MECANICĂ

CLASIFICAREA MIȘCĂRILOR PUNCTULUI MATERIAL

1. Mișcare rectilinie:
a. Rectilinie uniformă: v = const. a = 0
b. Rectilinie variată: - uniform variată (accelerată sau încetinită) a = const.
- neuniformă (a variabil)
2. Mișcare curbilinie:
a. Curbilinie uniformă (v = const. – de exemplu mișcarea circular uniformă)
b. Curbilinie neuniformă

VECTORUL VITEZĂ
Viteza medie:
∆𝒓
⃗𝒎 =
𝒗
∆𝒕
Viteza momentană:
⃗⃗⃗⃗⃗
𝒅𝒓
⃗⃗⃗ =
𝒗
𝒅𝒕
𝒎
[𝒗]𝑺𝑰 =𝟏
𝒔

VECTORUL ACCELERAȚIE

Accelerația medie:
⃗⃗⃗⃗⃗
∆𝒗
⃗𝒂𝒎 =
∆𝒕
Accelerația momentană:
⃗⃗⃗⃗⃗
𝒅𝒗
⃗ =
𝒂
𝒅𝒕
𝒎
[𝒂]𝑺𝑰 =𝟏 𝟐
𝒔

PRINCIPIILE MECANICII NEWTONIENE

PRINCIPIUL INERȚIEI (Principiul I al dinamicii): Un punct material își menține

starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât timp cât asupra sa nu
acționează alte corpuri care să-i schimbe această stare de mișcare
- masa unui corp este o măsură a inerției lui ( cu cât un corp are masă mai mare cu
atât inerția corpului este mai mare)
PRINCIPIUL FUNDAMENTAL AL DINAMICII: Vectorul forță este
proporțional cu produsul dintre masă și vectorul accelerație
⃗ = 𝒎𝒂
𝑭 ⃗
[𝑭]𝑺𝑰 = 𝟏𝑵

1
 Înțelegând prin forță medie pe un interval de timp Δt, o forță constantă care produce
aceeași accelerație medie sau aceeași variație de viteză pe intervalul Δt ca și forța
variabilă dată, ecuația acestui principiu poate fi scrisă:
∆𝑣 𝑣2 − 𝑣1 𝑚𝑣2 − 𝑚𝑣1 ∆(𝑚𝑣) ∆𝑝 𝑝2 − 𝑝1
𝐹𝑚 = 𝑚𝑎𝑚 = 𝑚 =𝑚 = = = =
∆𝑡 𝑡2 − 𝑡1 𝑡2 − 𝑡1 ∆𝑡 ∆𝑡 𝑡2 − 𝑡1
unde produsul:
𝒎𝒗⃗ =𝒑 ⃗
reprezintă impulsul punctului material.
Deci, o altă formulare a acestui principiu (numit și Principiul II al dinamicii) este:
forța este egală cu variația impulsului raportată la intervalul de timp.
[𝒑]𝑺𝑰 = 𝟏 𝑵 ∙ 𝒔
PRINCIPIUL ACȚIUNII ȘI REACȚIUNII (Principiul III al dinamicii): dacă un
corp acționează asupra altui corp cu o forță, numită acțiune, cel de-al doilea corp
acționează asupra primului cu o forță egală ca valoare, de aceeași direcție dar de
sens opus, numită reacțiune.
TENSIUNEA ÎN FIR: În orice secțiune a unui fir (sau cablu) întins de o forță (de
exemplu de greutatea unui corp atârnat) sau în orice secțiune a unei bare, întinse sau
comprimate, acționează două forțe egale în modul și de sensuri opuse, acțiunea și
reacțiunea, cu care o parte a firului (barei) acționează asupra celeilalte părți. Oricare
din aceste două forțe se numește tensiune elastică din fir (sau bară).

FORȚA DE REACȚIUNE NORMALĂ A SUPRAFEȚEI DE SPRIJIN ( N ): Ori de

câte ori un corp se sprijină pe o suprafață el exercită asupra acestei suprafețe o forță de apăsare
perpendiculară pe suprafața respectivă. Conform principiului III, suprafața reacționează,
acționând asupra corpului cu o forță egală ca valoare, de aceeași direcție dar de sens opus,
numită reacțiunea normală a suprafeței de sprijin ( N )

G
2
 FORȚA DE FRECARE. LEGILE FRECĂRII LA ALUNECARE

Dacă lansăm un obiect cu o viteză inițială v0 de-a lungul unui plan orizontal (pe o masă), el
va avea o mișcare încetinită de alunecare și până la urmă se va opri. Deoarece viteza se
micșorează, vectorul accelerație este opus vectorului viteză, deci și forța rezultantă trebuie să fie
opusă vectorului viteză. Prin urmare trebuie să existe o forță orizontală de interacțiune dintre
corp și plan care micșorează valoarea vitezei corpului. Aceasta este forța de frecare. Ea se
datorează întrepătrunderii asperităților și neregularităților microscopice ale celor două suprafețe
care alunecă una peste cealaltă.. Prin urmare, micșorarea orizontală încetinită se datorează forței
de frecare exercitată de plan asupra corpului. Această forță de frecare este conținută în planul
alunecării și este îndreptată în sens opus vitezei corpului.

⃗
𝑁 𝑣

𝐹𝑓

Ori de câte ori un corp alunecă peste alt corp, în planul de contact (planul alunecării),
apar forțe de frecare conținute în acest plan și orientate în sensul opus vitezei relative a corpului
considerat, față de celălalt corp. Forțele de frecare frânează totdeauna mișcarea relativă a
corpurilor care alunecă.

