Când draga ta te-aşteaptă, într-o seară,
Tu îi oferi gingaşul dar, o floare,
Eşti fericit că-i luna mai şi-i primăvară,
Că tânăr eşti şi că iubeşti !
Tinereţe, dragă-mi eşti, tinereţe,
Cer senin, speranţe vii, îmi dăruieşti,
Ca o floare ce se-nalţă-ncet, spre soare,
Bucurii şi vise mari, îmi făureşti.
Tinereţe, dragă-mi eşti, tinereţe,
Vreau ca pe-un prieten drag, să mă-nsoţeşti,
Pe un drum mai luminos,
Să fiu ţării de folos,
Tinereţe, tinereţe,
Cred din toată inima,
În avântul ce-mi vei da,
Tinereţe eşti a mea !”
16.3.4. FIZIOLOGIE
Ioan ATHANASIU (1868-1926) este considerat fondatorul fiziologiei

experimentale româneşti. S-a născut la 27 aprilie 1868, în satul Sascut, judeţul
Vrancea. A devenit medic veterinar în 1891.
294
A lucrat mai întâi ca şef de Clinică chirurgicală şi medicală, apoi ca şef de

lucrări la Catedra de Fiziologie a profesorului Alexandru Locusteanu, până în
anul 1894, când pleacă la specializare la Paris.
La Paris, a lucrat cu cei mai mari fiziologi ai
vremii: Charles Richet, Mathias Duval, Étienne
Marey şi alţii, elaborând valoroase lucrări ştiinţifice.
În intervalul 1898-1902, Athanasiu se întoarce în
ţară, ca profesor suplinitor la Catedra de Fiziologie a
Şcolii Superioare de Medicină Veterinară. Între anii
1902 şi 1905, a fost numit subdirector al
Institutului Internaţional de Fiziologie Marey din
“Parc des Princes a Boulogne sur Seine”. Pentru
activitatea sa ştiinţifică desfăşurată în Franţa, Ioan
Athanasiu a fost distins cu “Legiunea de Onoare” a
statului francez.
În 1905, la solicitarea lui Spiru Haret,
I. ATHANASIU ministrul Instrucţiunii publice, Ioan Athanasiu
demisionează de la Institutul Marey şi revine în ţară,
pentru a fi numit profesor titular al Catedrei de Fiziologie comparată de la
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti, precum şi director al Institutului de
Fiziologie.
Ioan Athanasiu va onora aceste funcţii, în paralel cu cea de profesor de
Fiziologie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară.
În 1906, împreună cu Ion Cantacuzino, Gh. Marinescu şi D. Voinov,
fondează Societatea de Biologie din Bucureşti (cunoscută şi sub numele de
Réunion biologique de Bucarest).
În anul 1907, devine director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară
(funcţie pe care o îndeplineşte până în anul 1910, când este succedat de Paul
Riegler). În această calitate, Ioan Athanasiu a reuşit, în anul 1909, să-l convingă
pe ministrul Spiru Haret să introducă în Parlament proiectul “Legii de
organizare a Şcoalei Superioare de Medicină Veterinară “(Legea Haret-
Athanasiu).
Prin această lege, profesorii şcolii erau asimilaţi cu profesorii universitari
agregaţi, elevii veterinari deveneau “studenţi”, iar diploma de medic veterinar
echivala cu aceea de doctor. De asemenea, prin legea Haret-Athanasiu se
prevedea şi înfiinţarea Institutului de seruri şi vaccinuri (viitorul Institut
Pasteur).
Legea Haret-Athanasiu, privind transformarea Şcolii Superioare de
Medicină Veterinară în facultate, avea să fie promulgată abia la 22 iulie 1921.
După 12 ani, intrau în vigoare următoarele articole:
295
“Art.1. Învăţământul medicinei veterinare se dă în Facultatea de medicină

veterinară, care se încorporează Universităţii din Bucureşti.
Art.6. Personalul didactic se compune din profesori titulari, conferenţiari,
şefi de lucrări şi asistenţi. Ei sunt asimilaţi corpului didactic al celorlalte
facultăţi.
Art 23. Facultatea de medicină veterinară conferă diploma de doctor în
medicină veterinară, după normele celorlalte facultăţi.”
În perioada 1915-1920, Ioan Athanasiu devine rector al Universităţii din

Bucureşti.
Pe lângă activitatea didactică şi administrativă, Ioan Athanasiu a avut în
această perioadă o valoroasă iniţiativă publicistică. A fondat, la Iaşi, în anul 1917,
revista“Renaşterea Română”, pe care a condus-o până în anul 1921, când, din
cauza dificultăţilor financiare, revista îşi încetează apariţiile. În articolele
publicate, Ioan Athanasiu a atras atenţia asupra efectelor dezastruoase ale
alcoolismului, precum şi asupra riscurilor unei alimentaţii incomplete, semnalate
mai ales în mediul rural. A subliniat de asemenea, necesitatea ca intelectualitatea
română să se implice în ridicarea gradului de civilizaţie a poporului român.
Cât priveşte investigaţiile sale fiziologice, cercetările publicate de
Athanasiu au cuprins aproape toate marile probleme, în fiecare dintre ele aducând
câte o contribuţie importantă. În colaborare cu marele neurolog Gheorghe
Marinescu, Ioan Athanasiu a efectuat investigaţii grafice şi electrofotografice
consacrate problemei energiei neuromusculare, precum şi cercetări
galvanometrice şi termometrice în miastenie.
Prin opera sa ştiinţifică, Ioan Athanasiu este considerat fondatorul
fiziologiei experimentale româneşti şi, totodată, iniţiatorul fiziologiei muncii, al
educaţiei fizice şi profesionale în România. Personalitatea sa este reflectată de o
descriere cuprinsă în paginile Buletinului Asociaţiei Generale a Medicilor
Veterinari, nr.3-4/1937, la zece ani de la dispariţie:
“Statură înaltă, figură magistrală cu fruntea mare şi veşnic gânditoare,
privire scrutătoare şi pătrunzătoare, fizionomie gravă, severă chiar, dar numai în
aparenţă, căci în fond reflecta un caracter distins, îndatoritor şi dezinteresat.”
Dimitrie CĂLUGĂREANU (1868-1937) a continuat opera ştiinţifică şi

activitatea didactică a profesorului Ioan Athanasiu, atât la Facultatea de Medicină
Veterinară din Bucureşti (1926-1937), cât şi la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii
Bucureşti.
În cadrul Catedrei de Fiziologie animală de la Universitatea Bucureşti,
Călugăreanu a susţinut primul curs de chimie fiziologică de la noi din ţară
(1905). În intervalul 1919-1926, a organizat învăţământul de Fiziologie animală şi
umană la Universitatea din Cluj. A fost, totodată, decan al Facultăţii de Ştiinţe din
Cluj şi rector al Universităţii clujene, preşedinte al filialei din Cluj a Societăţii
296
Române de Biologie, preşedinte al Asociaţiunii Profesorilor Universitari din

România (secţiunea Cluj).
A fost preocupat de diferite probleme de fiziologie nervoasă. Se numără
printre cei dintâi experimentatori care au realizat suturi încrucişate de nervi. De
asemenea, au rămas celebre cercetările sale privind respiraţia intestinală la peştii
din familia Cobitide (familie care cuprinde ţiparul, zvârluga, nisipariţa şi
grindelul). Călugăreanus-a făcut cunoscut în străinătate prin apartenenţa la
Societatea de Chimie Biologică din Paris şi prin colaborarea, în calitate de co-
redactor la revista Biologia generalis din Praga.
Gheorghe NICHITA (1890-1966) a condus destinele fiziologiei veterinare

româneşti, timp de aproape două decenii (1929-1947).
S-a născut la data de 5 martie 1890, la Huşi, jud. Vaslui.
A studiat Medicina veterinară la Bucureşti, ca bursier al armatei, în
Institutul sanitar militar. A obţinut diploma de medic veterinar a Şcolii Superioare
de Medicină Veterinară în anul 1914, susţinând teza intitulată Anestezia cu
cloralhidrat intraperitoneal şi rahianestezia generală, premiată de Consiliul
profesoral ca cea mai bună teză a anului 1914.
În acelaşi an, a fost numit preparator la Institutul de Fiziologie al Facultăţii
de Ştiinţe din Bucureşti, sub directa îndrumare a profesorului Ioan Athanasiu.
După 8 ani de activitate didactică, a fost promovat asistent şi, după alţi 3 ani, este
transferat ca şef de lucrări la Facultatea de Medicină Veterinară, Catedra de
Fiziologie, histologie şi teratologie.
A urmat un stagiu de pregătire în Franţa (1925-1929), după care, la
întoarcerea în ţară, devine titularul Catedrei de Histologie şi fiziologie animală. În
anul 1930, îşi asumă şi funcţia de şef al Laboratorului de Fiziologie alimentară de
la Institutul Naţional Zootehnic, îndeplinind-o până în anul 1937. Va reveni în
cadrul Institutului Naţional Zootehnic în anul 1947, ca şef al Colectivului
Zootehnic al Academiei, exercitând această responsabilitate până la pensionare
(1958).
Profesorul Gheorghe Nichita a fost primul cercetător ştiinţific român (şi
printre puţinii din străinătate) care s-a preocupat de probleme de metabolism bazal
şi energetic la animale.
În acest scop, a conceput şi a dispus construirea, în cadrul Institutului
Naţional Zootehnic, a unei instalaţii pentru studiul schimburilor respiratorii şi
calorimetriei indirecte.
Cu ajutorul acestei aparaturi de o precizie ştiinţifică remarcabilă, au fost
efectuate determinări de metabolism bazal, atât la animale, cât şi la oamenii
bolnavi, în scopul stabirii diagnosticului.
Opera sa ştiinţifică totalizează 142 de lucrări de fiziologie animală,
generală şi specială, vizând funcţiile de nutriţie, relaţie şi reproducţie. Profesorul
Gheorghe Nichita a activat în numeroase societăţi ştiinţifice, interne şi
297
internaţionale: Academia de Medicină din România, Societatea de Ştiinţe

Medicale din România, Asociaţia Internaţională a Anatomiştilor, Asociaţia
Fiziologilor din Franţa, Societatea de Chimie Biologică din Franţa etc.
Constantin C. PARHON (1905-1989) i-a urmat lui Gheorghe Nichita la

conducerea disciplinei de Fiziologie, unde s-a aflat timp de 26 de ani (1948-
1974). A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în anul 1930, după care a
urmat un stagiu de pregătire de doi ani, în cadrul Institutului de Fiziologie din
Berna (Elveţia), sub conducerea profesorului Abelin. Revenit în ţară, se
perfecţionează, alţi trei ani, în Laboratorul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină
din Bucureşti, beneficiind de îndrumarea profesorului I. Niţescu. În anul 1936,
devine şef de laborator la Institutul Clinico-Medical, condus de Daniel
Danielopolu, pentru ca, doi ani mai târziu, să-şi continue activitatea la Spitalul M.
Elias al Academiei Române. Din anul 1942, până în anul 1948, ocupă un post de
asistent la Catedra de Patologie generală a Facultăţii de Medicină din Bucureşti,
condusă de profesorul D. Combiescu.
Experienţa acumulată i-a permis asumarea responsabilităţii de a conduce
disciplina de Fiziologie din cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti,
începând cu anul 1948, într-o perioadă de reformă, dificilă din toate punctele de
vedere. A reuşit să învingă vicisitudinile materiale inerente vremurilor postbelice
şi să reabiliteze baza materială a disciplinei prin dotarea cu electrocardiograf,
osciloscop catodic şi electrokimografe. A elaborat primele manuale româneşti de
fiziologie apărute după război: Cursul de fiziologie(în două volume lito, 1955) şi
manualul de Fiziologia animalelor domestice (Editura Agro-Silvică, 1960,
reeditat în Editura Didactică şi Pedagogică în anul 1967).
A promovat fiziologia ca domeniu ştiinţific pentru doctorat în medicina
veterinară, conducând el însuşi 17 doctoranzi.
În activitatea de cercetare a “preferat” elucidarea unor mecanisme de
reglare endocrină, mecanismele absorbţiei intestinale, precum şi studiul unor
substanţe biologic active (histamina, glutationul).
Nu putem omite coordonatele deosebite ale profilului său moral. Deşi era
fiul marelui endocrinolog, psihiatru, gerontolog şi om de stat Constantin I.
Parhon (primul Preşedinte al Marii Adunări Naţionale, constituită după abdicarea
Regelui Mihai I), Constantin C. Parhon a ştiut să-şi păstreze modestia şi să
trăiască decent.
Cei care l-au cunoscut l-au descris ca pe un om “de o aleasă delicateţe şi o
timiditate excesivă. Această timiditate, acompaniată de o dicţie imperfectă şi o
voce slabă, cu un volum mic, au reprezentat pentru profesor un handicap în
cursul prelegerilor ţinute în amfiteatre (situaţie care nu a scăpat neobservată
maliţiozităţii tradiţionale a studenţilor în medicină veterinară, acelor creatori de
“folclor universitar” cu parfum de epocă, şi, totuşi, multă afecţiune ascunsă sub
un nevinovat teribilism adolescentin. (…) Profesorul C. C.Parhon a fost şi un
298
intelectual de aleasă cultură şi vocaţie artistică: s-a impus în lumea artiştilor

plastici ai epocii prin trei expoziţii personale de pictură organizate în cele mai
râvnite galerii de artă ale ţării şi o expoziţie personală de artă fotografică (a fost
membru fondator al Asociaţiei Artiştilor Fotografi), A fost un mare pasionat al
automobilului de sport, precum şi un schior remarcabil.” (după Nicolae
Constantin, din Alma Mater Veterinaria Bucurescensis)
16.3.5. BIOCHIMIE
Primele cunoştinţe de chimie au fost încredinţate întâilor învăţăcei ai

veterinăriei chiar de Carol Davila, întemeietorul învăţământului medical din
România încă din anul 1961. În cadrul unui curs comun, adresat tuturor
tămăduitorilor, şi umani, şi veterinari, generalul-doctor Davila a predat chimia
experimentală şi chimia anorganică.
După separarea învăţământului de medicină umană de cel de medicină
veterinară, a fost organizată o disciplină de chimie proprie Şcolii Superioare de
Medicină Veterinară. Merite deosebite în acest sens a avut:
Aurel BABEŞ (1853-1925), fratele marelui savant

Victor BABEŞ şi tatăl renumitului ginecolog şi
anatomopatolog Aurel A BABEŞ, i-a fost discipol
celebrului chimist german Robert W. BUNSEN (1811-
1899).
A obţinut titlul de doctor în chimie la
Universitatea din Heidelberg. A devenit profesor de
chimie şi de fizică al Şcolii Superioare de Medicină
Veterinară, în anul 1898. A introdus în predarea chimiei
elemente de chimie biologică şi de toxicologie chimică,
iniţiind totodată organizarea unui laborator de chimie.
Aurel Babeş a adus contribuţii originale în privinţa conservării laptelui crud
şi a celui tratat cu apă oxigenată. A recomandat, pentru prima dată, utilizarea
“bioxidului de hidrogen” pentru conservarea laptelui, metoda fiind trecută ulteror
în planurile F.A.O.A imaginat ureometrul care îi poartă numele, precum şi gravi-
azotometrul, aparate concepute pentru determinarea compuşilor cu azot din
lichidele biologice. Ambele au fost construite şi difuzate de firme germane.
Ponderea cunoştinţelor de chimie organică avea să crească în raport cu cele de
chimie anorganică. Sesizarea importanţei acestora în explicarea mecanismelor
fiziologice este reflectată de introducerea de către profesorul Ioan Athanasiu a
unui curs de Chimie fiziologică (biologică), adresat atât studenţilor veterinari, cât
şi a celor de la Ştiinţe naturale.
Anul 1918 îl găseşte la Catedra de Chimie a Şcolii Superioare de Medicină
Veterinară pe profesorul Aurel Crăifăleanu, care predase la Facultatea de Ştiinţe
299
Naturale. În anul 1921, an în care şcoala îşi dobândeşte statutul de instituţie

universitară, Catedra de Chimie este încredinţată celui ce avea să-i imprime o
nouă structură, adaptată necesităţilor de pregătire a unui medic veterinar: Radu
Vlădescu. Demersul de progres şi desăvârşire a fost continuat apoi de Lascăr
Buruiană.
Radu VLĂDESCU (1886-1964) este considerat

fondatorul biochimiei veterinare româneşti. Medic
veterinar şi doctor în chimie la Sorbona, a contribuit
esenţial la dezvoltarea biochimiei în medicina
veterinară românească. Remarcat încă din anii
studenţiei de către marele fiziolog Ioan Athanasiu,
este sfătuit de acesta să urmeze şi Facultatea de Ştiinţe
fizico-chimice a Universităţii din Bucureşti. La
absolvirea acesteia în anul 1918, Vlădescu obţine o
bursă pentru studii în străinătate şi lucrează în
laboratorul de chimie al Institutului Pasteur din Paris.
În aceeaşi perioadă îşi elaborează şi susţine cu succes
teza de doctorat intitulată:“Cercetări asupra prezenţei şi rolului zincului la
animale”, avându-l ca mentor pe celebrul chimist Gabriel Bertrand.
Reîntors în ţară, Vlădescu este numit, în 1923, profesor de Chimie la
Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. Timp de treizeci de ani, până în
1953, va desfăşura o activitate ştiinţifică prodigioasă în domeniul chimiei
biologice, elaborând noi metode şi aparate pentru diferite analize biochimice.
În anul 1923, Vlădescu a organizat primul laborator de biochimie din
România, Laboratorul de Chimie Biologică Animală. În cadrul acestuia, a
efectuat cercetări prioritare privind metabolismul zincului la animale, raportul Ca-
N în urină, toxicitatea unor veninuri, biochimia contracţiei musculare, biochimia
laptelui etc. Preocupările sale biochimice asupra laptelui s-au concretizat în
înfiinţarea la facultate a unui curs special privind controlul chimic al laptelui şi
importanţa acestuia în decelarea fraudelor şi a bolilor mamelei. Este vorba de
Chimia laptelui, disciplină încredinţată, în anul 1939, celui care avea să-i urmeze
la Catedră, Lascăr Buruiană.
Pentru meritele sale ştiinţifice, savantul Radu Vlădescu a fost ales, în anul
1946, membru al Academiei de Medicină din Paris, iar în anul 1949, membru al
Academiei Veterinare a Franţei şi cavaler al Legiunii de Onoare. În anul 1953,
devine membru titular al Academiei Române.
Lascăr BURUIANĂ (n. 1904), valoros colaborator şi continuator al lui

Radu Vlădescu, a preluat de la acesta conducerea Catedrei de Chimie, în anul
1955, asumându-şi această responsabilitate până la pensionare (1972). A
modificat substanţial conţinutul şi structura programei analitice, fiind, de fapt,
300
primul profesor care introduce Biochimia ca disciplină de sine-stătătoare,

numind-o mai întâi “Chimie biologică”, “Biochimie medicală”. A fost preocupat
de organizarea şi dotarea laboratorului de biochimie cu aparatură modernă, în
vederea bunei desfăşurări a procesului didactic şi a activităţii de cercetare.
S-a remarcat ca un cercetător de excepţie, fiind autorul a peste 400 lucrări
ştiinţifice publicate în ţară şi în străinătate.
A adus contribuţii originale în domeniul biochimiei laptelui, printre care şi
metoda de dozare a proteinelor din lapte cu ajutorul acidului azotic, cunoscută ca
reacţia Buruiană. De asemenea, a propus o metodă chimică pentru determinarea
colititrului din lapte pentru controlul igienic şi aprecierea calităţii sanitare a
laptelui. A subliniat importanţa dozării clorurilor din lapte pentru diagnosticarea
mamitelor. A evidenţiat rolul coagulant al fibrogenazei din lapte şi a stabilit
corelaţiile dintre activitatea enzimatică şi controlul pasteurizării laptelui.
Este iniţiatorul cercetărilor de spermiologie
din ţara noastră, prin contribuţiile sale referitoare
la: efectul diluanţilor şi al congelării spermei asupra
capacităţii fecundante, semnalarea ca prioritate a
prezenţei tripsinei în spermă şi al rolului acestei
enzime în mecanismul fecundaţiei, stabilirea
corelaţiei dintre activitatea unor enzime şi calitatea
spermei la diferite specii, caracterizarea proteinelor
din spermă, procesul de fructoliză şi influenţa unor
compuşi biochimici asupra spermatogenezei.
Alte cercetări enzimologice au vizat: utilizarea L. BURUIANĂ
polimorfismului molecular al unor enzime ca marker
în probleme de selecţie şi determinism genetic, precum şi ca indicator al calităţii
reproducătorilor; activitatea şi polimorfismul unor enzime în osteochondropatia
suinelor; corelaţiile dintre tipurile izoenzimatice şi activitatea metabolică specifică
diferitelor ţesuturi şi organe etc. A studiat, de asemenea, modificările şi
dezechilibrele biochimice ale profilului metabolic în funcţie de alimentaţie la
vaci.
A abordat, într-o manieră interesantă, efectul maladiilor virotice asupra
compoziţiei chimice a sângelui şi a organelor (neurolimfomatoza la păsări,
anemia infecţioasă a cailor, leucoza bovinelor). În sfera investigaţiilor sale au
intrat şi intoxicaţiile cu nitraţi, organofosforice şi piretroide. Pe plan didactic, a
venit în sprijinul studenţilor, elaborând, în anul 1961, un Curs de chimie biologică
şi un volum de Lucrări practice de chimie analitică şi de chimie biologică.
Sub îndrumarea sa, şi-au elaborat tezele de doctorat 24 de specialişti, dintre
care 10 sunt din străinătate.
Pentru întreaga sa activitate, profesorul Lascăr Buruiană, a fost distins cu
Ordinul Muncii şi cu Premiul Ministerului Educaţiei Naţionale.
301
Mihai ŞERBAN devine titularul disciplinei de

Biochimie din cadrul FMV Bucureşti, în anul 1977.
În deplină concordanţă cu progresele continui
înregistrate de biochimia mondială, profesorul
Şerban şi-a adaptat în permanenţă structura cursului
şi a lucrărilor practice, actualizându-şi permanent
informaţia transmisă. Stau mărturie în acest sens
cursurile elaborate la intervale scurte de timp: Curs
de Biochimie animală (1980), Biochimie medicală
veterinară (1981, în colaborare cu V. Tamaş şi
Maria Cotruţ), Curs de Biochimie animală (1982),
Metode de analiză în Biochimia animală (1992, în colaborare cu Em. Ionescu şi
Gh. Câmpeanu) etc. A semnat, în total, 11 titluri editoriale, 6 ca unic autor şi 5 în
calitate de coautor, două dintre acestea fiind publicate în străinătate.
Activitatea sa de cercetare s-a concretizat în peste 320 lucrări ştiinţifice şi
18 invenţii brevetate. Domeniile abordate prioritar au fost: biochimia comparată a
proteinelor, enzimologia, sinteza de noi compuşi macromoleculari cu aplicaţii în
biochimia analitică şi preparativă, biochimia analitică şi preparativă.
Contribuţii originale ale lui Mihai Şerban privind biochimia comparată
se referă la: stabilirea unor corelaţii între polimorfismul molecular şi
caracteristicile fizico-chimice ale proteinelor cerebrale în raport cu evoluţia
filogenetică şi cu particularităţile metabolice, introducerea polimorfismului
enzimatic ca marker de investigaţie a relaţiilor mutuale dintre evoluţia biologică
şi cea biochimică, biochimia comparată a izoenzimelor, studiul parametrilor
cinetici ai unor enzime şi evidenţierea unor noi aspecte în legătură cu
specificitatea biochimică de specie şi de organ etc.
Caracterizarea polimorfismului molecular al proteinelor din musculatura
striată şi netedă, ca reflectare a particularităţilor funcţionale ale aparatului
contractil, a stat la baza elaborării volumului intitulat Biochimia contracţiei
musculare (în colaborare cu Dita Cotoriu), pentru care a primit Premiul
Academiei (1974).
A obţinut şi a descris o serie de substanţe biologic active cu utilizări în
medicină, cărora le-a dedicat volumul Substanţe biologic active (în colaborare cu
N. Roşoiu), de asemenea premiat de Academia Română, în anul 1992. Cele 18
brevete de invenţii au consfinţit originalitatea unor metode şi tehnici de biochimie
analitică: metoda histocromatografică Curri-Şerban, metode de dozare a unor
componente biochimice, precum şi utilitatea unor aparate de electrodializă,
electroconcentrare ş. a., realizate în premieră. Profesorul Şerban s-a bucurat de o
largă recunoaştere internaţională, fiind invitat să conferenţieze la Institutul de
Biologie Moleculară din Roma, Collège de France, Universitatea din Nancy,
Academia Cehoslovacă de Ştiinţe etc. A fost desemnat ca expert-consulting la
Universitatea din Alger.
302
Ca membru al Academiei Române şi Preşedinte al Comisiei de Biochimie

din cadrul acestui înalt for ştiinţific, profesorul Mihai Şerban a organizat congrese
şi simpozioane naţionale de biochimie şi a făcut parte din comitete de organizare
a unor manifestări ştiinţifice internaţionale.
Este redactor la cele două reviste de specialitate editate de Academia
Română: Studii şi cercetări de biochimie şi Revue roumaine de Biochimie şi
membru al comitetului editorial al revistei Proceedings of the Romanian
Academy, series B.
Coordonează activitatea Institutului de Biochimie al Academiei Române.
De asemenea, este membru fondator al Fundaţiei naţionale pentru ştiinţă şi artă ce
funcţionează sub egida Academiei Române.
16.3.6. FARMACOLOGIE
Grigore I. SLAVU (1879-1960) a obţinut diploma

de medic veterinar la Şcoala Veterinară din Lyon, în anul
1901 şi cea de doctor în medicină veterinară la Facultatea
de Medicină Veterinară din Berna, în anul 1911,
susţinând teza intitulată: Action des metaux alcalins,
alcalino-terreux et quelqus un appartenant aux familles
voisines sur le nerf, sur le muscle et sur le coeur de la
grenouille (Acţiunea metalelor alcaline, alcalino-
pământoase şi a unora din familiile învecinate asupra
nervilor, muşchilor şi cordului de broască). S-a
specializat la Paris şi Berlin, alături de Villers, Étard,
Gilbert, P. Carnot şi Abderhalden, elaborând împreună
cu aceştia mai multe lucrări ştiinţifice de valoare, remarcate de opinia ştiinţifică
internaţională, precum: Sur un procede capable d’éviter les accidents
d’anaphylaxie serique (Despre un procedeu care permite evitarea accidentelor
anafilactice), Influence de l’adrénaline sur la reparation osseuse et l’évolution de
cheval, (Influenţa adrenalinei asupra reparaţiei osoase şi creşterii la cal), Sur la
vitesse du passage pylorique de diverses sortes de lait (Despre viteza trecerii prin
pilor a diverselor sortimente de lapte) etc.
În anul 1904, a ocupat postul de şef de clinică la Catedra de Terapeutică,
Farmacodinamie, Materie medicală şi Patologie medicală, iar din anul 1914,
devine profesor, conducând disciplinele de Farmacologie, Terapeutică generală şi
Arta de a formula, până la pensionare, în anul 1940. În intervalul 1910-1921 a fost
şi subdirector al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din Bucureşti.
Împreună cu Olimpia Vechiu, a efectuat mai multe cercetări referitoare la o serie
de medicamente utilizate în medicina veterinară (analgezice, antipiretice,
hipnotice etc.)
303
Olimpia VECHIU (1895-1977), valoroasă colaboratoare a profesorului

Slavu, a fost considerată “marea doamnă a medicinei veterinare româneşti”. A
obţinut diploma de medic veterinar în anul 1920, fiind a doua femeie-medic
veterinar din ţara noastră.
OLIMPIA VECHIU ZOE DRĂGĂNESCU

*
Prima româncă medic veterinar a fost Zoe DRĂGĂNESCU, promoţia
1919; a trecut în nefiinţă la 17 august 1980, la Bucureşti.
*
În anul 1921, Olimpia Vechiu este numită şef de lucrări la Catedra de
Farmacodinamie şi terapie. Titlul de doctor în medicină veterinară îl obţine în
anul 1926, la Paris, la École de Hautes Études.
Îşi continuă specializarea în Laboratorul de Biologie experimentală al
“Şcolii de înalte studii”, încă un an, colaborând cu profesorul Gautrelet, la
realizarea unor apreciate lucrări ştiinţifice, ca: Action de l’aldéhyde formique sur
le coeur et la pression sanguine (Acţiunea aldehidei formice asupra inimii şi a
presiunii sanguine), Reactiones vasomotrices du rein consecutives aux injections
d’aldéhyde formique (Reacţiile vasomotorii ale rinichiului consecutive injectării
de aldehidă formică), Action myotique de l’aldéhyde formique sur la pupille du
lapin (Acţiunea miotică a aldehidei formice asupra pupilei la iepure).
Olimpia Vechiu a slujit disciplina de Farmacologie, cu devotament şi
competenţă, până la pensionarea sa, în anul 1955, colaborând eficient cu
profesorii care i-au urmat profesorului Slavu la catedră, Francisc Popescu,
respectiv Emilian Licperta.
Francisc POPESCU (1901-1991) a absolvit Facultatea de Medicină

Veterinară Bucureşti, în anul 1926, ocupând succesiv posturile de preparator,
asistent şi şef de lucrări la diferite discipline: histologie, igienă, patologie
experimentală. De asemenea, a predat şi Fiziopatologia şi terapeutica gazelor de
luptă, medicilor militari din cadrul Serviciului Veterinar Militar. A fost şi redactor
la Revista veterinară militară.
304
În anul 1941, a preluat conducerea Catedrei de Farmacodinamie şi

terapeutică generală. Despre momentul încredinţării marii responsabilităţi, îşi
amintea: “Cu vreo două săptămâni înainte, sunt chemat la Decan, prof.
Alexandru Vechiu, la Institutul Pasteur şi fără nici o introducere îmi spune:’’Îţi
vei pregăti lecţia de deschidere a cursului de Farmacodinamie, în cel mult zece
zile, să fii gata.’’. Nu mi-a luat în seamă nici o obiecţiune, mi-a spus doar, că el
nu loveşte în situaţia soţiei sale (n.n.-nimeni altcineva decât Olimpia Vechiu !) şi
că în calitate de Decan, trebuie să servească buna desfăşurare a
învăţământului.”
În anul 1943, Francisc Popescu s-a specializat la Viena în laboratorul
profesorului David Wirth.
Ca profesor titular al disciplinelor de Farmacodinamie, Terapeutică
generală şi al Artei de a formula, s-a preocupat de dotarea laboratorului de
Farmacologie cu aparatele şi ustensilele necesare desfăşurării activităţii didactice
şi de cercetare, precum şi de redactarea unui curs de Farmacografie. Activitatea sa
de cercetare este reflectată de numeroasele lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi în
străinătate, bine apreciate la vremea respectivă. S-au remarcat lucrările privind:
Circulaţia, acţiunea şi eliminarea din organism a 2 p-
aminobenzensulfamidopirimidinei administrată intramuscular; Cercetări
experimentale asupra acţiunii sulfamidelor, a circulaţiei şi a eliminării din
organism în urma administrării de Soludagenan pe cale intravenoasă la câine,
Traitement de la filariose du chien par le Fonadine (Tratamentul filariozei canine
cu Fonadine) etc.
În anul 1948, Francisc Popescu devine titularul cursului de Igienă.
A abordat şi acest domeniu cu aceeaşi seriozitate şi competenţă, elaborând
mai multe cursuri universitare: Igiena animalelor domestice (1949-curs
litografiat, 1951-în Editura de Stat); Zooigiena (1957) etc.
În perioada 1948-1951, Francisc Popescu a îndeplinit funcţia de Decan al
Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti. În anul 1951, a fost îndepărtat din
învăţământ pentru că a refuzat să exmatriculeze, la propunerea unor “tovarăşi”,
nişte studenţi cu origine socială “nesănătoasă”.
A fost transferat la Institutul de Cercetări Zootehnice, unde a desfăşurat o
bogată activitate de cercetare. A manifestat un adevărat cult pentru Istoria
medicinei veterinare, redactând mai multe articole dedicate marilor înaintaşi.
Aceste articole au fost publicate, de-a lungul timpului, în revistele A.M.V.R..
Emilian LICPERTA (n. 1916) a absolvit Facultatea de Medicină

Veterinară Bucureşti, în anul 1940. În primii opt ani de la absolvire, a funcţionat
ca medic veterinar de circumscripţie, medic veterinar primar de judeţ, inspector
veterinar general, consilier tehnic şi director în Ministerul Agriculturii. În anul
1948, a fost numit ca profesor suplinitor la Catedra de Farmacologie şi Botanică
medicală veterinară a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, pentru ca
305
în anul 1959, să devină profesor titular definitiv. Întreaga sa activitate s-a

desfăşurat sub sceptrul unei exemplare autoexigenţe. Preocupat permanent de
pregătirea sa, Licperta s-a făcut remarcat nu numai prin opera sa didactică şi
ştiinţifică, ci şi prin cultura pe care şi-a format-o în timp.
Cunoaşterea mai multor limbi străine i-a permis accesul neîngrădit la
informaţiile de pe toate meridianele. Licperta a desfăşurat o prodigioasă activitate
publicistică. Cărţile sale au venit, succesiv, în întâmpinarea nevoilor informative
ale mai multor generaţii şi categorii de utilizatori de produse farmaceutice. În anul
1953, a publicat un curs de Farmacologie pentru uzul studenţilor, pentru ca doi
ani târziu, în anul 1954, să editeze prima Farmacologie veterinară din
România. Valoarea tratatatului elaborat este confirmată de cele trei reeditări care
au urmat apariţiei sale, în anii 1958, 1967 şi 1980. La fel de eficiente s-au dovedit
manualele de farmacologie concepute pentru şcolile profesionale veterinare
(1952), şcolile tehnice veterinare (1963, 1965) sau liceele veterinare (1970). Alte
lucrări, realizate în diverse colaborări, au abordat teme de mare interes pentru
practica medicală veterinară: Sulfamidele şi antibioticele în medicina veterinară
(1956), Ghid de farmacologie şi receptură (1965), Vademecum terapeutic
veterinar (1970) etc. În activitatea de cercetare, Emilian Licperta a fost preocupat
de acţiunile mai multor produse farmaceutice: sulfamide, anestezice,
neuroplegice, antiparazitare, simpatico- şi parasimpatico-mimetice, etc. Ca o
recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, în anul 1970, i-a fost acordat titlul de
profesor doctor docent. După pensionare (1980), şi-a continuat activitatea de
conducător de doctorat în specialitatea Farmacologie şi Toxicologie, începută încă
din anul 1969.
Petre BALACI (1921-1979) a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară

din Bucureşti, în anul 1950, obţinând titlul de doctor-medic veterinar în anul
1951, în urma susţinerii lucrării de diplomă intitulate Tratamentul coccidiozei la
păsări.
Încă de la absolvire, a fost încadrat ca preparator la Farmacologie şi
Botanică medicală, fiind avansat, în acelaşi an, la gradul didactic de asistent. În
anul 1962, a devenit şef de lucrări suplinitor, pentru ca peste alţi şapte ani, în
1969, să fie titularizat ca şef de lucrări la disciplina de Farmacologie şi receptură.
1969 este şi anul în care obţine titlul de doctor în medicină veterinară, pentru teza
cu titlul: “Contribuţii la studiul acţiunii farmacodinamice a piperazinei la găini”.
Alături de Emilian Licperta, a elaborat peste 100 de lucrări ştiinţifice, caiete de
lucrări practice, preocupându-se permanent de îmbunătăţirea demonstraţiilor de
farmacodinamie în cadrul lucrărilor practice. A scris mai multe cărţi de
specialitate, dintre care s-a remarcat cea apărută, cu numai un an înaintea
dispariţiei sale premature, în anul 1978: Farmacoterapia veterinară.
306
Constantin STĂTESCU (n. 1934) a absolvit atât cursurile Facultăţii de

Medicină Veterinară din Bucureşti, în anul 1957, cât şi pe cele ale Facultăţii de
Biologie-specialitatea Botanică, în cadrul Universităţii bucureştene (1969). În
anul 1960, a obţinut prin concurs, postul de asistent titular provizoriu la disciplina
de Farmacologie şi Receptură, în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară
Bucureşti.
Cu ocazia “redistribuirii cadrelor în agricultură” din anul 1962, Stătescu
este transferat mai întâi la Circumscripţia Sanitar-Veterinară Todireşti, judeţul
Vaslui, pentru ca, după numai un an, în anul 1963, să ocupe pentru doi ani, până
în anul 1965, tot un post de asistent titular provizoriu la disciplina de
Farmacologie şi Receptură, în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară din Iaşi.
În anul 1965, revine la Bucureşti, pentru a se dedica evoluţiei disciplinei de
Farmacologie de la Alma Mater Veterinaria Bucurescensis.
A obţinut tutlul ştiinţific de doctor în medicină veterinară, în anul 1971, în
urma susţinerii publice a tezei intitulate. “Acţiunea terapeutică a blocajului
procainic, alcool-procainic şi fenol-procainic în afecţiunile chirurugicale la
animale”.
A preluat conducerea disciplinei de Farmacologie, în anul 1981, ca şef de
lucrări cu delegaţie de predare, urcând ulterior celelalte trepte universitare:
conferenţiar (1991), profesor (1992).
Ca unic autor sau în colaborare, Stătescu a publicat peste 130 de lucrări
ştiinţifice, precum şi numeroase cărţi sau manuale de specialitate, adresate atât
studenţilor, cât şi practicienilor: Farmacologie şi receptură veterinară-lucrări
practice; Plante medicinale şi toxice din zonele tropicale şi subtropicale;
Practicum de farmacologie veterinară, Farmacologie veterinară (în două
volume); Practicum de fitoterapie şi fitotoxicologie în medicina veterinară;
Nomenclatorul medicamentelor de uz veterinar; Farmacologie pentru medici
veterinari; Botanică medicală veterinară; Elemente de homeopatie veterinară;
Farmacoterapie veterinară; Farmacoterapie, farmacotoxicologie,
farmacovigilenţă în medicina veterinară; Vademecum medical veterinar;
Farmacologie pentru liceele veterinare etc.
16.3.7. TOXICOLOGIE ŞI TOXICOZE
Disciplina de Toxicologie şi toxicoze a fost introdusă în planul de

învăţământ, ca disciplină obligatorie, în anul 1971. Până în acest an, cunoştinţele
de toxicologie au fost predate, în timp, de Aurel BABEŞ şi Radu VLĂDESCU,
în cadrul disciplinei de Chimie, de Ion ADAMEŞTEANU şi Horea BÂRZĂ la
cursurile de Patologie medicală şi, bineînţeles, în cadrul catedrei de Farmacologie,
Toxicologie, Terapeutică generală, Farmacie şi Arta de a formula.
307
Emil ŞUŢEANU (n. 1926) a fost primul titular al disciplinei de

Toxicologie şi toxicoze. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti,
în anul 1951, fiind reţinut ca asistent universitar la disciplina de Patologie
medicală. Începând cu anul 1971, anul înfiinţării disciplinei de Toxicologie şi
toxicoze, până în anul 1992, anul pensionării sale, profesorul Şuţeanu a desfăşurat
o remarcabilă activitate didactică, organizatorică şi ştiinţifică.
În colaborare cu A. GHERDAN, Sabin GHERGARIU şi Ovidiu
POPESCU a realizat primul mare tratat de Toxicologie şi toxicoze, apărut în
Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, în anul 1977.
În intervalul 1989-1991, a îndeplinit funcţia de Decan al facultăţii.
Victor CRIVINEANU (n. 1951) a preluat

conducerea disciplinei de Toxicologie şi toxicoze în anul
1992, după pensionarea profesorului Emil Şuţeanu. A
absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti
în anul 1978.
Titlul de doctor în medicină veterinară l-a obţinut
în anul 1995, în urma susţinerii publice a lucrării
intitulate: Studiul unor factori toxico-carenţiali în
etiopatogenia infecundităţii la taurine.
A publicat, ca prim autor sau coautor, mai multe
volume de specialitate, bine apreciate de forurile ştiinţifice şi de specialiştii
interesaţi: Toxicologie sanitară veterinară (1996, lucrare premiată cu premiul Ion
Ionescu de la Brad al Academiei Române), Farmacoterapie veterinară (1997),
Diagnosticul de laborator în toxicologia veterinară (1998), Farmacoterapie,
farmacovigilenţă şi farmacotoxicologie veterinară (1999), Plante în tratamentul
bolilor parazitare la om şi animale (2000) etc. Începând cu februarie 2000,
îndeplineşte funcţia de Decan al FMV Bucureşti.
16.3. 8. MICROBIOLOGIE ŞI IMUNOLOGIE
Paul RIEGLER (1867-1936) este considerat

fondatorul Microbiologiei veterinare româneşti. A
absolvit Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
Bucureşti în anul 1893, susţinând o valoroasă “teză de
medic veterinar” intitulată:“Cercetări bacteriologice
în diagnosticul morvei”. Este de menţionat faptul că
lucrarea a fost elaborată sub îndrumarea lui Victor
Babeş. În laboratorul acestuia şi-a însuşit tehnica
bacteriologică şi anatomopatologică. Colaborarea
dintre cei doi, mai ales în privinţa bacilului morvei şi a
seroterapiei antimorvoase, a continuat în timp,
308
dovedindu-se a fi deosebit de fructuoasă. A colaborat în cercetările sale asupra

morvei şi cu Ion Cantacuzino, precum şi cu unul dintre valoroşii săi discipoli,
Alexandru Ciucă. Paul Riegler a fost primul profesor de microbiologie şi
anatomie patologică din învăţământul medical-veterinar românesc. Paul Riegler
a condus destinele Şcolii Superioare de Medicină Veterinară între anii 1910-1919,
şi apoi, cele ale Facultăţii de Medicină Veterinară, între anii 1926-1930.
A îndrumat medicina veterinară românească timp de aproape 40 de ani. A
fost director fondator al Institutului de seruri şi vaccinuri Pasteur din
Bucureşti. Sub îndrumarea sa s-au format alte personalităţi de renume ale
medicinei veterinare româneşti, precum: Alexandru Ciucă, Nicolae Stamatin,
Constantin Cernăianu, Ion Suhaci, Ion Isopescu.
Alexandru VECHIU (1890-1954), i-a urmat lui

Paul Riegler, ca profesor de Microbiologie şi director al
Institutului Pasteur. Pe plan ştiinţific s-a făcut remarcat
prin cercetările sale privind transmiterea virusului pestei
porcine la iepuri.
După 8 ani de muncă (1931-1939), Alexandru
Vechiu a reuşit, primul în lume, să infecteze iepurele cu
virusul pestei porcine, creând astfel premisele preparării
vaccinurilor lapinizate împotriva pestei porcine şi
implicit a combaterii bolii pe plan mondial.
În comunicarea sa publicată, în anul 1939, în
Buletinul Internaţional de Epizootii de la Paris, Alexandru Vechiu a demonstrat
posibilitatea transmiterii virusului pestos porcin în serie, pe cale intracraniană,
combinată cu calea intraoculară, la iepuri, cobai şi oaie.
Boala experimentală produce diferite modificări sanguine capabile să dea
indicaţii concrete. Virusul se atenuează prin trecerea prin organismul iepurelui,
încât nu mai poate provoca la porc pesta, ci o boală uşoară, trecătoare.
Alexandru Vechiu a subliniat că atenuarea virusului rămâne definitivă şi,
prin urmare, ar fi posibilă obţinerea unui vaccin capabil să realizeze imunitatea
activă a porcului.
După publicarea rezultatelor sale, autorii americani J. A. Baker, H.
Koprowsky şi J. Blach au continuat aceste cercetări până la prepararea
vaccinului antipestos porcin lapinizat.
Neculai STAMATIN (1905-1993), medic veterinar, a absolvit Facultatea

de Medicină Veterinară din Bucureşti în anul 1931.
Încă din timpul studiilor, a fost remarcat de profesorul Paul Riegler, care îl
numeşte preparator (1929) şi apoi, după absolvire, asistent (1931). În anul 1932,
Stamatin îşi susţine teza de doctorat intitulată: Condiţiunile de formaţiune şi
destrucţiune a capsulei la Bacillus anthracis. La sfârşitul anului 1936, Neculai
309
Stamatin obţine o bursă la Institutul Pasteur din Alger, dar la scurt timp, din
motive de sănătate, îşi continuă activitatea în cadrul Institutului Pasteur din Paris,
în laboratorul lui Boquet. Aici elaborează o serie de lucrări ştiinţifice valoroase,
mare parte din ele în colaborare cu soţia sa, Ludmila Stamatin, care efectua şi
dânsa un stagiu la acelaşi institut, în laboratorul românului Constantin Levaditi.
În septembrie 1939, Stamatin se reîntoarce în patrie, reintegrându-se în cadrul
catedrei de Microbiologie a Facultăţii de Medicină Veterinară şi în colectivul
Institutului Pasteur din Bucureşti. În timpul războiului a fost mobilizat pe loc,
lucrând la prepararea vaccinurilor şi serurilor necesare armatei. În ambele
instituţii în care a activat, Stamatin s-a dedicat atât unei munci de cercetare
novatoare, cât şi pregătirii viitoarelor generaţii de medici veterinari. Urcarea
treptelor ierarhice universitare sau a celor din cercetare a avut un caracter firesc,
sigur şi constant.
Încă din anul 1936, Neculai Stamatin fusese
numit şef de lucrări, continuându-şi colaborarea cu
venerabilul său maestru, profesorul Paul Riegler şi
apoi, după trecerea acestuia în nefiinţă, cu profesorul
Alexandru Vechiu. Profesorul Vechiu a făcut din
Microbiologie o disciplină de sine-stătătoare,
separând-o de Anatomia patologică şi de Controlul
Alimentelor.
După plecarea profesorului Vechiu la Catedra
de Patologie medicală, Neculai Stamatin este numit
N. STAMATIN (în anul 1948), profesor titular de Microbiologie,
funcţie pe care o ocupă timp de 24 de ani, până în
anul 1972. Din acest an, până la sfârşitul celor 88 de ani de viaţă exemplară,
Stamatin îşi continuă activitatea ca profesor consultant şi îndrumător de
doctoranzi.
“Toată viaţa s-a bucurat de o sănătate fizică şi psihică deplină, lucru
perfect explicabil prin stilul şi disciplina de viaţă pe care şi le-a impus. Nu a făcut
niciodată nici cel mai mic exces. Întreaga sa activitate se desfăşura după un
program orar extrem de riguros; cu aceeaşi stricteţe erau respectate orele de
muncă, de masă, de plimbare, de tenis etc.
Regimul său alimentar era extrem de sobru; mânca puţin şi avea o
preferinţă pentru vegetale, cât mai bogate în vitamine.
Extraordinar era însă tonusul său psihic: întotdeauna perfect echilibrat,
liniştit, optimist, de un entuziasm temperat, creând în jurul lui un climat de lucru
şi de relaţii interumane de cea mai bună calitate. Interesul, căldura, discreţia şi
eleganţa faţă de colegi, tehnicieni, laboranţi şi studenţi trezeau la aceştia cele
mai profunde sentimente de simpatie, admiraţie şi respect.
Majoritatea celor care şi-au desfăşurat activitatea în preajma sa de-a
lungul timpului s-au simţit totdeauna nişte privilegiaţi ai soartei fiindcă, printr-un
310
tact de o extraordinară fineţe, N. Stamatin se pricepea ca nimeni altul să creeze

într-un colectiv de muncă confortul psihic propice activităţii pedagogice şi
creaţiei ştiinţifice de maxim randament. Şi poate că nimic nu ilustrează mai
elocvent concepţia sa despre relaţiile cu cei din jur, indiferent de nivelul lor
intelectual sau de poziţia lor socială, ca acest citat din Montaigne, filozoful
francez de care se simţea extrem de apropiat în spirit: “Si je pouvais me faire
craindre, j’aimerais mieux me faire aimer” (“Dacă aş putea să mă fac temut, aş
prefera să mă fac iubit”), frază pe care o transformase în deviză şi care se afla,
frumos caligrafiată, pe peretele de deasupra biroului său.” (Helgomar
Răducănescu)
Această admirabilă armonie interioară i-a permis lui Neculai Stamatin să-şi
desăvârşească opera didactică şi ştiinţifică şi, nu în ultimul rând, să îşi definească
un profil uman de excepţie.
Timp de 40 de ani, profesorul Stamatin a condus şcoala românească de
Microbiologie veterinară, contribuind esenţial la formarea specialiştilor în
domeniul microbiologiei şi imunologiei: cercetători, medici veterinari pentru
laboratoarele sanitar-veterinare judeţene de diagnostic, cadre didactice destinate
predării microbiologiei şi imunologiei la nivel universitar. Sub conducerea sa, cel
puţin 38 de medici veterinari şi-au finalizat teza de doctorat, devenind apoi nume
sonore ale cercetării sau învăţământului medical veterinar din România şi din
lume.
Este locul să-i menţionăm aici pe regretatul profesor de Microbiologie de la
Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi, distinsul Alexandru Grecianu, precum şi
pe contemporanii noştri: profesorul Ioan Coman, de la disciplina de Igienă şi
Protecţia mediului a aceleiaşi facultăţi, Andrei Olinescu, Emil Oneţ, Valentin
Popovici, Aristide Popescu, Helgomar Răducănescu, Iulian Ţogoe, etc.
Cercetările ştiinţifice ale profesorului Stamatin, concretizate în aproximativ
200 de lucrări, s-au axat pe următoarele subiecte: Bacillus anthracis şi alte specii
din genul Bacillus; studiul B. anthracis în sol; fagii C.A.M. şi utilizarea lor pentru
diferenţierea B. anthracis de B. cereus prin test fagic; patogenitatea speciei B.
cereus etc. A mai efectuat cercetări privind: bacilii tuberculozei, bacilul rujetului,
pasteurelele şi pasteurelozele, stafilococii, bacilul morvei, agalaxia contagioasă a
oilor şi caprelor, virusul variolei ovine, precum şi unele bacterioze ale peştilor.
În domeniul teoretic al biologiei microbiene, profesorul Stamatin a realizat
un valoros studiu al antagonismului microbian intraspecific, creând noţiunea de
autoantibioză, care avea să deschidă noi orizonturi în interpretarea a numeroase
evenimente care se desfăşoară în cadrul populaţiilor bacteriene.
Concepţiile sale ştiinţifice, precum şi marea sa putere de sinteză şi de
generalizare, sunt strălucit ilustrate de vastul său Tratat de Microbiologie
veterinară, elaborat în perioada 1956-1958, însumând, în cele trei volume, peste
2000 de pagini. A elaborat, de asemenea, mai multe lucrări cu caracter
istoriografic: Apariţia şi dezvoltarea Microbiologiei veterinare în România, Din
311
istoricul descoperirii maleinei, Contribution a l’histoire de la brucellose en

Roumanie, Importance des travaux de J. Bordet et M. Ciucă (1920-1922) pour le
developpement des connaissances sur les phages.
Una dintre lucrările sale de iatroistorie, unamim apreciată pe plan mondial,
a fost cea dedicată marelui Pasteur: Louis Pasteur-descoperitorul funcţiilor
microbiene în natură, prilejuită de aniversarea a 150 de la naşterea
întemeietorului microbiologiei moderne (1972). A fost într-atât de fascinat de
personalitatea acestuia, încât le spunea adesea studenţilor:
"Ca să realizezi ceva în domeniul microbiologiei trebuie să-ţi propui să
ajungi un Pasteur, ca să ai şansa să ajungi măcar un Stamatin."
Nu putem încheia paginile dedicate celui care a avut şansa să ajungă
“măcar un Stamatin”, fără a adăuga, nu în ultimul rând, că marele profesor a fost,
deopotrivă, un om de cultură, îndrăgostit de muzică, de poezie, de frumos. A
elaborat eseuri filozofice cuprinzând admirabile profunzimi umanistice. A scris şi
poezie, o poezie adevărată, sinceră, pe care a publicat-o abia în ultimul an al vieţii
sale (1993), sub un titlu care îi reflectă întreaga sa modestie şi nobleţe sufletească:
Tentative literare.
În tentativele sale literare, Neculai Stamatin a lăudat Omul, a lăudat
Iubirea, făcând apologia a tot ce are fiinţa umană mai nobil.
Să reflectăm laolaltă cu el:
“Dorinţa fiecărui om şi deci şi a mea, o unitate dintre miliardele de unităţi,
e de a spune ce nu a mai fost niciodată spus, de a făuri imagini ce nu au mai fost
de nimeni făurite, de a trăi sentimente ce nu au mai fost de nimeni trăite, de a
avea senzaţii ce nu le-a mai avut nici un om, de a vedea florile, cerul, oamenii,
stelele aşa cum nu au mai fost de nimeni văzute. Câţi reuşesc în aceste eroice
tentative?”
(Citatele originale sunt reproduse din Helgomar Răducănescu)
16.3.9. BOLI INFECŢIOASE
Constantin MOTAŞ (1869-1931), medic veterinar,

a absolvit Şcoala Superioară de Medicină Veterinară în
anul 1892. După ce a lucrat un timp în serviciile veterinare,
a fost numit, în 1896, şef de lucrări la Catedra de Anatomie
şi Histologie. În această calitate, a urmat cursul de
histologie al vestitului profesor Alexandru Obregia, de la
Facultatea de Medicină din Bucureşti. În anul 1900,
Constantin Motaş trece ca şef de lucrări la disciplina de
Patologie şi clinica bolilor contagioase.
Pleacă apoi la Paris, unde lucrează în laboratorul
profesorului Nocard (unul dintre cei mai apropiaţi
colaboratori ai lui Pasteur).
312
Împreună cu acesta, studiază piroplasmoza la câine, publicând valoroase

lucrări ştiinţifice, recunoscute pe plan mondial.
Revenit în patrie, Motaş studiază piroplasmoza la oaie. Cercetările sale
referitoare la babesioza ovină au devenit clasice şi numele lui a fost dat în anul
1929, agentului patogen al acestei boli: Babesia motasi. Pentru lucrarea sa
intitulată: Studiu experimental asupra cârceagului oilor, Motaş a primit premiul
Academiei Române. Constantin Motaş a colaborat cu profesorii Paul Riegler şi
Alexandru Ciucă la organizarea Serviciului de seruri şi vaccinuri, în cadrul
Laboratorului de Microbiologie al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară
Bucureşti. Aici au fost preparate: maleina (1892), tuberculina (1896), serul
antirujetic (1900), serul şi vaccinul anticărbunos (1904) etc.
Colaborarea dintre cei trei savanţi a continuat apoi şi în cadrul Institutului
Pasteur. Profesorul Constantin Motaş a fost director al Şcolii Superioare de
Medicină Veterinară, în perioada 1919-1921, devenind, din anul 1921 (anul
transformării şcolii în facultate), primul decan al acesteia (1921-1926). A fost
membru al Societăţii Centrale de Medicină Veterinară din Paris şi membru al
Societăţii de Biologie. S-a stins departe de ţară, la Menton (în Franţa), în ziua de 8
martie 1931.
Alexandru CIUCĂ (1880-1972) a fost discipol

şi colaborator apropiat al lui Paul Riegler. Încă din
perioada studenţiei a lucrat alături de acesta la
prepararea serurilor terapeutice (de ex. serul antirujetic,
în 1900). A obţinut titlul de medic veterinar în anul
1902 şi, începând cu anul 1904, a urcat treptele
universitare, ajungând. în 1922, profesor titular la
Catedra de Igienă şi Medicină experimentală, iar în
1931 profesor de Boli infecţioase. A descris, pentru
prima dată în lume, (împreună cu D. Alexandrescu),
fenomenele de anafilaxie la bovine, observate în cursul
seroterapiei anticărbunoase, fiind citat de Charles
Richet, în 1912, în tratatul său “L’anaphylaxie”.
În anul 1922, Alexandru Ciucă a introdus medicamentul antisifilitic
Neosalvarsan în tratamentul durinei. Reuşita tratamentului a condus, prin
extinderea aplicării, la eliminarea acestei boli din Europa. În anul 1929,
Alexandru Ciucă introduce reacţia de fixare a complementului în diagnosticul
febrei aftoase.
Metoda de tipizare in vitro a virusului aftos a fost perfectată de Ciucă în
timpul cât a lucrat în străinătate, la Institutul Pasteur din Paris şi la Institutul
Lister din Londra.
Şi-a publicat rezultatele în “The Journal of Hygiene” din Londra, la 8
martie 1929. Metoda sa s-a răspândit în toată lumea şi a fost verificată de
313
numeroşi specialişti, printre care şi Traub şi Mohlmann de la Institutul pentru

studiul febrei aftoase de pe insula Riems, în 1943.
Profesorul Alexandru Ciucă a fost, totodată, şi membru fondator al
Institutului Cantacuzino, alături de fratele său, academicianul Mihai Ciucă, de
acad. prof. dr. Ionescu-Mihăeşti şi de profesorul Ion Cantacuzino. Alexandru
Ciucă a condus lucrările de construcţie şi de dotare ale Institutului Cantacuzino.
În anul 1921, a fost numit şeful secţiei de cercetări veterinare a institutului.
În această calitate a organizat, la Băneasa, o staţiune de hiperimunizare a
cailor donatori de seruri, unitate cu nimic mai prejos ca cea de la Garches a
Institutului Pasteur din Paris.
În toamna anului 1944, Alexandru Ciucă a organizat cea mai mare
producţie de seruri a Institutului Cantacuzino, aprovizionând frontul antihitlerist
cu produsele necesare pentru sănătatea armatei.
Cu toate acestea, Alexandru Ciucă nu a fost scutit de prigoana exercitată de
regimul politic postbelic, fiind înlăturat abuziv, în anul 1947. A urmat o perioadă
de grele umilinţe şi privaţiuni, până la realegerea sa în funcţia de director adjunct
al Institutului Cantacuzino, alături de fratele său, prof. acad. Mihai Ciucă şi prof.
acad. Dumitru Combiescu.
Profesorul Alexandru Ciucă a fost reprezentantul permanent al României la
Oficiul Internaţional de Epizootii de la Paris, membru al Societăţii de Patologie
exotică, precum şi membru al Academiei de Medicină. I s-au conferit totodată,
titlurile de profesor doctor docent şi profesor universitar emerit. A fost răsplătit,
în ultimul an de viaţă, cu Meritul ştiinţific.
Nu putem să nu inserăm aici, una dintre caracterizările ce i s-au făcut
Omului Alexandru Ciucă:
Ca om, profesorul Ciucă a fost de o mare sensibilitate şi delicateţe
sufletească. Întreaga sa fiinţă radia bunătate. Aborda studenţii cu sentimente
paterne, iar colaboratorilor le acorda o caldă şi protectoare prietenie. Era gata
oricând să întindă o mână de ajutor fiecăruia.
Iubea natura, oamenii, animalele, florile. Era plin de optimism. În fiecare
om vedea un prieten. A fost un savant iubit pentru punţile de omenie pe care le
clădea mereu între el şi inimile celor din jur.” (Tomescu şi Gavrilă)
Ilie POPOVICI (1902-1982) a condus Catedra de Boli contagioase a

Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, începând cu anul 1948, până la
pensionare, în anul 1969. Anul 1948 a fost un an de reorganizare a învăţământului
românesc după modelul sovietic. S-a înfiinţat Facultatea de Zootehnie, care avea
să formeze împreună cu Facultatea de Medicină Veterinară, Institutul de
Zootehnie şi Medicină Veterinară.
Ilie Popovici avea să fie desemnat rector al noii instituţii create. Îndeplinea
în acelaşi timp şi funcţia de director al Institutului de Patologie şi Igienă Animală
314
(I.P.I.A.)-înfiinţat în anul 1946, ca instituţie cu activitate de cercetare şi de

coordonare a laboratoarelor veterinare regionale.
Ca cercetător, Ilie Popovici, a oferit exemplul său personal, desfăşurând o
activitate susţinută, concretizată prin elaborarea de lucrări ştiinţifice, publicaţii
etc. Cei care au lucrat sub coordonarea sa, au devenit, la rândul lor, buni
specialişti în domeniu. A fost membru corespondent al Academiei Române.
Constantin CERNĂIANU (1890-1972) medic veterinar, a absolvit

cursurile Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în anul 1916.
După absolvire a participat la primul război mondial. În anul 1920 a
efectuat un stagiu de pregătire în cadrul Institutului de seruri şi vaccinuri Pasteur
din Bucureşti (la a cărei conducere avea să ajungă după 20 de ani).
În anul 1922, Constantin Cernăianu a primit sarcina de a înfiinţa şi conduce
un laborator de provincie.
În cursul anilor 1928 şi 1929, a lucrat în afara graniţelor ţării, la Institutul
Pasteur din Paris, precum şi în laboratoarele din Germania şi Austria, unde a
elaborat lucrări deosebit de apreciate.
La solicitarea profesorului E. Leclainche, preşedintele Oficiului
Internaţional de Epizootii din Paris, Cernăianu a realizat diferite rapoarte privind:
Bolile infecţioase ale păsărilor (1934), Afecţiunile cu hematozoare endoglobulare
la animale (1936), Organizarea laboratoarelor regionale (1938). A efectuat, de
asemenea, cercetări asupra piroplasmozei, elaborând un vast tratat intitulat:
Piroplasme şi piroplasmoze (cuprinzând 1259 pagini, 258 planşe), apreciat
laudativ de cei mai mari parazitologi veterinari ai lumii: Guilhon, Euzeby,
Reichenow, Enigk, Batelli ş.a.
16.3.10. BOLI PARAZITARE
Ioan CIUREA (1878-1944), medic

veterinar, este considerat fondatorul
parazitologiei veterinare româneşti şi totodată,
iniţiatorul metodei experimentale în
parazitologie.
Cercetările sale asupra helmintofaunei ţării
noastre au dus la determinarea mai multor specii şi
genuri noi de trematode, contribuind, astfel, la
sistematica lor internaţională. Multe dintre
realizările lui Ioan Ciurea au fost adoptate de
literatura mondială de specialitate. După absolvirea
Şcolii Superioare de Medicină Veterinară
Bucureşti, în anul 1902, Ioan Ciurea şi-a început cercetările parazitologice în
cadrul abatorului din Piatra Neamţ (1905). În anul 1910, obţine un concediu de
315
doi ani pentru studii în străinătate, timpîn care a urmat cursurile de anatomie
patologică ale profesorului Ostreich, lucrând totodată în laboratorul acestuia.
În acelaşi interval, s-a specializat în inspecţia alimentelor la Şcoala de
medicină veterinară şi la abatorul din Berlin, sub conducerea profesorului Jacob
Bongert. Tot la Berlin a mai lucrat, ca asistent ajutător al profesorului von
Ostertag, la Institutul Imperial de sănătate.
Întors la Piatra Neamţ, Ioan Ciurea şi-a continuat activitatea ştiinţifică,
transformând modestul său serviciu de medic veterinar de oraş într-un adevărat
centru de cercetări. Zi de zi, Ioan Ciurea a adunat material parazitologic,
efectuând, de asemenea şi valoroase cercetări experimentale. În tot acest timp, a
păstrat o neîntreruptă legătură cu străinătatea. Savanţi de pe toate meridianele îi
scriau la Piatra Neamţ, adresându-i-se: Domnule Profesor.
Era firesc ca activitatea doctorului Ciurea să atragă atenţia Facultăţii de
Medicină Veterinară din Bucureşti, care îi propune în anul 1919, postul de
conferenţiar la disciplina de Parazitologie şi Inspecţia sanitară a alimentelor.
În anul 1921, era profesor titular al Catedrei de Zoologie şi Parazitologie.
Între anii 1929-1931, profesorul Ciurea a fost cooptat în consiliul de administraţie
al pescăriilor statului, la sugestia marelui său prieten Grigore Antipa. Cu acest
prilej şi-a continuat studiile asupra viermilor paraziţi pe care peştii le transmit
omului, mamiferelor şi păsărilor.
“Întinsul apelor şi împărăţia stufului îl vor atrage ca un magnet. El va
avea sub mână gazdele definitive şi gazdele intermediare ale paraziţilor şi va
putea, prin cercetări experimentale răbdătoare, să descurce ciclul evolutiv al
multor specii organizaţia lor, poziţia lor sistematică.” (Tomescu şi Gavrilă)
Profesorul Ciurea a amenajat, la Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti, un laborator şi un muzeu de Parazitologie şi Ichtiologie care au fost
vizitate şi apreciate de celebri savanţi străini, printre care: K. I. Skriabin (URSS),
Stefanski (Polonia), Magrou (Franţa), Koizoumi (Japonia), Khebil (Egipt) ş.a.
Ca un omagiu pentru meritele sale ştiinţifice deosebite, diferiţi oameni de
ştiinţă i-au dedicat genuri şi specii descoperite de ei.
Astfel, renumitul parazitolog sovietic Skriabin a dat numele de Ciureana
quinoangularis unui trematod, iar Issaitschikoff îi dedică specia Ciureana
cryptocotyle.
Pentru activitatea sa ştiinţifică, Ioan Ciurea a fost ales membru al Comisiei
Internaţionale Permanente de Parazitologie, al Societăţii de Biologie din Paris (a
fost chiar preşedintele filialei Bucureşti), al Societăţii de Helmintologie din
Washington, al Societăţii Române de Geografie, al Academiei de Medicină din
România. În anul 1927, Academia Română îl alege membru corespondent. La 1
august 1939, Academia de Ştiinţe din Halle îl primeşte pe Ioan Ciurea în
rândurile sale, aşezându-l astfel, pentru totdeauna, alături de: Cuvier, Darwin,
Goethe, Alexander von Humboldt, Linné, Virchow, Marinescu, Antipa şi
alţii.
316
Gheorghe DINULESCU (1896-1965), valoros

colaborator al profesorului Ioan Ciurea, a continuat
opera didactică şi ştiinţifică a acestuia. La recomandarea
mentorului său, Dinulescu a urmat un stagiu de
perfecţionare la Paris, unde, între anii 1930-1932, a
lucrat în prestigioase instituţii de profil: Şcoala Naţională
de Medicină Veterinară de la Alfort-Paris, Facultatea de
Ştiinţe Naturale, Muzeul de Istorie Naturală, Facultatea
de Medicină, colaborând cu parazitologi de renume,
precum: Brumpt, Langeron, Henry, Carellery, Picard,
Boiven.
Eficienţa activităţii desfăşurate acolo este demonstrată de cele două premii
obţinute de Dinulescu: premiul Passet al Societăţii de Entomologie şi premiul
Tremont al Facultăţii de Ştiinţe Naturale.
La reîntoarcerea în ţară, în anul 1932, Dinulescu preia conducerea Secţiei
de Piscicultură a Institutului Naţional Zootehnic. A fondat primul Institut de
Cercetări Piscicole din România.
În intervalul 1934-1940, a predat Piscicultura studenţilor din anul V de la
Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, dedicând un întreg capitol
ichtiopatologiei. În anul 1935, profesorul Ioan Ciurea îi creează lui Dinulescu un
post de conferenţiar la disciplina de Zoologie. Când a preluat disciplina de
Parazitologie, în anul 1944, Gheorghe Dinulescu avea deja o vastă experienţă
didactică şi ştiinţifică. A fost preocupat îndeaproape de studiul insectelor,
realizând cea mai bogată colecţie de Oestrus ovis, Hipoderma bovis şi
Gasterophilus sp..
A studiat, de asemenea, diverse Simulide şi Tabanide, organizând în acest
scop expediţii ştiinţifice în Munţii Retezat, Valea Cernei, Delta Dunării etc.
Dinulescu a fost practic primul entomolog al medicinei veterinare româneşti.
În perioada 1950-1957, Dinulescu a condus Catedra de Parazitologie de la
Facultatea de Medicină Veterinară din Arad.
Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc, peste ani, în cele peste o sută de
lucrări ştiinţifice publicate sau în tratatele elaborate în colaborare cu I.
Rădulescu: Ichtiopatologia (1950), respectiv, cu continuatorul său la catedră,
Alexandru Niculescu, Parazitologia clinică veterinară-(1960) prima lucrare de
sinteză din literatura de specialitate din ţara noastră.
Alexandru NICULESCU (n. 1916) a preluat destinele disciplinei de

