Dezlegarea celor patru îngeri de la râul Eufrat

O corectă înţelegere a trâmbiţelor înseamnă acceptarea faptului că evenimentele anunţate prin ele au
de-a face cu trecutul. Vorbim strict despre primele şase trâmbiţe, întrucât trâmbiţa a şaptea este mult
mai complexă. Ea a început să se facă auzită întâiaşi dată în anul 1844. Noi trăim în timpul acestei
trâmbiţe, care se va încheia cu cele şapte plăgi devastatoare. O problemă pe care au întâmpinat-o unii
comentatori ai profeţiilor este legată de sigiliul lui Dumnezeu. Aceştia au plecat de la premiza că acest
sigiliu este acela pe care-l vor primi cei 144.000, motiv pentru care cred că trâmbiţa a cincea are de-a
face cu ultima generaţie, că se aplică unor evenimente viitoare. O altă problemă apăsătoare este legată
de râul Eufrat, pe care majoritatea interpreţilor îl văd a fi chiar râul care curge astăzi prin Irak. Cu alte
cuvinte, metoda lor de interpretare este una strict geografică.

În primul rând, toate trâmbiţele sunt descrise într-un limbaj simbolic, menit a ne descoperi realitatea
unor evenimente istorice petrecute cu mult timp în urmă, ceea ce înseamnă că istoria trebuie să fie, în
acest caz, complementul sau expunerea profeţiei trâmbiţelor, a celor şase trâmbiţe, căci în tot acest
episod vom vorbi doar despre primele şase trâmbiţe. În al doilea rând, faptul că îngerii trâmbiţaşi sunt
văzuţi în sfânta sanctuarului ceresc, lângă altarul tămâierii, ar trebui să ne dea deplina siguranţă că toate
evenimentele anunţate de ei se petrec până în anul 1844, deoarece din 22 octombrie 1844, potrivit
profeţiei celor 2300 de seri şi dimineţi profetice, Isus a început lucrarea în a doua încăpere sau sfânta
sfintelor din templul ceresc. Din moment ce îngerii anunţă ivirea unor evenimente când aceştia se
găsesc în sfânta templului din cer, atunci este musai să credem, fără să greşim, că acele evenimente nu
pot avea loc nicidecum după anul 1844! Duhul Sfânt a ţinut morţiş să introducă mai întâi tabloul sfintei
sanctuarului ceresc, mai înainte de a ne prezenta îngerii cu trâmbiţe, tocmai pentru ca noi să înţelegem
clar în ce perioadă a istoriei se vor desfăşura toate evenimentele descrise prin primele şase trâmbiţe.

Fiindcă acesta este adevărul, atunci, în ce priveşte sigiliul lui Dumnezeu, pomenit în cadrul trâmbiţei a
cincea, nu are cum să fie sigiliul pe care-l vor primi cei 144.000. Acest sigiliu are o strictă legătură cu
lucrarea din prima încăpere a templului ceresc, şi nu trebuie confundat cu sigiliul Marelui Preot, acela
pe care-l vor primi doar cei 144.000, când sunt în viaţă, sigiliu care are o strânsă legătură doar cu
lucrarea lui Isus din sfânta sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc. (A se citi studiile
referitoare la aceste sigilii). Sigiliul care se găsea pe fruntea copiiilor lui Dumnezeu, în timpul
trâmbiţelor, este acelaşi sigiliu despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către efeseni. "Şi voi, după ce
aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu
Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor
câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui... Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin
care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării." Efeseni 1,13.14; 4,30.

Se observă foarte clar că acest sigiliu al Duhului Sfânt, fiindcă este lucrarea Lui specială în acest sens,
şi cuprinde experienţa naşterii din nou şi înaintarea zilnică în harul lui Dumnezeu, până la acea statură a
desăvârşirii după măsura luminii, înţelegerii şi punerii în practică a adevărului descoperit al
Evangheliei, este doar o arvună, adică un ceva care le asigură primirea celui de-al doilea sigiliu în dar,
dar numai atunci când ei sunt deja morţi, căci lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc se desfăşoară
într-un timp când toţi copiii mântuiţi, dar adormiţi, morţi, ai lui Hristos, de la Adam şi până la ultimul
ce va muri înainte de încheierea harului divin, nu ştiu nimic din ceea ce se petrece pe pământ. Primul
sigiliu era o necesitatea pentru salvarea sufletului pentru toţi credincioşii din timpurile trecute. Totodată
el este o arvună a moştenirii lor şi a noastre, o arvună care asigura din start primirea celui de-al doilea
sigiliu doar ca dar, căci toţi aceşti sfinţi îl primesc atunci când sunt morţi. Al doilea sigiliu, însă, va fi
căpătat de către cei 144.000 când trăiesc, ei fiind singurii care primesc ambele sigilii, spre deosebire de
sfinţii din trecut care şi astăzi se bucură doar de primul sigiliu, numit şi sigiliul Duhului Sfânt.
Facilitatea primirii celui de al doilea sigiliu pentru toţi sfinţii adormiţi şi înviaţi mai apoi, devine
posibilă datorită calificării celor 144.000 ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Fără o astfel de calificare,
nu va fi posibilă nici învierea şi nici venirea lui Hristos pe norii cerului. Aceasta presupune realitatea
prezenţei unei bisericii fără pată, fără păcat, fără nici cea mai mică zbârcitură a păcatului în suflet.

