FACULTATEA DE MANAGEMENT

ANUL I
ID

CONTABILITATE

SUPORT DE CURS

Conf.univ.dr.Ștefan Bunea

BUCUREȘTI, 2022

1
Instrucțiuni privind evaluarea pe parcurs și evaluarea finală:

Nota finală = NE x 70% + NTC x 30%

unde,
NE = notă obținută la examen ;
NTC = nota obținută pe baza temelor de control
Examenul constă în probă scrisă.

Legendă privind utilizarea culorilor în suportul de curs:

Culoarea albastră este utilizată pentru stabilirea obiectivelor de învățare specifice fiecărui
capitol studiat.
Culoarea galbenă subliniază termeni și noțiuni, reguli, concepte esențiale care trebuie
însușite.
Culoarea verde este folosită pentru texte care reprezintă lectură facultativă recomandată
dar care nu este reținută în baza de evaluare pentru examen.

Bibliografie recomandată:
1)Mihaela Minu, Ștefan Bunea, Contabilitate, vol 1. Concepte, principii și reguli specifice
reprezentării contabile, Editura ASE, 2021, ISBN 978-606-34-0365-1
2)Mihaela Minu, Ștefan Bunea, Contabilitate, vol 2. Modelarea contabila a activitatilor economice,
Editura ASE, 2021, ISBN 978-606-34-0362-0

2
 CAPITOLUL 1
ENTITATEA RAPORTOARE , OBIECTIVUL RAPORTĂRII ȘI UTILIZATORII
INFORMAȚIEI CONTABILE, PERIODICITATEA RAPORTĂRII

Obiectivele de învățare:
1)Să știu care este scopul înființării și dezvoltării unei afaceri.
2)Să știu care sunt părțile interesate într-o afacere și ce nevoi informaționale au acestea.
3)Să știu ce reprezintă periodicitatea raportării financiare și de ce este aceasta importantă.
4)Să știu ce înseamnă continuitatea activității și de ce este aceasta importantă.
4)Să știu care este obiectivul raportării financiare.
5)Să știu ce înseamnă entitatea raportoare.

1.1.Care este scopul înființării și dezvoltării unei afaceri?

De regulă, o afacere se desfășoară prin intermediul unei entități care, din punct de vedere juridic,
poartă denumirea de societate comercială. Cele mai întâlnite forme de societăți comerciale sunt
societățile pe acțiuni (S.A.) și societățile cu răspundere limitată (SRL).

O societate comercială se înființează prin asocierea unor persoane fizice sau juridice care pun la
dispoziția entității în cauză niște resurse economice, cu scopul gestionării lor eficiente în vederea
obținerii de profit. Astfel de resurse economice aduse de investitori (asociați) pot fi reprezentate,
spre exemplu, de terenuri, clădiri, echipamente tehnologice, mijloace de transport, stocuri de
mărfuri, sume în conturile de la bănci etc. Investitorii care înființează societatea comercială în
cauză devin proprietarii acesteia. Ei primesc în schimbul resurselor economice puse la dispoziția
entității titluri de proprietate reprezentate, după caz, de acțiuni (de exemplu, în cazul S.A.) sau
părți sociale (de exemplu, în cazul SRL). Aceste titluri de proprietate atestă că investitorii (asociați
sau acționari, după caz) sunt proprietarii societății comerciale și nu proprietarii resurselor puse de
ei la dispoziția entității cu ocazia înființării acesteia. Societatea comercială înființată dobândește
personalitate juridică proprie. Ea are propriile ei drepturi și obligații iar acestea nu trebuie să se
confunde cu drepturile și obligațiile investitorilor. Odată înființată, resursele aduse de investitori
devin proprietatea societății comerciale și încetează să mai fie în proprietatea investitorilor.

Investitorii, pe de o parte, și societatea comercială, pe de altă parte, reprezintă entități de sine

stătătoare, cu drepturi și obligații proprii.

Înființarea unei societăți comerciale se face în conformitate cu prevederile Legii societăților

comerciale nr 31/1990, actualizată.

3
Societatea comercială înființată, în funcție de talia (mărimea) ei și de complexitatea activităților
desfășurate, având în vedere modelul de afaceri (producție industrială, comerț, prestări de servicii,
agricultură etc), pe care îl realizează, va fi condusă de unul sau mai mulți
administratori/manageri.