Parazitologie de la maestrul său, profesorul Dinulescu, reuşind, timp de trei
decenii (1951-1981), să asigure progresul ştiinţific şi didactic al acesteia. Actualul
titular al disciplinei, prof. dr. Ion C. Didă, îl evocă admirativ, oferindu-ne un
profil uman şi didactic exemplar:
317
“Profesorul dr. docent Alexandru Niculescu s-a impus prin muncă şi

rezultate ca o mare personalitate a ştiinţelor veterinare româneşti. Înzestrat cu
harul vorbirii didactice a făcut ca disciplina de Boli parazitare, deşi prin
conţinutul ei, greu de însuşit, să fie apreciată ca plăcută şi audiată de studenţi.
Profesorul Alexandru Niculescu a predat Parazitologia cu o măiestrie didactică
de neegalat, realizând acel “captatio benevolentiae” care desfiinţează distanţa
dintre catedră şi auditor, care încălzeşte atmosfera şi accentuează curiozitatea.
Personalitatea sa a făcut ca foarte mulţi medici veterinari să îndrăgească
disciplina de Boli parazitare, iar unii dintre ei să urmeze specializarea prin
doctorat.”
Marea sa capacitate organizatorică este confirmată de reperele biografice
între care a îndeplinit mai multe funcţii de conducere: 1952-1957-Decan al FMV
Bucureşti; 1962-1967-Rector al Institutului Agronomic Nicolae Bălcescu
Bucureşti, 1952-1981-director de studii, şef de catedră etc. Nu putem omite faptul
că a fost rechemat, după pensionarea sa din anul 1981, în anul 1993, pentru a
organiza şi conduce disciplina de Boli parazitare, până la numirea unui nou titular.
Numele său este astăzi la loc de cinste în bibliografia de specialitate,
semnând lucrări de referinţă, precum: Îndreptar practic de parazitologie
(împreună cu Traian Lungu, 1968), Patologia şi clinica bolilor parazitare
(1975) Cercetări asupra biologiei sarcosporidiilor la oaie (împreună cu Anca
Purcherea şi M. Bunea, 1979) etc.
Traian LUNGU (1925-1992) şi-a dedicat peste patru decenii de existenţă

parazitologiei veterinare, de la repartiţia în învăţământ, obţinută la absolvire
(1950), până la trecerea sa în nefiinţă.
“Corect şi perseverent, a fost un neobosit slujitor al şcolii şi al
adevărului, îndeplinind, prin curiozitatea spiritului său, responsabilitatea
cercetătorului şi a pedagogului.” (Ion C. Didă-în Alma Mater Veterinaria
Bucurescensis -99-)
Traian Lungu a abordat aproape toate marile teme de cercetare în
Parazitologie, de la etiologia unor parazitoze ca dictiocauloza, ascaridioza,
cherostrongiloza, până la imunizarea în metastrongiloză, hipodermoză etc.
A contribuit la realizarea unor medicamente, precum: Coccidizin,
Lavoflagin ş.a. A elaborat ample lucrări referitoare la micozele animalelor
domestice, începând cu teza de doctorat intitulată Dermatomicoze la animalele
domestice (1970), continuând cu volumul Micozele animalelor domestice (în
colaborare cu P. Mitroiu, Editura Ceres, 1971) şi, în 1975, lucrarea de sinteză,
realizată în colaborare cu H. Bârză, I. Murgu, I. Macarie şi A. Popovici,
intitulată Dermatologie veterinară.
Un an mai târziu, în anul 1976, colaborează la editarea unui alt volum de
sinteză, deosebit de apreciat pentru valoarea sa aplicativă: Bolile interne şi
318
parazitare ale animalelor domestice, alături de Constantin Milla, Sabin

Ghergariu şi Olimpia Ghergariu.
16.3.11. CONTROLUL SANITAR-VETERINAR

ALIMENTELOR DE ORIGINE ANIMALĂ
Primele noţiuni de control sanitar-veterinar al alimentelor de origine

animală au fost cuprinse în planul de învăţământ prevăzut prin Regulamentul din
anul 1883, care legifera, printre altele, noua denumire a şcolii, Şcoala Superioară
de Medicină Veterinară. Cea de-a VI-a catedră era denumită: Catedra de
patologie generală, anatomie patologică generală, inspecţiunea sanitară a
cărnurilor de măcelărie şi obstetrică.
În intervalul 1883-1888, funcţia de titular al acestei catedre a fost suplinită
de Nicolae MIHĂILESCU. I-a urmat Cristian CALCIANU, pentru numai trei
ani (1889-1892), la capătul cărora, tânărul profesor specializat la Paris (alături de
André Cornil), sfârşeşte prematur.
La conducerea catedrei s-au mai succedat Gavril DEMETRESCU (în
perioada 1892-1900) şi Paul RIEGLER (1900-1919). În 1919, disciplina figura
în planul de învăţământ alături de Parazitologie: Parazitologie şi inspecţia
cărnurilor, avându-l ca titular pe Ioan CIUREA. În anul 1921, anul transformării
Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în facultate, este introdusă Inspecţia
sanitară a alimentelor de origine animală şi industriile anexe, cu aceeaşi
încadrare, alături de Parazitologie şi Zoologie, şi acelaşi titular. Asocierea celor
trei discipline într-o catedră îşi avea raţiunea sa, rezultată din necesitatea atentei
cunoaşteri a zoonozelor parazitare în vederea unui competent control al
cărnurilor, în special.
Cursul de Inspecţie sanitară a alimentelor de origine animală aborda
problemele referitoare la:examenul înainte şi după sacrificarea animalelor în
abator, bolile bacteriene şi parazitare care se transmit la om, controlul sanitar
veterinar în hale şi pieţe publice, inspecţia cărnurilor, peştelui, vânatului,
moluştelor, crustaceelor, ouălor, icrelor, conservelor de carne, mezelurilor etc.
În anul 1939, catedra este preluată de Vasile

ŞOITUZ, organizatorul primei discipline de CSV, de
sine-stătătoare.
Vasile ŞOITUZ (1899-1953) a devenit doctor în
medicină veterinară în anul 1925. În perioada 1929-1931, a
efectuat un stagiu de specializare la Institutul Pasteur din
Paris.
La reîntoarcerea în ţară, a fost numit subdirector al
Institutului Pasteur din Bucureşti. În anul 1939, îi este
încredinţată disciplina de Inspecţie sanitară a alimentelor.
319
În anul 1942, publică un curs litografiat de Inspecţia alimentelor, citat şi astăzi în

bibliografiile de specialitate.
Prin prelegerile sale de aleasă ţinută academică, Vasile Şoituz a aşezat
această importantă disciplină la un cuvenit nivel universitar.
Din nefericire, un neoplasm hepatic a curmat evoluţia profesorului Şoituz,
când avea doar 54 de ani.
Dumitru POPOVICI (1894-) a continuat opera de fundamentare a

domeniului de expertiză sanitară veterinară, începută de profesorul Şoituz.
La data la care i s-a încredinţat disciplina de Inspecţia sanitară a
alimentelor, Dumitru Popovici era şef de secţie la Institutul Naţional Zootehnic. A
condus disciplina în intervalul 1953-1964, până la pensionare. A accentuat
caracterul aplicativ al lucrărilor practice, insistând ca instruirea viitorilor
specialişti să se realizeze în unităţi de procesare a alimentelor. În anul 1967, a
publicat în colaborare cu I. Oţel şi G. Popa volumul intitulat Controlul
alimentelor de origine animală (Editura Agro-silvică).
George POPA a fost director al Laboratorului Central pentru

Controlul Produselor de Origine Animală, în perioada 1958-1971. În
momentul pensionării profesorului Dumitru Popovici, în anul 1964, George Popa,
fiind şi şef de lucrări la disciplina de Inspecţia sanitară a alimentelor, preia
conducerea acesteia. Până la pensionarea sa din anul 1988, a urcat toate treptele
universitare, adevărate trepte de competenţă, confirmate de roadele activităţii sale
didactice şi ştiinţifice. A păstrat permanent legătura cu instituţiile şi laboratoarele
specializate îndomeniu şi cu unităţile de producţie în profil, participând la
rezolvarea problemelor complexe de expertiză.
În colaborare cu valorosul său similar de la Facultatea de Medicină
Veterinară Cluj-Napoca, profesorul Vasile STĂNESCU, a publicat în Editura
Didactică şi Pedagogică: Controlul sanitar veterinar al alimentelor (1974),
Controlul sanitar veterinar al produselor de origine animală (1981). Trebuie să
facem precizarea că, în anul 1992, profesorul Vasile Stănescu a preluat, prin
concurs, conducerea disciplinei de Control sanitar veterinar al alimentelor de
origine animală de la F.M.V. Bucureşti, după 26 de ani de activitate didactică
desfăşuraţi la F.M.V. Cluj-Napoca (1965-1991). Într-o colaborare mai largă
(împreună cu B. Segal, C. Apostol, S. Dumitrache şi Rodica Segal), G. Popa a
semnat, ca prim autor, Toxicologia produselor alimentare, lucrare de referinţă
apărută în Editura Academiei, Bucureşti, 1986. În acelaşi an, a apărut la Editura
Ceres, Bucureşti, volumul Determinări fizico-chimice de laborator pentru
produsele alimentare de origine animală, rodul colaborării dintre N. Popescu, G.
Popa şi V. Stănescu.
După anul 1990, în cadrul disciplinei au fost aprofundate aspectele de
microbiologie alimentară, de toxicologie şi biochimie alimentară, vizuând
320
preponderent reziduurile chimice din alimente. A fost studiată influenţa

condiţiilor igienico-tehnologice de procesare asupra calităţii şi salubrităţii
alimentelor.
Apariţii editoriale precum: Noţiuni şi elemente practice de chimie analitică
sanitar-veterinară (1993) şi Bazele controlului sanitar veterinar al produselor de
origine animală (1996), avându-i ca autori pe reputaţii specialişti: N. POPESCU
şi S. MEICA, au venit în întâmpinarea nevoii de informaţie a medicilor
veterinari.
16.3.12. CHIRURGIE VETERINARĂ
Primele noţiuni de chirurgie au fost predate încă din anul 1861, anul
înfiinţării Şcolii Veterinare, de către Scarlat PROKESH (1812-1870) profesor de
Clinică animală, Obstetrică şi Zootehnie, Mihail ENGEL (1815-1865), profesor
de Practica potcovirii cailor, Patologie animală şi Farmacologie, precum şi de
Albert JENICEK (1835-1906) care a predat Patologia şi terapeutica copitelor,
Anatomia copitei şi Teoria potcovitului.
Până la conturarea celor două discipline distincte care sistematizează în
prezent cunoştinţele de chirurgie veterinară-Propedeutica şi tehnica chirurgicală,
respectiv Patologia şi clinica chirurgicală, chirurgia a fost inclusă în planul de
învăţământ sub diferite denumiri: Mică chirurgie, Operaţii şi cura bolilor externe,
Chirurgie operatoare, Medicină operatoare teoretică şi pracică, Propedeutică
chirurgicală şi Medicină operatoare, Chirurgie generală etc.
Ion POPESCU (1843-1898) aparţine primei promoţii a Şcolii Veterinare,

fiind totodată primul profesor selectat din rândul absolvenţilor acesteia. În
perioada 1868-1898, a predat cursuri de Anatomie topografică, Medicină
operatoare, Arta potcovitului, Clinica chirurgicală şi Patologia boalelor externe,
Farmacologie.
Ion Popescu a introdus învăţământul practic de chirurgie.
Sub conducerea sa, au fost realizate 13 teze de diplomă de medic veterinar,
având subiecte de chirurgie precum: Fracturile la animale (studiu general, 1883),
Javartul cartilaginos (1883), Bătătura sau contuzia de şa sau ham la greabăn
(1887), Rănile şi tratamentul lor prin creolină (1892), Hernia inguinală cronică
la cal (1897), Operaţiunea criptorhidiei la cal (1897) etc.
Ion Popescu participat activ la Războiul de Independenţă din 1877,
introducând în practică antisepsia în tratamentul rănilor şi în profilaxia infecţiilor,
în cadrul lazaretelor de cai organizate la Griviţa, Plevna, Smârdan şi Vidin.
Paul OCEANU (1854-1913) este considerat întemeietorul cursului de
Medicină operatoare. Timp de două decenii (1889-1919), profesorul Oceanu a
predat Medicina operatoare, Arta potcovitului, Anatomie topografică şi
Obstetrică. (vezi şi capitolul dedicat Patologiei reproducţiei)
321
I. POPESCU P. OCEANU GH. UDRISKI
Gheorghe UDRISKI (1867-1958) este considerat creatorul şcolii

româneşti de Chirurgie veterinară. A fost unul dintre cei mai distinşi şi mai
populari profesori ai Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti. A aparţinut
promoţiei 1892. După excelente specializări efectuate la Alfort, Berlin şi
Bruxelles, alături de cei mai mari chirurgi veterinari ai timpului (Frohner,
Eberlein, Degive, Cadiot, Almy, Lienaux), Udriski a pus bazele ştiinţifice ale
chirurgiei veterinare din România. A iniţiat şi perfecţionat mai multe tehnici
operatorii apreciate în ţară şi în străinătate, printre care anestezia locală şi
tronculară la nivelul membrelor. Lecţiile sale de la catedră erau de un înalt nivel
academic.
Totodată, măiestria şi eleganţa cu care practica intervenţiile chirurgicale i-
au adus admiraţia celor peste patruzeci de promoţii de studenţi care au avut şansa
să-i fie discipoli.
Udriski a fost membru fondator al Academiei de Medicină, membru al
Academiei Române, al Societăţii de Chirurgie, precum şi al Societăţii de Istoria
Medicinei.
Activitatea sa ştiinţifică a fost cunoscută şi recunoscută în centrele
universitare europene. A fost ales membru corespondent al Academiei Veterinare
din Franţa şi al Societăţii de Medicină Veterinară din Berlin. A fost şi senator, în
timpul guvernului prezidat de marele savant român Nicolae Iorga.
Prin celebritatea sa de chirurg veterinar care l-a făcut cunoscut în toate
păturile sociale, prin fineţea şi eleganţa sa de neîntrecut, ca şi prin lupta dusă
pentru cucerirea revendicărilor corpului veterinar, profesorul Gheorghe Udriski a
fost unul dintre cei mai stimaţi şi iubiţi reprezentanţi ai artei veterinare.
Ion BUCICĂ (1882-1957, n. Slatina) este considerat creatorul ortopediei

veterinare ştiinţifice din România. Este autorul primului curs de medicină
operatorie şi a primului tratat practic de podologie din România. A absolvit
Şcoala Superioară de Medicină Veterinară în anul 1906.
322
Între anii 1910-1912, Ion Bucică a urmat un stagiu de specializare în Franţa

şi Belgia.
Cariera sa didactică a început, în anul 1914 ca şef de lucrări la disciplina de
Anatomie descriptivă şi topografică, ajungând apoi conferenţiar de Podologie. În
anul 1933 a devenit profesor de medicină operatorie şi apoi, după pensionarea
profesorului Udriski, a ocupat Catedra de Patologie şi clinică chirurgicală până în
anul 1942.
“Ca profesor a fost un exemplu de muncă, cinste, probitate şi
conştiiciozitate, un adevărat apostol al misiunii sale didactice. Lecţiile sale erau
expuneri clare şi desăvârşite, încât studenţii plecau cu ele învăţate. A depus o
pasiune neîntrecută, o muncă titanică, dezinteresată zi de zi, pentru
popularizarea şi ridicarea la nivel de ştiinţă a podologiei, reuşind să facă pe
medicii veterinari să trateze şi să prevină bolile de copită prin cele mai moderne
şi adecvate metode." (Tomescu şi Gavrilă)
I. BUCICĂ O. VLĂDUŢIU
Octavian VLĂDUŢIU (1903-1991) a fundamentat chirurgia veterinară

modernă. Utilizând în cercetările sale experimentale originale cele mai evoluate
concepte fiziopatologice, Octavian Vlăduţiu a ajuns o celebritate a chirurgiei
veterinare mondiale. Studiul său publicat în anul 1929, în colaborare cu E.
APOSTEANU, privind: Acţiunea diferiţilor factori terapeutici în biopatologia
plăgilor, a fost deosebit de apreciat în lumea ştiinţifică internaţională. Octavian
Vlăduţiu are meritul de a fi aplicat, cu prioritate, anestezia potenţializată. El a
demonstrat că sulfatul de magneziu potenţează efectul anestezic al cloralului
hidrat. Metoda sa a fost introdusă curent în clinica chirurgicală veterinară, în
întreaga lume. A realizat pentru prima dată hemopansamentul sulfamidat ca
procedeu de mare eficienţă în terapia plăgilor anfractuoase şi atone.
Vlăduţiu a efectuat, totodată, ample studii de oncologie comparată. În
tratamentul maladiilor canceroase a combinat metodele chirurgicale cu
chimioterapia şi roentgenterapia.
323
Cercetările sale privind imunoterapia papilomatozei la viţei şi a tumorilor

veneriene la carnasiere, precum şi cele privind grefele osoase, i-au confirmat
creativitatea ştiinţifică.
Alte contribuţii ştiinţifice originale, deosebit de importante pentru
activitatea clinică chirurgicală au vizat: evaluarea riscului operator, studiul
infecţiilor chirurgicale şi tratamentul lor, studiul inflamaţiei provocate în scop
curativ prin diferite mijloace specifice şi nespecifice, introducerea unor noi
procedee de tehnică chirurgicală şi tratament în traumatologie, utilizarea
extractelor tisulare în studiul unor boli chirurgicale ale pielii, sistemului limfatic,
vaselor sanguine, sistemului osteo-muscular, nervilor periferici, analizatorului
vizual etc. Monumentala sa lucrare intitulată: Patologia chirurgicală a animalelor
domestice (apărută în două volume, la Editura Academiei, 1962, 1966), se
constituie într-un valoros material de referinţă pentru bibliografia de specialitate.
Octavian Vlăduţiu a fost preocupat deopotrivă de embriologia comparată.
În colaborare cu Martha TRANCU RAINER, a studiat Prezenţa hormonilor
sexuali şi a hormonului gonadotrop în urina şi saliva unui gigant, demonstrând
experimental pe şoareci şi şobolani impuberi că, în cazurile de gigantism hipofizar
la om, hormonul gonadotrop există în cantităţi însemnate în urină şi salivă; pe de
altă parte, cei doi au demonstrat că inocularea salivei provenită de la oamenii
suferinzi de nanism hipofizar poate provoca inhibiţia spermatogenezei. În acelaşi
context, Vlăduţiu s-a remarcat prin valoroase Cercetări asupra prezenţei unor
hormoni în saliva şi urina calului (1958). A perfectat, de asemenea, metoda de
diagnostic hormonal al criptorhidiei la armăsar.
Ion GRIGORESCU (1911-1972) a condus disciplinele de Medicină

operatorie şi Patologie şi clinică chirurgicală în intervalul 1957-1974), elaborând
noi metode chirurgicale. A perfecţionat mai multe tehnici de medicină operatorie
şi de anestezie în afecţiunile podale la bovine şi suine, precum şi în diferite boli
osteoarticulare şi tendinoase. A cercetat în amănunt sindromul umoral
postoperator. Colaborările sale ştiinţifice internaţionale sunt confirmate de
apartenenţa sa, ca membru, al Academiei de Ştiinţe din New York şi al Societăţii
Regale de Medicină din Londra. Pentru întreaga sa activitate, Ion Grigorescu a
primit titlul de profesor doctor docent.
Ion MURGU (1923-1998) discipol şi apreciat colaborator al lui Octavian

Vlăduţiu, a desfăşurat o remarcabilă activitate didactică şi ştiinţifică, publicând 5
manuale de specialitate şi 86 lucrări ştiinţifice. În paginile încredinţate luminii
tiparului, Murgu a adus contribuţii valoroase în: tratamentul chirurgical al
cenurozei cerebrale la ovine, în tratamentul plăgilor, artritelor şi afecţiunilor
podale la cabaline, taurine şi suine, în papilomatoza taurinelor, în afecţiunile
actinobacilare la bovine, în profilaxia reticulitei traumatice la bovine etc.
324
16.3.13. SEMIOLOGIE, PATOLOGIE

ŞI CLINICĂ MEDICALĂ
Primele cunoştinţe de Patologie şi clinică medicală au fost predate încă din

anul 1861, anul înfiinţării Şcolii veterinare din Bucureşti. Primul lor “mesager” a
fost Carol (Scarlat) PROKESH (1812-1870), în cadrul Catedrei de de Clinică
animală, Obstetrică şi Zootehnie. Vienez de origine, cu studii de medicină
veterinară efectuate la Viena, Prokesh a tradus din germană în româneşte
Patologia boalelor externe a lui Hering şi Patologia boalelor interne, scrisă de
Röhl. A fost urmat, începând cu anul 1871, de Mauriciu KOLBEN (1835-1906),
care a îndeplinit şi funcţia de director al şcolii, în intervalul 1871-1883. În
intervalul 1893-1897, la catedră s-au mai aflat, pentru intervale scurte de timp:
Pandele CONSTANTINESCU (1848-1902), Ioan Şt. FURTUNĂ (1860-1937)
şi Irimia POPESCU. În anul 1898, conducerea disciplinei este preluată, pentru
patru decenii, de Ion D. POENARU.
Ion D. POENARU (1868-1939) este considerat fondatorul şcolii

româneşti de Patologie şi Clinică medicală.
A absolvit Şcoala Superioară de Medicină
Veterinară din Bucureşti, în anul 1892, după care s-a
specializat la Alfort şi Berlin (1893-1895) în clinica
bolilor interne. Revenit în ţară, în anul 1897, Ion D.
Poenaru a fost numit profesor la Catedra de Patologie şi
Clinică medicală a şcolii căreia i-a fost discipol.
Pe lângă o prodigioasă activitate didactică,
Poenaru a efectuat numeroase cercetări în domeniul
patologiei digestive, privind: patogeneza icterelor,
pancreatita cronică, dilataţiile esofagiene, torsiunea
stomacului etc. În patologia aparatului respirator a
investigat şi elucidat etiopatogenia pleuritelor şi
hemiplegiei laringiene, iar în patologia aparatului circulator a descris insuficienţa
tricuspidă (1891) şi blocul cardiac în sindromul Adams-Stockes (1915).
A consacrat numeroase studii patologiei sistemului nervos la animale. Este
singurul care a descris coreea Sydenham la cal.
A studiat ataxia cerebeloasă congenitală la pisică, hematomielia sistemică,
precum şi paraliziile consecutive jigodiei la câine. A descris cazuri interesante de
epanşamente chiloase la animale, descoperind totodată cauzele care le-au
determinat. A studiat şi tricofiţia la animale, semnalând, pentru prima oară în
România, această boală la bovine. De asemenea, a descris leziunile provocate de
Trycophiton tonsurans, atât la animale cât şi la om. S-a ocupat, totodată, de
studiul eczemei seboreice şi de eritrodermita exfoliantă a calului (Trycorexis
325
nodosa). A descris muguetul produs de Endomices albicans (la purcei), reuşind să

reproducă experimental boala, îmbunătăţindu-i totodată tratamentul.
Preocupat de variola animalelor, Poenaru reuşeşte, în anul 1907, să
dovedească experimental că variola porcului poate fi transmisă prin sânge virulent
sau prin serozitatea conţinută în pustule.
Este primul cercetător care a dovedit filtrabilitatea virusului variolic
porcin. În 1915, Poenaru a diagnosticat, împreună cu Paul Riegler, boala lui
Aujesky la vacă. A fost, de asemenea, primul cercetător care a studiat
avitaminozele, pe cazuri clinice şi pe animale de experienţă; cercetările sale sunt
citate în toate tratatele clasice. A reprodus experimental polinevrita alimentară la
câine. În anul 1922, a studiat, la bovine, aşa-numita boală de borhot.
Totodată, Ion D. Poenaru a înfiinţat şi condus (1898-1899) revista
Progresul veterinar. A fost membru al Societăţii de Biologie, al Academiei de
Medicină, preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară şi al Asociaţiei
Generale a Medicilor Veterinari.
Ca Decan al Facultăţii de Medicină Veterinară (de la 15 februarie 1930),
Poenaru s-a preocupat de construirea de amfiteatre, săli de operaţie şi laboratoare
radiografice.
Dăruirea sa plină de entuziasm, a rămas, peste ani, în sufletele discipolilor
şi colaboratorilor săi. Iată câteva rânduri ale unuia dintre ei, devenit, la rândul său,
o mare personalitate a medicinei veterinare româneşti, profesorul Alexandru
Vechiu:
“Pasiunea lui pentru cercetările ştiinţifice era aşa de mare, încât cu un
entuziasm demn de admirat ştia să antreneze la ele şi pe colegii săi, profesori,
şefi de lucrări sau asistenţi. Cea mai mare mulţumire a lui era să vadă crescând
numărul tinerilor strânşi în jurul său şi să-i familiarizeze cu metodele de
diagnostic şi mijloacele de tratament ce preconiza în diferitele maladii interne.
Toată comoara sufletului său, bunătatea fără margini, nespusa bucurie cu care
primea lucrarea reuşită a vreunuia, încurajarea cu care susţinea eforturile
altora, îndrumările date pentru ca cecetarea să meargă pe calea cea bună,
făceau dintr-însul un îndrumător şi un animator fără seamăn. Colaboratorilor săi
prefera să le lase individualitatea, să îndrumeze la cercetări pe cei care îşi
puneau o problemă sau când el propunea vreo lucrare să le lase toată libertatea
în execuţie, dorinţa lui fiind să formeze cercetători capabili să abordeze probleme
cu propriile mijloace. De aceea, noi, elevii lui, care mai târziu i-am devenit
colegi, am părăsit laboratorul lui, rămânând totuşi în strânsă legătură
sufletească cu el.”
Alexandru PANU (1890-1972) a absolvit atât Şcoala Superioară de

Medicină Veterinară (1916), cât şi Facultatea de Biologie, obţinându-şi titlul de
doctor în medicină veterinară la Paris, în anul 1929. Un an mai târziu,în anul
1930, devine colaboratorul profesorului Poenaru. A fost titularul Catedrei de
326
Patologie şi Clinică Medicală între anii 1938-1948. În anul 1950, i se

încredinţează conducerea disciplinei de Fiziopatologie şi Semiologie, nou
înfiinţate. În activitatea de cercetare, a fost preocupat de mai multe aspecte de
endocrinologie comparată.
Ion ADAMEŞTEANU (1911-1976) a creat

actuala şcoală românească de Semiologie
medicală şi medicină internă veterinară. A fost
profesor de Patologie medicală la Facultăţile de
Medicină Veterinară din Bucureşti (1953-1958) şi
din Cluj-Napoca (1961-1976). Internist de renume,
Ion Adameşteanu a redactat (singur sau în
colaborare), următoarele tratate: Osteodistrofia
animalelor domestice (1951), Terapia prin ţesuturi
conservate în medicina veterinară (1952), Patologia
medicală a animalelor domestice (vol. I, 1955, vol.
II, 1957), Semiologia medicală veterinară (în colab.,
1959, ed. a II-a, 1967), Implantoterapia cu os în patologie (1969), Patologia şi
clinica medicală veterinară (1971), Urgenţe în medicina veterinară (în colab.,
1973), Iatropatiile în medicina veterinară (1974), Tehnopatii la animalele
domestice (1975), Diagnostic morfoclinic veterinar pe specii şi sindroame (apărut
postum, în anul 1980).
A stabilit, pentru prima dată în lume, constantele lichidului
cefalorahidian la oaie şi cal, cercetările sale fiind citate în volumul intitulat “The
comparative neuropathologie” semnat de I. R. Innes şi L. Z. Saunders, New-
York, 1962. Graţie meritelor sale, Ion Adameşteanu a fost ales membru activ al
Societăţii Franceze de Patologie comparată (1963), al Societăţii de Ştiinţe din
New-York (1967) şi membru corespondent al Academiei Regale de Medicină din
Belgia (1969). I s-a acordat, totodată, titlul de Doctor honoris causa al Facultăţii
de Medicină Veterinară din Brno, Cehia (1969). În România, a devenit membru al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi a primit premiul Ion Ionescu de la
Brad al Academiei Române.
Aurel NICOLAU (n. 1913), fost Decan al efemerei Facultăţi de Medicină

Veterinară de la Arad (şi, totodată, titularul disciplinei de Patologie şi Clinică
medicală din cadrul acesteia, în intervalul 1950-1957), a preluat conducerea
disciplinei de Semiologie, Patologie şi Clinică medicală de la Facultatea de
Medicină din Bucureşti începând cu anul 1957, până în anul 1974, anul
pensionării sale. S-a remarcat atât prin realele sale calităţi organizatorice, cât şi
prin deosebitele virtuţi pedagogice. A fost, deopotrivă, prim-autor al tratatului de
Semiologie şi diagnostic clinic veterinar, apărut în anul 1972, în Editura Ceres. A
327
colaborat, de asemenea, alături de Ion Adameşteanu şi Horia Bârză la

elaborarea tratatului de Semiologie, patologie şi clinică medicală (1966)
Eugen POLL (1925-1976) a absolvit Facultatea

de Medicină Veterinară din Bucureşti, ca şef al promoţiei
1952. Repartizat în învăţământul superior, la Catedra de
Medicală a facultăţii care l-a format, a urcat toate treptele
universitare, de la preparator la profesor.
Până la cei doar 51 de ani de viaţă, câţi i-au fost
îngăduiţi până la fatalul infarct miocardic, suferit în timp
ce era la volan, Poll s-a afirmat pe toate planurile:
organizatoric (a fost şi Decan), didactic (a devenit titular
al disciplinei în intervalul 1970-1972) şi mai ales
ştiinţific.
Este considerat iniţiatorul cercetărilor ştiinţifice în domeniul bolilor de
nutriţie şi metabolism.
Lucrarea sa de doctorat intitulată “Rolul seleniului în patologia aviară a
rămas ca o lucrare de referinţă pentru studiul bolilor nutriţional-metabolice, atât
ca metodică a cercetării, cât şi ca valoare ştiinţifică şi aplicativă. A contribuit la
elaborarea unor cărţi de specialitate de valoare, alături de Ion Adameşteanu,
Horia Bârză, Vasile Sasu ş.a.: Patologia medicală a animalelor domestice
(1966), Patologie şi clinică medicală veterinară (1971), Bolile oilor (1974) etc.
Horia BÂRZĂ (n. 1925) a absolvit Facultatea

de Medicină Veterinară din Bucureşti în anul 1950. A
parcurs toate treptele universitare, de la preparator
(1950), la profesor (1973) şi profesor consultant
(1990), desfăşurându-şi activitatea didactică şi
ştiinţifică în cadrul vremelnicei Facultăţi de Medicină
Veterinară de la Arad (1951-1957) şi, după desfiinţarea
acesteia, a revenit, ca dascăl, la facultatea care l-a
format.
A contribuit, în calitate de autor sau coautor, la
realizarea a peste 20 de cărţi, respectiv peste 140 de
lucrări ştiinţifice, în care dezvoltă o tematică originală privind: hematologia (Ghid
de hematologie a animalelor în creşterea intensivă, publicat în colaborare cu N.
Manolescu, A. Căprărin şi B. Sinchievici, 1978), patologia clinică a micilor
rumegătoare (a coordonat, împreună cu Eugen Poll, volumul Bolile oilor, Editura
Ceres, 1974), patologia compartimentelor gastrice la rumegătoare (Bolile
compartimentelor gastrice la rumegătoare, Editura Ceres. 1979, în colaborare cu
V. Fromunda şi P. Balaci), bolile de adaptare la suine, dezechilibrele acido-
bazice etc. Remarcabilă este colaborarea cu Ion Adameşteanu, Constanţa
328
Adameşteanu, V. Paraipan şi T. Blidaru la alcătuirea valorosului tratat de

Diagnostic morfoclinic veterinar, pe specii şi sindroame, apărut în anul 1980, la
Editura Ceres.
Preocupările sale didactice şi ştiinţifice au depăşit cadrul disciplinei alese,
manifestându-se prin abordarea competentă şi a altor domenii, precum
dermatologia veterinară (a colaborat la realizarea unui tratat de Dermatologie
veterinară –1975, alături de Tr. Lungu, I. Murgu, I. Macarie şi A. Popovici)
sau deontologia veterinară (Deontologie veterinară-1972, în colaborare cu E.
Paştea şi C. Vişan).
Mai mult decât atât, a activat şi dincolo de graniţele ţării, fie efectuând utile
vizite de documentare în mai multe ţări: U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, R.D.G., Franţa, fie contribuind efectiv la organizarea învăţământului
zoo-veterinar din Algeria (Centrul Universitar Blida, 1982-1985). Este membru al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
16.3.14. REPRODUCŢIE ŞI PATOLOGIA REPRODUCŢIEI
Paul OCEANU (1854-1919) este considerat

întemeietorul învăţământului obstetrical la Şcoala
Superioară de Medicină Veterinară Bucureşti. După
absolvirea şcolii, în anul 1879, s-a specializat în obstetrică
şi chirurgie la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
de la Alfort-Paris. Revenit în ţară, a organizat activitatea
didactică de profil, preocupându-se deopotrivă de
perfectarea unor noi tehnici de ovariectomie şi de
interpretarea fiziologică a efectelor acestora. Oceanu a
introdus lucrările practice, clinice, de teren, determinând pe
studenţii din anul terminal să aplice, astfel, cunoştinţele
dobândite în şcoală. În anul 1895, a efectuat, pentru prima dată în lume, castrarea
unei bivoliţe, pentru ca, patru ani mai târziu, în anul 1889, să publice o lucrare de
102 pagini, intitulată Ovariectomia la iapă, vacă, bivoliţă şi căţea, în care descrie
pe larg tehnica operatorie şi demonstrează valoarea economică a acestei
intervenţii. Împreună cu Aurel Babeş, profesorul de Chimie al Şcolii, a studiat
efectele fiziologice ale castrării la capră. Rezultatele cercetărilor au fost
comunicate la Academia de Ştiinţe de la Paris, în anul 1905, fiind deosebit de
apreciate de mai multe personalităţi în domeniu.
Mihail FĂLCOIANU (1884-1951), obstetrician şi chirurg veterinar, a

absolvit Şcoala Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti, după care s-a
specializat la Milano, unde a obţinut şi titlul de doctor în medicină veterinară.
Întors în ţară a fost numit, în 1911, şef de clinică la Patologie medicală, iar în
329
1920 (după trecerea în nefiinţă a profesorului Oceanu), profesor suplinitor de

Obstetrică şi medicină operatoare, devenind în anul 1926, profesor titular.
Fălcoianu a reorganizat pe baze moderne
învăţământul clinic de obstetrică. A introdus cele mai
ştiinţifice metode de diagnostic al gestaţiei. A acordat o
deosebită atenţie studiului diferitelor prezentări şi poziţii
ale fătului, distociilor fetale, embriotomiilor, precum şi
diagnosticului şi tratamentului diferitelor afecţiuni ale
organelor de reproducţie la diferite specii de animale.
A contribuit esenţial la introducerea în ţara
noastră a însămânţărilor artificiale la animale. Între anii
1936-1938, Fălcoianu a condus şi Secţia de Igienă a
Institutului Naţional Zootehnic din Bucureşti.
În această perioadă, a fost preocupat de organizarea şi desfăşurarea
cercetărilor şi aplicaţiilor practice ale însămânţărilor artificiale la animale, de
procurarea aparaturii şi materialelor necesare acestora.
Trebuie să menţionăm că primele însămânţări artificiale în România au fost
efectuate încă din anul 1906, la herghelia Seceleanu de la Slobozia-jud. Ialomiţa,
de către medicul veterinar Grigore Hortopan.
În perioada 1938-1940, profesorul Fălcoianu a organizat campanii de
însămânţări la ovine, formând echipe de tineri medici veterinari şi de studenţi din
anul VI care au acţionat în mai multe staţiuni (12-17), însămânţând artificial
12.659 oi/1938, 9136/1939, 5719/1940.
Mihail Fălcoianu a făcut cunoscute pe plan mondial rezultatele obţinute în
ţara noastră în domeniul reproducţiei animale, participând la congrese
internaţionale (1939, 1940 în Italia) unde a prezentat lucrări referitoare la
aplicarea însămânţărilor artificiale în România, la diagnosticul gestaţiei prin
metode biochimice, însămânţarea artificială pentru obţinerea de catâri şi fosirea
electroejaculării la berbec.
În cei 35 de ani de activitate didactică, profesorul Fălcoianu s-a remarcat
prin originalitate şi dăruire. Unul dintre discipolii săi, devenit la rândul său o mare
personalitate a medicinei veterinare româneşti, profesorul Valeriu Pintea, îl
evoca astfel:
“Academismul sec şi ermetic era cu totul străin tehnicii didactice a
iscusitului şi versatului practician care a fost profesorul Mihail Fălcoianu.
Într-o formă cu rezonanţe sadoveniene, lecţiile de obstetrică sau de
patologie bovină găseau imediat recepţie în minţile studenţilor, fără nici o
recomandare explicită de utilitate. Inflexiunile vocii, o gestică elocventă şi
evidenţa raţionamentului ştiinţific serveau obiectivul didactic la cea mai înaltă
cotă.” (citat reprodus după Florin Seiciu, din Alma Mater Veterinaria
Bucurescensis)
330
Hubert DAGOFSKI (1900-1956) a fost unul

dintre cei mai buni clinicieni în obstetrică şi
ginecologie veterinară. A devenit cadru didactic
imediat după absolvirea facultăţii (1928), funcţionând
ca şef de lucrări la Catedra de Medicină operatoare şi
Obstetrică şi apoi la Catedra de Obstetrică şi Patologie
bovină. Începând cu anul 1940, a funcţionat ca şef de
lucrări şi, după doi ani, conferenţiar de Medicină
veterinară la Facultatea de Agronomie din Bucureşti.
După pensionarea profesorului Mihail
Fălcoianu, revine la disciplina de Obstetrică a
Facultăţii de Medicină Veterinară. În scurtul răstimp în
care s-a aflat la conducerea disciplinei (1948-1952), Dagofski a publicat pentru
studenţi, împreună cu Petre Popescu, primul curs tipărit de Obstetrică
veterinară din ţara noastră (1951). Datorită unor convingeri politice care nu au
convenit mai-marilor acelor vremuri, Dagofski a fost îndepărtat din învăţământul
superior. Până la prematurul său sfârşit, a continuat să-şi menţină aprecierea
semenilor, lucrând ca medic veterinar în Bucureşti şi în comunele limitrofe (în
special Dobroeşti), unde se făcuse deja remarcat prin organizarea exploatării
animalelor la mai multe ferme şi moşii particulare sau ale unor instituţii, precum
fermele Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti.
Petre POPESCU (1913-1967) a condus disciplina de Obstetrică în

intervalul 1952-1967, afirmându-se prin realele sale calităţi didactice şi o
excelentă pregătire clinică. A desfăşurat o bogată activitate de cercetare care s-a
concretizat în publicarea mai multor lucrări ştiinţifice de interes, precum:
Tratamentul piometrului la vacă (1955), Histerotomia ca metodă de intervenţie
pentru remedierea distociilor la scroafă (1956), Studiul sterilităţii la vacă prin
corp galben persistent (1957), Utilizarea nitrofuranului în obstetrica şi
ginecologia veterinară (1957), Operaţia cezariană la vacă (1957), Studiul clinic
şi terapeutic al formelor de sterilitate în gospodăriile agricole de stat (1961),
Utilizarea comparativă a substanţelor gonadostimulatoare în tratamentul
sterilităţii la vacă (1964) Studiul chimografic şi clinic asupra uterului puerperal
la vacă (1965), Studiul clinic şi histologic al involuţiei uterine la vacă (1967) etc.
După colaborarea cu Hubert Dagofski la editarea primului curs tipărit de
Obstetrică veterinară din România (1951), a urmat o colaborare mai extinsă, cu
Nicolae Lunca, Aurel Vinţan şi Nicolae Gluhovschi, la editarea primului
tratat de reproducţie, Reproducţia animalelor domestice (1957), urmat, în timp,
de o serie de reeditări valoroase din punct de vedere ştiinţific şi aplicativ (1964-
1971). Dincolo de toate aceste însumări bio-bibliografice, Petre Popescu a dovedit
o mare dragoste faţă de profesia de medic veterinar şi slujitorii ei.
331
“Generaţii întregi de medici veterinari din ţară s-au bucurat de ajutorul

direct al profesorului Popescu, care, fără preget şi cu o competenţă exemplară, i-
a ajutat în rezolvarea problemelor de patologie obstetricală şi combatere a
sterilităţii. Astfel, în cadrul unei ample acţiuni de cercetare a situaţiei sterilităţii,
solicitată de Trustul Central Gostat, a examinat peste 22.000 de vaci, în 180 de
gospodării de stat, din 11 regiuni ale ţării.” (prof. dr. Florian Seiciu, în Alma
Mater Veterinaria Bucurescensis)
Nicolae LUNCA (1908-1970) a absolvit

Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti în anul
1934, după care a activat ca medic veterinar militar, până
în anul 1948, când s-a transferat la Institutul de Cercetări
Zootehnice. Aici a lucrat ca şef de laborator şi apoi ca şef
al Secţiei de Reproducţie, însămânţări artificiale şi
combaterea sterilităţii. Experienţa acumulată i-a permis
să urce treptele universitare de la şef de lucrări,
conferenţiar (1951) şi profesor (1964), în cadrul
Facultăţii de Zootehnie a Institutului Agronomic Nicolae
Bălcescu Bucureşti.
În anul 1964, a devenit conducător de doctorat în specialitatea Reproducţie,
Obstetrică şi Însămânţări artificiale, iar în anul 1967, i s-a acordat titlul de doctor
docent în ştiinţe.
În perioada 1962-1970, a condus disciplina de Reproducţie şi patologia
reproducţiei, în cadrul FMV Bucureşti.
A fost prim-autor al întâiului tratat de Reproducţie apărut la noi în ţară,
Reproducţia animalelor domestice, alături de Nicolae Gluhovschi, Aurel
Vinţan şi Petre Popescu (1957). Împreună cu V. Oţel şi I. Brătescu, a colaborat
în realizarea volumelor Lupta contra sterilităţii la animalele domestice (1954),
respectiv Fecunditatea şi prolificitatea la animalele domestice (1956).
Pe parcursul întregii sale cariere didactice, Nicolae Lunca a desfăşurat o
fructuoasă activitate ştiinţifică, recunoscută în ţară şi în străinătate. În cele peste
110 lucrări ştiinţifice publicate, a abordat diverse probleme legate de biologia
reproducţiei (influenţa diferiţilor factori biofizici asupra viabilităţii
spermatozoizilor), însămânţările artificiale (studii interesante asupra congelării
spermei de taur) şi combaterea sterilităţii. A fost preocupat de sterilitatea genetică
şi de mortalitatea embrionară. A contribuit eficient la intensivizarea reproducţiei
la ovine, prin inducerea căldurilor extrasezon şi creşterea prolificităţii. A
reprezentat România la numeroase reuniuni internaţionale în probleme de
reproducţie şi însămânţări artificiale, fiind totodată membru al mai multor
societăţi ştiinţifice internaţionale, printre care: Academia de Ştiinţe din New
332
York, Comitetul Internaţional de Reproducţie de la Londra, Societatea de

Patologie comparată din Paris, Societatea Italiană pentru Progresul Zootehniei etc.
Florian SEICIU (n. 1923) şi-a dedicat aproape

patru decenii de viaţă învăţământului superior veterinar
românesc şi cercetării în domeniul reproducţiei
animale. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară
din Bucureşti în anul 1950, fiind reţinut ca preparator.
În intervalul 1951-1957, a lucrat ca asistent la
Facultatea de Medicină Veterinară de la Arad. După
desfiinţarea acesteia, revine la FMV Bucureşti, unde va
urca, merituos, treptele ierarhiei universitare: şef de
lucrări (1957), conferenţiar (1969) şi profesor (1971).
A condus disciplina de Reproducţie şi patologia
reproducţiei în perioada 1970-1988. După pensionare (1988), a devenit profesor
consultant, activând, de asemenea, şi în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară
din cadrul Universităţii Spiru Haret (universitate particulară, înfiinţată, în anul
1990, de fundaţia România de Mâine), ca profesor, şef de catedră, decan şi
prodecan.
Activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorului Seiciu îşi găseşte
reflectarea în cele peste 150 de lucrări ştiinţifice publicate, precum şi în
colaborarea la editarea a 4 tratate de specialitate (Terapia chirurgicală a
aparatului genital şi a glandei mamare, 1977, în colaborare cu T. Blidariu,
Patologia reproducţiei şi clinica obstetricală, 1977, în colaborare cu G.
Drugociu, I. Boitor şi P. Bilcea) şi a altor 15 cărţi şi manuale. Este membru
corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România.
Sebastian VOICESCU (1937-1998) a absolvit Facultatea de Medicină

Veterinară din Bucureşti, în anul 1966, fiind repartizat în învăţământ, la disciplina
de Patologie şi Clinică chirurgicală. Din anul 1972, se transferă la disciplina de
Reproducţie, Patologia reproducţiei şi Clinică obstetricală, unde va fi promovat
succesiv: şef de lucrări (1987), conferenţiar (1990) şi profesor (1994). În
intervalul 1992-1998, a îndeplinit funcţia de şef de catedră şi de coordonator al
clinicilor facultăţii.
A condus disciplina de Reproducţie, timp de un deceniu, începând cu anul
1988, până la prematura sa trecere în nefiinţă, în 1998.
Cele peste 100 de titluri publicate, dintre care 8 reprezintă titluri de cărţi şi
manuale, reflectă interesul continuu al autorului pentru activitatea didactică şi de
cercetare. Domeniile predilecte au fost Patologia reproducţiei şi Urologia.
333
16.3.15. ZOOTEHNIE
Zootehnia a figurat ca disciplină de studiu încă de la înfiinţarea

învăţământului veterinar, în anul 1861. Carol Davila a motivat înfiinţarea Şcolii
Veterinare prin “necesitatea de oameni speciali, care prin măsurile profilactice
să împiedice causele boalelor, să caute vitele morboase şi să dirigă progeneraţia
sistematică a animalelor”.
Primele cursuri de specialitate erau cuprinse în anul III de studiu cu
denumirile: Exteriorul animalelor, culoarea, varietatea, Îngrijirea hergheliilor,
văcăriilor şi a tuturor animalelor şi Progeneraţia animalelor domestice. Vasile
LUCACI (1806-1890) a predat cursul de Zootehnie şi bolile epidemice. A fost
urmat de Mauriciu KOLBEN (1835-1906), care a predat cursul de Zoopatologie.
După anul 1871, anul separării organizatorice a Şcolii Veterinare de Şcoala de
Medicină şi Farmacie (care a devenit, în anul 1870, facultate), cunoştinţele de
zootehnie au fost predate în cadrul Catedrei de Zootehnie care includea Exteriorul
animalelor domestice, Zootehnia, Igiena şi Agronomia. Timp de mai bine de un
deceniu (1871-1882), aceste discipline au fost predate de medicul veterinar Ion
MUSCELEANU. A urmat anul 1883, anul în care Şcoala Veterinară primeşte
denumirea oficială de Şcoala Superioară de Medicină Veterinară.
La conducerea Şcolii se afla Alexandru LOCUSTEANU (1848-1922),
personalitate marcantă a medicinei veterinare româneşti, care a reuşit prin
contribuţiile sale organizatorice, didactice şi ştiinţifice, să domine o jumătate de
veac din istoria noastră profesională.
A condus destinele Şcolii Superioare de Medicină Veterinară între anii
1883-1885 şi 1890-1907.-În perioada 1885-1890, a fost director Ion POPESCU
(1843-1898).
Pe parcursul primului său “mandat” de director, profesorul Locusteanu a
organizat, printre altele, o Catedră de Zootehnie şi Igienă, în cadrul căreia se
preda: Zootehnia generală şi specială, Igiena generală şi specială şi Agronomia
în raport cu producţia animală.
Profesorul Locusteanu a fost primul factor de decizie care a manifestat un
interes concret în privinţa zootehniei, recunoscând importanţa problemelor
ştiinţifice şi practice ale creşterii animalelor şi necesitatea pregătirii unor
specialişti în domeniu. De numele lui Alexandru Locusteanu se leagă
înfiinţarea primului Institut Zootehnic din ţara noastră, în anul 1895.
Cronologic, disciplina de Zootehnie a mai fost predată de Louis
VINCENT, în perioada 1880-1887, urmat, în anul 1888, de Constantin
VASILESCU.
Louis VINCENT (1851-1893) s-a născut la Lyon. Ajuns în “micul Paris”,

a urmat, timp de un an, medicina la Şcoala de Medicină şi Farmacie din
334
Bucureşti, după care se transferă la Şcoala Veterinară unde, în anul 1869, obţine
diploma de subveterinar. Îşi va completa studiile la Alfort şi Lyon, după care
obţine diploma de medic veterinar la Torino. Reîntors la Bucureşti, devine medic
veterinar al oraşului şi, totodată, profesor la Şcoala Superioară de Medicină
Veterinară.
A sfârşit prematur, în oraşul Radkersburg din Austria, unde fusese trimis să
cumpere cai pentru serviciile Capitalei.
Este înhumat în cimitirul Belu catolic din Bucureşti.
L. VINCENT C. VASILESCU
Constantin VASILESCU (1854-1902) a obţinut diploma de medic

veterinar în anul 1878. În anul 1879, a fost numit medic veterinar al judeţului
Dolj. Cinci ani mai târziu, în anul 1884, la recomandarea profesorului Alexandru
Locusteanu, obţine o bursă la Alfort, unde, timp de trei ani, se specializează în
Zootehnie, cu profesorul Baron. A întreprins, de asemenea o excursie de studii la
vestita herghelie de la Mezöhegyes din Ungaria.
Revenit în ţară, în anul 1888, Constantin Vasilescu ocupă, prin concurs,
postul de titular al Catedrei de Zootehnie, Igienă şi Agronomie, în care va rămâne
până în anul 1899. Dotat cu o inteligenţă remarcabilă şi cu o rară perseverenţă,
profesorul Vasilescu a reuşit să se afirme atât pe plan didactic, cât şi pe plan
ştiinţific. A venit în întâmpinarea studenţilor, elaborând două lucrări deosebit de
utile în pregătirea acestora: Cursul de Higienă veterinară (512 pagini) şi Cursul
de Zootehnie (862 pagini).
A elaborat lucrări ştiinţifice cu caracter de pionierat în literatura
românească de specialitate. Constantin Vasilescu a fost primul cercetător
român care a menţionat legile eredităţii, subliniind importanţa acestora în
ameliorarea şi selecţia animalelor.
Într-un raport datând din anul 1888, Vasilescu subliniază:
“Spre a dobândi vaci bune de lapte, trebuie să urmărim metoda selecţiunii,
adică a nu ţine pentru prăsilă decât bicii (taurii) şi junincile provenite din vaci
335
care au probat asemenea aptitudini, care calităţi, se ştie că în virtutea legilor

heredităţii se vor găsi mărite la produşii lor.”
Indicaţiile sale erau precise, referindu-se la ameliorarea rasei Ţigaie prin
încrucişări cu berbeci Merinos pentru îmbunătăţirea calităţii lânii, sau la
necesitatea ca statul să intervină în ameliorarea efectivelor de cai, pentru a nu mai
fi tributari străinătăţii.
Se consideră că profesorul Constantin Vasilescu a fost primul
cercetător din lume care a întreprins studii genetice pe animale şi a folosit
calculul statistic (Constantin Culea în Alma Mater Veterinaria Bucurescensis).
Într-o lucrare publicată, în luna mai a anului 1896, în Journal de Médecine
vétérinaire et de Zootehnie de Lyon cu titlul Coup d’oeil sur l’existence des porcs
monodactyles, Vasilescu relevă caracterul dominant al monodactiliei la porci. Prin
împerecheri succesive făcute între produşii din diferite generaţii, a reuşit ca la a
X-a generaţie să obţină toţi produşii monodactili, homozigoţi, ceea ce i-a permis
să afirme că a obţinut o nouă rasă de porci cu caracterul sindactil fixat.
Aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria tuturor ştiinţelor, importanţa
lucrării sale nu a fost sesizată în epocă.
Din nefericire, nici Vasilescu nu a mai putut să-şi continue cercetările,
datorită stării precare de sănătate.
Despre marea sa capacitate de intuiţie a mecanismelor genetice care stau la
baza transmiterii ereditare a diverselor caractere, ne stau astăzi mărturie, cursurile
scrise de domnia sa pentru studenţii veterinari de la sfârşitul secolului XIX, în
care, printre altele, nota:
“Hereditatea nu este în definitiv decât un apendice al reproducţiei şi
elementele reproducătoare nu sunt altceva decât aparate de înregistrare ale
tuturor modificaţiilor biologice suferite de indivizii care le-au produs.”
Nicolae FILIP (1864-1922) a pus bazele

cercetării ştiinţifice în zootehnia românească. A
absolvit Şcoala Superioară de Medicină Veterinară în
anul 1887, lucrând o perioadă ca medic veterinar de
regiment. În anul 1881, ocupă, prin concurs, un post de
şef de lucrări la Catedra de Anatomie a şcolii care l-a
format. La capătul unui deceniu, este convins de
profesorul Locusteanu să se specializeze în zootehnie.
Obţine cu succes o bursă de specializare în Franţa, unde,
timp de doi ani, între 1891-1893, frecventează cursurile
profesorilor Baron de la Şcoala Naţională de Medicină
Veterinară de la Alfort, Sanson de la Institutul Naţional Agronomic, precum şi
ale celui mai mare zootehnist din acele vremuri, profesorul Cornevin de la Lyon.
336
Vizitează marile unităţi zootehnice ale Franţei: oieria Rambouillet,

hergheliile Le Pin şi Pompadour, mai multe depozite de armăsari, documentându-
se pe larg asupra tehnologiilor de creştere.
Pe drumul de întoarcere către patrie, Nicolae Filip vizitează câteva şcoli
superioare de medicină veterinară şi alte unităţi zootehnice de elită din Belgia,
Olanda, Germania, Elveţia şi Ungaria.
Despre întregul său periplu documentar, a elaborat un vast memoriu de 52
de pagini, pe care l-a publicat în Buletinul Ministerului Agriculturii, reliefând
importanţa şi influenţa alimentaţiei în creşterea animalelor.
În anul 1895, devine primul diriginte al Institutului Zootehnic nou
înfiinţat, ocupând, de asemenea, şi un post de şef de lucrări la Catedra de
Zootehnie. În anul 1899, devine profesor titular, îndeplinind cu dăruire această
calitate până la trecerea sa în eternitate, în anul 1922.
Despre calităţile sale didactice, valorosul său discipol Dumitru
CONTESCU (1894-1981) afirma într-o monografie pe care i-a dedicat-o:
“Nicolae Filip a fost unul din cei mai buni profesori ai facultăţii, căci pe
lângă vastele cunoştinţe de specialitate avea foarte dezvoltat şi darul vorbirii.
Prelegerile profesorului Filip erau o plăcere pentru studenţi căci având cursuri
litografiate gratuite nu era nevoie ca aceştia să ia note, aşa că se puteau uşor
înregistra noţiunile predate. Filip vorbea rar, cu voce tare şi intona părţile
interesante, iar la expunerea noutăţilor în curs atrăgea atenţia ca studenţii să şi
le noteze.”
În activitatea sa de cercetare, Nicolae Filip a fost preocupat de ameliorarea
tuturor speciilor de animale de interes zootehnic.
În cercetările întreprinse asupra taurinelor, a studiat însuşirile morfologice
şi productive ale raselor locale Sura de stepă şi rasa de Munte, concluzionând că
prima are originea în tipul primigen, în timp ce a doua aparţine tipului craniologic
brahicer. A recomandat încrucişarea raselor locale cu rase perfecţionate importate:
de preferat Schwyz care este mai puţin pretenţioasă şi are un potenţial productiv
mai bun. În urma respectării recomandărilor sale, au fost importate taurine Schwyz
şi s-a înfiinţat tamaslâcul de la Runcu, judeţul Dâmboviţa, unde prin încrucişări
repetate s-au obţinut tauri folosiţi la montă în regiunea subcarpatică a Munteniei.
Rezultatele obţinute au fost sistematizate de Nicolae Filip, în valoroasa sa teză de
doctorat susţinută la Facultatea de Medicină Veterinară din Berna.
Preocupat deopotrivă de creşterea şi ameliorarea cabalinelor, profesorul
Filip a pledat în favoarea înfiinţării unor depozite de armăsari, încurajarea
crescătorilor de cai, organizarea remontei la doi ani şi acordarea unor preţuri
avantajoase crescătorilor. Stă mărturie peste ani lucrarea sa intitulată Privire
asupra calului românesc, rodul cercetărilor efectuate în perioada 1897-1898.
Ca diriginte al Institutului Zootehnic, în intervalul 1895-1900, Nicolae Filip
a reuşit, împreună cu profesorul Alexandru Locusteanu, să convingă factorii de
decizie din Ministerul Agriculturii, să aprobe înfiinţarea Oieriei de la Palas-
Constanţa, în anul 1897.
337
Au urmat importuri de oi Merinos Rambouillet din Franţa şi o serie de

încrucişări între acestea şi rasa autohtonă Ţigaie albă, care au dus la obţinerea
unor lânuri mai fine. Alte cercetări efectuate la Palas au vizat rasele englezeşti de
carne, a rasei Friză şi Karakul.
Nici rasele de porci nu au lipsit din sfera sa de interes. Nicolae Filip
studiază, cu aceeaşi seriozitate şi rasele locale de suine: Stocli, Băltăreţ, Palatin şi
Mangaliţa, urmărind prolificitatea acestora, precocitatea şi consumul de hrană pe
kg spor şi calitatea cărnii. A recomandat ameliorarea acestor rase prin încrucişări
cu rasele de import York şi Berk.
Şi-a împărtăşit cunoştinţele celor care au avut nevoie de ele, aducând în
lumina tiparului mai multe titluri care au onorat strădania autorului, cât mai ales
ţara sa de obârşie, România.
Astfel, în anul 1900, a reprezentat şi prezentat zootehnia românească în
cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Paris, prin monografia sa intitulată Les
animaux domestiques de la Roumanie, în care, pe întinsul celor 250 de pagini a
descris rasele autohtone şi cercetările efectuate pentru ameliorarea lor. Lucrarea a
fost premiată cu Medalia de Aur, iar faima autorului ei avea să fie cunoscută în
întreaga Europă.
Au urmat alte lucrări de sinteză a cunoştinţelor sale acumulate în activitatea
de cercetare: Tratatul de Zootehnie generală (1909, 490 pagini), Studiul despre
animalele domestice din România (544 pagini), lucrare premiată de Academia
Română cu premiul “Gheorghe Lazăr”, un vast tratat intitulat Caii (1915), în
care, pe parcursul a 627 pagini şi 67 planşe, face o prezentare a raselor de cai din
20 de ţări ale Europei şi din Statele Unite ale Americii. Între anii 1918-1921,
Nicolae Filip elaborează volumul Creşterea taurinelor, dar, din nefericire, nu a
mai trăit bucuria publicării acestuia.
G. K. CONSTANTINESCU (1888-1950),
medic veterinar român, s-a remarcat ca evoluţionist
şi genetician. Este considerat fondatorul
zootehniei moderne din România.
A obţinut titlul de “doctor în medicină
veterinară”, atât la Bucureşti (1913), cât şi la Berlin
(1921). Specializările sale în străinătate, în
domeniul geneticii (1920-1923) au cuprins cercetări
proprii, valorificate exemplar, în lucrări deosebit de
apreciate.
Astfel, în anul 1922, a publicat, la Viena,
”Ereditatea experimentală”, un amplu studiu
biologic cu aplicaţie în creşterea animalelor şi a
plantelor, devenind primul român care a subliniat importanţa zootehnică a legilor
mendeleene.
338
Revenit în ţară, G. K. Constantinescu a ocupat Catedra de Zootehnie a

Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti, în anul 1923. Ca profesor, a fost
desăvârşit.
Prelegerile sale erau expuse într-o înaltă ţinută academică, fiind audiate nu
numai de studenţi, ci şi de diferite personalităţi ale ştiinţelor biologice. Polariza
atenţia auditorilor prin claritatea expunerilor, logica desăvârşită a gândirii, precum
şi prin tonalitatea vorbirii pe care o modela ca intensitate, după importanţa
problemelor tratate.
A elaborat un vast tratat de Zootehnie generală, în două volume, în condiţii
grafice excepţionale, cumulând o vastă experienţă şi o bogată bibliografie. Pentru
activitatea sa ştiinţifică, profesorul G. K. Constantinescu a fost ales membru al
Academiei de Medicină, al Academiei de Ştiinţe din România, precum şi membru
al Societăţii de Ereditate din Berlin.
A reînfiinţat, într-o formă nouă, Institutul Naţional Zootehnic (1926). În
cadrul Institutului Naţional Zootehnic, G. K. Constantinescu a reuşit să creeze o
adevărată şcoală de cercetări zootehnice, ale cărei rezultate au atras atenţia
cercurilor ştiinţifice din întreaga lume.
S-a ocupat în mod deosebit de studiul eredităţii însuşirilor morfologice la
animale. Activitatea sa de cercetare este concretizată şi reflectată de întreaga sa
operă care totalizează: 16 tratate, manuale şi cursuri, 40 de publicaţii monografice
şi de popularizare, 11 rapoarte la congrese internaţionale şi 35 de conferinţe
publice şi la radio. În anul 1941, Gh. K. Constantinescu sublinia importanţa
zootehniei ca ştiinţă şi ramură economică, într-un mod sugestiv, de care ar trebui
să se ţină cont acum, mai mult ca oricând:
“Creşterea animalelor are rol de căpetenie în viaţa unui popor, de aceea
trebuie să se dea pretutindeni cea mai mare atenţie acestei însemnate ramuri de
producţie, mai cu seamă în ţări cu sol şi climă favorabile, cum este România.”
(citat reluat după Constantin Culea, din Alma Mater Veterinaria Bucurescensis)
Dumitru CONTESCU (1894-1981) discipol şi colaborator de valoare al

profesorului Gh. K. Constantinescu, a obţinut diploma de medic veterinar în anul
1919, fiind reţinut, iniţial, ca asistent la Catedra de Histologie şi fiziologie. În
acelaşi an, obţine, prin concurs, o bursă de specializare în Zootehnie, în
Germania. Timp de un an şi jumătate, Contescu urmează cursurile de specializare,
elaborându-şi, totodată, şi teza de doctorat în medicină veterinară şi zootehnie, cu
un subiect de zootehnie. Valoarea tezei a fost apreciată cu calificativul
“excepţional”. La reîntoarcerea în ţară, în anul 1924, ocupă postul de şef de
lucrări la Catedra de Zootehnie condusă de profesorul Gh. K. Constantinescu.
Ulterior, devine docent în anul 1929, conferenţiar în anul 1934, pentru ca în anul
1937 să obţină prin concurs postul de titular al Catedrei de Higienă şi Medicină
experimentală. Va transforma această catedră în Catedra de Higienă şi
Alimentaţia animalelor. În anul 1948, odată cu reforma din învăţământ şi
339
înfiinţarea Facultăţii de Zootehnie, este transferat la aceasta, ca profesor de

