Noul Testament si Traditia Bisericii nu fac nici o mentiune cu privire la dorinta

Mantuitorului Hristos de a le acorda femeilor functia sacerdotala. Cu toate acestea,

misiunea lor in lume pare sa fie alta, si anume misiunea profetica. Functia profetica
este indeplinita de femei pe tot parcursul Noului Testament. Conform profetiei lui
Isaia, Sfanta Fecioara Maria a fost un semn dat poporului: „Domnul meu va va da
un semn: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui
Emanuel." (Is 7, 14). Sfanta Fecioara apare asadar ca un semn profetic dat lumii
intregi. In continuare, o alta femeie devine „semn": verisoara Sfintei Maria, Sfanta
Elisabeta, este si ea insarcinata, prin mila lui Dumnezeu. (Lc 1, 36) Vazand-o pe
Sfanta Fecioara Maria insarcinata, Elisabeta incepe a profeti (Lc 1, 41-42), la fel si
batrana vaduva Ana de la Templul din Ierusalim (Lc 2, 36-38).

Exemplul desavarsit al aspectului profetic al misiunii femeii il constituie episodul

ungerii cu mir a picioarelor si a capului Domnului Iisus Hristos de catre Maria din
Betania (Mt 26, 6-13). Comentand acest episod, Georgette Blaquière in lucrarea sa
„La grace d'être femme", afirma: „Maria din Betania patrunde misterul cailor lui
Dumnezeu. Ea stie intr-un mod ascuns ca ceasul lui Iisus a venit, ceea ce ea
accepta si proclama prin acest act misterios, a carei profunzime nu o intelege poate
nici ea insasi. Ea sparge vasul pretios de alabastru plin de parfum. Tot asa, trupul
lui Iisus va fi zdrobit prin moarte, pentru a se putea raspandi parfumul „care umple
casa" (In 12, 3), aceasta „buna mireasma a lui Hristos" (Efes 5, 2; 2 Cor 2, 15),
care, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va umple pe crestini, marcati ei insisi de
ungerea mesianica si regala a botezului. Apoi ea unge trupul lui Iisus cu toata
tandretea inimii ei, iar El recunoaste si accepta acest gest ca anticipare a ungerii
funerare si profetie a Patimilor."[24]

In continuare, Hristos pare sa uneasca sacrificiul Sau mantuitor cu gestul profetic

al acestei femei. Dupa cum, vorbind la Cina cea de Taina despre Sfanta Euharistie
care se va face „spre pomenirea Mea" (Lc 22, 19), tot astfel in acest moment el
spune ca gestul femeii va fi anuntat in toata lumea „spre pomenirea ei" (Mt 26, 13).
Imaginea preotului ce se auto-sacrifica si a profetului care anunta sacrificiul
preotului sunt astfel unite pentru totdeauna.

In alta ordine de idei, femeia ipostaziaza natura umana intr-un mod care o
predispune spre functia profetica. Daca barbatul este elementul activ, care-L cauta
pe Dumnezeu, care se lupta cu El pentru a-I „smulge" o binecuvantare (Fc 32, 25-
28), femeia primeste cu pace si in deplina ascultare revelarea lui Dumnezeu. In
timp ce dreptul Iosif se framanta intre credinta si necredinta (Mt 1, 21), Sfanta
Fecioara afirma cu incredere : „Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). De
asemenea, in timp ce lui Nicodim i se cere sa caute adevarul misterului lui Iisus (In
3, 9-10), Hristos se reveleaza dintr-o data femeii samaritence (In 4, 26). In timp ce
aproape toti Apostolii L-au parasit pe Hristos Rastignit (Mc 14, 50), femeile raman
fidele la picioarele Crucii (In 19, 25).

Femeia este prin insasi structura ei semn: ea Il primeste pe Dumnezeu fara lupta,
fara indoiala, fara frica. Ea este receptacolul acestui Dumnezeu care se reveleaza,
ea este raspunsul firii umane la caracterul catafatic al divinitatii. Barbatul insa este
cel care-L cauta mereu pe Dumnezeu, este cel care stie ca Dumnezeu este apofatic,
este mereu ascuns si dornic de a fi descoperit. De aceea femeia este semn, functia
sa este profetica, caci cu usurinta ea Il reveleaza pe Dumnezeu. Barbatul este preot
si rege, caci el se sacrifica si se autoconduce spre gasirea lui Dumnezeu Care se
ascunde, Care se vrea cucerit. Uneori, pierdut fiind pe acest drum al cautarii,
barbatul are nevoie de „semnul" femeii pentru a regasi drumul spre Hristos (In 20,
17-18; Apoc 12, 1).