Aşadar, în virtutea celor spuse, înţelegem în mod corect că sigiliul sau pecetea de care trebuiau să se
bucure toţi credincioşii lui Dumnezeu din acele timpuri, care-i ferea de orice vătămare adusă de
judecata lui Dumnezeu asupra bisericii apostate, este sigiliul Duhului Sfânt, primul sigiliu indispensabil
pentru salvarea sufletului. Acest sigiliu este pus în mod corect în contextul lucrării care, la vremea
aceea, avea loc în prima încăpere a templului ceresc, acolo unde îngerii trâmbiţaşi anunţă judecata lui
Dumnezeu asupra creştinismului apostaziat. Nu este nevoie să insist mai mult asupra acestui aspect
foarte important. Scripturile nu lasă loc la interpretări hazardate, întrucât sunt foarte precise în acest
sens. Toate evenimentele trecutului sunt puse în contextul lucrării din sfânta sanctuarului ceresc. Toate
evenimentele care au loc şi vor mai avea loc, după 1844 sau după împlinirea celei mai lungi profeţii
biblice, a celor 2300 de ani, sunt puse în contextul lucrării din sfânta sfintelor sanctuarului din cer.

Cealaltă problemă de care ne vom ocupa este cea a râului Eufrat. Trebuie luat în sens simbolic sau
trebuie înţeles literal? Cum să înţelegem corect? Ei bine, principiul fundamental pentru înţelegerea
neîndoioasă a acestei trâmbiţe a şasea este că oriunde e prezent Eufratul, acolo trebuie să fie prezent şi
Babilonul. Nu este necesar să fie amintite amândouă în acelaşi text sau aceleaşi texte; este suficient ca
doar unul dintre ele să fie subiectul profeţiei. Acesta este un principiu care nu dă greş niciodată şi care
ne ajută să înţelegem corect nu numai trâmbiţa a şasea, ci toate trâmbiţele! Al doilea mare principiu
este că, în acest caz, Babilonul trebuie luat sau înţeles în sens spiritual, aşa după cum şi trebuie în fapt;
ceea ce înseamnă că intervine al treilea mare principiu, şi anume că interpretarea Eufratului nu va fi
niciodată, în acest context, geografică. Nu contează locul geografic niciodată atunci când este vorba
despre Eufrat şi Babilon, ci ceea ce contează este caracterul lor, singurul care ne conduce la
identificarea lor corectă, fără greş.

Ceea ce eşti arată cine eşti în realitate. Sau mai precis, caracterul descoperă identitatea persoanei sau
subiectului profeţiei, în cazul nostru Eufratul şi Babilonul. Aici, ca şi în profeţia despre plaga a şasea,
Eufratul are aceeaşi identitate, fiindcă are acelaşi caracter ca şi acolo. De vreme ce Babilonul spiritual
este simbolul întregului creştinism apostaziat, plin de vinul acestuia, înseamnă în mod precis că
Eufratul nu poate fi un râu fizic, ci, dimpotrivă, un râu spiritual pe care este aşezat Babilonul. Da,
Eufratul este simbolul puterii oamenilor şi a banilor care susţin Babilonul, şi care de fapt l-au susţinut
totdeauna. Unul nu poate exista fără celălalt, căci atunci nu am mai putea vorbi în ruptul capului despre
Babilon sau despre Eufrat! Ele există pentru că se însoţesc şi fac front comun împotriva Dumnezeului
cerului. Babilonul este instrumentul lui Satana în amăgirea oamenilor, chiar a Eufratului care-i dă
întreg suportul şi-l menţine în viaţă. Numai din perspectiva aceasta putem înţelege războiul
Armaghedonului şi cine sunt de fapt protagoniştii lui, mai bine zis împotrivitorii lui Hristos.

Sunt patru îngeri simbolici care stau la râul Eufrat, aşteptând să fie dezlegaţi pentru eliberarea unor
forţe ostile Eufratului şi implicit a Babilonului. Aceste forţe ostile nu pot fi Eufratul, căci Eufratul nu
este împotriva Babilonului, din moment ce îl susţine amăgit fiind de acesta prin vinul Babilonului cel
mare, dar se va întoarce împotriva acestuia atunci când are loc plaga a şasea, în timpul lipsit de harul
lui Dumnezeu. Aici nu este vorba despre secarea Eufratului, ca în cazul plăgii a şasea, ci doar de
lipsirea de ocrotirea lui Dumnezeu. Deci, aceste forţe ostile trebuie că provin din afara Eufratului,
scopul lor fiind acela de a pătrunde, dacă se poate, în inima Babilonului cu scopul de a-l supune şi
eventual de a-l distruge. Ceea ce le împiedică sunt chiar aceşti îngeri simbolici. Cei care au adoptat
interpretarea geografică au văzut în aceşti îngeri cele patru sultanate ale mahomedanilor turci, şi asta
fiindcă au înţeles râul Eufrat ca fiind Eufratul ce curge în Arabia, în Irakul de astăzi.