Managerii au obligația de a asigura gestiunea eficientă și rațională a resurselor entității în așa fel
încât acea afacere să genereze un profit care să asigure atât satisfacerea intereselor investitorilor
cât și a celorlalte părți care au un interes în acea afacere. O afacere de succes este aceea care creează
valoare atât pentru acționari (shareholders) cât și pentru celelalte părți interesate
(stakeholders). Practic, acesta este scopul înființării unei afaceri: crearea de valoare pentru
investitori dar și pentru celelalte părți interesate.

1.2.Care sunt părțile interesate într-o afacere?

Cei mai interesați sunt investitorii (asociații/acționarii). Entitatea înființată le aparține și, prin
urmare, performanța ei le va afecta în mod direct averea. Dacă entitatea obține performanță atunci
ei vor deveni mai bogați, iar dacă entitatea pierde din performanță sau nu mai obține performanță
atunci ei vor fi mai săraci.

Deci, primii care au pretenții asupra entității sunt investitorii.

Există însă și alte părți care au pretenții asupra entității, numite generic alte părți interesate
(stakeholders).

O entitate nu poate să își realizeze scopul pentru care a fost înființată de una singură. Ea intră în
relații contractuale cu:
-salariații;
-furnizorii;
-clienții;
-finanțatorii (bănci, societăți de leasing etc);
Din aceste relații rezultă drepturi și obligații pentru entitate.

De asemenea, entitatea are drepturi și obligații față de autoritățile fiscale (va trebui să plătească
impozite și taxe sau să recupereze, în anumite situații astfel de sume) și tot felul de alte autorități
locale, centrale, regionale sau internaționale.

Între aceste părți interesate (stakeholders) și entitatea în cauză se creează relații durabile (de
regulă).
Nu toate resursele economice pe care le gestionează o entitate provin de la proprietarii acesteia
(asociați sau acționari). O parte importantă provine de la diverși creditori. Cu alte cuvinte, entitatea
procură resurse economice pe datorie (de exemplu, un stoc de marfă cumpărat de la furnizor și care
va fi achitat în 90 de zile după data achiziției sau un credit bancar primit și care se va rambursa
peste 1 an sau peste 5 ani etc.).

Sintetizând, putem spune că investitorii și celelalte părți interesate au pretenții asupra resurselor
entității pentru că de la aceștia provin resursele:
4
 Resurse economice (Active) Datorii (pretenții ale stakeholders-ilor
asupra resurselor economice)

1.000 de lei 600 de lei

Capitaluri proprii (pretenții ale

shareholders-ilor asupra resurselor
economice)

400 de lei
Total resurse economice 1.000 lei Total pretenții asupra resurselor 1.000 de
lei

În schema de mai sus, să presupunem că la 31.12.N, entitatea ALFA dispune de resurse economice
în valoare totală de 1.000 de lei. O parte din aceste resurse, în valoare de 400 de lei, a fost pusă la
dispoziția entității de către investitori (proprietari). Restul resurselor, în valoare de 600 de lei,
provin de la diverși creditori (furnizori, bănci etc) față de care entitatea are datorii de 600 de lei.
Observați că, în orice moment, valoarea resurselor economice (activelor) este egală cu valoarea
pretențiilor față de aceste resurse:

RESURSE ECONOMICE = PRETENȚII,

sau
ACTIVE = DATORII + CAPITALURI PROPRII
sau
ACTIVE – DATORII = CAPITALURI PROPRII

1.3.Care sunt nevoile informaționale ale investitorilor și ale celorlalte părți interesate
(utilizatorii informației contabile)?
a)Investitorii existenți și potențiali.
Aceştia sunt interesaţi de informaţii precum:
-capacitatea entității de a genera profit în viitor;
-dividendele distribuite de entitate;
-riscul asociat investiţiei în acele acțiuni sau părți sociale;
-modul de remunerare al managerilor;
-profitul net pe acţiune;
-cotaţiile acţiunii pe diferite pieţe de capital, etc.

b)împrumutătorii de fonduri.
Împrumutătorii de fonduri sunt băncile, obligatarii (cei care cumpără obligațiuni emise de entitate),
societățile de leasing, statul, autorități regionale, europene sau internaționale etc.
5
În cazul unui împrumut obligatar, obligatarii sunt interesaţi să cunoască informaţii precum:
-randamentul şi riscul asociat unei obligaţiuni;
-cotaţiile obligaţiunilor;
-gradul de îndatorare a entității;
-posibilitatea de conversie a obligațiunilor în acțiuni;
-lichiditatea entității, etc;

Băncile sunt interesate de obicei să cunoască informaţii despre:

-capacitatea de rambursare a împrumuturilor;
-lichiditatea entității (dacă are numerar suficient pentru a achita datoriile pe termen scurt);
-rentabilitatea întreprinderii (capacitatea entității de a genera profit);
-modul de finanţare a resurselor economice durabile ale entității;
-garanţiile pe care le poate oferi entitatea, etc.