Femeia este chemata de catre Mantuitorul Hristos la aceasta slujire a ascultarii, a

primirii si a trairii revelatiei, dupa cum ne invata episodul cu Marta si Maria (Lc
10, 38-42). Maria a recunoscut din nou partea cea buna, partea care se potriveste
structurii ei feminine si care nu a fost luata de la ea. Daca slujirea diaconiei sau cea
de conducere a comunitatilor crestine au fost „luate" de la femeie, ele nefiind
justificate decat de conjunctura istorica, misiunea profetica va ramane specifica
femeii pana la sfarsit.

In viata de zi cu zi, femeia este semn si profet prin trairea sa in credinta, prin
ascultarea de Hristos, prin nadejdea in implinirea cuvintelor Lui. De aceea cred ca
viata fecioreasca a femeii exprimata prin monahism, precum si viata casta in
casatorie sunt mai mult decat cai spre perfectiune (asa cum sunt pentru barbat), ele
sunt un semn, care simbolizeaza credinta in viata viitoare, cand umanitatea, ca o
fecioara inteleapta sau ca o mireasa fidela, se va uni cu Mirele Hristos.

Tot in cadrul slujirii profetice este inclusa si slujirea invatatoreasca. Slujirea

invatatoreasca a femeii a fost simbolizata in scrierile evanghelice prin mai multe
personaje biblice: Sfanta Fecioara Maria dezvaluie tainele mantuirii in imnul sau
cuprins in Evanghelia dupa Lc 1, 46-55; la fel, proorocita Ana la Templu (Lc 2,
36-38); femeia samariteanca anunta vestea sosirii lui Mesia in tot orasul ei (In 4,
39), iar femeile mironosite vestesc Invierea Domnului Apostolilor (In 20, 17-18).

In scrierile ne-evanghelice, numarul femeilor care vestesc Evanghelia (lucreaza in

Domnul) se mareste: Priscila impreuna cu sotul ei, Acvila, Iunia si sotul ei,
Andronicus, Trifena si Trifosa, Persida (Rom cap. 16), si poate multe altele din
cadrul comunitatilor pauline. Despre unele dintre aceste femei (Maria, Priscila,
Trifena si Trifosa, Persida), Sfantul Apostol Pavel spune ca au „lucrat" (ekopiasen)
in Domnul sau in Hristos, sau chiar ca se numara printre apostoli (Iunia).

In scrierile pauline, termenul de apostol inseamna „misionar", „evanghelizator", iar

cu un sens mai restrans se referea probabil la cei care L-au vazut pe Hristos fie in
timpul vietii, fie dupa inviere si care propovaduiau Evanghelia. Din contra,
expresia „cei doisprezece" se referea in mod explicit la cei doisprezece Apostoli
alesi de Hristos, care au primit primii Sfantul Duh la Cincizecime. Cat despre
termenul „a lucra" (kopian), el desemneaza in epistolele pauline, in majoritatea
cazurilor, actiunea de predicare a Evangheliei.

In Epistola I catre Timotei, se spune despre preotii care conduc comunitatea ca,
aceia dintre ei care se ocupa cu lucrarea predicarii, merita o dubla onoare (1 Tim 5,
17). Intelegem de aici ca harisma predicarii era deosebita de slujirea sacerdotala
sau de conducere. Ea era privita ca un dar al Duhului Sfant dat crestinului dupa
botez. Este posibil ca predicatorii sa fi primit si un fel de hirotesire spre a li se
recunoaste harisma invatatoreasca.

Cu toate acestea, expresia „punerea mainilor", care presupunea transmiterea unui

har sfintitor cu valoare sacramentala, nu este niciodata folosita prin raport la o
femeie, ci numai in legatura cu barbati. De asemenea, nu se spune despre nici o
femeie ca ar fi botezat, ca ar fi primit marturisirea pacatelor cuiva, ca ar fi frant
painea, sau ca ar fi hirotonit pe cineva.

