Astazi avem placerea sa va prezentam in sfarsit si un

documentar tradus pe aceasta tema, un film in care Jack

Otto abordeaza urmatoarele idei si intrebari: „Exista vreo
legatura intre kazari si evrei ?! Unde au ajuns kazarii dupa
ce au parasit Nordul Turciei ? Cum au decis kazarii sa
devina adopte religia iudaica ? Care sunt obiectivele
acestora ? Cine a fost Mayer Amschel Bauerberg =
Rotschild ? Unde au plecat copiii lui Rotschild ? De unde
a provenit ideea crearii Ligii Natiunilor Unite ? Cine a fost
Adam Weishaupt ? Ce este rezerva fractionata bancara ?”
Interesant este faptul ca acest Jack Otto spune la un
moment dat ca o parte din barbarii razboinici khazari, cei
care au fost izgoniti si au venit pe la Sud de Marea Neagra
sunt stramosii tiganilor. Deci jidovii si tiganii ar putea fi de
fapt rude. Nu ne-ar mira deoarece ambele etnii sunt foarte
smechere si inclinate catre furtisag si a face bani cu orice
pret, iar pana de curand nu aveau o tara fiind nomazi. La
fel ca si tiganii , nu-si accepta numele, cel putin nu in
Romania, deoarece JEW inseamna Jidov sau jidan (din
germanul Das juden) sau iudeu si au limba lor specifica
idis, o combinatie de limbi (ca si in cazul limbii tiganesti,
care se numeste limba romani). Tiganii vor sa fie numiti
rromi ca sa para romani, jidovii vor sa fie numiti evrei ca
sa aiba pedigri biblic si sa para „popor ales” si cu apartenta
in Palestina. Au tendinte parazitare si isi insusesc
caracteristicile altor popoare pentru a le fura pana la urma
identitatea si teritoriul, ceea ce se intampla acum si cu
Romania care se afla sub asediul ambelor etnii. Nu
spunem ca toti sunt asa, caci exista bineinteles oameni de
bine, de bun simt in cadrul ambelor etni, insa nota generala
asa este sau asa pare.
Insa inainte de film va prezentam unul dintre articolele lui
Vasile Zarnescu de pealtermedia.info
”

