Efectul Placebo nu este demonstrat

(Piatră, Foaie, Foarfecă)

Efectul dat îl asociez cu un joc în Piatră, Foaie, Foarfecă. Două pastile bat una, dar o
capsulă este mai puternica decât 2 pastile, iar o injecție bate și pastila și capsula. Nu e chiar
piatră, foaie, foarfecă știu, dar ideea o veți întelege pe parcurs. Efectul Placebo este foarte
ciudat, se dovedește că pentru apariția lui are importanță chiar și forma pastilei false. Cu
toate acestea faptul că eu știu sau nu stiu că întrebuințez un preparat fals, nu are acea
însemnătate pe care am putea să o presupunem. Studiile spun că utilizarea conștientă a
unui principiu medicamentos inefectiv poate să aducă la creșterea efectului terapeutic.
Reiese că luând un placebo eu ma păcălesc, dar în urma autoînșelării eu ajung la efectul
dorit, atunci rezultă ca eu nu mă îșel. Păi asta-i un rahat.
Okey! Să o luăm de la bun început. Ce este acest misterios placebo? Mă voi strădui sa
explic simplu, fără pretenții la originalitate, dar cu pretenție spre certitudine (de la cele mai
simple la cele mai misterioase probabil nu ați știut asta).
(Epoca electromagnetizmului)
Primul studiu documentat despre efectul placebo a fost făcut de John Haygarth in
1799. Haygart a investigat eficacitatea instrumentelor medicale numite „tractoare Perkins”.
Acestea erau ace mari metalice care teoretic ar putea „smulge” boala. El a comparat
rezultatele a 2 experimente, unul facut cu tractoare simulate din lemn și altul cu un set de
tractoare metalice „originale”. Descoperirile le-a publicat în cartea „Imaginația ca o cauză și
remediu pentru bolile corpului” și iată ce a dedus el: Semnele din lemn erau la fel de utile ca
și cele scumpe din metal”. Anume prin acest studiu a arătat efectul puternic al simplei
imaginații asupra bolii. Deși cuvântul placebo a fost utilizat din 1772, aceasta a fost prima
demonstrație reală a efectului placebo.
(De ce lucrează ceea ce nu ar trebui să lucreze)
Următoarele încercări de a înțelege cum lucrează fenomenul care normal nu trebuie
să lucreze nu au avut un succes mai mare decât experiența cu magneții.
În anul 2002 chirurgul Bruce J Moseley, a efectuat un studiu controlat de chirurgie
artroscopică pentru osteoartrita genunchiului. El a dorit să verifice care sunt diferențele
dintre operația reală și operația falsă. Pacienții au fost împărțiți în 3 grupe. Pentru fiecare a
fost aleasă câte o metodă de tratament și rezultatele au fost evaluate ținând cont de mai
mulți parametri pe o perioadă de 24 de luni. În urma acestui experiment sa observat că
lavajul sau debridarea artroscopică nu a avut rezutat mai bun decât o procedură placebo.
(Expunere contextualizată)
Atunci dece oare în așa caz nu putem sa ne întoarcem la terapia cu ace din alamă?
sau sa ne tratăm cu pulberi din cretă? Sau, pur și simplu, să injectăm ser fiziologic în loc de
analgezic? Căci toate astea într-o oarecare masură dau efect ameliorator.
 De fapt nu este corect sa numim „efect placebo” erorile unor experimente sau/și
însănătoșirile spontane. Nu există un efect placebo universal, mai degrabă există multe
reacții specifice pentru situații concrete. Unii oameni de știință consideră că mult mai corect
este să numim subiectul în cauză „expunere contextualizată”. Cu alte cuvinte acest lucru
poate fi explicat prin modelul bio-psiho-social. La început intervin interacțiunile sociale și
psihica, care produc activarea mecanismelor neurobiologice. Rolul lor principal este
formarea așteptărilor, pe care omul și le concepe în baza experiențelor din trecut. De
exemplu, dacă pacientul în trecut lua o Benzodiazepină si a reacționat favorabil la
tratament, atunci dupa un comprimat placebo acesta va simți un efect echivalent sau chiar
mai puternic.
(Rezultate măsurabile)
În anul 2014 doctorul Fabrizio Benedetti, a studiat la 2 populații de subiecți cefaleea
cu hipoxie hipobară care apare la altitudine mare. Grupul experimental nocebo a primit
informații negative de la un individ informat despre riscul apariției cefaleei, iar grupul de
control nu a știut despre posibila apariție a durerii de cap. În urma investigărilor sa constata
o creștere semnificativă a durerilor de cap, a prostaglandinelor salivare și a tromboxanului
în grupul nocebo, comparativ cu grupul de control. În aces studiu rezultatele arată pentru
prima dată cum nocebo și placebo afectează sinteza prostaglandinelor, care reprezintă o
țintă importantă a medicamentelor analgezice, subliniind încă o dată că „placebo și
medicamentele pot folosi căi biochimice comune”.
Alt fel spus dacă pacientul vede că experimetul aduce suferințe vecinului atunci si el o
sa reacționeze similar. Și vice versa.