Zootehnie generală şi Genetică.
În contextul politic al sovietizării silite a întregii vieţi economice, sociale,
culturale şi ştiinţifice a ţării noastre (şi a tuturor ţărilor din estul Cortinei de fier),
Contescu a fost şi el obligat să introducă în cursurile predate noţiuni nefondate
ştiinţific “emanate” de “celebrităţi” precum Miciurin şi Lîsenco. Pentru că nu a
“binevoit” să renunţe la prezentarea lucrărilor clasice de genetică ale Mendel sau
Morgan, atât de necesare în argumentarea mecanismelor de selecţie, Dumitru
Contescu a ajuns să fie eliminat din învăţământ în anul 1952. În anul 1956, este
încadrat ca profesor de Zootehnie generală la Facultatea de Zootehnie din Iaşi,
până la pensionarea sa din 1959.
Şi-a continuat activitatea ca profesor consultant, până în ultimul an al vieţii
sale.
Între aceste repere biografice, Dumitru Contescu a desfăşurat o bogată
activitate de cercetare privind: aclimatizarea unor rase străine în ţara noastră;
însuşirile raselor de animale din ţara noastră şi posibilităţile de creştere şi
ameliorare a acestora; corelaţia dintre diferitele însuşiri morfologice şi fiziologice
importante din punct de vedere practic; însuşirile lânurilor româneşti şi măsurile
necesare pentru ameliorarea calităţii lor; hrănirea diferitelor categorii de animale
şi folosirea unor suplimente proteice pentru echilibrarea raţiilor etc. Activitatea sa
publicistică s-a concretizat în elaborarea mai multor cursuri destinate studenţilor,
precum şi a unor utile volume de mare interes practic privind: Creşterea
bovinelor, Îngrăşarea bovinelor, Hrănirea vacilor de lapte, Creşterea păsărilor
etc., apărute în Editura Ceres.
Alexandru FURTUNESCU (1912-) a absolvit Facultatea de Medicină

Veterinară Bucureşti în anul 1937, fiind reţinut ca preparator la Catedra de
Chimie, condusă atunci de profesorul Vlădescu. După numai trei ani, în anul
1941, optează pentru funcţia de subdirector, urmată în anul 1945, de cea de
director al hergheliei Rădăuţi. În anul 1948, devine referent tehnic în cadrul
Ministerului Agriculturii. Doi ani mai târziu, în anul 1950, i se încredinţează
funcţia de Decan al Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti şi disciplina de
Zootehnie, rămasă fără titular în urma demiterii pe criterii politice a profesorului
Contescu.
Va conduce destinele disciplinei de Zootehnie aproape trei decenii până în
anul 1977, anul pensionării sale.
A reuşit să readucă nivelul ştiinţific al cursului predat la standardele
internaţionale, eliminând teoriile miciuriniste. Dotat cu o inteligenţă deosebită şi o
vastă cultură generală, profesorul Furtunescu a fost preocupat şi de însuşirea a
patru limbi străine (franceza, engleza, germana şi rusa) cu ajutorul cărora a putut
avea acces la literatura internaţională de specialitate, utilizând în elaborarea
cursurilor sale ultimele cunoştinţe în domeniu. În anii 1958-1959, redactează un
340
amplu Tratat de Zootehnie generală, în două volume cuprinzând în total 850 de

pagini. În capitolul Elemente de genetică animală, a sintetizat (pentru prima dată
în literatura de specialitate de după reforma din 1948), legile generale ale
eredităţii şi variabilităţii ei, cu formele concrete de aplicare în creşterea
animalelor. Tratatul a fost premiat de Ministerul Învăţământului cu Premiului I, la
“secţiunea” ştiinţe agrosilvice, în anul 1963.
Au urmat alte lucrări de referinţă. În anul 1965, publică Tratatul de
Zootehnie generală şi Genetică în care dezvoltă problemele de genetică modernă:
modul de acţiune a materialului genetic, ereditatea grupelor sanguine şi a unor
însuşiri biochimice, ereditatea patologică etc.
În anul 1974, finalizează traducerea din limba germană a tratatului
Genetica populaţiilor pentru zootehnişti de H. C. Stahl, D. Rash, R. Siler şi I.
Vachal. Un an mai târziu, în anul 1975, publică o lucrare complexă referitoare la
ameliorarea animalelor: Aprecierea valorii de ameliorare a reproducătorilor.
Calităţile sale de cercetător au fost confirmate de temele ştiinţifice abordate
de-a lungul întregii cariere: metabolismul intermediar al protidelor, lipidelor şi
sărurile minerale în condiţii normale şi patologice; dezvoltarea glandei mamare în
perioada intrauterină la taurinele din rasele Simmental, Brună şi Sura de stepă;
metodica obţinerii preparatelor tisulare din splină şi ficat şi folosirea lor în
practică; optimizarea programelor de ameliorarea a raselor de taurine din sudul
ţării, a raselor de porci din complexele de selecţie etc. A condus peste 50 de
lucrări de doctorat aparţinând atât unor specialişti români, cât şi străini, proveniţi
din Irak, Egipt, Siria, Iran, Bangladesh, Peru, Venezuela, Costa Rica etc. Cadrele
specializate sub îndrumarea profesorului Furtunescu au ocupat, în ţările lor de
origine, funcţii importante în cercetare şi în învăţământ, demonstrându-şi pe
deplin, competenţa şi profesionalismul însuşite în România.
16.3.16. CEI CE AU PLĂTIT CU VIAŢA
Istoria profesiunii noastre ar fi incompletă şi, mai grav, nerecunoscătoare,

dacă nu ar consemna numele unor medici veterinari care au căzut victime ale
conştiinciozităţii lor profesionale.
În toate timpurile, medicii, umani sau veterinari, au fost şi sunt expuşi unui
risc profesional deosebit, reprezentat îndeosebi de contagiozitatea maladiilor
contra cărora au luptat, în cursul epidemiilor sau al epizootiilor. În timp, au fost
mai bine conştientizate cauzele bolilor şi căile lor de transmitere, riscurile
profesionale au fost mai corect evaluate şi, în felul acesta, numărul de victime s-a
redus substanţial.
Din nefericire însă, încă se mai produc accidente, încă se mai comit
imprudenţe, plătite cu viaţa, fie brutal, dramatic, într-un timp scurt, fie la capătul
unor lungi suferinţe cronice.
341
Evocarea tristei intrări în istoria medicinei veterinare româneşti a unor

înaintaşi de-ai noştri se vrea a fi, dincolo de omagiul adus acestora, un semnal de
alarmă ce ar trebui permanent reactualizat, atât în conştiinţa fiecărui medic
veterinar, cât şi în opinia generală a întregii societăţi.
Este tulburător faptul că tocmai posesorul diplomei
cu nr. 1 de medic veterinar, obţinută la data de 10 februarie
1869, Dimitrie PREOTESCU (1844-1873), avea să fie şi
prima victimă, sfârşind de morvă, la doar 29 de ani, în
urma necropsierii unui cal morvos. Era pe atunci ofiţer
activ, medic veterinar militar, în cadrul Regimentului din
dealul Copoului Iaşilor.
Cu un an înainte, în 1872, publicase la Tipo-
litografia Naţională din Iaşi, Istoria generală a medicinei
veterinare, a mareşialeriei şi a colegiului veterinar din
Londra.
Tot la 29 de ani şi tot de morvă sfârşeşte, la 18

martie 1904, Nicolae STRĂULESCU (1875-1904), şef
de lucrări la Catedra de Anatomie patologică şi
Microbiologie şi Clinica boalelor contagioase a Şcolii de
Medicină Veterinară Bucureşti. Era perioada în care, în
cadrul catedrei, se efectuau intense cercetări asupra
morvei, iniţiate şi conduse de profesorul Paul Riegler.
Au rămas în istorie lucrările sale publicate în ţară
şi în străinătate: Cercetări bacteriologice în diagnoza
morvei (1893, lucrare inaugurală de diplomă), Sur les
toxines de la morve et leur rapport avec les baciles et le sérum antimorveux (în
colaborare cu Victor Babeş şi C. Podaşcă, în Arch. De science médicale, 1897),
Die Rotzkrankheit der Lunge (lucrare prezentată la Internationalische
Tierärtzliche Kongress-Budapest, 1905), precum şi revoluţionara lucrare intitulată
Le morve expérimentale des animaux bovines, publicată în Arhiva veterinară, în
1905, în colaborare cu Alexandru P. Ciucă, prin care se demonstra pentru prima
dată transmiterea morvei la o specie de animale considerată până atunci indemnă.
În contextul atât de fervent al elaborării acestor cercetări, tânărul universitar
Nicolae Străulescu, devotat colaborator al lui Riegler, efectuează, la data de 6
februarie 1904, o necropsie a unui cal morvos. Din nefericire, avea o rană la
mână.
Ce a urmat fatidicei întâmplări, rezultă din descrierea făcută de Paul
Riegler în necrologul publicat în Arhiva veterinară nr 2 din 1 mai 1904 (primul
număr din Arhiva veterinară l-a avut ca redactor şi pe Nicolae Străulescu) :
“La 23 februarie au apărut primele semne de boală, bănuindu-se o stare
gripală, iar la mână, la rana prin care s-a infectat nu apăruse nici-un semn.
342
După trei zile s-a simţit bine, a revenit la laborator, dar după câteva ore este
febril, se simte rău, se spitalizează. Prezintă dureri atroce în muşchii profunzi,
bănuieşte morva, dar la spital, din lichidul pleural se obţin numai pneumococi.
După două zile, din abcesele formate în musculatura dureroasă, se izolează
bacilii morvei. Curând apare un icter grav şi, după alte două zile de dureri şi
suferinţe indescriptibile şi morale moare prin sincopă, în seara de 18 martie.”
Nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă placa de marmură din laboratorul
de Anatomie Patologică al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, în
care au fost încrustate literele de aur ale numelui său: “NICOLAE
STRĂULESCU”, exprimă şi tinereţea sa frântă, sau durerea celor ce l-au iubit,
sau nedesăvârşirea atâtor promisiuni…
Zece ani mai târziu, la 4 iunie 1914, încă un membru

al corpului didactic moare răpus de morvă. Numele său
este Constantin ZALOMIR (1889-1914), originar din
comuna Oniceni, judeţul Roman.
A intrat la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
în anul 1909. La absolvire, în anul 1914, este reţinut ca
asistent în cadrul Institutului de Serovaccinuri (devenit
ulterior Institutul Pasteur).
Aici se prepara maleina care se utiliza deja oficial în
diagnosticul morvei, atât la caii armatei, cât şi la cei
utilizaţi în viaţa civilă.
La 14 mai 1914, Constantin Zalomir scapă pe masa de laborator o eprubetă
conţinând o tulpină de morvă. Eprubeta se sparge şi lichidul îl stropeşte, intrându-
i şi în ochi, După cinci zile, apar primele semne de îmbolnăvire, iar după 17 zile,
la 31 mai, îi apare pe frunte, gât, mâini şi picioare o erupţie pustuloasă. Examenul
de laborator al conţinutului acestor pustule, precum şi al sângelui a confirmat
diagnosticul de morvă. Boala a evoluat sub o formă gravă, alte trei săptămâni, la
capătul cărora, inima tânărului de numai 25 de ani a încetat să mai bată.
O altă întâmplare dramatică avea să determine trecerea prematură în

nefiinţă a unui alt tânăr universitar, totodată director al Serviciului de ecarisaj al
Capitalei, dr. Alexandru CHIŢIMIA (1915-1943).
Într-un sfârşit de februarie, în 1943, Alexandru Chiţimia primeşte un
telefon ameninţător de la primarul general de atunci al Bucureştilor, generalul
Victor Dombrovschi, în legătură cu nişte câini vagabonzi care invadaseră Piaţa
Palatului regal. Tânărul doctor, în vârstă de numai 28 de ani, a început să prepare
singur nişte pilule cu stricnină (chimistul care avea această responsabilitate
lipsea). Pe fondul unei rinite cronice, a simţit la un moment dat instalarea unor
contracţii tetaniforme şi a realizat că s-a intoxicat cu stricnină. Şi-a administrat
singur antidotul recomandat în acest caz, o fiolă de morfină, însă doza a fost prea
343
mare. Transportat la Spitalul Brâncovenesc, nu a putut da nici-o relaţie în legătură

cu tratamentul autoaplicat şi acolo i s-au mai administrat alte doze de morfină,
ajungându-se astfel la doza letală.
În Gazeta Municipală din 28 februarie 1943, câteva rânduri semnate de
prof. dr. Francisc Popescu, îl conduceau pe Alexandru Chiţimia pe drumul fără
întoarcere:
“Dr. Chiţimia Alexandru
În plină tinereţe, când viaţa îi rezerva numai bucurii, cade înfrânt, cedând
chemării reci a morţii.
Tânăr frumos, jovial şi muncitor, Alexandru Chiţimia conducea Serviciul
de ecarisaj al Municipiului Bucureşti, unde în nenumărate rânduri a dat dovadă
nu numai de pricepere şi de conştiinciozitate, ci şi de identificare cu nevoile şi cu
rostul acestui ingrat serviciu.
I-a fost dat să cadă, să moară la datorie, intoxicându-se pe când lucra cu
cea mai grozavă otravă, depăşind îndatoririle sale, la pregătirea pilulelor
necesare stârpirii câinilor vagabonzi, în scopul stăvilirii răspândirii turbării.”
Un alt medic veterinar care a plătit un preţ cu mult prea mare pentru nobila
opţiune de a tămădui necuvântătoare a fost Mircea WEGENER (1924 1956). În
mai 1956, era asistent la Catedra de Boli infecţioase a Facultăţii de Medicină
Veterinară Bucureşti când, consultând un câine de pripas adus de o bună prietenă,
se întâmplă ca faşa care contenţiona maxilarele acestuia în timpul examinării să se
slăbească. Câinele îl muşcă pe examinator de deget. Prudent, doctorul Mircea
Wegener se prezintă la Serviciul Antirabic. Câinele dispăruse, revenind la starea
sa vagabondă, după numai două zile de la examinare. Era de-a dreptul imposibilă
verificarea acestuia în legătură cu o eventuală infecţie rabică.
Timp de 17 zile, Wegener se supune unui tratament antirabic. La câteva
zile după ultima administrare a vaccinului antirabic, unul dintre colegii săi de
catedră, doctorul Corneliu Cure, observă la Mircea Wegener o discretă pareză a
buzei superioare şi a pleoapei superioare drepte.
Conferenţiarul catedrei, dr. Constantin Surdan îl trimite la neurologul
Chivu de la Spitalul Colţea, care îi diagnostichează o encefalită postvaccinală. În
anul 1956 s-au înregistrat mai multe cazuri de paralizii postvaccinale, în urma
administrării tratamentului antirabic. Deşi a fost supus unui tratament complex şi
îndelungat, în cadrul Clinicii profesorului Sagher de la Spitalul Colentina, Mircea
Wegener încetează din viaţă la 22 august 1956, în mari suferinţe, dar conştient
până în ultima zi. Avea doar 32 de ani…
Am selectat doar câteva din numele de medici veterinari care s-au
sacrificat, îndeplinindu-şi datoriile lor profesionale. Fie că au fost victime ale unor
imprudenţe, ale unor mici neatenţii, fie ale necunoaşterii, la timpul respectiv, a
unor căi de transmitere a unor boli sau a unor implicite măsuri de protecţie a
muncii, aceşti oameni trebuie să rămână în memoria noastră…
344
Moartea lor a fost posibilă şi se constituie într-un avertisment trist, dar

convingător, pentru toţi medicii veterinari.
16.4. FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

ARAD (1948-1957)
Necesitatea pregătirii unui număr mai mare de medici veterinari, care să

asigure asistenţa sanitar-veterinară dincolo de graniţele fostului Regat al
României, a fost afirmată oficial la aproape trei decenii după înfăptuirea Marii
Uniri din 1918.
Basarabia, Bucovina, Ardealul şi Banatul, regiuni recunoscute pentru
preocupările lor în domeniul creşterii animalelor, dispuneau de un număr
insuficient de medici veterinari. Puţinii specialişti care activau în aceste zone erau
instruiţi în ţări cu tradiţie (Austria, Ungaria, Italia, Germania, Franţa, Rusia etc),
dar instruirea lor presupunea numeroase dificultăţi, nu numai de ordin material, ci
şi de natură lingvistică.
Prima intenţie oficială de înfiinţare a unei facultăţi de medicină veterinară
care să pregătească specialiştii necesari regiunilor vestice ale României este datată
31 decembrie 1944, fiind inclusă în Decretul Regal 660, semnat de Regele Mihai I
de România şi publicat în Monitorul Oficial 302. prin respectivul decret se
legifera înfiinţarea „Universităţii de Vest” din Timişoara, care să cuprindă în
structura sa organizatorică, pe lângă cele cinci facultăţi (litere, filozofie, drept,
ştiinţe, teologie) şi trei facultăţi de profil medical (medicină umană, farmacie şi
medicină veterinară).
Facultatea de Medicină Umană din Timişoara şi-a început activitatea în
anul 1945. Facultatea de Medicină Veterinară a avut o lungă perioada de
preorganizare, care a durat trei ani, astfel încât, anul 1948, anul Reformei
învăţământului de toate gradele, avea să aducă modificări esenţiale planurilor
iniţiale. Reforma din anul 1948 a prevăzut înfiinţarea „Institutelor Agronomice”,
în care trebuiau să funcţioneze şi Facultăţile de Medicină Veterinară, Facultăţile
de Zootehnie (specializare preluată din strucura învăţământului sovietic şi
introdusă pentru prima dată în România), precum şi facultăţi ce urmau să
pregătească şi alte categorii de specialişti, necesari viitoarei agriculturi socialiste
(mecanici agricoli, economişti agrarieni, horticultori etc. ).
Un colectiv format din: prof. dr. Octavian Vlăduţiu, de la Facultatea de
Medicină Veterinară din Bucureşti (ca reprezentant al Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor), Gh. Pălincaş (primarul municipiului Arad), împreună cu medicii
veterinari, dr. A. Vinţan şi dr. A. Oprescu (devenit primul decan), a trebuit să
aleagă una dintre cele trei localităţi care şi-au oferit sprijinul în organizarea
Institutului de Zootehnie şi Medicină Veterinară din zona de vest a ţării:
Timişoara, Arad şi Oradea.
345
A fost ales Aradul, pentru a îndeplini o mai veche dorinţă a ardelenilor de a

avea şi aici un centru universitar. La această alegere a contribuit şi ing. Marton
Geza, în calitatea sa de consilier prezidenţial.
FACULTATEA DE MEDICINĂ ARAD (1948-1957)
Aşa a luat fiinţă Facultatea de Medicină Veterinară de la Arad, fiind

cronologic, cea de-a doua facultate de profil din România.
Deşi nu a funcţionat decât 9 ani, această unitate de învăţământ superior şi-a
asigurat un merituos loc în istoria medicinei veterinare româneşti. Dincolo de
exerciţiul de organizare şi de funcţionare, Facultatea de Medicină Veterinară de la
Arad a excelat prin valoarea ştiinţifică şi didactică a corpului său profesoral. După
anul 1957, anul nefericitei desfiinţări a instituţiei, profesorii săi şi-au continuat
activitatea creatoare şi formativă, fie prin transferarea şi activarea în cadrul
F.M.V. Bucureşti, fie contribuind major la fundamentarea învăţământului superior
medical-veterinar la Iaşi, Timişoara şi Cluj, începând cu anii de înfiinţare a
facultăţilor de medicină veterinară din aceste centre universitare-1961, 1962.
Primul rector al Institutului de Zootehnie şi Medicină Veterinară Arad a
fost Petre SPÂNU, conferenţiar la Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti.
Ca decan al Facultăţii de Zootehnie a fost numit inginerul agronom Geza
Marton, consilier în Ministerul Agriculturii, recunoscut specialist în creşterea
suinelor, excelent organizator.
Funcţia de decan al Facultăţii de Medicină Veterinară a fost asumată de dr.
vet. Aurel OPRESCU.
Printre primii organizatori s-au numărat şi dr. vet. Aurel VINŢAN, dr. vet.
Nicolae GLUHOVSCHI, şef lucrări dr. Viorel CIUREA şi actualul profesor
nonagenar Lascăr BURUIANĂ.
346
În anul 1949, primului corp profesoral i s-au alăturat: Gh. DINULESCU, I.

BĂIEŞ, V. PINTEA, A. NICOLAU, Elisabeta SÂRMON şi câţiva asistenţi
tineri ai ultimelor promoţii de la Bucureşti.
Despre primele începuturi şi despre efemerul parcurs, profesor dr. docent
Lascăr Buruiană îşi aminteşte:
„Ca local, în care, în toamna anului 1948, trebuiau să înceapă cursurile cu
anul I, s-a repartizat clădirea unei şcoli situată pe str. I.C.Frimu, nr. 15. Aici s-a
instalat şi decanatul. Ca materiale didactice, s-au repartizat câteva aparate vechi
şi sticlărie provenind de la Facultatea de Agronomie din Cluj, un depozit
veterinar al armatei şi de la facultatea soră din Bucureşti. Încăperile erau goale,
iar sobele fără lemne. Prin stăruinţa conducerii institutului şi a facultăţii, s-a
urgentat procurarea mobilierului necesar, pentru a se putea începe, cât mai
repede cursurile şi lucrările practice la disciplinele de anatomie, chimie,
histologie, zoologie şi botanică medicală.
Am fost impresionat de munca şi ardoarea depuse de primii studenţi
admişi, în urma examenului susţinut la începutul lui septembrie.
Cu ajutorul lor admirabil, cadrele didactice au amenajat spaţiile necesare
pentru prelegeri şi lucrări practice, care au început la 1 decembrie 1948. (...)
După 3-4 ani, când mobilierul şi materialele didactice au fost completate şi
disciplinele vacante au fost încredinţate unor specialişti de mare valoare,
Facultatea de Medicină Veterinară de la Arad putea fi „avantajos comparată” cu
orice facultate de profil dinţară sau străinătate.
Ca dovadă este şi faptul că preocupările de cercetare ştiinţifică s-au
materializat prin numeroase lucrări prezentate în înalte foruri ştiinţifice
(simpozioane, congrese înţară şi în străinătate), multe din ele fiind publicate în
reviste de specialitate de renume şi mare circulaţie.
Rezultatele au fost confirmate şi de faptul că, după cinci ani (1953), s-au
validat primii medici veterinari, care aveau o pregătire întru totul
corespunzătoare nivelului cerinţelor profesionale de cea mai înaltă performanţă.
Cu tot mersul ascendent al noii facultăţi din Arad şi realizările obţinute de acest
colectiv de elită, apreciate de forurile superioare, hotărârea de desfiinţare, în
anul 1957 a fost inexplicabilă, pentru ca, după numai cinci ani, să se înfiinţeze
alte trei facultăţi (Timişoara, Cluj şi Iaşi). Confirmarea calităţii acestei instituţii
o constituie şi faptul că numeroase cadre didactice formate la Arad, aparţinând
cadrelor didactice ajutătoare, au fost promovate, ulterior, ca profesori şi
cercetători în numeroase facultăţi de profil şi institute din ţară şi străinătate,
dintre care menţionez: Marcela Pavel Bejan (histopatolog, Spitalul de
Ginecologie Arad), C. Rauchbach şi F. Neumann (emigraţi în Israel), Venera Pop
şi G. Kalmuţki (Institutul Petrochimic Ploieşti), M. Leancu (Timişoara), D.
Marica (Cluj-Napoca), precum şi H. Bârză, A. Popoviciu, Fl. Seiciu (Bucureşti)
ş. a.
347
O altă dovadă a calităţii profesionale şi ştiinţifice cultivate la Arad este şi

faptul că, numeroşi absolvenţi ocupă, şi azi, posturi de profesori universitari,
directori sau conducători de instituţii ştiinţifice de renume din domeniile
Medicinei veterinare, Biologiei generale şi moleculare, Reproducţiei animalelor,
Controlului salubrităţii alimentelor, Imunologiei-imunopatologiei ş.a. Aceştia
contribuie la strălucirea unei profesiuni de mare importanţă economică, socială
şi ştiinţifică.”
Profesorii întemeietori ai învăţământului medical-veterinar arădean au
elaborat cu entuziasm o operă ştiinţifică şi didactică, căreia îi stau mărturie peste
ani, atât titlurile tratatelor universitare publicate, cât, mai ales perpetuarea, în doar
cele şapte promoţii pregătite, a aceluiaşi profesionalism competitiv, oriunde şi
oricând.
„Prolificitatea” editorială a maeştrilor medicinei veterinare arădene uimeşte
şi astăzi (mai ales astăzi !) pe universitarii de toate vârstele.
Provocarea începutului, precum şi încredinţarea unor mari responsabilităţi
unor tineri deosebit de dotaţi, au demonstrat, încă o dată, că valoarea nu aşteaptă
numărul anilor, ci dimpotrivă, tinereţea trebuie capacitată să-şi valorifice uriaşul
potenţial creativ.
Într-un timp devotat (1948-1957), la Arad au fost puse la dispoziţia
studenţilor veterinari peste 40 de titluri bibliografice universitare.
Nevoia de exemplu ne învaţă să rememorăm pilduitoare ascensiuni pe
înălţimile Almei-Mater:
I. GRIGORESCU V. CIUREA N. GLUHOVSCHI
A. VINŢAN E. PAŞTEA I. BĂIEŞ
348
GH. DINULESCU I. MAY L. BURUIANĂ
Profesorul Ioan GRIGORESCU de la Anatomie şi-a întregit travaliul

didactic, aducând studenţilor textele trebuitoare înţelegerii formei şi structurii
necuvântătoarelor pe care le vor tămădui: Anatomia comparată a animalelor
domestice, în trei volume (1950, 1951), alături de tratatul referitor la Organe de
simţ-Sistem nervos. Lăudabilă este şi contribuţia sa la definirea termenilor
veterinari din vastul Dicţionar enciclopedic român, publicat de Editura Academia,
în anul 1958.
Profesorul Viorel CIUREA a scris în perioada sa arădeană Anatomia
patologică a animalelor domestice, în două volume ( 1950, 1951) şi un volum de
Tehnică microscopică.
Aurel VINŢAN a elaborat la Arad un tratat de Plante medicinale (1950),
unul de Farmacologie veterinară (1951) şi un altul de Obstetrică şi însămânţări
artificiale, în trei volume, apărute în intervalul 1953-1954. La cel de-al doilea
volum l-a avut colaborator pe Florian Seiciu.
Într-o colaborare mai largă: Horea BÂRZĂ, Aurel VINŢAN, Eugeniu
PAŞTEA, Cezar CREŢEANU, Ioan MAY, Aurel POPOVICIU, a fost realizat
tratatul de Diagnostic clinic, în trei volume (1955).
Eugeniu PAŞTEA a publicat în edituri arădene, în intervalul 1953-1957,
nu mai puţin de 11 titluri de specialitate: Bazele chirurgiei şi semiologiei
chirurgicale, Terapeutica chirurgicală, Traumatologie generală, Deontologia
chirurgicală veterinară, Ortopedia veterinară, Sindromul furburic, Afecţiunile
membrelor, Castrarea la cal (Chirurgia de campanie), Compendium oculistic
veterinar, Bolile capului şi gâtului şi Oto-rino-laringologia.
Ioan BĂIEŞ a elaborat tratatele indispensabile asimilării cunoştinţelor de
epizootologie: Epizootologie generală (1953), Epizootologie specială (Bolile
infecţioase ale calului) -1954, Epizootologie specială (Viroze comune)-1954,
Epizootologie specială (Bolile infecţioase ale porcilor şi rumegătoarelor)-1954.
Aurel OPRESCU a abordat Patologia maladiilor parazitare (Parazitozele
cabalinelor)-1950. Şase ani mai târziu, în 1956, Gheorghe DINULESCU şi
349
Carol RAUCHBACH semnează un Îndreptar de terapeutică şi diagnostic pentru

bolile parazitare.
Deopotrivă, cercetarea ştiinţifică desfăşurată de entuziastele cadre didactice
ale Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad, s-a concretizat în obţinerea a 16
brevete de invenţii sau inovaţii, al căror titlu este edificator şi onorant pentru
autori:
- 1952-Lascăr Buruiană: Obţinerea heparinei pure din ficatul de câine;
- 1954-V. Ciurea, F. Neumann: Dioxanul ca fixator chimic;
- 1954-V. Ciurea, F. Neumann: Diagnosticul histologic al gestaţiei la
scroafă;
- 1954-N. Gluhovschi, P. Bâlcea: Indicele hialuronidazic în aprecierea
calităţii spermei;
- 1954-L. Buruiană, V. Mihu, Gh. Dabija, E. Vancu: Metodă pentru
obţinerea preparatelor trombinice din sânge;
- 1954-L. Buruiană: Obţinerea para chimosinei din stomacele de porc;
- 1954-V. Ciurea: Aparat de deshidratare şi impregnare automată
pentru uzul histologiei şi histopatologiei;
- 1955-A. N. F. Mihăescu, F. Coloja: Aparat model pentru prepararea
capsulelor gelatinoase;
- 1955-E. Paştea: Un model de pensă românească pentru castrarea
percutană-model P. 1952;
- 1956-L. Buruiană, N. Gluhovschi: Tehnică pentru determinarea
rodanazei din spermă;
- 1955-E. Popa, R. Stroescu, Gh. Mircescu, M. Andrei, I. Nedelcu: Un
nou procedeu pentru sterilizarea instrumentelor prin formaldehidă;
- 1956-E. Paştea: Scară simplă în aprecierea şchiopăturilor la cal;
- 1956-E. Paştea, R. Mureşan, Gh. Pop, E. Funariu: Cleşte dentar model
P. 56;
- 1956-V. Mihu, I. Groza: Aparat pentru tranfuzia directă a sângelui la
animalele mari;
- 1956-A. Vinţan, Fl. Seiciu, M. Moldovan: Sondă triplă exploratoare
pentru studiul dinamicii uterului la vacă;
- 1956-A. Vinţan, M. Moldovan, Fl. Seiciu: Termofor electric mamar
cu reglare automată a temperaturii.
În urma regretabilei desfiinţări a Facultăţii de Medicină Veterinară de la

Arad, cadrele didactice existente au fost, fie transferate la Facultatea „mamă” din
Bucureşti, fie aveau să redevină deschizători de drum formativ, odată cu
înfiinţarea, după numai 4-5 ani, a facultăţilor omologe de la Iaşi (1961),
Timişoara şi Cluj (1962).
Şi-au continuat activitatea la Bucureşti: Horia BÂRZĂ (Clinică Medicală),
Lăscăr BURUIANĂ (Biochimie), Ştefan CHIŢESCU (Anatomie), Viorel
350
CIUREA (Anatomie patologică), Ioan GRIGORESCU (Anatomie), Aurel

OPRESCU (Parazitologie), Eugen PAŞTEA şi Zenobia PAŞTEA (Anatomie),
Aurel POPOVICIU, Florin SEICIU (Obstetrică-Ginecologie), Lidia SEICIU
(Boli infecţioase) etc.
Către Iaşi, s-au îndreptat spre a contribui la ctitorirea unor discipline în
cadrul noii facultăţi înfiinţate: Mihai COTRUŢ (Fiziologie), Avram HANEŞ
(Expertiză sanitar-veterinară), Emil ROŞU (Alimentaţie), Elena OLARIAN
(Histologie, Boli infecţioase).
Spre Timişoara, au plecat: Valeriu PINTEA (Fiziologie), Marin
LEANCU (Fiziologie), Aurel VINŢAN (Farmacologie şi receptură), Ioan MAY
(Patologie medicală).
Înspre F.M.V. Cluj, s-au îndreptat Ioan BĂIEŞ (Boli infecţioase) şi
Dumitru MARICA (Microbiologie).
Cele şapte promoţii ale Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad, (din
care ultimele două -1958, 1959- au absolvit la Bucureşti) au însumat 617 medici
veterinari, dintre care mulţi au urcat pe culmile competenţei, devenind nume
sonore ale medicinei veterinare româneşti şi universale.
În învăţământul medical-veterinar românesc s-au afirmat: Ioan MAY -în

cadrul F.M.V. Timişoara, unde a condus disciplina de Patologie medicală, Martin
POP-F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina de Boli infecţioase, Viorel POPA, F.M.V.
Bucureşti, disciplina de Semiologie, Cornel RADU, F.M.V. Timişoara, disciplina
de Anatomie; Alexandru Damaschin MANTA, F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina
de Fiziologie; Constantin VIOR, F.M.V. Timişoara, disciplina de Imunologie;
Virgil SALANŢIU, F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina de Semiologie; Nicolae
DULCEANU, F.M.V. Iaşi, disciplina de Parazitologie; Sabin GHERGARIU,
F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina de Patologie medicală; Ioan POPOVICI, F.M.V.
Cluj-Napoca, disciplina de Anatomie; Mihai MICLEA, F.M.V. Cluj-Napoca,
disciplina de Anatomie; Alexandru Ioan BABA-F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina
de Morfopatologie; Emil ONEŢ-F.M.V. Cluj-Napoca, disciplina de Boli
infecţioase (emigrat în S.U.A.); Alexandru STUPARIU-F.M.V. Timişoara,
disciplina de Fiziopatologie.
Alţi absolvenţi s-au dedicat muncii de cercetare, în cadrul unor institute de
cercetare de prestigiu: Sabin BANGĂU (Pasteur Bucureşti), Vadim
NESTEROV (I.C.A.S.Bucureşti), Vasile DABIJA (S.C.A. Lovrin, Timiş).
Vadim NESTEROV s-a afirmat printr-o activitate publicistică foarte
apreciată atât de specialişti, cât şi de nespecialişti, întrucât marea majoritate a
lucrărilor sale a popularizat o serie de teme precum:
Bolile curente la iepuri şi fazani (1960), Iepurele-mică monografie (1968),
Aprecierea cărnii de vânat şi peşti (1969), Bolile vânatului (1969), Tehnologii de
creştere a fazanului (1972), Creşterea nutriilor (1979), Bolile animalelor de
blană (1981), Blănurile naturale (1985), Fumul şi utilizarea lui în gospodărie
351
(1987), Blănurile la vânat (1993), Furaje şi culturi pentru vânat (sub tipar),
Principalii agenţi biologici în combaterea defoliatorilor pădurii (sub tipar).
16.5. FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ IAŞI
Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi a fost înfiinţată la data de 11

septembrie 1961, în cadrul Institutului Agronomic Ion Ionescu de la Brad Iaşi.
Firescul unei cronologii ne determină să parcurgem mai întâi o scurtă istorie a
institutului în ale cărui amfiteatre şi laboratoare ne formăm:
16.5.1. SCURT ISTORIC

AL UNIVERSITĂŢII AGRONOMICE
ION IONESCU DE LA BRAD IAŞI
La data de 7 noiembrie 1912, se înfiinţează, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe a

Universităţii Alexandru Ioan Cuza Iaşi, secţia de Ştiinţe Agricole.
Studenţilor de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii A. I. Cuza Iaşi, le-au
fost predate cunoştinţe de Medicină veterinară, sub forma unor lecţii libere
intitulate Bolile animalelor domestice, pentru ca, după înfiinţarea Secţiei de
Ştiinţe Agricole a Universităţii ieşene să se creeze disciplina de Medicină
veterinară.
În anul 1915, absolvă prima promoţie de ingineri agronomi. În anul 1929,
se înfiinţează Catedra de Horticultură.
În anul 1933, Secţia de Ştiinţe agricole se transformă în Facultatea de
Ştiinţe Agricole, aparţinând tot de Universitatea A.I.Cuza Iaşi, dar având reşedinţa
la Chişinău.
În anul 1938, Facultatea de Ştiinţe Agricole este denumită Facultatea de
Agronomie şi va forma, împreună cu Facultatea de Chimie industrială şi
Facultatea de Electrotehnică, Institutul Politehnic “Gh. Asachi” Iaşi.
În anul 1948, anul reformei învăţământului superior românesc, se
organizează Institutul Agronomic Iaşi care, începând cu anul 1951, va avea
reşedinţa de astăzi, în dealul Copoului.
La acea dată, în cadrul Institutului Agronomic au funcţionat: Facultatea de
Agrotehnică cu secţia de Agrotehnică generală şi Facultatea de Horticultură cu
secţiile: Horticultură-Viticultură şi Zootehnie.
Din anul 1956, Institutul Agronomic a luat numele lui Ion Ionescu de la
Brad (1818-1891, n. Roman), agronom, economist şi statistician român,
întemeietorul ştiinţei agricole moderne în România.
La 11 septembrie 1961 este înfiinţată Facultatea de Medicină
Veterinară. Un an mai târziu, în anul 1962, secţiile de Agrotehnică şi de
Zootehnie devin facultăţi cu organizare proprie: Facultatea de Agricultură,
respectiv, Facultatea de Zootehnie.
352
În anul 1975, Facultăţile de Zootenie şi de Medicină Veterinară au fost

unite organizatoric, devenind secţii ale unei singure facultăţi: Facultatea de
Zootehnie şi de Medicină Veterinară.
În anul 1986, cele patru facultăţi ale Institutului Agronomic “Ion Ionescu
de la Brad Iaşi (Agricultură, Horticultură, Zootehnie şi Medicină veterinară) devin
secţii ale unei singure facultăţi: Facultatea de Agronomie.
Imediat după Revoluţia din decembrie 1989, în ianuarie 1990, cele patru
secţii au redevenit facultăţi.
În anul 1991, s-a înfiinţat Colegiul Agricol, formă de învăţământ superior
de scurtă durată (trei ani), având următoarele specializări: Arhitectură peisageră,
Igienă şi laborator veterinar, Viticultură-Pomicultură şi Tehnologia vinului. Anul
următor, în 1992, s-a adăugat şi specializarea Creşterea animalelor mici.
În anul 1992, în cadrul Facultăţii de Agricultură se mai înfiinţează o secţie,
cea de Agromontanologie şi agroturism.
Începând cu anul universitar 1992-1993, Institutul devine “Universitatea
Agronomică şi de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
16.5.2. PRIMELE ÎNCEPUTURI
„Ne-am început activitatea în barăci transformate în laboratoare şi într-un

spital veterinar judeţean transformat în clinici de nivel universitar.
Astăzi dispunem de un ansamblu de construcţii cu amfiteatre, laboratoare
de cercetări şi lucrări practice, muzee, clinici şi spaţii de spitalizare, ca şi de o
fermă de producţie la numai 5 km de sediul facultăţii, o bază tehnico-materială
echivalentă, dacă nu chiar superioară multor unităţi de profil din lume.
În anii începutului, procesul didactic era predat în cea mai mare parte de
tineret în plină formare şi în bună parte prin „plata cu ora”.
Astăzi, majoritatea cadrelor didactice posedă titluri ştiinţifice de: doctor
docent, doctor în medicină veterinară sau sunt înscrişi la doctorat.
Multe din cadrele didactice au devenit conducători de doctorat,
conducători de „şcoli” cu înaltă ţinută ştiinţifică.
În laboratoarele facultăţii ieşene revin anual specialişti din diferite colţuri
ale ţării pentru a-şi reîmprospăta cunoştinţele profesionale, pentru a se
perfecţiona. Sîntem solicitaţi de asemenea în pregătirea unor specialişti de peste
hotare, care reîntorcându-se în ţările lor, vor duce cu ei, pe lângă prietenia şi
dragostea de pace a poporului nostru şi înaltul potenţial ştiinţific de care
dispunem.”
Aceste rânduri au fost semnate de prof dr. Ioan PAUL, în calitate de decan
al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară Iaşi, în anul 1981, la aniversarea
a două decenii de activitate a facultăţii noastre.
353
Ele reflectă nu numai dificultăţile inerente ale începuturilor, ele exprimă

ascensiunea progresivă a competenţelor celor angajaţi în demersul instructiv şi
educativ, iniţiat la 11 septembrie 1961.
Iniţial, facultatea a funcţionat în clădirea centrală a Institului Agronomic
Iaşi şi în spaţiile clinice ale fostului spital veterinar.
Construcţia şi utilarea actualelor spaţii de învăţământ a durat până în anul
1967.
Durata studiilor era de cinci ani, programul de învăţământ desfăşurându-se

de-a lungul a 10 semestre de studiu.
Repartizarea iniţială a disciplinelor pe ani de studiu a fost următoarea:
Anul I
1. Biofizica
2. Biochimia
3. Histologia şi embriologia
4. Botanica medicală
5. Biologia paraziţilor animali
6. Anatomia comparată şi topografică
7. Limbi moderne
8. Filozofia
9. Educaţie fizică
354
Anul II
1. Biochimia
2. Anatomia comparată şi topografică
3. Alimentaţia animalelor domstice
4. Fiziologia animalelor domestice
5. Zootehnia genearală şi genetica
6. Microbiologia şi imunologia
7. Fiziopatologia
8. Economie politică
9. Limbi moderne
10. Educaţie fizică
Anul III
1. Zootehnia generală şi genetica
2. Microbiologia şi imunologia
3. Semiologie, radiologie şi laborator clinic
4. Farmacologia veterinară
5. Anatomia patologică
6. Propedeutică şi medicină operatorie
7. Fiziopatologie
8. Zotehnia specială
9. Socialism ştiinţific
10. Limbi moderne
Anul IV
1. Zootehnia specială
2. Propedeutica şi medicina operatorie
3. Patologia şi clinica medicală
4. Parazitologia şi clinica bolilor parazitare
5. Patologia şi clinica bolilor chirurgicale
6. Boli infecţioase cu clinică şi legislaţie sanitar-veterinară
7. Reproducţia şi patologia reproducţiei în clinică
8. Creşterea păsărilor, iepurilor şi animalelor de blană
Anul V
1. Semiologia, patologia şi clinica medicală
2. Parazitologia şi clinica bolilor parazitare
3. Patologia şi clinica bolilor chirurgicale
4. Boli infecţioase cu clinică şi legislaţie sanitar-veterinară
5. Reproducţia şi patologia reproducţiei în clinică
6. Igiena animalelor domestice
7. Tehnologia şi expertiza sanitar-veterinară
355
8. Prosectură
9. Zooeconomia şi organizarea I.A.S.
10. Exploatarea şi patologia vacilor de lapte în marile complexe
11. Epizootologia şi patologia producţiei în marile complexe
12. Protecţia muncii
Pe lângă aceste discipline, în planul de învăţământ mai figurau: Conducerea

vehiculelor şi cunoaştrea regulilor de circulaţie, Statistica biologică şi Pedagogia.
Planul de învăţământ cuprindea două mari etape de studiu.
Etapa I, parcursă în primii trei ani de studiu, oferea studenţilor noţiunile
indispensabile înţelegerii fenomenelor anatomo-fiziologice şi fiziopatologice, în
cadrul disciplinelor preclinice: anatomie, histologie, fiziologie, microbiologie,
anatomie patologică, semiologie, cărora li se asociau discipline de frontieră ale
medicinei, precum biofizica, biochimia, biologia.
În etapa a II-a, cuprinzând anii de studiu superiori (IV şi V), se studia –ca şi
în prezent- partea de clinică şi terapie: clinica şi patologia medicală, clinica şi
patologia chirurgicală, clinica şi patologia bolilor infecto-contagioase, clinica şi
patologia bolilor parazitare, patologia reproducţiei şi igiena animalelor domestice.
Studiile de tehnologie şi controlul produselor de origine animală (anul V)
veneau în întâmpinarea cerinţelor moderne de supraveghere a proceselor
tehnologice din industria alimentară şi de apărare a sănătăţii publice. Disciplinele
paralele, precum: alimentaţia, genetica, zootehnia generală şi specială-completau
pregătirea absolventului de medicină veterinară, de-a lungul celor cinci ani de
studii.
Disciplinele facultăţii erau grupate pe patru catedre conduse de un şef de
catedră, având următoarea structură:
- Catedra de anatomie-chirurgie-formată din disciplinele: Anatomie,

Patologie şi clinică chirurgicală şi Propedeutică şi medicină operatorie;
- Catedra de fiziologie histologie-cuprinzând disciplinele: Fiziologie,
Fiziopatologia animalelor domestice, Histologie-embriologie şi Tehnologie şi
expertiză sanitar-veterinară;
- Catedra de reproducţie şi patologia reproducţiei – incluzând
disciplinele: Reproducţie şi patologia reproducţiei, Farmacologie veterinară,
Semiologie, patologie şi clinică medicală, Parazitologie şi clinica bolilor
parazitare;
- Catedra de boli infecţioase- formată din: Igiena animalelor domestice,
Boli infecţioase, Microbiologie-imunologie, Anatomie patologică şi prosectură.
La fiecare disciplină, au activat specialişti de primă mărime ai medicinei

veterinare româneşti, afirmaţi pe plan naţional şi internaţional.
356
Aceştia s-au dedicat cu entuziasm, cu competenţă şi, nu rareori, cu

sacrificiu, demersului de formare a celor 37 de promoţii de medici veterinari care
au absolvit, an de an, la Iaşi, începând cu anul 1965, până în prezent.
16.5.3. ANATOMIA COMPARATIVĂ ŞI TOPOGRAFICĂ
Disciplina de Anatomie comparativă şi topografică a luat fiinţă odată cu

înfiinţarea facultăţii, în septembrie 1961, fiind condusă şi organizată până 1963 de
Acad. prof. dr. h. c. Vasile GHEŢIE, membru corespondent al Academiei
României, întemeietorul şcolii de Morfologie comparată din România. Între anii
1963-1967, disciplina a fost condusă de prof. dr. Gheorghe DRUGOCIU, primul
decan al facultăţii (vezi şi în continuare). Începând cu anul 1967, până în prezent,
conducerea disciplinei a revenit reputatului profesor dr. h. c. Vasile COŢOFAN.
În decursul timpului, la disciplină au mai activat: şef lucrări Elena
ONICEANU (1961-1966), şef lucrări dr. Ioan PAMFILIE (1961-1969), şef
lucrări dr. Nicolae MOROŞANU (1961-1964), asistent şi apoi şef lucrări dr.
Paul CURA (1961-1987), asistent Horst Erich KÖNIG (1966-1972-în prezent
profesor de Anatomie veterinară la Facultatea de Medicină Veterinară din Viena,
Austria), asistent dr. Lucia CUCOŞ (1966-1969), asistent dr. Ioan COZARIUC
(până în anul 1979), asistent dr. Adrian NEGREA (1966-1989).
V. COŢOFAN VALENTINA HRIŢCU
Au rămas alături de Profesor: prof. dr.Valentina HRIŢCU (1976-), şef

lucrări dr. Aida POSTOLACHE (1987-), şef lucrări dr. Constantin SPĂTARU
(1990-), asistent Mihaela SPĂTARU (1997-) şi asistent Eusebie Viorel
ŞINDILAR (1999-).
În spiritul şcolii de anatomie comparată înfiinţată şi condusă la noi în ţară
de prof. dr. doc. şt. h.c. Vasile GHEŢIE, prof. dr. h. c. Vasile COŢOFAN a
dezvoltat la Iaşi o anatomie interpetativă, cauzală, ilustrată la curs şi în volumele
publicate, prin valoroase scheme sintetice şi modele originale. A asigurat astfel
357
înţelegerea de către studenţi a problemelor privind mecano-structura oaselor,

mecanica articulară, dinamica musculară, aspecte morfo-funcţionale ale
splanchnologiei în raport cu modul de viaţă al animalelor, structura şi funcţiile
sistemului nervos central şi neuro-vegetativ. Observaţia, palparea, disecţia,
desenul, modelul experimental, fotografia, radiografia, precum şi metoda
injectărilor vasculare cu substanţe de contrast, au completat arsenalul utilizat în
activitatea didactică şi de cercetare.
Muzeul laboratorului cuprinde numeroase exponate de valoare,
reprezentate de piese anatomice, modele, preparate speciale şi numeroase mulaje
originale. Graţie talentului artistic al profesorului Vasile COŢOFAN, menit să-i
dubleze vasta experienţă ştiinţifică, în muzeu sunt etalate numeroase ecorşeuri
ecvine care ilustrează într-o manieră unică anatomia artistică a calului, precum şi
o serie de mulaje care redau elemente de anatomie topografică a diferitelor
animale domestice sau de blană. Cadre didactice, oameni de ştiinţă din ţară şi din
străinătate care au vizitat muzeul de anatomie au apreciat pozitiv valoarea
ştiinţifică, instructivă şi estetică a pieselor expuse.
În cele patru decenii de activitate, disciplina de Anatomie veterinară, a
elaborat sub conducerea prof. dr. h. c. Vasile COŢOFAN, o vastă tematică de
cercetare care a inclus probleme de mecano-structură, arhitectonică vasculară,
morfologie experimentală, anatomie comparată a animalelor de blană,
eredopatologie, arheologie şi paleofaună.
Ilustrative în acest sens sunt temele de cercetare contractată precum:
Trunchiurile arteriale viscerale, celiac şi mezenteric la nutrie şi dihorul de
crescătorie, Aspecte comparative privind topografia, conformaţia şi
vascularizaţia cordului la nutrie şi bizam, Studiul morfologic comparativ al
sistemului osteoligamentar şi muscular la nutrie, dihor şi bizam, Studiul
morfologic comparativ al aparatelor digestiv şi respirator la nutrie, dihor şi
bizam, Studiul morfologic al cordului şi circulaţiei pulmonare la nutrie,
Morfologia organelor genitale la bizam, etc., elaborate în ultimul deceniu.
Manualele şi tratatele publicate în timp, s-au constituit într-un preţios
instrument de lucru în activitatea de pregătire a studenţilor sau absolvenţilor
interesaţi.
Singur, sau în colaborări de prestigiu, prof.dr. h.c.
Vasile COŢOFAN a semnat: Anatomia artistică a
calului (Teză de doctorat, 1969), Anatomia animalelor
domestice-osteologie-artrologie, lito, 1970, Anatomia
topografică a animalelor domestice, vol. I şi II, lito,
1975, Atlas de anatomie a păsărilor domestice-în
colaborare cu V. Gheţie, Şt. Chiţescu, A. Hillebrand,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976,
Histologie comparată în scaning-în colaborare cu N.
Manolescu şi I. Diculescu, Editura Ceres, Bucureşti,
358
1982, Anatomia comparată a animalelor domestice, vol. I şi II, în colaborare cu

E. Paştea, V. Nicolescu, Şt. Chiţescu, S. Radu, M. Miclea, N. Cornilă şi R.
Palicica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, Anatomia animalelor
domestice-vol. I (Aparatul de susţinere şi mişcare) şi vol. III (Aparatul circulator
şi sistemul nervos), în colaborare cu R. Palicica, Valentina Hriţcu, Carmen Ganţă
şi V. Enciu, Editura Orizonturi universitare, Timişoara, 1999, respectiv 2000,
Anatomia animalelor de blană, vol. I-Nutria; Dihorul-în colaborare cu Valentina
Hriţcu, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
Numai în ultimul deceniu, prof. dr. h. c. Vasile COŢOFAN a adus în
palmaresul Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi următoarele titluri şi medalii:
• 1993 - Laureat al Premiului Alexandru Locusteanu, clasa I, acordat de
Asociaţia Medicilor Veterinari din România pentru activitatea
profesională deosebită;
• 1995 - Medalia de aur A.M.V.R., pentru contribuţii la promovarea şi
creşterea prestigiului medicinei veterinare româneşti;
• 1995 - Medalia de aur cu frunze de stejar A.M.V.R., pentru activitate
profesională deosebită;
• 1999 - Titlul de Doctor honoris causa al Universităţii de Ştiinţe
Agricole şi de Medicină Veterinară a Banatului, Timişoara;
• 1999 - Diploma şi Medalia de aur pentru merite deosebite în
activitatea Universităţii Agronomice de Stat din Moldova;
• 1999 - Titlul de Doctor honoris causa al Universităţii Agronomice şi
de Medicină Veterinară Cluj-Napoca;
• 2002 - Pentru întreaga activitate, este inclus în Who’s Who în
România, ediţia Princeps.
16.5.4. BIOLOGIE CELULARĂ,

HISTOLOGIE ŞI EMBRIOLOGIE
Disciplina de Biologie celulară, histologie şi

embriologie a luat fiinţă în septembrie 1961, ca disciplină
de Histologie şi embriologie.
Începând cu anul universitar 1987-1988, disciplina
şi-a completat denumirea şi conţinutul cu Biologia
celulară.
De la înfiinţare, până în anul universitar 1973-
1974, disciplina a fost condusă de prof. dr. doc. şt.
Victoria ZINCA, membră a Academiei Internaţionale de
Citologie.
În anul 1974, conducerea disciplinei a fost preluată de actualul titular, prof.
dr. Corneliu COTEA, actualul şef al Catedrei de Preclinici.
359
În decursul anilor, la disciplină au mai activat ca asistenţi: Cecilia

MÂNĂSCURTĂ (1961-1963), Dan CONSTANTINESCU(1963-1970), Ileana
SASU (VERDEŞ)-1963-1966, Octavian OPREAN (1988-1990).
Din anul 1990, alături de profesor se află şef lucrări dr. Carmen SOLCAN.
Disciplina a avut şi are ca obiective majore cunoaşterea ultrastructurii celulei la
eucariote şi mecanismul intim al secreţiilor celulare specifice, precum şi însuşirea
de către studenţi a structurii microscopice a ţesuturilor şi organelor în seria
animală şi deprinderea tehnicilor histologice curente de laborator.
Organitele citoplasmatice, gameţii, fecundaţia, segmentarea, gastrularea,
formarea foiţelor embrionare şi a placentei, structura principalelor ţesuturi şi a
organelor în serie animală pot fi observate şi analizate în cele peste 120.000 de
preparate permanente care alcătuiesc histoteca disciplinei, 10.000 de diapozitive
şi peste 5.000 de fotografii demonstrative, care servesc la ilustrarea cursului.
Studenţii de ieri sau de azi beneficiază de
mai multe cursuri şi caiete de lucrări practice
elaborate de titularul disciplinei, prof. dr.
Corneliu COTEA: Lucrări practice de
histologie-embriologie, lito Inst. Agr. Iaşi-1974,
Histologie-Embriologie, vol. I-1979, vol. II-1980,
lito Inst. Agr. Iaşi, Histologie-Embriologie.
Lucrări practice, lito-Inst. Agr. Iaşi-1984,
Biologie celulară-curs lito, Inst. Agr. Iaşi-1990,
Biologie celulară, histologie şi embriologie –curs
lito, Inst. Agr. Iaşi-1992, Biologie celulară,
embriologie generală şi histologie generală,
Editura Tehnopres, Iaşi, 2001.
Prof. dr. Corneliu COTEA a colaborat cu prof. dr. Liviu RUNCEANU la
realizarea volumului de Reproducţie, obstetrică şi ginecologie, apărut în Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2001. Spre lauda facultăţii noastre, ambii profesori
sunt incluşi în volumul Who’s who în România, ediţia Princeps, 2002, în care sunt
menţionate toate realizările lor ştiinţifice de până acum.
Şef lucrări dr. Carmen SOLCAN a semnat alături de şef lucrări dr. ing.
Margareta Confederat-titulara disciplinei de Biologie celulară de la Facultatea
de Zootehnie Iaşi, volumul de Biologie celulară, apărut în Editura Terra nostra,
Iaşi, 2002. A colaborat de asemenea, cu Gheorghe Solcan şi I.L. Mitrea la
realizarea volumului intitulat Dermatologia animalelor de companie, apărut în
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1999.
Activitatea de cercetare desfăşurată în cadrul disciplinei s-a concretizat în
publicarea 228 lucrări ştiinţifice care au abordat teme de interes, precum:
• morfologia, histochimia şi fiziologia glandei interstiţiale din ovarul
ovinelor normale şi hipotrepsice şi din ovarul de găină;
360
• nucleii hipotalamici la ovine, suine şi taurine, corelaţii morfologice şi

citochimice în axul hipotalamo-hipofizo-ovarian în diverse stări
fiziologice şi patologice;
• citogeneza din adenohipofiza fetuşilor femeli şi masculi de suine;
• foliculogeneza în ovarul scroafelor din rasele Marele Alb şi Landrace;
• spermatogeneza, glanda interstiţială Leydig şi glandele anexe ale
aparatului genital la masculii din rasele Marele Alb şi Landrace în
corelaţie cu citologia adenohipofizei;
• efectele aeroionizării negative asupra unor glande endocrine,
gonadelor şi magnumului la găinile ouătoare şi asupra glandelor
endocrine la tineretul cunicul;
• morfologia şi histochimia unor organe la nutrie şi la dihorul de
crescătorie;
• morfopatologia şi histochimia unor glande modificate în pielea
rumegătoarelor (glanda biflexă la oaie, glandele planului cutanat nazo-
labial la taurine;
• morfologia şi histochimia glandei Harder la suine;
• studiul reactivităţii ţesutului limfoid asociat glandei Harder, mucoasei
oculare şi respiratorii la stimularea antigenică;
• morfologia şi histochimia segmentului periferic al analizatorului
gustativ la taurine, ovine şi suine; microganglionii vegetativi sateliţi
papilelor circumvalate la câine şi porc;
• structura microchiştilor de Sarcocystis spp. din cordul ovinelor;
• studiul structurii ţesutului limfoid asociat glandei Harder, mucoasei
conjunctivale şi respiratorii la puii de găină;
• semnalarea prezenţei la puii de găină a glandelor paranazale;
16.5.5. GENETICĂ ŞI BIOLOGIE MOLECULARĂ
Primele cunoştinţe de genetică au fost predate studenţilor de la Facultatea

de Medicină Veterinară încă de la înfiinţarea acesteia, în cadrul disciplinei de
Zootehnie generală şi genetică, adresată studenţilor din anul II. Primul titular al
disciplinei a fost profesorul Nicolae PIPERNEA, de la Facultatea de Zootehnie
Iaşi. I-au fost colaboratori şef lucrări Ioan SÂRBU şi asistent dr. Raisa
TIMARIU.
In memoriam:
Nicolae PIPERNEA (1929-1996), profesor de Genetică în cadrul Facultăţii
de Zootehnie Iaşi, a împărtăşit din experienţa domniei sale şi studenţilor Facultăţii
de Medicină Iaşi.
361
Valoros genetician, Nicolae Pipernea a elaborat şi publicat, singur sau în

colaborare, mai multe manuale şi tratate universitare de profil: Genetica şi
ameliorarea animalelor (1968, în colaborare cu E. Negruţiu şi A. Petrea de la
Institutul Agronomic Cluj), Ereditatea principalelor caractere şi însuşiri la
animalele domestice (1974), Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de
animale domestice (1979), Genetica animală (1979, în colaborare cu Şt. Popescu
Vifor, A. Petre, I. Vintilă).
Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în publicarea a 95 de lucrări
ştiinţifice (din care 67 ca prim autor) vizând: sporirea producţiilor la suine prin
folosirea heterozisului; studierea materialului taurin existent în Moldova;
aclimatizarea rasei Holstein-Friză şi elaborarea de programe de ameliorare la
taurine şi ovine etc. A contribuit la crearea unei linii stabile genetic de Merinos de
Suseni.
În calitate de conducător de doctorat (începând din anul 1978), a îndrumat
cu competenţă şi devotament mai mulţi doctoranzi care au finalizat teze de
doctorat apreciate de forurile ştiinţifice abilitate.
A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
din România (din anul 1992).
N. PIPERNEA I. SÂRBU
Cursul de Zootehnie generală şi genetică a cuprins iniţial următoarele părţi:

însuşirile morfo-productive ale animalelor domestice; originea şi formarea
speciilor şi raselor de animale domestice; elemente de genetică animală;
principiile creşterii şi ameliorării animalelor domestice.
În al doilea deceniu de activitate a facultăţii, din disciplina de Zootehnie
generală şi genetică s-au format două discipline distincte: Genetică şi
eredopatologie, respectiv Zootehnie generală, ambele având acelaşi titular, pe
conf. dr. Ioan SÂRBU.
362
In memoriam:
Ioan SÂRBU a dăruit instituţiei noastre 44 de ani din existenţa sa,
desfăşurându-şi activitatea didactică între anii 1955-1989.
În anul universitar 1955-1956, tânărul asistent Ioan Sârbu preda disciplina
de Cabaline, echitaţie şi zooigienă în cadrul Catedrei de Zootehnie specială-
Animale mari, a Facultăţii de Zootehnie Iaşi.
În anul 1961, anul înfiinţării Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi, era deja
şef de lucrări la disciplina de Zootehnie generală şi genetică, condusă de prof. dr.
Nicolae Pipernea. În anul 1972, îşi susţine teza de doctorat intitulată Contribuţii
la studiul diferitelor sisteme de îngrăşare a porcinelor pentru carne în condiţiile
unităţilor socialiste din Moldova.
După pensionarea profesorului Pipernea, conf. dr. Ioan Sârbu preia
conducerea disciplinelor de Genetică şi eredopatologie şi Zootehnie generală. În
anul 1980, semnează alături de Şt. Popescu-Vifor, D.D. Ciupercescu şi
M. Grosu (omologii săi de la F.M.V. Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara)
manualul unic de Genetică şi eredopatologie, publicat în Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti. Au urmat cursurile şi caietele de lucrări practice lito care
au alcătuit bibliografia necesară disciplinei de Zootehnie generală.
Activitatea de cercetare desfăşurată la disciplină a fost orientată pe
următoarele direcţii:
• studiul aclimatizării şi al comportării taurinelor din rasa Friză de
provenienţă diferită în condiţiile creşterii şi exploatării intensive din
Moldova;
• studiul valorii biologice a taurinelor din rasele Friză şi Brună;
• studiul unor probleme de genetică cantitativă (corelaţii fenotipice şi
genetice, heritabilitate şi repetabilitate) la taurinele din rasa Friză şi
Brună;
• studiul unor probleme de ameliorare şi zonare a taurinelor în Moldova
etc.
*
Începând cu anul universitar 1991-1992, disciplina de Genetică şi
eredopatologie (denumită din anul 2000-Genetică şi biologie moleculară ) este
condusă de prof. dr. Marius CÂRLAN, care i-a imprimat o orientare modernă şi
a organizat actualul laborator de genetică.
În acest sens, s-a amenajat un spaţiu corespunzător efectuării de culturi de
limfocite din sângele periferic şi s-au efectuat preparate cromozomale permanente
de la taurine, porcine şi ovine.
De asemenea, s-au preparat cromozomii din măduva femurală provenind de
la animale de laborator (şoarece, şobolan, cobai, hamster, iepure), pentru a oferi
studenţilor materialul didactic necesar înţelegerii deosebirilor cromozomale dintre
specii şi modul de alcătuire al cariotipului. Anomaliile cromozomale structurale şi
numerice sunt studiate pe animale de laborator tratate cu ciclofosfamidă,
363
vinblastin sau bleomicină. Legile mendeliene şi principiile lui Morgan sunt

demonstrate în cadrul lucrărilor practice cu ajutorul preparatelor cromozomale
permanente, al colecţiei de drosofile mutante şi de şoareci mutanţi.
Bibliografia adresată studenţilor cuprinde următoarele titluri: Genetică şi
Eredopatologie, curs lito I.A.I., 1993, caiet de lucrări practice-lito I.A.I.,1994;
Elemente de Genetică animală normală, Editura Polirom, Iaşi, 1996; Elemente de
Genetică animală patologică, Editura Polirom, Iaşi, 1998; Evoluţia
determinismului genetic al sexelor (în colaborare cu conf. dr. Şteofil Creangă, de
la Facultatea de Zootehnie Iaşi), Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001 şi Clonarea
animalelor şi consecinţele clonării, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
Activitatea de cercetare desfăşurată la disciplină s-a concretizat în
elaborarea unor lucrări ştiinţifice a căror valoare a fost recunoscută pe plan
internaţional. Principalele direcţii de cercetare au vizat: testul micronucleilor,
cromozomii tumorilor maligne, anomaliile congenitale ale puilor de găină şi
genetica şoarecilor de laborator.
Colaborările cu Jackson Laboratory (U.S.A.), Institutul Pasteur din Paris şi
cu Laboratorul de genetică biochimică şi citogenetică de la Centrul de Cercetări
Jouy en Josas, INRA, Franţa, constituie o garanţie pentru valoarea ştiinţifică a
rezultatelor obţinute.
O parte din rezultate au fost comunicate în cadrul Conferinţelor Europene
de Citogenetică: Atena-1997 (Prima Conferinţă Europeană de Citogenetică),
Viena-1999 (A Doua Conferinţă Europeană de Citogenetică), precum şi în cadrul
unor conferinţe organizate în cadrul Universităţii din Auvergne, Franţa, de
Facultatea de Medicină Clermont-Ferrand. În anul 1996, conf. dr. Marius Cârlan
a devenit membru al Academiei de Ştiinţe din New York, iar în 1997 a fost ales
membru al Asociaţiei Citogeneticienilor din Europa (E.C.A.).
Biografia sa a fost selectată de Editura Marquis, fiind publicată în a XVIII-
a ediţie a catalogului Who’s Who in the World, 2001.
Ne permitem să reliefăm faptul că marele merit al titularului este acela de a
fructifica entuziasmul şi forţa studenţilor care au manifestat interes pentru
cercetarea genetică. În acest sens, a organizat şi coordonat cercul ştiinţific
studenţesc de Genetică şi biologie moleculară.
În cadrul acestuia au fost abordate teme privind: animalele transgenice,
cromozomii tumorilor mamare canine, albinismul la câine, determinismul genetic
al sexelor, clonarea animalelor, utilitatea în cercetare a şoarecilor de laborator fără
păr etc.
Dintre membrii cercului ştiinţific studenţesc, s-a remarcat în mod deosebit
Răzvan ANISTOROAIE care, graţie abordării interesante a temelor de studiu şi
de cercetare, a obţinut prin concurs dreptul de participare la A Doua Conferinţă
Europeană de Citogenetică de la Viena (1999). A absolvit în anul 2002 şi în
prezent este bursier la The Royal Veterinary & Agricultural University din
Copenhaga (Danemarca) – Department of Animal Science and Animal Health,
364
Genetics and Breedings, unde participă alături de alţi cercetători la efectuarea

unui studiu comparativ al cromozomilor de la om şi porc.
Toate aceste realizări deosebite ale profesorului Marius Cârlan şi ale
studenţilor săi au condus spre onorabila includere a Laboratorului de Genetică al
Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi în Catalogul european al laboratoarelor de
genetică: Directory of European Cytogeneticists and Cytogenetic Laboratories.
16.5.6. NUTRIŢIE ANIMALĂ ŞI DIETETICĂ
Disciplina a figurat în planul de învăţământ al Facultăţii de Medicină

Veterinară Iaşi încă de la înfiinţarea acesteia, având denumirea de „Alimentaţia
animalelor domestice”.
Materia predată studenţilor din anul III cuprindea: probleme legate de
aprecierea valorii nutritive a furajelor şi raţiilor, studiul furajelor ca mijloace de
alimentaţie a animalelor domestice, cerinţele de substanţe nutritive ale animalelor
domestice şi normarea acestor cerinţe, precum şi organizarea şi aplicarea
alimentaţiei normate în condiţiile unităţilor agricole.
Primul titular al disciplinei a fost prof.dr. Emil ROŞU.
In memoriam:
Emil Honoriu ROŞU (1912-1997) este considerat creator de şcoală în
domeniul alimentaţiei animalelor domestice. Totodată, a contribuit major la
organizarea şi dezvoltarea învăţământului agronomic din centrele universitare
Arad, Timişoara şi Iaşi.
Eminent cadru didactic, Emil ROŞU a contribuit la
formarea mai multor promoţii de specialişti în agricultură,
zootehnie şi medicină veterinară. În cei peste 40 de ani de
activitate didactică a redactat, singur sau în colaborare,
valoroase cursuri universitare şi monografii, care au fost
publicate în edituri centrale sau în cadrul instituţiilor de
învăţământ superior în care a activat. A îndrumat 33 de
doctoranzi, unii dintre aceştia devenind, la rândul lor,
competente cadre didactice ale învăţământului superior
agronomic românesc.
A iniţiat şi a condus numeroase teme de cercetare
ştiinţifică, multe dintre acestea având prioritate naţională
sau chiar internaţională. Subiectele celor 74 lucrări publicate ca prim autor s-au
referit la: utilizarea antibioticelor ca biostimulatori în hrana animalelor, studiul
valorii nutritive a diferitelor furaje cultivate în Moldova, organizarea bazei
furajere etc.
În semn de omagiu, amfiteatrul E 28 (de la etajul I) al Facultăţii de
Zootehnie Iaşi îi poartă numele.
365
Alături de profesorul Emil Roşu, la disciplină s-au aflat: şef lucrări Simion
STAVILĂ, asistent Petru HALGA şi asistent Vasile STAN.
În anul 1969, disciplina îşi schimbă denumirea în „Bazele nutriţiei şi
Controlul sanitar-veterinar al furajelor”. Titular al disciplinei devine Simion
STAVILĂ, care va coordona activitatea didactică şi ştiinţifică până în anul 1988,
anul pensionării sale.
În intervalul 1988-1990, disciplina a fost predată de prof. dr. Petre
HALGA, care a condus destinele facultăţii noastre în perioadele 1984-1986, ca
Decan al Facultăţii de Zootehnie şi Medicină Veterinară, respectiv 1986-1990, ca
Decan al Facultăţii de Agronomie-cu secţiile: Agricultură, Horticultură, Zootehnie
şi Medicină veterinară.
S. STAVILĂ P. HALGA
Începând cu anul 1990, disciplina de Nutriţie animală şi Dietetică este

condusă de prof.dr. Gheorghe STAN.
Studenţii Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi şi-au însuşit cunoştinţele de
Nutriţie, beneficiind de o bibliografie elaborată în timp, de mai mulţi autori. Spre
exemplificare, selectăm câteva titluri:
• Roşu E., Stavilă S., Halga P., Stan V. Petri Rodica-Alimentaţia
animalelor domestice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1968;
• Roşu E., Halga P., Stan V.-Proteinele din furaje, Editura Ceres
Bucureşti, 1972;
• Roşu E. Stavilă S., Halga P.-Alimentaţia animalelor domestice, curs
lito, I.A.Iaşi, 1978;
• Popa O., Miloş M., Halga P. ş.a.-Alimentaţia animalelor domestice,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, ediţia I-1982, ediţia a II-a-
1984;
366
• Miloş M., Halga P.-Probleme speciale de preparare şi controlul

calităţii nutreţurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983;
• Halga P.-Alimentaţia animalelor domestice, vol. I, curs lito, I.A. Iaşi,
1988;
• Stan Gh., Pop M.-Alimentaţia şi nutriţia animalelor, Editura
Junimea, Iaşi, 1997;
• Pop M., Stan Gh.-Biotehnologii în alimentaţia animalelor, Editura
Junimea, Iaşi, 1997;
• Halga P., Stan Gh., Man S.,Burlacu C.-Dicţionar de nutriţie şi
alimentaţie animală, Editura Remus, Cluj-Napoca, 1999;
• Halga P., Confederat Margareta, Bădeliţă C., Stan Gh.-
Alimentaţia şi reproducţia la erbivorele domestice, Editura Dosoftei,
Iaşi, 1999;
• Halga P., Pop I.M., Popa Viorica, Bădeliţă C., Denis Man-Nutriţie
animală, Editura Dosoftei, Iaşi, 2000;
16.5.7. CHIMIE ŞI BIOCHIMIE
Primul titular al disciplinei a fost prof. dr. Simion ZINCA, care a condus
destinele acesteia de la înfiinţare, până în anul 1974.
Ulterior, s-au succedat ca titulari: şef lucrări Angela LEONTE, prof. dr.
Ionela POPESCU (1975-1976), şef lucrări dr.Maria COTRUŢ (1976-1986).
Din anul 1986, disciplina este condusă de prof. dr. Ovidiu POPESCU. Au mai
activat în cadrul disciplinei: şef lucrări Cristian SOFRONIE, şef lucrări dr.
Elena HUŢANU şi conf. dr. Elena IVAS.
S. ZINCA MARIA COTRUŢ O. POPESCU
367
În prezent, activitatea didactică şi de cercetare este susţinută şi de: conf. dr.