A. N. Poliak şi Khazaria

„Unul dintre cei mai radicali promotori ai ipotezei despre

originile khazare ale evreimii este A. N. Poliak, profesor de
istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv.
În cartea sa, Khazaria, publicată în ebraică, în 1944, (…)
Poliak scrie că realităţile impun «un nou mod de abordare
atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi
celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de
departe putem merge în considerarea acestei evreimi
(khazare) drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din
Europa orientală… Descendenţii acesteia – cei care au
rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte
ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi
marea majoritate a evreimii mondiale». Dacă aşa stau
lucrurile, ar însemna că strămoşii lor veneau nu de pe
malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci
din Caucaz (…); deci, din punct de vedere genetic, ei se
înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor
şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi
Iacob [s. n., V.I.Z.]. Dacă se va dovedi că acesta este
adevărul, atunci termenul de «antisemitism» ar deveni fără
noimă, s-ar goli de conţinut, s-ar baza pe o concepţie
împărtăşită atât de călăi, cât şi de victimele lor. Povestea
Imperiului khazar, aşa cum se dezvăluie încetul cu încetul
din trecut, începe să apară ca cea mai cruntă farsă pe care a
pus-o vreodată la cale istoria“ [1]. În episodul „Înşelătoria
secolului XX (46)“ [2] am precizat, în notele mele, citându-
l pe Arthur Koestler, că, în imensa lor majoritate, cetăţenii
actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică,
rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi),
[co]autori ai textelor biblice, deşi jidanii, îndeosebi după
anul 1900, prin ideologia sionistă, au complotat şi
revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în
baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“.
Deci, pe scurt, istoria acestor barbari, khazarii, travestiţi în
popor biblic, relevă temerile autorilor evrei, privind
propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii“ de azi, adică
jidanii, nu sunt evreii semiţi, biblici [3].
Cercetările recente asupra A.D.N.-ului confirmă ipoteza
profesorului A. N. Poliak. «Cine sunt iudeii? (Jews, în
original), se întreabă Texe Marrs. Care este originea lor?
Sunt iudeii (Jews) o rasă omogenă? Sunt iudeii descendenţi
din Abraham, Isaac şi Iacob? Astăzi, ştiinţa ADN-ului arată
că aproape toţi iudeii din lume provin din Khazaria. Ei
nu sunt, pe linie genetică, din neamul lui Avraam şi al
profeţilor, ci al regelui Bulan şi al popoarelor păgâne din
Caucaz. Strămoşii iudeilor de azi nu sunt izraeliţi, ci sunt
khazari. Popoarele din Khazaria, în secolul al VIII-lea, s-
au convertit de la păgânism la iudaism. În secolul al X-lea,
aceşti khazari transformaţi în „iudei“ au emigrat în Europa
de Est, în special în Polonia şi Lituania. În 1948, khazarii,
în mod eronat crezând ei înşişi că ar fi „iudei“, au ajuns pe
teritoriul Palestinei şi au înfiinţat statul Israel. Popoarele de
astăzi din Israel sunt, practic, toate de sorginte khazară (din
grupul turco-mongol). „Evreii“ nu pot să aibă nici o
pretenţie de sorginte genetică asupra ţării lui Israel şi nici o
legătură de familie în Israelul istoric. Ştiinţa A.D.N.-ului se
alătură recentelor descoperiri din istorie şi arheologie spre
a prezenta lumii o imagine corectă şi remarcabilă a
poporului evreu. Acum, totul se schimbă!» (s.n., V.I.Z.)
[4].
Aşadar, Texe Marrs aduce încă un argument, bazat pe
studierea structurii A.D.N.-ului, care atestă că jidanii nu
sunt, de neam, de sânge, acelaşi lucru cu evreii biblici, din
Palestina lui Solomon. Faptul că au adoptat religia mozaică
nu-i transformă, automat, în evrei. Problema se pune în
dublu sens, dar convergent. Pe de o parte, după cum am
mai precizat, tot aşa cum eu, de exemplu, dacă adopt
budismul sau taoismul sau şintoismul nu devin, subit,
indian, chinez sau, respectiv, japonez – nu-mi apare în
frunte ochiul kundalini, nu mi se fac ochii oblici, părul
castaniu, uşor ondulat, nu mi se face negru-lins, pentru că,
aşa cum spune un proverb românesc – dar regăsit şi în
paremiologia altor popoare –, „sângele apă nu se face“. Pe
de altă parte, spre deosebire de cultul iudaic, adoptat numai
de IUDEI şi de jidani, cultul musulman se întinde din
Nordul Africii, trece în Asia prin Orientul Apropiat – în
care se află Israelul (cu Siria, Iordania, Liban, Turcia), şi
nu în Orientul Mijlociu, cum scriu inculţii, preluând
clişeele ziariştilor ignoranţi din presa occidentală! – şi
merge mai departe, prin Orientul Mijlociu (estul Irakului,
Iran, Pakistan) spre Orientul Îndepărtat până în Extremul
Orient. Pe toate aceste meridiane – care cuprind jumătate
de glob – pe care se întinde cultul Islamului există o
mulţime de popoare, dintre care mulţi dintre membrii lor
sunt mahomedani, musulmani. Dar, dacă un egiptean
ortodox devine musulman, dacă un indian sau pakistanez
sau chinez părăseşte budismul sau taoismul şi devine
musulman, nu încetează în a fi egiptean, indian, pakistanez
sau chinez! Nici sângele khazarilor, matricea
cromozomială a A.D.N.-ului lor, nu se transformă, subit, în
sângele evreilor biblici prin însuşirea iudaismului, cum
pretinde Sionismul. Dimpotrivă, împroprierea religiei
mozaice prin decizia regelui Bulan atestă, încă o dată,
dimensiunea prădătoare a khazarilor, lăsată moştenire
„iudeilor“ răspândiţi în Europa, jidanilor: se ştie şi se
confirmă zi de zi că principala caracteristică a jidanilor este
goana după averi, după bani – „rechinii imobiliari“ şi
speculatorii financiari fiind principalele forme moderne de
escrocare a românilor, după cum în secolul 1850-1950 au
fost arendarea, cămătăria, concurenţa neloială şi ruinarea
românilor. Marea finanţă mondială este concentrată în
mâinile câtorva familii de jidani, care, deşi au foarte multe
bogăţii, vor tot mai multe. De altfel, cum se ştie, lăcomia,
ahtierea după averi şi preocuparea predilectă pentru
speculaţia financiară (care înseamnă, zis mai puţin
academic, escrocherie) sunt relevate şi condamnate atât în
Vechiul Testament (Ieşirea, 20, 17; Deuteronomul, 5, 21,
7, 25-26; Evrei, 13, 5), cât, mai ales, de Iisus Hristos, care
le-a reproşat zarafilor iudei că au pângărit Templul
transformându-l într-o „peşteră de tâlhari“ (Matei, 21, 12-
13; Marcu,7, 21-22). Dar nici sub raport spiritual, religios,
cultic, rabinii fundamentalişti, „autentici“ nu acceptă
Sionismul şi, în discursurile şi demonstraţiile lor stradale,
afişează mereu sloganul „IUDAISMUL RESPINGE
SIONISMUL!“, ca şi în vremea lansării, în 1890, a
sionismului de către Herzl.
Dar, i se atribuie lui David Ben Gurion paternitatea acestei
idioţenii: „Jew is anyone who says he is a Jew“ – „Iudeu
este oricine care susţine că este iudeu“! Această aserţiune,
zice dr. Gerhard Falk, este respinsă de către jidanii
americani autentici, sau, în exprimarea lui, „ortodocşi“:
„The orthodox American Jews reject the notion that a Jew
is anyone who says he is a Jew“ [5]. Care or fi fiind
„jidanii americani ortodocşi“ (adică „fundamentalişti“) nu
ştiu, dar să luăm ca atare afirmaţia dr-lui Gerhard Falk.
Într-adevăr, este foarte plauzibilă această paternitate,
deoarece, la vremea când a emis-o, David Ben Gurion era
puternic interesat să fabrice cât mai mulţi „evrei“, cu care
să populeze Palestina transformată în Israel, fiindcă
„izraelieni“ erau foarte puţini, în comparaţie cu masa de
palestinieni-arabi care popula acel teritoriu. Prof. Ion Coja
chiar face, undeva, constatarea că e benefic pentru unii să
se declare „evrei“, fiindcă, actualmente, îşi asigură, astfel,
un paşaport pentru parvenire în ţara în care se află sau,
eventual, un paşaport pentru eventuala emigrare – deşi,
acum, s-a ivit o variantă nouă, opusă, a politicii sioniste:
ideea „refacerii diasporei“ jidăneşti prin revenirea în ţările
din care au emigrat până de curând; pentru a-şi asigura un
loc de refugiu în eventualitatea că arabii se vor dumiri şi îi
vor arunca în Mediterană pe intruşii jidani.
Numai că această directivă subversivă de parvenire la
calitatea de „evreu“ lui Ben Gurion este în netă contradicţie
cu politica „purităţii etnice“ a Israelului statuată de
ideologia sionistă, căci, prin avalanşa de neevrei-deveniţi-
evrei prin simpla declaraţie că ar fi evrei, transformă
„poporul“ izraelian într-un mixtum compozitum ca şi
„poporul“ american, sau ca poporul francez în partea de
sud a Franţei, care a devenit un melanj de francezi şi de
magrebieni. Actualmente, în Israel trăiesc circa 6 milioane
de izraelieni, 1,6 milioane de palestinieni şi circa 325.000
alte etnii. Să presupunem că, pe glob, sunt circa 20 de
milioane de evrei/jidani. Jacques Attali – un jidan din elita
Franţei, consilier al mai multor preşedinţi francezi – a
prognozat, recent, că jidanii trebuie să ajungă la numărul
de 200 de milioane, ca să poată conduce lumea.
Conducerea Chinei a declarat anul 1995 ca fiind „Anul
marii migraţii chineze“ – după care a început o liberalizare
a acordării vizelor de emigrare, pentru a mai
descongestiona, inclusiv în acest fel, presiunea
demografică enormă care apasă asupra Chinei. Acum,
conducerea chineză a devenit şi mai liberală şi ar putea –
să presupunem – să dea ordinul ca 200 de milioane să se
declare „evrei“ şi să emigreze în… Israel, devenind, astfel,
izraelieni! Deoarece, conform panseului lui David Ben
Gurion, „cine se declară jidan este jidan“! Dintre cele circa
1,3 miliarde de chinezi, câţi sunt acum, oficial, în China –
deşi eu cred că au ajuns la 1,4 miliarde –, cifra de 200 de
milioane (adică populaţia imensei Rusii – de circa 150 de
milioane – plus de 2,5 de ori populaţia din 1989 a
României, de 20 de milioane!) pare o cifră rezonabilă
pentru a face „alia în Palestina“, adică pentru a emigra în
Israel. Şi, atunci, cum rămâne cu „evreii“ din Israel de 208
milioane de „evrei“, făcuţi à la Ben Gurion?! Şi ar fi cei
200 de milioane de chinezi-„evrei“ totuna cu jidanii-
khazari, sau cu „evreii“ – cum se consideră jidanii că ar fi
fiind?! Iată o dilemă din care nu putem ieşi în
eventualitatea potenţialei jidăniri spontane a 200 de
milioane de chinezi!
Mai grav! Ar fi o eventualitate terifiantă, căci principala
calitate a chinezilor jidăniţi ar fi însuşirea trăsăturii
definitorii atât a khazarilor, cât şi a „evreilor“ care au
adoptat legea Torei, conservată în religia mozaică: violenţa
extremă contra celorlalţi, contra goyimilor, căci şi chinezii-
jidăniţi ar deveni, automat, tot „popor ales“, în baza Torei,
a Talmudului, a Cahalului, a Sionismului şi a cărţilor sacre
apropriate şi aduse la zi de către rabinii-khazari-jidăniţi, în
cadrul unui aggiornamento jidănesc, similar celui catolic!
Deoarece, din cauza principalei lupte subterane dintre iudei
– descendenţii vechilor iudei biblici – şi aşchenazi –
descendenţii khazarilor parveniţi la calitatea de jidani
actuali – s-a creat, cum am mai spus şi cum trebuie să avem
permanent în minte această stare de fapt, o stare
conflictuală difuză între diversele facţiuni iudaice şi
jidăneşti. Această conflictualitate difuză – dar acută, care,
în unele ocazii ia chiar forme de contestare violentă,
contondentă – se încearcă a fi depăşită prin ceea ce am
numit aggiornamento jidănesc.
O recunoaşte şi Gerhard Falk, în articolul citat: «Cu toate
acestea, ne luptăm unii împotriva celorlalţi. Am şi uitat că
lui Hitler nu-i păsa dacă victimele sale erau laici,
tradiţionalişti [cu sensul de „iudei fundamentalişti, adepţi
ai dogmelor Torei“ – n.n., V.I.Z.], conservatori, reformaţi,
reconstrucţionişti, sionişti etc. etc. El, împreună cu naziştii
lui, incluzând naziştii arabi de ieri şi de azi, văd doar iudei.
De aceea, în numele strămoşilor noştri comuni, Abraham,
Isaac şi Iaacov, al Sarei, al Rahilei, Leei şi Rebecăi, haideţi
să oprim ura acum. Să-i determinăm pe cei care vor citi
acestea să nu mai pronunţe un cuvânt urât împotriva altui
iudeu şi a credinţei lui. Oare nu scrie Kol Israel Chaverim:
„toţi iudeii sunt confraţi“, chiar şi atunci când nu există
ameninţarea anihilării?» Evident, în acest apel patetic
pentru eliminarea urii intra-„iudaice“, care le diminuează
jidanilor cvasimajoritari renumita solidaritate etnică în faţa
„ameninţării anihilării“, dr. Gerhard Falk ne aruncă praf în
ochi prin faptul că invocă „strămoşii noştri comuni,
Avraam/Abraham, Isaac şi Iaacov“, deşi prof. A. N. Poliak
denunţase, acum şapte decenii, această falsă legendă,
relevând, cum am arătat la început, că, în cvasitotalitatea
lor, actualii iudei vin „nu de pe malurile Iordanului, ci de
pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz“. E necesar să
subliniez că Gerhard Falk şi-a intitulat articolul „Cea mai
mare teroare dintre toate“ tocmai pentru a sublinia că
această „cea mai mare teroare“ este reprezentată de însăşi
ura intra-„iudaică“, prin care se diminuează solidaritatea
„poporului ales“, menţinută de-a lungul mileniilor din
cauza persecutării permanente la care a fost supus de ironia
Istoriei: chiar „poporul ales“ să fie persecutat?!
Îngemănarea urii contra goyimilor – promovată şi
consemnată de Vechiul Testament – cu ura înmagazinată de
persecutarea continuă la care a fost supus de către goyimi
din cauză de „deicid“, din cauză de camătă etc. –
consemnată corect de către Istoria Europei – împreună cu
ura funciară specifică barbarului popor khazar –
consemnată tot de către Istoria Europei –, această ură, deci,
va fi sporită nemăsurat demografic, politic şi economic
prin jidănirea celor 200 de milioane de chinezi care vor
primi „ordin de la împărăţie“ să se declare „evrei“ biblici!
Or, dacă extrapolaţi inclusiv recentul război, declanşat în
iulie-august 2014 de către Israel contra palestinienilor din
Fâşia Gaza [6] – care stau ca o sulă în coasta jidanilor de
pe ţărmul Mediteranei –, vă daţi seama ce atrocităţi ar
comite Israelul închinezat cu cei două sute de milioane de
chinezi-jidoviţi? Ar ocupa, urgent, tot Orientul Apropiat
fără a mai face uz de avioanele şi rachetele făcute cadou de
zombii-americani, ci ar cuceri ţările vecine doar năvălind
pedestru, ca apostolii din vremurile biblice! Aşa va arăta
Apocalipsa: jidanii-închinezaţi năvălind pe jos sau călare
pe măgari, cucerind Orientul Apropiat de la Nil până la
Eufrat, cum perorau, după războiul de şase zile, din 1967,
generalul Moshe Dayan şi prim-ministra Golda Meyr, un
fel de Gerda-gardianca a jidanilor!