Societățile de leasing au, în mare, nevoi de informare asemănătoare băncilor.

Statul poate finanţa entitatea prin acordarea de subvenţii. Necesarul acestor subvenţii este stabilit
prin analize în cadrul cărora informaţia contabilă ocupă un loc privilegiat.

c)alți creditori

De exemplu, cei mai reprezentativi sunt furnizorii. Aceştia sunt interesaţi să cunoască în ce măsură
entitatea va fi capabilă să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale. Furnizorii finanţează entitatea
prin creditul acordat pe perioada cuprinsă între momentul achiziţiei de bunuri, primirii de lucrări
şi servicii şi momentul achitării acestora (creditul comercial).

d)alți utilizatori

(i)Clienţii
Aceştia sunt interesaţi să obţină informaţii privind continuitatea activităţii entității ca o garanţie a
continuării contractelor încheiate. Interesul lor vizează deasemenea politica de preţuri şi şi de
servicii (întreţinere şi reparaţii, de exemplu) etc.

(ii)Partenerii sociali
Aceştia sunt reprezentaţi de salariaţi şi de sindicate. Salariaţii sunt interesaţi să cunoască informaţii
privind:
-mărimea şi modul de utilizare a profitului;
-informaţii privind performanţele sectoriale (extinderea sau restrângerea de activităţi);
-continuarea activităţii entității ca o garanţie a conservării locurilor de muncă;
-investiţiile pe care entitatea le face în pregătirea şi perfecţionarea profesională a salariaţilor etc.
Sindicatele solicită informaţii privind:
-politica salarială;
-condiţiile de muncă;
-modul de remunerare al managerilor, etc.

6
(iii)Autoritatea fiscală
Acesta, prin administraţia fiscală, solicită informaţii necesare stabilirii bazelor de calcul ale
impozitelor şi taxelor. Puterea publică este reprezentată, deasemenea, de contabilii naţionali,
responsabili de sintezele macroeconomice şi previziunile la nivel naţional, şi statisticieni,
responsabili de satisfacerea nevoilor de informare detaliată, dar de interes general.
Toți utilizatorii la care am făcut referire până acum sunt utilizatori externi ai informației contabile
asigurată de o entitate.

Pe lângă utilizatorii externi mai există un utilizator intern, foarte important: managementul
entității.
În cele mai multe cazuri entitatea este administrată de manageri deoarece proprietarii nu deţin
întotdeauna cunoştinţe şi abilităţi manageriale şi, în plus, nu doar ei sunt beneficiarii performanţelor
acesteia. Această relaţie proprietar-manager desemnează o relaţie de agenţie.
Conform teoriei agenţiei, o relaţie de agenţie apare atunci când o parte, numită principal,
încredinţează total sau parţial gestiunea propriilor sale interese unei alte părţi numită agent.
Această situaţie derivă din faptul că agentul dispune de anumite competenţe şi cunoştinţe
inaccesibile pentru principal.

1.4.Care este obiectivul raportării financiare?

Nici un investitor nu ar cumpăra acțiuni ale unei entități și niciuna din aceste părți interesate nu ar
intra într-o relație contractuală cu entitatea în cauză dacă ar ști că aceasta este în insolvență sau în
pragul falimentului, spre exemplu.

Cei care cunosc cât de performantă este o entitate prin afacerile desfășurate de aceasta sunt
managerii, deoarece ei sunt puși de investitori să obțină această performanță. Ei au obligația legală
de a-i informa atât pe investitori (shareholders) cât și pe ceilalți interesați (stakeholders) cu privire
la performanța generată de entitate.

Această obligație legală se asigură prin ținerea contabilității și elaborarea și publicarea

situațiilor financiare ale entității în cauză (să o numim, mai pe scurt, obligația de raportare
financiară). O numim obligație legală deoarece este impusă de Legea contabilității nr. 82/1991,
actualizată dar și de alte reglementări contabile în vigoare.