Cornelia PRISĂCARU, şef lucrări dr. Lucia Carmen TRINCĂ şi preparator
Florin CURA.
Materia predată la curs şi la lucrărilor practice în cele trei semestre
prevăzute în programă (I-III), este sistematizată în trei module corespunzătoare.
Primul modul cuprinde noţiuni teoretice şi practice despre logica moleculară a
viului, bioelemente şi biomolecule cu funcţii energetice, plastice şi de reglare a
proceselor metabolice, analiza elementară, metode analitice fundamentale etc.
Modulele II şi III conţin noţiuni despre căile metabolice fundamentale de
biodegradare şi sinteză a nutrienţilor primari din organismele animale,
modificările patologice din unele stări de boală, ca şi unele metode analitice
calitative şi cantitative de determinare a unor nutrienţi şi intermediari metabolici
din sângele animalelor, respectiv integrarea metabolismului în organismele
animale, în diferite ţesuturi pentru producerea energiei metabolice, a precursorilor
pentru diferite biosinteze şi a puterii reducătoare pentru stocarea de durată a
energiei metabolice; un capitol aparte este dedicat prezentării aspectelor
moleculare ale imunităţii umorale.
Cercetarea ştiinţifică efectuată de-a lungul timpului a abordat teme precum:
• studiul poluării biosferei cu substanţe radioactive;
• studiul condiţiilor endocrine ale fertilităţii animalelor;
• mecanismul de acţiune al hormonilor steroizi sexuali;
• transormările in vitro ale hormonilor sexuali în culturi de ţesuturi
hormono-receptoare şi celule din ţesuturi hormono-receptoare;
• modificările indicilor biochimici în cazul unor afecţiuni, ca: sindromul
de hipotrepsie la tineretul porcin şi ovin, agalaxia puerperală a
scroafelor, hiposelenoza la ovine;
• profilul metabolic al speciilor animale de interes economic;
• metode de extracţie, separare şi identificare cromatografică a unor
micotoxine;
• cercetări privind efectele apei structurate asupra animalelor;
• eficienţa terapeutică a unor fluide rehidratante de compoziţie originală
destinate terapiei intensive a diferitelor specii de animale de interes
economic;
• aspectele biochimice ale sintezei, structurii şi activităţii
imunoglobulinelor;
• evaluarea profilului metabolic al iepurilor şi şobolanilor supuşi unui
regim dietetic aterogenetic în condiţii experimentale;
• investigarea contaminării cu micotoxine a unor substrate utilizate în
prepararea medicamentelor.
368
16.5.8. TOXICOLOGIE ŞI TOXICOZE
Disciplina de Toxicologie a fost introdusă în

planul de învăţământ în anul 1974, având acelaşi titular
din prezent-prof. dr. Ovidiu POPESCU (deopotrivă
titular al disciplinei de Biochimie).
În anul 1988, i s-a alăturat ca asistent, actualul
conf. dr. Gheorghe SOLCAN, titular al cursului de
Toxicologie şi toxicoze predat la cele două colegii de
specialitate existente în cadrul U.A.M.V. Iaşi.
Pe parcursul celor două semestre de predare,
materia este sistematizată într-o parte generală şi una
specială.
OVIDIU POPESCU În prima parte, sunt oferite informaţiile privind
definirea toxicului, toxicitatea şi factorii care o
influenţează, mecanismele de absorbţie, metabolizare şi eliminare a toxicelor din
organismele animale, efectele generale şi particulare ale toxicelor, principiile
terapeutice generale în intoxicaţiile animalelor şi de profilaxie a toxicozelor în
medicina veterinară.
În cel de-al doilea semestru, sunt prezentate noţiuni de toxicologie clinică
veterinară şi de diagnostic, precum şi noţiuni de toxicologie ecologică legate de
pesticide (insecticide, fungicide, erbicide, raticide etc), amendamente ale solului
(substanţe azotate, fosfatice, potasice), de unele substanţe conţinute în mod
natural de plantele furajere (oxalaţi, glicozizi cianogenetici, solanină etc), unele
medicamente pentru utilizarea colectivă (antiparazitare, stimulatori de creştere
etc), substanţe histaminogeneratoare, radioactive, radiomimetice şi micotoxine.
Pe parcurs, materia a fost reactualizată prin introducerea informaţiilor noi
privind etiologia, mecanismele patogenetice, particularităţile anatomo-clinice la
unele specii şi metodele profilactico-curative în cazul unor intoxicaţii cunoscute
sau al unor entităţi descrise în literatura de specialitate, în cadrul unor domenii
dezvoltate relativ recent: Toxicologia biochimică şi Ecotoxicologia.
Diagnosticul toxicologic a devenit parte distinctă a specializării
postuniversitare (masterat) de „Control sanitar-veterinar al produselor de origine
animală şi diagnostic de laborator”.
Activitatea ştiinţifică desfăşurată la disciplină şi într-un larg cadru
interdisciplinar a inclus o serie de cercetări care au abordat o problematică
diversă: micotoxicologie, diagnostic clinic şi terapie, chimie analitică
toxicologică, oncologie comparată.
Printre subiectele de mare interes s-au aflat:
• incidenţa micotoxinelor în substraturile furajere şi în mediile de
cultivare;
369
• testarea patogenităţii micotoxinelor pe microorganisme şi animale de

laborator;
• metodologia de aplicare practică a inducţiei enzimatice încrucişate
pentru reducerea reziduurilor de pesticide organoclorurate în ţesuturile
porcilor şi iepurilor;
• intoxicaţia cronică cu plumb la găini;
• intoxicaţia cu carbamaţi la cabaline;
• intoxicaţia cu depresoare ale sistemului nervos la carnivore;
• testarea inocuităţii şi a toxicităţii medicamentelor de uz veterinar;
• acţiunea agenţilor cancerigeni şi cocancerigeni asupra tubului digestiv
la animalele de experienţă; terapia anticanceroasă;
• profilaxia şi terapia cancerului de colon;
Activitatea publicistică a celor doi membri ai disciplinei a fost răsplătită de

premii ştiinţifice naţionale. Astfel, monografia Micotoxine şi micotoxicoze,
semnată de Ioan COMAN şi de Ovidiu POPESCU în anul 1985 (Editura Ceres),
a primit premiul „Traian Săvulescu” al Academiei Române, în anul 1987. Vastul
tratat intitulat Medicină legală veterinară, vol.I-872 pagini, rezultat dintr-o
colaborare de excepţie: Traian ENACHE, Ioan PAUL, Vasile STĂNESCU,
Ion IORDACHE, publicat în anul 1994 (Editura All), a primit premiul „Ion
Ionescu de la Brad” al Academiei Române, în anul 1996.
Volumul II al tratatului de Medicină legală veterinară, subintitulat
Toxicologie medico-legală, semnat de Ovidiu POPESCU şi Traian ENACHE,
apărut în aceeaşi editură în anul 1996 (463 pagini), a fost premiat cu Medalia
pentru progresul medicinii veterinare, 1997.
Întreaga operă ştiinţifică a profesorului Ovidiu POPESCU este menţionată
în Who’ Who in România, ediţia 2002.
Gheorghe SOLCAN a publicat în domeniu un volum de Toxicologie
(Editura Vasiliana, Iaşi, 1998). Pentru rezultatele activităţii de cercetare
ştiinţifică, a fost distins cu Premiul Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice în
Învăţământul Superior „In hoc signo vinces”.
De asemenea, este inclus în volumul Who’s Who in România, ediţia 2002.
16.5.9. FIZIOLOGIE
Disciplina de Fiziologie a luat fiinţă în anul 1962, sub competenta

coordonare a regretatului prof. dr. Mihai COTRUŢ.
In memoriam:
Mihai COTRUŢ (1927-1995) a organizat şi condus cu recunoscută
competenţă disciplinele de Fiziologie şi Fiziopatologie în cadrul Facultăţii de
Medicină Veterinară Iaşi, încă de la înfiinţarea acesteia, în anul 1962.
370
Profesorul Mihai C. COTRUŢ s-a născut la

data de 11 august 1927 , în oraşul Roman, judeţul
Neamţ. Studiile elementare, gimnaziale şi liceale le-a
urmat pe pământ sibian, absolvind, în anul 1948,
liceul Gh. Lazăr din Sibiu. A optat apoi pentru
cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din
Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1951. Graţie
rezultatelor remarcabile obţinute pe parcursul
studiilor, la absolvire, a fost repartizat ca asistent la
Facultatea de Medicină Veterinară din Arad
(înfiinţată în 1948, desfiinţată în 1957), funcţionând
în cadrul mai multor discipline: Fiziopatologie,
Fiziologia animalelor domestice, Alimentaţia animalelor domestice, Farmacologie
şi Patologie medicală. În anul 1957, anul desfiinţării Facultăţii de Medicină
Veterinară Arad, Mihai Cotruţ se transferă la Institutul Agronomic Ion Ionescu de
la Brad Iaşi unde a funcţionat iniţial ca asistent la mai multe discipline, în cadrul
mai multor secţii ale institutului. Experienţa didactică acumulată şi rezultatele
profesionale obţinute au constituit premisele avansărilor succesive: şef de lucrări
(1960), conferenţiar (1966) şi profesor (1969). În anul 1961, i-a fost conferit titlul
ştiinţific de Candidat în ştiinţe veterinare care, în anul 1965, a fost omologat cu
titlul ştiinţific de Doctor în medicină veterinară.
Personalitate energică, raţională şi disciplinată, profesorul Mihai Cotruţ a
desfăşurat eficient o foarte apreciată activitate didactică şi ştiinţifică. A elaborat,
singur sau în colaborare, şapte manuale universitare, cinci dintre acestea fiind
publicate în Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti: Fiziologia animalelor-
1965, Fiziopatologie-1971, Fiziologia animalelor domestice-1974, 1975,
Fiziologia medical-veterinară-1982.
În cele 153 de lucrări ştiinţifice (dintre care 131 au fost de prim autor),
profesorul Cotruţ a abordat variate subiecte de cercetare privind: fiziologia
esofagului şi a prestomacelor; electrocardiograma; patologia intoxicaţiilor cu
insecto-fungicide; patologia agalaxiei puerperale; hipotrepsia la tineretul aviar şi
suin; particularităţile metabolismului fosfocalcic şi dismineralozele la suine;
dinamica profilului metabolic şi hemostaza fiziologică la animalele domestice;
limitele de variaţie a diverşilor indici hematologici şi biochimici sanguini la
animalele domestice în condiţiile creşterii intensive; corelaţiile dintre indicii de
producţie, cei de reproducţie şi principalii indici de profil metabolic etc.
Dintre titlurile reprezentative, care au reprezentat fiziologia românească la
diferite congrese internaţionale, spicuim: Dynamique de quelques constantes
biochimiques sérique chez les truies, fonction de la gestation, en condition de
l’élevage intensif, avec référence à quelques troubles de type paraplégique (al
doilea Congres I.P.V.S., Hanovra, Germania, 1972), Contribution à l’étude du
syndrome d’hypotrepsie chez les jeunes porcins (al XX-lea Congres Mondial
371
Veterinar, Thessaloniki, Grecia, 1975), Contribution to the study of puerperal

agalactia in sows (al IV-lea Congres I.P.V.S., Ames, Iowa, SUA, 1976),
Contribution á l’étude de l’utilisation du teste de Hamolsky chez les animaux
domestiques (al XXVII-lea Congres al Uniunii Internaţionale a Ştiinţelor
Fiziologice, Paris, 1977, Changes of some blood hematological and biochemical
indicators in agalactic sows (Congresul I.P.V.S, Copenhaga, Danemarca, 1980)
etc.
S-a remarcat ca un desăvârşit didact. O minte logică, o exprimare concisă şi
o atitudine comunicativă sunt numai trei dintre calităţile care asigurau succesul
deplin al cursurilor sale. Cele peste 30 de promoţii de medici veterinari care au
avut şansa de a-l avea profesor îi datorează însuşirea unui mod de gândire
“fiziologic”, esenţial în formarea unui medic. În cadrul lucrărilor practice, ne
demonstra, cu măestrie şi convingere, valabilitatea celor expuse la curs în legătură
cu principiile de funcţionare ale organismului animal. Tradiţionalele experimente
fiziologice efectuate pe animalele de experienţă îi reuşeau întotdeauna.
La sfârşitul orelor de laborator se bucura împreună cu noi, discipolii săi, că
am înţeles fenomenele, că am mai adăugat câte un principiu la cunoaşterea
noastră fundamentală.
În activitatea de cercetare sau în cea de îndrumare a lucrărilor de diplomă
sau a celor de doctorat, profesorul Cotruţ a ştiut să puncteze direcţiile de acţiune
şi, mai ales, să-şi capaciteze colaboratorii sau studenţii, încurajându-i în
momentele dificile şi apreciindu-le public meritele reale.
Pozitiv în esenţă, iubitor de oameni, profesorul Mihai Cotruţ a fost, la
rândul său, iubit de cei ce i-au cunoscut marea generozitate intelectuală şi umană.
Avea o ţinută demnă, exemplară, care inspira întotdeauna respect şi consideraţie.
I se spunea “Baronul”.
*
Începând cu anul 1995, anul fulgerătoarei dispariţii a profesorului Cotruţ,
conducerea disciplinei este preluată de prof. dr. Elena MARCU, colaboratoare
constantă a profesorului, încă din anul 1962.
Din anul 1991, la disciplină activează şef lucrări dr. Geta PAVEL, în
prezent titular al cursului de Fiziologie animală, predat în sem. III (sem. I, anul
II). Începând cu anul 2000, colectivului disciplinei i s-a alăturat şi dr. Bogdan
Alexandru HAGIU, în prezent asistent universitar doctorand.
Au mai contribuit la buna desfăşurare a procesului didactic şi a activităţii
de cercetare: prof. dr. biolog Iolanda MĂRGĂRINT, de la Facultatea de
Zootehnie, (1962-1968), şef lucrări dr. Mihai CONDREA (1993-1998), în
prezent titular al cursului de Fiziopatologie I.
Încă de la înfiinţare, Fiziologia animală predată la Facultatea de Medicină
Veterinară Iaşi şi-a îndeplinit rolul de disciplină fundamentală indispensabilă
studiului ştiinţelor biologice, al ştiinţelor medicale şi al tuturor ştiinţelor care au
ca obiect de studiu organismul animal.
372
Structurată pentru două semestre, Fiziologia animală începe cu noţiunile de

fiziologie generală, urmate de studiul funcţiilor de relaţie (fiziologia sistemului
nervos, fiziologia muşchiului şi fiziologia sistemului endocrin). Semestrul al II-
lea de Fiziologie relevă studenţilor funcţiile de nutriţie: digestia, mediul intern,
circulaţia, respiraţia, metabolismul şi excreţia, precum şi noţiuni generale
referitoare la comportamentul animalelor domestice. De-a lungul timpului,
programa analitică a disciplinei s-a adaptat la dinamica descoperirilor în domeniu,
restructurându-se în raport cu acestea, prin:
• aprofundarea studiului fiziologiei generale prin introducerea noţiunilor
de fiziologie celulară şi a noţiunilor de structură chimică a materiei
vii;
• completarea studiului sistemului nervos cu noţiuni noi de
neurofiziologie, având în vedere implicaţiile sistemului nervos în
desfăşurarea activităţilor întregului organism;
• introducerea unor capitole şi subcapitole referitoare la: activităţile
nervoase superioare, fiziologia sistemelor senzitivo-senzoriale,
fiziologia bioritmurilor, homeostazie, fiziologia comportamentului
etc;
În sprijinul pregătirii studenţilor, au fost elaborate şi reactualizate, de câte

ori evoluţia cunoştinţelor fiziologice a impus-o, mai multe cursuri sau caiete de
lucrări practice, dintre cele mai recente remarcându-se: Fiziologia animalelor
domestice, semnată de profesorul Cotruţ în anul 1992, Lucrări practice de
Fiziologie (1993), avându-i ca autori pe Mihai Cotruţ şi Geta Pavel, precum şi
cursul de Fiziologie, semnat de Elena Marcu şi Geta Pavel, în anul 1999.
Pentru întreaga activitate didactică şi de cercetare desfăşurată la disciplinele
de Fiziologie şi Fiziopatologie, prof. dr. Elena MARCU este inclusă în Who’s
Who in România, ediţia 2002.
Lucrările practice clasice, menite să demonstreze fenomenele fiziologice pe
animale de experienţă, au fost completate în timp cu utilizarea în predare a
mijloacelor audio-vizuale moderne: filme ştiinţifice pe casete video, programe de
simulare pe computer etc.
Cercetarea ştiinţifică desfăşurată în cadrul disciplinei a urmat cursul firesc
al progresului ştinţific general.
De la tematica menţionată în schiţa bio-bibliografică dedicată mai sus
profesorului Mihai Cotruţ, cercetările fiziologice desfăşurate de colectivul
disciplinei s-au orientat spre:
• precizarea valorilor de referinţă ale indicilor de profil metabolic la
porcine, în funcţie de rasă, vârstă, sex, stare fiziologică, inclusiv starea
sanitar-veterinară;
• evidenţierea timpurie a unor dismetabolii la porcinele crescute în
sistem industrial prin determinări privind seria eritrocitară
373
(diagnosticarea anemiilor carenţiale), profilul energetic (depistarea

stărilor hipoglicemice), metabolismul fosfo-calcic (depistarea unor
dismineraloze subclinice), metabolismul proteic şi enzimatic
(evidenţierea unor disfuncţii hepatice şi renale);
• corelaţiile dintre indicii hematologici şi unele stări patologice la
galinacee;
• utilizarea biostimulatorilor, aditivilor furajeri, înlocuitorilor de lapte,
apei structurate, aeroionizării negative, în scop productiv, profilactic şi
terapeutic, cu urmărirea profilului metabolic şi a indicilor de producţie
şi reproducţie consecutivi;
• studiul original şi prioritar în literatura de specialitate naţională şi
internaţională, privind coeficienţii de corelaţie fenotipici şi genotipici
ai profilului metabolic şi indicilor productivi la animalele în echilibru
fiziologic şi în stare de boală (iepuri, viţei, tineret ovin);
• definirea profilului metabolic pentru animalele din zona Moldovei
(taurine, ovine, porcine, păsări şi iepuri);
• explorarea hemostazei fiziologice la animalele domestice şi la câteva
specii de laborator.
16.5.10. FIZIOPATOLOGIE
Disciplina de Fiziopatologie a fost condusă pe parcursul primului deceniu

de existenţă de profesorul Mihai COTRUŢ. Începând cu anul 1971, titular al
disciplinei devine conf. dr. Nicolae NEAGA, care îndeplineşte această funcţie
până la pensionare (1990).
N. NEAGA ELENA MARCU
374
Din anul 1990, funcţia este preluată de prof. dr. Elena MARCU.
Din acelaşi an, la disciplină mai funcţionează şi şef lucrări dr. Mihai
CONDREA, actualul titular al primei părţi a cursului de Fiziopatologie
(Fiziopatologie generală). Începând cu anul 1995, colectivului disciplinei i s-a
alăturat şi asistent drd. Bogdan Alexandru HAGIU.
Au mai desfăşurat activitate didactică la disciplină: prof. dr. Alexandru
MARDARE (1963-1967) şi prof. dr. Otilia COŢOFAN (1963-1967).
Ca disciplină de graniţă între învăţământul preclinic şi clinic, indispensabilă
înţelegerii mecanismelor de producere a bolilor, Fiziopatologia predată la F.M.V.
Iaşi corespunde standardelor moderne de interpretare a ceea ce se întâmplă când
„limitele normalului sunt depăşite”.
Semestrul de Fiziopatologie generală prezintă studenţilor conceptul despre
sănătate şi boală, etiologia generală a bolilor, mecanismele de producere a bolilor,
indiferent de etiologia lor (mecanismul sindromului general de adaptare,
mecanismului sindromului de iritaţie vegetativă, concepţiile psihosomatică şi
informaţională, mecanismul leziunii biochimice), rolul constituţiei şi terenului în
patologie, reacţia inflamatorie, reactivitatea nespecifică şi specifică a
organismului şi rolul ei în patologie, tulburarea proliferării tisulare (boala
tumorală), fiziopatologia termoreglării şi a metabolismului (proteic, glucidic,
lipidic, mineral), fiziopatologia echilibrului acido-bazic.
În semestrul de Fiziopatologie specială este descifrată fiziopatologia
volemiei, a echilibrului eritrocitar, leucocitar şi trombocitar, fiziopatologia cardio-
vasculară, a aparatelor circulator, digestiv şi renal, asistemelor endocrin, nervos şi
muscular.
Pe lângă aparatura obişnuită utilizată în demonstraţiile practice clasice,
demersul didactic este susţinut şi cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale (casete
video, programe pe computer).
În sprijinul pregătirii studenţilor, de-a lungul timpului, au fost concepute şi
reactualizate cursuri şi caiete de lucrări practice, ultimele dintre acestea fiind:
Fiziopatologie-curs lito, UA Iaşi, 1992, autor Elena Marcu şi Fiziopatologie vol I,
curs lito, UAMV Iaşi, 1997, autori: Elena Marcu şi Mihai Condrea.
Cercetarea ştiinţifică efectuată în timp a vizat:
• unele constante ale profilului metabolic la taurine şi la puii broiler;
• unii indici biochimici sanguini la viţeii hrăniţi cu înlocuitori de lapte şi
la vaci după operaţia cezariană;
• modificările hematologice la taurine în funcţie de starea fiziologică şi
efectul unor produşi imunostimulatori la vacile de lapte;
• modificările hematologice în hipotrepsie la ovine;
• acţiunea câmpului magnetic asupra testiculului la puii de găină şi
acţiunea combinată a bursectomiei şi a câmpului magnetic asupra
testiculului;
375
• aspecte fiziopatologice ale marilor funcţii şi sistemului sanguin în

intoxicaţiile acute şi cronice cu insecticide;
• evidenţierea modificărilor profilului metabolic în stările de boală;
• modificările umorale în boala postoperatorie;
• influenţa soluţiilor rehidratante şi ale unor medicamente şi narcotice
asupra profilului metabolic, producţiei şi reproducţiei.
16.5.11. FARMACOLOGIE
Disciplina de Farmacologie a funcţionat de la 1 octombrie 1962, fiind

organizată şi coordonată de conf. dr. Longinus ENESCU, până în anul 1976. În
perioada 1976-1991, la conducerea disciplinei s-a aflat prof. dr. Radu
TUDORACHE. După pensionarea acestuia, în anul 1991, a devenit titular
actualul prof. dr. Paul CURA.
În încadrarea iniţială din anul 1962, şi-au desfăşurat activitatea ca asistenţi:
Rodica GHIŢĂ şi Rodica WEISMAN.
În anul 1963, a fost angajată ca preparator farmacist Elena BELOUSOV,
care a funcţionat ulterior ca asistent universitar până la pensionarea sa, în anul
1988, dedicându-şi astfel, 25 de ani de viaţă pregătirii a tot atâtea generaţii de
studenţi.
Scurte perioade de timp, au mai activat la disciplină: asistent dr.
Constantin STĂTESCU (între 1964-1966), preparator Vasile CLIPA (între
1967-1968) şi asistent farmacist Cornelia PRISĂCARU (între 1990-1993).
În prezent, alături de titular îşi desfăşoară activitatea, începând cu anul
1993, şef lucrări drd. Valentin NĂSTASĂ.
ELENA BELOUSOV L. ENESCU
376
Profesorul Longinus ENESCU a condus disciplina de Farmacologie de la

înfiinţare, până în anul 1976, timp în care s-a preocupat de organizarea
laboratoarelor şi a activităţilor didactice şi de cercetare.
A pus la dispoziţia studenţilor o valoroasă bibliografie: un Curs de
Farmacologie şi receptură veterinară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965, Lucrări practice de farmacologie veterinară, lito, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, alături de un ghid al farmacistului,
cuprinzând caracteristicile fizico-chimice şi farmacodinamice ale tuturor
medicamentelor, precum şi modul de preparare ale acestora.
În activitatea de cercetare desfăşurată sub conducerea profesorului Enescu
au fost studiate teme referitoare la:
• modalităţi de utilizare a antibioticelor noi în terapeutica veterinară;
• forme medicamentoase cu efect antiseptic asupra apei de băut a
animalelor în condiţii de fermă;
• medicamente diuretice vegetale şi saline;
• influenţa atropinei asupra metabolismului intermediar în experimentul
cronic;
• substanţe cu efect hipotensiv sintetizate în laborator;
Profesorul Radu TUDORACHE, la rândul său, a

reactualizat cursurile de Farmacologie, publicând în anul
1977, în colaborare cu Elena BELOUSOV, cursul
litografiat intitulat Farmacologie şi receptură şi în anul
1978: Curs de Farmacologie veterinară, lito, I.A.I.
Cercetarea ştiinţifică a fost efectuată într-o largă
colaborare interdisciplinară şi a urmărit farmacodinamia şi
efectele farmacoterapeutice ale unor substanţe şi produse
farmaceutice noi.
Astfel, în colaborare cu Facultatea de Farmacie a
Institutului Medico-Farmaceutic Iaşi, Institutul de Cercetări
Chimico-farmaceutice Bucureşti, Spitalul Militar Iaşi şi mai multe unităţi
zootehnici din sectorul de stat şi cooperatist:
• s-a urmărit valoarea curativă a unor antibiotice noi preparate în ţară:
Meticilina, Ampicilina, Tylosin, Disacilin;
• s-au experimentat efectele asupra organismelor animale a produselor:
Apilarnil, Vitanutrin, Anemin şi Hepatofort;
• s-au efectuat observaţii asupra eficienţei terapeutice a Alginatului de
etacridină;
• a fost studiată acţiunea aeroionilor negativi asupra puilor de carne
crescuţi experimental etc.
377
În anul 1991, conducerea disciplinei a fost

preluată de către actualul titular prof. dr. Paul
CURA. După o îndelungată activitate de anatomist
(1961-1988), Paul Cura a abordat noul domeniu în
anul 1988, când a fost promovat conferenţiar în
cadrul disciplinei de Farmacologie.
În noua sa calitate, a redactat mereu cursuri
noi în care a inclus succesiv cele mai noi
medicamente de uz veterinar care au apărut şi a
reactualizat noţiunile de farmacodinamie şi
farmacoterapie ce au devenit necesare medicului
veterinar:
• Farmacologie, vol. I şi vol. II, curs lito, Centrul de multiplicare
Universitatea Agronomică Ion Ionescu de la Brad Iaşi, 1994, reeditat
şi adăugit în anul 1998 (vol. I), respectiv 1999 (vol. II-Editura P.I.M,
Iaşi);
• Farmacologie veterinară, Editura Apollonia, Iaşi, 1996;
• Farmacoterapie veterinară, editura Apollonia, Iaşi, 1996;
• Farmacologie-lucrări practice, în colaborare cu Valentin Năstasă,
Centrul de Multiplicare al Universităţii Agronomice şi de Medicină
Veterinară Iaşi, 1996, 1997.
Şef lucrări drd. Valentin NĂSTASĂ a elaborat ca prim autor, în colaborare
cu titularul disciplinei, un curs de Farmacologie veterinară, publicat în Editura
Fundaţiei Axis, Iaşi, 2000.
Activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată în ultimul deceniu în cadrul

disciplinei de Farmacologie a vizat:
• formule terapeutice noi pe bază de antibiotice în tratamentul plăgilor,
în profilaxia şi terapeutica enteropatiilor şi pneumopatiilor la animale;
• utilizarea în terapeutica veterinară a unor soluţii extractive apoase
obţinute din droguri vegetale;
• aprecierea eficacităţii unor derivaţi imidazolici în tratamentul
polihelmintozelor la animale;
• farmacocinetica anestezicelor generale injectabile;
• interacţiuni farmacodinamice ale substanţelor cu alţi agenţi
farmacologici;
• imobilizarea preoperatorie prin combinaţii anestezice diverse la
carnivore (Droperidol-Fentanyl, Ketamină-Xilazină-Tiopental,
Fentanyl-Midazolam etc);
• anestezia la viţei;
• monitorizarea carnivorelor sub anestezie generală injectabilă;
378
• consideraţii preanestezice în anestezia animalelor mici;

• principii şi metode chimice de imobilizare a peştilor;
• terapeutica stărilor patologice la peşti.
16.5.12. MORFOPATOLOGIE ŞI DIAGNOSTIC NECROPSIC
Disciplina a luat fiinţă în anul universitar 1962-1963 sub denumirea de

„Anatomie patologică şi prosectură”, având ca prim titular şi organizator pe conf.
dr. Petre BEGNESCU. În urma prematurului deces al acestuia, a urmat la
catedră, în primul semestru al anului universitar 1963-1964, conf. dr. Avram
HANEŞ, pentru ca de la data de 9 martie 1964, să preia conducerea disciplinei
actualul profesor consultant prof. dr. h. c. Ioan PAUL, pensionat la data de 1
septembrie 1990.
Începând cu anul 1969, i s-a alăturat şi actuala titulară a disciplinelor de
Morfopatologie şi Diagnostic necropsic, Patologie celulară şi Oncologie
comparată, prof. dr. Otilia COŢOFAN.
I. PAUL OTILIA COŢOFAN
Din anul 1986, activează la disciplină actualul prodecan al facultăţii, conf.

dr. Octavian OPREAN, titular al cursului de Morfopatologie specială şi al celui
de Diagnostic necropsic, predat studenţilor din anul VI, Medicină Veterinară.
Cursul şi lucrările practice de Morfopatologie şi Diagnostic necropsic,
predate Colegiului de Igienă şi Laborator Veterinar (anul II), îl au ca titular, din
anul universitar 2000-2001, pe şef lucrări dr. Gheorghe BRĂDĂŢAN, prezent la
disciplină începând cu anul 1991.
Din februarie 2001, colectivul disciplinei a fost întregit prin încadrarea
tânărului preparator drd. Aurelian Sorin PAŞCA şi a doamnei fizician Gabriela
RĂILEANU, cercetător în microscopie electronică.
379
De-a lungul timpului, la disciplină au mai activat ca asistenţi: dr. Eusebie

ŞINDILAR (1962-1965), dr. Ştefan HRISANIDI (1963-1966), dr. Romulus
BEGNESCU (1963-1968), dr. Olimpia BAZGAN (1966-1974), dr. Lucia
COCOŞ (1966-1967) şi ca cercetător în microscopie electronică-ing Magdalena
BOIŞTEANU (1971-2000).
Morfopatologia predată studenţilor anului III, M.V. este sistematizată în
trei părţi: morfopatologia proceselor patologice fundamentale (distrofii, tulburări
circulatorii, displazii, inflamaţii, tumori); morfopatologia aparatelor şi sistemelor
organice etiomorfopatologia, respectiv morfologia infecţiilor virale, bacteriene,
micotice, parazitare, a bolilor de nutriţie etc.
Patologia celulară şi Oncologia comparată, incluse într-o disciplină
facultativă propusă anului VI, cuprinde noţiuni privind patologia organitelor
celulare şi a matricei extracelulare, procesele de stocaj, citonecroza focală şi
globală, endocitoza şi exocitoza patologică, răspunsul celular în condiţii de stres,
precum şi noţiuni de epidemiologie, etiopatogeneză şi imunitate tumorală, de
nomenclatură şi clasificare, factorii prognostici, decizia terapeutică în cancer şi
morfologia tumorilor grupate pe ţesuturi şi sisteme organice.
Prof. dr. Otilia COŢOFAN predă în cadrul cursurilor postuniversitare un
modul de Diagnostic morfopatologic în care include cele mai recente noutăţi în
domeniul morfopatologiei.
Cercetarea ştiinţifică desfăşurată la disciplină s-a concretizat în semnalarea
sau aprofundarea particularităţilor morfologice ale unor organopatii şi boli la
marea majoritate a speciilor de mamifere: taurine, ovine, suine, ecvine, animale
pentru blană (iepure, nutrie, bizam, vulpe, nurcă), câini, pisici, şoareci, şobolani,
precum şi a unor specii de păsări: găină, curcă, struţ etc. Colectivul disciplinei a
fost permanent preocupat de îmbunătăţirea metodologiei de diagnostic
histopatologic a unor entităţi nosologice sau stări patologice.
Pe măsură ce volumul de cunoştinţe a crescut, s-a impus sistematizarea
acestora, într-o continuă dinamică de adaptare la nou.
Au fost elaborate astfel cursuri universitare şi tratate de specialitate a căror
valoare a făcut ca morfopatologia veterinară ieşeană să fie considerată
coordonatoarea şcolii de morfopatologie veterinară românească. Întreaga operă
ştiinţifică a prof. dr. h. c. Ioan PAUL-semnată până în prezent-constituie un
valoros tezaur care adună, pe lângă informaţia minuţios ordonată, multă dăruire şi
o exemplară şi longevivă originalitate:
• Curs de Anatomie patologică, Lito, Institutul Agronomic Iaşi, vol. I,
1967, vol. II, 1968;
• Diagnostic morfopatologic veterinar, Editura Ceres, Bucureşti,
ediţiile 1974, 1982;
• Morfopatologie veterinară, Editura Ceres, Bucureşti, 1976;
• Diagnostic necropsic al diferitelor boli existente la animale,
Biblioteca Agricolă, Academia de Ştiinţe Agricole, Bucureşti, 1983;
380
• Morfopatologia proceselor patologice fundamentale, Soc. Med. Vet.

Din România, Bucureşti, 1989;
• Morfopatologia aparatelor şi sistemelor organice, Soc. Med. Vet. din
România, Bucureşti, 1990;
• Etiomorfopatologie veterinară, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996;
• Etiomorfopatologie veterinară, vol. II, Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi, 2000;
• Etiomorfopatologie veterinară, vol. III, Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi, 2001.
Recunoaşterea strădaniilor neîntrerupte ale Profesorului Ioan PAUL este

reflectată de acordarea în decembrie 2001, a titlului de Doctor Honoris Causa de
către Universitatea Agronomică şi de Medicină Veterinară a Banatului din
Timişoara, precum şi de includerea în Who’s Who in România, ediţia 2002.
Prof. dr. Otilia COŢOFAN a adus în lumina tiparului noţiunile necesare
însuşirii disciplinei de către studenţii anului III-MV, reunindu-le într-un curs de
Morfopatologie generală, lito, Universitatea Agronomică Iaşi, 1992. În anul
2000, a publicat în colaborare cu Gheorghe BRĂDĂŢAN, volumul intitulat
Diagnostic necropsic la păsări, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. Graţie
întregii sale activităţi didactice şi de cercetare, prof. dr. Otilia COŢOFAN este
inclusă în Who’s Who în România, ediţia 2002.
Conf. dr. Octavian OPREAN a adăugat bibliografiei elaborate la
disciplină volumele: Morfopatologie generală veterinară, Editura Ion Ionescu de
la Brad Iaşi, 1998 şi Diagnosticul necropsic la carnivorele de companie, Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002.
16.5.13. IGIENĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI
Disciplina de Igienă şi protecţia mediului şi-a început activitatea în anul

1964, avându-l ca prim titular pe prof. Dumitru IONESCU.
In memoriam:
Dumitru IONESCU (1908-2002) a îndeplinit, de
asemenea, funcţiile de şef de catedră şi de membru
permanent al Senatului Institutului Agronomic Iaşi, în
virtutea cărora a contribuit esenţial la înfiinţarea şi
organizarea definitivă a Facultăţii de Medicină Veterinară
Iaşi. Activitatea didactică a profesorului Dumitru Ionescu
este ilustrată peste timp de cursurile publicate: Curs de
igiena animalelor domestice, Lito, I.A.I., vol. I, 1967,
respectiv Igiena animalelor domestice-manual unic
realizat în colaborare cu V. Gligor, publicat în Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
381
În activitatea de cercetare ştiinţifică, a abordat teme cu caracter de pionierat

privind creşterea şi patologia animalelor. A iniţiat cercetări privind igiena creşterii
animalelor în sistem intensiv: igiena microclimatului, a apei potabile, a
aşternutului, precum şi cercetări privind diagnosticul şi tratamentul unor boli
infecţioase şi parazitare.
A studiat etiopatogeneza cistitei hemoragice a bovinelor: implicaţiile
compoziţiei solului în microelemente şi a radioactivităţii naturale a solului, apei şi
furajelor. A efectuat cercetări privind intoxicaţiile experimentale cu unele
pesticide.
După pensionarea profesorului Dumitru Ionescu în anul 1972, disciplina de

Igienă a fost condusă timp de doi ani de dr. Simion MÎNĂSCURTĂ. Începând
cu anul 1974, conducerea este preluată de actualul titular, prof. dr. Ioan
COMAN, în prezent prorector al USAMV Iaşi. Şi-au mai desfăşurat activitatea la
disciplină: şef lucrări dr. Lidia IONESCU (între 1966-1972), biolog Cristian
ROZINATOVSKI (între 1967-1971), asistent dr. Elena CIUDIN (între 1978-
1983)-în prezent prof. dr. titular al disciplinei de Clinica animalelor mici-şi
asistent dr. Olimpia BAZGAN (între 1975-1966)-în prezent conf. dr. titular al
disciplinei de Diagnostic de laborator şi igiena alimentelor de origine animală.
În prezent, alături de titular activează: şef lucrări drd. Bogdan BURLACU
(din 1991), şef lucrări drd. Corneliu GAŞPAR (din 1993) şi preparator Mihai
MAREŞ (din 1999. În perioada 1998-2002, a activat la disciplină, ca preparator,
Mihail ACHIŢEI (până la transferul său la firma Danone).
Disciplina de Igienă şi protecţia mediului oferă studenţilor anului IV MV
noţiuni referitoare la acţiunea factorilor naturali şi artificiali de mediu asupra
animalelor, măsurile generale de profilaxie, care au scopul de a preveni apariţia
îmbolnăvirilor acestora.
Din anul 1991, s-a înfiinţat şi disciplina de Etologie şi etopatologie,
adresată studenţilor anului V.
OLIMPIA BAZGAN I. COMAN
382
Preocupările constante ale profesorului Ioan COMAN în domeniul

micologiei şi micotoxicologiei au condus spre includerea între specializările
postuniversitare, începând cu anul 2000, a două cursuri: Micologie şi
micotoxicologie şi Igiena alimentaţiei.
An de an, bibliografia de specialitate oferită studenţilor s-a îmbogăţit în
timp cu titluri precum:
• Profilaxia nespecifică în bolile infecţioase şi parazitare ale
animalelor de fermă, autori: Ioan Coman, Alexandru Greceanu,
Neculai Dulceanu, Editura Ceres, Bucureşti, 1982;
• Igienă veterinară, autori: D. Popescu, C. Drăghici, I. Coman, M.
Decun, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
• Micotoxine şi micotoxicoze, autori: Ioan Coman şi Ovidiu Popescu,
Editura Ceres, Bucureşti, 1985- lucrare premiată de Academia
Română, în anul 1987 (premiul Traian Săvulescu);
• Igiena animalelor domestice-lucrări practice, autori: Ioan Coman,
Olimpia Bazgan, Lito, Institutul Agronomic Iaşi, 1985;
• Zooigienă şi protecţia mediului înconjurător, autor: Ioan Coman, curs
lito, Institutul Agronomic Iaşi, 1989;
• Etologie şi etopatologie, autor: Ioan Coman, curs lito, USAMV, Iaşi,
1993;
• Decontaminarea, autori: Ioan Coman, Helena Maria Bârhală, Rodica
Florescu, Editura Satya, Iaşi, 1997;
• Etologie şi etopatologie, autori: Radu Palicica, Ioan Coman, Editura
Orizonturi universitare, Timişoara, 1998;
• Micologie medicală aplicată, autori: Ioan Coman şi Mihai Mareş,
Editura Junimea, Iaşi, 2000.
Cercetarea ştiinţifică desfăşurată la disciplină s-a materializat concret prin

obţinerea unor produse de decontaminare brevetate (Peclodet, Peclomin,
Virbaccid, Soluţie antiseptică orală), precum şi a unor metodologii moderne de
izolare, separare şi identificare cromatografică a micotoxinelor. A fost elaborată,
de asemenea, o metodă originală de prezervare chimică a porumbului cu umiditate
ridicată, realizându-se două tipuri de dispozitive pretabile pentru tratarea boabelor
de cereale cu umiditate ridicată în scopul prevenirii infestării fungice a acestora.
În ultimul deceniu, prof. dr. Ioan COMAN şi-a adăugat în palmares
Premiul Societăţii Medicilor Veterinari din România (1993), respectiv Diploma
Institutului American de Biografie (1995).
16.5.14. MICROBIOLOGIE ŞI IMUNOLOGIE
Disciplina de Microbiologie şi Imunologie a luat fiinţă în octombrie 1962,

având ca prim titular şi organizator pe prof. dr. Andrei STOENESCU.
383
In memoriam:
Andrei STOENESCU (n. Roşiori, com. Bărăganu,
jud. Brăila, 21 ianuarie 1914-5 februarie 2001), strălucit
reprezentant al microbiologiei veterinare româneşti, a
condus destinele disciplinei de Microbiologie şi Imunologie
în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi, din
octombrie 1962, până în anul 1974, anul pensionării
domniei sale.
Andrei Stoenescu a absolvit Facultatea de Medicină
Veterinară din Bucureşti în anul 1937. A obţinut titlul de
Doctor în Medicină Veterinară, în urma susţinerii lucrării
cu titlul: “Stabilirea valorii comparative a serului
antirujetic preparat pe cal şi bou prin inoculări
intravenoase şi intratraheale”. Şi-a început activitatea profesională ca preparator
în cadrul Institutului Pasteur Bucureşti, secţia de preparare a serurilor. Destinul
său profesional avea să-şi găsească desăvârşirea pe tărâm moldav, împărţindu-se
între Laboratorul Veterinar Iaşi, Centrul zonal Pasteur Iaşi şi disciplina de
Microbiologie şi imunologie de la Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi.
Profesorul Stoenescu a desfăşurat o prestigioasă activitate de cercetare,
concretizată în peste 130 de lucrări ştiinţifice originale. Demne de menţionat,
datorită priorităţii lor naţionale, sunt lucrările privind: “Encefalomielita
infecţioasă (boala de Teschen) la porc în nordul Moldovei”, “O enzootie produsă
de Streptococcus Pyogenes animalis la găini” etc. La catedră, a elaborat, în
manieră didactică, atât cursul de Microbiologie şi imunologie veterinară, cât şi pe
cel de Epidemiologie generală, prima lucrare de acest gen din ţara noastră.
Dincolo de aceste repere bio-bibliografice, profesorul Andrei Stoenescu a
rămas în memoria afectivă a foştilor studenţi şi colaboratori prin trăsăturile sale
intelectuale şi morale de excepţie. Ilustrative în acest sens sunt gândurile unui
credincios discipol al său, ajuns la rândul său maestru, profesorul nostru, Tudor
Perianu:
“Ca profesor, Dr. Andrei Stoenescu, prezent la cursuri cu înfăţişarea sa
fizică plăcută, într-o ţinută vestimentară ireproşabilă, captiva auditoriul prin
prelegeri de înalt nivel academic. Citatele şi interpretările exprimate în fraze
limpezi, oglindeau în ele gândirea profund ştiinţifică a profesorului, a
specialistului. Pentru prestigiul profesiei el urmărea ridicarea nivelului ştiinţific
a medicilor veterinari prin expuneri de o mare ţinută, în care aducea o bogăţie de
date cu tot ce era mai nou în literatura de specialitate. Ca dascăl, n-a păstrat
nimic pentru Dânsul şi a împărţit, cu largheţe şi bunătate, tot ce a cunoscut,
studenţilor şi colaboratorilor săi. A ştiut să-şi antreneze colectivele de muncă, el
însuşi fiind un exemplu de dăruire în folosul colectivităţii. Şi-a iubit studenţii şi
le-a dăruit cu dragoste rodul muncii lui.(…) Sub masca de răceală şi severitate
pe care o aborda şi în faţa unei riguroase discipline şi punctualităţi pe care le
384
impunea începând cu sine-însuşi, se ascundea un suflet care vibra cu duioşie la

sentimentele cele mai delicate, un suflet capabil de un cald entuziasm, de cinste,
omenie şi bunătate.(…)Ura făţărnicia şi îşi îmbrăca gândurile în haina lor
simplă, ca astfel cugetarea să apară cristalizată în forme fireşti.”
In memoriam:
Alexandru GRECIANU (1930-1998), distins
intelectual, remarcabil profesor şi cercetător, a condus
destinele disciplinei de Microbiologie şi Imunologie din
cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi timp de peste
două decenii, din anul 1974 (anul pensionării profesorului
Andrei Stoenescu), până în anul 1995.
Alexandru Grecianu s-a născut la data de 31 martie
1930, la Râmnicu-Vâlcea, într-o familie cu vechi tradiţii
intelectuale. În 1949 s-a numărat printre absolvenţii
fruntaşi ai Liceului Dinicu Golescu din Câmpulung-
Muscel. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti în anul 1954.
Încă din anii studenţiei, a manifestat un viu interes pentru lumea
microorganismelor, fiind remarcat de marele profesor Neculai Stamatin, care l-a
recomandat ca preparator la Institutul de Microbiologie şi Epidemiologie Dr. Ion
Cantacuzino din Bucureşti (1952-1954).
De la absolvire, până în anul 1962, a desfăşurat o susţinută activitate de
cercetare în cadrul Institutului de Patologie Animală din Bucureşti. Din această
perioadă datează două dintre monografiile pe care le-a semnat: Anaerobiozele
oilor-1955 (în colaborare cu N. Stamatin şi C. Ungureanu) şi Bolile microbiene
ale oilor şi caprelor (1957).
Următoarea etapă a devenirii sale profesionale începe în anul 1965, an în
care ocupă prin concurs postul didactic de asistent în cadrul disciplinei de
Microbiologie şi Imunologie a Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi. Urcă toate
treptele universitare, demonstrându-şi în tot acest timp măsura unei inteligenţe de
excepţie, dublată de o originală şi exigentă formaţie academică. Concretizarea
publicistică a acesteia numără 140 de lucrări ştiinţifice, 4 cursuri universitare
pentru uzul studenţilor (Patologie animală-în trei ediţii: 1975, 1976, 1985-curs
destinat studenţilor Facultăţii de Zootehnie, Microbiologie generală şi
Imunologie-1986) precum şi participarea la o altă valoroasă monografie:
Profilaxia nespecifică a bolilor infecţioase şi parazitare a animalelor-1982
(alături de profesorii Ioan Coman şi Neculai Dulceanu).
Printre realizările sale din domeniul microbiologiei şi imunologiei animale
se numără: metodologia preparării vaccinului contra enterotoxiemiei ovinelor,
metodica preparării şi utilizării serurilor în enterotoxiemia ovinelor, prepararea
antigenelor delipidate pentru reacţia de aglutinare rapidă şi RHAR, metodologia
385
preparării stockvaccinurilor anticolibacilare, metodologia de preparare a unui

produs vaccinal mixt antiendometritic-anticolibacilar la suine, metodologia de
preparare a unui produs imunostimulator în profilaxia endometritelor la vaci.
Este de menţionat faptul că profesorul Greceanu şi-a asumat răspunderea
unor funcţii de conducere, precum cea de şef de catedră sau de secretar ştiinţific al
facultăţii sau al universităţii, sau diverse alte funcţii în cadrul unor societăţi
ştiinţifice: a fost secretar al Societăţii de Patologie Comparată, filiala Iaşi,
redactor de specialitate la revista Cercetări agronomice din Moldova, membru al
Comisiei Centrale pentru Produse Biologice, membru al Consiliului Naţional de
Medicină Veterinară Bucureşti etc. A reprezentat cu cinste medicina veterinară
românească la mai multe congrese internaţionale: Atena (1979), Hamburg (1981),
Budapesta (1982), Giessen (1988) şi Philadelphia (1990).
Actualul colectiv al disciplinei de Microbiologie şi Imunologie veterinară
de la Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi îl evocă cu admiraţie:
“Activitatea didactică şi ştiinţifică prestigioasă a profesorului dr.
Alexandru Grecianu s-a îmbinat armonios cu vasta cultură generală câştigată
prin permanenta informare şi caracterul său de o fineţe şi bunătate rare”.
Într-adevăr, cursurile domniei sale cucereau datorită stilului de
neconfundat: prezenta noţiunile într-un mod concis, convingător, strecurând la
locul potrivit câte o mică…ironie la adresa vreunui coc sau a unui bacil ! Cu un
umor fin, personifica toate microorganismele, transformându-le în personaje de
neuitat. Impresiona printr-o exemplară cultură generală, pe care o utiliza la timpul
şi locul potrivit, atât cât să se facă înţeles, şi, mai ales, atât cât să ne înveţe să
gândim, să conectăm informaţiile şi să le utilizăm eficient. Stăpânea o anume
“artă a actorului” pe care ar trebui să o “studieze” fiece profesor, sau oricine
doreşte să convingă un auditoriu.
Profesorul Greceanu a reuşit !
*
Au mai activat la disciplină: dr. Simion MÂNĂSCURTĂ-în perioada
1962-1969-şi şef lucrări dr. Tudor PERIANU (1972-1974), în prezent profesor
titular al disciplinei de Boli infecţioase.
Tradiţia competenţei şi a profesionalismului este continuată astăzi de
actualul colectiv al disciplinei de Microbiologie şi Imunologie:
Prof. dr. Mihai CARP-CĂRARE, actualul conducător al disciplinei, şi-a
început cariera de microbiolog şi imunolog în anul 1976.
A urcat, în timp, toate treptele universitare, îndeplinind şi funcţii
administrative importante, precum cea de Director al Colegiului Universitar
Agricol (1994-2000), urmată de cea de Decan al Facultăţii de Medicină
Veterinară Iaşi, funcţie pe care o deţine din anul 2000. Este inclus în Who’s Who
în România, ediţia 2002.
Din colectivul disciplinei mai fac parte: şef lucrări dr. Eleonora
GUGUIANU (din anul 1988), şef lucrări dr. Dorina TIMOFTE (din anul 1991),
386
şef lucrări drd. Şerban MOROŞAN (din anul 1996) şi asistent drd. Cătălin
CARP-CĂRARE (din anul 1999).
Activitatea didactică desfăşurată la disciplină urmăreşte însuşirea de către
studenţi a noţiunilor de Microbiologie veterinară (anul II MV) şi a celor de
Imunologie şi imunopatologie (anul III).
Cursul de Microbiologie veterinară tratează
probleme de microbiologie generală cu referire la
morfologia, fiziologia, genetica şi ecologia microbiană.
Studenţii au la dispoziţie cele mai recente cursuri elaborate
de titularul disciplinei, prof. dr. Mihai Carp-Cărare:
Microbiologie, curs lito pentru uzul studenţilor,
U.Ş.A.M.V. Iaşi, 1991 şi Microbiologie veterinară, vol. I şi
II, editura Venus, Iaşi, 2000, precum şi un caiet de Lucrări
practice de Microbiologie veterinară, uz intern,
U.Ş.A.M.V. Iaşi, 1997 (în colaborare cu şef lucrări dr.
Eleonora Guguianu şi şef lucrări dr. Dorina Timofte). La
toate acestea, s-a adăugat şi volumul intitulat Bacteriologie
generală, semnat de şef lucrări dr. Eleonora Guguianu şi publicat la Editura
Venus, Iaşi, 2002.
Cursul de Imunologie şi imunopatologie se ocupă de imunologia generală
(factorii umorali şi celulari ai sistemului imunitar), imunitatea generală şi locală,
imunitatea antivirală, antibacteriannă, antimicotică, antiparazitară şi antitumorală,
stările alergice şi de autoimunitate, vaccinurile, serurile şi imunomodulatorii.
În sprijinul pregătirii studenţilor, titularul disciplinei, prof. dr. Mihai Carp-
Cărare a elaborat un curs de Imunologie şi Imunopatologie, apărut în editura
Agrosoft, Iaşi, 1995 şi-în colaborare cu şef lucrări dr. Dorina Timofte-un manual
practic de Imunologie-Imunopatologie, apărut în editura Vasiliana, Iaşi, 1998.
Ultimele cercetări ştiinţifice efectuate de colectivul disciplinei au abordat
teme de interes concret şi imediat, fiind realizate în cadrul unor contracte de
cercetare cu Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice prin Institutul Naţional de
Medicină Veterinară Pasteur, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Agenţia
Naţională de Ştiinţă, Tehnologie şi Inovaţii (ANSTI) etc. Printre acestea s-au
numărat:
• Izolarea, identificarea şi determinarea patogenităţii unor bacterii din
diverse afecţiuni patologice;
• Metodologii noi de preparare a unor vaccinuri cu tulpini de focar şi
utilizarea imunomodulatorilor tisulari şi polibacterieni în stimularea
imunităţii nespecifice şi specifice la animale;
• Cercetări privind etiopatogenia şi morfologia clostridiozelor viscerale
la animale;
• Investigaţii privind efectul unor produse apicole (propolis, apilarnil,
miere) asupra unor specii bacteriene aerobe şi anaerobe;
387
• Identificarea microflorei psichotrofe şi psichrofile din carnea

refrigerată şi congelată, la diverse specii de animale şi stabilirea unor
metode de reducere a acesteia;
• Observaţii privind efectul micotoxinelor în reproducerea
experimentală a unor boli infecţioase la animale;
• Cercetări privind rezistenţa şi sensibilitatea microorganismelor la
radiaţiile γ (Co 60);
• Aspecte electronomicroscopice în examenul virusologic şi
morfopatologic;
• Efectul unor probiotice asupra florei tubului digestiv la animale;
• Implicaţiile bacteriilor din genul Clostridium în toxiinfecţiile
alimentare;
• Cercetări privind microflora normală şi patogenă a crapului comun şi
a păstrăvului de crescătorie;
• Cercetări ecologice asupra unor specii bacteriene din genurile
Campylobacter şi Yersinia;
• Implicaţiile epidemiologice ale speciei Listeria monocytogenes,
• Perfecţionarea supravegherii microbiologice şi toxicologice a
alimentelor de origine animală.
16.5.15. SEMIOLOGIE, PATOLOGIE