Forța de frecare dintre două corpuri apare chiar înainte de a începe alunecarea unuia dintre
ele peste celălalt. Datorită acestei forțe de frecare, numită forță de frecare statică Fs, un corp
poate rămâne în repaus pe un plan înclinat (pentru o anumită valoare a unghiului său de
înclinare). Atunci când vrem să urnim un corp aflat în repaus, forța cu care îl tragem pentru a-l
pune în mișcare (numită forță de tracțiune) trebuie să învingă această forță de frecare statică
dintre corp și suprafața pe care el se sprijină. Se constată că este mai greu să punem în mișcare
un corp decât, odată pus în mișcare, să îl menținem în stare de mișcare. Prin urmare forța de
frecare statică Fs dintre corp și suprafața pe care se sprijină este mai mare decât forța de frecare
dintre același corp și suprafață când acesta este deja în mișcare, numită forță de frecare la
alunecare Fc (forță de frecare cinetică)

Legile frecării la alunecare

Prima lege a frecării: forța de frecare la alunecare Fc între două corpuri nu depinde de
aria suprafeței de contact dintre corpuri.

A doua lege a frecării: forța de frecare la alunecare Fc este proporțională cu valoarea

(modulul) forței de apăsare normală ( N ) exercitată pe suprafața de contact.

𝑭𝒄 = 𝝁𝑵

3
 𝜇 = 𝑐𝑜𝑒𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒 𝑓𝑟𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑎 𝑎𝑙𝑢𝑛𝑒𝑐𝑎𝑟𝑒

Din relația de mai sus rezultă că coeficientul de frecare este dat de relația:

𝐹𝑐
𝜇=
𝑁
adică, este egal cu raportul a două forțe (ambele exprimate în SI în newtoni – N) deci, 𝜇
este o mărime fizică adimensională (nu are unitate de măsură).

MIȘCAREA PE PLAN ÎNCLINAT

⃗ = - ⃗𝑮
⃗𝑵 ⃗ 𝐜𝐨𝐬 ∝ Coborârea liberă: 𝑣0 = 0, fără frecare
h = înălțimea de la care coboară
⃗𝑭𝒇
corpul
Viteza cu care ajunge corpul la baza
planului înclinat:
⃗𝑮
⃗ 𝐬𝐢𝐧 ∝ 𝑣 = √2𝑎𝑠 = √2𝑔 sin 𝛼 ∙ 𝑠 = √2𝑔ℎ
2𝑠
Timpul de coborâre: 𝑡𝑐 = √
𝑔 sin 𝛼
⃗𝑮
⃗ 𝐜𝐨𝐬 𝜶 ⃗
𝒂 La urcare cu viteza inițială 𝑣0 :
𝑣0 𝑣02
⃗𝑮
⃗ 𝑡𝑢 = 𝑠= ℎ=
𝑔 sin 𝛼 2𝑔 sin 𝛼
∝
𝑣02
; 𝑡𝑐 = 𝑡𝑢 , 𝑣 = −𝑣0
2𝑔

În general, mișcarea unui corp spre baza unui plan înclinat este o mișcare accelerată,
expresia accelerației corpului fiind:

𝒂 = 𝒈(𝐬𝐢𝐧 ∝ − 𝝁 𝐜𝐨𝐬 𝜶)

Pentru un anumit unghi de înclinare al planului (𝝋 − 𝒖𝒏𝒈𝒉𝒊 𝒅𝒆 𝒇𝒓𝒆𝒄𝒂𝒓𝒆) corpul

alunecă spre baza planului înclinat cu viteză constantă:
𝑮 𝐬𝐢𝐧 𝝋
Condiția ⃗𝒗 = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. : Ff = G sin 𝜑 => 𝜇𝐺 cos 𝜑 = 𝐺 sin 𝜑 => 𝝁 = = 𝒕𝒈𝝋
𝑮 𝐜𝐨𝐬 𝝋

Coeficientul de frecare la alunecare 𝝁 este egal cu tangenta unghiului de frecare 𝜑 care

la rândul lui este egal cu unghiul planului înclinat pentru care corpul alunecă uniform spre
baza planul înclinat.

4
 DEFORMĂRI ELASTICE. LEGEA LUI HOOKE

Un alt exemplu de pereche de forțe acțiune-

reacțiune, care apar la contactul a două corpuri
sunt forțele care produc deformarea reciprocă a
𝒍𝟎
celor două corpuri. Asemenea forțe de tip
elastic apar în orice secțiune a unui fir (sau
cablu) întins de o forță, sau în orice secțiune a
𝒍 unei bare întinse sau comprimate. Când o forță
⃗𝑭𝒆 acționează asupra unui corp, atunci acesta își
modifică starea de mișcare sau se deformează.
∆𝒍 În acest ultim caz, dacă acțiunea forței
deformatoare încetează, sunt posibile două
situații: deformația nu dispare (deformare
plastică) sau deformația dispare (deformare
elastică).

În cazul deformărilor elastice, legea care

⃗𝑭 guvernează aceste deformări, numită legea lui
Hooke, are expresia matematică:

𝑭 ∆𝒍
=𝑬 unde: F = forța deformatoare, S0 = aria secțiunii
𝑺𝟎 𝒍𝟎
transversale a firului (barei) solicitat, l0 = lungimea inițială a firului și ∆𝑙 = alungirea firului
sub efectul forței deformatoare.