Am văzut, în paragraful anterior, că cei mai mulți investitori și alți interesați de o entitate vor să se
asigure că aceasta este profitabilă, își asigură continuitatea activității, are suficiente resurse
economice care să asigure performanța viitoare a acelei afaceri, are un nivel de îndatorare
rezonabil, are suficiente lichidități bănești (numerar) pentru a face față plăților programate etc.

Rolul raportării financiare este acela ca, prin situațiile financiare care sunt făcute publice de
manageri, să se asigure satisfacerea nevoilor comune dar și a nevoilor particulare de informare ale
diferitelor categorii de utilizatori.
Reglementările contabile prevăd că:

7
Obiectivul situațiilor financiare anuale îl constituie furnizarea de informații
despre poziția financiară, performanța financiară şi fluxurile de trezorerie ale unei entități,
utile unei categorii largi de utilizatori.
Pe scurt, poziția financiară este reprezentată de activele, datoriile și capitalurile propria ale entității,
performanța financiară este reprezentată de profitul/pierderea entității iar fluxurile de trezorerie
sunt reprezentate de intrările și ieșirile de numerar (lichidități bănești) în și din entitate.

Situațiile financiare trebuie să asigure informații utile în luarea deciziilor pentru

aceste categorii de utilizatori.

Pentru a fi utile în luarea deciziilor, informațiile prezentate în situațiile financiare trebuie să

îndeplinească anumite caracteristici calitative. Aceste caracteristici calitative se împart în
fundamentale (relevanța și reprezentarea exactă) și amplificatoare (comparabilitatea,
verificabilitatea, oportunitatea și inteligibilitatea).

Detaliile de mai jos sunt cu titlu de informare:

RELEVANȚA

Informațiile sunt relevante atunci când au capacitatea de a genera o diferență în deciziile luate de
utilizatori. Acestea sunt capabile să influențeze deciziile utilizatorilor dacă au valoare predictivă,
valoare de confirmare sau ambele. O valoare predictivă poate să fie utilizată pentru previzionarea
rezultatelor viitoare, în timp ce valoarea de confirmare confirmă sau modifică evaluările
precedente.
Relevanța informațiilor este influențată de pragul de semnificație (importanța relativă). O
informație este semnificativă atunci când omiterea sau prezentarea eronată a acesteia ar putea
influența deciziile pe care le iau utilizatorii cu privire la o anumită entitate raportoare pe baza
informațiilor financiare.

REPREZENTAREA EXACTĂ

Raportările financiare reprezintă fenomenele economice sub formă de cuvinte și cifre. Pentru a fi
utile, nu este suficient ca informațiile financiare să reprezinte fenomenele relevante, ci acestea
trebuie să reprezinte exact fenomenele pe care își propun să le reprezinte. Pentru a reprezenta
exact fenomenele, informațiile trebuie să fie complete, neutre și fără erori.
O reprezentare completă include toate informațiile necesare pentru ca un utilizator sa înțeleagă
fenomenul prezentat, inclusiv toate descrierile și explicațiile necesare.
O reprezentare este neutră atunci când aceasta nu suportă influențe în selecția și prezentarea
informaților financiare. Aceasta însemană că informația nu trebuie să fie manipulată în scopul
influențării deciziile utilizatorilor.

8
Fără erori înseamnă că nu există erori sau omisiuni în descrierea fenomenelor și că nu s-au făcut
erori în procesul de producere a informațiilor financiare. Fără erori nu înseamnă că nu pot să apară
și inexactități, mai ales atunci când este necesar să se efectueze estimări.

Relevanța și reprezentarea exactă sunt legate una de cealaltă, deoarece relevanța, care vizează
relația dintre fenomenul economic și deciziile furnizorilor de capital, este aplicată la stabilirea
informațiilor care să fie prezentate în situațiile financiare, în timp ce reprezentarea exactă este
aplicată la descrierea fenomenelor economice în situațiile financiare.

COMPARABILITATEA

Comparabilitatea este caracteristica calitativă care permite utilizatorilor să identifice și să înțeleagă

asemănările și deosebirile dintre elemente. Informațiile despre o entitate raportoare sunt mult mai
utile dacă acestea pot să fie comparate cu informații similare despre o altă entitate sau cu informații
similare despre aceeași entitate aferente unei alte perioade sau date.
Deși sunt legate de aceastea, permanența și uniformitatea nu trebuie să fie confundate cu
comparabilitatea. Permanența și uniformitatea contribuie la obținerea comparabilității. Permanența
se referă la utilizarea acelorași metode pentru aceleași elemente, fie de la o perioadă la alta în cadrul
unei entități raportoare, fie într-o singură perioadă pentru entități diferite, în timp ce uniformitatea
presupune ca aspectele similare să fie prezentate similar, iar aspectele diferite să fie prezentate
diferit.