ŞI CLINICĂ MEDICALĂ
Disciplina purtând această denumire a fost înfiinţată în anul 1963 şi a avut

ca prim titular şi organizator pe regretatul conf. dr. Vasile SASU.
In memoriam:
Vasile SASU (1927-1974) este considerat
întemeietorul şcolii de Patologie şi clinică medicală
veterinară de la Iaşi.
A văzut lumina zilei în comuna Lechinţa, judeţul
Mureş, la 27 iunie 1927. A urmat cursurile liceale la
Bistriţa-Năsăud, după care a optat pentru Facultatea de
Medicină Veterinară Bucureşti.
A absolvit facultatea cu diplomă de merit, în anul
1953, fiind remarcat de reputatul profesor Ion
Adameşteanu. La absolvire a fost numit asistent la
disciplina de Patologie şi Clinică Medicală Veterinară
condusă de marele clinician.
Pe parcursul unui deceniu, Vasile Sasu îşi desăvârşeşte pregătirea, urcând
fiecare treaptă a ierarhiei universitare. Graţie competenţei manifestate, în anul
388
1963, îi sunt încredinţate destinele disciplinei de Patologie şi clinică veterinară de

la tânăra Facultate de Medicină Veterinară din Iaşi.
Până la prematura sa trecere în nefiinţă, la doar 46 de ani, Vasile Sasu a fost
preocupat atât de elaborarea manualelor universitare destinate studenţilor
(Patologia medicală a animalelor domestice, vol. I-1966, Patologie şi clinică
medical-veterinară, 1971 (în colaborare cu Ion Adameşteanu şi E. Poll), cât şi de
activitatea de cercetare.
Temele de mare interes cercetate de regretatul profesor au urmărit
îndeaproape hipotrepsia la puii de găină crescuţi în sistem intensiv: Modificările
unor constante hematologice la tineretul aviar hipotrepsic din combinate,
Observaţii privind proteinemia la puii de găină găină hipotrepsici, Observaţii
privind conţinutul de acid ascorbic în glandele suprarenale la puii de găină
hipotrepsici, Observaţii privind aminotransferazele GOT şi GTP, fosfatazele
alcaline şi acide, ureea şi colesterolul din serul sanguin la puii de găină
hipotrepsici, Contribuţii privind unele modificări morfologice şi histometrice ale
tiroidei şi suprarenalei la puii de găină hipotrepsici, Observaţii privind
capacitatea de ameliorare a hipotrepsiei la puii de găină etc.
Alături de apropiaţii săi colaboratori: Nicolae Hagiu, Şerban Taşcă,
Ovidiu Popescu şi, nu în ultimul rând, alături de soţia sa, distinsa doamnă Elena
Sasu, ctitorul Patologiei medicale veterinare ieşene a fost în egală măsură
preocupat de studiul experimental al intoxicaţiilor: Modificări clinice,
hematologice şi anatomo-patologice în intoxicaţia acută experimentală cu
carbonat bazic de cupru la oaie, Cercetări experimentale privind intoxicaţia
acută la oaie cu azotat de amoniu etc.
Preţioasele calităţi ale profesorului Vasile Sasu sunt evocate peste ani, de
către cel care a preluat conducerea disciplinei de Patologie şi clinică medicală
veterinară, prof. dr. Nicolae Hagiu:
“O înaltă ţinută profesională, didactică şi ştiinţifică, un fler clinic deosebit,
corectitudine, principialitate, o morală ireproşabilă, erau doar câteva atribute
ale acestui OM care a pregătit numeroase promoţii de medici veterinari.”
*
Cronologic, primii colaboratori ai conf. dr. Vasile
Sasu au fost: şef lucrări Nicolae HAGIU (în prezent
profesor titular al disciplinei de Patologie şi clinică
medicală), asistent Ioan-Şerban TAŞCĂ (în perioada
1964-1972, emigrat în S.U.A.) şi asistent Ovidiu
POPESCU (în perioada 1966-1975, în prezent profesor
titular al disciplinelor de Biochimie şi Toxicologie). Din
anul 1972, s-a alăturat colectivului Ioan AMBROSĂ,
care a devenit ulterior profesor titular al disciplinei de
Semiologie şi radiologie (din anul 1990, până în anul
N. HAGIU 2000, anul pensionării sale).
389
Disciplina de Semiologie, radiologie şi diagnostic clinic a devenit

disciplină distinctă începând cu anul 1971, când conducerea ei a fost încredinţată
şefului de lucrări dr. Nicolae HAGIU.
Din anul 1977 până în anul 1990, disciplina a fost condusă de şef lucrări dr.
Liviu RUNCEANU, titular deopotrivă al disciplinei de Reproducţie şi patologia
reproducţiei (în prezent, profesor titular al acesteia). Actualmente, disciplina se
numeşte Semiologie şi diagnostic pe imagini şi este condusă din anul 2000 de
şef lucrări dr. Vasile VULPE.
Scurte perioade de timp, au mai activat în cadrul disciplinei de Patologie şi
clinică medicală: Gheorghe STOICA (1966-1967, emigrat în S.U.A.), Bujor
POPA (1986-1988) şi soţii Aurora şi Vasile CÂMPAN (1989-1992). Din anul
1988, evoluează la disciplinele de Patologie şi clinică medicală şi Toxicologie,
actualul conf. dr. Gheorghe SOLCAN: asistent-1988-1994, şef de lucrări-1994-
2001 şi din anul 2001-conferenţiar, titular al disciplinelor de Patologie şi clinică
medicală predată studenţilor anului IV M. V., respectiv Toxicologie şi toxicoze,
adresată studenţilor de la Colegiu. Începând cu anul 2000, îndeplineşte şi funcţia
de cancelar (secretar ştiinţific) al Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi. (Vezi şi
capitolul dedicat disciplinei de Toxicologie şi toxicoze)
Mai activează la disciplină, ca asistenţi: Luminiţa-Diana HRIŢCU (din
anul 1995), Ioan-Sorin BEŞCHEA CHIRIAC (din anul 1995) şi Vasile
BOGHIAN (din anul 1998).
Disciplina de Patologie şi clinică medicală a avut şi are ca obiectiv
principal pregătirea viitorului medic veterinar pentru diagnosticul clinic şi
tratamentul curativo-profilactic a bolilor de organ şi sistem, indiferent de natura
etiologiei lor: infecţioasă, toxică, alergică, fizică, chimică, traumatică, parazitară.
Astfel, oferă studenţilor din anii IV şi V-M.V. o necesară bază de patologie şi
clinică, indispensabilă înţelegerii celorlalte ramuri ale patologiei speciale şi a
clinicilor lor aferente.
Începând cu anul universitar 1998-1999, capitolul de Boli de nutriţie şi
metabolism (BNM) a devenit disciplină de sine-stătătoare, adresată studenţilor
din anul VI, avându-l ca titular pe prof. dr. Nicolae Hagiu.
Bibliografia necesară asimilării cunoştinţelor de Patologie şi clinică
medicală veterinară cuprinde volumul Patologie şi clinică medicală veterinară-
curs unic apărut în Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, sub
semnătura titularilor disciplinei de la cele 4 facultăţi de profil din ţară: Horia
Bârză, Ioan May, Sabin Ghergariu, Nicolae Hagiu; Patologie medicală
veterinară, unic autor Nicolae Hagiu, C.M. Universitatea Agronomică şi de
Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1993.
Activitatea ştiinţifică desfăşurată la disciplină a răspuns mai multor
necesităţi: perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a personalului didactic
sau a absolvenţilor prin lucrările de doctorat; coordonarea lucrărilor de diplomă şi
de masterat în cadrul demersului formativ al studenţilor; eficientizarea actului
390
medical veterinar etc. Marea majoritate a lucrărilor ştiinţifice sunt rezultatul unor
colaborări interdisciplinare.
Împreună cu cadre didactice de la disciplinele de Biochimie, Fiziologie,
Fiziopatologie, Farmacologie, Igienă, Histologie, Morfopatologie, Chirurgie,
Reproducţie, Boli infecţioase sau Parazitologie, au fost abordate teme de interes
teoretic şi practic, considerate prioritare în contextul perioadelor în care au fost
efectuate cercetările.
Astfel, în ultimele două decenii, cercetările coordonate de titularii
disciplinei au urmărit:
• Modificările morfologice şi biochimice sanguine la vaci de lapte, la
pui-în condiţii de aeroionizare negativă, la vaci cu acidoză ruminală;
• Efectul produs asupra animalelor prin utilizarea unor preparate,
substanţe, formule medicamentoase şi premixuri vitamino-minerale:
Enterofit R-în prevenirea şi tratamentul enteritelor la purcei şi viţei,
Anemin-la viţei, Bromhexin-în tratamentul afecţiunilor respiratorii la
animale, sulful pulbere în tratamentul tricofiţiei la viţei, un premix
vitamino-mineral la miei, o soluţie rehidratantă izotonă originală-
utilizată în rehidratarea şi resalinizarea viţeilor şi purceilor etc;
• Etiologia şi profilaxia nespecifică a enteropatiilor tineretului taurin:
• Diagnosticul bolilor nutriţionale;
• Importanţa reechilibrării hidroelectrolitice şi acido-bazice în tratarea
bolilor la diferitele specii de animale;
• Consultaţia neuroetologică şi diagnosticul aberaţiilor
comportamentale, precum şi a tulburărilor determinate de acestea
(comportament nutriţional, de agresiune, cu precizarea unor termeni
ca „agresivitate”, „agresiune”);
• Incidenţa urolitiazei la carnivore, natura şi compoziţia calculilor;
• Unele teste urinare rapide pentru diagnosticul bolilor interne etc.
Un domeniu distinct de cercetare, prioritar în medicina veterinară

românească, este reprezentat de Dermatologia veterinară.
Meritul abordării acestei noi specialităţi aparţine

tânărului cercetător conf. dr. Gheorghe SOLCAN, care a
fost răsplătit pentru demersul său original cu Premiul
Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice în
Învăţământul Superior-In Hoc Signo Vinces (lat. „Sub
acest semn vei învinge”).Cercetările sale s-au derulat în
cadrul programului de elaborare a tezei de doctorat
intitulată Contribuţii la studiul afecţiunilor cutanate ale
carnivorelor domestice, avându-l drept conducător de
doctorat pe reputatul prof. dr. Ioan PAUL. Susţinerea
391
publică a lucrării de doctorat în anul 1998, a fost imediat urmată de publicarea

unui valoros volum purtând titlul
Dermatologia animalelor de companie, publicat în Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi, 1999, avându-i coautori pe I. L. Mitrea şi Carmen Solcan.
*
Disciplina de Semiologie şi diagnostic pe imagini (denumită iniţial
Semiologie, radiologie şi laborator clinic) şi-a sistematizat cunoştinţele transmise
studenţilor mai întâi într-un caiet de lucrări practice de Semiologie, radiologie şi
laborator clinic, lito, I.A.I.,1981, căruia i-a urmat la numai un an, în 1982, cursul
unic de Semiologie şi radiologie, realizat prin strădania titularilor de la toate
facultăţile de medicină veterinară din ţară: V.V. Popa, V. Salanţiu, P. Pop şi
Liviu Runceanu, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
Ioan Ambrosă în colaborare cu C. Stancu şi C. Boldea, a elaborat
manualul practic de Semiologie clinică veterinară (1997) şi cursul de Semiologie
medicală veterinară, Editura Eurocart, Iaşi, 1997.
Împreună cu Vasile Vulpe, Ioan Ambrosă a completat bibliografia
disciplinei, editând succesiv Radiologie, radiobiologie şi radioprotecţie (1996) şi
Radiologie clinică veterinară (1997).
Activitatea ştiinţifică desfăşurată de cadrele didactice care au predat
Semiologie s-a desfăşurat în cadrul unor echipe interdisciplinare, multe din temele
de cercetare abordate fiind deja menţionate mai sus, în rândurile cuprinzând
obiectivele cercetărilor efectuate în cadrul disciplinei de Patologie şi clinică
medicală. Ar mai fi de adăugat subiectele coordonate direct de titularii disciplinei
de Semiologie.
Astfel, prof. dr. Ioan Ambrosă a abordat, în
intervalul 1981-1984, o tematică originală privind
influenţa ADN şi ARN asupra tineretului animal:
influenţa ARN şi ADN asupra creşterii ponderale,
hemogramei, proteinogramei, lipemiei la purcei; influenţa
acizilor nucleici exogeni asupra valorii biologice a
proteinelor din raţia purceilor; influenţa ARN-ului exogen
asupra conţinutului în acizi nucleici şi proteine din unele
organe; influenţa acizilor nucleici exogeni asupra unor
constante hematologice la purcei; utilizarea unui derivat
ADN cu fenotiazină în tratamentul profilactic al
enteropatiilor la viţei etc.
În perioada 1996-1998, prof. dr. Ioan Ambrosă a colaborat cu tânărul său
asistent Vasile Vulpe în efectuarea unor investigaţii biochimice asupra ficatului la
viţei, în studierea modificărilor funcţionale din unele afecţiuni urinare la viţei,
precum şi în examinarea radiologică a animalelor mici. După anul 2000, anul
pensionării profesorului Ambrosă, şef lucrări dr. Vasile Vulpe a preluat
conducerea disciplinei. În această calitate a reactualizat bibliografia oferită
392
studenţilor, publicând un succint Ghid practic de semiologie veterinară, Editura

Terra Nostra, Iaşi, 2001.
Activitatea de cercetare a noului titular s-a desfăşurat în cadrul programului
de pregătire a lucrării de doctorat cu titlul: Investigaţii privind etiologia,
epidemiologia şi morfopatologia afecţiunilor parazitare la peştii din amenajările
sistematice.
16.5.16. BOLI INFECŢIOASE
Disciplina de Boli infecţioase a luat fiinţă în anul 1963, având ca prim

organizator şi coordonator pe prof. dr. Dumitru IONESCU (vezi In memoriam,
în capitolul dedicat disciplinei de Igienă).
În anul 1967, disciplina este preluată de conf. dr. Alexandru MARDARI,
până în anul 1984, anul pensionării domniei sale.
În aceeaşi perioadă de timp (1963-1982), şef lucrări Elena OLARIAN şi-a
dedicat două decenii de viaţă bunului mers al activităţii didactice şi de cercetare
desfăşurate la disciplină.
Încă din anul 1964, activează la disciplină actualul titular, prof. dr. Tudor
PERIANU. Pe parcurs, i-au devenit colaboratori: prof. dr. Elena CIUDIN-din
anul 1982, în prezent titulară a disciplinei de Biologia animalelor de laborator;
conf. dr. Gheorghe SĂVUŢĂ-din anul 1986, în prezent titular al disciplinei de
Epidemiologie generală; conf. dr. Elena VELESCU-din anul 1991, în prezent
titulară a disciplinei de Diagnostic al bolilor infecţioase, predată studenţilor de la
Colegiu; asist. drd. Ciprian ŢUC-din anul 2000.
*
Scurte perioade de timp au mai activat la disciplină: asistent Dumitru
MOVILEANU (1964-1965), preparator Constantin IACOBESCU (1966-1968),
asistent Romeo DOROBANŢU (1967-1969) şi asistent Otto Eugen LAUCI
(1969-1974).
*
Profesorul Alexandru MARDARI a condus disciplina de Boli infecţioase
timp de 17 ani (1967-1984). În acest interval a desfăşurat atât o activitate
didactică la standardele timpului, cât şi o activitate de cercetare în care a abordat
teme precum:
• Studiul serologic al infecţiei cu virus gripal la păsări în Moldova;
• Studiul epizootologic, clinic şi de laborator al gripei ecvine, care, la
capătul multor căutări, s-a finalizat cu elaborarea tezei omonime de
doctorat, susţinută în 1975;
• Studiul epizootologic al focarelor de turbare de origine silvatică pe
teritoriul Moldovei;
• Cercetări epizootologice în mastitele subclinice la ovine etc.
393
AL. MARDARI T. PERIANU ELENA CIUDIN
În ultimele două decenii, colectivul disciplinei a efectuat cercetări privind

mai multe entităţi morbide: pasteureloza la ovine, actinomicoza la cal,
cheratoconjunctivita infecţioasă la taurine, mixomatoza iepurilor, paratuberculoza
ovină, parvoviroza canină, gastroenterita transmisibilă la suine, pododermatita
infecţioasă ovină etc.
Titularul disciplinei, prof. dr. Tudor PERIANU a elaborat succesiv mai
multe cursuri universitare, venind astfel în sprijinul studenţilor cu noţiuni
reactualizate:
Boli infecţioase ale animalelor domestice, partea I-1981, Bolile infecţioase
ale animalelor, în două volume (vol. I-Bacterioze, vol. II-Viroze, totalizând 1000
de pagini), Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1996, 1997.
Conf. dr. Gheorghe SĂVUŢĂ şi-a sistematizat noţiunile prezentate la curs
într-un volum de Epidemiologie veterinară, apărut la Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi, 2001. De asemenea, a fructificat cercetările efectuate în cadrul
elaborării tezei de doctorat, publicând în anul 2000, în aceeaşi editură, monografia
intitulată Paratuberculoza rumegătoarelor.
Prof. dr. Elena CIUDIN, titulara disciplinelor Clinica animalelor mici,

Biologia animalelor de laborator şi Medicină veterinară experimentală, a
desfăşurat o prolifică activitate publicistică.
În afara cursurilor puse la dispoziţia studenţilor şi a specialiştilor din
laboratoare: Biologia animalelor de laborator, curs lito, Universitatea
Agronomică Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1994, Patologia animalelor de
laborator şi tehnică experimentală (în colaborare cu regretatul dr. Dan
MARINESCU), Editura Moldogrup, Iaşi, 1997-autoarea a elaborat şi o
monografie intitulată Animale de laborator, publicată în Editura All, Bucureşti,
1996 (în colaborare cu Dan Marinescu), precum şi trei lucrări adresate publicului
larg, celor interesaţi de creşterea pisicilor, iepurilor şi a nutriilor:
394
Pisicile-creştere şi patologie, Editura Moldogrup, Iaşi, 2000; Iepurii-

creştere, valorificare şi patologie, respectiv Nutriile-creştere, valorificare şi
patologie, ultimele două în colaborare cu conf. dr. Elena COSTĂCHESCU de la
Facultatea de Zootehnie Iaşi, publicate în aceeaşi editură şi în acelaşi an, 2000. În
anul 2002, a adăugat şi volumul intitulat Broaştele ţestoase-biologie, creştere şi
patologie, publicat în Editura Alfa, Iaşi-în colaborare cu Liviu Cătălin
BURTAN.
În paralel, prof. dr. Elena Ciudin a efectuat o bogată activitate de cercetare
orientată pe următoarele direcţii:
• Diagnosticarea, prevenirea şi combaterea unor boli infecţioase şi
parazitare la animale de producţie, de agrement sau experiment;
• Nutriţia şi influenţa diferitelor elemente nutritive asupra animalelor de
experiment;
• Micoze şi micotoxicoze experimentale şi spontane la diferite specii de
animale;
• Testarea pe animale de laborator şi producţie a unor produse
terapeutice şi de biostimulare;
• Biologia animalelor de laborator;
• Protecţia animalelor de experiment etc.
16.5.17. PATOLOGIA ŞI CLINICA CHIRURGICALĂ
Disciplina a avut ca prim titular şi organizator pe prof. dr. Gheorghe

IONESCU, care i-a condus destinele de la înfiinţare până în anul 1980, an în care
a devenit profesor consultant şi conducător de doctoranzi.
Prof. dr. Gheorghe IONESCU (1914-2002)
şi-a început cariera didactică la Facultatea de
Medicină Veterinară din Bucureşti, încă de la
absolvirea acesteia, în anul 1938. În perioada 1938-
1952 a funcţionat ca preparator, asistent şi şef de
lucrări la Catedra de Patologie şi clinică
chirurgicală a Almei Mater Veterinaria
Bucurescensis, sub conducerea corifeilor Gheorghe
Udriski, Ion Bucică şi Octavian Vlăduţiu.
În intervalul 1952-1956, a predat cursul de
Medicină operatoare, preocupându-se de
modernizarea conţinutului cursului şi a lucrărilor
practice. În colaborare cu asistent D. Stancu, a elaborat un Curs de medicină
operatoare, în două volume, litografiat, în care a introdus tehnici operatorii noi în
unele boli ale copitelor, în castrări, decornări etc.
395
În perioada bucureşteană, Gheorghe Ionescu a publicat, singur sau în

colaborare cu maeştrii săi, Ion Bucică şi Octavian Vlăduţiu, peste 70 de lucrări
ştiinţifice din domeniul patologiei şi terapeuticii chirurgicale.
Originalitatea cercetărilor efectuate a contribuit major la instaurarea etapei
anatomo-biologice a chirurgiei veterinare în România.
Exemplificatoare în acest sens sunt următoarele titluri: Orientări noi în
tratamentul plăgilor podale la cal; Cercetări asupra întrebuinţării aerosolilor
medicamentoşi dirijaţi în tratamentul unor boli chirurgicale şi obstetricale;
Contribuţii la studiul şi tratamentul plăgilor penetrante ale abdomenului şi
rumenului la taurine; Cercetări asupra decornării prin constricţie elasctică la
taurine; Prevenirea riscului hemoragiei în operaţiuni la animale prin injecţiuni
intravenoase cu ser gelatinat-cercetări experimentale şi observaţii clinice;
Castraţia cu pensa Burdizzo la armăsar şi măgar şi controlul ei prin examen
hormonal etc.
Asumându-şi responsabilitatea organizării şi coordonării disciplinei de
Patologie şi clinică chirurgicală, în momentul înfiinţării FMV Iaşi, profesorul
Gheorghe Ionescu nu a făcut decât să continue tradiţiile chirurgiei veterinare
româneşti. În anul 1970, a pus la dispoziţia studenţilor un Curs de Patologie şi
clinică chirurgicală, lito, I.A.I..
Primii săi colaboratori au fost: şef lucrări Grigore RADU-TUDORACHE
(în perioada 1963-1976, devenit ulterior titular al disciplinei de Farmacologie), şef
lucrări dr. Nicolae MOROŞANU-începând cu anul 1965-şi actualul titular al
disciplinei, prof. dr. Ioan BURTAN, pe atunci tânăr asistent.
În anul 1970, se înfiinţează disciplina de Propedeutică chirurgicală şi
medicină operatoare, conducerea acesteia fiind încredinţată lui Nicolae
Moroşanu, până în anul 1986, când devine titular al acesteia şef lucrări dr. Ioan
Burtan.
În anul 1980, anul pensionării profesorului Gheorghe Ionescu, Nicolae
Moroşanu preia conducerea disciplinei de Patologie şi clinică chirurgicală,
îndeplinindu-şi responsabilităţile până la propria sa pensionare (1996).
Colaborarea dintre cei patru specialişti de marcă ai chirurgiei veterinare
româneşti s-a concretizat într-o activitate didactică eficientă şi o activitate
ştiinţifică meritorie, ilustrată peste timp de calitatea temelor de cercetare abordate.
Simpla rememorare a câtorva titluri de lucrări ştiinţifice având ca prim autor pe
profesorul Gheorghe Ionescu, este edificatoare: Contribuţii la tratamentul
tumorilor peniene şi ale furoului la taur şi câine (1967); Cercetări experimentale
asupra mamitelor streptococice la oaie (1969); Contribuţii la studiul şi
tratamentul herniilor la suine (1970); Contribuţii la studiul castrării vieruşilor
(1970); Contribuţii la tratamentul infecţiilor podale la bovine (1971); Contribuţii
la studiul şi tratamentul tumorilor la câine (lucrare prezentată la Prima
Conferinţă chinologică română, Timişoara, 1972); Contribuţii la studiul
narcozei cu Kemithal la animale (1972), Utilizarea Gingicainului în anestezia de
396
suprafaţă la animalele mici (1972); Aspecte clinice şi morfologice ale tumorilor

mamare şi urogenitale la carnivore (1973, în colaborare cu Liviu Runceanu),
Contribuţii la studiul şi tratamentul arsurilor experimentale la animale (1973);
Contribuţii la studiul acţiunii tetraserilului în cicatrizarea plăgilor (1973, în
colaborare cu Vasile Clipa); Contribuţii la studiul acţiunii terapeutice a
Berlicetinului spray în unele afecţiuni chirurgicale (1975); Contribuţii la studiul
efectului tranchilizant al Romtiazinului (1976); Bolile chirurgicale ale aparatului
locomotor la porcine în sistemul de creştere intensivă (1977); Contribuţii la
utilizarea Lotagenului românesc în terapeutica chirurgicală (1977), Contribuţii
la utilizarea tiocianatului de eritromicină în terapeutica chirurgicală veterinară
(1977); Noi produse medicamentoase româneşti utilizate în terapeutica
chirurgicală (1978), Contribuţii la studiul efectului terapeutic al colagenului
iodat (1978), Contribuţii la studiul şi tratamentul pododermatitei infecţioase la
ovine (1978), Contribuţii la tratamentul operator al cenurozei cerebrale ovine
(1979); Actualităţi în patologia acropodială la tineretul taurin (1981) etc.
După anul 1980, anul pensionării profesorului Gheorghe Ionescu, ceilalţi
doi titulari, Nicolae Moroşanu şi Ioan Burtan au coordonat activitatea didactică în
acelaşi spirit de seriozitate şi exigenţă în care au fost formaţi. În anul 1986,
respectiv 1991, li s-au alăturat ca asistenţi Mircea FÂNTÂNARU şi Stelian
CIOBANU, actualii titulari ai celor două module de la disciplina de Propedeutică
chirurgicală şi anesteziologie (Tehnică operatorie, respectiv Propedeutică
chirurgicală).
Activitatea ştiinţifică a continuat răspunzând provocărilor practicii medical-
veterinare şi ale noutăţilor apărute în terapie.
Profesorul Nicolae MOROŞANU a semnat
ca prim autor lucrări precum: Implicaţii economice
şi curativo-profilactice asupra afecţiunilor
aparatului locomotor la animalele de fermă (1983),
Aportul medicamentului românesc de uz veterinar în
chirurgie (1984), Actualităţi în patologia
acropodială a taurinelor (1985, 1992, 1993),
Utilizarea Streneginului în tratamentul
papilomatozei la animale (1986), Contribuţii la
studiul acţiunii Dextranului reticular în plăgi la
animale (1986), Frecvenţa şi tratamentul tumorilor
la animale (1988), Aspecte actuale ale
pododermatitei aseptice difuze (furbura) la taurine în creşterea intensivă (1989,
1990, 1991), Contribuţii la studiul cicatrizării anormale a plăgilor la animale
(1992, 1993, 1994), Investigaţii comparative asupra cicatrizării plăgilor prin
adeziune şi a celor prin înmugurire (1992-1993) etc.
A asigurat bibliografia necesară studiului individual al studenţilor
elaborând şi reactualizând succesiv cursurile de Propedeutică chirurgicală şi
397
medicină operatoare (vol.I, II, lito, I.A.I. Iaşi, 1972), Chirurgie generală (lito,
I.A.I., 1978), Patologie şi clinică chirurgicală (1981, 1994-în colaborare cu Ioan
Burtan), precum şi îndreptarul practic de Anatomie chirurgicală şi tehnică
operatorie veterinară (1984, 1992-în colaborare cu Ioan Burtan, Mircea
Fântânaru şi Stelian Ciobanu).
A publicat în Editura Ceres, Bucureşti, 19 , un Compendiu de chirurgie şi
a colaborat cu I. Cristea, Maria Temelcu şi S. Bolte la realizarea unui manual
unic de Propedeutică chirurgicală şi tehnică operatorie veterinară, apărut în
aceeaşi editură, în anul 1983.
În acelaşi an, tot în Editura Ceres, a apărut şi volumul Ortopedia
animalelor de fermă, avându-i ca autori pe Nicolae Moroşanu, Ioan Burtan şi
Elisabeta Cristea.
Un alt domeniu abordat cu profesionalism de profesorul Nicolae
MOROŞANU este cel al cărţii de faţă, Istoria medicinei veterinare.
Ca titular al acestei discipline în perioada 1970-1974, a elaborat un curs de
Istoria medicinii veterinare, lito, I.A.I., 1973.
Împreună cu „decanul şcolii româneşti de istoria medicinei veterinare”-
cu prof. dr. Constantin SIMIONESCU, a realizat volumul intitulat Pagini din
trecutul medicinii veterinare româneşti, apărut la Editura Ceres, Bucureşti, 1984.
Cu toate că disciplina nu a mai figurat în planul de învăţământ, profesorul
Moroşanu a continuat să cinstească memoria înaintaşilor prin susţinerea unor
comunicări ştiinţifice, menite să sensibilizeze conştiinţa profesională a
auditoriului. Astfel, în colaborare cu profesorul Burtan, a semnat: Pagini din
trecutul luptei împotriva bolilor infecţioase la animale în România (1985),
Contribuţia medicului veterinar la apărarea sănătăţii publice în trecutul
zooeconomiei româneşti (1985), Aspecte din trecutul terapiei veterinare
româneşti (1989, 1990, 1991), Aspecte etimologice în istoria medicinei veterinare
(1989), Din istoria medicamentului veterinar românesc (1989), Medicina
veterinară în contextul universal şi naţional: trecut, prezent şi viitor (1991).
În perioada 1990-1996, profesorul Nicolae Moroşanu a condus Catedra
Clinici II.
*
Prof. dr. Ioan BURTAN şi-a concretizat cercetările
ştiinţifice efectuate în perioada sa de formare universitară
într-o apreciată teză de doctorat intitulată Contribuţii la
studiul şi profilaxia afecţiunilor aparatului locomotor la
suine în sistemul de creştere intensivă, susţinută în anul
1978. Activitatea clinică desfăşurată până în prezent a
constituit sursa reală de „inspiraţie” a lucrărilor ştiinţifice
realizate pe parcursul carierei sale. A contribuit la formarea
simţului clinic al studenţilor şi a oferit medicilor practicieni
valoroase repere în conduita terapeutică.
398
O sumară selecţie de titluri ale lucrărilor ştiinţifice publicate numai în

ultimele două decenii este edificatoare: Contribuţii la tratamentul afecţiunilor
oculare la animale (1982), Noutăţi în nomenclatura bolilor digitale ale bovinelor
(1985, 1986), Noi produse medicamentoase în tratamentul afecţiunilor oculare la
animale (1986), Aspecte anatomoclinice ale îmbolnăvirilor digitale la suine
(1986), Etiopatogenia disfuncţiilor locomotorii coxofemurale la suine (1989),
Contribuţii la tratamentul chirurgical în ticul suptului la taurine (1989), Conduita
terapeutică în tratamentul regiunii capului la cabaline (1990-1991), Posibilităţi
de intervenţie chirurgicală în cenuroza cerebrală la ovine (1992-1993),
Tratamentul herniei perineale la câine (1994), Terapia accidentelor maxilo-
faciale la cabaline (1994), Tratamentul obstrucţiei uretrale la motan (1994),
Dinamica procesului tumoral la carnivore pe o perioadă de 10 ani (1994),
Inventarierea şi terapia radicală a tumorilor la carnivore (1995), Oniectomia la
feline (1997), Megaesofag ingluvioid la câine (1998), Tratamentul afecţiunilor
oculare la animale cu Opti-clor (1998), Contribuţii la studiul otitei externe la
pisică (1999, 2000), Contribuţii la studiul orhiectomiei la cotoi (1999), Aspecte
clinice şi paraclinice în parafimoză la armăsar (2000), Studii clinice şi
terapeutice în cheloidul cicatriceal la cal (2000), Etiopatogenia şi terapia
traumelor peniene la armăsar (2000), Ovariectomia la caninele domestice fără
stăpân (2001) etc.
Bibliografia de specialitate semnată de prof.dr. Ioan Burtan în calitate de
unic sau prim autor cuprinde următoarele titluri: Curs de Propedeutică şi tehnică
chirurgicală, lito, I.A.I, 1991, Anatomie chirurgicală şi tehnică operatorie
veterinară, lito, I.A.I., 1992-în colaborare cu Nicolae Moroşanu, Mircea
Fântânaru şi Stelian Ciobanu şi Chirurgie regională veterinară, Editura Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi, în două ediţii-2000 şi 2002. În paralel cu activităţile
didactice şi publicistice, prof. dr. Ioan Burtan a îndeplinit importante funcţii de
conducere: a fost primul decan din perioada postdecembristă (1990-1996), funcţie
urmată de cea de secretar ştiinţific (1996-2000), în prezent fiind şeful Catedrei
Clinici II.
6.5.18. REPRODUCŢIE ŞI PATOLOGIA REPRODUCŢIEI
Disciplina de Reproducţie şi patologia reproducţiei l-a avut ca prim

organizator şi coordonator pe prof. dr. doc. şt. Gheorghe DRUGOCIU.
In memoriam:
Gheorghe DRUGOCIU (1918-1996) a fost primul Decan al Facultăţii de
Medicină Veterinară Iaşi, de la înfiinţarea acesteia în anul 1961, până în anul
1968. În perioada mandatului său, au fost construite şi dotate spaţiile de
şcolarizare şi de cercetare ale Facultăţilor de Zootehnie şi de Medicină Veterinară,
cu care ne mândrim şi astăzi.
399
Nu este întâmplător faptul că statuia dumnealui ne străjuieşte paşii în holul

de marmură al facultăţii, alături de cele ale lui Ioan Athanasiu (întemeietorul
Fiziologiei româneşti), G.K. Constantinescu (creatorul şcolii româneşti de
cercetare zootehnică) şi Gheorghe Udriski (întemeietorul Chirurgiei veterinare
româneşti).
În paralel cu activitatea administrativă, Gheorghe
DRUGOCIU a desfăşurat o susţinută activitate didactică,
reuşind să depăşească dificultăţile inerente oricărui
început. A condus disciplina de Anatomie comparativă şi
topografică în intervalul 1963-1967.
Din anul 1964 şi până la pensionare, în anul 1981,
profesorul Drugociu şi-a dedicat întreaga existenţă
disciplinelor de Reproducţie şi Patologia reproducţiei şi,
respectiv, Reproducţia animalelor domestice (predată la
Facultatea de Zootehnie).
A publicat, singur sau în colaborare, mai multe
manuale universitare şi îndrumătoare pentru lucrările
practice: Biologia şi patologia reproducţiei-1972, în
colaborare cu N. Gluhovschi, Fl. Seiciu şi I. Dumitrescu,
Patologia reproducţiei şi clinică obstetricală-1977, Reproducţia normală şi
patologică la animalele domestice-în colaborare cu Fl. Seiciu şi I. Boitor (în trei
volume) etc.
Activitatea sa de cercetare este ilustrată de cele 185 de lucrări ştiinţifice
publicate, atât în ţară cât şi în străinătate. Cercetările au fost îndreptate spre mai
multe direcţii ale fiziologiei şi patologiei reproducţiei animale: însămânţările
artificiale, patologia utero-ovariană, ca factor de sterilitate, corelaţia dintre
alimentaţie şi funcţia de reproducţie, diagnosticul şi profilaxia diferitelor
mastopatii la vaci etc.
Reprezentative în acest sens sunt titlurile supuse atenţiei opiniei ştiinţifice
internaţionale: Cercetări privind corelaţia între tipul de sistem nervos al vacilor,
producţia de lapte şi desfăşurarea proceselor sexuale (Simpozionul Internaţional
de Reproducţie, Wels, Austria, 1971), Études concernant la corrélation entre le
cycle sexuel et la production de lait chez les vaches Holstein et la corrélation
entre quelques facteurs des milieux externes et la fértilité (Congresul Internaţional
de Igienă, Budapesta, Ungaria, 1973), Relaţii tiro-ovariene în ovariopatia
taurinelor femele pubere şi impubere, Congresul Internaţional de Medicină
Veterinară, Salonic, Grecia, 1975, Typologie nerveuse des taurine femelles en tant
que facteur déterminant du comportement sexuel et productif, Congresul
Internaţional de Reproducţie animală, Cracovia, Polonia, 1976, Transmision dans
la descendence de la typologie nerveuse, de la fertilité et des indices productifs
qui le caractérisent, Congresul Internaţional de Patologie bovină, Paris, Franţa,
1976 etc.
400
În anul 1981, anul pensionării profesorului Drugociu, conducerea

disciplinei este preluată de actualul titular, prof. dr. Liviu RUNCEANU.
Prezent la disciplină încă din anul 1966, profesorul Runceanu şi-a dobândit
actuala experienţă şi competenţă pregătindu-şi cu responsabilitate fiecare treaptă
universitară: asistent-1966, şef de lucrări-1971, conferenţiar-1990, profesor 1992,
conducător de doctorat-1993.
A îndeplinit, de asemenea, funcţia de Decan al facultăţii în intervalul 1996-
2000, precedată de cea de secretar ştiinţific (1992-1996).
L. RUNCEANU R. NICORICI
35 de ani de istorie a disciplinei (1965-2000) cuprind şi dăruirea cu mare

profesionalism a şefului de lucrări Radu NICORICI, excelent clinician,
specialist în endocrinologia reproducţiei.
Cei care au avut şansa să-l aibă cadru didactic au înţeles logic bazele
anatomo-fiziologice ale reproducţiei.
Au mai activat la disciplină: şef lucrări Octavian TURLIUC (1964-1970),

şef lucrări dr. Dumitru TĂNASE (1976-1980)-în prezent prof. dr. la disciplina
de Biologie şi patologie a reproducţiei de la Facultatea de Zootehnie Iaşi, asistent
dr. Maxim PETICA (1971-1976), biolog cercetător Silvia PASCAL (1970-
1977), ing. zootehnist cercetător Alexandrina BOIŞTEANU (1977-1985) şi
asistent drd. Corneliu ANTON (1996-2001).
Începând cu anul 1990, s-au alăturat demersului didactic ca asistent, Dan
DRUGOCIU şi ca preparator, Petru ROŞCA.
Dan Drugociu este fiul întemeietorului disciplinei şi împlineşte astfel, o
frumoasă tradiţie. În prezent este conferenţiar, fiind titular al disciplinei de
Reproducţie şi patologia reproducţiei predată studenţilor din anul V (capitolele
Fiziologia şi patologia noului născut, Andrologia clinică, Patologia şi terapia
glandei mamare).
401
Petru Roşca este titular al disciplinei de Biotehnică a reproducţiei, adresată

studenţilor din anul terminal. Disciplina cuprinde noţiuni de fiziologie şi
fiziopatologie a reproducţiei, obstetrică-diagnostic şi terapie, andrologie-fiziologie
şi patologie andrologică, precum şi pe cele referitoare la embriotransfer:
sincronizarea ciclului donatoarelor cu cel al receptoarelor, recoltarea şi transferul
zigoţilor. De asemenea, predă la cele două colegii veterinare existente în cadrul
U.Ş.A.M.V., disciplinele Clinică şi terapie în reproducţie (la Colegiul de Igienă şi
Laborator Veterinar), respectiv Noţiuni de reproducţie animală (la Colegiul de
Clinică şi Farmacie Veterinară).
Sub conducerea prof. dr. Liviu Runceanu, colectivul disciplinei de
Reproducţie şi patologia reproducţiei a desfăşurat o bogată activitate de cercetare
ştiinţifică, orientată pe următoarele direcţii:
• Identificarea şi rolul tipului de sistem nervos la taurine şi suine în
desfăşurarea proceselor sexuale;
• Cercetări asupra infecundităţii vacilor, cu referiri speciale asupra
efectivelor constituite din rasele importate;
• Cercetări asupra influenţei alimentaţiei asupra proceselor de
reproducţie la vaci, cu relevarea rolului nivelului proteic în
îmbunătăţirea parametrilor de reproducţie, fertilităţii şi viabilităţii
produşilor;
• Studiul mastopatiilor la vaci, cu precădere al mastitelor subclinice-
incidenţă, profilaxie şi tratament;
• Cercetări privind aprecierea valorii biologice a materialului seminal şi
tehnologia însămânţărilor artificiale;
• Cercetări asupra reproducţiei la suine în mai multe complexe de
creştere industrială, vizând mortalitatea embrionară şi unele aspecte
ale tehnicilor de însămânţare artificială;
• Cercetări privind semiologia în general şi cea ginecologică în special,
studiul bolii postoperatorii în intervenţiile obstetricale, precum şi
modificarea principalilor parametri sanguini sau biochimici în retenţia
placentară, torsiunea uterină sau unele afecţiuni inflamatorii;
• Cercetări privind efectul profilactic al unor imunostimulatori în
inflamaţiile genitale;
• Biotehnologia transferului embrionar;
• Monitorizarea activităţii ovariene la vaci;
• Patologia ginecologică la animalele domestice.
Bibliografia de specialitate pusă la dispoziţia studenţilor de ieri şi de azi
este rezultatul strădaniei titularului care a elaborat, ca unic sau prim autor, mai
multe cursuri şi îndrumătoare practice de Patologia reproducţiei şi clinică
obstetricală-1978, 1979, 1981, 1986 (I.A.I.), 1992, 1995 (U.A.Ş.M.V.). Seriei de
cursuri reeditate şi adăugite i s-au alăturat şi volumele I şi II din Reproducţia
normală şi patologică la animalele domestice, rezultate dintr-o frumoasă
402
colaborare: Florin Seiciu, Gheorghe Drugociu, Ioan Boitor şi Liviu Runceanu

(Editura Ceres, Bucureşti, 1989), precum şi volumul intitulat Reproducţie,
obstetrică şi ginecologie veterinară, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2001,
realizat în colaborare cu prof. dr. Corneliu Cotea.
Pentru întreaga sa operă didactică şi ştiinţifică, prof. dr. Liviu
RUNCEANU este inclus în Who’s Who in România, ediţia Princeps-2002.
Dan DRUGOCIU a semnat în anul 2001, două volume apărute la Casa de
Editură Venus Iaşi, respectiv Editura Ion Ionescu de la Brad Iaşi: Reproducţie,
însămânţări artificiale şi ginecologie veterinară şi Ovariopatiile la taurine.
Împreună cu Petru Roşca şi Corneliu Anton şi sub coordonarea prof. dr. Liviu
Runceanu, a elaborat volumul Obstetrică, ginecologie şi andrologie, publicat în
Editura Venus, Iaşi, 2002.
16.5.19. CONTROLUL SANITAR VETERINAR

AL ALIMENTELOR DE ORIGINE ANIMALĂ
Disciplina a fost înfiinţată în anul 1964, având denumirea de „Tehnologia şi

expertiza sanitar-veterinară a produselor de origine animală”. Dotarea şi
organizarea iniţială a laboratoarelor disciplinei, precum şi coordonarea primului
deceniu de activitate-1964-1974, sunt legate de numele conf. dr. Avram HANEŞ.
In memoriam:
Avram HANEŞ (1909-1984) a contribuit
substanţial la crearea şcolilor de medicină veterinară de la
Arad şi de la Iaşi şi, implicit, la formarea mai multor
generaţii de medici veterinari.
A văzut lumina zilei la 30 noiembrie 1909, în
comuna Băiţa, judeţul Hunedoara, în casa plugarului
Haneş Avram.
A urmat cursurile Facultăţii de Medicină
Veterinară din Bucureşti, în intervalul 1929-1935. La
absolvire a fost încadrat ca asistent şi apoi şef de serviciu
la Institutul de Cercetări Zootehnice din Bucureşti,
funcţionând în această calitate până în anul 1940. În acest
an, este promovat ca şef al biroului tehnic din Ministerul Agriculturii, Direcţia
Creşterii Animalelor, onorând cu competenţă această funcţie până în 1947.
În toată această perioadă, Avram Haneş a activat şi ca asistent la Catedra de
Parazitologie din cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, sub
conducerea marelui parazitolog veterinar Ioan CIUREA.
În intervalul 1947-1951, îi este încredinţată organizarea şi supravegherea
Abatorului de export din Salonta, judeţul Bihor.
403
Anul 1951 este anul în care Ministerul Învăţământului îi încredinţează lui

Avram Haneş postul de conferenţiar la Facultatea de Medicină Veterinară din
Arad. În această calitate, a condus disciplinele de Parazitologie şi Expertiză
sanitar-veterinară.
La desfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Arad, în anul 1957,
Ministerul Agriculturii îl numeşte pe Avram Haneş şef al secţiei de Controlul
alimentelor de la Laboratorul Veterinar din Focşani.
În anul 1963, Avram Haneş revine în învăţământul superior, în cadrul
Facultăţii de Medicină Veterinară Iaşi, ocupând funcţia de conferenţiar în cadrul
disciplinelor de Parazitologie (până în anul 1967) şi Controlul sanitar-veterinar al
produselor de origine animală (până în anul 1974, anul pensionării sale). Pe lângă
cele 51 de lucrări ştiinţifice publicate şi manualele universitare de Expertiză
sanitară veterinară (publicat la Arad, în anul 1955), respectiv Curs de tehnologie
şi expertiză sanitar veterinară a produselor de origine animală, lito, I.A.I., 1971,
profesorul Avram Haneş a lăsat posterităţii amintirea exemplară a unui specialist
desăvârşit, a unui Om de o rară corectitudine.
Cel care i-a fost statornic colaborator şi i-a urmat la conducerea disciplinei,
profesorul Eusebie ŞINDILAR, îşi aminteşte:
“În calitate de dascăl, a insuflat colaboratorilor şi studenţilor dragostea
faţă de muncă, onestitate şi corectitudine.(…)
Fostele generaţii de studenţi şi colaboratorii apropiaţi nu pot uita
pregătirea profesională şi prelegerile măiestre ale conf. dr. Avram Haneş. Demne
de admirat au fost, şi sunt şi azi, probitatea şi etica profesională a acestui
dascăl.”
Prezent la disciplină încă de la înfiinţare (ca asistent), actualul profesor

consultant şi conducător de doctorat Eusebie ŞINDILARU a condus disciplina
timp de 22 de ani, de la pensionarea profesorului Haneş, din anul 1974, până la
propria sa pensionare, în anul 1996.
Aproape un sfert de veac de viaţă a dăruit disciplinei
şi Doamna asistent universitar dr. Ileana SASU-VERDEŞ.
Din anul 1965, până în anul 1989 (anul pensionării),
distinsa doamnă de la C.S.V. a reprezentat un exemplu de
profesionalism, de autoexigenţă şi exigenţă, dublat de o
admirabilă putere de comunicare.
Personal, mă număr printre sutele şi sutele de
studenţi care au avut ce învăţa de la Domnia sa !
Activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată pe
parcursul celor 38 de ani de istorie a disciplinei s-a axat
atât pe probleme aplicative, cât şi pe teme fundamentale
din domeniul igienei alimentare, parazitologiei, histologiei
aplicate şi histopatologiei.
404
Extinderea ariei de interes ştiinţific a problemelor abordate a fost prilejuită

de elaborarea tezelor de doctorat ale celor două prestigioase cadre didactice, în
perioada lor de formare universitară.
Astfel, în acelaşi an-1976, Eusebie Şindilaru şi Ileana Sasu şi-au susţinut
tezele de doctorat intitulate: Contribuţii la studiul miozitelor parazitare la porc,
respectiv Interrelaţii intercelulare anterohipofizare şi interglandulare la găină în
timpul ouatului, clocitului şi creşterii puilor.
Problemele aplicative studiate în cadrul colectivului de întemeietori au
contribuit atât la buna pregătire a studenţilor, cât şi la continua perfecţionare a
medicilor veterinari practicieni. Spre exemplificare, să reamintim câteva tematici
abordate:
• Parazitozele musculare la animalele de măcelărie, cu repercusiuni
asupra salubrităţii cărnii (cisticercoza bovină şi porcină, echinococoza
larvară, trichineloza, sarcosporidioza);
• Mamitele subclinice, care prin tulburările funcţionale ale glandei
mamare provoacă întotdeauna deprecieri calitative ale laptelui, cu
scăderea cantitativă a substanţelor ce se sintetizează în glanda
mamară;
• Structura şi sursa micoflorei la cărnurile de bovine şi porcine
conservate prin frig, a cărnii de peşte în semiconserve, la unele furaje
însilozate, la ouă, la lapte, la Inlavit, la unele subproduse;
• Hipotrepsia la tineretul animal (miei metişi din rasa Corriedale şi la
purcei), având drept consecinţă deprecierea carcaselor şi a ţesutului
muscular; recuperarea tineretului cu hipotrepsie secundară prin
aplicarea unor tratamente cu bune rezultate practice (de ex. produsul
Hipotrepsin);
• Studiul indicatorilor organoleptici şi şi fizico-chimici ai cărnii şi
grăsimii de nutrie; tehnologii pentru câteva sortimente noi de
afumături din carnea de nutrie şi investigaţii privind calitatea şi
salubritatea acestora;
• Aspecte epizootologice, histopatologice şi de depreciere a cărnii în
unele boli parazitare;
• Identificarea florei psihrotrofe din carnea refrigerată sau congelată de
bovine, suine sau pasăre; stabilirea surselor de poluare a cărnii cu floră
psihrotrofă, a rezistenţei în timp a florei psihrotrofe pe carnea de vită
şi porc; studiul modificărilor care se produc în carnea refrigerată şi
congelată sub influenţa florei psihrotrofe; stabilirea unor metode de
reducere a încărcăturii cărnii cu floră psihrotrofă;
• Inventarierea florei bacteriene din tonsilele animalelor de măcelărie.
Prof. dr. Eusebie ŞINDILAR a elaborat şi reactualizat mai multe ediţii

intitulate Controlul sanitar veterinar al alimentelor de origine animală, lucrări
405
practice, partea I şi partea a doua, lito, I.A.Iaşi, 1975; două cursuri lito, I.A.I.,
1980 şi 1992. În colaborare cu N. Stratan de la facultatea omologă din Chişinău-
Republica Moldova, a publicat în anul 1996, în Editura Centrală din Chişinău
Expertiza sanitar-veterinară a alimentelor de origine animală (în două volume).
Zestrea bibliografică a fost completată de manualul practic de Igiena produselor
animale (coautor Ionel Bondoc) şi volumul Controlul igienic al produselor şi
subproduselor de origine animală, în două volume, publicate la Editura
Moldogrup Iaşi, în anul 1997 (volumul I), respectiv 1998 (volumul II), reeditate
apoi în anul 2000 la Editura I.N.S.C.R., pentru a răspunde solicitărilor crescânde
ale celor interesaţi.
E. ŞINDILAR A. NEGREA
După pensionarea profesorului Şindilar, conducerea disciplinei a fost

preluată de conf. dr. Adrian NEGREA, care este şi titularul disciplinelor
Tehnologia, calitatea şi igiena alimentelor de origine animală şi Legislaţie şi
deontologie veterinară.
În prezent, la disciplină mai activează şef lucrări drd. Ionel BONDOC (din
anul 1992) şi asistent universitar drd. Viorel-Cezar FLORIŞTEAN (din anul
1998).
Activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată de actualul colectiv, în
ultimul deceniu şi în prezent, este orientată pe următoarele direcţii:
• Epidemiologia trichinelozei în judeţele Botoşani, Galaţi, Iaşi,
Suceava, Vaslui şi Vrancea;
• Observaţii privind cauzele confiscărilor de carne de vită şi de porc în
două abatoare din judeţul Suceava; aspecte privind confiscările de
produse lactate în judeţul Suceava;
• Evaluarea unor indicatori de calitate şi a reziduurilor de nitriţi la
câteva sortimente de mezeluri;
• Cercetări privind prevalenţa unor parazitoze musculare la cabaline;
406
• Aspecte comparative ale tehnicilor de examinare ale carcaselor şi

organelor de bovine în România şi Franţa;
• Aprecierea calităţii şi stării igienice a laptelui materie primă şi de
consum şi a produselor lactate comercializate pe piaţa judeţului Iaşi.
Conf. dr. Adrian NEGREA este autorul mai multor volume din
bibliografia disciplinelor al căror titular este: Legislaţie şi deontologie veterinară,
publicat la Editura Moldogrup, Iaşi, 2000; Tehnologia, calitatea şi controlul
sanitar veterinar al produselor de origine animală-vol. I, Editura Moldogrup,
Iaşi, 2001, Controlul sanitar veterinar în unităţile de tăiere a animalelor; Editura
Terra nostra, Iaşi, 2001, Controlul sanitar veterinar al cărnii şi organelor în
bolile parazitare şi infecţioase, Editura Pim, Iaşi, 2002.
Şef lucrări drd. Ionel BONDOC, în colaborare cu Eusebie-Viorel
ŞINDILAR (tânăr asistent la disciplina de Anatomie veterinară, urmaşul
profesorului Eusebie Şindilar, pe firul vieţii şi al meşteşugului), a adăugat
bibliografiei disciplinei încă un titlu: Controlul sanitar veterinar al calităţii şi
salubrităţii alimentelor, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 2002.
16.5.20. PARAZITOLOGIE
Disciplina a fost înfiinţată în anul 1963, având denumirea „Patologia şi

clinica bolilor parazitare” şi ca prim titular pe conf. dr. Avram HANEŞ, a cărui
activitate a fost prezentată in memoriam, în capitolul precedent dedicat disciplinei
de Controlul sanitar-veterinar al alimentelor de origine animală (16.5.18.).
Începând cu anul 1967, an în care conf. dr. Avram Haneş a preluat exclusiv
conducerea disciplinei de Control sanitar-veterinar, până în anul 1972, disciplina
de Parazitologie a avut ca titular pe şef lucrări dr. Cecilia MÎNÂSCURTĂ. În
perioada 1965-1969, a activat la disciplină ca asistent Valentina HRIŢCU, în
prezent titulară a cursului de Anatomie veterinară predat anului I. Scurte perioade
de timp, au mai funcţionat la disciplină ca asistenţi: Lucia COCOŞ (1970-1972)
şi Elena SASU-VERDEŞ (1972-1974).
Din anul 1972 până în anul 2000, disciplina a fost coordonată şi
reprezentată magistral de actualul prof. dr. consultant, conducător de doctorat,
Neculai DULCEANU, prezent la disciplină încă din anul 1965.
I-au fost colaboratori: regretatul şef lucrări dr. Vasile CLIPA (în perioada
1968-1994), şef lucrări drd. Cristina CHIFU-GHEORGHIU (în periada 1990-
2001)-emigrată în S:U.A., şef lucrări dr. Olimpia IACOB, începând cu anul
1990, în prezent titulara cursului de „Boli parazitare”, predat studenţilor din anul
IV-MV (semestrul II)- şi asistent drd. Carmen TRIŞCARU-POLCOVNICU
(1995-2002).
407
In memoriam:
Vasile CLIPA (1944-1994) a dăruit disciplinei de
Parazitologie şi studenţilor săi, 26 de ani din existenţa sa
curmată prea curând.
A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară Iaşi
în anul 1967, fiind reţinut ca preparator la disciplina de
Farmacologie.
În anul imediat următor, se transferă la disciplina
de Parazitologie în cadrul căreia va funcţiona până la
sfârşitul zilelor sale (1968-1994).
Pasiunea pentru Farmacologie nu l-a părăsit
niciodată, elaborându-şi atât lucrarea de doctorat în
domeniu, precum şi multe alte lucrări ştiinţifice
remarcabile:
• Eficienţa Niclosamidului şi Nilvermului în combaterea helmintozelor
digestive la câine;
• Studiul sensibilităţii unor bacterii Gram-negative şi Gram-pozitive la
unele peniciline semisintetice;
• Sensibilitatea unor tulpini de anaerobi faţă de Meticilină, Oxacilină şi
Penicilină;
• Farmacodinamia Ampicilinei, Meticilinei şi Oxacilinei româneşti la
rumegătoare;
• Tratamentul comparativ al listeriozei experimentale la şoareci cu
Ampicilină şi Solvocilin;
• Unele aspecte toxicologice ale penicilinelor de semisinteză
determinate pe animale de laborator;
• Acţiunea biologică a unor derivaţi piridazinici;
• Stabilirea toxicităţii acute a şapte antibiotice extrase din
Actynomicetae, izolate din sol;
• Aspecte ale folosirii probioticelor etc.
Singur sau în colaborare cu titularii disciplinei, Vasile Clipa a abordat

competent teme de parazitologie privind: frecvenţa dicroceliozei şi a asociaţiilor
ei poliparazitare la ovine, tricofiţia la cobai, râia notoedrică la şobolanii,
ectoparaziţii la animalele de laborator şi combaterea cu Neguvon, imunizarea în
cenuroză, analiza sinecologică a incidenţei unor endoparaziţi la porcine, utilizarea
iodurii de potasiu în tratamentul demodeciei (în premieră naţională) etc.
Începând cu anul universitar 1990-1991, şef lucrări dr. Vasile Clipa a fost
numit titular al disciplinei de Ecologie, disciplină introdusă în planul de
învăţământ în anul universitar 1981-1982, cu denumirea „Biologie şi ecologie
animală”.
408
Pe întregul parcurs al carierei didactice, Vasile Clipa s-a dovedit a fi, în

primul rând, un desăvârşit clinician, de care atât foştii studenţi, cât şi stăpânii
tămăduitelor patrupede, îşi amintesc cuprinşi de sentimente de preţuire şi
consideraţie. A contribuit major la dezvoltarea activităţii clinice a disciplinei şi la
însuşirea de către studenţi a modului concret de evaluare corectă a diagnosticului
şi conduitei terapeutice în maladiile parazitare şi nu numai. Sunt mulţi cei care îi
datorează formaţia lor de clinicieni şi competenţa cu care îşi desfăşoară astăzi
activitatea, în circumscripţii sau cabinete particulare. Pentru toţi cei care au avut
şansa de a-l avea cadru didactic, Vasile Clipa a constituit exemplul unei minţi
bine organizate, care ştia să transmită informaţii sistematizate, prin care studentul
dobândea, în primul rând, un eficient mod de gândire practică.
*
Cercetările ştiinţifice desfăşurate la disciplină de-a
lungul anilor, sub coordonarea profesorului Neculai
DULCEANU, au pus la dispoziţia medicilor veterinari
practicieni:
• principalele elemente de ecologie helmintică;
• posibilităţile de reducere a poluării păşunilor cu
elemente invazionale;
• principalii parametri ai epizotologiei
parazitozelor subclinice;
• elementele necesare diagnosticului clinic şi
paraclinic în parazitozele subclinice şi în coccidioza mieilor;
• o nouă metodă de diagnostic şi tratament a râiei corioptice la taurine;
• o nouă formulă medicamentoasă pentru tratamentul unor ectoparaziţi
la animale;
• elementele anatomoclinice principale ale miazelor cutanate avizarea
utilizării în producţie a unor produse antiparazitare indigene
(Farmatan, Cevamec);
• studii referitoare la parazitozele peştilor etc.
Singur sau în colaborare, Profesorul Neculai DULCEANU a adăugat

bibliografiei de specialitate mai multe tratate şi monografii, bine apreciate de cei
cărora le sunt adresate:
• Coccidioze şi alte sporozooze la animale, Editura Ceres, Bucureşti,
1980;
• Trichostrongilidozele animalelor domestice, Editura Ceres, Bucureşti,
1981;
• Patologia şi clinica bolilor parazitare-în colaborare cu Tr. Lungu, N.
Vartic, I. Cosoroabă şi E. Şuteu, curs unic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982;
409
• Patologia şi clinica bolilor parazitare, curs lito, Institutul Agronomic

Iaşi, 1983;
• Parazitozele animalelor de fermă, Editura Ceres Bucureşti, 1986;
• Dicţionar Englez-Român şi Român-Englez de Parazitologie
veterinară, predat la Societatea de Medicină Veterinară, Bucureşti,
1990;
• Parazitologie veterinară, vol. I, II, III, în frumoasă colaborare cu fiica
domniei sale, dr. Cristina Terinte, Editura Moldova, Iaşi, 1994;
• Atlas of Medical Parasitology, în colaborare cu P. Caramello ş. a.,
Torino-Italia, 1997;
• Parazitoze cutanate, în colaborare cu E. Şuteu, Editura Sincron, Cluj-
Napoca, 2000;
• Dicţionar enciclopedic de parazitologie, în colaborare cu Cristina
Terinte, L. Mitrea şi Carmen Polcovnicu, Editura Academiei,
Bucureşti, 2000, volum premiat cu Premiul Academiei-2002.
Profesorul Neculai DULCEANU este cooptat în prezent, într-un vast

proiect de cercetare privind parazitozele cutanate la om, proiect denumit
Oklahoma project, aflat în derulare la Oklahoma State Center of Health, S.U.A..
La cererea National Pediculosis Association din Boston, în anul 1999 -şi în anii
care au urmat, profesorul Dulceanu a fost invitat în S.U.A. să efectueze cercetări
privind o dermatită provocată de un parazit microscopic pe care l-a evidenţiat în
premieră mondială- Collembola, din clasa Rotifera.
Activitatea desfăşurată de Profesorul DULCEANU în modernele
laboratoarele de la Oklahoma State Center of Health a fost apeciată laudativ, fiind
invitat anual pentru a-şi continua investigaţiile.