Cuvântul „jidani“: concept geopolitic şi istoric

Cuvântul „jidani“ semnifică un concept geopolitic şi
istoric, prin care se indică aria geografică, iniţială, de
atestare istorică a existenţei jidanilor – situată la nordul şi
nord-estul Mării Caspice – şi originea etnică turco-
mongolă a poporului respectiv: khazarii. De aceea, nu are
nimic peiorativ în el, cum pretind lichelele din Academia
Română, care le cântă în strună jidanilor tocmai pentru ca
ei, jidanii, să îşi mascheze originea non-iudaică, dar cu
scopul de a se da drept „evrei“, căci, ca „evrei“, ar avea un
pedigri biblic, transformat într-unul eminamente rasist –
„poporul ales“, deci, unicul „popor ales“ – şi, astfel, şi-ar
aroga superioritatea asupra tuturor celorlalte popoare! Din
acelaşi motiv au acaparat Comitetul de atribuire a premiilor
Nobel, spre a le acorda cu prioritate jidanilor, ca să impună
şi în acest mod ideea superiorităţii intelectuale a jidanilor
[7].
Remarcabil este faptul că, în rândul contestatarilor
„Holocaustului unic“ pe care-l clamează cu neruşinare
incontinentă escroci ca Elie Wiesel, Simon Wiesenthal,
Léon Poliakov, Efraim Zuroff [8], Marco K. Katz [9], Radu
Ioanid [10] şi alţii mai mărunţi de la noi, ca Teşu
Solomovici, Aurel Vainer, Emil Constantinescu, Andrei
Marga şi „escrocul politic“ [11] Răzvan Theodorescu, se
înregimentează şi revizionişti iudei sau chiar jidani, dar
cinstiţi, competenţi şi renumiţi în profesia lor, ca Norman
Finkelstein – cu deja faimoasa lui carte INDUSTRIA
HOLOCAUSTULUI [12] –, ca Noam Chomsky, Israel
Shahak sau Bobby Fischer, celebru ca şahist, dar mai puţin
cunoscut în România ca negaţionist vehement şi
perseverent al holocaustului: „A negat holocaustul şi şi-a
anunţat intenţia de a demasca crimele evreilor şi a susţinut
că Statele Unite sunt o «farsă controlată de evrei ticăloşi,
circumcişi, murdari şi coroiaţi»“ – afirmaţie din cauza
căreia a fost alungat din S.U.A. şi fugărit peste tot, până la
moarte [13]!
Fireşte, toţi aceşti „negaţionişti“ iudei (sau, poate, doar
jidani) au fost denigraţi şi chiar persecutaţi (Norman
Finkelstein, Israel Shahak sau Bobby Fischer, Benjamin
Freedman), ca să nu mai spunem de alţii, ne-„evrei“ – cum
e cazul cu autorul acestei memorabile cărţi, Arthur Robert
Butz, sau băgaţi la închisoare, ca David Irving, Ernst
Zündel, Jürgen Graf, Germar Rudolf, sau cei care au fost
bătuţi, ca Roger Garaudy, Paul Rassinier, George Dănescu,
Robert Faurisson [14] ş.a.

Evreii contemporani din Europa de Est cuprind cel mai

mare agregat etno-religios al comunităților evreiești
moderne, reprezentând aproximativ 90% din peste 13
milioane de evrei din întreaga lume (Ostrer 2001).
Speculați că au apărut dintr-un mic grup fondator din
Europa Centrală și se crede că au menținut o endogamie
ridicată, evreii din Europa de Est sunt considerați o
„populație izolată” și subiecte de neprețuit în studiile
bolilor (Carmeli 2004), deși strămoșii lor rămân discutabile
între geneticieni, istorici, și lingviști (Wexler 1993; Brook
2006; Sand 2009; Behar et al. 2010). Recent, mai multe
studii la scară largă au încercat să evidențieze diversitatea
genetică a populațiilor evreiești prin genotipizarea
populațiilor evreiești și neevreiești eurasiatice (Conrad și
colab. 2006; Kopelman și colab. 2009; Behar et al. 2010).
Interesant este că unele dintre aceste studii au legat
populațiile din Caucaz cu evreii din Europa de Est, în
contradicție cu narațiunea unui grup fondator din Europa
Centrală. Deoarece corectarea structurii populației și
utilizarea controalelor adecvate sunt esențiale în studiile
medicale, este vital să se examineze ipotezele care pretind
să explice strămoșii evreilor din Europa Centrală și de Est.
Una dintre provocările majore pentru orice ipoteză este
explicarea prezenței masive a evreilor în Europa de Est,
estimată la opt milioane de oameni la începutul secolului al
XX-lea. Investigăm structura genetică a evreilor europeni,
aplicând o gamă largă de analize - inclusiv trei teste de
populație, componentă principală, origine biogeografică,
amestec, identitate prin descendență (IBD), distanță de
partajare a alelelor și analize uniparentale - și testăm
veridicitatea lor în lumina celor două ipoteze dominante
care descriu fie un singur ascendent din Orientul Mijlociu,
fie un ascendent mixt Orientul Mijlociu-Caucaz-european
pentru a explica ascendența evreilor din Europa de Est.
„Ipoteza din Renania” prevede ca evreii europeni moderni
să fie descendenții iudeilor – un sortiment de triburi
israelit-canaanite de origine semitică (fig. 1 și 2) (nota
suplimentară S1, Material suplimentar online). Propune
două valuri de migrație în masă: primul a avut loc în cei
200 de ani care au urmat cuceririi musulmane a Palestinei
(638 d.Hr.) și a constat din iudei devotați care au părăsit
Palestina musulmană pentru Europa (Dinur 1961). Nu este
clar dacă acești migranți s-au alăturat comunităților greco-
romane iudaizate existente, la fel și amploarea contribuției
lor la fondul genetic din Europa de Sud. Al doilea val a avut
loc la începutul secolului al XV-lea de către un grup de
50.000 de evrei germani care au migrat spre est și au
inaugurat o aparentă eră de hiper-baby-boom timp de
jumătate de mileniu (Atzmon et al. 2010). Ipoteza din
Renania prezice o ascendență din Orientul Mijlociu pentru
evreii europeni și o asemănare genetică mare între evreii
europeni (Ostrer 2001; Atzmon și colab. 2010; Behar și
colab. 2010).
„Ipoteza khazariană” concurentă consideră că evreii din
Europa de Est sunt descendenții khazarilor (nota
suplimentară S1, Material suplimentar online). Khazarii
erau o confederație de triburi slave, scite, huno-bulgare,
iraniene, alane și turce, care au format în centrul-nordul
Caucazului unul dintre cele mai puternice imperii la
sfârșitul epocii fierului și s-au convertit la iudaism în
secolul al VIII-lea d.Hr. (fig. 1 și 2) (Polak 1951; Brook
2006; Sand 2009). Populațiile khazariene, armenești și
georgiene formate din această amalgamare de triburi
(Polak 1951) au fost urmate de izolarea relativă,
diferențierea și deriva genetică in situ (Balanovsky et al.
2011). Înregistrările biblice și arheologice fac aluzie la
relațiile comerciale active dintre proto-iudei și armeni la
sfârșitul secolelor î.Hr. (Polak 1951; Finkelstein și
Silberman 2002), care probabil au dus la o amestecare la
scară mică între aceste populații și o prezență iudeilor în
Caucaz. După convertirea lor la iudaism, structura
populației iudeo-hazarilor a fost în continuare remodelată
de migrațiile multiple ale evreilor din Imperiul Bizantin și
Califat în Imperiul Khazar (fig. 1). După prăbușirea
imperiului lor și Peste Neagră (1347–1348), iudeo-khazarii
au fugit spre vest (Baron 1993), stabilindu-se în Regatul
Polonez și Ungaria în creștere (Polak 1951) și în cele din
urmă răspândindu-se în Europa Centrală și de Vest. Ipoteza
Khazariană presupune că evreii europeni sunt formați din
strămoși din Caucaz, europeni și din Orientul Mijlociu.
Mai mult decât atât, comunitățile evreiești europene sunt
de așteptat să fie diferite una de cealaltă atât ca ascendență,
cât și ca eterogenitate genetică. Ipoteza khazariană oferă,
de asemenea, două explicații pentru diversitatea genetică
din grupurile din Caucaz, mai întâi prin valurile multiple
de migrație către Khazaria din secolele VI-X și al doilea de
către iudeo-khazarii care au rămas în Caucaz.
Studiile genetice care au încercat să deducă ascendența
evreilor europeni au dat rezultate inconsistente. Unele
studii au indicat asemănarea genetică dintre evreii europeni
și populațiile din Caucaz, cum ar fi Adygei (Behar și colab.
2003; Levy-Coffman 2005; Kopelman și colab. 2009), în
timp ce unele au subliniat asemănarea cu populațiile din
Orientul Mijlociu, cum ar fi palestinienii (Hammer et al. al.
2000; Nebel et al. 2000) și alții au subliniat asemănarea cu
populațiile sud-europene, cum ar fi italienii (Atzmon și
colab. 2010; Zoossmann-Diskin 2010). Cele mai multe
dintre aceste studii au fost efectuate în era pregenomului
folosind markeri uniparentali și incluzând diferite populații
de referință, ceea ce face dificilă compararea rezultatelor
acestora. Studii mai recente care au folosit date întregului
genom au raportat o asemănare genetică mare a evreilor
europeni cu populațiile druze, italiene și din Orientul
Mijlociu (Atzmon et al. 2010; Behar et al. 2010).