Legea lui Hooke mai poate fi scrisă sub forma: 𝝈 = 𝑬 ∙ 𝜺

𝑭
Unde: 𝝈 = = forța exercitată pe unitatea de suprafață și se numește tensiune sau efort unitar
𝑺𝟎

∆𝒍
= 𝜺 = raportul dintre alungirea absolută și lungimea inițială și se numește alungire relativă
𝒍𝟎

∆𝒍 = 𝒍 − 𝒍𝟎 = alungirea absolută a firului

𝑁
[𝜎]𝑆𝐼 = 1 = [𝐸]𝑆𝐼 , 𝜀 fiind raportul a două lungimi este adimensional.
𝑚2

∆𝑙 𝐹
Legea lui Hooke: alungirile relative sunt proporționale cu eforturile unitare pentru un
𝑙0 𝑆0
material dat.

E = constantă de material și se numește modul de elasticitate longitudinal, sau modulul lui

Young

5
 𝐸𝑆0
Scriind legea lui Hooke sub forma: 𝐹= ∙ ∆𝑙 și observând că pentru un sistem fizic
𝑙0
(de exemplu un fir din cauciuc) putem pune ES0/𝑙0 = k (constant), se obține:

𝑭 = 𝒌 ∙ ∆𝒍
Constanta k se măsoară în N/m și se numește constantă elastică a firului (sau a resortului,
arcului, deformat elastic).

Conform principiului acțiunii și reacțiunii, în firul întins de către forța deformatoare 𝐹

apare o forță egală ca valoare, de aceeași direcție dar de sens opus, forță care tinde să readucă
firul la lungimea inițială, numită forță elastică, 𝑭
⃗ 𝒆 (𝐹𝑒 = −𝑘 ∙ ∆𝑙).

Legarea resorturilor în serie: Legarea resorturilor în paralel:

𝟏 𝟏 𝟏
= + 𝒌𝒑 = 𝒌𝟏 + 𝒌𝟐
𝒌𝒔 𝒌𝟏 𝒌𝟐

TIPURI DE MIȘCĂRI ALE PUNCTULUI MATERIAL

MIȘCAREA RECTILINIE ȘI UNIFORMĂ: 𝒗

⃗ = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. , traiectoria corpului =o linie
dreaptă

𝒙 = 𝒙𝟎 + 𝒗(𝒕 − 𝒕𝟎 )

Unde 𝑥0 = 𝑐𝑜𝑜𝑟𝑑𝑜𝑛𝑎𝑡𝑎 𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑡0

𝑥 = 𝑐𝑜𝑜𝑟𝑑𝑜𝑛𝑎𝑡𝑎 𝑚𝑜𝑏𝑖𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑡

În particular dacă 𝑡0 = 0 :
𝒙 = 𝒙𝟎 + 𝒗𝒕

Dacă 𝒙𝟎 = 𝟎 => 𝑥 = 𝑣𝑡 , adică distanța parcursă de corp este egală cu produsul dintre
viteza corpului și timpul cât acesta se mișcă.

6
 MIȘCAREA RECTILINIE UNIFORM VARIATĂ: 𝒂
⃗ = 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕. , traiectoria corpului
=o linie dreaptă

Legea vitezei: 𝒗 = 𝒗𝟎 ± 𝒂𝒕
𝟏
Legea mișcării: 𝒙 = 𝒙𝟎 + 𝒗𝟎 𝒕 ± 𝟐 𝒂𝒕𝟐

Formula lui Galilei: 𝒗𝟐 = 𝒗𝟐𝟎 ± 𝟐𝒂𝒙

MIȘCAREA CORPURILOR SUB ACȚIUNEA GREUTĂȚII:

Greutatea unui corp este forța cu care acesta este atras de Pământ, ea are direcția razei
terestre din acel loc.
𝑚
⃗𝑮
⃗ = 𝒎𝒈
⃗⃗ , unde 𝑔 = 𝑎𝑐𝑐𝑒𝑙𝑒𝑟𝑎ț𝑖𝑎 𝑔𝑟𝑎𝑣𝑖𝑡𝑎ț𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙ă, 𝑔 = 9,8 2
𝑠

Aruncarea pe verticală în sus:

𝟏
𝒗 = 𝒗𝟎 − 𝒈𝒕 𝒚 = 𝒗𝟎 𝒕 − 𝟐 𝒈𝒕𝟐 𝒗𝟐 = 𝒗𝟐𝟎 − 𝟐𝒈𝒉

În legea vitezei dacă punem condiția 𝑣 = 0 obținem timpul de urcare:

𝒗𝟎
𝒕𝒖 =
𝒈

În formula lui Galilei dacă punem condiția 𝑣 = 0 obținem înălțimea maximă la care urcă
corpul:

𝒗𝟐𝒐
𝒉𝒎𝒂𝒙 =
𝟐𝒈

După ce atinge înălțimea maximă, corpul – sub acțiunea forței de greutate, coboară vertical
în jos, timpul de coborâre fiind egal cu timpul de urcare:
𝒗𝟎
𝒕𝒄 = = 𝒕𝒖
𝒈

Iar viteza finală cu care lovește solul fiind egală cu viteze cu care a fost lansat în sus:

𝒗 = 𝒗𝒐

Căderea liberă : 𝒗𝒐 = 𝟎
𝟏
𝒗 = 𝒈𝒕 𝒚 = 𝟐 𝒈𝒕𝟐 𝒗𝟐 = 𝟐𝒈𝒉

7
 ENERGIA MECANICĂ. LUCRUL MECANIC

LUCRUL MECANIC: Prin definiție, lucrul mecanic al unei forțe constante F, al cărei
punct de aplicație se deplasează pe distanța d, în direcția și sensul forței, este egal cu produsul
dintre mărimea forței și mărimea deplasării:
⃗
𝑭 ⃗
𝑭
𝑳=𝑭∙𝒅 d