Mai mult decât atât, au interpretat Eufratul ca fiind chiar hoardele musulmane care s-au abătut ca un
potop asupra Europei Răsăritene. Întrucât Eufratul curge în Arabia şi întrucât cele patru sultanate,
Iconia, Damasc, Alep si Bagdad se aflau în acea regiune, au tras concluzia, de altfel singura raţională în
acest caz, că Eufratul este simbolul mahomedanilor. Dar, metoda de interpretare geografică nu face
altceva decât să încurce lucrurile şi să fie în acelaşi timp greşită. În primul rând, hoardele mahomedane
nu pot fi simbolizate prin două lucruri diferite. Trebuie să observăm că mahomedanismul iese sau se
iveşte din "fântâna Adâncului", Apocalipsa 9,2. Or, Eufratul nu are nici un fel de legătură cu această
fântână, de aceea nu poate fi simbol pentru acelaşi lucru, pentru hoardele mahomedane, altfel
Dumnezeu ne-ar încurca foarte tare în efortul nostru de a înţelege ce doreşte să ne transmită El de fapt
în cartea Apocalipsei.

Hoardele mahomedane ies din fântâna adâncului şi au dorinţa de a supune Babilonul, numai că Eufratul
spiritual îi stă în cale. Aceasta este imaginea corectă pe care ne-o oferă profeţia biblică a trâmbiţei a
şasea. Aşadar, forţele ostile Babilonului şi Eufratului sunt hoardele mahomedane turceşti. Pentru a
înţelege corect trâmbiţele şi evenimentele pe care le descriu sau le anunţă ele, ar fi bine să vedem de ce
trebuie să înţelegem că sub trâmbiţa a cincea ne este descoperit mahomedanismul şi nu altceva. În
primul rând, trebuie să avem în vedere că trâmbiţele reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra
creştinismului apostaziat, din cauza strigătului plin de durere al martirilor care au fost seceraţi de
Babilonul spiritual, mai întâi prin Roma păgână şi mai apoi prin Roma papală. Strigătul martirilor este
practic indiciul care ne ajută să înţelegem lucrurile în felul acesta.

Unul dintre scopurile lui Dumnezeu în cartea Apocalipsei a fost să ne prezinte mai întâi starea spirituală
a bisericii sale, prin cele şapte biserici şi prin cele şapte peceţi, pentru ca mai apoi să ne prezinte şi
judecata care a căzut asupra acelora care au adus biserica în situaţia respectivă, prin cele şapte trâmbiţe.
Sub primele patru trâmbiţe ne sunt descoperite evenimente care au condus la căderea Romei păgâne,
dar şi la slăbirea puterii papalităţii, lovită mai ales prin noua religie ce se profila la orizont, ateismul
musulman. În cele din urmă, papalitatea avea să-şi primească ceea ce se cuvenea prin altă formă a
ateismului, care a izvorât chiar din interiorul ei, ateismul francez, care nega însăşi ideea de Dumnezeu
şi de Mântuitor, situând raţiunea la rang de dumnezeu.

Profetul Daniel ne ajută să înţelegem cum a pierit Roma păgână. El ne spune următoarele: "După aceea
m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de
înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce
mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne... Fiara a patra
este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul,
îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica
zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei
împăraţi". Daniel 7,7.23.24.

Roma păgână avea să fie împărţită, ulterior devenind Europa de vest. Cele zece triburi barbare au fost:
anglii şi saxonii, francii, alemanii, burgunzii, vizigoţii, suevii, ostrogoţii, lombarzii, herulii şi vandalii.
Dintre acestea zece, trei triburi aveau să fie nimicite pentru a lăsa loc cornului cel mic sau papalitatea,
continuatoarea Romei păgâne, dar pe tărâm religios. Acestea trei au fost: herulii, în 493 dHr., care
ocupau Italia, vandalii, în 534 dHr., care ocupau nordul Africii şi, în fine, ostrogoţii, în 538 dHr., ei
fiind de altminteri mijlocul folosit pentru distrugerea herulilor, ocupând ulterior Italia. Cele şapte
triburi barbare care au mai rămas, prin "smulgerea" celor trei de către cornul cel mic, urmau să se
dezvolte şi să devină şapte state dezvoltate în Europa de vest. Acestea sunt: Marea Britanie (saxonii),
Franţa (francii), Germania (alemanii sau alamanii), Elveţia (burgunzii), Spania (vizigoţii), Portugalia
(suevii) şi Italia (lombarzii).

Acest aspect al fărămiţării şi, deci, al prăbuşirii Imperiului Roman de Apus este surprins de Dumnezeu
în cadrul primelor patru trâmbiţe! Motivul nu este acela de a ne învăţa istorie, ci de a ne arăta ce se
întâmplă cu toţi acei persecutori ai bisericii lui Dumnezeu, când rămân fără ocrotirea Lui. Astfel, prima
trâmbiţă ne descoperă evenimentele legate de invazia vizigoţilor sub Allaric, care în 14 august 410 dHr.
cucereşte după un scurt asediu Roma. Vizigoţii au atacat pe uscat acaparând mari teritorii. Profeţia ne
vorbeşte despre lovirea pământului cu foc şi sânge. A doua trâmbiţă ne descoperă invazia triburilor
germanice ale vandalilor, pe mare, sub comanda lui Genseric, care în intervalul 2-16 iunie 455 dHr.
cuceresc şi jefuiesc sistematic cetatea Romei, pregătindu-se astfel terenul pentru viitoarea prăbuşire
definitivă a Romei păgâne. Genseric ocupă zonele maritime, acesta devenind stăpânul apelor, potrivit
profeţiei biblice. De fapt, profeţia îl simbolizează printr-un munte de foc ce se prăvăleşte asupra apelor,
a mării.