TIMIŞOARA
16.6.1. ÎNFIINŢARE
Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara a fost înfiinţată la numai

un an după facultatea noastră, în anul 1962, an în care a fost înfiinţată şi
Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca.
Astfel, fiecare mare regiune a României avea câte un centru universitar care
asigura numărul necesar de medici veterinari, pregătiţi în profil zoo-veterinar,
pentru a corespunde noilor condiţii create în urma încheierii colectivizării
agriculturii şi iniţierii agriculturii de stat planificate. Organizarea tuturor celor trei
410
tinere facultăţi a fost favorizată de existenţa bazei materiale a fostelor Facultăţi de

Zootehnie, devenite secţii ale Facultăţilor de Agronomie.
Responsabilitatea formării primului corp profesoral al Facultăţii de
Medicină Veterinară Timişoara a revenit primului său decan, profesorul Nicolae
GLUHOVSCHI, care, împreună cu profesorul Valeriu PINTEA, a alcătuit
colectivul de selectare a cadrelor didactice.
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ TIMIŞOARA
În afara cadrelor didactice existente la secţia de zootehnie, au mai fost

angajate, prin transfer, cadre care funcţionaseră anterior în învăţământul superior:
Aurel VINŢAN, Vasile TOMESCU, Ioan FIŞTEAG, Marin LEANCU,
Marin MOLDOVAN, Ioan JIVĂNESCU, Gheorghe CONSTANTINESCU,
Eugen SIMIONESCU, Ioan MAY, Vasile MIHU. Li s-au alăturat: Lazăr
PETRICĂ, Octavian POPA şi Valentin VOLINTIR (din laboratoarele
veterinare), Vasile TALOŞ şi Silviu BOTĂREL (de la Spitalul veterinar
Timişoara), Iustin COSOROABĂ (din producţie). Ulterior, corpul didactic a fost
completat sau reînnoit cu absolvenţi ai facultăţii.
16.6.2. PERSONALITĂŢI ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MEDICAL VETERINAR TIMIŞOREAN
TRECUTE ÎN NEMURIRE
Nicolae GLUHOVSCHI (1905-1985) este considerat ctitorul

învăţământului medical-veterinar din Timişoara. A fost primul decan al
Facultăţii de Medicină Veterinară Timişoara şi pe parcursul celor 12 ani, cât a
îndeplinit această funcţie, a desfăşurat o activitate organizatorică deosebită. De
asemenea, cariera sa didactică şi opera sa ştiinţifică s-au dovedit a fi exemplare.
411
Nicolae GLUHOVSCHI s-a născut în comuna

Hăsnăşeni, judeţul Bălţi (actualmente în Republica
Moldova). În anul 1925, a absolvit, cu magna cum laude,
cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti.
Calităţile sale intelectuale deosebite au fost remarcate de
profesorul Paul Riegler care i-a oferit, încă din studenţie,
un post de preparator la disciplina de Microbiologie şi
anatomie patologică. La absolvire, l-a reţinut ca asistent,
dar, după numai cinci ani, în anul 1930, Gluhovschi se
reîntoarce pe plaiurile natale, în judeţul Bălţi, unde se
remarcă datorită eficientului său spirit organizatoric. A
înfiinţat şi a condus Spitalul Veterinar din oraşul Bălţi. În
calitate de medic veterinar primar-şef al judeţului Bălţi, a coordonat activitatea
sanitar-veterinară a acestuia. Faptul că o stradă a oraşului Bălţi este astăzi strada
N. Gluhovschi, ne demonstrează totala apreciere de care s-a bucurat şi
recunoştinţa celor care nu au uitat contribuţia sa la bunul mers al vieţii cetăţii. În
perioada imediat postbelică, Gluhovschi alege să trăiască în România şi, în
intervalul 1944-1946, activează în Ministerul Agriculturii la Direcţia Generală
Zootehnică şi Sanitară Veterinară (Serviciul “Reproducţia animalelor”). Din anul
1947 până în anul 1962, a fost medicul veterinar şef al municipiului Arad. În
cadrul acestui interval, o dată cu înfiinţarea Institutului de Zootehnie şi Medicină
Veterinară de la Arad, în anul 1948, Nicolae Gluhovschi devine cadru universitar
asociat, şef de disciplină (conferenţiar) la disciplina de “Reproducţie a
animalelor”, la Facultatea de Zootehnie. Va deţine această funcţie şi după
transferarea acestei facultăţi la Timişoara, din anul 1955, până în anul înfiinţării
Facultăţii de Medicină Veterinară Timişoara, 1962.
Din 1962, timp de 12 ani, a îndeplinit funcţia de decan al tinerei facultăţi,
contribuind major la ctitorirea bazei sale materiale, didactice şi ştiinţifice.
Împreună cu conf. dr. Valeriu Pintea, s-a preocupat de selectarea corpului
profesoral necesar.
Activitatea sa didactică s-a concretizat în publicarea a 23 de cursuri, tratate
sau manuale didactice, dintre care Prevenirea avortului la animalele domestice, a
primit premiul Academiei Române, în anul 1982.
Absolvenţii săi şi-l amintesc ca pe un profesor de excepţie, ale cărui cursuri
şi lucrări practice au fost de un înalt nivel ştiinţific, cu accentuate caractere
practice, deosebit de utile în formarea unui bun profesionist.
În paralel, Nicolae Gluhovschi a desfăşurat o laborioasă activitate de
cercetare ştiinţifică, ilustrată de varietatea tematică a celor peste 240 de lucrări
ştiinţifice publicate, care a vizat: Însămânţările artificiale la oi; Stimularea
căldurilor şi remedierea stărilor de infecunditate fiziologică la femelele
animalelor domestice, prin utilizarea gonadotrofinelor serice (din serul de iapă
gestantă); Remedierea distociilor prin operaţiile cezariene la vaci; Biochimia
412
materialului seminal, hipomagnezia la taurine în urma consumului exagerat al

borhotului şi tăiţeilor din sfeclă de zahăr; Sterilitatea patologică la la animalele
domestice; Stările de intersexualitate la animalele domestice, Biologia şi
patologia placentei la animale etc.
Pentru întreaga sa activitate, Nicolae Gluhovschi a primit titlul de profesor
universitar emerit.
Vasile TOMESCU (1909-1991), personalitate

marcantă a medicinei veterinare româneşti, a obţinut titlul de
profesor doctor docent la finalul unei cariere universitare pe
parcursul căreia a elaborat mai multe tratate de specialitate:
Pesta porcină (1958), Boala lui Aujeszky (1969, capitol în
tratatul Handbuch der Virusinfectionen bei Tieren, al
Academiei H. Röhrer), Bolile bovinelor (1970), Zoonoze
(1968, 1975), Igiena animalelor domestice (1975) etc.
A cinstit memoria înaintaşilor profesiei noastre, editând,
împreună cu Ion M. Gavrilă, Momente şi personalităţi din
trecutul ştiinţei veterinare mondiale (1983). În colaborare cu
prof. dr. Neculai Stamatin, a semnat Viaţa şi opera profesorului Paul Riegler,
respectiv Pasteur, Koch şi medicina veterinară.
Vasile Tomescu s-a născut la data de 15 aprilie 1909, pe plaiuri moldave, în
comuna Mândreşti, judeţul Vrancea. După absolvirea liceului în Focşani, în anul
1927 s-a înscris la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, urmând, în
paralel, şi cursurile Facultăţii de Biologie a Universităţii bucureştene. În anul
1933, Tomescu obţine titlul de Doctor în Medicină veterinară, susţinând teza de
doctorat cu titlul: Tuberculoza experimentală la câini. A fost remarcat de
profesorul Paul Riegler care îl reţine ca asistent la Institutul Pasteur, unde
promovează succesiv: şef de lucrări, subdirector şi director de secţie, ajungând, în
1957, directorul ştiinţific al institutului. Dacă adăugăm că, în anul 1942, Vasile
Tomescu primeşte premiul Societăţii de Medicină Veterinară pentru lucrările sale
din domeniul tuberculozei, promovarea sa este total justifuicată.
Concomitent, a lucrat, ca biolog, cu celebrul academician Traian
Săvulescu. În perioada 1925-1964, a făcut parte din colectivul de cercetare
condus de prof. dr. Ştefan Nicolau, la Institutul de Inframicrobiologie Bucureşti,
contribuind în mod original la studiul variolei aviare, pestei porcine, bolii lui
Aujesky şi febrei aftoase. În anul 1955 a urmat o specializare la Institutul Fr.
Löffler, Reims, Germania-contribuind ulterior, în intervalul 1959-1960, la
prepararea, pentru prima dată în ţara noastră, a vaccinului contra febrei aftoase.
Începând cu anul 1964, a funcţionat ca profesor de Igienă Veterinară şi şef
al Catedrei de Zooigienă şi Microbiologie a Facultăţii de Medicină Veterinară
Timişoara, îndeplinind şi funcţia de secretar ştiinţific şi conducător de doctorat în
specialitatea Zooigienă.
413
Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în publicarea a peste 230 de lucrări

ştiinţifice. În anul 1970, a iniţiat împreună cu alţi oameni de ştiinţă, Societatea
Internaţională de Igienă Animală, la cel de-al doilea Congres al acesteia fiind
ales Membru de Onoare al acestei societăţi.
Dincolo de confirmarea valorii sale ştiinţifice, culturale şi profesionale,
adusă prin titlurile ştiinţifice obţinute, activitatea profesorului Vasile Tomescu a
fost cinstită de admiraţia sinceră a colaboratorilor săi apropiaţi şi a studenţilor
care au avut şansa să-l aibă maestru.
Valeriu PINTEA (1920-1996) valoros continuator al

operei marilor fiziologi români Ioan Athanasiu şi
Gheorghe Nichita, s-a afirmat ca o personalitate distinctă a
medicinei veterinare româneşti.
S-a născut la 7 august 1920, în municipiul Timişoara.
După absolvirea studiilor elementare şi liceale la Colegiul
C. D. Loga din Timişoara, a urmat cursurile Facultăţii de
Medicină Veterinară Bucureşti (1939-1944). Încă din
studenţie, din anul 1942, a fost remarcat de marele profesor
Vasile Gheţie, care l-a reţinut ca preparator la disciplina de
Anatomie. Aşa a început cea mai îndelungată carieră
didactică din istoria învăţământului medical-veterinar din ţara noastră ! Singura
întrerupere, cea corespunzătoare intervalului 1944-1945, îl onorează prin
participarea, în cadrul armatei a IV-a, la operaţiunile militare din Transilvania de
Nord, Ungaria şi Cehoslovacia. A revenit la catedră purtând ordinul Steaua
României şi Meritul sanitar clasa a III-a.
În anul 1948, anul înfiinţării Facultăţii de Medicină Veterinară de la Arad, i
s-a încredinţat postul de conferenţiar la disciplina de Fiziologie animală (inclusiv
la Facultatea de Zootehnie). A urmat anul 1955, an în care Facultatea de
Zootehnie de la Arad este transferată în cadrul Institutului Agronomic Timişoara.
Profesorul Pintea revine astfel în oraşul său natal, continuând să conducă
disciplina de Fiziologie animală în cadrul Facultăţii de Zootehnie Timişoara.
Odată cu înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara, în anul
1962, Valeriu Pintea va prelua responsabilitatea transmiterii cunoştinţelor de
Fiziologie animală către cele peste 40 de promoţii de medici veterinari pe care le-
a format până în anul pensionării sale, în anul 1985. Şi-a continuat activitatea ca
profesor consultant până la trecerea în eternitate.
Activitatea sa didactică a fost eficient susţinută de tratatele şi cursurile
publicate de-a lungul timpului, singur sau în colaborare: Fiziologia animalelor
(1976, unic autor), Fiziologie medical-veterinară (1982, în colaborare cu ceilaţi
trei titulari ai disciplinelor de Fiziologie animală din ţară: Mihai Cotruţ,
Damaschin Manta şi Gheorghe Sălăgeanu) etc.
414
Opera ştiinţifică a profesorului Pintea totalizează peste 270 de lucrări

ştiinţifice, publicate în diferite reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.
Problematica abordată poate fi sintetizată în următoarele direcţii de interes:
digestia la rumegătoare; studiul organelor limfoepiteliale la păsări; factotrii
vitaminizanţi A; tulburările glandelor endocrine; patologia iatrogenă etc.
Competenţele ştiinţifice ale profesorului Pintea au fost verificate şi prin
elaborarea, sub îndrumarea sa, a mai multor teze de doctorat care, prin valoarea
lor, aveau să stea la baza promovării autorilor lor în admirabile cariere didactice.
Îi menţionăm aici pe profesorii universitari: Otilia Coţofan, Nicolae Neaga,
Corneliu Cotea, Marin Leancu, I. Cosoroabă, Alexandra Trif, P. Pavel, G.
Roth, Alexandru Stupariu etc.
A fost membru fondator al Societăţii de Fiziologie din România şi membru
de onoare al Academiei Franceze din Lyon. A participat la mai multe congrese,
simpozioane şi reuniuni internaţionale ale oamenilor de ştiinţă de profil medical.
A răspuns invitaţiilor unor institute de cercetări şi de învăţământ de pe toate
meridianele europene (Franţa, Belgia, Italia, Polonia etc.) în vederea prezentării
unor conferinţe pe teme de fiziologie.
Discipolii săi şi colaboratorii săi apropiaţi şi-l amintesc astfel:
“Citea necontenit, distilând prin sclipitoarea lui inteligenţă toate cuceririle
ştiinţei, îmbogăţindu-şi fără încetare cunoştinţele.(…) Se poate afirma, fără
teama de a greşi, că în viaţa sa, profesorul dr. docent Valeriu Pintea a ars ca o
făclie pentru progresele ştiinţei, pentru cunoaşterea pe plan mondial a
realizărilor ştiinţei medicale veterinare româneşti, pentru prestigiul profesiunii
noastre. A săpat în inimile studenţilor, colaboratorilor şi a tuturor celor care l-au
cunoscut: pasiune, cinste şi dragostea pentru muncă şi adevăr.”
Aurel VINŢAN (1909-1992) a organizat şi condus

disciplina de Farmacologie şi receptură din cadrul Facultăţii
de Medicină Veterinară Timişoara, de la înfiinţarea acesteia
până la pensionarea domniei sale, în anul 1976.A desfăşurat
o prestigioasă activitate didactică şi ştiinţifică, remarcată
atât pe plan naţional, cât şi internaţional.
S-a născut în comuna Pecica, judeţul Arad, la 29
iunie 1909. După absolvirea liceului Moise Nicoară din
Arad, urmează cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară
din Bucureşti (1928-1934). La terminarea facultăţii, după
un an de stagiu, este încadrat ca asistent universitar la
disciplina de Patologie a bolilor infecto-contagioase. Din motive locative, renunţă
pentru moment la cariera didactică. În anul 1945 îşi susţine examenul de medic
primar veterinar, fiind angajatul Circumscripţiei veterinare Codlea (judeţul
Braşov), pentru ca, după un an, în 1946, să devină medicul veterinar-şef al
judeţului său natal, Arad.
415
În anul 1948, anul înfiinţării Institutului de Zootehnie şi Medicină

Veterinară de la Arad (cu cele două facultăţi, Facultatea de Zootehnie şi
Facultatea de Medicină Veterinară), este încadrat ca profesor universitar la
disciplinele Botanică medicală, Microbiologie şi Farmacologie, iar din anul 1951,
la disciplina de Obstetrică şi reproducţia animalelor. După desfiinţarea Institutului
de Zootehnie şi Medicină Veterinară Arad, în 1957, a fost numit director la
Centrul Naţional de Reproducţie şi Combaterea sterilităţii din Bucureşti. În
această nouă calitate s-a preocupat de organizarea şi extinderea reţelei de
însămânţări artificiale la vaci şi oi, în întreaga ţară.
În 1962, anul înfiinţării Facultăţii de Medicină Veterinară de la Timişoara a
preluat disciplina de Farmacologie şi receptură, preocupându-se de elaborarea
bibliografiei de specialitate, atât de necesară pregătirii studenţilor. Mai multe
generaţii de medici veterinari au utilizat manualele sau tratatele sale redactate în
colaborare sau ca unic autor: Botanica medicală (1948, 1971), Farmacologie
veterinară şi receptură (1967, în colaborare cu O. Schöbesch şi L. Enescu),
Farmacologie veterinară (1972) etc. Activitatea sa ştiinţifică s-a direcţionat pe
teme de cercetare, de real succes intern şi internaţional, precum: Sulfamidele:
cinetică, dinamie, utilizare în terapie; Particularităţile metabolismului şi efectele
carotenului şi vitaminei A la bovine. Şi-a prezentat rezultatele cercetărilor
efectuate în cadrul ultimei teme citate în R.P.Ungară, susţinând expuneri la
Universitatea de Medicină Veterinară din Budapesta şi la Laboratorul Central de
Diagnostic din Budapesta, obţinând aprecierea unanimă a specialiştilor maghiari.
Memoria celor care l-au cunoscut îl păstrează ca pe “un om de înaltă cultură,
excelent pedagog, cu originale realizări ştiinţifice, model de conduită pentru
studenţii şi colaboratorii săi”.
Valentin VOLINTIR (1915-1998) a condus exemplar disciplina de Boli

infecţioase a Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara,
din anii de început ai acesteia, 1964, până la pensionare. Până
la numirea ca şef al acestei discipline, Valentin Volintir a
străbătut un drum faţă de care nu putem avea decât admiraţie:
S-a născut la 1 martie 1915, în Basarabia, într-o distinsă
familie de intelectuali. Tatăl său, preot fiind, l-a crescut în
spiritul iubirii şi respectului pentru cultura românească. După
absolvirea liceului din Hotin, a urmat cursurile Facultăţii de
Medicină Veterinară din Bucureşti (1933-1939). La scurt timp
de la absolvirea facultăţii a fost mobilizat şi trimis pe frontul de est, ca medic
veterinar de regiment, cu gradul de sublocotenent.
După demobilizare, în anul 1943, se face repede remarcat ca medic al
Circumscripţiei veterinare Babadag (Tulcea). Profesionalismul său manifestat în
realizarea programului de combatere a morvei este recompensat prin transferul în
cadrul Serviciului de epizootologie din Direcţia sanitar-veterinară a Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor.
416
Atras de activitatea de laborator, Volintir solicită transferul la Institutul

Pasteur Bucureşti, de unde, în 1951, a fost promovat ca şef al laboratorului
Sanitar-Veterinar Zonal Sibiu. A onorat această funcţie, cu o întrerupere de 4 ani
(1954-1958), când a fost delegat să organizeze Laboratorul Sanitar-Veterinar
Regional Oradea.
Din aceste perioade, datează o serie de cercetări care îi confirmă
deosebitele calităţi intelectuale: inteligenţa sclipitoare, cunoaşterea mai multor
limbi străine, temeinica pregătire profesională. Studiile sale privind listerioza,
dizenteria anaerobă, leptospiroza, chlamydioza ş.a. s-au constituit în lucrări de
referinţă ale bibliografiei de specialitate.
Perioada sa universitară, 1964-1975, i-a adus consacrarea şi recunoaşterea
internă şi internaţională a meritelor sale intelectuale şi ştiinţifice. Cercetările
efectuate acum, în legătură cu gastroenteritele micotice ale purceilor şi viţeilor
sugari, avortul chlamydian al oilor, anaerobiozele purceilor şi viţeilor, infecţiile
micoplasmice la porcine şi bovine, keratoconjunctivita cu Moraxella bovis ş. a. au
avut un pronunţat caracter de prioritate. A redactat peste 1500 de pagini de
Patologie infecţioasă pe care le-a pus la dispoziţia tuturor celor interesaţi, studenţi
sau medici practicieni. Toate acestea nu reuşesc să definească peste ani portretul
total al lui Valentin Volintir, ca personalitate a medicinei veterinare româneşti.
Profesorul R. Moga Mânzat îşi aminteşte:
“Profunda sa cultură profesională a fost aceea care i-a permis ca, şi în
prelegerile sale să se folosească de acelaşi limbaj accesibil, dar nu simplist,
datorită căruia amfiteatrul era întotdeauna plin cu studenţi, încântaţi de vorbirea
sa clară, precisă, la obiect, proprie numai marilor talente didactice, în cursul
căreia izbutea, ca nimeni altul, să îmbine noţiunile teoretice, specifice programei
analitice, cu observaţiile şi opiniile sale personale, ce îi erau îngăduite de
îndelungata şi strânsa sa legătură, simultană, atât cu practica, cât şi cu literatura
de specialitate.(…) Om de o rară modestie, avea o aversiune viscerală faţă de
festivismele de tot felul, faţă de impostură, lăudăroşenie şi neadevăr, mai ales
când acestea îşi făceau loc în ştiinţa şi practica profesională, ca pârghii ale
devenirii.”

CLUJ-NAPOCA
16.7.1. ÎNFIINŢAREA F.M.V. CLUJ-NAPOCA
Învăţământul medical veterinar universitar clujean a luat fiinţă la data de 1

octombrie 1962, în cadrul Institutului Agronomic Cluj (actuala Universitate
Agronomică Cluj-Napoca).
417
Construcţia actualelor spaţii ale facultăţii a fost finalizată în anul 1965, sub
competenta coordonare a rectorului Emil NEGRUŢIU.
FACULTATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ CLUJ-NAPOCA
La conducerea facultăţii s-au aflat, în timp, personalităţi marcante ale

medicinei veterinare româneşti: Eugen MUREŞAN, Vladimir CĂPĂŢÂNĂ,
Octavian POPA, Emil C. POP, Ioan BOITOR, Vasile STĂNESCU, Virgil
SALANŢIU.
Prin grija neobosită a celor aflaţi la conducerea destinelor sale, medicina
veterinară clujeană a cunoscut ani fructuoşi de formare şi dezvoltare a unui
colectiv alcătuit din specialişti de valoare, prestigioase cadre didactice,
recunoscute în ţară şi în străinătate.
16.7.2. NEMURITORI AI ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

MEDICAL-VETERINAR CLUJEAN
Ion ADAMEŞTEANU (1911-1976) a fost profesor de Patologie Medicală

la Facultăţile de Medicină Veterinară din Bucureşti şi din Cluj-Napoca. Internist
de renume, Ion Adameşteanu a redactat (singur sau în colaborare), următoarele
tratate: Patologia medicală a animalelor domestice (vol. I, 1955, vol. II, 1957),
Semiologia medicală veterinară (în colab., 1959, ed. a II-a, 1967), Patologia şi
clinica medicală veterinară (1971), Urgenţe în medicina veterinară (în colab.,
1973), Iatropatiile în medicina veterinară (1974), Tehnopatii la animalele
domestice (1975), Diagnostic morfoclinic veterinar pe specii şi sindroame (apărut
postum, în anul 1980). A stabilit pentru prima dată în lume constantele lichidului
cefalorahidian la oaie şi cal, cercetările sale fiind citate în volumul intitulat “The
comparative neuropathologie” semnat de I. R. Innes şi L. Z. Saunders, New-
York, 1962.
418
Graţie meritelor sale, Ion Adameşteanu a fost ales membru activ al

Societăţii Franceze de Patologie comparată (1963), al Societăţii de Ştiinţe din
New-York (1967), membru corespondent al Academiei Regale de Medicină din
Belgia (1969).
I s-a acordat totodată titlul de Doctor honoris causa al Facultăţii de
Medicină Veterinară din Brno, Cehia (1969). În România, a devenit membru al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
I. ADAMEŞTEANU I. BOITOR
Ioan BOITOR (1932-1995)-originar din Blaj, a absolvit Facultatea de

Medicină Veterinară din Bucureşti în anul 1958, după care a funcţionat ca medic
veterinar la Circumscripţia Poduri-jud. Bacău, până în anul 1961, când a ocupat
prin concurs un post de asistent la Catedra de Patologia reproducţiei din cadrul
Facultăţii de Medicină Veterinară Bucureşti.
În anul 1963, s-a transferat la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-
Napoca, la aceeaşi disciplină.
A urcat toate treptele universitare: şef de lucrări (1967), conferenţiar
(1970), profesor (1983), îndeplinind, mai mulţi ani, şi funcţia de Decan. În
sprijinul studenţilor, a elaborat 9 ediţii de curs pentru anii IV şi VI, 6 ediţii de
caiete de lucrări practice şi două cursuri editate în Editura Didactică. Este, de
asemenea, autorul a 13 îndrumătoare, cărţi, tratate şi monografii de specialitate,
publicate prin editurile Ceres şi Dacia.
Pentru tratatul său, intitulat Sterilitatea la animalele domestice (în două
volume) Ioan Boitor, a primit Premiul Academiei Traian Săvulescu.
A fost membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. A
desfăşurat o prestigioasă activitate într-un domeniu de avangardă al reproducţiei
animale: transferul de embrioni.
Sub conducerea sa, şi-au desfăşurat activitatea în România patru centre
pentru transferul de embrioni la vacă şi la oaie. A fost membru al Societăţii
Europene de Transfer Embrionar la Animale.
419
Cei care au avut şansa să beneficieze de competenta sa îndrumare, îl

păstrează în memoria lor ca pe un “ilustru profesor, pedagog şi ctitor de şcoală,
exemplu pentru generaţiile de medici veterinari de azi şi în viitor”.
În semn de omagiu, faţă de personalitatea sa ştiinţifică şi pentru contribuţia
sa deosebită la progresul medicinei veterinare româneşti, i-a fost dezvelit un bust
în holul Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj.
Constanţa Margareta ADAMEŞTEANU (1913-

2001) a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din
Bucureşti în anul 1937.
A obţinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară
în urma susţinerii tezei intitulate „Contribuţiuni la
studiul filtrabilităţii virusului rabic prin filtrele
Chamberland I şi Seitz E, K3”. Încă de la absolvire, a
fost reţinută ca preparator la Catedra de Microbiologie şi
Anatomie patologică, urcând apoi cu competenţă şi
dăruire toate treptele universitare.
Din anul 1963, împreună cu soţul său, profesorul
Ion Adameşteanu, a făcut parte din corpul profesoral
fondator al Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca.
Constanţa Adameşteanu a fondat disciplina de Morfopatologie şi
Diagnostic Necropsic de la F.M.V. Cluj. A avut realizări ştiinţifice de excepţie,
concretizate în publicarea a 136 de lucrări în care a abordat aproape toate
domeniile patologiei animale, de la boli infecto-contagioase şi parazitare, la
dismetabolii şi boli tumorale.
În domeniul bolilor infecto-contagioase, a contribuit la diagnosticarea
anemiei infecţioase la cabaline (pentru prima dată la noi în ţară), encefalomielitei
aviare, vibriozei la oaie, antraxului la raţă, tuberculozei la nurcă, salmonelozei
puilor de găină cu contaminare prin consum de făină de carne.
A stabilit importanţa diagnosticului histologic în encefalomielita aviară şi
rolul avitaminozelor A şi E în evoluţia ricketsiozelor şi pararicketsiozelor.
A descris primele focare de candidoză la puii de găină, curcă şi purcei, de
aspergiloză acută la găini şi la raţe, precum şi avorturile aspergilare la vaci. În
domeniul oncologiei comparate, a îmbunătăţit metodele de diagnostic în leucoze,
precizând caracterul infecţios al acestora. A diagnosticat, pentru prima dată în
lume, adenoamele biliare la raţă provocate de aflatoxinele produse de miceţii din
genul Aspergillus care contaminează furajele mucegăite. În premieră naţională, a
diagnosticat neurofibromatoza la bovine, lucrarea ştiinţifică prin care şi-a
comunicat rezultatele cercetările fiind premiată de Societatea de Medicină
Veterinară din România. Alte cercetări de oncologie comparată au vizat
adenomatoza pulmonară la ovine, respectiv papilomatoza vezicală la bovine, cu
relevarea importanţei factorilor oncogeni din ferigă. A adus valoroase contribuţii
420
la descifrarea patogenezei unor boli precum: rinita atrofică a purceilor;

hipovitaminoza A şi efectele acesteia în evoluţia micoplasmozei puilor de găină,
în bronhopneumonia şi enterita viţeilor; rolul hipovitaminozei E în
encefalomalacie, diateza seroasă a puilor şi în coccidioză, precum şi în
miodistrofia tineretului rumegător; urolitiaza mieilor din complexele de îngrăşare
intensivă etc.
A elaborat, ca unic autor sau în colaborare cu Ion Adameşteanu, tratate
universitare de excepţie, dintre care menţionăm: Anatomia patologică generală şi
Anatomia patologică specială (1969, 1973), respectiv Diagnosticul morfoclinic
veterinar pe specii şi sindroame (1980).
Pentru întreaga sa activitate didactică şi ştiinţifică, Constanţa Adameşteanu
a primit titlul de Doctor Docent, în anul 1971, şi de Doctor Honoris Causa, în
anul 1993.
Sabin Ioachim GHERGARIU (1934-2002) originar

din Sighişoara, a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară
din Arad, în anul 1957. Timp de şase ani după absolvire, a
funcţionat ca medic veterinar în actualul judeţ Covasna. Din
decembrie 1963, la numai un an de la înfiinţarea Facultăţii de
Medicină Veterinară Cluj, îşi începe cariera universitară, ca
asistent la disciplina de Semiologie, Patologie şi Clinică
Medicală-sub îndrumarea marelui profesor Ion
Adameşteanu.
Parcurge, pas cu pas, fiecare treaptă universitară,
devenind mai întâi şef de lucrări şi totodată primul titular al disciplinei de
Toxicologie şi Boli de Nutriţie. În anul 1972, şi-a susţinut doctoratul. Şase ani
mai târziu, în 1978, devine conferenţiar, iar în 1990 este numit profesor. În anul
1991, obţine dreptul de a fi conducător de doctorat, în specialitatea Semiologie şi
Patologie Medicală. Sabin Ghergariu a semnat: 28 monografii, manuale, tratate şi
cursuri universitare -dintre care, la 20 a fost singur sau prim autor- şi peste 350 de
lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi în străinătate.
Preocupat de Patologia Nutriţională şi Metabolică, a elaborat tratate
precum: Oligominerale şi oligomineraloze, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1980 sau Patologia nutriţională şi metabolică a animalelor, Editura
Medicală Veterinară, Bucureşti, 1995.
Dincolo de opera sa ştiinţifică, şi-a lăsat înscrisă sensibilitatea lucidă, în
versuri reunite, în anul 1997, sub titlul În vraf de foi cuvântul meu adună, pentru
cei care vor să vadă asemenea... Lirica lui Sabin Ghergariu a fost apreciată de
scriitorul Aurel Rău astfel: „Un profesor, un om de învăţământ şi de ştiinţe ni se
dezvăluie frecventator al muzelor... Autorul Sabin Ghergariu se întreţine şi ne
întreţine cu problemele lui, ale noastre, general, etern omeneşti. Dumnezeu, eros,
vârste, fugi ireparabile..., viaţă în diversitate, confesiv, conversativ, starea de
421
agitaţie. Într-un hotar de citadinitate şi în afara istoriei. De aici, o impresie de

joc al performanţelor, de jurnal interior, cu măsură filtrat.”
Profesorul Ghergariu a desfăşurat, deopotrivă, o valoroasă activitate
publicistică, semnând în Revista Română de Medicină Veterinară, în calitate de
membru al colegiului de redacţie al acesteia, precum şi în Jurnalul Medical
Veterinar, pertinente eseuri referitoare la profesionalismul şi competenţele din
medicina veterinară. Nu i-a fost indiferentă demnitatea profesiei noastre, a
învăţământului medical-veterinar românesc, în special. Şi-a asumat cu
responsabilitate, funcţia de Preşedinte al Comisiei Superioare de Deontologie şi
Litigii a Colegiului Medicilor Veterinari din România.
A fost de asemenea, Preşedinte de onoare al Asociaţiei Generale a
Medicilor Veterinari din România, precum şi membru de onoare al Asociaţiei
Veterinare din Balcani.
Întreaga sa activitate ştiinţifică a fost răsplătită prin primirea în Academia
de Ştiinţe Agricole şi Silvice din România şi prin acordarea titlului de Doctor
honoris causa de către U.S.A.M.V. a Banatului din Timişoara. A fost declarat
„Omul anului”-„International man of the year 1993-1994” de către International
Biographical Center, Cambridge.
A rămas în amintirea colaboratorilor şi studenţilor săi ca „un mare sufletist,
un adevărat patriot, care cu orice prilej căuta să îndrume, să corecteze şi să
determine adoptarea celor mai bune soluţii sau conduite profesionale şi morale,
în multe situaţii dificile cu care ne-am confruntat în ultimii ani. A fost un profesor
eminent, cu mult talent didactic, cu o ţinută academică şi cu vaste cunoştinţe
generale şi de specialitate. A reprezentat întotdeauna un exemplu de urmat, care
inspira respect şi ascultare.”(citat din necrologul publicat de colaboratorii săi în
Jurnal Medical Veterinar, nr. 47/2002)
Dimitrie MARICA (1924-2002), originar din

Slatina, jud. Olt, a absolvit F.M.V. Bucureşti în anul 1948.
A lucrat mai întâi la Institutul Pasteur şi I.P.I.A. Bucureşti
(1948-1949), apoi ca asistent şi şef de lucrări la F.M.V.
Arad (1950-1957).
După desfiinţarea F.M.V. Arad, a funcţionat timp de
patru ani (1958-1962) ca cercetător la I.P.I.A. Arad.
În anul 1962, este încadrat ca şef de lucrări la
disciplina de Microbiologie-Imunologie de la F.M.V. Cluj-
Napoca.
Începând cu anul 1968, preia conducerea disciplinei,
devenind conferenţiar şi apoi profesor.
După anul 1994, anul pensionării sale, a rămas ca profesor consultant
alături de colectivul format şi de Microbiologie, căreia i-a dedicat 54 de ani de
existenţă.
422
Personalitate de aleasă ţinută academică, Dumitru Marica a fost un dascăl şi

un cercetător desăvârşit, contribuind la pregătirea multor generaţii de medici
veterinari.
Alexandru Damaschin MANTA (1930-1992) s-a

născut la 2 august 1930, în Cluj. A absolvit Facultatea de
Medicină Veterinară de la Arad, în anul 1955. Până în
anul 1960, a lucrat în reţeaua sanitar-veterinară a
judeţului Bistriţa-Năsăud. În anul 1960, este încadrat ca
asistent la disciplina de Fiziologie a animalelor domestice
a secţiei de Zootehnie a Institutului Agronomic Cluj. În
anul 1962, anul înfiinţării F.M.V.Cluj, devine şef de
lucrări la disciplina de Fiziologie a animalelor domestice
din cadrul acesteia, pentru ca în anul 1972, să preia
conducerea disciplinei şi să promoveze pe post de
conferenţiar.
A condus destinele disciplinei până în anul 1988. Îi regăsim numele pe mai
multe cursuri de specialitate apărute în timp, printre care se numără şi: Curs de
fiziologia animalelor domestice, lito, Institutul Agronomic Cluj-Napoca, 1973,
Fiziologie, manual universitar unic, apărut la Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982, în colaborare cu titularii omologi din ţară: Valeriu Pintea,
Mihai Cotruţ şi Gh. Sălăgeanu.
Alexandru Damaschin Manta s-a afirmat şi ca sculptor amator, lăsând
Facultăţii de Medicină Veterinară Cluj-Napoca cele mai reuşite lucrări ale sale:
Femeia ninsă, Ţiganca, Pescarul, Omul primitiv, Rabinul, Mică sculptură
tematică.
Virgil SALANŢIU, certă celebritate a medicinei

veterinare româneşti, a văzut lumina zilei la 7 aprilie
1933, în Cristuru Secuiesc, judeţul Harghita. A absolvit
Facultatea de Medicină Veterinară Arad, în anul 1956.
Până în anul 1962, anul înfiinţării Facultăţii de Medicină
Veterinară Cluj, a lucrat în reţeaua sanitar-veterinară şi în
învăţământul superior, devenind şef de lucrări la
disciplinele de Anatomie, Patologie şi Microbiologie, în
cadrul Facultăţii de Zootehnie Cluj.
În anul 1962, preia conducerea disciplinei de
Semiologie, Patologie şi Clinică Medicală, pentru un
semestru, până la transferarea de la F.M.V. Bucureşti a marelui profesor Ion
Adameşteanu.
Colaborarea cu profesorul Adameşteanu a fost una rodnică, stimulându-l
atât în formarea ştiinţifică şi didactică, cât şi în exersarea talentului său artistic. A
423
desenat sute de planşe ! Despre acea perioadă, Virgil Salanţiu îşi aminteşte cum
Profesorul îi spunea: „Salanţiu, mâine am curs (şi deschide cartea), iată pozele
acestea (şi îmi indica de fiecare dată 10-15 imagini), dimineaţă planşele să fie
gata!...şi stateam noaptea de le făceam. Astfel, reprezentând atitudini în diferite
stări de boală, am învăţat să desenez, fapt ce mi-a folosit mai târziu la ilustrarea
propriilor mele cursuri şi în arte plastice (picturi, fresce şi sculpturi în lemn)”.
În anul 1971, ia fiinţă disciplina de Semiologie medicală veterinară,
Radiologie şi Laborator clinic, a cărei conducere este încredinţată lui Virgil
Salanţiu. Şi-a onorat competenţele, elaborând 8 cărţi de specialitate şi 142 lucrări
ştiinţifice.
Şi-a împlinit şi îşi împlineşte deopotrivă şi destinul artistic, semnând, până
în prezent peste 5700 de tablouri, a căror valoare este recunoscută atât în ţară, cât
şi în străinătate.
American Biographical Institute, precum şi Publishers Association of the
South National Association of Independent Publishers, l-au nominalizat pentru
una dintre cele mai importante distincţii: Gold Record of Achievement for 1996.
Debutul său expoziţional a avut loc în anul 1970, la Salonul Naţional al
Medicilor din România, care a fost organizat la Muzeul Naţional de Artă din Cluj.
Până în prezent, a participat la 32 de expoziţii colective, organizate în cele mai
mari oraşe ale ţării.
Numărul expoziţiilor personale a ajuns la 58. Activitatea expoziţională a
depăşit graniţele ţării, picturile sale încântând şi publicul din Belgia, Franţa,
Danemarca şi Austria. Lucrări semnate de Virgil Salanţiu se află în prestigioase
colecţii publice şi particulare din Statele Unite ale Americii, Austria, Belgia,
Canada, Cipru, Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Liban, Israel,
Italia, Suedia, Ungaria, Zair.
Pictura de mai sus, semnată de Virgil Salanţiu, este reprodusă din 69.
În absenţa unui titlu indicat, îmi permit s-o intitulez „Noaptea cu cai albi”
Fiecare, la lumina sufletului său, vede...aude...ascultă...
424
Despre creaţia artistică a pictorului Virgil Salanţiu, Ilie Călian, redactor-şef

la Adevărul de Cluj, afirma:
„Pictorul stăpâneşte linia fermă a desenului, împletind rigoarea
realismului în surprinderea mişcării volumelor, cu o fervoare coloristică de
nuanţă expresionistă, autorul fiind un extrovertit urmărit de nevoia exprimării
directe a sentimentului. Peisajele citadine dovedesc preocuparea pentru
nuanţarea exprimării prin culoare, pentru descoperirea lirismului formelor şi
pentru îngustarea utilizării scenelor simbolice, în favoarea descoperirii detaliului
şi atmosferei...”
Prof. univ. Dr. Gheorghe Arion îi definea arta astfel: „Pentru artist, pictura
aniimalieră nu e un pretext, e o modalitate de a descifra, în imagini plastice
vibrante, şi alte faţete ale realităţii. Salanţiu e un pictor cu un deosebit simţ al
culorii, cromatica fiind gândită ca un suport al compoziţiei, atmosferei şi luminii.
Pictura lui e robustă şi, în acelaşi timp, caldă; ea are o logică lăuntrică, ce
izvorăşte din cunoaşterea şi contemplarea acelor laturi ale realităţii, ce îi sunt
familiare.
În peisaje, ca, de altfel, şi în alte tablouri, intuim nota de optimism şi
dorinţa pictorului de a fi sincer şi direct cu mesajul transmis. Salanţiu este un fin
cunoscător al animalelor, al psihologiei acestora...”
(Aprecieri reproduse din volumul omagial „Medicina veterinară în sud-

estul României, de la începuturi şi până la sfârşitul mileniului doi”-Timişoara,
2001-69)
425
17. EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI

SANITAR-VETERINARE
PE TERITORIUL ROMÂNIEI
17.1. PRIMELE ACTIVITĂŢI SANITAR-VETERINARE

ATESTATE DOCUMENTAR
Până la organizarea unor servicii sanitare publice pe baza unei legislaţii

corespunzătoare, asistenţa sanitară veterinară, asemenea celei destinate omului, a
avut caracteristicile rezultate din contextul istoric în care a evoluat. Ca
pretutindeni în lume, şi pe teritoriul României, asistăm, la coexistenţa în timp a
unor variate forme de acordare a asistenţei sanitare veterinare: practici empirice,
tradiţii etnoiatrice, influenţe religioase, acţiuni oficiale organizate fie de medici
umani (străini sau români), fie de medici veterinari pregătiţi în străinătate (până la
înfiinţarea învăţământului medical veterinar superior din România).
Fiecare epocă îşi are “culoarea” ei redată, peste ani, de documente care ne
confirmă preocupările vizând sănătatea animalelor sau salubritatea produselor de
origine animală.
Astfel, într-un manuscris medical de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea,
semnat de călugărul moldovean Luca, găsim următoarea “reţetă” de uz
veterinar:
“De vei ave vrun cal rănit, să-l speli cu sopon bun şi să arzi în foc papuc
sau cizmă veche şi să presari asupra acei sagne.” (prin sagnă se înţelegea
rosătura provocată de obicei de şa)
Într-un alt manuscris, de prin 1785-1787, redactat de preotul (sau dascălul)
Ioan Holban din Fundoaia-Vaslui sunt menţionate opt “doftorii pentru cai”
bolnavi “de sagnă, de cei răi, de limbrici, dacă-i răpciugă, când este aprins
calul, prăfuşor pentru mulţi boali din lăuntrul calului, de nu va mânca calul fân”
şi pentru ca “ţânţarii şi tăunii să nu muşte pe cal.”
Alte documente atestă faptul că în secolul XIX, la seminariile teologice
monahale (cel de pe lângă Mânăstirea Neamţului, Seminarul Veniamin din Iaşi,
Seminarul Central din Bucureşti etc) se predau, printre altele, şi noţiuni de
medicină umană şi veterinară.
426
Mânăstirea Neamţului avea o herghelie (pe moşia Graşi) şi un tamazlîc

(cireadă de vite) pentru care funcţiona şi o bolniţă (o infirmerie) asemenea celei
înfiinţate pentru oameni. Această bolniţă pentru animalele bolnave poate fi
considerată prima unitate spitalicească de asistenţă sanitară veterinară din
ţara noastră.
Neîndoielnic, au coexistat multe practici empirice aplicate de înşişi
crescătorii de animale sau de vracii şi doftoroaiele satelor.
Memoria istoriei a păstrat şi “urmele” unor empirici de condiţie peregrină,
denumiţi oleicari, “purtătorii de ulei”. Aceştia erau slovaci originari din Turoc,
renumiţi în toată Europa medievală, care cutreierau prin sate şi pe la periferia
oraşelor, în grupuri de câte 3-4, purtând în spate dulăpioare cu diferite leacuri,
îndeosebi uleioase, extrase din plante răşinoase. Garantat pentru efectele sale
curative era Oleum carpathicum.
Oleicarii au fost semnalaţi pentru prima dată în secolul XVI, în
Transilvania. La început, se ocupau doar cu vindecarea animalelor.
Mai târziu, au beneficiat de tratamentele lor şi oamenii nevoiaşi care nu îşi
puteau permite să plătească medici şi medicamente mai scumpe.
În anul 1835, oficialităţile transilvănene ale timpului au interzis definitiv
activitatea oleicarilor.
O altă categorie de oameni preocupaţi îndeaproape de sănătatea animalelor,
în special de cai, a fost reprezentată de potcovari.
Potcovitul cu caiele s-a practicat mai întâi în Transilvania secolului X. Pe
lângă însuşirea tehnicii de potcovire, potcovarii au învăţat să recunoască şi să
trateze nu numai afecţiuni ale autopodiilor. Ei efectuau şi intervenţii de mică
chirurgie (emisiuni de sânge, rabotaje, deschideri de abcese etc) şi administrau
diverse leacuri la cai şi taurine. Este cazul aşa-numiţilor Kurschmieden, veniţi în
secolul XIII, odată cu coloniştii saşi.
Potcovarii au reprezentat pentru medicina veterinară ceea ce au reprezentat
bărbierii pentru medicina umană. Ca mai toţi meşteşugarii medievali, potcovarii s-
au organizat în bresle. Este atestată documentar breasla potcovarilor clujeni, care
cuprindea şi lăcătuşi, într-o asociaţie de “circumspecti et honesti viri” -“bărbaţi
stimaţi şi cinstiţi”, “ac laudabilis artis fabrilis” –“vrednici de laudă în meşteşugul
fierăriei”. În document apar menţionate multe nume de români: Antonie, Stan,
Simeon, Ieronim…
Statutele breslei potcovarilor de prin anul 1468 conţineau norme
deontologice comparabile cu cele prevăzute de anticul cod al lui Hammurabi.
Astfel, dacă vreun meşter ar fi pricinuit unui cal, “din neglijenţă sau nepricepere”-
“ex negligentia aut ignorantia”-o suferinţă oarecare şi nu ar fi fost capabil să-i
refacă sănătatea-“equus restaurari aut resanavi”-atunci respectivul meşter era
obligat să plătească proprietarului jumătate din valoarea calului-“medietate suus
exoluere”.
427
Faima potcovarilor transilvăneni este confirmată şi de o epistolă semnată de

domnitorul Petru Rareş, la Suceava, în data de 25 noiembrie 1542, în care
acesta se adresează cârmuirii cetăţii Bistriţa, pentru a o înştiinţa că a trimis un
potcovar al său-missimus hunc fabrum nostrum-cu un cal deosebit care
şchioapătă-cum uno elegante equo nostro claudicanti, spre a fi însănătoşit-ut
sanaretur-şi, după vindecare, să-i trimită calul înapoi-ut equus post sanacionem
rursus nobis metteretur.
Existenţa potcovarilor în Moldova este atestată de mai multe documente.
Primul document datează din anul 1673 şi aparţine Frăţiei (breslei) blănarilor din
Suceava la care erau afiliaţi şi potcovarii Bilaşco şi Gheorghie din uliţa lui
Ponea. Într-o catagrafie a Iaşilor anilor 1750, apare ca ruptaş (contribuabil scutit
de orice bir dacă plătea darea numită ruptă)-străinul Avias sîn Constantin, de
meserie nălban.
Alţi potcovari, nălbani sau nălbari, erau robi sau tocmiţi în slujbă la boieri.
Aşa rezultă dintr-o scriere a marelui cărturar Nicolae Iorga, intitulată O
gospodărie moldovenească la 1777, după socotelile cronicarului Ioniţă Canta, în
care este menţionat potcovarul Radu Ţiganu ce trebuia “să doftoricească un cal
roib încuet, cu lupănul împânzit” folosind “5 drame unt di naft, spirt, canfură, 1
calup sopon”, leacuri prescrise de un alt potcovar, Grigoraş, “nălbar ot grajdiu
gospod”, adică “potcovar la grajdul domnesc”.
De sănătatea animalelor din Moldova se mai ocupau şi vorniceii satelor,
subalterni ai vornicilor, ai primarilor satelor. În nişte instrucţiuni publicate la 20
martie 1834 se stabileşte că “vornicelul va cerceta în toată vremea starea
sănătaţii a tot soiul de vite, va duce raport Privighetorului de Ocol
(subprefectului), va pune în lucrare a se întrebuinţa, la oameni şi vite, reţetele ce
se vor trimite pentru boalele oamenilor şi dobitoacelor, iar stârvurile vitelor ce ar
muri, dator este stăpânul lor a le îngropa adânc, la o latură cu depărtarea de
sat.”
În Ţara Românească, potcovarii erau organizaţi într-o breaslă care avea
sediul la biserica Sfinţilor de pe Calea Moşilor din Bucureşti.
Măcelarii îşi aveau şi ei breasla lor, cu sediul la biserica Scaune, din spatele
Spitalului “Colţea”, (Numele bisericii vine de la “scaunele”- butucii- pe care se
tăia carnea pentru consum.)
Termenul de “veterinar sau doctor de vite” apare pentru prima dată într-un
regulament privind starea sănătăţii oraşului Bucureşti, intrat în vigoare la 5
martie 1830. Veterinarul era dator “pe fiecare zi a merge să vază vitele ce se tae
la măcelării de sunt sănătoase”.
Primii “doctori de vite” au venit din străinătate, fiind în marea lor
majoritate absolvenţi ai Şcolilor medico-chirurgicale de la Viena şi Pesta, unde li
se predase şi un curs sumar de medicină veterinară.
După necesităţi, aceştia puteau funcţiona fie ca medici umani, fie ca medici
veterinari, sau chiar cumulau ambele atribuţii.
428
Iatroistoria veterinară îi consemnează, printre mulţi alţii, pe: Mihail Kraus

(1833) care se intitula “chirurg şi veterinar”; Johann Schumacher, chirurgul
domnitorului Alexandru D. Ghica şi veterinar al oraşului Bucureşti, între anii
1836-1842; în intervalul 1838-1840, Ostalaj, chirurg şi veterinar, s-a ocupat “de
cele cinci judeţe ale Valahiei Mici (Oltenia) şi de patru judeţe din Valahia Mare
(din Muntenia); doctorul Kisch s-a ocupat de celelalte 13 judeţe (din cele 17 în
total) ale Munteniei.
În Moldova, pe la 1839, un medic cu rang de agă, Emanoil Holztraeger,
se ocupa, oficial, şi de starea sănătăţii animalelor. I-a urmat, mai târziu, Moritz
Finkelstein.
În Transilvania începutului de secol XIX, s-a remarcat protomedicul
Nyulas Francisc, care a contribuit ca veterinar la combaterea epizootiilor. S-au
afirmat, de asemenea, doi absolvenţi români ai Şcolii medico-chirurgicale de la
Cluj, Simeon Stoica şi Vasile Cornea, la care vom mai reveni în paginile ce
urmează.
17.2. ORGANIZAREA PRIMELOR SERVICII SANITARE

VETERINARE PUBLICE
Situaţia sanitar-veterinară existentă pe teritoriul României, înainte de

organizarea primelor servicii sanitare veterinare pe baza unei legislaţii
corespunzătoare, poate fi concludent ilustrată de următoarele rânduri selectate din
Cuvântarea ţinută în Adunarea generală a medicilor veterinari, 25-26 iunie
1915; Organizarea serviciilor veterinare, susţinută de personalitatea care a
dominat o jumătate de veac de istorie măreaţă a medicinei veterinare româneşti,
Alexandru LOCUSTEANU (1848-1922):
“Pe timpul când în ţară nu erau medici veterinari afacerile veterinare erau
încredinţate medicilor umani, atât la oraşe, cât şi la sate, deoarece, faţă cu lipsa
de personal competinte şi având în vedere pagubele mari ce se aduceau
populaţiei rurale prin epizootii, medicul uman era cel mai apropiat pentru a lua
măsurile generale de poliţie sanitară, care au oarecare analogie cu acelea ce
prescrie şi medicina veterinară. Pentru chestiunile mari însă, ca diferitele
epizootii puteau să-şi dea osteneala să constate cel puţin felul epizootiilor ce
bântuiau pe atunci, care, fiind destul de dese, puteau cu practica să se instruiască
chiar. (…) Cu toate urmările foarte vătămătoare intereselor ţării, mai
întotdeauna orice boală ivită între vite o declarau drept pestă bovină. Această
stare nu era atât din cauza ignoranţei tehnice în ale medicinei veterinare, căci cei
mai mulţi doctori în medicină din ţară, fiind pe acea vreme diplomaţi ai
Facultăţii de Medicină din Viena, unde se preda boalele epizootice şi
429
contagioase, aveau oarecare cunoştinţă, dar mai mult din nepăsare de avutul
ţărei.”
Alte mărturii vin să confirme cele afirmate de Locusteanu, chiar dacă au o
referire strict localizată. În Schiţe istorice şi administrative din oraşul şi judeţul
Brăila-1906, N.A. Vasilescu notează:
“În acele vremuri, când epizootiile făceau ravage printre vitele
locuitorilor, serviciul veterinar se îndeplinea de Sfatul satului prin măsuri
empirice (…) Medicul judeţului –postul datează de prin anul 1842–era chemat în
împrejurări grave să dea concursul necesar, deşi îndatoririle unei legi de poliţie
sanitară veterinară erau cu desăvârşire necunoscute.
De teamă că vitele, în cazuri de boli grave şi contagioase, să nu fie
omorâte, locuitorii tăinuiau declararea manifestaţiunilor anormale ale vitelor,
ceea ce cauza o mortalitate foarte mare, (…) Până în anul 1869, după care
începe o organizare mai satisfăcătoare a serviciului veterinar public, în Brăila
acest serviciu se îndeplinea de medici şi subchirurgi. (Bineînţeles că nu numai în
Brăila !) (…) Nu numai populaţia rurală a judeţului, dar înşăşi persoanele
oficiale, ca subprefecţii, prefecţii şi chiar medicul judeţului, nu cunoşteau numele
boalei de care sufereau vitele, numind-o în orice împrejurare boala epizootiei,
epizootia, epizootia bovinus, morbus epizooticus…”
17.2.2. PRIMELE REALIZĂRI LEGISLATIVE
Prima realizare legislativă din istoria medicinei veterinare româneşti a

fost Legiuirea din anul 1842. La cap. I-Pentru adăugirea şi regularisirea
doctorilor de judeţe, art. 1 menţiona următoarele dispoziţiuni:
“Pe lângă şapte doctori de ocruguri (sectoare) ce se află în fiinţă, să se mai
rânduiască şi alţi unsprezece, tot (cu) acea leafă de lei 500 pe an, ca să fie pentru
tot judeţul câte unul, ca tot într-o vreme să se poată folosi şi omenirea şi vitele de
ajutorul doctoricesc.
Deosebit să se rânduiască şi în capitala Bucureşti un protoveterinar care,
pe lângă ajutorul doctoricesc ce i se va cere pentru vitele care se vor bântui de
vreo boală nu numai în oraş, ci şi în ţară, să aibă a da şi lecţii acelora ce vor voi
a învăţa acest meşteşug.”
Este remarcabil faptul că se sublinia şi necesitatea organizării unei forme de
învăţământ medical veterinar. Intenţiile au fost multe şi bune, dar au rămas pentru
încă mult timp în această fază…(vezi capitolul 16)
Legiuirea din 1842 a avut, peste alţi 11 ani, o variantă îmbunătăţită. Este
vorba de aşa-numita Legiuire pentru întinderea aşezămintelor sanitare şi
îmbunătăţirea serviciului medical întărită prin domnescul ofis cu No. 552 din 27
martie 1853 (pe timpul domnitorului Barbu Ştirbei)
430
Art. 7 al noii legiuirii stipula ca în Bucureşti să fie orânduit “un doctor

protoveterinar al Prinţipatului, care va fi cu şase sute lei pe lună” şi va da
“oarecare ştiinţi de artă viterinară şcolarilor de mica hirurgie.”
“Şcolarii” la care se referă legiuirea erau elevii Şcolii de Mică Chirurgie de
la Spitalul Filantropia, reînfiinţată chiar în anul 1853.
Postul de protoveterinar-profesor îl va deţine Vasile (Wolfgang) Lucaci,
magistru în chirurgie, de a cărui contribuţie ne-am ocupat în capitolul 16, referitor
la înfiinţarea şi dezvoltarea învăţământului medical veterinar în România.
Începând cu anul 1859, anul Unirii Principatelor Române, legile vor
deveni unice pentru Moldova şi Ţara Românească şi vor fi formulate într-un
evident spirit patriotic şi progresiv.
În privinţa activităţii medicale veterinare, s-a afirmat acuta nevoie de
medici veterinari şi, implicit, s-a acţionat, ulterior, în sensul organizării unui
învăţământ sanitar-veterinar, care să asigure necesarul de cadre.
La data de 31 martie 1862, prin înalta Ordonanţă Domnească No. 253, a
fost emisă Legea pentru înfiinţarea medicilor de arondismente, în care se
menţionau următoarele:
“Până la înfiinţarea veterinarilor speciali, medicul arondismentului are să
îndeplinească şi serviciul veterinar, adică să dea ajutor vitelor bolnave, să ia
măsuri pentru a preîntâmpina isbucnirea şi întinderea epizootielor, să
întrebuinţeze toată influenţa morală spre a îndemna pe cultivatori la
îmbunătăţirea rasei vitelor şi la o creştere a lor mai înţeleaptă (art. 10), va visita
vitele şi carnea ce se taie în măcelăriile din sate (art. 22); la isbucnirea unei
epizootii, vesteşte pe doctorul primar al districtului şi până la venirea lui, ia toate
măsurile (art. 24); în cancelaria lui ţine şi listele de bolirea şi mortalitatea vitelor
(art. 31); medicul arondismentului are pe lângă foncţia sa medicală şi o misie
morală, civilizatoare, să convingă pe ţărani (printre altele) că vitele lor nu sunt
bine îngrijite şi slăbiciunea şi marea lor mortalitate a lor este causa aceştii
neîngrijiri şi să le arate cum ar putea să îndreptese acele greşelii (art. 42). Legea
a fost publicată în Monitorul Oastii, numerele 22, 23, din 20, respectiv 25 aprilie
1862. Ea sintetizează atribuţiile unui medic veterinar, urmând ca acestea să fie
îndeplinite de medicul de arondisment.
În acelaşi an, la 25 august 1862, a fost publicat şi Decretul no. 681 care
cuprindea Un tablou de organisaţiunea direcţiei generale a serviciului sanitar
din Principatele Unite, în cuprinsul căruia se află şi prima schemă a Serviciului
veterinar din România, compusă dintr-un prim-veterinar şi doi sub-veterinari la
Bucureşti, câte un veterinar la oraşele Iaşi, Brăila şi Craiova şi câte un veterinar la
districtele Iaşi, Suceava, Covurlui şi Ismail.
În Monitorul medical din 20 octombrie 1862, au fost publicate unele
Instrucţii pentru medicii-şefi ai Capitalei Bucureşti şi oraşului Iaşi, potrivit
cărora medicului-şef al Capitalei se va subordona şi serviciul veterinar al
431
Capitalei, iar medicului-şef al oraşului Iaşi se va subordona şi unul dintre

amândoi veterinarii, celălalt va rămânea sub ordinele medicului districtului.
Alte Instrucţii pentru medicii primari ai districtelor, decretate tot în anul
1862, prevedeau la art. 49, că în toate districtele medicul primar dirijează şi
serviciul veterinar. În această calitate, medicul primar de district avea datoria ca
“la isbucnirea de epizootie, să meargă la faţa locului, să reguleze ajutorul
medical, să ordone măsurile de pliţie sanitară şi să-l lase pe sub-veterinarul sau
sub-chirurgul la faţa locului (art. 50); în casul de epizootie contagioasă are
dreptul să pue sub carantină, nu numai cirezile aflate pe suhate, dar şi chiar o
comună întreagă şi să ceară de la prefectură înfiinţarea unui cordon carantinesc
de paznici săteşti” (art. 51), iar pentru prevenirea extinderii vreunei epizootii
“nici o cireadă de vite nu se poate transporta de la un district la altul fără biletul
medicului, prin care se constată că cireada este sănătoasă.” (art. 23)
Peste doi ani, în 1864, a apărut Legea de poliţie rurală care cuprindea, la
cap. V, măsuri pentru prevenirea şi combaterea epizootiilor (declararea, izolarea
animalelor bolnave sau bănuite de contaminare), fără a se face, însă, vreo referire
la rolul medicilor veterinari.
Următorul progres este realizat prin decretarea, în noiembrie 1866, a unui
Regulament de poliţie veterinară, care cuprindea principalele reguli de prevenire
a bolilor infecto-contagioase: “înregistrarea vitelor, declararea boalei, isolarea
vitelor bolnave sau bănuite, catagrafia vitelor bolnave cu evaluarea lor, uciderea
celor bolnave şi purificarea obiectelor molipsite.”
În Monitorul medical nr. 11 din 15 iunie 1867, a fost publicată circulara nr.
1413 din 9 iunie 1867, adresată de Ministerul de Interne către prefecţii de judeţe,
în care se detaliază articolele 13 şi 14 ale Regulamentului de poliţie veterinară
apărut în 1866, specificându-se că atunci “când epizootia va fi mărginită într-o
singură comună şi numărul de vite bolnave va fi mai mic, autoritatea (…) va
ordona ca să se ucidă acele vite şi să se acorde proprietarului dreptul
despăgubirii jumătate din preţul vitelor ucise.”
În sprijinul aplicării unor astfel de măsuri, au venit şi noile indicaţii
cuprinse în cap. V din Legea poliţiei rurale/1864, intrată în vigoare în anul 1868:
“Îndată ce se va ivi epizootie (orice morb sau maladie contagioasă în orice fel de
animale), consiliul comunal va destina un loc pentru punerea vitelor bolnave şi
va raporta fără cea mai mică întârziere sub-prefectului local (art. 89), vitele
dovedite bolnave de epizootie contagioasă se vor omorî, se vor arde şi se vor
îngropa în pezenţa autorităţei comunale (art. 92). (…) Pentru tăinuirea boalei
vitelor cornute se aplica o osândă de o amendă de la 36 până la 60 de lei noi,
care putea fi schimbată în închisoare de la 15 zile până la 3 luni (art. 90), în timp
ce consilierii comunali ce vor neîngriji aplicarea acelor măsuri, se vor pedepsi cu
amendă de la 10 până la 50 lei.” (art. 95)
432
Este lăudabil faptul că, articolul 93 prevedea “facerea de societăţi de

asigurare în contra morţei vitelor de boale epizootice, statutând comunelor o
contribuţie pentru plata totală sau în parte a vitelor omorâte”.
17.2.3. ÎNTEMEIEREA LEGISLAŢIEI SANITARE

VETERINARE ÎN ROMÂNIA
Anul 1869 este considerat anul de întemeiere a legislaţiei sanitare

veterinare în România, prin publicarea a trei documente prin care s-a
fundamentat organizarea modernă a Serviciului sanitar veterinar român. Trebuie
să precizăm faptul că anul 1869 este şi anul primei promoţii de (medici) veterinari
autohtoni. Aceştia aveau nevoie de o lege după care să-şi desfăşoare activitatea.
Următoarele trei documente au vizat, în primul rând, separarea serviciului
veterinar de alte servicii şi delimitarea competenţelor sale, prin crearea unei
legislaţii proprii:
• Regulamentul pentru poliţia veterinară stingătoare de epizootii, emis

prin Decretul no. 512 din 5 martie 1869, completat şi republicat în 1874,
sistematiza modul de combatere a epizootiilor. Această sarcină era încredinţată
medicului veterinar şi nu medicului primar de judeţ, ca până atunci. Se mai
prevedea, ca şi în 1868, uciderea vitelor bolnave, însă, de această dată, se făcea
precizarea ca animalele să fie ucise “când se dovedeşte că epizootia este ciuma
vitelor (typhus bovin) sau răpciuga.” (art. 9) Pentru prima dată sunt prevăzute
măsuri de instituire a carantinelor la frontiere: “dacă epizootia se declară în vreun
stat vecin, să se supună vitele la o carantină de 10 zile în locurile hotărâte în
acest scop, fiind ele sub privegherea veterinarilor şi autorităţilor locale.”
(Art. 19)
Din păcate, carantinele nu au fost înfiinţate decât peste câţiva ani. La 18
februarie 1874, a fost votată o Lege pentru constituirea unui credit pentru
clădirea a cinci localuri de carantine pentru importul vitelor din Rusia, localuri
preconizate a fi construite “la punctele Tabacu, Sculeni, Tatar-Bunar, Rădăuţi şi
Comrad, aflate la frontiera Rusiei.”(art. 1)
• Decretul şi instrucţiunile pentru veterinarii-şefi de raioane, No.
762/21 aprilie 1869, împărţea ţara în patru raioane, fiecare având un veterinar-şef
care, conform instrucţiunilor, trebuia “să privegheze, împreună cu medicii
primari şi cu întregul personal veterinar…asupra sănătăţii vitelor din raionul
său”(art. 3), iar “la casuri de epizootii mai întinse…era dator a visita în persoană
comunele bântuite şi a aplica măsurile contra boalei.”(art. 4) Veterinarul-şef mai
“era dator a inspecta, cel puţin de două ori pe an, serviciul veterinar din raionul
său” (art. 6), având ca sarcină, printre altele, “culegerea unei statistici exacte a
epizootiilor.”(art. 7, paragraful c)
433
Se inaugura, astfel, evidenţa cazurilor pe bază de statistică. Pentru prima

dată, se instituia un serviciu de control îndeplinit de medici veterinari care aplicau
măsuri concrete de poliţie sanitară veterinară.
• Regulamentul pentru serviciul veterinarilor din judeţe, emis prin
Decretul no. 1213 din 21 iunie 1869 prevedea, la art. 1, ca medicii veterinari să
devină “şefii serviciului veterinar în judeţele respective” rămânând însă
“subordonaţi medicului primar de judeţ şi veterinarului-şef din raionul
respectiv.” (Un raion avea 8-9 districte)
Era legiferată, astfel, înlocuirea medicilor primari prin medici veterinari.
Această acţiune s-a realizat în timp, prin creşterea cumulativă a numărului de
absolvenţi ai Şcolii veterinare din Bucureşti.
Majoritatea măsurilor prevăzute în toate legile şi regulamentele apărute

viza epizootia de pestă bovină care evolua, cu caracter panzootic, în întreaga
Europă, încă de pe la jumătatea secolului XIX.
În intervalul 16 martie-6 aprilie 1872, a avut loc la Viena Conferinţa
internaţională însărcinată să stabilească un procedeu uniform contra pestei
bovine.
Concluziile adoptate acolo dezavantajau România, periclitându-i comerţul
cu animale. În consecinţă, în anul 1874, legislaţia sanitar-veterinară a României
este completată de mai multe normative prin care, practic, serviciul sanitar
veterinar a fost reorganizat.
La 28 mai 1874 a fost promulgat un nou Regulament de poliţie veterinară,
elaborat conform principiilor Conferinţei de la Viena.
Pentru prima oară erau specificate, la art. 1, “boalele contra cărora
urmează a se lua măsuri de poliţie veterinară: tyfus bovin (ciuma vitelor), tyfus
ovin, antrax (dalac sau talan), variola ovină (vărsatul oilor), aphte epizootice
(dor de gură şi de picioare), răpciuga şi cârtiţa, scabies (râia) şi lyssa
(turbarea)”. Toate aceste boli erau considerate “epizootice” şi declarabile,
conform articolului 20:
“Vitele şi productele brute, care se vor găsi introduse în ţară prin alte
puncte decât cele anume destinate, se vor confisca”, conform articolului 8.
Acelaşi articol “stimula” vigilenţa la frontiere, specificând că “denunţătorul are
dreptul la a treia parte din suma provenită din vânzarea la licitaţiune”. (?!)
Unele reglementări erau admirabile, dar aplicarea lor a fost deficitară.
(Oare nu înregistrăm şi astăzi aceleaşi discrepanţe ?)
Nu au fost înfiinţate carantinele. Nu au fost comunicate statelor vecine
rezultatele anchetelor şi tabelele statistice asupra evoluţiei epizootiilor, deşi
articolul 21 din Regulament prevedea catagrafierea exactă a tuturor vitelor, fie ele
sănătoase, suspecte sau bolnave.
434
Unele cerinţe formulate la Viena nu au fost decretate şi în Principatele

Unite. Este cazul prohibiţiei complete pentru rumegătoarele mari din Rusia, ţară
în care se constatase că pesta bovină era enzootică.
De asemenea, nu s-a stabilit acordarea de despăgubiri decât pentru vitele
bolnave ucise, nu şi pentru cele suspecte, aşa cum se stabilise la Viena. Una dintre
cauzele care au stat la originea deficienţelor existente a constituit-o, desigur,
inexistenţa unei organizări centrale a Serviciului sanitar veterinar. Acesta este
motivul pentru care, în acelaşi an, la 16 iunie 1874, a fost promulgată Legea
serviciului sanitar prin care s-a instituit o comisie compusă din trei medici
veterinari “care vor fi numiţi de domn, după propunerea ministrului de Interne”
pentru a fi “consultată de Direcţiunea generală a serviciului sanitar şi de
Consiliul medical superior asupra tuturor cestiunilor de veterinărie.” (art. 28)
Vechea împărţire a ţării în 4 raioane a fost redusă la 2 raioane, având
fiecare câte un veterinar-şef, ambii numiţi de “domn, după recomandaţiunea
făcută de Ministerul de Interne.” (art. 54)
Conform articolelor 56 şi 55 din respectiva lege, cei doi “veterinari şefi
controlează şi priveghează tot serviciul veterinar din raionul lor, fiind “d-a
dreptul subordonaţi Ministerului de Interne şi medicilor primari de judeţ din
raionul lor.” Serviciul de control devenea astfel un serviciu de stat.
Construirea primei linii de cale ferată din ţara noastră, pe direcţia
Bucureşti-Giurgiu, inaugurată în anul 1869, a impus includerea în Legea
serviciului sanitar din 1874 a primelor măsuri privind transportul vitelor pe calea
ferată: “Vagoanele calei ferate pe care s-au transportat vite sau productele lor
brute în timp de epizootii, nu vor putea servi pentru alte transporturi noi de vite şi
producte ale acestora, decât după ce se vor fi desinfectat mai întâi cu
desăvârşire.” (art. 139)
În Transilvania şi Bucovina, ţinuturi dependente la acea vreme de Austro-
Ungaria, măsurile antiepizootice preconizate la Viena au fost aplicate mai riguros,
rezultatul fiind dispariţia pestei bovine de pe teritoriile lor, în anul 1881. La 1
ianuarie 1882, Austro-Ungaria închide frontiera pentru vitele cornute din
România. Sistarea exportului de vite pe piaţa Vienei a reprezentat o grea lovitură
pentru Principatele Unite.
Comentariile din epocă au fost cât se poate de subtile şi de complexe:
“Originea atitudinei Austro-Ungariei faţă de comerţul nostru de vite are cauze
mai profunde decât motivele veterinare” şi “trebuie mai ales pusă în legătură cu
curentul protecţionist în materie de politică comercială, curent care coprinsese
aproape întreg continentul pe vremea aceia.”
Pentru a contracara, măcar în parte, situaţia defavorabilă creată, guvernul
român trece la o nouă reorganizare a Serviciului sanitar veterinar, utilizând ca
model legislaţia austriacă, fidelă principiilor de la Viena.
Unele măsuri au fost inspirate şi din legile similare aplicate în Franţa şi
Germania.
435
17.2.4. LEGEA DE POLIŢIE SANITARĂ VETERINARĂ

DIN ANUL 1882
La 27 mai 1882 este emisă Legea de poliţie sanitară

veterinară. Concepţia şi formulările acesteia aparţin, în cea
mai mare parte, profesorului George PERSU de la Şcoala
Superioară de Medicină Veterinară din Bucureşti.
În prima parte a Legii sunt indicate următoarele boli
“care trebuesc considerate contagioase: pesta bovină,
pleuropneumonia contagioasă la vitele cornute mari, variola
la oi şi capre, scabia la cai, măgari, catâri şi oi, febra
aftoasă la vitele cornute mari şi mărunte şi porci, paronichia
contagioasă (schiop sau colnic) la oi şi capre, morva şi
farcinul la cai, măgari şi catâri, boala veneriană malignă la
armăsari şi epe de prăsilă, rabia şi antraxul la toate animalele domestice.”
Pe parcurs s-au mai adăugat, prin decrete succesive, “pneumo-enterita
porcului şi rujetul (brânca infecţioasă)-1896, tuberculoza bovideelor-1898, febra
tifoidă a calului şi holera paserilor-1900.
Înşiruirea de mai sus ne “informează” asupra bolilor contagioase care
evoluau în epocă, în rândul animalelor domestice.
Partea a doua a Legii cuprindea măsurile preventive şi măsurile represive
ce se cereau impuse împotriva bolilor contagioase în general sau în particular
(pesta bovină făcea obiectul a 50 de articole, de la art. 40 până la art. 90).
Măsurile generale se refereau la: obligativitatea certificatelor de origine pentru
vite şi produsele lor brute importate, oprirea exportului vitelor bolnave sau
suspecte de vreo boală contagioasă, reglementarea circulaţiei animalelor,
organizarea târgurilor, înfiinţarea de abatoare urbane, transportul feroviar şi
maritim, declararea vitelor bolnave.
În conformitate cu indicaţiile Conferinţei de la Viena privind pesta bovină,
Legea interzicea atât importul, cât şi tranzitul pe teritoriul ţării noastre a
rumegătoarelor mari provenite din Rusia şi Bulgaria.
Se înfiinţează, în sfârşit, cele cinci carantine de frontieră, preconizate încă
din 1874.
Măsurile represive decretate se refereau la uciderea atât a vitelor bolnave,
cât şi a celor suspecte. Au fost aduse îmbunătăţiri substanţiale în legătură cu
aplicarea despăgubirilor, comparativ cu legislaţia din 1874.
La articolul 160, Legea de poliţie sanitară veterinară din 1882 stipula
înfiinţarea unui Serviciu veterinar pentru epizootii, care să controleze aplicarea
măsurilor legiferate şi să combată bolile contagioase.
Eficienţa acestui serviciu a fost confirmată de faptul că, începând din anul
1886, pesta bovină a fost eradicată şi din Principatele Unite.
436
Prin buna sa întocmire, Legea de poliţie sanitară veterinară din anul 1882 a
rămas în vigoare mulţi ani, servind ca valoros fundament pentru legile viitoare.
Având multe elemente conforme cu principiile de la Viena, legea a permis
totodată “unirea” legislativă –în plan sanitar veterinar-atât de necesară în
momentul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. (În Transilvania se aplicau
aceleaşi măsuri.)
Pe baza acestei legi, au fost elaborate:
• 1884- Regulamentul comisiei veterinare; a fost modificat şi

completat în anul 1893.
• 1886- Regulamentul pentru transportul animalelor şi produselor
animale brute; a fost modificat în anul 1894.
• 1891- Regulamentul general la Legea de poliţie sanitară veterinară,
cuprinzând unele modificări ale celui din 1874.
• 1891- Regulamentul interior de administraţie al Consiliului superior
de combatere a epizootiilor, consiliu înfiinţat în 1884.
• 1894- Regulamentul pentru serviciul inspectorilor generali şi
regionali veterinari; a fost înfiinţat pe baza Regulamentului din 1874;
a fost completat cu prevederi noi şi în anul 1913.
• 1894- Regulamentul pentru serviciul veterinar de oraş şi de judeţ
• 1894- Regulamentul pentru serviciul veterinar al zonei preventive (la
frontiera cu Rusia şi Bulgaria); a fost modificat şi completat în 1896 şi
1898.
• 1894- Regulamentul pentru eliberarea certificatelor de provenienţă
şi sănătate a animalelor
Efectele pozitive ale acestei succesiuni legislative nu au întârziat să apară