VERIFICABILITATEA

Verificabilitatea asigurară utilizatorii că informațiile prezintă exact fenomenele economice pe care

își propun să le descrie. Aceasta înseamnă că diferiți observatori independenți și în cunoștință de
cauză ar putea ajunge la un consens că o anumită descriere este o reprezentare exactă.

OPORTUNITATEA

Oportunitatea însemnă că informațiile sunt disponibile în timp util pentru a influența deciziile. Deși
nu se poate generaliza, cu cât o informație este mai veche cu atât aceasta este mai puțin oportună.
De asemenea, există o legătură între oportunitate și furnizarea unei informații credibile. De
exemplu, dacă o informație este prezentată în timp util, deși nu sunt cunoscute toate aspectele unei
tranzacții, este posibil ca acesta să nu fie completă sau fără erori. În schimb, dacă se astepată până
când toate detaliile tranzacției sunt cunoscute, întârziera publicării informației s-ar putea să o facă
irelevantă pentru luarea deciziilor.

Clasificarea, caracterizarea și prezentarea în mod clar și concis a informațiilor le fac pe acestea

inteligibile.
Raportările financiare sunt întocmite pentru utilizatori care au cunoștințe rezonabile despre
activități de afaceri și economice și care studiază și analizează informațiile cu atenția cuvenită.
Unele fenomene sunt inerent complexe și nu pot fi prezentate într-o formă care să fie ușor de
înțeles. Excluderea informațiilor cu privire la acestea ar face raportările financiare mai ușor de
înțeles, însă fără acestea raportările financiare ar fi incomplete și, în consecință, potențial
9
înșelătoare. Astfel, asemenea informații nu trebuie să fie eliminate din situațiile financiare pe
motivul că nu ar fi înțelese de utilizatori.

1.5.Care este periodicitatea raportării financiare?

Investitorii și alte părți interesate iau tot timpul decizii cu privire la o anumită entitate de care sunt
legați. Pentru a lua aceste decizii, raportarea financiară trebuie făcută periodic. De regulă, perioada
de raportare este de 12 luni și se suprapune cu anul calendaristic (ea începe la 01.01 și se termină
la 31.12.). De aceea, data trecută pe situațiile financiare publicate de companii este 31.12. Există și
excepții. Potrivit cadrului legal în vigoare, unele entități pot obține derogare de la raportarea bazată
pe anul calendaristic și pot opta pentru o perioadă de 12 luni diferită (de exemplu, perioada poate
începe în luna martie N și să se finalizeze în luna februarie N+1.).

Perioada de raportare de 12 luni se mai numește și exercițiu financiar .

Periodicitatea raportării este necesară pentru a asigura informații utile și la timp
utilizatorilor de informații. Durata de 12 luni se justifică prin faptul că profitul se
calculează și se raportează investitorilor și, implicit tuturor celorlalte categorii de
utilizatori, anual.
Pe lângă raportarea anuală, entitățile fac și raportări semestriale, interimare, raportări privind
responsabilitatea socială sau chiar o raportare integrată care reunește toate aceste componente și
chiar mai mult de atât.

1.6.Ce este continuitatea activității?

Atunci când se înființează o entitate, se prezumă că ea va exista pe o perioadă nedeterminată de

timp în viitor, fără riscul de a-și întrerupe sau de a-și restrânge în mod semnificativ activitatea. Prin
urmare, raportarea financiară este realizată pornind de la această premisă.
Continuitatea activității este foarte importantă atât pentru investitori cât și pentru toate celelalte
părți interesate. Nimeni nu ar intra într-o relație durabilă cu o entitate aflată în pragul falimentului
sau care are dificultăți financiare atât de serioase încât existența acesteia să ajungă să fie pusă sub
semnul întrebării.
Continuitatea activității este una din convențiile de bază ale contabilității financiare care în
reglementările contabile naționale este enunțată ca principiu general astfel:

Trebuie să se prezume că entitatea îşi desfăşoară activitatea pe baza principiului continuităţii

fără
activităţii. Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea,
a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă
a activităţii.
O entitate nu va întocmi situaţiile financiare anuale pe baza principiului continuităţii activităţii dacă
organele de conducere stabilesc după data bilanţului fie că intenţionează să lichideze entitatea sau
să înceteze activitatea acesteia, fie că nu există nicio altă variantă realistă în afara acestora. Aceste

10
prevederi nu se aplică situaţiilor financiare anuale întocmite de entităţile absorbite în cadrul unui
proces de fuziune sau de divizare, potrivit legii.
Deteriorarea rezultatelor din exploatare şi a poziţiei financiare, ulterior datei bilanţului, indică
nevoia de a analiza dacă presupunerea privind continuitatea activităţii este încă adecvată.