Deși ambele ipoteze din Renania și Khazarian descriu un

ascendent iudeu și nu se exclud reciproc, ele sunt bine
distinse, deoarece populațiile din Caucaz și semitice sunt
considerate distincte din punct de vedere etnic și lingvistic
(Patai și Patai 1975; Wexler 1993; Balanovsky și colab.
2011). Evreii, conform oricăreia dintre ipoteze, sunt un
sortiment de triburi care au acceptat iudaismul, au migrat
în altă parte și și-au menținut religia până la această dată și,
prin urmare, se așteaptă să prezinte anumite diferențe față
de populațiile învecinate. Deoarece ambele ipoteze
presupun că evreii din Europa de Est au ajuns în Europa de
Est aproximativ în același timp (secolele al XIII-lea și al
XV-lea), am presupus că au experimentat rate similare de
amestecare scăzute și fixe cu populațiile învecinate,
estimate la 0,5% pe generație în ultimii 50 de ani. generaţii
(Ostrer 2001). Aceste amestecuri relativ recente au
remodelat probabil structura populației tuturor evreilor
europeni și au crescut distanțele genetice față de populațiile
din Caucaz sau Orientul Mijlociu. Prin urmare, nu ne
așteptăm să obținem o potrivire perfectă cu populațiile
surogat de Khazarian și Iudee, ci mai degrabă să le estimăm
înrudirea.
Setul complet de date conținea 1.287 de indivizi neînrudiți
din 8 populații evreiești și 74 de populații non-evreiești,
genotipați peste 531.315 polimorfisme autozomale de un
singur nucleotid (SNP). Un set de date tăiate de
dezechilibru de legături (LD) a fost creat prin eliminarea
unui membru al oricărei perechi de SNP în LD puternic (r2
> 0,4) în ferestre de 200 de SNP (glisând fereastra cu 25
SNP-uri la un moment dat) utilizând pereche independentă
în PLINK (Purcell et al. 2007). Acest lucru a generat un
total de 221.558 de SNP-uri autozomale care au fost alese
pentru toate analizele autozomale, cu excepția analizei
identice prin descendență (IBD), care a folosit setul
complet de date. Ambele seturi de date au fost obținute de
la http://www.evolutsioon.ut.ee/MAIT/jew_data/ (ultima
accesare 19 decembrie 2012) (Behar et al. 2010). Datele
ADN mitocondrial (mtDNA) și cromozomiale Y au fost
obținute din seturi de date publicate anterior, așa cum a
apărut în Behar și colab. (2010). Acești markeri au fost
aleși pentru a se potrivi cu nivelul filogenetic de rezoluție
atins în seturile de date raportate anterior și reprezintă un
set diversificat de markeri. Un total de 11.392 de probe au
fost asamblate pentru analize mtDNA (6.089) și
cromozomiale Y (5.303) de la 27 de populații (tabelele
suplimentare S1 și Date suplimentare, Material
suplimentar online).
Terminologie
În limbajul comun, evreii din Europa de Est și Centrală sunt
practic sinonimi cu evreii ashkenazi și sunt considerați o
singură entitate (Tian et al. 2008; Atzmon et al. 2010;
Behar et al. 2010). Cu toate acestea, termenul este
înșelător, deoarece cuvântul ebraic „Ashkenaz” a fost
aplicat Germaniei în literatura rabinică medievală –
contribuind la narațiunea conform căreia evreia modernă
din Europa de Est își are originea pe Rin. Astfel, ne-am
abținut să folosim termenul „evrei așkenazi”. Evreii au fost
aproximativ împărțiți în evrei europeni de est (Belorusia,
Letonia, Polonia și România) și centrale (Germania, Țările
de Jos și Austria). În concordanță cu literatura care
consideră „evreii așkenazi” distinct de „evreii sefarzi”, i-
am exclus pe cei de mai târziu. Notarea completă a
populației este descrisă în tabelul suplimentar S3, Material
suplimentar online.
Alegerea populațiilor surogat

Întrucât vechii iudei și khazarii au fost învinși și rămășițele

lor nu au fost încă secvențiate, în conformitate cu studiile
anterioare (Levy-Coffman 2005; Kopelman et al. 2009;
Atzmon et al. 2010; Behar et al. 2010), Mijlocul
contemporan. Populațiile din Est și Caucaz au fost folosite
ca surogate. Palestinienii au fost considerați proto-iudeeni
deoarece se presupune că împărtășesc un fundal lingvistic,
etnic și geografic similar cu iudeii și s-a demonstrat că
împărtășesc strămoși comune cu evreii europeni (Bonné-
Tamir și Adam 1992; Nebel et al. 2000; Atzmon et al. al.
2010; Behar et al. 2010). În mod similar, georgienii și
armenii din Caucaz au fost considerați proto-khazari,
deoarece se crede că au apărut din aceeași cohortă genetică
ca și hazarii (Polak 1951; Dvornik 1962; Brook 2006).
Testul celor trei populații

Statisticile f3 utilizează diferențele de frecvență alelelor

pentru a evalua prezența amestecului într-o populație X din
alte două populații A și B, astfel încât f3(X; A, B) (Reich
et al. 2009). Dacă X este un amestec de A și B, mai degrabă
decât rezultatul derivei genetice, f3 ar fi negativ. Un f3
negativ semnificativ indică faptul că strămoșii grupului X
au experimentat o istorie de amestecare ulterioară
divergenței lor de la A și B. Statisticile f3 au fost calculate
cu programul threepop al TreeMix (Pickrell și Pritchard
2012) cu k = 500 peste setul de 221.558 SNP-uri. Acest test
diferă de ADMIXTURE (Alexander et al. 2009), care
raportează proporțiile de amestec cu cel mai probabil
strămoș.
Analiza componentelor principale

Deși analiza componentelor principale (PCA)

„multipopulație” utilizată în mod obișnuit are multe
proprietăți atractive, ar trebui practicată cu prudență pentru
a evita părtinirile din cauza alegerii populațiilor și a
dimensiunilor variate ale eșantionului (Price et al. 2006;
McVean 2009). Pentru a evita aceste prejudecăți, am
dezvoltat un cadru simplu de „populație dublă”, constând
din trei populații „în afara grupului”, care sunt disponibile
în dimensiuni mari ale eșantionului și sunt cele mai puțin
amestecate - pigmei Mbuti și Biaka (Africa de Sud), basci
francezi (Europa) și Chineză Han (Asia de Est) – și două
populații de interes, toate de dimensiuni egale ale
eșantionului. Piatra de temelie a acestui cadru este că
minimizează numărul de computere semnificative la patru
sau mai puțin (testul Tracy-Widom, P < 0,01) și
maximizează porțiunea de varianță explicată la peste 20%
pentru primele două computere. Calculele PCA au fost
efectuate folosind smartpca din pachetul EIGENSOFT
(Patterson et al. 2006). Corpurile convexe au fost calculate
folosind funcția „convhull” Matlab și reprezentate în jurul
centroizilor clusterului. Relația dintre două populații de
interes a fost estimată prin suprapunerea proporțională a
clusterelor lor. Populațiile mici (<7 eșantioane) au fost
excluse din analiză.
Estimarea originilor biogeografice ale populației

Novembre și colab. (2008) au propus o abordare bazată pe

PCA, precisă la câteva sute de kilometri în Europa, pentru
a identifica originea biogeografică actuală a unei populații.
Deși această abordare nu are un model istoric implicit, ea
corelează diversitatea genetică cu geografia și poate fi
astfel un instrument util pentru studiul biogeografiei.
Pentru a reduce părtinirea cauzată de mai multe populații
de dimensiuni neuniforme (Patterson și colab. 2006;
McVean 2009), am adoptat cadrul de populație dublă cu
trei populații în afara grupurilor și două populații de
interes: o populație de origine geografică cunoscută în
perioada de timp relevantă. s-a arătat că se grupează cu
populația în cauză (de exemplu, armenii) și cu populația în
cauză (de exemplu, evreii din Europa de Est). Primele patru
populații au fost folosite ca set de pregătire pentru
populația în cauză. Calculele PCA au fost efectuate așa
cum s-a descris mai devreme. Unghiul de rotație al
coordonatelor PC1-PC2 a fost calculat așa cum este descris
de Novembre și colab. (2008). Pe scurt, în fiecare figură
axele PC au fost rotite pentru a găsi unghiul care
maximizează corelația însumată a valorilor medii PC1 și
PC2 ale populațiilor de antrenament cu latitudinea și
longitudinea țărilor lor. Datele latitudinale și longitudinale
au fost obținute din literatură sau prin centroidul
aproximativ al țării. Distanțele geodezice au fost calculate
în kilometri folosind funcția Matlab „distanță”.
Analiza amestecului