şi, mai ales, să fie recunoscute de specialiştii străini, adevăraţi “raportori ai
Europei”. În raportul încheiat cu ocazia vizitei efectuate în anul 1885, de
veterinarul-şef al Vienei, însoţit de veterinarul comunal al aceleiaşi importante
capitale, se concluziona că: “în această ţară bogată în creşterea vitelor, care
înainte de anul 1882, când s-a închis frontiera din partea Austro-Ungariei, a fost
continuu bântuită de pesta bovină, iar acum de un şir de ani această epizootie
care făcea ravage însemnate, nu s-a mai manifestat. S-a ajuns la acest rezultat în
urma bunei organizaţiuni a serviciului veterinar şi aplicării exacte a măsurilor de
poliţie veterinară şi mai cu seamă prin activitatea serviciului de control din zona
preventivă de la frontiera rusă şi bulgară. Pentru aceasta nu numai România a
fost ferită de această epizootie şi de urmările ei, ci şi pentru statele învecinate ei,
a dispărut orice pericol de introducerea boalei. România posedă, după cum am
arătat în acest raport, o lege sanitară, o lege de poliţie veterinară, instrucţiuni şi
regulamente pentru funcţionarii sanitari veterinari. Afară de aceasta , serviciul
de control este bine organizat, corespunzător cerinţelor din present, analoage
437
celora din statele civilizate. După opiniunile noastre, situaţiunea veterinară din
România este atât de satisfăcătoare, încât s-ar putea enumera ca o ţară bună
pentru exportul vitelor.”
(Textul provine din Analele Societăţii de medicină veterinară practică,
tom. I, p. 281-282, Bucureşti , 1898 şi este reprodus din Pagini din trecutul
medicinii veterinare româneşti de Constantin Simionescu şi Nicolae Moroşanu,
Editura Ceres, lucrare din care provin şi citatele din legile la care am făcut referire
în cadrul acestui capitol.)
Am readus în lumina tiparului fragmente din documentele epocii pentru că

acestea oferă dovada celor întâmplate. Ele reflectă cel mai bine istoria veterinară a
acelor vremi. Nu ne putem ascunde surpriza de a constata o anumită optică
europeană referitoare la România, extrem de asemănătoare cu cea din zilele
noastre ! În anii care au urmat, în cadrul sistemului de combatere a epizootiilor, a
fost oficializată studierea ştiinţifică a unor afecţiuni contagioase, prin înfiinţarea
unor comisii precum: Comisiunea pentru studiul hemoglobinuriei boului şi
cârceagului la oi (1888), Comisiunea pentru studiul comparativ al maleinei şi
morvinei A. Babeş (1893), Comisiunea pentru studiul tuberculinei (1896). Mai
multe amănunte despre membrii acestor comisii vom afla amănunte în capitolul
următor.
17.2.5. LEGEA DE POLIŢIE SANITARĂ VETERINARĂ

DIN ANUL 1912
La data de 20 noiembrie 1912 a fost promulgată o nouă Lege de poliţie

sanitară veterinară, fundamentată esenţial pe vechea lege din anul 1882.
Noutatea era adusă de: “întrebuinţarea obligatorie a vaccinurilor şi a
substanţelor reactive şi curative ca măsură de poliţie sanitară veterinară. În
localităţile supuse periodic infecţiunilor şi acolo unde se va cere de proprietarii
de animale, se pot face vaccinaţiuni preventive.” (art. 24) “Prin această lege s-au
pus în slujba combaterii epizootiilor toate mijloacele tehnice pe care ştiinţa între
timp le-a pus la îndemână, menţinându-se în întregime măsurile clasice de poliţie
sanitară veterinară” (Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, op. cit., p.188)
Într-adevăr, “între timp”, în intervalul 1909-1911, se înfiinţase, pe lângă
Şcoala Superioară de Medicină Veterinară Bucureşti, Institutul de sero-
vaccinuri, care mai târziu, în anul 1921, a primit numele marelui Pasteur.
Fondatorul şi primul director al Institutului de sero-vaccinuri a fost Paul
RIEGLER (1867-1936)-vezi şi capitolul 18.1.
La 10 martie 1915 este publicat Regulamentul general la Legea de poliţie
sanitară veterinară prin care se adaugă la bolile contagioase înscrise în legea din
1882: “cărbunele emfizematos (simptomatic, armurar) şi septicemiile hemoragice
la bou, bivol, oaie şi capră (pneumonia infecţioasă)”. Nu mai apare “paronichia
438
contagioasă la oi şi capre”, iar termenii “boală veneriană benignă” şi

“malignă” sunt înlocuiţi prin “durină” şi “exantemul genital.”(art. 1)
Pe baza Legii de poliţie sanitară veterinară din anul 1912, au mai fost
aprobate: Regulamentul pentru supravegherea târgurilor de animale (1913) şi
Regulamentul pentru abatoare (1914, menţinut până în 1941).
Regulamentul pentru abatoare cuprindea şi prevederi referitoare la modul
de autorizare a hahamilor, măcelarii comunităţilor evreieşti, mandataţi de acestea
pentru controlul cărnii.
Este locul să menţionăm că, în teritoriile româneşti aflate sub dominaţia
Austro-Ungariei, în Transilvania, Bucovina şi Banat, se aplica, încă din anul
1908, Legea pentru inspecţia alimentelor, care prevedea măsurile de organizare a
abatoarelor, de pregătire şi folosire a “examinatorilor de carne” etc.
În Regatul României, controlul sanitar-veterinar al
produselor de origine animală a fost legiferat pentru prima
dată în anul 1910, prin Legea Sanitară elaborată de Ion
CANTACUZINO, pe atunci director al Direcţiei Sanitare din
Ministerul de Interne.
În această lege era definit şi rolul medicului veterinar
în igiena publică, în controlul alimentelor, în abatoare, pieţe,
hale de desfacere şi comercializare a produselor de origine
animală.
Legea de poliţie sanitară veterinară din anul 1912 a
mai suferit ulterior unele modificări ale unor articole, în anii
1926, 1932 şi 1935.
Astfel, la 30 decembrie 1926 a fost publicat încă un Regulament de
aplicare a legii. Au mai fost adăugate la art. 1, cuprinzând“boalele supuse
declaraţiunii”, limfangita epizootică şi bolile albinelor: loca europeană, loca
americană, acarioza şi nosematoza. Limfangita
epizootică, boală contagioasă introdusă în România prin
caii şi catârii armatelor străine, a fost eradicată din 1929,
graţie aplicării riguroase a măsurilor prevăzute de lege.
Un alt demers legislativ a vizat controlul sanitar
veterinar al laptelui şi al produselor lactate şi a fost
realizat, în anul 1910, de I. Şt. FURTUNĂ (pe atunci
director general). Este vorba de Regulamentul general
pentru igiena laptelui şi a principalelor derivate din
lapte care prevedea:
• -introducerea autorizaţiilor de funcţionare şi exploatare a grajdurilor şi
adăposturilor de animale;
• -igiena şi îngrijirea animalelor;
• -igiena personalului şi a mulsului, a locuinţelor şi anexelor, precum şi
a laptelui, a păstrării şi transportului produselor lactate;
439
• -organizarea serviciilor pentru controlul laptelui şi a derivatelor;

• -înfiinţarea de laboratoare de control a laptelui şi stabilirea modului de
prelevare a probelor pentru control.
17.2.6. LEGEA DE ORGANIZARE A CORPULUI MEDICAL

VETERINAR DIN ANUL 1925
În paralel cu elaborarea legislaţiei sanitar-veterinare necesare, s-a prefigurat

cadrul propice unor modificări de ordin administrativ, ministerial, ale încadrării
serviciilor veterinare.
Astfel, încă din anul 1899, profesorul Alexandru
LOCUSTEANU (1848-1922), înfiinţează şi conduce
onorific până în anul 1909, Serviciul zootehnic în cadrul
Ministerului Agriculturii. Acest serviciul zootehnic va
deveni, începând din anul 1912, Direcţiunea zootehnică a
aceluiaşi minister.
Prin Decretul-lege nr. 3.746, publicat la 3
septembrie 1919, serviciile veterinare de la Ministerul de
Interne au trecut la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor,
formând, prin unire cu Direcţiunea zootehnică,
Direcţiunea generală zootehnică şi sanitară veterinară,
cu două direcţiuni tehnice (art 1) Acesta este, practic,
actul prin care Serviciul sanitar veterinar îşi obţine independenţa în raport cu
medicii umani. Mai mult decât atât, medicii veterinari s-au organizat în Corpul
Medical Veterinar, legiferându-şi activitatea prin Legea de organizare a
Corpului medical veterinar din anul 1925, publicată în Monitorul Oficial din 6
ianuarie 1926 şi aprobată prin Decretul regal din 9 iulie 1926.
Această lege prevedea existenţa a două categorii de medici veterinari: de
stat (în serviciile publice) şi liberi profesionişti (în servicii particulare). A fost
legiferat sistemul de încadrare şi de avansare a medicului veterinar în diferite
funcţii şi grade. Informativ şi comparativ, merită să parcurgem câteva trepte de
încadrare profesională:
- Absolvenţii cu diplomă de “doctor medic veterinar”erau angajaţi ca
stagiari. Abia după trei ani de stagiu (excepţional, doi ani) puteau fi încadraţi ca
medici veterinari de circumscripţie, şi asta numai după susţinerea unui examen
de capacitate.
Primul examen de capacitate s-a organizat la data de 1 decembrie 1928
şi a constat din:
- o probă practică de epizootologie: redactarea unui proces verbal de
constatare şi combatere a cărbunelui emfizematos;
- o probă clinică ce presupunea examinarea unui porc bolnav de pestă
porcină şi a unui cal cu variolă (horse-pox)
440
- o probă de anatomie patologică şi inspecţia alimentelor de origine

animală: examinare de peşte proaspăt şi conservat, brânzeturi indigene şi de
import, organe confiscate la abator;
- o probă orală, constând într-un colocviu de câte 10 minute din probleme
de: zootehnie, boli infecto-contagioase, igienă veterinară şi zootehnică, constituţie
şi drept administrativ.
Aprecierea rezultatelor se făcea cu note de la 1 la 20. Seriozitatea cu care
era privit acest examen este reflectată de faptul că din cei 21 de medici veterinari
înscrişi, doar 10 l-au promovat !
Componenţa comisiei de examinare ne explică pe deplin exigenţa
constatată: preşedinte a fost Paul Riegler, iar membrii examinatori au fost: Ioan
Ciurea, Gh.K. Constantinescu, Constantin Motaş şi I.C. Papazoglu (şeful
Serviciului de combatere a epizootiilor din Direcţia Generală Zootehnică şi
Sanitară Veterinară din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor). Examenul de
capacitate a devenit criteriul de bază în acordarea de grade şi s-a organizat în
fiecare an, timp de aproape 20 de ani, ultimul examen având loc pe data de 30
noiembrie 1947.
- Medicii veterinari de circumscripţie puteau fi avansaţi la gradul de
medic veterinar primar numai după o vechime de 10 ani ca medic de
circumscripţie şi la propunerea Inspectorului general veterinar-şef.
- Medicii veterinari primari puteau fi avansaţi la gradul de inspector
medic veterinar, numai după o vechime de 15 ani şi la propunerea Inspectorului
general-şef al regiunii respective.
- Medicii veterinari inspectori puteau fi avansaţi la gradul de inspector
general, numai după o vechime de 20 de ani, la propunerea Comisiei sanitare
veterinare a Direcţiei generale zootehnice şi sanitare veterinare.
- gradele de director sau consilier medic veterinar putea fi acordat numai
unor inspectori generali, remarcaţi printr-o activitate deosebită şi numai de către
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Medicii veterinari care activau în cadrul armatei aveau următoarele
grade militare:
- medicul veterinar stagiar-grad de locotenent
- medicul veterinar de circumscripţie-grad de căpitan
- medicul veterinar primar-grad de maior
- medicul veterinar inspector-grad de locotenent-colonel
- medicul veterinar inspector general-grad de colonel
- şeful serviciului sanitar veterinar al armatei-grad de general
Legea de organizare a corpului medical veterinar din 1925 reglementa

totodată şi condiţiile de încadrare a medicilor veterinari în funcţii de conducere,
corespondenţa dintre gradele profesionale şi gradele didactice etc.
441
În anul 1926 a fost decretată şi Legea creşterii, îmbunătăţirii şi apărării

sănătăţii animalelor, împreună cu Regulamentul de aplicare a acesteia.
17.2.7. LEGISLAŢIA SANITAR-VETERINARĂ

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
Se apreciază că, în perioada interbelică, în cele două decenii dintre cele

două mari conflagraţii mondiale s-a realizat o deplină unitate organizatorică şi
legislativă a medicilor veterinari.
Progresele înregistrate în acest interval de timp sunt reflectate de Legea
sanitară veterinară 840/1940 şi Regulamentul său de aplicare.
Legea cuprindea:
- principiile de bază privind organizarea şi aplicarea în teren a celor mai
eficiente măsuri generale şi specifice de prevenire şi combatere a epizootiilor,
reglementându-se atât sarcinile şi atribuţiile organelor sanitare veterinare, cât şi
cele aparţinând organelor administrative;
- descrieri ale fiecărei boli infecto-contagioase în parte, cuprinzând toate
datele cunoscute la acea vreme în legătură cu etiologia, simptomatologia,
morfopatologia, prevenirea şi combaterea specifice;
- capitole referitoare la expertiza şi controlul produselor de origine animală
folosite în hrana omului şi în industrie;
- măsuri de ecarisaj;
Prin corecta sa fundamentare ştiinţifică, Legea sanitară veterinară nr. 840
din 1940, s-a constituit într-o adevărată “carte de căpătâi” pentru toţi medicii
veterinari.
17.2.8. LEGISLAŢIA SANITAR VETERINARĂ ÎN ROMÂNIA

POSTBELICĂ. CONSECINŢELE REFORMEI
AGRARE DIN ANUL 1945
Criza socio-economică provocată de cel de-al doilea război mondial şi noua

configuraţie politică a României de după război s-au reflectat, desigur, şi în
activitatea sanitară veterinară de după anul 1945.
Mulţi medici veterinari, ofiţeri activi sau rezervişti, au murit pe front.
Dotarea tehnico-materială a serviciilor sanitare veterinare a avut de suferit datorită
reducerii producţiei interne şi a importurilor de medicamente şi produse biologice
(seruri, vaccinuri, substanţe revelatoare).
În consecinţă, acţiunile sanitar-veterinare de depistare, prevenire şi
combatere în masă, s-au efectuat doar sporadic şi nu au acoperit întreg teritoriul.
De altfel, şi efectivele de animale fuseseră mult reduse prin sacrificarea lor pentru
hrănirea trupelor, prin reducerea cantităţilor de furaje datorită secetei prelungite,
442
prin distrugerea adăposturilor şi, nu în ultimul rând, prin lipsa forţei de muncă
(mobilizări, pierderi pe front, invalidităţi,prizonierat, deportări).
Reforma agrară din anul 1945 a modificat radical structura agriculturii.
Iniţial, au fost lichidate, prin expropriere, marile proprietăţi agricole. A urmat o
vremelnică împroprietărire prin care s-au creat gospodării particulare cu suprafeţe
de maximum 2,5 ha.
Fărâmiţarea terenurilor arabile şi absenţa mijloacelor de producţie au
condus spre scăderea vertiginoasă a producţiei agricole.
În acest context (şi în contextul politic al timpului), în deceniul 6, s-a trecut
la cooperativizarea agriculturii. Proprietatea privată a devenit proprietate
obştească, ţăranii au fost obligaţi să se înscrie în cooperativele agricole de
producţie, vestitele C.A.P.-uri. Au fost înfiinţate, de asemenea, întreprinderile
agricole de stat (I.A.S.-urile).
Trebuie să admitem, astăzi, că agricultura României a cunoscut, în era sa
socialistă, cel puţin în deceniile 7 şi 8, o perioadă de real progres.
După cum era de aşteptat, legislaţia sanitară veterinară a ţării s-a adaptat
continuu la transformările din agricultură şi la toate celelalte modificări ale
condiţiilor socio-economice din societatea românească.
Legea 840/1940 a fost înlocuită de Decretul 167 din 1955 care preciza din
start că “apărarea sănătăţii animalelor constituie o problemă de stat.” Acest act
normativ sanitar veterinar a reînnoit şi completat principiile de bază existente şi în
legislaţia anterioară.
Au fost precizate îndatoririle şi atribuţiile serviciului veterinar, care
devenea numai “de stat”, dispărând noţiunea de medic particular. Oraşele şi
comunele nu îşi mai puteau angaja medici veterinari proprii, posturile erau
ocupate prin repartiţii guvernamentale primite de absolvenţi la terminarea
facultăţii. Medicii veterinari erau plătiţi din bugetul de stat.
Decretul legifera modul de reglementare şi exercitare a asistenţei sanitare
veterinare, dreptul de practică a medicinei veterinare (acordat exclusiv titularilor
diplomei de medic veterinar).
Mai prevedea: obligaţiile proprietarilor de animale (de stat sau particulari),
precum şi ale organelor de stat (puterea locală administrativă şi personalul sanitar
veterinar), în aplicarea măsurilor pentru prevenirea şi lichidarea bolilor infecto-
contagioase la animale şi păsări, precum şi toate măsurile de instituire şi ridicare a
carantinei (declararea, urmărirea evoluţiei epizootiei, raportarea lunară,
executarea sacrificărilor de animale pentru diagnostic), combaterea şi lichidarea
focarului de epizootie, controlul circulaţiei animalelor şi a produselor acestora,
acţiuni de dezinsecţie, dezinfecţie, deratizare, necesare salubrizării în timpul şi
după eradicarea focarului de boală.
Bolile bacteriene, virotice şi parazitare au fost prezentate fiecare în parte,
grupate în declarabile-nedeclarabile, cu şi fără carantină.
443
Un spaţiu larg s-a acordat instrucţiunilor cu privire la funcţionarea

laboratoarelor, a serviciilor de ecarisaj, a locurilor de tăiere şi a abatoarelor. Un
capitol cuprinde prevederile referitoare la circulaţia animalelor şi a produselor de
origine animală (comerţ, export, import), cu detalii privind îmbarcările de animale
în mijloace de transport speciale (rutiere, feroviare sau navale).
În privinţa controlului produselor alimentare de origine animală, s-au
stabilit instrucţiuni pentru examenul sanitar-veterinar, recoltarea de probe în toate
unităţile producătoare (abatoare, fabrici de conserve), unităţi de colectare, precum
şi în unităţile de defacere şi comercializare (magazine, pieţe libere etc).
S-au prevăzut măsuri şi instrucţiuni pentru înfiinţarea şi funcţionarea, în
cadrul laboratoarelor sanitar-veterinare, a unei secţii de control şi expertiză a
produselor alimentare de origine animală, precum şi organizarea unor servicii şi
unităţi sanitare veterinare: staţiuni, circumscripţii, laboratoare uzinale, încadrate
cu personal sanitar-veterinar specializat, care să asigure acest control permanent
pe fluxul tehnologic.
Un capitol aparte se referă la modul de asigurare a ecarisării terenului de
cadavrele animalelor din teritoriu, prin: cimitire de animale, piţuri seci, unităţi de
colectare-transport-prelucrare a cadavrelor şi deşeurilor de abator.
Pentru aplicarea prevederilor Decretului 167 din 1955, au fost elaborate
instrucţiuni tehnico-organizatorice specifice cu privire la:
- prevenirea şi combaterea tuberculozei şi diagnosticul brucelozei, la
taurine;
- diagnosticul şi combaterea tifo-pullorozei aviare şi înfiinţarea
staţiunilor de incubaţie;
- prevenirea şi combaterea trichomonozei, vaginitei granuloase şi a altor
boli transmisibile, prin montă, la taurine;
În anul 1958, a fost emis Regulamentul pentru organizarea centrelor de

reproducţie şi combaterea sterilităţii la animale.
Aplicarea normelor cuprinse în Decretul 167 din 1955 a condus spre o mai
bună organizare sanitară veterinară în teritoriu şi spre desfăşurarea unei mai
eficiente activităţi în zootehnie.
Prin prevederile referitoare la profilaxia zoonozelor, s-a realizat o activă
mobilizare a serviciilor sanitare veterinare în acţiunea de apărare a sănătăţii
publice, deschizându-se calea spre o necesară colaborare cu Inspectoratele
sanitare antiepidemiologice ale Ministerului Sănătăţii.
În conformitate cu prevederile acestui decret, au fost încheiate Convenţii
sanitare veterinare cu statele membre ale C.A.E.R (Comisia de Ajutor Economic
Reciproc): R.S.F.Iugoslavia, R.D.Germania, R.P. Polonia, R.P.Cehoslovacia ş.a..
Cu R.P.Ungaria a fost încheiat un acord cu privire la combaterea epizootiilor.
S-a creat, de asemenea, cadrul legislativ necesar aderării la organizaţiile
internaţionale specifice: F.A.O.-Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie
444
(Food and Agriculture Organisation), O.M.S-Organizaţia Mondială a Sănătăţii

etc. Afilierea la O.M.S şi F.A.O. s-a realizat în anul 1946.
Reorganizările teritorial-administrative ale ţării au determinat, implicit,
restructurarea succesivă a reţelei unităţilor sanitare veterinare.
În anii 1948-1949, au fost desfiinţate fostele judeţe şi plase, înfiinţându-se
regiunile şi raioanele. În anul 1956, teritoriul României era împărţit în 15 regiuni.
A XVI-a diviziune era capitala ţării.
Regiunile erau conduse de Consilii populare regionale (denumite, iniţial,
Sfaturi populare) în cadrul cărora au fost înfiinţate Direcţii agricole regionale
care aveau câte un Serviciu zoo-veterinar regional.
De asemenea, în fiecare Consiliu popular raional exista o Secţie agricolă
raională, cu un serviciu zootehnic şi un serviciu sanitar veterinar. Fiecare raion
avea 5-10 circumscripţii sanitare veterinare, fiecare cu 3-4 comune sau mai multe.
Ministerul Agriculturii (nu mai era şi “al Domeniilor”, domeniile au fost
desfiinţate prin legea exproprierii marilor proprietăţi) avea o Direcţie sanitar-
veterinară de la nivelul căreia era organizată şi condusă întreaga activitate
sanitară veterinară din ţară.
Instrucţiunile şi dispoziţiile cu referire la apărarea sănătăţii animalelor erau
obligatorii pentru toate ministerele, instituţiile şi întreprinderile cu caracter
agricol, precum şi pentru toţi locuitorii care se ocupau cu creşterea animalelor.
Circumscripţiile sanitare veterinare au reprezentat unităţile operative de
asistenţă veterinară. Ele aveau un spaţiu propriu, în comuna stabilită ca sediu.
După anul 1950, au fost construite dispensare veterinare tip, dotate cu sală de
consultaţii, sală de operaţii, laborator, punct farmaceutic, cameră-depozit pentru
medicamente şi staţionare pentru animalele bolnave şi internate pentru tratament,
precum şi birou şi locuinţă pentru medicul veterinar.
Prin acţiunile de cooperativizare, au fost înfiinţate unităţi agricole
cooperatiste mari, în cadrul cărora au fost construite adăposturi zootehnice
(grajduri a câte 100 capete taurine, maternităţi şi îngrăşătorii de porcine, hale de
păsări cu capacităţi de 10.000 de capete etc), prevăzute cu staţionare veterinare,
dependente de circumscripţia sanitară veterinară teritorială respectivă. Efectivele
mari de animale din fermele zootehnice au solicitat un număr crescând de acţiuni
sanitare veterinare.
O dată cu înfiinţarea sectorului agricol de stat, a fost creat şi
Departamentul agriculturii de stat din cadrul Ministerului Agriculturii, care
avea ca structuri organizatorice în teritoriu, trusturile regionale (apoi judeţene) ale
întreprinderilor agricole de stat, de la nivelul cărora se coordona activitatea I.A.S.-
urilor (iniţial G.A.S.-uri, gospodării agricole de stat). Întreprinderile agricole de
stat erau încadrate cu specialişti: ingineri agronomi, ingineri zootehnişti şi medici
veterinari.
445
În unităţile cu efective mai mici de animale, neîncadrate cu un medic

veterinar, acţiunile sanitare veterinare erau efectuate de medicul de de la
circumscripţia sanitară veterinară teritorială.
Prevenirea şi combaterea epizootiilor se asigurau prin colaborarea
obligatorie dintre medicul veterinar epizootolog al trustului, medicul veterinar de
fermă şi medicul de circumscripţie care coordona acţiunea de combatere şi
lichidare a epizootiilor, sub controlul direct şi permanent al Serviciului veterinar
raional şi regional.
În marile oraşe ale ţării au fost construite spitale veterinare, dotate cu săli
de operaţie, pentru animale mici şi pentru animale mari, cu laborator de
diagnostic, farmacie, spaţii de spitalizare.
Au fost înfiinţate noi laboratoare veterinare, fiind organizate ca unităţi
distincte. Imediat după război, în România existau doar patru laboratoare zonale,
înfiinţate încă din 1921-1922, la Iaşi şi la Cluj (în aceeaşi perioadă, a mai fost
construit un laborator şi la Chişinău, oraş încadrat pe atunci între graniţele
României), respectiv din 1924-1925, la Constanţa şi Craiova. Alte laboratoare
veterinare funcţionau în cadrul abatoarelor municipale, fiind încadrate cu 1-2
medici veterinari, care asigurau controlul de laborator prin examene
bacteriologice (pentru antrax, cărbune emfizematos, rujet, pasteureloză) la toate
animalele sacrificate de necesitate în abatoare.
Începând cu anul 1957, au fost înfiinţate Centrele de reproducţie şi
combatere a sterilităţii (C.R.C.S, devenite ulterior O.R.S.A, O.J.R.S.A,
SEMTEST), conduse de medici veterinari care se ocupau de combaterea
sterilităţii la vaci şi de prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile prin montă.
S-a organizat, astfel, introducerea însămânţărilor artificiale.
Prin organizarea reţelei de însămânţări artificiale, pentru sectorul individual
şi cooperatist, precum şi a unităţilor SEMTEST şi F.A.R, pentru unităţile I.A.S.,
au fost create noi posturi de medici veterinari şi ingineri zootehnişti.
În marile pieţe din oraşe, au fost înfiinţate Staţiuni de control şi expertiza
alimentelor de origine animală, deservite de medici veterinari igienişti.
În baza Decretului 167 din 1955, s-a organizat, în cadrul Ministerului
Agriculturii, Inspecţia veterinară de stat, condusă de un inspector general-şef şi
opt medici veterinari cu grad de inspector.
La nivel de minister, funcţiona Corpul de inspectori de control al
ministrului, care controlau toate Direcţiile generale din minister, precum şi
serviciile şi organele agricole, inclusiv cele zootehnice şi sanitare veterinare din
teritoriu.
446
17.2.9. LEGEA SANITARĂ VETERINARĂ NR. 60/1974
Decretul 167 din 1955 a rămas în vigoare până în anul 1974, când a fost
înlocuit prin Legea sanitară veterinară nr. 60/29 octombrie 1974, publicată în
Monitorul Oficial nr. 136 din 2 noiembrie 1974.
Transformările care avuseseră loc în agricultura românească, creşterea
ponderii economice a zootehniei în cadrul acesteia, definitivarea organizării
reţelei sanitare veterinare pe întreg teritoriul ţării, necesitatea alinierii la normele
internaţionale în domeniu, au impus elaborarea unei noi legi, adaptate la noile
condiţii. Legea cuprindea în cele 46 de articole, grupate în opt capitole, principiile
de bază privind activitatea de prevenire şi combatere a epizootiilor, supravegherea
sanitară veterinară a circulaţiei animalelor şi a produselor de origine animală,
controlul salubrităţii alimentelor de origine animală destinate comercializării pe
teritoriul ţării şi la export. Prin lege au fost nominalizate şi organele sanitare
veterinare, care erau obligate să îndrume, să controleze şi să desfăşoare activităţi
sanitare veterinare. În Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor
(M.A.I.A.A.), după noua sa denumire, funcţionau ca organe centrale: Consiliul
zoo-veterinar, Direcţia sanitară veterinară şi Inspecţia sanitară veterinară de
stat.
Organele judeţene de execuţie nou înfiinţate erau: Inspectoratul sanitar-
veterinar judeţean, iar pentru capitală, Inspectoratul agro-zoo-veterinar al
municipiului Bucureşti, precum şi circumscripţiile sanitare veterinare şi celelalte
unităţi sanitare veterinare din teritoriu, încadrate cu medici veterinari cu funcţia de
inspectori veterinari de stat.
Îndeplinirea măsurilor tehnice sanitare veterinare se asigura de către
Comitetele executive ale Consiliilor populare, prin Direcţiile generale judeţene
pentru agricultură, industrie alimentară şi ape (D.G.J.A.I.A.A), având în
subordine Inspectoratele sanitare veterinare judeţene.
Inspectoratele sanitare veterinare judeţene erau subordonate numai
administrativ Direcţiilor agricole judeţene. Din punct de vedere tehnico-
profesional, acestea erau unităţi ale Direcţiei sanitare veterinare din Ministerul
Agriculturii şi Industriei Alimentare (M.A.I.A.).
În cadrul M.A.I.A funcţionau următoarele unităţi centrale specifice:
• Consiliul zoo-veterinar, subcomisia sanitar-veterinară, ca organ
consultativ
• Inspecţia de stat sanitară-veterinară, ca organ de control
• Institutul Pasteur, ca centru de cercetări ştiinţifice medical-veterinare
şi producţie de biopreparate
• Direcţia sanitară veterinară, ca organ tehnic operativ
La rândul ei, Direcţia sanitară veterinară avea următoarele unităţi:
447
• Laboratorul Central Sanitar-Veterinar de Diagnostic

• Laboratorul Central de Controlul Alimentelor şi Furajelor
• Laboratorul Central de Control al Produselor Biologice şi al
Medicamentelor de Uz Veterinar
• Serviciul sanitar-veterinar din Departamentul I.A.S.
• Comisii tehnice sanitare veterinare consultative
• Inspectoratele sanitare veterinare judeţene şi ale municipiului
Bucureşti
17.2.10. LEGISLAŢIA SANITARĂ VETERINARĂ

POSTDECEMBRISTĂ
Legea sanitară veterinară 60/1974 a suferit unele modificări în anul 1991,

date fiind noile condiţii socio-economice postdecembriste.
Prin Legea 75/1991, reţeaua sanitară veterinară este organizată ca sector
distinct şi autonom în cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (M.A.A.),
fiind coordonată direct de către ministru.
În mare parte, textul Legii 60 din 1974 a fost păstrat. Micile modificări
efectuate au stat la baza elaborării de către Direcţia generală sanitară veterinară
din minister, a unui Regulament privind organizarea şi funcţionarea serviciilor
sanitare veterinare, emis prin ordinul 47 800/10 martie 1992. Prin acest
regulament, reţeaua sanitară veterinară de stat a fost organizată pe principiul
teritorial, ca sector distinct şi autonom în cadrul MAA, având următoarea
structură:
I-Direcţia Generală Sanitară Veterinară, subordonată direct ministrului

agriculturii;
II-Instituţii centrale de specialitate:

• Institutul Naţional de Medicină Veterinară Pasteur
• Laboratorul Central Sanitar Veterinar de Diagnostic
• Laboratorul pentru Controlul de Stat al Produselor de Uz
Veterinar
• Laboratorul Central pentru Controlul Produselor de Origine
Animală şi al Furajelor
III-Instituţii teritoriale de specialitate:

• Direcţiile sanitare veterinare judeţene
• Laboratoarele sanitare veterinare judeţene
• Unităţi şi circumscripţii sanitare veterinare teritoriale
448
În anul 1998, Parlamentul României a adoptat Legea 160/1998 privind

organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar, promulgată la data de
29 iulie 1998.
Principiile de bază ale acestei legi vizează:
• autonomia profesională, în cadrul formelor profesionale,
reprezentate de Colegiul Medicilor Veterinari şi Asociaţia Generală
a Medicilor Veterinari din România;
• apărarea sănătăţii animalelor şi sprijinirea măsurilor de protecţie
a acestora, în conformitate cu reglementările internaţionale;
• promovarea protecţiei mediului înconjurător şi ameliorarea
condiţiilor ecologice, în scopul păstrării echilibrului dinamic al
sistemelor biologice;
A fost legiferat caracterul de exclusivitate al profesiei de medic veterinar,

în domeniile:
• medicină veterinară preventivă şi curativă;
• igiena şi salubritatea produselor de origine animală;
• biotehnologii medicale veterinare;
• controlul producţiei, al comercializării şi utilizării produselor de
uz veterinar;
• învăţământul şi cercetarea ştiinţifică medicală veterinară;
• controlul organizării şi desfăşurării transportului de animale,
produse animaliere şi furaje;
Cadrul socio-economic post-revoluţionar a permis şi liberalizarea profesiei

de medic veterinar. În consecinţă, în legea 160/1998 sunt legiferate şi activităţile
medical-veterinare ce pot fi efectuate prin liberă practică:
• asistenţa medicală veterinară;
• însămânţările artificiale la animale;
• diferite servicii de specialitate şi consultanţă tehnică şi legislativă
sanitară veterinară;
• producerea şi comercializarea biopreparatelor, medicamentelor,
aparaturii medicale şi instrumentarului de uz veterinar;
Legea 160/1998 mai reglementează colaborarea cu alte profesiuni în

următoarele domenii:
• apărarea sănătăţii publice;
• creşterea, reproducţia, exploatarea şi furajarea animalelor;
• producerea şi comercializarea produselor de uz veterinar;
• cercetări de genetică animală fundamentală şi aplicată;
• protecţia animalelor domestice şi a celor sălbatice;
449
• controlul modului în care se realizează industrializarea şi

valorificarea produselor de origine animală;
• protecţia mediului şi controlul poluării;
• statistica medicală veterinară;
Legea 160/1998 a stabilit înfiinţarea Colegiului Medicilor Veterinari, ca

formă de organizare profesională , care să reprezinte şi să apere interesele şi
drepturile profesionale. Organul de conducere al C.M.V. este Congresul naţional
al medicilor veterinari, for reprezentativ, format din delegaţii aleşi de adunările
generale ale Consiliilor judeţene şi al municipiului Bucureşti.
Articolul 12 din Legea 160/1998 prevede atribuţiile Congresului în
adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului medicilor
veterinari, a propunerilor de acte normative privind profesiunea de medic
veterinar, a hotărârilor privind formarea, calificarea şi perfecţionarea medicilor
veterinari, precum şi criteriile pentru promovarea profesională. Alte atribuţii se
referă la adoptarea rezoluţiilor şi recomandărilor privind programul ştiinţific, a
relaţiilor de colaborare dintre Colegiul şi Asociaţia medicilor veterinari din
România (C.M.V, A.M.V.R) cu alte foruri profesionale şi ştiinţifice dinţară şi
străinătate, precum şi la aprobarea Codului de etică şi deontologie veterinară.
(Vezi şi capitolul referitor la asociaţiile profesionale)
La data de 16 decembrie 1998, a fost aprobat, prin Ordinul 125 al
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (M.A.A.), Regulamentul privind
organizarea şi funcţionarea serviciilor sanitare veterinare de stat, în baza căruia
a fost înfiinţat Consiliul medical-veterinar superior, ca organism consultativ.
Acesta cuprinde: conducerea A.N.S.V, conducători ai unor instituţii centrale de
specialitate şi ai unor Direcţii sanitare veterinare judeţene, cadre didactice din
învăţământul superior medical veterinar, cercetători, medici veterinari practicieni
şi specialişti din alte instituţii şi ministere.
Ordinul 125/16 decembrie 1998 a fost modificat şi completat succesiv, prin
Ordinul M.A.A. nr. 33/1999 şi, respectiv Ordinul nr. 26/18 octombrie 1999.
Ultimul dintre ordine cuprinde următoarele prevederi:
1. Organizarea, în cadrul M.A.A., a Agenţiei Naţionale Sanitare
Veterinare (A.N.S.V.)
2. Introducerea denumirii de director general în loc de director general-
subsecretar de stat, astfel că directorul general al Agenţiei Naţionale
Sanitare Veterinare (A.N.S.V.) nu mai are gradul de subsecretar de
stat.
3. Înlocuirea denumirilor de laboratoare centrale cu denumirea de
Institute. Astfel:
• Laboratorul Central Sanitar Veterinar de Diagnostic
(L.C.S.V.D., înfiinţat în anul 1966), a devenit Institutul de
Diagnostic şi Sănătate Animală (I.D.S.A.).
450
• Laboratorul Central de Control Ştiinţific al Produselor

Biologice şi Medicamentoase de Uz Veterinar (înfiinţat în anul
1954) a devenit Institutul pentru Controlul Produselor
Biologice şi Medicamentoase de Uz Veterinar.
• Laboratorul Central pentru Controlul Produselor de Origine
Animală (înfiinţat în anul 1953) a devenit Institutul de Igienă şi
Sănătate Publică.
4. Modificarea articolului 35 privind organizarea circumscripţiilor
sanitare veterinare zonale (diferite ca număr de la un judeţ la altul),
ca unităţi teritoriale ale Direcţiilor sanitare veterinare judeţene.
Se prevede încadrarea acestora cu medici veterinari de stat, care
execută inspecţia şi controlul activităţii sanitare veterinare de
supraveghere, profilaxie, combatere a bolilor şi prevenire a
introducerii dufuzării bolilor epizootice, în funcţie de complexitatea
activităţii. D.S.V. judeţene pot încadra şi medici veterinari cu atribuţii
pentru controlul produselor de origine animală. Atribuţiile medicilor
veterinari zonali sunt următoarele:
• Întocmirea şi verificarea programului cifric anual al acţiunilor
sanitare veterinare de supraveghere şi profilaxie a bolilor la
animale şi a celor transmisibile la om, pentru medicii veterinari
concesionari şi alt personal veterinar autorizat, precum şi pentru
toate unităţile supuse controlului sanitar-veterinar din teritoriul
de activitate, în concordanţă cu efectivele de animale existente şi
situaţia epizootologică din teritoriu.planurile sunt supuse
aprobării;
• Monitorizarea, verificarea şi urmărirea realizării planului de
acţiuni prevăzute în Programul strategic naţional de către
personalul sanitar veterinar concesionar şi transmiterea periodică
a realizărilor la D.S.V. judeţene;
• Avizarea mişcării animalelor de reproducţie între judeţe, cu
aprobarea D.S.V.;
• Controlul medicilor veterinari concesionari cu privire la
certificarea stării de sănătate a animalelor, produselor de origine
animală, furajelor şi a altor produse supuse controlului sanitar-
veterinar, conform protocolului încheiat cu D.S.V. judeţene;
• Controlul respectării normelor sanitare-veterinare, pe teritoriul
respectiv, de către deţinătorii de animale, precum şi de cei ce
produc, prelucrează, depozitează, transportă şi valorifică produse
de origine animală, fie că este vorba de persoane fizice sau
juridice;
• Controlul respectării condiţiilor sanitare veterinare în teritoriu
privind efectuarea operaţiunilor de import, export şi tranzit de
451
animale, produse de origine animală, furaje şi alte produse

supuse controlului sanitar-veterinar;
• Controlul respectării în teritoriu a prevederilor legale cu referire
la: depozitarea, circulaţia şi comercializarea biopreparatelor,
medicamentelor şi altor produse de uz veterinar, substanţelor
toxice şi stupefiante, tranchilizantelor, substanţelor hormonale,
biostimulatorilor, suplimentelor proteino-vitamino-minerale şi a
furajelor combinate;
• Verificarea condiţiilor şi întocmirea, cu respectarea
reglementărilor legale, a referatului tehnic pentru obţinerea
autorizaţiei sanitare veterinare de funcţionare a unităţilor şi
obiectivelor supuse controlului sanitar-veterinar;
• Certificarea exportului de animale; Medicii veterinari de stat,
încadraţi la C.S.V. zonale, au atribuţii pentru controlul
produselor de origine animală, certifică exportul de produse
animale provenite din unităţile în care nu funcţionează formaţiuni
sanitare veterinare încadrate cu medici veterinari de stat;
• Aplicarea măsurilor antiepizootice de prevenire şi combatere,
declararea bolilor epizootice (inclusiv a celor transmisibile la
om); anunţarea circumscripţiilor sanitare veterinare zonale
învecinate; constituirea şi convocarea comandamentului
antiepizootic local; participarea la întocmirea documentelor
necesare pentru despăgubirea animalelor moarte sau sacrificate,
în acţiunea de combatere şi asanare a bolilor la animale;
întocmire programelor de asanare pentru bolile infecto-
contagioase şi parazitare cronice şi transmiterea lor spre aprobare
la DSV; controlul aplicării măsurilor sanitare veterinare în
unităţile zootehnice, în zonele de protecţie a acestora, cu privire
la: supravegherea efectivelor de animale, executarea acţiunilor de
depistare, profilaxie şi combatere a bolilor, instituirea unor
restricţii în circulaţia animalelor, furajelor etc.
• Controlul activităţii concesionarilor (medici veterinari, alt
personal sanitar-veterinar autorizat) privind: întocmirea şi
păstrarea evidenţelor tehnice şi documentaţiilor sanitare
veterinare oficiale; executarea acţiunilor concesionate de
depistare, vaccinări profilactice de necesitate, tratamente
preventive şi curative etc., cuprinse în Programul strategic
naţional şi în Contractul de concesionare; verificarea
corectitudinii şi avizarea deconturilor justificative privind
executarea acţiunilor sanitare veterinare, consumul de
biopreparate utilizate şi trimiterea deconturilor către DSV pentru
aprobare şi virarea fondurilor;
452
• Îndeplinirea atribuţiilor de inspector al Poliţiei sanitare

veterinare, respectiv de a controla şi sancţina contravenţiile la
normele sanitare veterinare;
• Monitorizarea situaţiei certificatelor sanitare veterinare emise în
teritoriu în comerţul cu animale şi produse de origine animală, pe
care o transmite la D.S.V. judeţene;
• Supravegherea executării lucrărilor de dezinsecţie, dezinfecţie şi
deratizare;
• Raportarea lunară a datelor tehnice la D.S.V.;
5. Modificarea articolului 36 privind Circumscripţiile sanitare
veterinare pentru controlul produselor de origine animală ca
unităţi aflate în subordinea D.S.V. judeţene. Aceste circumscripţii
reprezintă autoritatea sanitară veterinară în teritoriu şi execută
supravegherea prin inspecţie, a unităţilor care produc, prelucrează ,
depozitează, transportă şi comercializează produse de origine animală,
precum şi expertiza produselor de origine animală, destinate
consumului uman şi pentru hrana animalelor. Medicii acestor
circumscripţii au următoarele atribuţii:
• Întocmirea şi transmiterea la D.S.V. judeţene a propunerilor
pentru planul cifric al acţiunilor sanitare veterinare, pentru toate
unităţile supuse controlului sanitar-veterinar din raza de
activitate;
• Executarea supravegherii şi controlul unităţilor care produc,
prelucrează, depozitează, transportă şi valorifică produse de
origine animală, prin inspecţie şi recoltare de probe, conform
prevederilor din Programul strategic naţional;
• Verificarea respectării normelor sanitare veterinare cu privire la
ecarisarea terenului, igienizarea incintelor, la unităţile din raza de
activitate a circumscripţiei sanitare veterinare pentru controlul
alimentelor (C.S.V.-C.A.). Medicii veterinari de la C.S.V., care
îşi desfăşoară activitatea în unităţile de industrie alimentară
(abatoare, fabrici de conserve ş.a.), au aceleaşi atribuţii ca şi
medicii veterinari de la C.S.V.-C.A.
• Controlul activităţii medicilor veterinari oficiali stabiliţi, în
condiţiile legii, de autoritatea sanitară veterinară competentă,
precum şi al unităţilor supuse controlului sanitar-veterinar, în
care aceştia asigură asistenţa sanitară veterinară;
• Verificarea respectării de către persoanele fizice şi publice a
condiţiilor sanitar-veterinare referitoare la operaţiuni de import,
export şi tranzit de produse de origine animală;
453
• Raportarea lunară (şi ori de câte ori este nevoie) la D.S.V., a

situaţiei realizărilor acţiunilor din Programul strategic naţional
în domeniul igienei şi sănătăţii publice;
• Pe teritoriul lor de activitate, medicii veterinari ai C.S.V.-C.A. au
şi calitatea de inspectori ai Poliţiei sanitare veterinare, au dreptul
de a constata şi sancţiona contravenţiile la normele sanitare
veterinare.
454
18. ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA

PRIMELOR INSTITUTE DE CERCETARE
ŞTIINŢIFICĂ DIN MEDICINA VETERINARĂ
ROMÂNEASCĂ
18.1. INSTITUTUL DE CERCETĂRI VETERINARE

ŞI BIOPREPARATE PASTEUR BUCUREŞTI
Conştientizarea treptată a importanţei vaccinării oamenilor şi a animalelor,

în prevenirea şi combaterea unor boli infecţioase, s-a materializat în înfiinţarea
unor „institute” în cadrul cărora să fie preparate produsele biologice necesare.
Primul institut de acest gen a fost înfiinţat în Italia, la Napoli, în anul 1840.
Exemplul a fost urmat apoi la Paris (1864), Bruxelles (1868) etc. La 25
septembrie 1874, s-a înfiinţat şi la Bucureşti un mic „Institut vaccinal”, prin
strădania doctorului Vasile Vlădescu care „avu fericirea d’a naturalisa vaccina
animală (n.n. cow-pox, variola bovină) în ţara noastră, transmiţând-o, fără
întrerupere, de la un animal la altul.” (Staicu, D., Cow-pox sau vaccina animală,
teză pentru doctorat în medicină şi chirurgie, nr. 11, aprilie 1875, p.10-citat de
Simionescu)
Primul medic veterinar care a colaborat cu medicii veterinari la producerea
de vaccin antivariolic uman a fost Mihail Măgureanu, medicul veterinar al
Capitalei. Împreună cu prof. dr. Iacob Felix, medicul-şef al Capitalei, în anul
1879, „aducând vaccinul animal din Viena, l-au inoculat la un număr destul de
însemnat de viţele, care le-au dat cele mai frumoase pustule”. Vaccinul a fost
distribuit „atât la vaccinatorii Capitalei, cât şi la mai mulţi doctori de spitale,
cărora le-au dat rezultatele cele mai bune.”(Revista Medicul veterinar, p. 118,
nr. 8, martie 1880, citată de Simionescu) În anul 1883, conform Raportului
general asupra serviciului sanitar al Capitalei, semnat de Iacob Felix, se producea
„o cantitate de vaccinu animalu cu mult mai mare decâtu în anii trecuţi (...) Cu
cultivarea vaccinului a fost însărcinat d. medic veterinar al oraşului, Louis
Vincent, sub controlulu medicului–şef; operaţiunile respective s-au făcut la
Şcoala de medicină veterinară, în urma unei înţelegeri între directorul acestei
şcoli, d. profesor Alexandru Locusteanu, şi între medicul-şef al Capitalei, atât
455
din causă că elevii şcoalei trebue să înveţe a produce vaccinul, precum şi din
causa înlesnirilor mai mari ce a oferit Şcoala veterinară pentru aşezarea viţelelor
şi pentru privegherea lor necontenită. Deocamdată, s-a produs numai vaccin
curat, nemestecat cu alte substanţe, conservat pe vârful penelor de gâscă ascuţite
şi băgate în alte asemenea pene şi numai într-un mod excepţional în fiole capilare
şi între geamuri de sticlă”. Împreună cu studentul D. Negulescu (care îşi elabora
teza de medic veterinar), Louis Vincent „a altoit în anul 1886, 30 de viţei şi a
produs 2519 pene cu limfă vaccinală şi 80 pene cu magmă-pastă vaccinală-din
care o pană conţinea cantitatea necesarie pentru a se vaccina 25 până la 50
copii”. (Iacob Felix-Raport general asupra serviciului sanitar alu Capitalei pe
anul 1886, p. 24, Bucureşti, 1887)
Louis VINCENT (1851-1893) medicul veterinar-şef al Capitalei, a suplinit
şi catedra de Zootehnie, igienă şi agronomie de la Şcoala Superioară de Medicină
Veterinară, în intervalul 1883-1888, motiv pentru care, după cele afirmate de Ion
Şt. Furtună în anul 1888, „toate seriile de studenţi ce s-au succedat până acum
au avut fericirea să practice şi să cunoască technologia vaccinului animal”.
Ion Şt. FURTUNĂ (1860-1937), întemeietorul presei medicale
veterinare româneşti, precum şi al Societăţii Studenţilor în Medicină
Veterinară, a activat pe mai multe planuri, susţinând progresul medicinei
veterinare româneşti. Ca publicist, a susţinut interesele profesiei, în paginile
revistei pe care a fondat-o în anul 1888, Revista de medicină veterinară. Astfel, în
numărul 11 al acesteia, din noiembrie 1889, a semnat articolul intitulat Trebuinţa
înfiinţării unui Institut naţional vaccinogen, în care susţine mai multe argumente
necesare înţelegerii acestei necesităţi.
Considerând „vaccinaţiunea antivariolică o absolută trebuinţă pentru
sănătatea publică” care „a determinat pe legiuitori a înscrie obligativitatea
operaţiilor de vaccinaţie”, medicii veterinari „de judeţe şi oraşe” fiind obligaţi
„de a cultiva acest vaccin”, Ion Şt. Furtună apreciază că „această sarcină, pusă
ca complement în capul sarcinilor deja imposibile ale veterinarului de judeţ
dovedeşte că acei care au născocit-o nu au ştiut nici despre condiţiele în care
trebue să se facă cultura vaccinului, nici despre imposibilitatea în care e pus
medicul veterinar de judeţ de a face asemenea culturi.(...) Numai un Institut, cu o
direcţie şi un personal specialisat (...) ar putea respunde pe deplin trebuinţelor
cerute.” La capătul expunerii de motive, Furtună cere directorului general al
Serviciului sanitar „să binevoiască a crea acest Institut, absolut trebuitoriu, atât
pentru reputaţia noastră ştiinţifică naţională, cât şi pentru a garanta o cultură
ştiinţifică a cow-poxului”.
Demersul bine argumentat al lui I.Şt. Furtună a contribuit major la decizia
Ministerului de Interne de a construi în 1890 şi inaugura în 1891, un mic Institut
vaccinal al statului, situat alături de cel similar al Primăriei, cu care s-a contopit
la 1 decembrie 1899.
456
În ianuarie 1893, s-a înfiinţat în cadrul Şcolii Superioare de Medicină

Veterinară un „Institut de vaccin animal” (Institutul vaccinogen), al cărui prim
„diriginte” a fost profesorul Constantin N. Vasilescu. Crearea acestui insitut a
avut un scop „pur ştiinţific şi în această privinţă s-au făcut mai multe lucrări” şi
a vizat completarea instrucţiunei elevilor şcoalei în materie de preparaţiune a
vaccinului animal. În acest scop se fac mai multe lecţiuni practice cu elevii anului
al V-lea, dându-le explicaţiuni în momentul vaccinaţiunilor şi al recoltărei
vaccinului. Insistând în special asupra noului procedeu publicat în diverse reviste
profesionale relativ la întărirea virulenţei vaccinului de viţea când se trece prin
un lac, evitând astfel de a mai umanisa vaccinul ca odinioară. Alt scop al
Institutului de vaccin este prepararea şi vinderea vaccinului animal; pentru
aceasta, şcoala veterinară a pus la dispoziţia armatei, judeţelor şi comunelor, cu
preţul de 2 lei fiola, acest vaccin preparat în condiţiuni cu totul aseptice. Tot la
Institutul de vaccin al şcoalei veterinare se vaccinează şi se revaccinează copii de
către medicul şcoalei, cu cel mai desăvârşit succes.” (C. Băicoianu, citat de
Simionescu)
În anul 1900, conducerea Institutului de vaccin animal este preluată de
profesorul Ion Poenaru, până în anul 1905, anul desfiinţării Institutului, ca
unitate de sine-stătătoare.
Între timp, în cadrul Laboratorului de Microbiologie şi Anatomie
patologică al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară, precum şi în Secţia
veterinară a Institutului de Bacteriologie, se preparau mai multe produse biologice
şi sero-vaccinuri necesare în diagnosticul, prevenirea şi combaterea bolilor
infecto-contagioase ale animalelor: maleina şi morvina A. Babeş pentru
diagnosticul morvei (încă din anul 1892), tuberculina (1896), serul antirujetic
(1900), serul anticarbonos (de uz veterinar şi de uz uman, 1904), virusul variolic
ovin şi serul antivariolic pentru sero-virulizare (1904-1905), urmate de serul
antitenic (de uz uman şi veterinar, 1906). De asemenea, începând cu anul 1900 se
preparau culturi de Typhi murium, pentru distrugerea şoarecilor de câmp şi de
casă, material solicitat de Ministerul Agriculturii.
„Intrând în practică întrebuinţarea sero-vaccinurilor şi a produselor
biologice, Direcţia generală a Serviciului sanitar a însărcinat, în 1905, pe
profesorii Paul Riegler şi Constantin Motaş cu organizarea, în Laboratorul de
microbiologie şi unele dependinţe ale vechiului Institut zootehnic (n.n.-desfiinţat
în anul 1900), a unui Serviciu de sero-vaccinuri care, deşi a mărit din an în an
activitatea sa şi cu toate adaosurile făcute, a devenit din ce în ce mai insuficient.”
(C. Băicoianu, citat de Simionescu)
În cadrul lucrărilor celui de-al II-lea Congres Naţional de Medicină
Veterinară, Ion Şt. Furtună, în calitatea sa de inspector general şi şef al
Serviciului veterinar, a susţinut un raport intitulat „Serviciul veterinar în România
şi reorganizarea sa” în care a subliniat, la fel de argumentat ca în 1889,
necesitatea înfiinţării unei Staţiuni technice veterinare, în care să se producă
457
sero-vaccinurile şi alte preparate biologice utile în diagnostic, prevenire şi

tratament, să se efectueze noi cercetări şi să se realizeze „instrucţiunea periodică,
postscolastică a medicilor veterinari din serviciile publice.” Acesta este contextul
în care prof. dr. Ion Cantacuzino, pe atunci director general al Serviciului sanitar,
„a fixat din excedentul anului 1906-1907 o sumă de 250 000 lei pentru
construcţia şi instalaţiile unui Institut producător de sero-vaccinuri şi de
cercetări ştiinţifice în acest domeniu”.
Construcţia noului edificiu a durat 3 ani, între 1908 şi 1911. Conform Legii
de organizare a Şcolii Superioare de Medicină Veterinară din 27 mai 1909, art.
27, Institutul era deja încorporat administraţiei şi conducerii tehnice a şcolii,
împreună cu vechiul Institut de vaccin animal, înfiinţat în anul 1893, care a fost
renovat şi mărit potrivit condiţiilor speciale cerute de pepararea vaccinului
antivariolic uman.
Meritele profesorului Ion Cantacuzino sunt relevate de aprecierile
exprimate de profesorii Alexandru Locusteanu şi Gheorghe Udriski în cadrul
celui de-al III-lea Congres de medicină Veterinară, desfăşurat în anul 1913, la
Bucureşti. „Profesorul Cantacuzino a făcut totul posibil spre a pune acest
Institut în stare de a aduce serviciile cele mai însemnate, nu numai pentru
apărarea avutului naţional, dar chiar şi pentru salvarea lumei suferinde, prin
vaccinurile şi serurile preparate la acel Institut, unele cu procedeuri speciale
profesorilor şcoalei noastre.”
Primul director al Institutului de Sero-vaccinuri
de pe lângă Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
Bucureşti, inaugurat în toamna anului 1911, a fost
profesorul Paul RIEGLER (1867-1936), care a condus
destinele acestei prestigioase instituţii până în anul 1936.
La data de 27 decembrie 1922, cu ocazia
centenarului naşterii marelui savant francez Louis
PASTEUR (1922-1895), Ministerul Instrucţiunii a decis,
cu asentimentul Institutului Pasteur din Paris şi a
Guvernului Franţei, ca Institutul de Sero-vaccinuri din
Bucureşti să poarte numele celui omagiat.
Activitatea productivă a Institutului de Sero-vaccinuri Pasteur Bucureşti a
fost organizată pe secţii de preparare a serului şi vaccinului antirujetic, serul şi
vaccinul anticarbonos, serul şi virusul variolic ovin, serul antitetanic, maleina şi
tuberculina, vaccinul antivariolic uman, alături de care funcţionau secţiile pentru
controlul sero-vaccinurilor, diagnosticul bolilor contagioase, de chimie biologică,
şi un serviciu administrativ şi de expediţie. În paralel, în institut au fost efectuate
cercetări ale căror rezultate au fost comunicate lumii ştiinţifice naţionale şi
internaţionale, în cadrul unor reuniuni ştiinţifice de specialitate sau în paginile
presei medical-veterinare. De asemenea, în laboratoarele institutului au fost
realizate cercetările necesare elaborării a numeroase teze de doctorat în medicină
458
veterinară. În anul 1940, Institutul de sero-vaccinuri Pasteur Bucureşti trece în

subordinea Ministerului Agriculturii.
După cel de-al doilea război mondial, institutul îşi extinde baza materială,
prin construirea pe platforma Giuleşti a unui vast complex de edificii care să ofere
spaţiile necesare producerii de biopreparate.
În anul 1949, anul inaugurării noilor laboratoare, din Institutul Pasteur s-a
desprins un nucleu de cercetare, condus de profesorul Ilie Popovici, care a format
un institut distinct, Institutul de Patologie şi Igienă Animală (I.P.I.A), cu sediul
în vechile spaţii din incinta Facultăţii de Medicină Veterinară, de pe Splaiul
Independenţei. I.P.I.A avea sarcina să studieze problemele majore de sănătate
animală şi sănătate publică, să exercite controlul calităţii produselor biologice şi
să asigure conducerea tehnică a laboratoarelor teritoriale de diagnostic.
În anul 1962, I.P.I.A. a fuzionat cu Institutul de Seruri şi Vaccinuri Pasteur,
formând Institutul de Cercetări Veterinare şi Biopreparate Pasteur (I.C.V.B.
Pasteur). A urmat extinderea obiectivelor de producţie şi de cercetare, în raport
cu necesităţile practicii sanitare veterinare şi în funcţie de situaţia epidemiologică
a ţării.
Activitatea de producţie a institutului s-a diversificat prin crearea de linii de
fabricaţie a unor medicamente de uz veterinar, care în prezent reprezintă 50% din
cifra de afaceri a institutului.
Asistenţa tehnică oferită de I.C.V.B. Pasteur Bucureşti s-a concretizat, de-a
lungul timpului, în acţiuni sanitar-veterinare de interes naţional, precum:
campania de eradicare a variolei ovine, a durinei, a brucelozei bovine, combaterea
tuberculozei bovine, lichidarea focarelor de febră aftoasă, pestă porcină, boala
veziculoasă a porcului etc.
Începând cu anul 1962, institutul a asigurat diagnosticul febrei aftoase şi
tipizarea virusului. În prezent, institutul dispune de un laborator de epidemiologie
şi diagnostic în cadrul căruia sunt elaborate programe sanitare veterinare de
diagnostic, prevenire şi combatere a bolilor. Institutul a avut, încă de la înfiinţare,
rol de organism consultativ al autorităţii de stat centrale. Directorul institutului,
împreună cu o parte din specialişti, au fost mereu cooptaţi în Consiliul sanitar
veterinar superior, contribuind la elaborarea principalelor decizii ce au interesat
medicina veterinară românească. Activitatea de cercetare desfăşurată în
laboratoarele institutului a depăşit, de mult, cadrul propus iniţial. Astfel, în afara
cercetărilor de bacteriologie, virusologie, imunologie, epizootologie,
parazitologie, histopatologie, care au devenit clasice, în timp, prin utilitate şi
valoare, specialiştii institutului au abordat teme din domeniul: fiziopatologiei,
bolilor de reproducţie, patologiei nutriţional-metabolice, ecopatologiei etc.
Diagnosticul veterinar s-a diversificat prin adăugarea unor noi metode de
diagnostic biochimic, imunologic, imunoenzimatic etc. Utilizarea microscopiei
electronice, a anticorpilor monoclonali, izolarea plasmidelor sau amplificarea
genică fac parte deja din arsenalul cercetătorilor de la I.C.V.B. Pasteur Bucureşti.
459
O simplă enumerare a celor cinci programe de cercetare care se derulează

în prezent la I.C.V.B. Pasteur, ne edifică asupra complexităţii activităţii
desfăşurate acolo:
1. Diagnosticul, prevenirea şi combaterea bolilor infecţioase. Alinierea la
parametrii europeni.
2. Patologie nutriţional-metabolică, ecopatologie şi igienă veterinară.
3. Sănătate publică veterinară şi parazitologie.
4. Aplicaţii ale biologiei moleculare şi biotehnologiilor moderne în
medicina veterinară.
5. Cercetări tehnologice privind biopreparatele şi produsele
medicamentoase.
În cartea de aur a cercetării ştiinţifice desfăşurate în I.C.V.B. Pasteur, şi-au
înscris numele personalităţi marcante ale medicinei veterinare româneşti.
Exemplul marilor înaintaşi: Constantin Vasilescu, Ion D. Poenaru, Paul
Riegler, Constantin Motaş şi Alexandru Vechiu a fost urmat, după anul 1944,
de o pleiadă de cercetători care, prin înzestrarea lor intelectuală şi
incomensurabila lor dăruire, au clădit un bun renume profesiei noastre. De numele
fiecărui mare cercetător, se leagă una sau mai multe realizări originale, care au
asigurat eficienţa I.C.V.B. Pasteur, de-a lungul timpului:
• Profesorul Nicolae STAMATIN (1905-1993) a creat vaccinul
anticărbunos preparat din tulpina acapsulogenă 1190 R şi vaccinul antirujetic
preparat din tulpina VR 2;
• Ion ISOPESCU a organizat producţia industrială a unor vaccinuri
antibacteriene, unele dintre acestea fiind create de el;
• Ion SUHACI a iniţiat producţia industrială de vaccinuri antivirale
aviare şi a unui vaccin contra bolii Aujeszky, utilizat şi în prezent;
• Ilie POPOVICI (1902-1982) a contribuit la prepararea vaccinurilor
contra febrei aftoase, turbării, agalaxiei contagioase a oilor şi caprelor şi holerei
aviare;
• Vladimir WYNOHRADNIK (1902-1972) a organizat producţia
biopreparatelor antipestoase porcine;
• Nicolae MUNŢIU (1909-1972) a organizat prima secţie de producţie
în România a vaccinului antiaftos şi a pus bazele producţiei moderne a
vaccinurilor antivirale;
• Constantin SURDAN (1915-1985) a iniţiat, împreună cu P. JIVOIN,
cercetări epidemiologice pentru cele mai importante boli transmisibile;
• V. MINCIUNĂ a iniţiat cercetările de igienă veterinară;
• Constantin VIOR a iniţiat cercetările de imunologie generală;
• Grigore HORTEA a contribuit major la elaborarea în ţara noastră a
tuberculinei PPD;
• S. MIHĂIŢĂ şi POPA au fost preocupaţi de vaccinurile antipestoase
porcine şi imunitatea în această boală;
460
• M. PETROVSCHI a contribuit la realizarea vaccinurilor contra

anaerobiozelor;
• Virginia STOENESCU s-a remarcat prin cercetările efectuate în
domeniul patologiei aviare;
• D. DRĂGHICI a adus contribuţii valoroase în studiul patologiei
suinelor;
• C. GRIGORE a realizat cercetări în domeniul patologiei
rumegătoarelor şi al patologiei reproducţiei;
• Cecilia ŞERBĂNESCU (SURDAN) s-a remarcat ca histopatolog;
• V. LUNGU, V. FROMUNDA şi L. GEORGESCU au avut realizări
deosebite în domeniul parazitologiei;
• M. ŢAGA şi I. CÂRSTEŢ s-au remarcat prin cercetările lor
virusologice;
• C. UNGUREANU, V. GOGOAŞĂ, Al. GRECEANU, C. TUDORIU
şi C. IONICĂ s-au afirmat prin cercetările lor bacteriologice.
În anul 1991, I.C.V.B. Pasteur a devenit Regia autonomă a Institutului
Naţional de Medicină Veterinară Pasteur, pentru ca în anul 1998 să primească
titulatura: Societatea Naţională Institutul Pasteur S. A..
18.2. INSTITUTUL DE DIAGNOSTIC ŞI SĂNĂTATE