[𝑳]𝑺𝑰 = 𝟏 𝑱 (𝒋𝒐𝒖𝒍𝒆)

Un joule este lucrul mecanic efectuat de o forță de 1 newton al cărei punct de aplicație se
deplasează cu 1 metru pe suportul forței și în sensul forței.
Lucrul mecanic al unei forțe constante a cărei direcție face un unghi 𝛼 cu direcția
deplasării: ⃗𝑭
𝜶
𝑳 = 𝑭𝒅 𝐜𝐨𝐬 𝜶 d
𝝅
Dacă forța este perpendiculară pe deplasare: 𝜶 = => 𝐿 = 0
𝟐

Dacă unghiul 𝛼 este ascuțit, forța 𝐹 contribuie la deplasarea corpului, aceasta este o forță
motoare și efectuează un lucru mecanic motor: cos 𝛼 > 0 𝑑𝑒𝑐𝑖 𝐿 = 𝐹𝑑 cos 𝛼 > 0.
𝜋 3𝜋
Dacă unghiul
2
<𝛼< 2
, forța 𝐹 se opune deplasării, adică este o forță rezistentă și
efectuează un lucru mecanic rezistent; în acest caz cos 𝛼 < 0 𝑑𝑒𝑐𝑖 𝐿 = 𝐹𝑑 cos 𝛼 < 0. Pentru
𝛼 = 𝜋, 𝐿 = −𝐹𝑑.

Lucrul mecanic efectuat de forța de greutate:

A C E G

⃗⃗
𝑮

⃗
𝑁

h ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑮𝒏

⃗⃗⃗⃗
𝑮𝒕

⃗𝑮
⃗

B D F H

8
 Într-un punct A al câmpului gravitațional terestru, la înălțimea h față de suprafața
Pământului, se află un corp de masă m, asimilat cu un punct material. Punctul material se poate
deplasa de la nivelul A la nivelul B, pe verticală, sau urmând unul dintre drumurile următoare:
CD, EF sau GH.

Lucrul mecanic al greutății pe distanța:

𝐴𝐵 = ℎ 𝑒𝑠𝑡𝑒: 𝐿 = 𝑚𝑔ℎ

Lucrul mecanic al greutății corpului, când acesta se deplasează pe distanța CD = 𝑙 se poate

calcula aplicând formula 𝑳 = 𝑭𝒅 𝐜𝐨𝐬 𝜶 :

Reacțiunea normală 𝑵 ⃗⃗ și forța componentă 𝑮 ⃗⃗⃗⃗⃗𝒏 nu efectuează lucru mecanic deoarece ele sunt
𝜋
forțe perpendiculare pe direcția deplasării corpului, deci cos 𝛼 = cos = 0.
2

Prin urmare, efectuează lucru mecanic numai componenta ⃗⃗⃗⃗

𝑮𝒕 :

𝑳 = 𝑮𝒕 ∙ 𝒍 = 𝒎𝒈𝒍 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶 = 𝒎𝒈𝒉 deoarece 𝒍 ∙ 𝐬𝐢𝐧 𝜶 = 𝒉.

La fel, pentru drumul EF, pe porțiunile orizontale lucrul mecanic al forței de greutate este
zero, iar toate porțiunile verticale însumate dau valoarea h. Drumul GH poate fi descompus într-
o mulțime de drumuri asemănătoare cu drumul EF, deci:

𝑳 = 𝒎𝒈𝒉

Rezultă că: lucrul mecanic al greutății este independent de drumul parcurs de punctul
material și de legea mișcării acestuia și este egal cu produsul greutății prin diferența de nivel h
dintre poziția inițială și cea finală a punctului material.

O forță care, acționând asupra unui punct material, efectuează un lucru mecanic
independent de drumul parcurs și de legea după care se mișcă punctul material și depinde
numai de pozițiile punctelor extreme ale traiectoriei se numește forță conservativă.

Exemple de forțe conservative: greutatea, forța elastică, forța electrostatică cu care se atrag
sau resping corpurile electrizate.

O regiune din spațiu, limitată sau nelimitată, unde în fiecare punct se face simțită acțiunea
unei forțe determinată în modul (valoare), direcție și sens spunem că formează un câmp de forțe.
Câmpul ale cărui forțe sunt conservative se numește câmp conservativ. Câmpul gravitațional
este un exemplu de câmp de forțe conservativ, nelimitat, creat în jurul unei mase gravitaționale.
Forța care se face simțită în acest câmp este forța de greutate, adică forța de atracție
gravitațională exercitată asupra corpurilor plasate în punctele câmpului.

Lucrul mecanic efectuat de forța elastică:

Am studiat lucrul mecanic al forțelor constante, însă în practică întâlnim foarte des forțe
care variază în funcție de poziția corpului asupra căruia ele acționează. Un exemplu de astfel de
forță este forța elastică:
9
 𝐹𝑒 = −𝑘 ∙ ∆𝑙 = −𝑘 ∙ 𝑥 unde 𝑥 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑟𝑒𝑠𝑜𝑟𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑝𝑒 𝑜𝑟𝑖𝑧𝑜𝑛𝑡𝑎𝑙ă.