O abordare asemănătoare structurii a fost aplicată într-un

mod de învățare supravegheat, așa cum a fost implementat
în ADMIXTURE (Alexander et al. 2009). ADMIXTURE
oferă o estimare a strămoșilor individului din frecvențele
alelelor populațiilor ancestrale desemnate. Procedura de
bootstrapping a lui ADMIXTURE cu parametrii impliciti a
fost utilizată pentru a calcula erorile standard. Am observat
erori standard scăzute (<0,05) în toate analizele noastre. Cu
excepția sud-europenilor, populațiile au fost sortate după
ascendenții lor medii africani și asiatici. În această analiză,
cei trei evrei olandezi au fost grupați cu evrei din Europa
de Est.
Pentru a confirma că ipotezele din Renania și Khazarian
descriu într-adevăr strămoși distincti, am evaluat gradul de
amestec de fundal între populațiile din Caucaz și semitice.
Am calculat statisticile f3 între palestinieni și șase populații
din Caucaz și Eurasia folosind San africanul ca un grup
extern, de exemplu, f3 (palestinieni, san, armeni).
Rezultatele f 3 pentru turci (–0,0013), armeni și georgieni
(–0,0019), Lezgins și Adygei (–0,0015) și ruși (–0,0011)
au indicat o amestecare minoră, dar semnificativă (–26 <
Z-score < –13) între palestinieni şi populaţiile testate.
Deoarece armenii și georgienii s-au separat de turci în urmă
cu 600 de generații (Schonberg și colab. 2011), putem
presupune că cea mai mare parte a amestecului lor a derivat
din acea ascendență și în nivelurile așteptate de amestec de
fundal tipic regiunii, mai degrabă decât amestecul recent
cu semiticul. populatiilor. Prin urmare, asemănările dintre
evreii europeni și populațiile din Caucaz se vor datora
probabil unui ascendent semitic comun.

Apoi, PCA a fost folosit pentru a identifica dimensiunile

independente care captează majoritatea informațiilor din
date. APC a fost aplicat folosind două cadre:
„multipopulația” efectuată pentru toate populațiile (fig. 3)
și separat pentru populațiile eurasiatice, împreună cu
pigmei și chinezii Han (fig. suplimentară S2, Material
suplimentar online) și noul nostru cadru de „populație
duală” (fig. suplimentară S3, Material suplimentar online).
În toate analizele, eșantioanele studiate s-au aliniat de-a
lungul celor două axe geografice bine stabilite ale variației
genetice globale: PC1 (Africa sub-sahariană vs. restul
Lumii Vechi) și PC2 (est vs. vest Eurasia) (Li et al. 2008).
Rezultatele noastre dezvăluie grupări geografice rafinate,
cum ar fi marginea europeană continuă aproape simetrică
care se extinde de la europenii de vest la est, marginea
paralelă a Caucazului și populațiile din Orientul Apropiat
(fig. suplimentară S1, Material suplimentar online)
organizate în clustere turco-iraniene și druze. (fig. 3).
Populațiile din Orientul Mijlociu formează un gradient de-
a lungul liniei diagonale dintre beduini și populațiile din
Orientul Apropiat, care seamănă cu distribuția lor
geografică. Egiptenii rămași și cea mai mare parte a
saudiților se distribuie separat de populațiile din Orientul
Mijlociu.
Se așteaptă ca evreii europeni să se grupeze cu populații
native din Orientul Mijlociu sau Caucaz, conform
ipotezelor din Renania sau, respectiv, Khazarian.
Rezultatele tuturor analizelor PC (fig. 3, figurile
suplimentare S2 și Date suplimentare, Material
suplimentar online) arată că peste 70% dintre evreii
europeni și aproape toți evreii din Europa de Est se
grupează cu evrei georgieni, armeni și azeri în marginea
Caucazului. (fig. 3 și fig. suplimentară S3, Material
suplimentar online). Aproximativ 15% dintre evreii din
Europa Centrală se grupează cu druzi, iar restul cu ciprioți.
Toți evreii europeni se grupează distinct de grupul din
Orientul Mijlociu. Dovezi puternice pentru ipoteza
khazariană este gruparea evreilor europeni cu populațiile
care locuiesc la capetele opuse ale khazariei antice: armeni,
georgieni și evrei azeri (fig. 1). Deoarece populațiile din
Caucaz au rămas relativ izolate în regiunea Caucazului și
deoarece nu există înregistrări ale populațiilor din Caucaz
care au migrat în masă în Europa Centrală și de Est înainte
de căderea Khazaria (Balanovsky et al. 2011), aceste
descoperiri implică o origine comună pentru evreii
europeni. și populațiile din Caucaz.

Pentru a evalua capacitatea abordării noastre bazate pe

PCA de a identifica originile biogeografice ale unei
populații, am căutat mai întâi să identificăm originea
biogeografică a druzilor. Religia druză a apărut în secolul
al XI-lea, dar originile oamenilor rămân o sursă de multă
confuzie și dezbatere (Hitti 1928). Am urmărit originea
biogeografică druză la coordonatele geografice: 38,6 ±
3,45° N, 36,25 ± 1,41° E (fig. suplimentară S4, Material
suplimentar online) în Orientul Apropiat (fig. suplimentară
S1, Material suplimentar online). Jumătate dintre druzi s-
au aglomerat strâns în sud-estul Turciei, iar restul au fost
împrăștiați de-a lungul nordului Siriei și Irakului. Aceste
rezultate sunt în acord cu constatările lui Shlush și colab.
(2008) folosind analiza mtDNA. Pozițiile geografice
deduse ale druzilor au fost utilizate în analizele ulterioare.
Originile geografice ale evreilor europeni au variat pentru
diferite populații de referință (fig. 4 și fig. suplimentară S5,
Material suplimentar online), dar toate rezultatele au
convergit către Khazaria de Sud de-a lungul Turciei
moderne, Armeniei, Georgia și Azerbaidjanului. Evreii din
Europa de Est s-au grupat strâns în comparație cu evreii din
Europa Centrală în toate analizele. Cele mai mici abateri în
coordonatele geografice au fost obținute la armeni atât
pentru evreii europeni estici (38 ± 2,7° N, 39,9 ± 0,4° E)
cât și pentru cei centrali (35 ± 5° N, 39,7 ± 1,1° E) (fig. 4).
Rezultate similare au fost obținute pentru georgieni (fig.
suplimentară S5, Material suplimentar online). În mod
remarcabil, coordonatele medii ale evreilor din Europa de
Est sunt la 560 km de granița de sud a Khazaria (42,77 ° N,
42,56 ° E) lângă Samandar - capitala Khazaria între 720 și
750 d.Hr. (Polak 1951).
Evreii din Europa de Est și Centrală cuprind cel mai mare
grup de evrei contemporani, reprezentând aproximativ
90% din peste 13 milioane de evrei din întreaga lume.
Evreii din Europa de Est reprezentau peste 90% dintre
evreii europeni înainte de al Doilea Război Mondial. În
ciuda strămoșilor lor controversați, evreii europeni sunt un
grup atractiv pentru studii genetice și medicale datorită
istoriei lor genetice presupuse (Ostrer 2001). Corectarea
structurii populației și utilizarea controalelor adecvate sunt
esențiale în studiile medicale, prin urmare este vital să se
determine dacă evreii europeni sunt de origine semitică,
caucaziană sau de altă natură.
Deși iudaismul s-a născut încadrat în mitul teologic-istoric,
nicio istoriografie evreiască nu a fost produsă din timpul
lui Josephus Flavius (secolul I d.Hr.) până în secolul al
XIX-lea (Sand 2009). Istoricii timpurii au acoperit
decalajul istoric pur și simplu legând evreii moderni direct
de vechii iudei (fig. 2), o paradigmă care a fost mai târziu
încorporată în știința medicală și cristalizată ca narațiune.
Mulți au contestat această narațiune (Koestler 1976;
Straten 2007), în principal arătând că un singur ascendent
iudeu nu poate explica marea populație de evrei din Europa
de Est la începutul secolului al XX-lea fără contribuția
majoră a khazarilor iudaizați și demonstrând că este în
conflict cu dovezile antropologice, istorice și genetice
(Patai și Patai 1975; Baron 1993; Sand 2009).
Cu analizele uniparentale și ale genomului întreg oferind
răspunsuri ambigue (Levy-Coffman 2005; Atzmon și
colab. 2010; Behar și colab. 2010), problema ascendenței
evreiești europene a rămas dezbătută în principal între
susținătorii ipotezelor din Renania și Khazarian. Deși
ambele teorii simplifică prea mult procesele istorice
complexe, ele sunt atractive datorită predicțiilor lor
distincte și ipotezelor testabile. Am arătat că ipotezele sunt,
de asemenea, distincte genetic și că descendența semitică
minusculă din populațiile din Caucaz nu poate explica
asemănarea dintre evreii europeni și populațiile din
Caucaz. Disponibilitatea recentă a datelor genomice de la
populațiile din Caucaz a permis testarea ipotezei Khazarian
pentru prima dată și ne-a determinat să o contrastăm cu
ipoteza din Renania. Pentru a evalua cele două ipoteze, am
efectuat o serie de analize comparative între evreii europeni
și populațiile surogat khazariene și iudeene, punând de
fiecare dată aceeași întrebare: sunt evreii din Europa
Centrală și de Est mai apropiați genetic de populațiile
khazariene sau iudeene? În conformitate cu ipoteza din
Renania, evreii europeni sunt, de asemenea, de așteptat să
prezinte o endogamie ridicată, în special în comunitățile lor
eurasiatice, și să fie mai asemănători cu populațiile din
Orientul Mijlociu în comparație cu populațiile lor
neevreiești învecinate, în timp ce ipoteza Khazarian prezice
scenariul opus. Subliniem că aceste ipoteze nu sunt
exclusive și că unii evrei europeni pot avea alte strămoși.

