Sursa: Monica Dudian, coordonator, Economie, Ed. C.H.

Beck,
București, 2009

Raritatea în economie

În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii, uneori referitoare la

probleme mărunte - cu ce mă îmbrac azi, ce mănânc azi, cât cheltuiesc azi la
piaţă e.t.c. - alteori cu privire la probleme importante: mă angajez la Shell
sau urmez un MBA, îmi cumpăr un apartament sau o maşină cu banii
economisiţi anul acesta ş.a.m.d.. Orice decizie implică cel puţin o variantă
sacrificată în favoarea celei alese: de exemplu, dacă vreţi să urmaţi un MBA,
trebuie să sacrificaţi salariul anual de la Shell, pentru că resursele de timp pe
care le aveţi nu vă permit exercitarea ambelor activităţi. Dacă alegeţi un
apartament, sacrificaţi maşina, pentru că banii de care dispuneţi sunt
insuficienţi pentru a achiziţiona ambele bunuri. Insuficienţa resurselor în
raport cu trebuinţele oamenilor, care aşa cum am văzut formează obiectul de
studiu al economiei, constituie subiectul capitolului ce urmează.

1. Tensiunea nevoi - resurse. Costul de oportunitate.

De-a lungul existenţei noastre consumăm continuu bunuri şi servicii,

majoritatea procurate de pe piaţă, iar restul oferite de natură sau produse de
noi înşine. Dacă un bun ne este oferit în mod gratuit de natură, spunem că el
este un bun liber; dacă dimpotrivă, trebuie să facem un efort pentru a
accede la un bun, acela este un bun economic. Bunurile libere, ca aerul pe
care-l respirăm, sunt singurele de care beneficiem după nevoie şi care
aparent sunt nelimitate. Bunurile economice sunt limitate, adică insuficiente
în raport cu nevoile pe care le avem. Desigur că există bunuri pe care le
avem în cantităţi suficiente, din care nu dorim la un moment dat să avem mai
mult. Dar privite global, bunurile de care dorim să dispunem sunt mult mai
multe decât cele pe care ni le permitem efectiv. Explicaţia acestui fapt stă în
aceea că dorinţele ţin de imaginaţia noastră, pe când resursele pe care le
avem depind de cât de bine şi cât de mult muncim.
Resursele de care dispune omenirea depind de ceea ce oferă Terra şi
de ceea ce descoperă gândirea umană, pe când nevoile depind de obiceiurile
de consum şi de dorinţele fiecărui individ. Cum zilnic dorinţele oamenilor se
înnoiesc, alte nevoi adăugându-se celor deja existente, este evident că
nevoile cresc foarte rapid, într-un ritm cu mult superior resurselor. Gândiţi-
vă unde ar ajunge omenirea dacă ştiinţa ar evolua la fel de repede ca
imaginaţia noastră!
O parte din nevoile noastre pot fi întâlnite la orice animal, de la
câinele din curte la leul din savana africană: sunt nevoile biologice,
elementare, cum ar fi nevoia de hrană sau cea de adăpost. Alte nevoi sunt
specifice oamenilor: cele pe care le vom numi superioare, cum ar fi nevoia
de frumos sau cea de realizare profesională.
Deşi nelimitate ca număr şi în continuă dezvoltare, nevoile sunt
limitate în capacitate în sensul că nu putem consuma continuu, la infinit
dintr-un bun. De exemplu, dacă veniţi flămânzi dintr-un traseu montan, după
două fripturi vă săturaţi, ceea ce înseamnă că nevoia de hrană dispare, fiind
limitată ca volum. Ea o să reapară însă după câteva ore, ceea ce reflectă
caracterul regenerabil al nevoilor.
O altă caracteristică a sistemului de nevoi este concurenţa. Să
presupunem că primiţi cadou de Crăciun o sută de dolari cu care aţi dori să
mergeţi la munte pentru Revelion, dar şi să vă cumpăraţi o canadiană
ultramodernă. Evident, banii sunt prea puţini pentru a împlini ambele
dorinţe, ceea ce înseamnă că cele două nevoi intră în concurenţă, cea care va
câştiga fiind aceea pe care o consideraţi dumneavoastră cea mai urgentă.
Spuneam că nevoile se acoperă prin utilizarea resurselor economice.
Prin resurse economice vom înţelege totalitatea resurselor naturale, umane
şi create de oameni ce pot fi utilizate sau sunt efectiv utilizate în producţia
de bunuri şi servicii.
Resursele pot fi calsificate după numerose criterii, dar cea mai
utilizată clasificare este aceea care le împarte în două categorii: materiale şi
umane. Resursele materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar
resursele umane sunt formate din muncă şi abilitatea întreprinzătorului.
Conţinutul noţiunilor de "resurse naturale" şi "resurse umane" este evident,
de aceea nu ne vom opri asupra lui. Prin capital vom înţelege ansamblul
bunurilor produse de oameni şi destinate producerii altor bunuri şi servicii.
De exemplu, materiile prime, instalaţiile industriale, computerele ş.a..
Abilitatea întreprinzătorului se referă la capacitatea lui de a-şi asuma riscul
unei afaceri şi de a adopta decizii cu privire la destinaţia şi modalităţile de
combinare a resurselor de care dispune.
Unii economişti adaugă celor două categorii de resurse menţionate
mai sus o a treia categorie: resursele informaţionale, care sunt rezultatul
activităţii de cercetare ştiinţifică.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este
caracterul lor limitat, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea,
problema fundamentală a economiei este utilizarea eficientă a
resurselor. Eficienţă înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe
care le avem, sau, pe scurt maximizarea raportului dintre rezultate şi consum
şi minimizarea raportului dintre consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca
sistemul economic să răspundă continuu la patru întrebări: ce să producă,
cum să producă, cât să producă şi pentru cine să producă.
Răspunsul dat întrebărilor: ce producem? şi cât producem? determină
o anumită alocare a resurselor între diverse combinaţii de bunuri. Inevitabil,
dacă dorim să producem mai mult dintr-un bun, trebuie să renunţăm la o
anumită cantitate din alt bun, deoarece resursele sunt insuficiente. De
exemplu, dacă o economie produce numai maşini agricole şi autoturisme şi
doreşte să fabrice mai multe autoturisme, în condiţiile în care volumul
resurselor nu s-a modificat, trebuie să renunţe la un anumit număr de maşini
agricole. Cantitatea de maşini agricole sacrificate pentru un autoturism
suplimentar produs poartă numele de cost de oportunitate.
În general, prin cost de oportunitate înţelegem cea mai bună
alternativă de alocare a resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese.
De exemplu, dacă aţi avut de ales între a urma studiile universitare timp de
un an, a lucra la firma X pentru un salariu de 2000 de dolari pe an, a lucra la
firma Y pentru un salariu de 2500 de dolari pe an sau a lucra la firma Z
pentru un salariu de 3500 de dolari pe an şi aţi ales studiile universitare,
costul de oportunitate este de 3500 de dolari pe an.
Răspunsul la întrebarea cum să producem presupune o altă opţiune:
cea dintre diversele posibilităţi tehnice de producţie existente la un moment
dat într-o economie.
Întrebarea pentru cine să producem conduce la o veche preocupare a
ştiinţei economice: distribuirea veniturilor în societate. În principiu,
distribuţia venitului naţional ar trebui să aibă la bază eficienţa economică a
fiecăruia. De multe ori, mai ales în societăţile polarizate în foarte bogaţi şi
foarte săraci, este greu de explicat de ce o minoritate consumă majoritatea
venitului naţional. Statul, prin politica de protecţie socială încearcă să
îmbunătăţească repartizarea veniturilor, dar este adesea criticat că realizează
acest lucru în detrimentul eficienţei economice.