Urmează apoi trâmbiţa a treia care ne descoperă invazia hunilor sub neînfricatul şi crudul lor
comandant, Atilla. Potrivit profeţiei, atacă partea de vest a Europei pe văile râurilor, or profeţia
întocmai acest fapt îl descoperă: râurile şi izvoarele apelor sunt afectate de o stea numită Pelin. De
altminteri Atilla este supranumit şi "Biciul lui Dumnezeu", din cauza cruzimii sale, semănând multă
amărăciune şi durere popoarelor atacate. În primăvara anului 452 dHr. a invadat Italia. A patra trâmbiţă
vizează stingerea puterilor civile ale Romei şi totodată prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. În 4
septembrie 476 dHr. împăratul roman Romulus Augustulus este detronat de Odoacru, căpătenia
mercenarilor germanici. Persecutorii bisericii lui Hristos au devenit persecutaţi de către triburile
barbare care nu aveau cum să mai fie oprite din drumul lor spre fărămiţarea Romei păgâne.

Biserica unită cu cezarii imperiali nu putea avea alt destin decât acela de a fi la rândul ei "persecutată"
prin judecăţile lui Dumnezeu. Protecţia divină a fost retrasă, iar Roma păgână s-a prăbuşit. Numai că a
urmat la cârma Europei cel mai mare monstru din istoria omenirii - papalitatea. Acele triburi barbare nu
au urmărit distrugerea religiei, ci mai degrabă acapararea de teritorii şi dominaţie. Încet, dar sigur,
Roma păgână s-a transformat în Roma eclesiastică. Religia a câştigat ascendent asupra tuturor,
ajungând să fie impusă. Conta doar punctul de vedere al Bisericii Catolice, al papalităţii. Grozăviile la
care aveau să fie supuşi copiii lui Dumnezeu au condus la îngroşarea numărului martirilor. Aşa că
judecata lui Dumnezeu trebuia să cadă şi asupra papalităţii şi, în general, de ce nu, asupra întregului
creştinism apostat, (şi a celui din Europa de Răsărit) care nu descoperea caracterul lui Dumnezeu, ci
dimpotrivă caracterul lui Satana.

Aşa se face că, după formarea papalităţii, Satana pregăteşte o a doua armă pentru anihilarea copiilor lui
Dumnezeu. Iar această armă avea să fie mahomedanismul. Era islamului începe undeva în sec. al VII-
lea dHr. Satana ataca pe două fronturi pe toţi copiii lui Dumnezeu, pe de o parte prin papalitate, făcând
de nedorit creştinismul, iar pe de altă parte, atunci când urma să vină timpul pentru acest lucru, prin
islam, care neagă dumnezeirea lui Isus, ispăşirea prin sângele lui Hristos, precum şi lucrarea din
sanctuarul ceresc. Ei bine, sub trâmbiţa a cincea şi a şasea Duhul Sfânt surprinde întocmai acele
evenimente care au condus la apariţia şi dezvoltarea islamului, prin care avea să biciuiască creştinismul
apostat, din cauza retragerii protecţiei Sale. Trebuie să ştim că Satana este foarte iscusit, el întotdeauna
pregătind alternative atunci când nu mai poate lucra prin principala sa armă, papalitatea. Cunoaşte
foarte bine profeţiile, aşa că şi-a pregătit din timp un bici care avea să se dovedească în timp un mare
obstacol în calea răspândirii creştinismului în lume.

Islamul este ateism fiindcă neagă dumnezeirea lui Hristos, chiar a Răscumpărătorului şi Creatorului
lumii. Profeţia este foarte clară în acest sens. Ne spune că o stea a căzut din cer şi a deschis fântâna
adâncului. Această expresie "fântâna adâncului" este menită a ne descoperi ateismul. În Apocalipsa
11,7 ni se atrage atenţia asupra unei fiare care se ridică din adânc, exact din acelaşi loc din care apare şi
ateismul musulman. Acea fiară este ateismul francez, care a provocat o rană de moarte papalităţii.

"Politica Romei fusese ca, sub pretinsul respect faţă de Biblie, să o ţină sigilată într-o limbă
necunoscută şi ascunsă de popor. Sub dominaţia ei, martorii au proorocit >îmbrăcaţi în saci<. Dar o altă
putere - fiara din abis - urma să se ridice pentru a duce un război făţiş împotriva Cuvântului lui
Dumnezeu...
După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma
să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să
fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.
Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei." Tragedia
veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia Franceză, par. 12, 14, 15.