Dacă administratorii unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de
anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste
elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare anuale nu
sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată, împreună
cu motivele care au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu îşi mai poate continua
activitatea. Evenimentele sau condiţiile ce necesită prezentări de informaţii pot apărea şi ulterior
datei bilanţului.

1.7.Cine este entitatea raportoare?

Entitatea este o organizație care regrupează resurse materiale, financiare și umane pe care le utilizează
pentru realizarea unor obiective financiare (obținere de profit) și/sau nonfinanciare (realizarea de activități
sociale, culturale și de altă natură, care nu vizează obținerea de profit).

În literatura economică, pentru entitățile care urmăresc obținerea de profit, putem întâlni termeni precum
întreprindere, firmă, companie, societate comercială, etc. Pentru organizațiile fără scop patrimonial
(nonprofit), în funcție de obiectivele urmărite și aspectele juridice, putem întâlni termeni precum instituție
publică, asociații, fundații, partide politice, instituții de cult, sindicate etc.

Entitatea raportoare este acea entitate care, potrivit reglementărilor în vigoare, are obligația
legală de a ține contabilitatea și de a elabora și publica situații financiare în beneficiul
investitorilor și a altor părți interesate, în vederea luării de decizii de către aceștia.
Entitățile raportoare pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după tipul entității:
▪ regii autonome;
▪ societăţi comerciale;
▪ societăţi cooperatiste;
▪ instituţii publice;
▪ asociaţii, fundaţii;
▪ sindicate;
▪ partide politice;
▪ unităţi de cult;
▪ persoane fizice care desfășoară activități producătoare de venit.

b) după obiectivul urmărit:

▪ entități cu scop patrimonial – scopul desfăşurării obiectului de activitate este de a
obţine profit;
▪ entități fără scop patrimonial (nonprofit) – realizarea obiectului de activitate nu
urmăreşte obţinerea unui profit.

c) după forma de organizare juridică – organizaţiile cu scop patrimonial se clasifică în:

11
 c.1.)persoane juridice, care la rândul lor, pot fi:
(1)regii autonome
(2)societăți comerciale.

Societățile comerciale pot fi, potrivit legii:

2.1.)societăți de persoane:
-societăți în nume colectiv (S.N.C.);
-societăți în comandită simplă (S.C.S);

2.2.)societăți de capitaluri:
-societăți în comandită pe acțiuni (S.C.A);
-societăți pe acțiuni (S.A.);
2.3.)societăți de persoane și capitaluri:
-societăți cu răspundere limitată (S.R.L.).

c2)persoane fizice autorizate (P.F.A.).

d) după mărime, întreprinderile cu scop patrimonial se clasifică în:

▪ entități mari;
▪ entități mijlocii;
▪ entități mici;
▪ microîntreprinderi.

Criteriile de mărime sunt date de numărul de angajaţi, cifra de afaceri, total active și sunt prevăzute
în Directiva europeană 34/2013 a Parlamentului European și a Consiliului, preluată și adaptată în
legislația națională.

e) după tipul de proprietate:

▪ entități publice → exploatează capitaluri (fonduri) publice (proprietate de stat);
▪ entități private → investitorii sunt reprezentați de una sau mai multe persoane (fizice
sau juridice) particulare → proprietate privată;
▪ entități mixte – create atât prin contribuția investitorilor particulari, cât și din
fonduri publice.

f) după originea capitalului investit:

▪ entități cu capital străin;
▪ entități cu capital autohton.

Din necesități privind raportarea financiară, entitatea raportoare este entitate care trebuie să
pregătească și să prezinte situațiile financiare.
Ea poate fi:
▪ -o singură entitate (de exemplu, o societate cu răspundere limitată);
▪ -o parte dintr-o entitate (de exemplu, subunități fără personalitate juridică);
▪ -mai mult decât o singură entitate (de exemplu, un grup de societăți format din
societatea mamă și filialele sale).
12
Această tipologie a entităților, după diferite criterii, are repercusiuni asupra modului de organizare
și conducere a contabilității.

13