Forța elastică este egală și de sens opus forței deformatoare 𝐹 = 𝑘 ∙ 𝑥

În timpul deformării unui resort, se deplasează pe distanța x, atât punctul de aplicație al

forței deformatoare cât și cel al forței elastice. Ambele forțe efectuează lucru mecanic. La
întindere sau comprimare, lucrul mecanic al forței deformatoare este un lucru mecanic motor, pe
când cel al forței elastice este un lucru mecanic rezistent. Aceste două lucruri mecanice sunt
egale și de semn opus.

Vom calcula lucrul mecanic al forței elastice folosind graficul de variație al acestei forțe în
funcție de x, grafic ce este o dreaptă care trece prin originea axelor de coordonate.
𝐹𝑒 (𝑁) Lucrul mecanic al forței elastice este egal
cu aria suprafeței limitată de dreapta
𝐹𝑒 = −𝑘𝑥 și segmentele de dreaptă OA și
AA1, deci este egal cu aria triunghiului
O 𝐴(𝑥, 0)
𝐹0 = 0 𝑥(𝑚)
A1AO:

𝐴𝐴1 ∙ 𝑂𝐴 𝑘𝑥 ∙ 𝑥
𝐿= =−
2 2
Așadar:

𝒌𝒙𝟐
𝑳=−
𝟐
𝐹𝑒 = −𝑘𝑥 𝐴1
Din această relație rezultă că lucrul
mecanic al forței elastice depinde doar de
poziția punctului inițial și a celui final al
drumului parcurs de punctul de aplicație
al forței.

Deci, forța elastică este o forță conservativă.

Lucrul mecanic efectuat de forța de frecare:

Fie un corp de masă m ce se deplasează cu frecare în direcție orizontală.

⃗⃗⃗⃗
𝑭𝒇 𝑣 Forța de frecare la alunecare este orizontală și
A B orientată în sens opus sensului de deplasare a
corpului. La deplasarea corpului pe distanța
⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 = 𝑠, forța de frecare efectuează lucrul
𝐺
mecanic 𝐿𝑟 = ⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ Acest produs scalar se
𝐹𝑓 ∙ 𝐴𝐵.
poate exprima în funcție de modulele vectorilor
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
⃗⃗⃗𝑓 și 𝐴𝐵:
𝐹

𝐿𝑓 = 𝐹𝑓 ∙ 𝐴𝐵 ∙ cos(𝐹𝑓 , ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 ) = 𝜇𝑚𝑔𝑠 ∙ cos 1800 = −𝜇𝑚𝑔𝑠

unde AB = s.
10
Forța de frecare nu este o forță conservativă. Lucrul ei mecanic depinde de drumul prin care se
ajunge de la A la B.

Puterea: prin definiție, puterea medie într-un interval de timp ∆𝑡 este egală cu raportul dintre
lucrul mecanic efectuat și timpul necesar producerii acestui lucru mecanic:

∆𝑳
𝑷=
∆𝒕
Am definit puterea medie deoarece, în general, lucrul mecanic nu se efectuează în mod uniform
în timp. În cazul când puterea este constantă, ea este dată de relația:

𝑳
𝑷=
𝒕
1𝐽
Unitatea de măsură a puterii în SI este: [𝑃]𝑆𝐼 = 1𝑠 = 1𝑊 (𝑢𝑛 𝑤𝑎𝑡𝑡)

O altă unitate de măsură a puterii este calul-putere: 1CP = 736 W

Dacă, sub acțiunea forței constante 𝐹 ce acționează pe direcția și în sensul de mișcare al

corpului, acesta se deplasează cu viteza constantă 𝑣 pe distanța 𝑑 într-un interval de timp 𝑡:

𝑳 𝑭∙𝒅
𝑷= = =𝑭∙𝒗
𝒕 𝒕
𝑑
unde: = 𝑣.
𝑡

Energia mecanică: Energia este o mărime fizică scalară ce caracterizează capacitatea unui
corp sau a unui sistem de corpuri de a produce lucru mecanic.. De aceea, este normal ca energia
corpului (sistemului) să scadă când el efectuează lucru mecanic asupra altor corpuri, și să
crească, atunci când se efectuează lucru mecanic asupra lui. Fiecărei stări a corpului (sistemului)
îi corespunde o energie, pe care o notăm cu E iar la trecerea corpului (sistemului) din starea A în
starea B energia lui variază cu valoarea:

∆𝐸 = 𝐸𝐵 − 𝐸𝐴

Variația ∆𝐸 (creșterea sau descreșterea) a energiei este măsurată prin lucrul mecanic
efectuat în timpul acestei variații.

Energia mecanică E, are două părți: energia cinetică 𝐸𝑐 , sau energia de mișcare și energia
potențială 𝐸𝑝 , numită și energie de poziție sau energie de configurație.

[𝐸]𝑆𝐼 = 1 𝐽 (𝑢𝑛 𝑗𝑜𝑢𝑙𝑒)

Energia cinetică a punctului material. Teorema variației energiei cinetice a punctului

material.

𝒎𝒗𝟐
𝑬𝒄 =
𝟐
𝑚 = masa corpului și 𝑣 = viteza corpului.
11
 Deci, energia cinetică a unui corp de masă m, care se află în mișcare de translație cu
viteza v, în raport cu un sistem de referință, este egală cu semiprodusul dintre masa corpului și
pătratul vitezei acestuia.

Teorema de variație a energie cinetice: variația energiei cinetice a unui punct material,
care se deplasează în raport cu un sistem de referință inerțial, este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forța rezultantă care acționează asupra punctului material în timpul acestei variații:

∆𝑬𝒄 = 𝑳

𝒎𝒗𝟐𝟐 𝒎𝒗𝟐𝟏
sau: − = 𝑭∙𝒅
𝟐 𝟐

Energia potențială a unui sistem conservativ. Teorema de variație a energiei

potențiale.