Ceea ce trebuie să învăţăm, din ceea ce ne descoperă Dumnezeu, este că tot ceea ce iese din adânc
înseamnă şi este ateism. În profeţia biblică ateismul iese totdeauna din adânc, fiindcă izvorul lui este
întunericul, abisul, rătăcirea! Dar, să observăm cine este iniţiatorul sau creatorul islamului. "Îngerul al
cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii
Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi
soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii." Apocalipsa 9,1.2. Steaua care a căzut din cer nu
poate fi decât Lucifer însuşi. Limbajul este figurat, dar nu are menirea să scoată în evidenţă persoana
vreunui om, ci chiar pe Satana. El e stăpânul adâncului, al întunericului şi al tuturor superstiţiilor.
"Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte,
Apolion." Apocalipsa 9,11.

Satana ştia că Dumnezeu îşi va retrage scutul Său protector de la Babilonul apostat, creştinismul cu
numele acelui timp, şi abia aştepta eliberarea celor patru îngeri simbolici. El a întrevăzut că aşa cum a
procedat Dumnezeu cu Roma păgână, tot astfel urma să procedeze şi cu Roma papală, aşa că s-a
pregătit intens pentru a manevra altă armă împotriva copiilor lui Dumnezeu. Sub trâmbiţa a cincea ne
sunt descoperiţi musulmanii arabi, a căror religie avea să fie preluată de către turci. La început aceştia,
turcii, erau politeişti, dar aveau să adopte islamul, dezvoltându-se mai apoi într-un mare imperiu, o
adevărată ameninţare la adresa întregii creştinătăţi, şi aşa corupte şi apostaziate. Mai bine de o sută de
ani sarazinii arabi, aveau să împungă creştinismul, să-l chinuiască exact aşa cum spune profeţia. "Li s-a
dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când
înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi
moartea va fugi de ei." Apocalipsa 9,5.6.

Aş dori să subliniez faptul că prin lăcustele trâmbiţei a cincea Isus doreşte să înţelegem elementul
mahomedan, oamenii care au făcut totul la porunca lui Mahomed şi a califilor următori, pentru a
propaga şi răspândi islamul. Unii comentatori văd în aceste lăcuste, însă, învăţăturile false care au
asaltat creştinismul. Dar, pentru învăţăturile false Inspiraţia divină foloseşte expresia "vinul
Babilonului", pentru a nu se crea nici un fel de confuzie. Aceste învăţături false, ademenitoare, care
îmbracă o formă de evlavie sunt specifice numai Babilonului, nu islamului, care din start este împotriva
lui Hristos pe faţă. Ceva ademenitor este ceva menit să te inducă în eroare, susţinând că este adevărul,
când de fapt nu este aşa. Islamul este împotriva creştinismului, pe când învăţăturile Babilonului sunt
gândite, făurite să dea credit minciunii sau a falsului creştinism tocmai pentru că sunt amestecate cu
adevărul.

Prin urmare, lăcustele nu reprezintă învăţăturile false apărute în Europa, ci protagoniştii susţinători ai
islamului. Acum, dacă islamul este înfăţişat ca ieşind din fântâna adâncului, împăratul lui fiind chiar
Lucifer, atunci înseamnă că Eufratul nu are cum să fie simbol pentru mahomedanism. El înseamnă ceea
ce a însemnat totdeauna, şi anume puterea oamenilor şi a banilor care sprijină Babilonul spiritual. Cei
patru îngeri sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat. De ce? Pentru că ei sunt de fapt aceiaşi îngeri care ţin în
frâu cel patru vânturi ale pământului. Aceşti îngeri sunt simbolul tuturor îngerilor prin care Dumnezeu
ocroteşte Terra. "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale
pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare,
nici peste vreun copac." Apocalipsa 7,1. Aşadar, ei nu pot fi simbolul celor patru sultanate
mahomedane, ci mai degrabă şi în mod just sunt simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu în
lume. Ei sunt legaţi la râu tocmai pentru a ni se transmite ideea că ei ocrotesc încă Eufratul de atacurile
mahomedanilor. Ocrotirea lui Dumnezeu era bariera prin care mahomedanii nu puteau ataca încă
Europa creştină!

Acest fapt, această realitate ne conduce implicit la adevărul că Eufratul reprezintă în text naţiunile
Europei care sprijineau cu tezaurele lor, cu bogăţia puterii oamenilor Babilonul acelui timp, adică
nimeni alta decât papalitatea. Demn de observat este că atacurile sarazinilor au avut ca scop doar
chinuirea celor ce nu aveau pecetea Duhului Sfânt, şi asta pentru că cei patru îngeri simbolici încă erau
"legaţi" la râul Eufrat, pentru a nu pricinui distrugeri. Dar, când devenise evident că Babilonul se
afundă tot mai mult în apostazie, primul semnal de acest fel fiind persecuţia cruntă la care au fost
supuşi valdenzii, culminând apoi, pentru început, cu respingerea luminii Evangheliei oferite prin
Luceafărul Reformei, John Wycliffe, atunci "dezlegarea" celor patru îngeri trebuia să devină o
certitudine, căci Dumnezeu nu-şi impune prezenţa acolo unde nu este dorit! Iminenţa dezlegării lor,
adică a eliberării frâului restrictiv al ocrotirii divine, care are puterea de a reţine patimile, cruzimile şi
rebeliunea oamenilor nepocăiţi, este redată foarte bine în aceste cuvinte: "Şi cei patru îngeri, care
stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din
oameni". Apocalipsa 9,15.