Deducem din cele spuse pana aici ca slujirea invatatoreasca si/sau profetica
reprezenta o harisma speciala, pe care puteau sa o primeasca si femeile, insa ea nu
avea nici o incarcatura sacramentala.
Pe de alta parte, femeilor li se cerea sa exercite aceasta slujire in buna cuviinta,
dand dovada de respectul cuvenit barbatilor/sotilor. In urma unei analize atente a
controversatului text din Epistola I catre Corinteni , in care se recomanda femeilor
sa taca in biserica, credem ca sensul acestor afirmatii pauline poate fi redat in felul
urmator:„Sotiile (in anumite manuscrise: voastre) sa taca (sa nu se agite (FAp 12,
17), sa faca liniste (FAp 15, 12; Luca 18, 39), sa nu replice (Luca 20, 26), sa nu se
certe, sa nu se dea in spectacol) in biserica (in adunarea de cult; 1 Cor 14, 19), caci
nu le este permis sa vorbeasca (sa se adreseze - 1 Cor 14, 3, 6, 28, sa se certe)
(altor barbati/cu alti barbati), ci sa fie supuse (sub controlul - 1 Cor 14, 32,
autoritatea - Rom 8, 20; Rom 10, 3) (in anumite manuscrise: sotilor lor), dupa cum
spune si legea. Dar daca vor sa invete (pe altii - Mat 28, 19, sa dea lectii) (alt
manuscris: manthanein - sa invete ceva) , acasa sa intrebe ( sa ridice o problema -
Lc 6, 9, sa se certe, sa lanseze o disputa - Lc 2, 46) cu propriii lor soti (iar nu cu alti
barbati), caci este rusinos pentru o femeie sa vorbeasca (sa se adreseze, sa se certe)
in biserica (altor/ cu alti barbati)."

Tinand cont de intregul context al acestei epistole, consideram ca femeile din

Corint aveau tendinta de a se da in spectacol in timpul slujbelor, rugandu-se si
profetind cu capul descoperit (1 Cor 11, 3-16) si certandu-se cu barbatii altor femei
despre diverse subiecte (1 Cor 11, 18). De aceea, Sfantul Apostol Pavel le cere in
primul rand sa-si acopere capul, pentru ca in cadrul slujbei, atunci cand se roaga si
profetesc, sa nu se puna in evidenta slava barbatului (care este femeia si care
trebuie sa se ascunda - katakalupteai), ci numai slava lui Dumnezeu (care este
barbatul si care trebuie sa fie vizibil). In al doilea rand, el le cere sotiilor sa nu intre
in discutii cu alti barbati si, in general, sa nu faca tulburare in timpul slujbei.

Faptul ca porunca data femeii (sotiei) de a tacea (de a nu se certa cu alti barbati) nu
are valoarea unei interdictii generale de a se exprima in cadrul cultului este
demonstrat atat de capitolul citat anterior (cap. 11, 5), cat si de afirmatia din
versetul 31 conform careia: „toti pot sa profeteasca". Intrucat harul se da tuturor la
botez, darurile Duhului sunt general-valabile, atat pentru barbati, cat si pentru
femei. De altfel, credem ca recomandarile anterioare, facute celor care vorbesc in
limbi si profetilor, erau valabile si pentru femeile care aveau acele harisme.

Ceea ce-l preocupa aici pe Apostol nu este statutul femeii in cadrul institutiei
bisericesti, ci comportamentul ei in cadrul slujbelor. El vrea asadar ca slavirea lui
Dumnezeu sa se faca in deplina disciplina, cu calm, fara dispute si sa se respecte
buna-cuviinta (1 Cor 14, 40).

Dupa aceasta prezentare a situatiei si a rolului femeii in Biserica primara putem

concluziona prin a afirma ca femeia era perceputa ca impreuna-mostenitoare cu
barbatul a Imparatiei Cerurilor (1 Pt 3, 7). In urma botezului, femeile puteau primi
diverse harisme, intocmai ca si barbatii. Dintre acestea, cea mai frecventa era cea a
profetiei (FAp 21, 8-9) si cea a apostolatului (a evanghelizarii). Ca si multe dintre
celelalte harisme, si acestea au disparut dupa primul secol, astfel incat, incepand
din secolul al doilea, nu se mai intalnesc femei misionare sau profetese.

De asemenea, femeile primisera in anumite regiuni hirotonirea (hirotesirea) ca

diaconita, spre a fi de ajutor preotilor la savarsirea botezului femeilor, insa aceasta
slujire nu avea incarcatura sacramentala. De altfel, nicaieri in Noul Testament nu
se vorbeste despre acordarea unei slujiri sacramentale femeii si nici despre femei
care sa fi avut dreptul de a boteza, de a savarsi frangerea painii, de a savarsi Taina
Sfantului Maslu sau de a hirotoni.

Femeile apar insa in ipostaza de patroane, de „sponsori" ai Bisericii, atunci cand

ele pun la dispozitia comunitatilor crestine casele sau veniturile lor. Aceasta este
mai mult o functie administrativa; atunci cand sunt alesi conducatori spirituali ai
comunitatilor crestine, ei sunt barbati si sunt numiti episcopi. Slujirea ideala a
femeii ramane cea profetica, manifestata dupa primul secol prin viata monahala si
prin viata casta in cadrul casatoriei crestine.
Prof. Drd. Cristina SOCOSAN