Energia potențială gravitațională: energia potențială gravitațională a sistemului Pământ-

punct material de masă m, aflat la înălțimea h față de suprafața Pământului este dată de relația:

𝑬𝒑 = 𝒎𝒈𝒉

Energia potențială elastică a unui resort deformat elastic:

𝒌𝒙𝟐
𝑬𝒑 =
𝟐
Unde: k = constanta elastică a resortului și x = deformarea resortului.

Teorema de variație a energiei potențiale: lucrul mecanic efectuat de către forțele

conservative care acționează în sistem este egal și de sens opus cu variația energiei potențiale a
acestuia:

𝑳 = −∆𝑬𝒑 = 𝑬𝒑𝟏 − 𝑬𝒑𝟐

Conservarea energiei mecanice: energia mecanică, 𝑬 = 𝑬𝒄 + 𝑬𝒑, a unui sistem izolat în

care acționează doar forțe conservative este constantă, deci energia mecanică a acestui sistem
se conservă:

∆𝑬 = 𝟎

IMPULSUL MECANIC

Am definit impulsul punctului material prin relația: 𝑝 = 𝑚𝑣; el are direcția și sensul
∆𝑝
vectorului viteză, iar variația sa pe unitatea de timp reprezintă forță: 𝐹 = .
∆𝑡

12
 Înțelegând prin forță medie pe un interval de timp Δt, o forță constantă care produce
aceeași accelerație medie sau aceeași variație de viteză pe intervalul Δt ca și forța variabilă dată,
această ecuație poate fi scrisă:

∆𝑝
𝐹𝑚 = sau 𝐹𝑚 ∆𝑡 = ∆𝑝 sau 𝐹𝑚 (𝑡2 − 𝑡1 ) = ⃗⃗⃗⃗
𝑝2 − 𝑝1 = 𝑚𝑣2 − 𝑚𝑣
⃗⃗⃗⃗1
∆𝑡

Produsul 𝐻⃗ = ⃗⃗⃗⃗
𝐹𝑚 ∆𝑡 se numește impulsul forței. Ecuația de mai sus exprimă teorema
impulsului pentru punctul material:

Variația impulsului punctului material este egală cu impulsul forței aplicate punctului
material:

⃗𝑯
⃗⃗ = ∆𝒑
⃗

Dacă impulsul forței aplicate este zero, de exemplu dacă forță aplicată este nulă, adică
punctul material este izolat ( 𝐹 = 0, ⃗⃗⃗𝐻 = 0), variația de impuls va fi nulă: ∆𝑝 = 0, deci
impulsul 𝑝 = 𝑚𝑣 rămâne neschimbat (constant).

Impulsul unui punct material izolat se conservă, 𝑝 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. , adică punctul material izolat
se mișcă rectiliniu uniform sau este în repaus (𝑣 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. ) .

Impulsul se poate schimba numai sub acțiunea unei forțe externe. Impulsul este o măsură a
mișcării mecanice pe care punctul material o are. Teorema impulsului exprimă o lege de
conservare a mișcării materiei.

TEOREMA IMPULSULUI ȘI LEGEA CONSERVĂRII IMPULSULUI PENTRU

UN SISTEM DE DOUĂ PARTICULE

Fie un sistem format din două particule de mase m1 și m2 care interacționează între ele.
Asupra fiecărui particule din
⃗ 𝟏𝟐 sistem se exercită atât forțe din
⃗𝟏 𝑭
𝑭 m1 partea corpurilor care nu fac
parte din sistem, forțe externe
(⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗2 ), cât și forțe din
𝐹1 ș𝑖 𝐹
partea celeilalte particule, forțe
⃗ 𝟐𝟏 ⃗𝑭𝟐 interne ( ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹12 ș𝑖 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹21 ). Conform
𝑭
principiului acțiunii și
reacțiunii, forțele interne sunt
egale ca valoare, de aceeași
m2 direcție dar de sens opus, deci,
rezultanta lor este egală cu zero:

⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹12 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹21 = 0

13
 Să scriem legea impulsului pentru fiecare particulă:

⃗⃗⃗1 + ⃗⃗⃗⃗⃗
(𝐹 𝑣1 ) ;
𝐹12 )∆𝑡 = ∆(𝑚1 ⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗2 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
(𝐹 𝑣2 )
𝐹21 )∆𝑡 = ∆(𝑚2 ⃗⃗⃗⃗

Adunând membru cu membru cele două ecuații, găsim:

⃗⃗⃗1 + 𝐹
(𝐹 ⃗⃗⃗2 + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐹12 + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑣1 ) + ∆(𝑚2 ⃗⃗⃗⃗
𝐹21 )∆𝑡 = ∆(𝑚1 ⃗⃗⃗⃗ 𝑣2 ) = ∆(𝑚1 ⃗⃗⃗⃗ 𝑣2 )
𝑣1 + 𝑚2 ⃗⃗⃗⃗

Suma vectorială a forțelor externe dă rezultanta forțelor externe:

𝐹 = ⃗⃗⃗
𝐹1 + ⃗⃗⃗
𝐹2

Pe de altă parte, impulsul total al sistemului este suma vectorială a impulsurilor particulelor
componente:

𝑃⃗ = 𝑚1 ⃗⃗⃗⃗
𝑣1 + 𝑚2 ⃗⃗⃗⃗
𝑣2 = ⃗⃗⃗
𝑝1 + ⃗⃗⃗⃗
𝑝2

astfel încât putem scrie:

⃗ ∆𝒕 = ∆𝑷
𝑭 ⃗⃗

Impulsul forțelor externe asupra sistemului este egal cu variația impulsului total al
sistemului.