PC-ul nostru, estimarea biogeografică, amestecul, IBD,

ASD și analizele uniparentale au fost consecvente în a
descrie un ascendent caucaz pentru evreii europeni.
Primele noastre analize au evidențiat relația genetică
strânsă dintre evreii europeni și populațiile din Caucaz și
au indicat originea biogeografică a evreilor europeni la sud
de Khazaria (fig. 3 și 4). Analizele noastre ulterioare au
condus la o ascendență complexă, cu o ascendență ușor
dominantă din Orientul Apropiat-Caucaz, strămoși mari
din Europa de Sud și Orientul Mijlociu și o contribuție
minoră din Europa de Est; ultimii doi au diferenţiat evreii
din Europa Centrală şi de Est (fig. 4 şi 5 şi tabelul 1). Deși
ascendența din Orientul Mijlociu a dispărut în analizele
ASD și uniparentale, ascendența sud-europeană a fost
menținută, atestând probabil perioada de timp ulterioară.
Am comparat două modele genetice pentru strămoșii evrei
europeni, care descriu o origine mixtă khazar-european-
Orientul Mijlociu și unică origini din Orientul Mijlociu.
Populațiile contemporane au fost folosite ca surogate
pentru vechii khazari și iudei, iar relația lor cu evreii
europeni a fost comparată printr-un set cuprinzător de
analize genetice. Descoperirile noastre susțin ipoteza
Khazariană care descrie o mare ascendență din Orientul
Apropiat-Caucaz împreună cu strămoșii din Europa de
Sud, Orientul Mijlociu și Europa de Est, în acord cu studiile
recente și tradițiile orale și scrise. Concluzionăm că
genomul evreilor europeni este o tapiserie a populațiilor
antice, inclusiv khazarii iudaizați, evreii greco-romani,
evreii mesopotamien și iudeii și că structura populației lor
s-a format în Caucaz și pe malurile Volgăi, cu rădăcini care
se întind până în Canaan și malurile Iordanului.
 CE SPUNE WIKIPEDIA DESPRE KHAZARI...

Khazarii,[1] hazarii sau cazarii (în ebraică sing. "Kuzari"