Fiindcă interpreţii Bibliei au mizat pe interpretarea geografică, văzând în cei patru îngeri cele patru
sultanate mahomedane turceşti, atunci au tras concluzia că perioada de dominaţie a mahomedanismului
se va întinde din momentul eliberării furiei lor asupra creştinătăţii şi până la sfârşitul perioadei de un
ceas, o zi, o lună şi un an, adică 391 de ani şi 15 zile. (Perioada respectivă s-a calculat conform
principiului de interpretare profetică zi-an, adică o zi profetică pentru un an literal a 360 de zile. Un
ceas = a 24-a parte dintr-un an, adică echivalentul a 15 zile; o zi = un an; o lună = 30 ani; un an = 360
de ani). Dar, sensul textului ebraic nu este acela de a scoate în evidenţă o perioadă lungă de timp, ci,
dimpotrivă, de a ne descoperi timpul când hoardele islamice turceşti încep să semene distrugerea în
interiorul creştinismului, prin eliberarea celor patru îngeri! Versiunea Cornilescu este o traducere
exactă a sensului ebraic, şi nu lasă loc interpretării textului ca o perioadă lungă de timp. Prin urmare,
trâmbiţa a şasea are în vedere incursiunile mahomedane în teritoriul Babilonului spiritual, a
creştinismului apostat, care era susţinut de Eufratul spiritual, adică popoarele creştine ale Europei.

Dezlegarea îngerilor devine realitate de pe la jumătatea secolului al XV-lea, când scânteia Reformei
deja fusese aprinsă de Wycliffe, fiind apoi dusă mai departe de Jan Huss şi Ieronim, etc. Pentru cei
apostaziaţi, în speţă clerul papal şi cel al creştinismului răsăritean, Dumnezeu a trebuit să "dezlege" cei
patru îngeri, pentru ca mahomedanii să lovească din greu această categorie de oameni, pe când pentru
cei care trebuiau treziţi la o viaţă nou, Dumnezeu pregătise chiar în inima Babilonului lumina
Reformei, dăruită prin marii reformatori. Ar mai trebui să amintesc şi faptul că atacurile sarazinilor
sunt categorisite de vulturul care zbura prin mijlocul cerului drept o năpastă usturătoare, un vai care
avea să-şi pună amprenta asupra lumii, în general. Apariţia islamului a oprit pentru sute de ani
răspândirea creştinismului în Asia mică şi în Asia. Al doilea vai este socotit a fi ateismul francez, într-
un fel o continuare a spiritului ateist islamic, cu deosebirea că acesta apare chiar în sânul papalităţii şi
respinge cu totul ideea de existenţă a lui Dumnezeu, a unui Răscumpărător şi a mântuirii. Singurul
dumnezeu acceptat şi întronat era raţiunea. Al treilea vai este reprezentat de către cele şapte plăgi. (Sub
al doilea vai ne este prezentat ateismul, musulman şi francez, care a fost ca un bici pentru creştinismul
apostat, şi din care avea să se dezvolte mai apoi altă formă distrugătoare a lui, şi anume comunismul).

Acum, a mai rămas să rezolvăm o singură problemă care a devenit vădită. Dacă expresia "ceasul, ziua,
luna şi anul acela", Apocalipsa 9,15, trebuie considerată ca fiind doar începutul sau startul de când
încep incursiunile şi expansiunea mahomedanismului în Europa, care debutează cu puţin timp înainte
de căderea Constantinopolului, excluzând cele cinci luni profetice, adică undeva în jurul anului 1450
dHr., atunci de ce interpretarea acestei expresii, ca perioadă de timp, este inclusă în mărturia Duhului
Sfânt, ce-i drept o singură dată, în cartea Tragedia veacurilor, de vreme ce nu reflectă realitatea căderii
definitive a Imperiului Otoman? Însemnarea cu pricina este aceasta: "În anul 1840, o altă împlinire
remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul
dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la
Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma
să fie zdrobită >în anul 1840, în luna august<; cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria:
>Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce
pe tron cu îngăduinţa turcilor, şi ţinând seamă că cei 391 de ani şi cincisprezece zile au început la
încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea otomană din
Constantinopol se aştepta ca să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce". (Josiah Litch, in The Signs
of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator
american, par. 45.

Interpreţii mileriţi au considerat că, din moment ce perioada celor cinci luni profetice poate fi calculată
potrivit principiului de interpretare zi-an, atunci de ce să nu calculeze şi perioada amintită mai sus tot
potrivit aceluiaşi principiu. Au folosit versiunea King James a Bibliei, care înlesneşte calcularea acelei
perioade potrivit principiului despre care am vorbit. Numai că textul ebraic descoperă doar timpul când
aceşti îngeri reţinători vor slăbi ţinerea în frâu a furiei mahomedane. Nu aceşti îngeri sunt cei care
omoară, aşa cum lasă să se înţeleagă textul bilbic, ci furia mahomedană. Ei nu mai reţin furia turcilor,
iar Eufratul o va simţi din plin. Apoi, data de 11 august 1840 nu înseamnă pur şi simplu prăbuşirea
Imperiului Otoman, ci numai predarea libertăţii sale sub protecţia Eufratului, adică a popoarelor
creştine ale Europei. La data respectivă Turcia a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, în speţă
Anglia, Franţa Rusia şi Austria, dar nu a căzut, nu a dispărut ca imperiu decât după primul război
mondial. În 22 octombrie 1923 este proclamată Republica Turcia, după ce are loc mai întâi lovitura de
stat din 1922, când sultanul Mehmet al VI-lea este detronat.