𝑃⃗ = 𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙𝑠𝑢𝑙 𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑙 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖

𝐹 = 𝑟𝑒𝑧𝑢𝑙𝑡𝑎𝑛𝑡𝑎 𝑓𝑜𝑟ț𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑡𝑒𝑟𝑛𝑒 𝑐𝑒 𝑎𝑐ț𝑖𝑜𝑛𝑒𝑎𝑧ă 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑢𝑙𝑢𝑖

Dacă rezultanta forțelor externe este permanent zero sau dacă sistemul este izolat, adică
nu interacționează cu mediul exterior, impulsul total se conservă, adică rămâne constant.

CENTRUL DE MASĂ AL UNUI SISTEM DE DOUĂ PARTICULE

Vom introduce acum noțiunea de centru de masă (CM) al unui sistem – un punct asociat
sistemului care caracterizează oarecum global distribuția de masă a sistemului și se bucură de
proprietăți remarcabile.

Pentru două particule de aceeași masă m1 = m2, centrul lor de masă se află la mijlocul
distanței dintre ele, pe dreapta ce unește cele două particule. Dacă particulele au mase diferite,
centrul lor de masă se va găsi tot pe dreapta care le unește, dar mai aproape de particula cu masă
mai mare și anume, distanțele CM până la cele două particule sunt în raport invers cu masele lor.
𝑑1 𝑚2 𝑚2
= sau 𝑚1 𝑑1 = 𝑚2 𝑑2 , de unde 𝑑1 = 𝑑 , unde 𝑑 = 𝑑1 + 𝑑2
𝑑2 𝑚1 𝑚1 +𝑚2

14
 ⃗⃗⃗⃗
𝒓𝟐 − ⃗⃗⃗⃗
𝒓𝟏 Să găsim vectorul de poziție ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑟𝐶𝑀 al
centrului de masă. Observăm că ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑟𝐶𝑀
𝑟1 plus vectorul ⃗⃗⃗⃗
se compune din ⃗⃗⃗ 𝑑1
𝒅𝟏 𝒅𝟐 dus din 𝑚1 spre CM. Având în
𝑚2
vedere că: 𝑑1 = 𝑚 +𝑚 𝑑 se scrie
𝒎𝟏 𝒎𝟐 1 2

⃗⃗⃗⃗
𝒓𝟏 CM
vectorial:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝒓𝑪𝑴 ⃗⃗⃗⃗
𝒓𝟐
𝑚2
⃗⃗⃗⃗
𝑑1 = (𝑟 − 𝑟1 )
𝑚1 + 𝑚2 2

rezultă că:
𝑚2
𝑑1 𝑚2 𝑟𝐶𝑀 = 𝑟1 + (𝑟 − 𝑟1 )
= 𝑚1 + 𝑚2 2
𝑑2 𝑚1
sau:

⃗ 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒓
𝒎𝟏 𝒓 ⃗𝟐
⃗ 𝑪𝑴 =
𝒓
O 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐

Relația vectorială de mai sus, scrisă pe componente, de exemplu în cazul plan, ne dă

coordonatele centrului de masă:
𝒎𝟏 𝒙𝟏 +𝒎𝟐 𝒙𝟐 𝒎𝟏 𝒚𝟏 +𝒎𝟐 𝒚𝟐
𝒙𝑪𝑴 = , 𝒚𝑪𝑴 =
𝒎𝟏 +𝒎𝟐 𝒎𝟏 +𝒎𝟐

De exemplu, alegând axa Ox pe direcția celor două particule, cu originea în m1 și sensul

spre m2, avem:

𝑚1 ∙ 0 + 𝑚2 ∙ 𝑑
𝑥1 = 0 , 𝑥2 = 𝑑 ș𝑖 𝑥𝐶𝑀 = = 𝑑1
𝑚1 + 𝑚2

Vom enunța două proprietăți remarcabile ale centrului de masă:

a.) Impulsul total al sistemului este egal cu masa sistemului înmulțită cu viteza
centrului de masă.
⃗ 𝑪𝑴 = 𝒎𝟏 𝒗
𝒎𝒗 ⃗ 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗
⃗𝟐=𝒑 ⃗ 𝟏+𝒑
⃗𝟐=𝑷 ⃗⃗
b.) Rezultanta forțelor externe este egală cu masa sistemului înmulțită cu accelerația
centrului de masă.
𝒎𝒂 ⃗ 𝑪𝑴 = ⃗𝑭

CIOCNIRI

Ciocnirea plastică: în acest caz, corpurile care se ciocnesc se lipesc și își continuă
mișcarea împreună, cu aceeași viteză comună. Exemple: când aruncăm o piatră într-un vagonet
sau alergăm după tramvai și sărim în el sau când un glonț rămâne înfipt într-o țintă sau un obiect
fragil cade pe podea.
În ciocnirea plastică, impulsul a sistemului care se ciocnesc se conservă:
𝒎𝟏 𝒗 ⃗ 𝟐 = (𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 )𝒗
⃗ 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗 ⃗
15
 De unde:
⃗ 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗
𝒎𝟏 𝒗 ⃗𝟐
⃗ =
𝒗
𝒎𝟏 + 𝒎 𝟐
În ciocnirea plastică energia cinetică a sistemului nu se conservă, o parte din
energia cinetică inițială se transformă în căldură:
𝟏 𝟏 𝟏
𝒎𝟏 𝒗𝟐𝟏 + 𝟐 𝒎𝟐 𝒗𝟐𝟐 = 𝟐 (𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 )𝒗𝟐 + 𝑸
𝟐

De unde:

𝟏 𝒎𝟏 𝒎𝟐 𝟏
𝑸 = −∆𝑬𝒄 = (𝒗𝟏 − 𝒗𝟐 )𝟐 = 𝒎𝒓 𝒗𝟐𝒓
𝟐 𝒎𝟏 + 𝒎𝟐 𝟐

Unde 𝑣𝑟 = 𝑣1 − 𝑣2 este viteza relativă a corpului 1 față de corpul 2, iar 𝑚𝑟 se

numește masa redusă a celor două corpuri.