‫ כוזרי‬plur. "Kuzarim" ‫ ;כוזרים‬în turcă sing. "Hazar" plur.
Hazarlar; în rusă Хазары; în tătară sing. Xäzär plur.
Xäzärlär; în limba tătară crimeeană: sing. Hazar, plur.
Hazarlar; în greacă Χαζάροι/Χάζαροι; în arabă ‫ ;خزر‬în
persană‫ ;خزر‬în latină "Gazari" or "Cosri"), au fost un popor
turcic seminomad[2], cu ascendență scită, din Asia Centrală
a cărui majoritate s-a convertit la iudaism. Numele khazar
pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă
„a umbla” (gezer în turca modernă).
În secolului VII au creat un haganat independent în nordul
Caucazului, de-a lungul Mării Caspice, unde, în timp,
iudaismul a devenit religia de stat. La apogeul statalității
lor, khazarii și popoarele subordonate, care le plăteau
tribut, controlau mare parte din ceea ce reprezintă azi sudul
Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaijanul,
mari porțiuni ale Caucazului (incluzând Daghestanul,
Georgia) și Crimeea.
După mijlocul secolului XIII khazarii nu mai sunt
menționați în izvoarele istorice. În sprijinul descendenței
sale turcice pledează aproximativ 60 de nume proprii și
titluri khazare păstrate (de exemplu: Tängri, hagam sau
kagan, tarkan) etc.), diverse inscripții vechi turcice, cu
caractere pseudorunice, atribuite khazarilor și descoperite
în zona Donului și în sudul Caucazului, precum și în
monumentul de limbă cunoscut sub denumirea
„Corespondența khazară”, datat însă ulterior secolului al
XII-lea. Această corespondență a fost purtată, se pare, în
anii 954-960 de Hasdai ibn Șaprut (sau Hisdai ben Șafrut)
- ministru de externe, al comerțului și medic curant al lui
Abd ar-Rahman al III-lea (912-961), califul de Córdoba -
cu hanul khazar Iosif.
Mai multe etnii s-au revendicat a fi succesoarele khazarilor
medievali: evreii buhari, kazahii, cazacii de pe Don,
krymceacii⁠(en) vorbitori de limbă turcică și karaiții
crimeeni⁠(en), ceangăii din Moldova, evreii caucazieni,
subotnicii⁠(en) și altele. Cu toate acestea, teoriile care
prezintă o origine khazară a acestor etnii nu sunt susținute
științific.[3]
Istoria timpurie a acestui popor, vag cunoscută, a suscitat
diverse ipoteze. În prezent, majoritatea cercetătorilor tind
să creadă că teritoriul inițial de locuire al khazarilor trebuie
căutat in Imperiul heftalit (hunii albi), în Asia Centrală,
întemeiat în jurul anului 400 d.Hr., în zona din sudul
Lacului Aral. Câteva decenii mai târziu, probabil în
perioada domniei regelui Kawad I al Persiei (488-531),
khazarii ating Caucazul, unde se asociază probabil tribului
turcic al sabirilor („turcii siberieni”). Denumirea akațir
menționată de cronicari bizantini, pentru un grup etnic din
federația hunilor, este probabil o adaptare a denumirii
akhazar („khazar alb”).
După distrugerea hanatului heftalit de către împăratul
bizantin Iustinian I (527-565) în jurul anului 560, khazarii
se deplasează spre vest, stabilindu-se pe teritoriul
actualului Daghestan. Principalele centre de putere se aflau
în Balangar pe Sulak și în Samandar, în zona Terek. Aici
intră în uniune cu o serie de triburi turcice „kök” (sau
„gök”), adică turcii albaștri, și cu alanii (supranumiți așii
ori iașii, grup etno-lingvistic iranic, scito-sarmat), iar în
567 recunosc supremația unui han turcic din dinastia
Așina, de origine alană. După încheierea războiului
persano-bizantin, în urma păcii încheiate în anul 628,
khazarii continuă confruntările armate cu popoarele
învecinate și ocupă temporar, în anii următori, părți din
Armenia și Iberia, stat cunoscut în prezent sub denumirea
Georgia.
După prăbușirea hanatului „kök türk” în anul 630 și
scindarea sa în diverse formațiuni statale, hazarii preiau
conducerea politică în teritoriile din vest, pe cursul
mijlociu și inferior al fluviului Volga. Ulterior,
conducătorii hazari își asumă titlul de kagan, fapt atestat în
652.
După respingerea atacurilor arabe în anii 652-653, khazarii
își consolidează puterea în zona Caucazului și, profitând de
slăbirea Imperiului Bizantin, confruntat permanent cu
atacurile arabe, își extind zona de influență până în zona
Peninsulei Crimeea, la Marea Neagră. În fața pericolului
comun reprezentat de atacurile arabilor, khazarii își
ameliorează relațiile politice cu Bizanțul și participă alături
de bizantini la diferite campanii împotriva arabilor.
Expresia relațiilor bune între cele două părți este
confirmată în 695, când, expulzat fiind, împăratul bizantin
Iustinian al II-lea (685-695, 705-711) se stabilește în
Khazaria și se căsătorește cu fiica hanului, Tzitzak, în turca
hazară probabil Çiçek („Florica”), botezată apoi cu numele
Teodora. Respingerea noului val de atacuri arabe,
întreprinse în anii 722 -723, ocazie cu care a fost distrus
Balangar, capitala hanatului khazar, a dus la strângerea
raporturilor bizantino-khazare. Aceste relații au fost
consolidate și mai mult în anii următori prin căsătoria, în
anul 732, a viitorului împărat bizantin Constantin al V-lea
(741-775) cu fiica hanului khazar, devenită împărăteasa
Bizanțului, cunoscută sub numele de botez Irina.
Khazarii și religia iudaică
Din textul corespondenței purtată de Hasdai ibn Șaprut cu
hanul khazar Iosif reiese că trecerea la iudaism a hazarilor
s-a petrecut în jurul anului 740, fiind inițiată de hanul
Bulan. Potrivit cronicarului Mas'udi, convertirea la
iudaism a hazarilor s-a petrecut însă în timpul califului
Harun al-Rașid (786-809), la cumpăna secolelor VIII-IX.
Referindu-se la acest eveniment, Dimasqi afirmă: „Ei
(hazarii) sunt formați din două clase: din războinici, care
sunt musulmani, și din evrei, care sunt supuși. Înainte,
asemenea turcilor, ei nu aveau o religie, dar, potrivit lui
Ibn al Adir, după ce conducătorii de la Constantinopole au
alungat, în timpul lui Harun al-Rașid, evreii din imperiul
lor, aceștia s-au stabilit în țara khazarilor, unde au găsit
oameni înțelegători. Ei le-au oferit religia lor khazarilor,
pe care aceștia au găsit-o mai convingătoare decât aceea
pe care ei o practicau și au preluat-o”. Vechea cutumă
hazară a execuției publice a liderului care suferea o
înfrângere (și care deci nu se mai bucura de favorurile
zeilor) a jucat probabil un rol major la optarea păturii
conducătoare pentru convertirea la religia mozaică.
Stabilirea cu exactitate a numărului khazarilor convertiți la
iudaism nu este posibilă. Sigur este doar faptul că alături
de han și de aristocrația tribală, un procentaj însemnat al
populației khazare a adoptat iudaismul. Au existat însă și
khazari creștini. Potrivit cronicarului Ibn al-Gauzi, oștile
khazare care au invadat Armenia în 799-800 erau de peste
100.000 luptători. O influență majoră în stabilizarea
iudaismului în rândul khazarilor au exercitat-o evreii din
Crimeea, ale căror comunități au luat ființă în peninsulă
după revolta lui Bar-Kohba din anii 132-135 d.Hr.
În cursul secolului al IX-lea Khazaria cuprindea în
interiorul hotarelor sale diverse popoare, printre care se
numărau și triburile ungurilor. Relațiile dintre cele două
popoare nu au fost totdeauna optime, hanul khazar
văzându-se silit uneori să recurgă la ajutorul bizantinilor,
cum a fost probabil cazul în 838, pentru a respinge atacurile
ungurilor.
Durata apartenenței ungurilor la hanatul khazar este
controversată, aprecierile oscilând între câțiva ani și câteva
secole. Influența khazară asupra ungurilor trebuie să fi fost
însă majoră, din moment ce inițiativa numirii lui Árpád la
conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează
khazarilor. În urma unei revolte eșuate împotriva hanului,
trei triburi hazare, cunoscute sub denumirea de kavari (în
cronici „cowar”-i), li s-au alăturat ungurilor. Atacați de
pecenegi și bulgari, ungurii, împreună cu cele trei triburi
khazare, abandonează în anul 896 regiunea Etelköz) din
nord-vestul Mării Negre, traversează regiunea galițiană-
ucraineană a Munților Carpați și se stabilesc pe Valea Tisei
mijlocii. Izvoarele istorice ulterioare amintesc că la
„descălecatul” lor în Crișana ungurii au avut un conflict cu
ducele Menumorut din Bihor și că în populația locală exista
un grup etnic „cozar”. Cronicarul Anonymus notează în
„Gesta Hungarorum”: „...et terram illam habitarent
gentes, qui dicuntur Cozar”). Acei "cozari" erau probabil
o ramură locală a khazarilor.
Secolele IX-X reprezintă o epocă de prosperitate
economică, hazarii participând activ la comerțul dintre
Europa de Nord și teritoriile de la Marea Neagră, de la
Marea Caspică și din Caucaz. Această prosperitate se
reflectă și în construcția cetății hazare Sarkel, de la cotul
Donului, denumită de ruși Belaia Veza (Cetatea Albă),
ridicată în 833 de bizantinul Petronas. Din această perioadă
datează o serie de colonii hazare stabilite din diverse
motive în diferite așezări rusești, de-a lungul principalelor
căi comerciale. Partea de jos a orașului Kiev era denumită
în această perioadă prin etnonimul "Kozarî", ai cărui
locuitori instruiți i-au propus principelui kievean Vladimir
I (980-1015) trecerea la iudaism. Însuși toponimul Kiev
este probabil de origine hazară. Numărul comunităților
iudaice din statul kievean rus a crescut și datorită imigrării
evreilor originari din Imperiul Bizantin, în timpul
împăratului Romanos I Lakapenos (920-924), din cauza
persecuțiilor la care au fost supuși.
În cadrul unui proces istoric, care debutează spre mijlocul
secolului al IX-lea și se termină în primele decenii ale celui
următor, rolul hanului începe să fie limitat, acesta
rezumându-se doar la exercitarea unor atribuții sacrale,
funcțiile de conducător militar și politic fiind preluate de
un beg (sau bek, bey). Concomitent, se intensifică procesul
de aservire și destrămare a păturii războinicilor hazari.
Atacurile susținute ale alanilor, oguzilor și ale „bulgarilor
negri”, la care, uneori, au participat și trupe bizantine sau
kievene, au dus treptat la slăbirea și, în cele din urmă, la
destrămarea Imperiului Hazar.
Din veacul al X-lea până spre mijlocul secolului al XIII-lea
sunt amintite comunități hazare în Kiev, în Tmutorokan
(sau Tmutorakan, Tmutarakan), în Peninsula Taman, în
teritoriile de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord
al Mării Caspice în preajma Astrahanului precum și în
Caucaz. Devastarea așezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv
a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din 1239,
urmată de nesiguranța drumurilor comerciale din această
zonă geografică au determinat emigrarea masivă a
comunităților iudaice spre Regatul Poloniei.
Diverși cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec.
XX, ca Mihail I. Artamonov (fondatorul hazarologiei, șef
al sitului arheologic dedicat excavării resturilor fortăreței
hazare Sarkel),[4] Douglas M. Dunlop[5] și Abraham N.
Poliak;[6][7] popularizați de Arthur Köstler (în lucrarea sa Al
treisprezecelea trib), consideră că o parte importantă a
evreilor vest-europeni, așa-numiții așkenazi (sensul nou
nemți; sensul vechi, antic sciți, Saka) - denumiți de
turcologii din Turcia musevî türkler, adică turcii mozaici -
, sunt descendenții comunităților khazarilor evrei. În
lucrarea lui Köstler se subliniază că khazarii „și-au ales
acestă religie (mozaică) în anul 740, deși nu avuseseră
nimic în comun” cu evreii. Autorul și autorii citați de el
afirmă despre khazari că sunt „turcomani din stepele
scitice”. Această identificare reprezintă obiectul unei
îndelungate controverse istorice. (Vezi și comunitățile
caraite.)[8] Uneori secuii ardeleni, în special cei care fac
parte din neamul (clanul) Abraham, sau așa zișii koromza
(busurmani sau "kalizok") au fost de asemenea asociați cu
khazarii.
Istoriografia recentă este deosebit de numeroasă, variată ca
tematici abordate şi bogată în subiecte de mare dificultate
istorică privind istoria khazarilor.1 Demersul meu acoperă
un segment restrâns, atât spaţial cât şi temporal. Teritoriul
locuit de români deşi s-a aflat în vecinătatea Imperiului
medieval Khazar2, este destul de rar abordat în lucrările de
specialitate şi de aceea este dificil de argumentat o teorie
sau alta3; rămâne desigur arealul vast şi dinamic al
etnografiei care se hrăneşte cu numeroase elemente de
civilizaţie, conservate foarte bine în eşafodajul său
cultural.4
Am construit studiul de faţă pe două elemente principale:
istorică şi etnografică, elemente prin care încerc să prezint
eventuale influenţe de civilizaţie ale evreilor khazari,
primite de români la începutul evului mediu. Elementul
istoric va fi grefat pe influenţa maghiară în Transilvania
veacurilor IX-XI iar elementul etnografic, pe cercetările de
teren realizate în ultimele două decenii ale secolului al
XIX-lea de filologul Lazăr Şăineanu în Oltenia.
Nu voi insista asupra elementelor constitutive de istorie
khazară, ele fiind în cuprinsul a sutelor de cărţi care au
apărut cel puţin de la 1900 încoace.5 Statul khazar s-a
constituit la nord de munţii Caucaz, între Marea Caspică şi
Marea Neagră, începând cu secolele VI-VII. În cursul
secolelor VIII şi IX, acesta s-a extins spre nord, est şi vest,
cucerind noi teritorii. Spre nord influenţa lor a atins
regiunea Vladimirului şi a Moskovei, spre vest linia
Nistrului iar spre est, munţii Ural şi lacul Aral, unde
locuiau turcii oghuzi. La sud de Caucaz, influenţa khazară
a fost oprită cu greu de califatele arabe care stăpâneau
Armenia şi platoul Iranului. Cea mai importantă cucerire a
imperiului khazar a rămas peninsula Crimeea, unde vor
supravieţui comunităţi khazare până în perioada modernă.
Acest imperiu controla spaţiul carpatic, câmpia panonică şi
linia Dunării mijlocii şi de jos.6 Această situaţie a durat
până către secolele X-XI, când imperiul khazar cunoaşte un
recul teritorial, pe fondul invaziilor neamului rhus, originar
din Scandinavia. Cu acest prilej, sunt pierdute teritoriile
aflate la nord de Marea Neagră. Invazia mongolă din
secolele XII-XIII va distruge statul khazar care
supravieţuia între Marea Caspică şi Marea Neagră.7
Elementul istoric fundamental al khazarilor a fost trecerea
la religia iudaică în secolul al VIII-lea; iudaismul fiind
singura religie care desfiinţează etnia8 pe când celelalte
religii le acceptă ca atare. De aici şi extraordinara coeziune
internaţională a sionismului. Dar, cea mai mare parte a
poporului khazar (khazarii negri sau kara-khazarii) “au
fost, desigur, tot timpul turci, tribali, analfabeţi, păgâni şi
călăreţi nomazi (o excelentă sursă de soldaţi pentru o
armată de călăreţi). Clasa înaltă, khazarii albi sau Aq-
Khazarii, nobili (taidsi), nucleul de ridicare şi formare a
statului khazar, au fost purtători şi mediatori ai culturii
elenistice. Ei au fost cultivaţi, au avut puternice relaţii cu
lumea elenistică şi erau bine organizaţi. Erau de asemenea
evrei, în înţelesul de urmaşi israeliţi cu relaţii, cunoştinţe şi
tradiţii iudaice!”9
Oficial, un khazar putea fi atât de origine turcă cât şi de altă
origine etnică precum: grec, slav, rhus, arab, “goth”,
maghiar, “roman”(posibil de origine romanică n.a.); statul
khazar era aşadar pluri-lingv şi pluri-
confesional.10 Khazaria era o ţară “cosmopolită, deschisă
influenţelor culturale şi religioase de tot felul; era o ţară
surprinzător de modernă în raport cu vecinii ei.”11
Începând cu secolul al IX-lea şi îndeosebi în secolele X şi
XI, numeroase comunităţi khazare emigrează şi se stabilesc
în Polonia, Rhutenia, Ungaria, România şi în Balcani,
formând aşezări durabile; migrare petrecută pe fondul
retragerii teritoriale a statului khazar în spaţiul de origine,
dintre mările Caspică şi Neagră.12