Aşadar, de ce Inspiraţia divină include această interpretare în mărturiile Duhului Sfânt, dacă principiul
de interpretare zi-an nu este valabil în acest caz, iar în anul respectiv Imperiul Otoman doar se pune la
dispoziţia sau sub protecţia puterilor aliate ale Europei, deci nu se prăbuşeşte? Există un foarte bun
motiv pentru acest fapt. Mai întâi, Litch, încă din 1838, are curajul să prezică prăbuşirea Imperiului
Otoman, calculând perioada din profeţia trâmbiţei a şasea potrivit principiului de interpretare zi-an.
Apoi, în data respectivă, 11 august 1840, evenimentul petrecut, chiar dacă nu are nimic de-a face cu
căderea otomanilor, este menit să atragă atenţia mulţimii oamenilor, a acelora care puneau la îndoială
principiile de interpretare milerite, asupra Turciei. Dumnezeu a văzut cum prin expunerea lui Litch
poate atrage atenţia oamenilor seculari şi mai ales religioşi asupra profeţiei, mai cu seamă asupra
interpretării profeţiilor care descriu durate de timp!

Miller este omul prin care Dumnezeu a scos la iveală principiul corect de calculare a profeţiilor care
conţin timp profetic sau durate de timp profetic. Adică el este acela care a înţeles că profeţiile care
conţin zile, luni sau ani profetici, trebuie calculate potrivit principiului de interpretare corectă zi-an,
adică unei zile profetice din cadrul unei durate de timp profetic, trebuie să-i corespundă un an literal.
Bunăoară, profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi, care însumează 2300 de zile întregi, a găsit că poate fi
înţeleasă corect dacă zilele respective sunt socotite ani literali. Tot astfel a procedat şi cu cele 1260 de
zile profetice, redate şi prin expresia o vreme, vremi sau două vremi şi o jumătate de vreme, ori cu cele
42 de luni, care totalizează tot 1260 de zile profetice sau ani literali. El a înţeles corect acest mod de
calculare a profeţiei cu durată de timp profetic din Vechiul Testament, când a observat modul cum
Dumnezeu aplică pedeapsa peregrinării lui Israel prin pustie. El le-a socotit patruzeci de ani de
peregrinări prin pustie, câte un an pentru fiecare zi din cele patruzeci de zile de iscodire a ţării
Canaanului. Eşecul necredinţei celor zece iscoade, care au întărit necredinţa şi spiritul de răzvrătire al
poporului, a costat moartea acelei generaţii în pustiu. Câte un an literal pentru fiecare din cele patruzeci
de zile de iscodire a Canaanului. "După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani
veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi
trag Eu mâna de la voi." Numeri 14,34.

Acelaşi principiu de calcul al lui Dumnezeu, pentru împlinirea unei profeţii cu durată de timp, este
descoperit şi în Ezechiel 4,6, având menirea de a întări cele enunţate în Numeri 34. "După ce vei isprăvi
aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile;
îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Acum, Miller a prezis în mod corect că în anul 1844 trebuie să se
sfârşească cea mai lungă profeţie din Scripturi, cea a celor 2300 de seri şi dimineţi. El deja începuse din
1831 să predice acest lucru. Pentru a veni mult în ajutorul acestei vestiri, Dumnezeu îi încurajează şi pe
alţi adepţi ai lui Miller să studieze profeţiile. Printre ei se afla şi Litch, care s-a ocupat de trâmbiţe, în
special a şasea. Deşi el foloseşte acelaşi principiu în interpretarea a ceea ce a presupus a fi perioada
cuprinsă în expresia "ceasul, ziua, luna şi anul acela", totuşi această greşeală avea să se dovedească de
un real folos, prin aceea că, mai întâi, în 1840, evenimentul produs în august avea strictă legătură
tocmai cu Imperiul Otoman, iar, pe de altă parte, interpretarea trâmbiţei a şasea, în cazul nostru ce
vizează timpul, punea într-o lumină puternică principiul de interpretare zi-an, ajutând mulţimile acelui
timp, familiarizate acum cu vestirea lui Miller, să dea credit acestui fel corect de interpretare biblică a
profeţiei.