ANIMALĂ (I.D.S.A.)
Primele intenţii organizatorice datează din anul 1949, an în care, din

vechiul Institut de Seruri şi Vaccinuri Pasteur, se „desprinde” şi se
individualizează Institutul de Patologie şi Igienă Animală.
Acestui institut îi revenea ca sarcină oficială organizarea, controlul şi
îndrumarea tehnică a laboratoarelor veterinare teritoriale.
Primul director al I.P.I.A., profesorul Ilie POPOVICI, a solicitat şi obţinut
un ordin al Ministerului Agriculturii prin care administrarea, dotarea, încadrarea
cu personal şi îndrumarea tehnică a laboratoarelor treceau în sarcina Direcţiei
Sanitare Veterinare din M.A. Aceasta s-a preocupat eficient de construirea unor
laboratoare noi, de organizarea şi dotarea lor.
Dificile au fost însă, pregătirea şi încadrarea unui personal competent, a
cărui activitate să corespundă standardelor internaţionale. Se impunea
recunoaşterea şi garantarea unanimă a rezultatelor obţinute în laboratoarele
I.P.I.A. Departamentul Gospodăriilor de Stat efectua în acea perioadă importuri
masive de animale, care trebuiau controlate în perioada de carantină, plata lor
efectuându-se în funcţie de rezultatele examenelor de laborator efectuate în ţara
noastră. În situaţia în care laboratoarele din România obţineau rezultate pozitive
sau dubioase în diagnosticarea unor afecţiuni la animalele importate, exportatorii
461
trimiteau în ţara noastră specialişti care prelevau probe biologice şi le recontrolau

în laboratoarele lor sau în unele laboratoare internaţionale, deseori ivindu-se litigii
cu aceştia. În cazul unei erori de laborator erau periclitate relaţiile comerciale cu
străinătatea. În fermele de selecţie se produceau blocări de efective. Se perturba
astfel, în ansamblu, programul de creştere şi îmbunătăţire a şeptelului din toate
fermele de stat sau cooperatiste, care preluau în final animalele importate. În
aceste condiţii, Departamentul Gospodăriilor Agricole de Stat solicita
Ministerului Agriculturii, Direcţiei Sanitare Veterinare, să accepte ca examinarea
probelor să fie efectuată în cadrul Institutului de Patologie şi de Igienă Animală,
pentru a fi evitate unele erori de diagnostic. Numărul mic de specialişti existenţi
în cadrul institutului, raportat la numărul mare de ferme dispersate pe întreg
teritoriul ţării, a motivat incapacitatea I.P.I.A. de a răspunde la respectivele
solicitări.
În consecinţă, a apărut ideea de înfiinţare a unui Laborator Central de
Diagnostic Veterinar, cu rol de metodolog în diagnosticul de laborator.
Este meritorie în acest sens activitatea desfăşurată de dr. Marin
STĂNESCU, încă din perioda 1956-1958, în calitatea sa de şef al Serviciului
Veterinar al Departamentului GAS şi de membru al comisiilor ministeriale care
înaintau propuneri pentru o mai bună organizare a sectorului zootehnic şi sanitar
veterinar. În anul 1966, odată cu reorganizarea Ministerului Agriculturii, prin
H.C.M. nr. 248, se înfiinţează Laboratorul Central de Diagnostic Veterinar
(L.C.D.V., actualul I.D.S.A.), ca organ în subordinea directă a ministerului. La
iniţiativa şi sub coordonarea aceluiaşi dr. Marin Stănescu, numit director al
L.C.D.V., au fost finalizate: schema de organizare, schema de salarizare,
regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi lista cu propuneri de medici
veterinari care trebuiau transferaţi la acest laborator. L.C.D.V. a dobândit
personalitate juridică şi buget alocat abia în anul 1971, an în care a avut loc o
nouă organizare a Ministerului Agriculturii. În pregătirea şi emiterea Ordinului nr.
83 din 3 martie 1971, care definea statutul juridic al L.C.D.V., şi-a adus o
substanţială contribuţie dr. Alfred DUMITRESCU. În următorii doi ani, 1972-
1973, Ministerul Agriculturii a aprobat dezvoltarea activităţii Laboratorului
Central de Diagnostic Veterinar, mărind schema de personal de la 20, la 75 de
posturi şi propunând o schemă de dezvoltare până în 1980, cu 100 de posturi. Au
fost repartizate, de asemenea, fondurile necesare (inclusiv în valută) pentru
procurarea de utilaje, aparatură, reactivi etc..
Totodată, instituţia şi-a schimbat denumirea din Laboratorul Central
de Diagnostic Veterinar (L.C.D.V.) în Laborator Central Sanitar Veterinar
de Diagnostic (L.C.S.V.D.). Activitatea laboratorului s-a extins de la an la an,
realizând obiectivele pentru care a fost înfiinţat:
• Activitatea de diagnostic în sprijinul unităţilor zootehnice sau la
cererea expresă a Direcţiei Sanitare Veterinare din Minister;
462
• Instruirea, în serii de câte 3-5, a specialiştilor de la laboratoarele

teritoriale, în diverse profile ale activităţii de laborator;
• Pregătirea protocoalelor şi tehnologiilor de diagnostic de laborator,
inclusiv interpretarea rezultatelor;
• Asimilarea de noi metode de diagnostic-mai moderne, mai precise şi
mai ieftine-şi introducerea lor în practica lor de laborator.
Pe lângă dezvoltarea secţiilor de bacteriologie, virusologie, serologie,
parazitologie şi biochimie, care au funcţionat de la început, treptat au fost
organizate laboratoarele de histopatologie, micologie, toxicologie, patologie peşti
şi patologie albine. Ulterior, a fost inclus în structura Laboratorului Central
Sanitar Veterinar de Diagnostic şi laboratorul pentru leucoză bovină existent în
cadrul Departamentului Gostat.
La scurt timp de la înfiinţare, Laboratorul Central de Diagnostic Veterinar a
trecut de la diagnosticul simplist, unilateral, cu rezultate consemnate într-un
buletin de analiză de tipul „nimic specific bacterian”, la diagnosticul complex, cu
investigaţii multiple, efectuate în laboratoare de diverse profile, la care s-au
adăugat examenele clinice şi anatomopatologice, precum şi ancheta
epizootologică.
Acest nou mod de abordare a patologiei medicale a condus spre înlocuirea
în conţinut a simplistelor buletine de analiză, cu buletine de diagnostic, chiar dacă
denumirea generică de „buletin de analiză” se păstrează şi în zilele noastre.
Perfecţionarea examenelor hematologice, toxicologice, histopatologice,
biochimice sau virusologice, în cadrul L.C.S.V.D., a fost urmată de generalizarea
efectuării acestor examene în cadrul laboratoarelor teritoriale.
Instruirea medicilor veterinari din aceste laboratoare, asigurarea dotărilor
necesare, precum şi autorizarea rezultatelor obţinute în teritoriu, au asigurat
eficientizarea activităţii de diagnostic sanitar veterinar pe întreg teritoriul ţării.
Între anii 1976-1981, zootehnia românească a cunoscut o dezvoltare fără
precedent, prin construirea marilor complexe industriale de creştere a animalelor.
Supravegherea sănătăţii acestora, în contextul apariţiei unei patologii de grup,
diferite de cea individuală, s-a constituit într-o nouă provocare adresată
L.C.S.V.D..În consecinţă, au fost create laboratoarele de patologie de specie: de
patologie a rumegătoarelor şi ecvinelor, patologia porcinelor, patologia aviară,
patologia iepurilor de casă şi a animalelor de blană. De asemenea, a fost înfiinţat
şi un laborator de ecopatologie, din care ulterior s-au format două laboratoare: cel
de igienă animală şi protecţia mediului şi cel de patologia nutriţiei.
Laboratorul de boli de nutriţie şi metabolism avea să se constituie într-o
adevărată şcoală românească de patologie a nutriţiei, în nefericitul context socio-
economic al perioadei 1982-1989, în care resursele de hrană deveniseră
insuficiente, atât pentru oameni, cât şi pentru animale.
Prof. dr. Valer TEUŞDEA, director al L.C.S.V.D. în acea perioadă, s-a
preocupat atent de dotarea acestui laborator, de încadrarea cu personal specializat,
463
capabil să confirme, cu curaj, existenţa carenţelor alimentare, a disnutriţiei, a

subnutriţiei, a dismetaboliilor etc. Toate acestea se realizau într-o perioadă în care
cei care ar fi trebuit să producă şi să administreze furajele necesare unei creşteri
sănătoase a animalelor, aruncau întreaga responsabilitate asupra medicilor
veterinari, în situaţiile în care în efectivele de animale subnutrite evoluau boli
infecţioase produse de germeni condiţionat patogeni. Laboratorul de boli de
nutriţie şi metabolism a efectuat examene paraclinice pe animale clinic sănătoase,
alese randomizat, pentru a prognoza (şi preveni) dismetaboliile posibile, în
contextul administrării unei alimentaţii deficitare.
L.C.S.V.D. a stabilit şi a coordonat programul activităţilor de diagnostic
desfăşurate în întreaga ţară, în sensul stabilirii diagnosticului etiologic pe specii de
animale şi profile de activitate, ca singur instrument profesional fundamentat
ştiinţific, care să stea la baza acţiunilor întreprinse de medicii veterinari în
activitatea de prevenire şi combatere a bolilor la animale. Perfecţionarea
diagnosticului etiologic, urmată de precizarea acestuia în mod operativ, a lărgit
sfera de investigaţii pentru depistarea tuturor factorilor cauzali, a interelaţiilor
dintre aceştia, în declanşarea fenomenelor morbide. S-au obţinut rezultate notabile
în diversificarea sistemelor biologice de izolare şi identificare a virusurilor pe
culturi celulare primare sau secundare. A fost perfecţionat sistemul de
supraveghere a stării de sănătate a efectivelor de animale, în vederea asigurării
unei bune profilaxii, pentru toate categoriile de animale.
Au fost abordate teme noi referitoare la reproducţie, tehnopatii, iatropatii
etc..Competenţa profesională a reprezentat dezideratul major al întregii activităţi
desfăşurate în cadrul L.C.S.V.D., începând cu încadrarea personalului de
specialitate. Printre salariaţii laboratoarelor centrale, sau ai laboratoarelor
coordonate, s-au aflat mulţi şefi de promoţie. Aproape 50 % din specialişti sunt
doctori în ştiinţe sau doctoranzi.
La conducerea instituţiei, s-au succedat specialişti de înaltă clasă, care au
fost, sau au devenit ulterior, cadre universitare: şef lucrări dr. Marin Stănescu,
profesor dr. Valer Teuşdea, prof. dr. Ion Didă, prof. dr. Valentin Popovici,
conf. dr. Ştefan Nicolae, prof. dr. Gheorghe Pârvu, conf. dr. Nicolae
Alexandru.
Singurele deficienţe înregistrate de-a lungul timpului au fost cele de ordin
administrativ şi locativ. Astfel, prin Decretul nr. 170/1981, L.C.S.V.D. şi-a
pierdut personalitatea juridică, fiind incorporat în structura I.C.V.B.
Pasteur. Stabilirea unui sediu de sine-stătător a constituit o mare problemă încă
de la înfiinţare. La început, L.C.D.V. a funcţionat în două încăperi ale fostului
Institut Central Zootehnic şi o clădire anexă a fostului Laborator Judeţean Ilfov.
Ulterior, au fost ocupate succesiv şi temporar, spaţii disparate ca localizare,
aparţinând: fostului Institut de Patologie şi Igienă Animală şi Facultăţii de
Medicină Veterinară Bucureşti (Splaiul Independenţei, nr. 105), Academiei de
Ştiinţe Agricole şi Silvice, I.C.V.B. Pasteur (Şoseaua Giuleşti, nr. 333), clădirii
464
principale a F.M.V. Bucureşti, Laboratorului de Control Ştiinţific al Produselor de

Uz Veterinar (1987-1992).
În toamna anului 1992, L.C.S.V.D. s-a stabilit în sediul propriu din

strada Dr. Staicovici, nr. 63. Totodată, prin H.G. nr. 785/1992 şi Ordinul nr.
1 din 1993, îşi recapătă personalitatea juridică, ca instituţie centrală
medicală veterinară de diagnostic. (vezi foto )
Aşa cum afirma conf.dr. Nicolae ŞTEFAN, în anul 1933: „Scoaterea
activităţii de diagnostic de sub orice influenţe partizane, comerciale, economice
sau de altă natură, a făcut ca aceasta să servească în exclusivitate adevărului în
medicina veterinară, conferind diagnosticului autonomia necesară prezervării
neutralităţii.”
În perioada care a urmat, a fost accentuată calitatea activităţii de laborator,
în primul rând prin documentare-informare şi pe standardizarea şi omologarea
metodelor de laborator. În acest sens, sub egida L.C.S.V.D., s-a constituit
Comitetul Tehnic pentru omologarea metodelor şi metodologiilor de diagnostic
medical veterinar, cu sucomitete pe domeniile: bacteriologie, virusologie,
parazitologie, morfopatologie, micologie, imunologie, biochimie, toxicologie şi
radiologie, hematologie, radioimunodiagnostic, citogenetică şi microscopie
electronică, igienă animală şi protecţia mediului. Subcomitetele au fost constituite
din specialişti de prim rang din toate instituţiile de „vârf” cu profil medical
veterinar (facultăţi, laboratoare centrale, institute de cercetare, laboratoare
judeţene). În perioada martie 1997-mai 1999, aceste subcomitete au omologat şi
codificat 323 metode de diagnostic, aprobate de MAA prin Ordinele nr. 120807
/17.04.1997, 4239/30.01.1998 şi 93264/3.03.2000.
Celor 323 de metode, li s-au adăugat în perioada 1999-2001, alte 22 de
metode omologate. În perioada 1996-2001, a fost realizată perfecţionarea a 28 de
medici veterinari tineri ai Laboratorului, în laboratoare de referinţă din ţările vest-
europene, în cadrul programului PHARE sau al altor programe oferite de Uniunea
Europeană.
465
Începând cu anul 1999, prin H.G. nr. 6/1999, art. 5, alin. 4-a fost schimbat
numele instituţiei-din Laboratorul Central Sanitar Veterinar de Diagnostic –
în Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală (I.D.S.A.).
Despre necesitatea şi importanţa activităţii I.D.S.A., atât în România, cât şi
în context internaţional, conf. dr. Ştefan NICOLAE, actualul director al
prestigioasei instituţii, aprecia punctual:
• Circulaţia animalelor şi a altor produse supuse controlului veterinar se
desfăşoară în baza certificării veterinare. În condiţiile Uniunii Europene,
certificarea veterinară se realizează la origine, la furnizor-de unde rezultă o
răspundere crescută a serviciilor veterinare din ţara de origine, din România,
inclusiv;
• Certificarea veterinară, la rândul ei, se bazează, în primul rând, pe
rezultatul analizelor de laborator, analize care trebuie efectuate în condiţii stricte,
girate de normele de acreditare, autorizare şi abilitare a activităţii de laborator;
• Sistemele acreditării, autorizării şi abilitării laboratoarelor de
diagnostic veterinar creează cadrul în care, cu obiectivitate şi rigoare, pot fi
aşezate toate laboratoarele la adăpost de atitudini subiective sau acte de voinţă
partizane. Acreditarea laboratoarelor se realizează pe baza normelor europene în
vigoare (ISO 17 025) puse în aplicare în România de organizaţia
neguvernamentală RENAR, abilitată în acest sens de Guvernul României şi
organizaţiile europene în domeniu. Autorizarea sanitară veterinară a
laboratoarelor veterinare se bazează pe Ordinul M:A:A: nr. 53/1997, Ordinul nr.
103/1999 şi pe ordinele M.A.A. care au stabilit detalii pentru aplicarea acestui
sistem fundamental în funcţionarea laboratoarelor veterinare;
• Poziţia geografică a României, la graniţa de est a viitoarei Uniuni
Europene extinse, obligă forurile în drept din ţara noastră să garanteze –pentru
întreaga U.E.- sănătatea animalelor şi salubritatea mărfurilor alimentare de origine
animală care tranzitează România spre alte ţări U.E. sau care sunt exportate din
România spre sau prin U.E.;
• 90% dintre riscurile existente în legătură cu alimentaţia omului se
referă la produsele de origine animală; evaluarea acestui risc şi prevenirea
îmbolnăvirilor posibile nu se pot realiza decât prin analize de laborator care să
aprecieze şi să semnaleze la timp pericolele existente;
• Apărarea sănătăţii animalelor, prevenirea pătrunderii de boli noi pe
teritoriul României, precum şi profilaxia îmbolnăvirilor la om cu germeni
transmisibili de la animale se particularizează prin mai multe elemente rezultate
din condiţiile socio-economice ale perioadei post-decembriste: Dezvoltarea
sistemului tradiţional de creştere a animalelor, în peste trei milioane de
gospodării; Sistemul gospodăresc de creştere a mai multor specii de animale în
aceeaşi curte (bovine, ovine, porcine, păsări, câini, pisici etc) creează condiţiile
transmiterii unor boli între aceste specii; Absenţa cvasipermanentă a unor măsuri
de profilaxie generală creşte riscul îmbolnăvirii proprietarilor cu germeni
466
transmisibili de la animale; Creşterea animalelor, procesarea acestora şi a

produselor lor este practicată de o categorie de cetăţeni, în marea lor majoritate,
lipsiţi de experienţă, aflaţi abia în faza de iniţiere şi de formare; Toate aceste
elemente crează probleme complexe, care nu pot fi clarificate decât prin examene
de laborator, pe baza cărora se iau măsurile corecte, realiste şi eficiente de
profilaxie şi combatere;
• Cercetarea ştiinţifică, precum şi biotehnologiile moderne au adus şi în
medicina veterinară tehnici de laborator avansate: tehnicile de biologie
moleculară sunt astăzi în prim-planul practicii laboratoarelor veterinare de
diagnostic, fiind un răspuns ştiinţific la provocările create de globalizare,
circulaţia liberă a mărfurilor, prin evidenţierea legăturilor epidemiologice dintre
diferitele focare de boală, prin întocmirea arborilor genealogici ai diferiţilor agenţi
microbieni etc.
I.D.S.A. a promovat dezvoltarea unor domenii de înaltă responsabilitate
profesională şi de mare anvergură în strategia serviciilor veterinare, precum:
diagnosticul şi supravegherea bolilor cu mare difuzibilitate la animale,
supravegherea şi diagnosticul zoonozelor, al encefalopatiilor transmisibile,
asimilarea tehnicilor de biologie moleculară. Laboratorul a beneficiat din partea
programului PHARE de o dotare cu aparatură de laborator în valoare de peste 25
miliarde lei, de amenajarea incintei de înaltă securitate, de furnizarea de reagenţi
şi kituri standard de laborator (pe lângă instruirea a 28 de tineri medici veterinari
în laboratoare vest-europene de profil, de care am amintit anterior).
Controlul şi certificarea calităţii şi a salubrităţii produselor de origine
animală, supravegherea sănătăţii animalelor, a indemnităţii faţă de diferite boli
sunt realizate oriunde în lume de către serviciile publice, pentru a avea o garanţie
a încrederii între state, privind circulaţia mărfurilor supuse controlului sanitar
veterinar.
(Datele privind înfiinţarea şi dezvoltarea I.D.S.A. au fost selectate din

volumul omagial intitulat „I.D.S.A.-35 de ani în slujba apărării sănătăţii
animalelor” (1966-2001), editat de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor şi de Agenţia Naţională Sanitară Veterinară, Bucureşti, 2001)
18.3. INSTITUTUL NAŢIONAL ZOOTEHNIC
Primul Institut Zootehnic din România s-a înfiinţat în anul 1895, pe lângă
Şcoala Superioară de Medicină Veterinară Bucureşti. Primul său „diriginte” a fost
Nicolae FILIP, pe atunci şef de lucrări la Catedra de Zootehnie condusă de
profesorul Constantin VASILESCU.
După numai 5 ani, în anul 1900, Institutul Zootehnic a fost desfiinţat din
motive bugetare, deşi rezultatele obţinute în cursul cercetărilor efectuate asupra
raselor locale de taurine, ovine, porcine şi cabaline (vizând posibilităţile lor de
467
ameliorare), au fost deosebit de apreciate la vremea respectivă, atât în ţară, cât şi

în străinătate. Iată consideraţiile exprimate de profesorii Alexandru Locusteanu
şi Gheorghe Udrischi, în anul 1913, în legătură cu activitatea Institutului
Zootehnic şi regretabila sa desfiinţare:
„Institutul Zootehnic, prin organizarea ce i se dăduse şi prin lucrările
executate şi pe cale de executare, a adus, deşi nu a existat la şcoală decât numai
aproape 5 ani, foloase netăgăduite. Aici, prin operaţiuni zootehnice anume, s-a
probat o dată mai mult direcţiunea în care trebue să fie dusă îmbunătăţirea unora
din speţele de animale domestice şi posibilitatea de a întrebuinţa cu folos anume
rase pentru îmbunătăţirea unor speţe (...) Cu toate foloasele reale ce dădea
Institutul Zootehnic, el a fost desfiinţat. Şi când ne gândim că, sub pretext de
economii, s-a distrus o instituţiune aşa de utilă pentru care statul cheltuise peste
250 mii lei.” (Citat reluat din Simionescu)
Nicolae Filip, ajuns director al Direcţiei Zootehnice din cadrul Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor, în anul 1914, a continuat să militeze pentru
reînfiinţarea Institutului Zootehnic, „cea mai principală măsură în chestiunea
îmbunătăţirii animalelor”.
A urmat, însă, primul război mondial (1916-1918) şi Marea Unire.
Începutul perioadei interbelice (perioadă considerată etalon pentru
progresul economic al României reîntregite), a reprezentat, deopotrivă, momentul
în care s-a afirmat oficial necesitatea unei coordonări centrale a dezvoltării
zootehniei ca ramură de bază a agriculturii.
N. FILIP GH. K. CONSTANTINESCU
Gh. K. Constantinescu, continuatorul profesorului Nicolae Filip la

Catedra de Zootehnie şi exteriorul animalelor domestice, începând cu anul 1922,
organizează şi dezvoltă activitatea acesteia.
În concepţia sa, „rolul catedrei universitare, pe lângă datoria de a instrui
pe studenţi, mai are şi o alta tot aşa de mare, aceea de a creea cercetători,
468
specialişti şi de a elabora lucrări ştiinţifice originale care să dea răspunsuri şi

soluţii la problemele pe care le ridică viaţa practică.”
Gh. K. Constantinescu a concretizat toate aceste deziderate prin înfiinţarea
unui laborator de cercetări ataşat catedrei.
Profesionalismul cultivat de fondatorul acestuia a condus spre
instituţionalizarea sa mult aşteptată, care s-a realizat prin Legea pentru
creşterea, îmbunătăţirea şi apărarea sănătăţii animalelor, votată în decembrie
1925 şi promulgată în ianuarie 1926, care hotăra:
„Se creează un Institut Zotehnic pentru studiul ştiinţific şi practic al
chestiunilor de ordin zootehnic naţinal. Acest institut va servi în acelaşi timp ca
să formeze specialişti în toate ramurile zootehniei, precum şi pentru îndrumări şi
culegere de rezultate de la crescătoriile Statului şi cele particulare. Se vor putea
specializa în acest institut, atât absolvenţii Facultăţii de Medicină veterinară, cât
şi aceia ai Facultăţilor şi Şcoalelor Superioare de Agricultură. Institutul va
funcţiona pe lângă Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti şi va fi
condus de către un comitet de direcţie, numit prin decret regal de către
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, pe timp de 7 ani şi compus din:
1. Decanul Facultăţii de Medicină Veterinară;
2. Profesorul de Zootehnie de la Facultatea de Medicină Veterinară;
3. Profesorul de Zootehnie de la Şcoala Superioară de Agricultură de la
Herăstrău;
4. Un delegat al Consiliului superior zootehnic;
5. Directorul Serviciului zootehnic şi sanitar veterinar, ca delegat al
Ministerului Agriculturii şi domeniilor.
Directorul tehnic al Institutului va fi profesorul de Zootehnie de la
Facultatea de Medicină veterinară (...)”
Profesorul Gh.K. Constantinescu, directorul onorific al Institutului, a fost
delegat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor să viziteze, în cursul lunilor
februarie şi martie 1926, diferite institute similare din Europa, pentru a se informa
în vederea alcătuirii proiectului de organizare a noii instituţii. La întoarcere, pe
data de 16 aprilie 1926, Gh.K. Constantinescu a prezentat profesorului Paul
Riegler, decanul de atunci al Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti, un
„Memoriu asupra institutelor zootehnice de la Halle, Hanovra, Louvain şi
Brünn”, împreună cu un proiect de organizare a Institutului Zootehnic prevăzut de
Legea pentru creşterea şi îmbunătăţirea animalelor.
Preconizata structură a institutului cuprindea următoarele secţii:
1. Secţiunea de biologie cu subsecţiile: 1. Biometrie; 2. Craniologie; 3.
Ereditate experimentală; 4. Isto-etnologia, sero-etnologia şi
transplantări; 5. Studiul lânurilor; 6. Fotografii şi desenuri.
2. Secţiunea de alimentaţie;
3. Secţiunea de lactologie;
4. Secţiunea de piscicultură;
469
5. Secţiunea de apicultură şi sericicultură;

6. Secţiunea de economie rurală şi agronomie;
7. Secţiunea de informaţiuni, statistică şi publicaţii;
8. Secţiunea pentru sindicate de creştere, societăţi pentru controlul
laptelui şi registre genealogice;
Ulterior s-a adăugat, pentru scurt timp, şi Secţiunea de cinegetică.
Din primul Comitet de direcţie au făcut parte:

profesorul Paul Riegler, decanul Facultăţii de
Medicină Veterinară, Gheorghe IONESCU-
BRĂILA, directorul general al Direcţiei zootehnice
şi sanitare veterinare şi Gh. K. Constantinescu,
profesor de zootehnie, iar mai târziu, a mai fost
cooptat Alexandru Ciucă, profesor de Igienă la
Facultatea de Medicină Veterinară şi N. Dinescu,
şeful Serviciului zootehnic din Regia publică a
exploatărilor agricole şi zootehnice.
Primul sediu al Institutului Zootehnic a fost
GH. IONESCU-BRĂILA laboratorul de Zootehnie al Facultăţii de Medicină
Veterinară.
Construcţia sediului propriu al Institutului Naţional Zootehnic, pe terenul
Facultăţii de Medicină Veterinară, a durat 4 ani, între vara anului 1926 şi toamna
anului 1930.
În noul edificiu funcţionau şapte secţiuni: Biologie, Igienă, Lactologie,
Piscicultură, Apicultură şi sericicultură, Selecţie şi propagandă şi Zooeconomie,
statistică şi informaţiuni. De asemenea, tot aici s-au instalat catedrele de
Zootehnie şi de Igienă ale facultăţii.
NSTITUTUL NAŢIONAL ZOOTEHNIC
470
Clădirea institutului a fost prevăzută cu un vast amfiteatru, cu peste 230 de

locuri, aflat la dispoziţia mediciniştilor veterinari, pentru cursuri şi alte
manifestări studenţeşti. Baza de cercetare a cuprins iniţial: 1. Staţiunea avicolă
amplasată în curtea Facultăţii de Medicină Veterinară; 2. Ferma Pipera, cu o
suprafaţă de 15 ha, plasată la marginea Bucureştilor, pentru creşterea şi
exploatarea vacilor de lapte; 3. Ferma Tămădău, cu o suprafaţă de 150 ha, situată
la aproximativ 30 km de Bucureşti, pentru studiul furajelor; 4. Staţiunea
zootehnică Gherghiţa, cu cele 220 ha situate la 50 km de Bucureşti, în judeţul
Prahova, pentru cercetări biologice asupra diferitelor specii şi rase de animale,
cum ar fi metode de creştere, ereditate, selecţie, alimentaţie, aclimatizare etc.
În timp, zestrea institutului a sporit. Celor şapte secţiuni organizate la
înfiinţare li s-au mai adăugat încă patru: Secţiunea de fiziologie alimentară,
Secţiunea pentru studiul furajelor şi două secţiuni provinciale, pentru Basarabia
şi Dobrogea. În anul 1937, institutul dispunea de 40 de laboratoare şi 9 ferme. Pe
lângă cele 4 unităţi zootehnice care alcătuiau baza iniţială de cercetare, alte cinci
au completat sfera de interes a specialiştilor institutului: Ferma Afumaţi, jud.Ilfov,
s-a specializat în creşterea şi îngrăşarea porcilor, Ferma Dulbanu din jud. Buzău,
în creşterea oilor Karakul, Staţiunea Floreasca, Bucureşti, în creşterea cailor
trăpaşi, Staţiunea piscicolă Beclean, jud. Făgăraş, în creşterea păstrăvului şi a
crapului şi Staţiunea piscicolă Tarcău, jud. Neamţ, aflată în curs de reorganizare.
În laboratoarele, fermele şi staţiunile Institutului, au fost efectuate cercetări
privind creşterea raţională a animalelor, biologia raselor indigene sau importate,
ereditatea acestora etc. Au fost studiaţi factorii care influenţează reproducţia,
valoarea nutritivă a unor furaje şi efectul acestora asupra diferitelor producţii
animale.
Cercetările din cadrul secţiunii de Lactologie au vizat factorii care
influenţează calitatea, bacteriologia şi chimia laptelui şi a derivatelor din lapte, în
special a brânzeturilor româneşti. Nu au lipsit nici temele aparţinând patologiei
animale. Astfel au fost efectuate cercetări asupra durinei, bronhopneumoniei
mânjilor, a unor boli cu caracter epizootic, care creau mari dificultăţi la export şi
produceau însemnate pagube crescătorilor. Institutul Naţional Zootehnic a
întreprins anchete asupra stării animalelor în diferite regiuni ale ţării, în cursul
cărora s-a stabilit standardul raselor şi s-au urmărit prin măsurători abaterile de la
tipul original, gradul de perfecţionare obţinut după organizarea crescătorilor sub
auspiciile Institutului etc. A fost studiat păstoritul de munte şi o serie de alte
probleme locale ale creşterii animalelor în România.
Cercetările piscicole au abordat teme precum: biologia lacurilor,
heleşteielor şi a unor puncte de pe cursul Dunării, vârsta şi sistematica peştilor,
determinarea modului de alimentaţie a peştilor după conţinutul intestinal etc. Cu
ajutorul staţiunii piscicole de la Beclean, s-a efectuat, începând cu anul 1932, o
intensă acţiune de repopulare a apelor montane cu păstrăvi, care deveniseră tot
mai rari în urma pescuitului neştiinţific şi a braconajului sistematic.
471
Institutul a înfiinţat şi organizat, în toată ţara, numeroase sindicate de

creştere a diferitelor specii de animale, pe rase, precum şi mai multe acţiuni de
popularizare a tehnologiilor de creştere şi de producere a furajelor.
Spre exemplificare, amintim că, începând din vara anului 1934, Institutul a
organizat, mai mulţi ani consecutiv, campanii de introducere în alimentaţia
animalelor a nutreţului murat, în special a porumbului murat.
Echipe dotate cu maşini de tocat au pus la murat mai multe mii de vagoane
de porumb cu bobul în lapte în câteva sute de gospodării.
Au fost organizate, de asemenea, cursuri anuale de apicultură, aviculturăşi
piscicultură. La iniţiativa Institutului, la 11 decembrie 1930, s-a înfiinţat un
Comitet naţional al laptelui care, la rândul lui, a organizat, între 1932 şi 1938,
mai multe acţiuni menite să stimuleze activitatea crescătorilor de vaci de lapte:
Săptămâna laptelui, Ziua laptelui, adevărate sărbători anuale ale laptelui, cu
ocazia cărora se desfăşurau expoziţii naţionale care focalizau atenţia tuturor celor
interesaţi.
La fel de importante s-au dovedit a fi participările la diferite expoziţii
internaţionale, cum ar fi: Expoziţia internaţională de blănuri de la Leipzig (1930),
în cadrul căreia, pavilionul României, organizat de Institutul naţional Zootehnic a
impresionat prin calitatea pielicelelor Karakul obţinute în ţară; Expoziţia
internaţională avicolă de la Leipzig (1936); Expoziţia internaţională de lactologie
de la Berlin (1939). În anul 1939, Institutul a organizat şi prima Expoziţie
naţională cinegetică.
Prin toate acestea, Institutul Naţional Zootehnic a devenit „o operă de mare
utilitate economică şi ştiinţifică”, iar „iniţiatorii legii care l-au creat au dreptul
la toată recunoştinţa ţării”. Acestea sunt chiar aprecierile profesorului Gh. K.
Constantinescu, fondatorul Institutului Naţional Zootehnic. După cel de-al
doilea război mondial, activitatea Institutului a fost din ce în ce mai restrânsă.
În anul 1947, Gh. K. Constantinescu a fost obligat de regimul represiv
instalat la putere să se retragă din activitatea didactică şi ştiinţifică. Institutul
Naţional Zootehnic a trecut sub patronajul direct al Ministerului Agriculturii, cu
titulatura de Institut de Cercetări Zootehnice.
Şi-a continuat activitatea până în anul 1975, an în care a desfiinţat.
Clădirea fostului Institut Naţional Zootehnic este utilizată astăzi de
Facultatea de Medicină Veterinară Bucureşti.
472
19. ASOCIAŢII PROFESIONALE ŞI

ŞTIINŢIFICE ALE MEDICILOR VETERINARI
DIN ROMÂNIA
19.1. INTRODUCERE
Primele asocieri ale medicilor veterinari din România în organizaţii care să

le apere interesele şi drepturile profesionale s-au realizat concomitent cu apariţia
primelor forme asociative ale medicilor veterinari din Europa şi din întreaga lume,
şi au evoluat în deplină colaborare cu acestea. Începând cu “Primul Congres
Internaţional de Medicină Veterinară”, desfăşurat la Hamburg, între 14-18 iulie
1863 (la iniţiativa profesorilor John Gamgee de la New Veterinary College din
Edinburgh şi Eduard Hering de la Şcoala Veterinară din Stuttgart), în cele 25 de
Congrese Internaţionale de Medicină Veterinară desfăşurate până acum, medicii
veterinari din întreaga lume au adoptat şi perfecţionat forme unitare de organizare,
naţionale şi internaţionale.
Rostul acestora a fost şi este, în primul rând, cel de informare continuă a
medicilor veterinari în legătură cu evoluţia cunoştinţelor de specialitate, cu
legislaţia sanitar-veterinară în vigoare, cu drepturile lor profesionale şi socio-
economice.
Cronologic, în ţara noastră, s-au înfiinţat:

- 1871 - Societatea de medicină veterinară
- 1880 - Societatea studenţilor în medicină veterinară
- 1897 - Societatea de medicină veterinară practică
- 1900 - Societatea de ajutor mutual şi de economie a medicilor
veterinari
- 1913 - Asociaţia medicilor veterinari
- 1926 - Corpul Veterinar şi Casa de Credit şi Ajutor a Corpului
Veterinar
- 1938 - Colegiul Medicilor Veterinari
- 1971 - Reînfiinţarea Societăţii de Medicină Veterinară, devenită,
în anul 1990, Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din
România
473
- 1990 - Sindicatul personalului sanitar-veterinar

- 1997 - Asociaţia Naţională a Specialiştilor din Laboratoarele
Medicale Veterinare (ANSLMV)
- 1998 - Reînfiinţarea Colegiului Medicilor Veterinari
19.2. SOCIETATEA DE MEDICINĂ VETERINARĂ

DIN ROMÂNIA
La data de 15 mai 1871, la exact 10 ani de la înfiinţarea Şcolii Veterinare

din Bucureşti, un grup de 14 medici veterinari, în marea lor majoritate, membri ai
corpului didactic, au înaintat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice o
Declaraţiune pentru aprobarea şi recunoaşterea “Societăţii de Medicină
Veterinară din Bucureşti”, având ca scop:
• Să lucreze în comun la perfecţionarea diferitelor ramuri ale ştiinţei;
• Să studieze şi să caute a rezolva toate chestiunile ce interesează igiena,
reproducţia şi creşterea animalelor domestice;
• Să prevină şi să combată toate îmbolnăvirile şi epizootiile;
• Să stabilească temeiurile legale ale jurisprudenţei în raport cu viciile
redhibitorii, bolile contagioase şi medicina legală;
• Să aibă în vedere întotdeauna interesele generale şi dignitatea
profesiunii ce exersează;
• Să acorde, la cerere, Administraţiei, sprijinul necesar pentru lămurirea
oricăror probleme ce ţin de resortul medical-veterinar;
• Să înlăture orice obstacole, pentru ca “ştiinţa veterinară să ia o întreagă
şi liberă dezvoltare”, având speranţa că “stabilind emulaţiunea printre veterinari,
noua instituţie (societate) va putea face să iasă verităţi utile şi profitabile pentru
toţi”.
Printre semnatarii “declaraţiunii” s-au numărat: Mauriciu Kolben (ales

preşedinte al Societăţii), Irimia Popescu (vicepreşedinte) I. Constantinescu,
George Persu, Dimitrie Preotescu ş.a.
În adunarea generală din 14-16 august 1871, au fost votate “Statutul” şi
“Regulamentul Societăţii”.
În anul 1879, apare, ca organ de presă al Societăţii de Medicină Veterinară
din România, revista Medicul Veterinar, având în comitetul de redacţie pe
Alexandru Locusteanu, Mihai Măgureanu şi Pandele Constantinescu. La
numai un an, în 1880, atât revista, cât şi societatea îşi încetează activitatea. După
alţi opt ani, în 1888, un alt comitet de iniţiativă, format din Gh. Ionescu, A.
Curteanu şi Louis Vincent, convoacă o nouă adunare generală a medicilor
veterinari din ţară.
474
Cei 38 de medici veterinari prezenţi au aprobat Statutul societăţii şi au ales

Comitetul de conducere format din M. Măgureanu–preşedinte, N. Focşa–
secretar şi patru membri: Al. Locusteanu, I.Şt. Furtună, Paul Oceanu şi D.
Curteanu.
În acelaşi an, 1888, apare şi noul organ de presă al Societăţii, Revista de
medicină veterinară, avându-l ca redactor-şef pe I.Şt. Furtună.
Revista avea ca anexă Buletinul Societăţii, în care erau publicate “dările de
seamă ale activităţii societăţii”, precum şi diverse comunicări ştiinţifice ale
membrilor acesteia.
În adunarea generală din 4 ianuarie 1889 a fost aprobat Regulamentul de
organizare şi funcţionare al Societăţii de Medicină Veterinară. În şedinţa
extraordinară din 11 noiembrie 1893, la propunerea profesorului C. Vasilescu, în
noul Proiect de statut, la art. 1, se face precizarea că: data înfiinţării Societăţii de
medicină veterinară este data de 15 mai 1871, când a fost aprobată pentru prima
dată, înfiinţarea acestei societăţi. “Această dată, susţinea profesorul C. Vasilescu,
trebuie reţinută şi considerată ca atare, întrucât, atunci s-a demonstrat tuturor
existenţa “Corpului veterinar” şi a fost prima manifestare de organizare a
acestei profesii.” Societatea de medicină veterinară şi-a stabilit drept scop:
“studierea tuturor chestiunilor ştiinţifice care au legătură cu medicina
veterinară, cu productivitatea şi ameliorarea vitelor, precum şi de a sprijini orice
progres în aceste direcţiuni”.(Buletinul şi Memoriile Societăţii de Medicină
Veterinară, 1892-1893, Bucureşti, 1984, pag. 189)
Societatea va dăinui până la 21 iulie 1949, data ultimei sale şedinţe, după
care a avut soarta tuturor societăţilor similare din ţară, a fost desfiinţată. În anul
imediat următor, în 1950, Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti,
împreună cu Institutul de Cercetări Zootehnice, Institutul Pasteur şi Institutul de
Patologie şi Igienă Animală au hotărât să înfiinţeze un “Cerc Ştiinţific” comun, în
care să poată dezbate în comun probleme ştiinţifice, demonstrând astfel
necesitatea existenţei unei forme asociative pe criterii profesionale.
După alţi 18 ani, la 9 decembrie 1968, a fost votat, în amfiteatrul
Institutului de Cercetări Zootehnice, actul de constituire al Societăţii de
Medicină Veterinară din Republica Socialistă România.
Pe baza aprobării dată de Consiliul de Miniştri la 29 iunie 1970, cu nr.
291/I D, la 15 mai 1971, a avut loc adunarea de reconstituire a Societăţii de
Medicină Veterinară, exact la o sută de ani de la întemeierea vechii Societăţi de
Medicină Veterinară.
Promotorul acestei reconstituiri a fost profesorul Octavian Vlăduţiu
(1903-1991), care a şi fost ales preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară
reînfiinţate.
În anul 1975, Societatea de Medicină Veterinară se afiliază la Asociaţia
Veterinară Mondială-World Veterinary Association (W.V.A.), înfiinţată în
1952.
475
Imediat după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, la Conferinţa

extraordinară din 17 ianuarie 1990 a Societăţii de Medicină Veterinară, s-a hotărât
schimbarea denumirii acesteia în “Asociaţia Medicilor Veterinari din România”,
A.M.V.R.
19.3. SOCIETATEA STUDENŢILOR ÎN MEDICINĂ

VETERINARĂ
Societatea Studenţilor în Medicină Veterinară s-a “constituit în Bucureşti,

cu începere de la 19 octombrie 1880”, având “sediul în localul şcólei superióre
de medicină veterinară”, la iniţiativa lui I. Şt. Furtună, student pe atunci în anul
I al Şcolii Veterinare.
“Scopul societăţii este ca, prin conferinţe şi discuţiuni folositóre, să se
mărească cunoştinţele sciiţifice şi intelectuale ale membrilor săi. (art. 3 din
Statutele Societăţii, publicate împreună cu Regulamentul său, la Bucureşti, în
1896)
Studenţii îşi doreau o bibliotecă (art. 12) şi “o revistă în care se vor publica
lucrări sciiţifice presentate de membrii societăţii sau de particulari, conferinţele
cele mai alese şi diverse lucrări ale societăţii. Revista va purta numele de
“Progresul veterinar”. (art. 13).
Treisprezece ani mai târziu, în şedinţa extraordinară din 15 februarie 1893 a
Societăţii Studenţilor în Medicină Veterinară, s-a votat apariţia unei reviste,
propusă încă din 1880, purtând însă numele de “Clinica veterinară”. În primul
său număr, adresându-se “Către domnii abonaţi”, revista arată că scopul ei este:
“Publicarea observaţiunilor clinice, rezultatele experienţilor pe care vreunii din
studenţi le-ar întreprinde’n laboratoriile şcoalei”, precum şi publicarea oricăror
traducţiuni ce se vor crede necesare. Micul fond de care dispune Societatea astăzi
la înfiinţarea acestei reviste, nu este suficient şi, pentru a-i asigura o regulată
apariţiune, e necesar concursul d-lor voastre. Numai cu speranţa în binevoitorul
d-voastră concurs, Societatea studenţilor în medicină veterinară face astăzi acest
pas înainte”.
Societatea Studenţilor în Medicină Veterinară a avut, peste timp, realizări
deosebite, culminând cu cele înregistrate în perioada interbelică, în intervalul
1930-1940. În această perioadă de referinţă pentru întreaga societate românească
Societatea Studenţilor în Medicină Veterinară a organizat conferinţe publice
susţinute de somităţi ale medicinei veterinare, excursii ştiinţifice, schimburi de
studenţi cu străinătatea, a obţinut intrarea gratuită a studenţilor veterinari pe
hipodrom etc.
Mult râvnita bibliotecă deţinea, la finele anului 1938, un număr de 2006
volume şi era abonată la 9 reviste ştiinţifice, româneşti şi străine. Pentru a veni în
sprijinul studenţilor, a început litografierea cursurilor.
476
În martie 1933, “răspunzând dorinţei unanime a studenţilor”, începe să

apară lunar Buletinul Societăţii Studenţilor în Medicină Veterinară, care a fost
editat continuu până după cel de-al doilea război mondial, când îşi încetează
apariţia, o dată cu dizolvarea Societăţii Studenţilor în Medicină Veterinară, în
contextul istoric în care vor fi desfiinţate şi alte societăţi studenţeşti similare,
precum şi Societatea de Medicină Veterinară şi, respectiv Asociaţia Medicilor
Veterinari (1949).
19.4. SOCIETATEA DE MEDICINĂ PRACTICĂ
Societatea de Medicină Practică a fost înfiinţată la data de 8 iunie 1897 de

un grup fondator format din 80 de medici veterinari, printre care: Pandele
Constantinescu, I.Şt. Furtună, C. Gavrilescu, Paul Oceanu, C. Starcovici, în
scopul acordării unei mai mari atenţii problemelor pur ştiinţifice ale profesiei.
Timp de doi ani, în cadrul Societăţii au fost prezentate cele mai interesante
rezultate ale cercetărilor ştiinţifice elaborate de membrii societăţii.
19.5. ASOCIAŢIA GENERALĂ A MEDICILOR

VETERINARI (A.M.V.R.)
Înfiinţarea Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari a fost hotărâtă în

cadrul celui de-al III-lea Congres Naţional de Medicină Veterinară din România,
în şedinţa din 21 mai 1913.
După afirmaţiile profesorului Al. Locusteanu,
Societatea de Medicină Veterinară existentă “era
alcătuită numai din 40 de membri medici veterinari şi
lăsa neapărate nedreptăţile făcute corpului veterinar”.
La 29 iunie 1914, 138 de medici veterinari au
hotărât înfinţarea Asociaţiei Generale a Medicilor
Veterinari din România, au aprobat “Statutul” şi
“Regulamentul” şi au ales primul Comitet de conducere.
Datorită primului război mondial (1914-1918),
recunoaşterea juridică a Asociaţiei a fost amânată până la
data de 19 august 1919.
Articolul 4 din Statutul legiferat atunci, preciza că SIGLA A.M.V.R.
scopul Asociaţiei este acela “de a cultiva simţământul de
stimă, confraternitate şi susţinere colegială; de a apăra dreptul membrilor şi
interesele profesionale de ordin general; de a crea un fond economic; de a
înfiinţa un buletin propriu şi de a clădi un local propriu cu bibliotecă, sală de
conferinţe ş.a.” (Simionescu şi Moroşanu)
477
Dintre realizările notabile ale Asociaţiei merită menţionate:

• susţinerea trecerii “Serviciului veterinar”de la Ministerul de Interne la
Ministerul Agriculturii şi a unificării cu “Serviciul zootehnic” pentru a forma
“Direcţia generală zootehnică şi sanitar-veterinară” (2 septembrie 1919);
• acordarea de burse studenţilor veterinari merituoşi şi crearea de burse
pentru specializarea medicilor veterinari în străinătate;
• transformarea Şcolii Superioare de Medicină Veterinară în Facultate
afiliată Universităţii din Bucureşti;
• obţinerea dreptului de acordare a titlului de doctor în medicină
veterinară (1926) şi absolvenţilor fostei Şcoli Superioare de Medicină Veterinară,
care aveau bacalaureatul şi au susţinut teză;
• crearea, în anul 1926, a Casei de Credit şi Ajutor a Corpului
Veterinar, având ca prim fond sume provenite din contribuţia benevolă a
medicilor veterinari; a fost reînfiinţată în anul 1996 (în baza aprobării AMVR din
25-26 iunie 1993) cu denumirea de Casa de Ajutor a Medicilor Veterinari din
România (C.A.M.V.R)
• organizarea de concursuri ştiinţifice cu premii stimulative pentru cele
mai bune lucrări elaborate: premiul pentru Medicină Veterinară “Prof. Ioan
Athanasiu” şi premiul pentru Zootehnie “Prof. Al. Locusteanu” care au fost
acordate începând din anul1927;
• delegarea participanţilor la conferinţele şi congresele internaţionale de
medicină veterinară;
• invitarea unor somităţi ale medicinei veterinare mondiale în vederea
susţinerii unor conferinţe de specialitate;
• între anii 1929-1933 a fost construit Căminul Asociaţiei Medicilor
Veterinari; situat în faţa parcului Cişmigiu, pe bulevardul Regina Elisabeta nr.
33, Bucureşti; această realizare a devenit posibilă prin contribuţia benevolă a
membrilor Asociaţiei; în anul 1949, regimul comunist confiscă impunătoarea
clădire şi o “repartizează” Ministerului de Justiţie. Abia de curând, prin Sentinţa
civilă nr. 76/24 ianuarie 2002, a Tribunalului Bucureşti–secţia III, s-a dispus ca
Ministerul de justiţie să lase clădirea respectivă în deplină proprietate şi posesie,
fostului proprietar, Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România;
• elaborarea proiectului de lege, devenit “Legea pentru reglementarea
exercitării profesiunii de medic veterinar şi înfiinţarea Colegiului Medicilor
Veterinari” (din 26 noiembrie 1938); “Colegiul Medicilor Veterinari din
România–prevedea legea–este organizaţia profesională a Corpului medical
veterinar care are însărcinarea să controleze practica medicală veterinară şi să
vegheze la păstrarea prestigiului Corpului veterinar luând măsurile necesare
pentru preîntâmpinarea sau sancţionarea abaterilor săvârşite prin actele
profesionale şi de deontologie veterinară”.
• înfiinţarea “Fondului zootehnic destinat ridicării economice, sociale şi
culturale a satelor”(1946)
478
• acordarea de ajutoare materiale Societăţii studenţilor în medicină

veterinară, Societăţii de binefacere şi ajutorare a studenţilor în medicină
veterinară “Profesor I. Athanasiu”, Asociaţiei “Apărarea patriotică”, pentru
ajutorarea invalizilor şi orfanilor de război, Revistei Ştiinţelor veterinare etc.
Vechea Revistă de medicină veterinară înfiinţată în anul 1888 de I. Şt.

Furtună a devenit, începând cu 1 ianuarie 1919, Revista de medicină veterinară
şi de zootehnie.
În a doua jumătate a anului 1949, regimul comunist decide desfiinţarea
Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari din România alături de toate celelalte
societăţi şi asociaţii profesionale din întreaga ţară.
În anul 1971, a fost reconstituită Societatea de Medicină Veterinară (vezi
mai sus). La Conferinţa extraordinară din 17 ianuarie 1990 a Societăţii de
Medicină Veterinară s-a decis schimbarea denumirii acesteia în “Asociaţia
Medicilor Veterinari din România (A.M.V.R.)”
19.6. ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ A SPECIALIŞTILOR

DIN LABORATOARELE MEDICALE VETERINARE
(ANSLMV)
ANSLMV este o organizaţie profesională, afiliată la Asociaţia Medicilor

Veterinari din România, având conducere proprie, centrală şi teritorială. A fost
înfiinţată şi recunoscută ca persoană juridică la data de 26 martie 1997, având
sediul în Bucureşti, în spaţiul AMVR, (Splaiul Independenţei, nr. 105, sector 5).
Reuneşte specialişti ce activează sau au activat în domeniul practicii de laborator,
de pe întreg teritoriul ţării sau/şi din străinătate, indiferent de naţionalitate,
apartenenţă politică, religie, sex sau loc de muncă şi care participă, prin
contribuţia lor materială, prin cunoştinţele şi activitatea lor la realizarea scopului
Asociaţiei.
Obiectivele ANSLMV sunt conforme cu principiile profesiunii veterinare,
adoptate la cel de-al XXII-lea Congres Mondial Veterinar, printre care: apărarea
sănătăţii animalelor şi protecţia mediului, asigurarea şi supravegherea calităţii şi
salubrităţii produselor de origine animală, apărarea sănătăţii omului faţă de boli
transmisibile de la animale sau de la produsele acestora:
• unirea tuturor specialiştilor din laboratoarele medical-veterinare,
apărarea intereselor şi drepturilor lor şi promovarea valorilor moral-profesionale;
• lansarea de propuneri de organizare şi restructurare a serviciilor
medicale veterinare de laborator, precum şi stabilirea atribuţiilor laboratoarelor de
stat şi private, inclusiv a specialiştilor de laborator;
479
• lansarea de propuneri de normare şi salarizare a activităţii specialiştilor,

precum şi stabilirea de principii şi criterii pentru promovarea specialiştilor în
funcţii de execuţie/conducere;
• promovarea tehnicilor de laborator moderne (în concordanţă cu cele
aplicate şi recunoscute pe plan mondial);
• organizarea de manifestări ştiinţifice (congrese, simpozioane,
seminarii, consfătuiri etc);
• editarea de materiale informative (reviste, buletine informative ş.a.);
• organizarea de acţiuni de colaborare cu instituţii similare şi
asociaţii/societăţi profesionale naţionale şi internaţionale;
19.7. COLEGIUL MEDICILOR VETERINARI

DIN ROMÂNIA
Actualul Colegiu al Medicilor Veterinari din România reprezintă forma

asociativă renăscută a Colegiului Medicilor Veterinari, înfiinţat la data de 26
noiembrie 1938 prin Legea pentru reglementarea exercitării profesiunii de
medic veterinar. Nu putem omite faptul că această formă asociativă a fost
precedată de Corpul Medical Veterinar, înfiinţat în anul 1926. Legea de
organizare a Corpului Medical Veterinar a fost publicată în Monitorul oficial din
6 ianuarie 1926 şi a fost promulgată prin Decretul Regal din 9 iulie 1926,
devenind legea de bază pentru Corpul veterinar.
Legea prevedea, printre altele, condiţiile de admitere în Corpul Medical
Veterinar, atât pentru medicii veterinari de stat, cât şi pentru cei particulari,
funcţiile şi gradele acordate în cadrul acestuia, atribuţiile medicilor veterinari în
activitatea profesională ş.a..
Colegiul Medicilor Veterinari din România, înfiinţat în 1938, reprezenta
organizaţia profesională a Corpului medical Veterinar, cu atribuţii de a “controla
practica medicală veterinară şi de a veghea la păstrarea prestigiului Corpului
Veterinar, luând măsurile necesare pentru preîntâmpinarea şi/sau sancţionarea
abaterilor săvârşite prin actele profesionale şi de deontologie veterinară.”
În Colegiul Medicilor Veterinari din România se puteau înscrie toţi
absolvenţii Facultăţii de Medicină Veterinară care aveau titlul de doctor în
medicină veterinară şi dreptul de liberă practică.
Timp de mai bine de un deceniu, până în fatidicul an 1949, în care regimul
comunist a desfiinţat toate formele asociative profesionale din România, vechiul
Colegiu al Medicilor Veterinari a fost cu adevărat “reprezentantul intereselor şi
apărătorul drepturilor profesionale ale membrilor săi–medicii veterinari.”
La conducerea Colegiului s-au aflat figuri ilustre ale profesiunii medicale:
G.K. Constantinescu, Gh. Ionescu-Brăila, M. Fălcoianu şi Al. Ciucă. Francisc
480
Popescu a fost secretarul Comitetului de conducere al Colegiului, pe toată

perioadă de existenţă a acestuia, până în anul 1949.
A trebuit să treacă jumătate de veac până la reînfiinţarea Colegiului
Medicilor Veterinari din România prin Legea pentru organizarea şi exercitarea
profesiunii de medic veterinar, nr. 160 din 30 iulie 1998. Congresul Naţional de
Constituire a Colegiului Medicilor Veterinari din România s-a desfăşurat în
intervalul 27-28 octombrie 1998, la Bucureşti şi a adoptat: Regulamentul de
organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Veterinari, Codul de
deontologie medicală veterinară şi Statutul medicului veterinar. A urmat alegerea
şi organizarea Consiliilor, Birourilor executive şi a Comisiilor de etică şi
deontologie medicală veterinară, creşterea numărului de medici veterinari înscrişi
în Colegiu.
Prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor
Veterinari au fost stabilite modalităţile de privatizare a asistenţei sanitare
veterinare prin vânzarea, închirierea sau concesionarea clădirilor, spaţiilor şi
dotărilor şi mijloacelor existente la circumscripţiile, dispensarele şi clinicile
sanitare veterinare din fiecare judeţ.
Au fost stabilite atribuţiile şi competenţele medicilor veterinari liber-
profesionişti. Colegiul Medicilor Veterinari din România acordă atestate de liberă
practică medicală pentru următoarele categorii de activităţi sanitare veterinare
desfăşurate pe teritoriul României:
• asistenţă medicală veterinară: consultaţii, investigaţii de specialitate,
diagnostic clinic, tratamente preventive şi curative, însămânţări artificiale, transfer
de embrioni, prevenirea şi combaterea stărilor de infecunditate, intervenţii
chirurgicale, obstetricale şi alte operaţiuni recuperatorii;
• examene radiologice (radioscopie, radiografie), ecografie etc.
• examene de laborator (inclusiv recoltări probe): serologice, chimice,
toxicologice, bacteriologice, virusologice, parazitologice, precum şi de biochimie
şi bacteriologie alimentară;
• producerea şi comercializarea produselor de uz veterinar: biopreparate,
medicamente, dezinfectante, insecticide, raticide, premixuri, biostimilatori, furaje
medicamentate, medii de cultură, instrumentar, aparatură şi echipamente medicale
veterinare;
• prestări de servicii de specialitate: dezinfecţii, dezinsecţii, deratizări-la
cerere-, precum şi montări, verificări periodice, service tehnic pentru aparatură de
laborator şi aparatură medicală veterinară;
• consultanţă tehnică şi legislativă sanitară veterinară;
• informatică profesională şi documentare: publicaţii, editări,
reproduceri, materiale de profil;
Cu un astfel de atestat, medicii veterinari liber-profesionişti, membri ai
Colegiului, pot să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare activitatea independent, atât ca
persoane fizice, cât şi ca persoane juridice, cu sau fără personal ajutător.
481
La înscrierea în Colegiul Medicilor Veterinari, medicii veterinari solicitanţi

de atestat de liberă practică depun, în faţa Consiliului Colegiului, următorul
jurământ:
“Jur să-mi exercit profesiunea cu competenţă şi

responsabilitate, în mod demn, cu probitate şi
devotament, acţionând în toate împrejurările printr-o
conduită exemplară, în spiritul normelor Codului de
etică şi deontologie medicală veterinară şi al
respectării legilor ţării.
Voi folosi toate cunoştinţele mele profesionale şi
ştiinţifice pentru promovarea şi apărarea sănătaţii
animalelor, protecţia sănătaţii omului şi a condiţiilor
ecologice.
Jur să apăr, cu toate puterile, onoarea, prestigiul
şi nobilele tradiţii ale profesiunii de medic veterinar.”
SIGLA C.M.V.R.
Statutul medicului veterinar este alcătuit din 4 capitole, care cuprind:
• Capitolul 1: pregătirea profesională (învăţământ superior, Facultate de
Medicină Veterinară), modul de desfăşurare a activităţii (potrivit legislaţiei
sanitare veterinare în vigoare, în prezent Legile 60/1974, 75/1991 şi 160/1998),
domeniile de activitate şi scopul activităţii: apărarea sănătăţii animalelor,
prevenirea unor îmbolnăviri la oameni, protecţia mediului şi îmbunătăţirea
calităţii vieţii;
• Capitolul 2: drepturi, atribuţii şi responsabilităţi;
• Capitolul 3: exercitarea profesiunii de medic veterinar;
• Capitolul 4: relaţiile profesionale (de colaborare cu organele de stat
administrative, sanitare, agricole, silvice, de poliţie, de justiţie ş.a.)
482

Carte Ist. Med. Vet.

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Ist. Med. Vet.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ISTORIA MEDICINEI VETERINARE

1. MEDICINA ŞI MEDICINA VETERINARĂ

Medicina este ştiinţa care are ca obiect conservarea şi restabilirea sănătăţii

1.2. ETIMOLOGIA TERMENILOR „MEDICINĂ”,

Termenul medicină are o etimologie latină, polisemantică, a cărei

Medicus-I .m.-este medicul; acelaşi termen, utilizat ca adjectiv, înseamnă

PLINIUS (23-79 e.n.) menţionează în scrierile sale termenul veterinarius,

Caduceul este emblema universală a ştiinţei

cirezile fratelui său, Apollon. Nezărit decât de ciobanul Battos şi ascunzând

Sistematica zoologică include în subordinul Ophidia (Serpentes), familia

Sigla Asociaţiei Studenţilor Veterinari de la F.M.V.

2. ORIGINILE PREISTORICE ALE MEDICINEI

fracturi consolidate. În prima imagine de mai jos, se observă calusurile formate în

Metacarpiene de ren, prezentând Mandibulă fracturată de ren, descoperită în

3. ORIGINILE ETOLOGICE ALE MEDICINEI:

Comportamentul nutriţional include evitarea instinctivă a alimentelor

şi slegren, care conţin substanţe cu rol neuroplegic, asemănătoare celor utilizate în

Prin compresiunile aplicate pe plagă, linsul opreşte sângerarea. Tot prin

Domeniul “medical” în care toate animalele sunt nevoite să se

Pasărea-rinocerului (Buphagus erytrorhincus) se dovedeşte a fi un foarte

4. PROTOISTORIA MEDICINEI VETERINARE

4.1. SCURTĂ ISTORIE A DOMESTICIRII ANIMALELOR

Primul animal absolut domestic a fost câinele. Această premieră istorică

domesticit de chinezi. Specia respectivă a ajuns în Europa abia în secolul XVIII

4.2. RELAŢIA „VÂNAT-VÂNĂTOR”-

Cronologic, aceasta este prima reprezentare artistică a unui animal rănit.

Desene rupestre ale aborigenilor australieni, având reprezentate

Se presupune că astfel de “clarviziuni“ ar fi

Vrăjitorul, şamanul, devine în timp vindecătorul care meditează asupra

4.3. „MEDICINA S-A NĂSCUT ODATĂ CU RELIGIA”

Afirmaţia din titlu îi aparţine lui Marcel Sendrail şi este demonstrată de

primitiv a manifestat şi el preocupări instinctive legate de curăţenia corporală şi

În mileniul IV î.e.n., între văile râurilor Tigru şi Eufrat, au apărut primele

pleurezii purulente, operaţia cezariană, chiuretaje profunde, operaţia de cataractă,

Primul medic “consemnat nominal” în istoria scrisă a lumii, s-ar părea că a

“O zeule Edinmugi, vizir al zeului Gir, (tu) care îngrijeşti mamele

Aceasta este, cel mai probabil, invocaţia adresată zeilor ocrotitori

Din inscripţiile cuneiforme de pe un cilindru cu sigiliu descoperit la Kassite

“Leoaica rănită” din

5.2. MEDICINA EGIPTULUI ANTIC

5.2.1. DOCUMENTE ISTORICE

Medicina egiptenilor s-a bucurat de un mare renume în antichitate.

- Papirusul Ebers, descoperit de egiptologul german Georg Ebers, în anul

igienice, precum şi multe formule magice. Se găseşte la Institutul de Istoria

- Papirusurile Brugsch, în număr de două, descoperite de egiptologul

- Papirusul Hearst (din aceeaşi epocă) conţine 260 de formule contra

- Papirusul Chester Beatty nu este excusiv medical, conţine capitole

- Papirusul Edwin Smith, descoperit în anul 1862, datează de la începutul

- Papirusul ginecologic de la Kahoun (în prezent, oraşul Illahun), datează

5.2.2. CONCEPTE ETIOLOGICE ŞI TERAPEUTICE

Ca în toate civilizaţiile antice, şi la egipteni, concepţia etiologică asupra

5.2.3. MUMIFIEREA CADAVRELOR

Este bine cunoscut faptul că egiptenii practicau mumifierea cadavrelor

5.2.4. ZEI TĂMĂDUITORI

În toate formele lor de religiozitate: animism, totemism, fetişism, tabuism,

Nu se putea renunţa la tradiţionala reprezentare

Cu sprijinul zeului Thot, ea i-a iniţiat pe oameni în arta medicinei, ştia să

Imhotep a fost adorat ca divinitate începând cu secolul I î.e.n. şi a fost

5.2.5. MEDICINA VETERINARĂ ÎN EGIPTUL ANTIC

Desenele şi basoreliefurile şi statuetele egiptene descoperite în Valea

5.3. MEDICINA IUDAICĂ

Se considerau animale curate: rumegătoarele cu copita despicată, nu şi

principi…(Domnul) a dat oamenilor ştiinţă, ca să se preamărească întru leacurile

5.4. MEDICINA GRECIEI ANTICE