Răspunsul teologului grec de la universitaea din

Constantinopol, a fost următorul: “Noi grecii, dându-vă
crucea, n-o să vă luăm şi cuvântul ca zălog, aşa cum ar
face-o sarazinii ori evreii. Nici n-o să vă cerem ca o dată cu
crucea să vă însuşiţi şi limba noastră greacă. Dimpotrivă,
ţineţi-vă sănătoşi limba voastră khazară. Dar aveţi grijă,
dacă veţi trece la legea iudaică ori la cea mahomedană, n-
o să mai fie tot aşa. Căci o dată cu credinţa lor o să
trebuiască să le însuşiţi şi limba.” (idem, p. 130)
“(…)În capitala khazară, după datină, sânt şapte
judecători. Dintre aceştia doi sînt pentru musulmani, doi
pentru khazari – care judecă după Tora, doi pentru creştini
– care judecă după Evanghelie şi unul pentru saqualiti,
neamul rhus şi alţi păgâni, care judecă după legea
păgânească. În oraşul lui (al kaganului, n.a.), sânt mulţi
musulmani, negustori şi meşteşugari care au venit
înţaraasta datorită dreptăţii şi adăpostului de primejdii pe
care le asigură.” (ibidem, p. 52) Khazaria era singurul
refugiu, singura “formă de îndurare manifestată în istorie
faţă de cei care au luat calea surghiunului, sau au fost
împinşi pe ea”. Khazaria devenise un adevărat “cămin
naţional” pentru toţi bejenarii din Bizanţ, din califatul arab
sau de aiurea, imagine pe care a avut-o şi continuă să o aibe
S.U.A, astăzi.
Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr.
graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga
erau dominate de un imperiu nou creat, cel al
khazarilor. Ţara acestora – cu populaţie de origine turcă
– ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea
Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri
orientale şi servea drept tampon împotriva invaziilor
arabilor şi triburilor barbare din stepele nordice: bulgari,
maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi), asupra Bizanţului.
Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante
despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al
IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea
fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află
într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-
lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac
înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin
Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi
oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase
privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi
anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte
akaţiri sau ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că
Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest
neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de
banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus
confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe
la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de
huni.Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea
lui Attila, khazarii au invadat regiunile transcaucaziene ale
Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a
secolului al VI-lea au devenit forţa dominantă printre
triburile de la nord de Caucaz, pe care le-au supus rând pe
rând.
În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu
khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei.
Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În
schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie
kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din
cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care
a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia,
Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în
chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut
incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare
dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit
peste 4000 de arabi.
La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între
cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul:
Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Khazarii înţeleseseră că
religia lor, de tip animist, era primitivă în comparaţie cu
marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere
conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se
bucurau împăratul şi Califul. Atât bizantinii cât şi arabii
făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără
succes. Pentru a evita duşmănia uneia sau alteia dintre cele
două forţe, khazarii au ales cea de-a treia cale:
iudaismul.Împrejurările care au condus la convertire sunt
învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice
au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a
cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun
al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze;
aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un
neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor.
Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua
relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-
Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte că regele
khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul. De
fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă,
737-740, chiar şi islamismul în urma unei înfrângeri din
partea arabilor.
În partea occidentală a Europei, primele zvonuri despre un
regat al “evreilor roşii”, au apărut în secolul X. Nişte
negustori din Persia şi ulterior, bizantinii i-au relatat lui
Hasdai Ibn Saprut , prim-ministrul evreu al Califatului
Cordobei, despre regatul khazarilor şi regele lor de atunci
– Iosif. După un schimb de scrisori care a avut loc între
anii 954 şi 961, Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o
scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la
organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia
dintre cele 12 triburi îi aparţine poporul khazar?”. În
răspunsul primit, lui Ibn Saprut i se oferă o relatare
amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci
trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte
de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger
care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu
adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş
de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul,
sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi
argintul necesar. După aceste fapte de arme, faima regelui
s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul
musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni
învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele
Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe
aceştia să-şi apere credinţele lor. După trei zile de discuţii
şi dezbateri, regele a luat decizia de a trece la religia lui
Moise.
Din răspunsul lui Iosif mai aflăm şi o genealogie a
poporului său. El nu pretinde că neamul său ar fi de origine
semitică şi îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până
la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la
strănepotul lui Iafet, Togarma, pe care, alături de fratele
său, Aşkenaz – îl consideră strămoşul tuturor triburilor
turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele
acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni,
vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva
dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei
genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia
tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage
concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe
etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de
iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând
Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte
iudaismul talmudic.
După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-
a dezlănţuit un nou pericol: varegii. Aceşti navigatori
îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând
războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate,
acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet,
scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin
amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din
urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-
lea s-a format astfel poporul rus. Khazarii au exercitat o
oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată
şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au
adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil
exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev
era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul
Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a
trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să
devină leagănul primului stat al ruşilor. Un alt popor cu
care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii.
Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia
Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut
rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea
varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari
s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat
un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al
doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva
conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le
astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau
încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară
a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după
stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au
continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.
Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după
convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre
Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică
pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către
ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din
partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat
independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi
credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din
urmă a fi un act de greşeală politică pentru Bizanţ. Khazarii
izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi,
protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu
reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai
stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor,
centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a
intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au
năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia,
după marea bătălie de la Manzikert.La mijlocul secolului
al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii
mongole declanşată de Ginghis Han.
Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii
au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave
nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre
evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală.
Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria.
Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe
evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel,
iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era
inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era
condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei.
Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea
când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe
un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se
creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei
dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din
Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii
importante în regatul ungar.
Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia
khazarilor spre vest. În timp ce majoritatea evreilor
khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo
unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti
ce au supravieţuit până în epoca modernă.Foarte mulţi
dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania la începutul
existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea
occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi
modernizeze ţara, în afară de evrei, fiind acceptaţi şi foarte
mulţi emigranţi germani. În Carta acordată de Boleslav în
1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli,
sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi
de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui
Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un
parlament propriu şi de a percepe impozite de la
coreligionarii lor.Influenţa comunităţii khazaro-evreiască
din Polonia ajunsese atât de mare încât în a doua jumătate
a secolului al XIII, papa Clement IV se vede nevoit să
adreseze o encilică unui prinţ polonez în care deplânge
faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase
sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase
şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor,
istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în
Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea.
Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul
total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion.
Aceste date par să indice că în cursul evului mediu,
majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. În această
perioadă,s-a format şi limba populară a evreilor khazari,
idişul, un amestec curios de ebraică, germană medievală şi
elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. Spre sfârşitul
primului mileniu, cele mai însemnate aşezări ale vechilor
evrei, cunoscuţi ca sefarzi, erau în Spania maură, Franţa şi
Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea
romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia,
fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de
capitalul lor material. În toate aceste cazuri, exceptând
Spania,unde îşi dezvoltaseră propriul dialect hispano-
ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat vechile tradiţii şi
mituri, era vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care
au fost decimate în urma persecuţiilor religoase.La
începutul secolului al XVI-lea, practic nu mai existau evrei
în Franţa şi Germania apuseană.Cei care domină
actualmente finanţele omenirii sunt urmaşii lui Togarma şi
Aşkenaz, de la care şi-au preluat şi numele de evrei
aşkenazi, dar cărora religia egoistă şi radicalistă a lui Moise
le-a servit de minune în ambiţia lor nemăsurată de
înavuţire.