Dumnezeu a văzut că era necesar să dea un nou impuls mişcării aşteptătorilor lui Hristos, care se
împărtăşeau de lumina Evangheliei veşnice vestite de Miller şi asociaţii săi. Aşa că, sub inspiraţie
divină, profetul mişcării, la mult timp după ce au loc aceste evenimente, include în Tragedia veacurilor
această interpretare a trâmbiţei a şasea, nu datorită corectitudinii interpretării, mai ales că Imperiul
Otoman nici nu se prăbuşise, aşa cum susţinea Litch încă din 1838, ci pentru a surprinde efectul prin
care această interpretare eronată a dat un nou impuls mişcării advente, prin aceea că a întărit definitiv în
minţile multor oameni de atunci că modul de interpretare a profeţiei biblice stabilit de Miller este cel
corect. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare zi-an este acela care stă la baza înţelegerii corecte a
tuturor profeţiilor care includ perioade de timp profetic, până în anul 1844. Totodată, în mişcarea
născută atunci au aderat şi bărbaţi de cultură, chiar cu poziţie. Dovada acestui lucru se află în cuvintele
următoare: "Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor aliate ale
Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia
cu exactitate. Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare
profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente.
Bărbaţi de cultură cu poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale,
astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune." Tragedia veacurilor, cap. Un
reformator american, par. 46.

Dumnezeu a folosit greşeala unui credincios sincer, dându-i o conotaţie pozitivă în minţile
aşteptătorilor, dar şi ale altor oameni mai puţin religioşi, pentru a da un nou avânt noii mişcări, ce avea
să se bucure de mesajul celor trei îngeri, în detrimentul tuturor celorlalte biserici protestante care l-au
refuzat, preferând să rămână în întuneric. Aceeaşi metodă a folosit-o Duhul Sfânt şi cu Miller, care
credea că Isus vine a doua oară în primăvara anului 1844, iar acest lucru nu s-a întâmplat. Deşi
evenimentul prezis nu a avut loc, totuşi cele întâmplate, adică dezamăgirea, i-a condus pe cei rămaşi
fideli Cuvântului lui Dumnezeu la o cercetare şi mai profundă şi atentă, până când au descoperit
greşeala şi au înţeles că, de fapt, Isus nu vine pe pământ, ci intră la Tatăl din cer în a doua încăpere a
sanctuarului ceresc. Desigur, Dumnezeu nu doreşte să se folosească de greşelile umane, pentru că
intenţia Lui ar fi să acopere, să ţină ascunse anumite înţelegeri şi adevăruri ale profeţiei, ci El face tot
posibilul ca mintea cercetătorului serios al Scripturilor să ajungă la concluzia corectă. Numai că
problema de care se loveşte mereu Dumnezeu este ideea sau teoria greşită a cercetătorului cu privire la
anumite înţelegeri ale adevărului biblic.

De pildă, ucenicii lui Hristos, deşi Isus le-a spus de cel puţin trei ori că va fi răstignit, nu au putut crede,
chiar dacă au auzit ceea ce Isus a spus, că acest eveniment se va întâmpla. Au fost ca unii care nu ştiu
cu ce să asocieze spusele lui Isus, întrucât cărturarii iudei învăţaseră poporul să creadă că Mesia vine în
glorie şi măreţie, şi nu ca un prunc slab, în carnea şi sângele noastre păcătose, slabe şi muritoare. În
mintea lor nu intra sub nici o formă ideea răstignirii, deşi Scripturile vorbeau desluşit despre aşa ceva!
Această singură idee greşită i-a trimis pe ucenici într-o dezamăgire cumplită, atunci când Isus chiar a
fost răstignit.

Josiah Litch a întins principiul de interpretare zi-an asupra unei profeţii care nu are nimic de-a face cu
aşa ceva, fiindcă a fost indus în eroare de cele cinci luni profetice ale trâmbiţei a cincea, care chiar aşa
se calculează: o zi profetică pentru un an literal. Cinci luni profetice înseamnă 5 luni X 30 zile = 150 de
zile profetice, adică 150 de ani literali. Fiindcă la 11 august 1840 ceva avea să se întâmple cu Turcia
otomană, iar Dumnezeu ştia acest lucru, şi fiindcă această dată fusese prezisă cu exactite înainte de a se
întâmpla evenimentul cu pricina, urmare calculului profeţiei pe baza principiului zi-an, Dumnezeu avea
totuşi să scoată o mare binecuvântare de aici, în sensul că a întipărit în minţile cercetătorilor şi a
mulţimilor în toiul acelor vremuri "corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de
Miller şi colaboratorii săi", fapt care a condus la avântul mişcării aşteptătorilor.

Din acest punct de vedere trebuie privită consemnarea în Tragedia veacurilor a acestui eveniment. Nu
este o greşeală umană, ci o intenţie divină. Dumnezeu doreşte să înţelegem corect de ce a fost
consemnată, şi nu să înţelegem că aşa trebuie interpretată trâmbiţa a şasea, dacă avem în vedere timpul
menţionat în ea. Dumnezeu a căutat să dea credit, în general şi în esenţă, corectitudinii principiilor de
interpretare profetică adoptate de Miller şi asociaţii săi. Numai din această raţiune este corectă dată de
11 august 1840, altfel nu are relevanţă, fiindcă Imperiul Otoman, după cum am spus, avea să se
destrame după primul război mondial. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu caută permanent să scoată
lucruri bune şi utile pentru oameni din multele lor greşeli. El nu aşteaptă ca noi să greşim, pentru a se
folosi de greşelile noastre, ci El face tot posibilul să înţelegem corect voia divină cu scopul de a ne feri
de orice dezamăgiri şi greşeli, dacă se poate.

Marius Dan