Ciocnirea perfect elastică: în acest caz deformațiile corpurilor dispar după ciocnire.

În ciocnirea perfect elastică impulsul total al sistemului și energia cinetică a

sistemului se conservă:

⃗ 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗
𝒎𝟏 𝒗 ⃗ ,𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗
⃗ 𝟐 = 𝒎𝟏 𝒗 ⃗ ,𝟐
𝟏 𝟏 𝟏 𝟏
𝒎𝟏 𝒗𝟐𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗𝟐𝟐 = 𝒎𝟏 𝒗,𝟐
𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗,𝟐
𝟐
𝟐 𝟐 𝟐 𝟐
De unde, rezolvând sistemul de ecuații, obținem:
𝒎𝟏 𝒗 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗 𝟐 𝒎𝟏 𝒗 𝟏 + 𝒎𝟐 𝒗 𝟐
𝒗,𝟏 = 𝟐 + 𝒗𝟏 𝒗,𝟐 = 𝟐 + 𝒗𝟐
𝒎𝟏 +𝒎𝟐 𝒎𝟏 +𝒎𝟐

Discuție:

a.) Dacă corpul 2 era în repaus înainte de ciocnire (𝒗𝟐 = 𝟎), obținem:

𝒎𝟏 −𝒎𝟐 𝟐𝒎𝟏
𝒗,𝟏 = 𝒗𝟏 , 𝒗,𝟐 = 𝒗𝟏
𝒎𝟏 +𝒎𝟐 𝒎𝟏 +𝒎𝟐

b.) Dacă masele erau egale, 𝒎𝟏 = 𝒎𝟐 , rezultă că:

𝒗,𝟏 = 𝒗𝟐 , 𝒗,𝟐 = 𝒗𝟏
corpurile schimbă vitezele între ele, ca și cum ar trece unul pe lângă celălalt fără să se atingă,
unul luând locul celuilalt.

În aceleași condiții, adică 𝒎𝟏 = 𝒎𝟐 , dacă al doilea corp era în repaus, 𝒗𝟐 = 𝟎 ,

atunci primul corp se oprește , 𝒗,𝟏 = 𝟎, iar al doilea corp pornește cu viteza primului, 𝒗,𝟐 = 𝒗𝟏

16
 Ciocnirea cu un perete: În teoria ciocnirilor se înțelege prin ciocnirea cu un perete –
ciocnirea cu un corp de masă foarte mare, astfel încât viteza acestuia practic nu se schimbă prin
ciocnire.

Acesta este cazul ciocnirii unei mingi cu podeaua sau cu un perete (eventual mobil)
sau cazul ciocnirii unei molecule de gaz cu pereții vasului în care se găsește gazul sau cu pistonul
(mobil) dacă gazul este închis într-un cilindru cu piston.

Să considerăm ciocnirea perfect elastică (unidimensională – pe o singură direcție) cu

un corp foarte mare (față de m1). Să transcriem atunci formulele care ne dau vitezele corpurilor
după ciocnirea elastică sub forma:
𝒎𝟏 𝒎𝟏
𝒗 +𝒗𝟐
𝒎𝟐 𝟏
𝒗 +𝒗𝟐
𝒎𝟐 𝟏
𝒗,𝟏 =𝟐 𝒎𝟏 − 𝒗𝟏 𝒗,𝟐 =𝟐 𝒎𝟏 − 𝒗𝟐
𝒎𝟐
+𝟏 𝒎𝟐
+𝟏

𝒎𝟏
Dacă masa m2 este foarte mare, atunci fracția va fi foarte mică și pentru m2 extrem de mare,
𝒎𝟐
această fracție se va micșora până la zero. Atunci formulele de mai sus devin:

𝒗,𝟏 = 𝟐𝒗𝟐 − 𝒗𝟏 , 𝒗,𝟐 = 𝒗𝟐

adică în adevăr viteza peretelui (de masă m2) nu se schimbă prin ciocnire (𝑣2, = 𝑣2 ).
,
În cazul în care peretele este în repaus (𝒗𝟐 = 𝟎 = 𝒗𝟐 ), obținem rezultatul
așteptat:

𝒗,𝟏 = −𝒗𝟏
adică corpul se întoarce înapoi (ricoșează) cu aceeași viteză în modul.

⃗ , = −𝒗
𝒗 ⃗ ⃗ , | = −|𝒗
|𝒗 ⃗|

⃗
𝒗 𝜶 𝜶
⃗
𝒗

În sfârșit, dacă particula lovește oblic și perfect elastic un perete aflat în repaus,
⃗,
ea ricoșează sub un unghi de „reflexie” egal cu unghiul de „incidență” (de cădere) cu viteza 𝒗
⃗ .
egală în modul cu viteza 𝒗

17
18
19