Într-un alt studiu sau administrat medicamente care evident nu acționau la bolnavi cu
Dorsalgie joasă (lumbago). Pe cutia preparatului era scris „placebo„ și pacienții stiau ce
consumă, dar înainte de terapie li-s-au citit lecții despre efectul placebo. Mai era si alt grup
ce a primit un preparat nou care teoretic ar fi trebuit să acționeze. După eperiment, 34%
din pacienții grupului 1 placebo au semnalizat ameliorare, în timp ce din grupul 2 despre
îmbunătățirea stării au semnalizat doar 9%.
Prin urmare, putem spune că așteptările pacientului sunt create de: ritualul
terapeutic, gustul, denumirea, prețul, culoarea preparatului. Rezultă că oamenii întradevăr
simt diferența. Pastilele scumpe ajută mai bine, iar injecția se pare că este mai puternică
decât pastila. Locul administrării, atenția personalului, relația dintre medic și pacient la fel
au o însemnătate deosebită și influențează mult așteptările terapeutice. Pe de altă parte
așteptările includ o cascadă de reacții biochimice adică noi de la construcții psihologice
trecem la schimbări neurobiologice care la rindul lor pot fi fixate și măsurate. Aceasta ar
explica rezultatele masurate ale efectului placebo din cele ce urmează.
În anul 2002 oamenii de știință de la Universitatea din Carolina, Elveția, au
demonstrat că creierul unui pacient ce simte durere poate să sintetizeze substanțe
analgetice. La pacient se activau receptorii opioizi și ei simțeau efectul de ușurare a durerii,
dar cînd aceștea primeau Naloxonă efectul placebo scădea. Acelaș efect era urmărit în
experimentul cu arsuri usoare ale pielii efectuat doctorul Tor D. Wager. Unui grup
experimental în loc de analgezic le administrau placebo. La tomografie cu emisie de
pozitroni s-a urmărit creșterea activității creierului în zonele responsabile pentru ușurarea
durerii. După aceștea au fost verificați cu naloxonă. Tor D. Wager în experimentul său a
demonstrat că oamenii care au crezut în placebo nu sunt nebuni și nu sunt sugestibili, el a
urmărit drumul de la formarea așteptării până la efectul fixat. Ce a observat Wager?
Semnalele durerii iau naștere în cortexul prefrontal (centru analitic al creierului) și de acolo
mergeau către locurile durute. Răspunsul placebo lucra exact așa în sens invers. Toate
aceste acțiuni stimulează creerul să producă substanțe opiacee interne și să reducă
durerea. Fabrizio Benedetti menționat anterior a obținut aceleaș rezultate când a aplicat
efectul placebo pacientilor cu boala Parkinson. El a concluzionat că „provocarea verbală a
așteptărilor poate să activeze diverse sisteme neuromodulatorii care ajută pacienții cu
boala parkinson”.
(Concluzii)
Cu alte cuvinte în organismul uman există mecanisme capabile să suprime durerea
sau să ajute în cazul unor patologii. Cel mai interesant este faptul că ele sunt activate prin
intermediul așteptărilor.
Efectul placebo astăzi este considerat destul de controversat. Dar și necesitatea
studierii lui este sub semnul intrebarii. Savanții inceraca sa explice punctele slabe in psihica
omenească, puncte care stau la baza interacțiunii sociale, ei incearcă să ințeleagă cum
socializarea actioneaza asupra mecanismelor neurobiologice. Reiese că realizările științei
moderne în mod paradoxal pot aduce la degradarea medicinei spre evul mediu. Daca noi
vom lua în serios faptul că putem forma așteptările pacientului cu ajutorul oricărui mijloac
disponibil, atunci la un moment dat o sa ne lovim de probleme etice. Ascest lucru poate fi
periculos, deoarece mecanismele fiziologice ale efectului placebo nu se activează
permanent și la toți. Din acest motiv el este numit „expunere contextualizata, placebo
poate aduce ameliorare, dar el nu tămăduiește.
În anul 2011 a început studierea unui medicament pentru tratarea astmului. La
începutul experimentului pacienții ambelor grupe au semnalizat că starea lor devenea tot
mai bună. Dar când medicii au masurat volumul de aer expirat sa constatat că situația
oamenilor din grupul placebo a devenit mult mai gravă decât a fost.
Pe de altă parte dacă nu aplicam ceea ce ar putea sa ajute pacientul este la fel un act
non etic. În cazul în care medicul stie că construirea unei relații de încredere și/sau
formarea așteptărilor pozitive pot mări efectul unui medicament care într-adevăr
acționează atunci, oare el nu trebuie să profite de această șansă?
(„primum non nocere”)
 Pornind de la ideile expuse mai sus, pot să afirm faptul că studiul efectului placebo, în
primul rând, pune o problemă de etică. Care sunt limitele la care putem aduce așteptările
pacientului? Avem oare dreptul să-i administrăm drajeuri în loc de medicamente? Cum
facem cu persoanele care cred în amulte, dar nu cred în pastile și injecții? Și cum putem
profita de acest lucru?
Ar fi bine ca societatea să răspundă la întrebările date după principiul „primum non
nocere” (în primul rând, nu face rău).