2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Conceptele de raritate a resurselor şi cost de oportunitate pe care le-

am explicat până acum pot fi mai uşor analizate cu ajutorul unui grafic care
poartă numele de frontiera posibilităţilor de producţie. Frontiera
posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri
economice ce pot fi realizate pe termen scurt în condiţiile utilizării integrale
şi cu maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
 Veţi înţelege mai bine acest instrument de analiză economică cu
ajutorul următorului exemplu: să considerăm că o economie naţională poate
produce doar două bunuri: computere şi mere în următoarele variante:

Tab.1. Posibilităţile de producţie a computerelor şi merelor

Varianta A B C D E
Computere 0 100 200 250 275
(bucăţi)
Mere (kg.) 500 400 250 90 0

Reprezentat grafic, acest tabel va conduce la următoarea frontieră a

posibilităţilor de producţie:
Mere

500

F(250,250)

0 275 Computere
Grafic 1. Frontiera posibilităţilor de producţie

Frontiera posibilităţilor de producţie ne furnizează următoarele

informaţii:
- combinaţile de produse aflate în exteriorul frontierei sunt imposibil de atins
pe termen scurt ( de exemplu, economia nu poate produce concomitent 250
de computere şi 250 de kilograme de mere corespunzător punctului F);
- utilizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a resurselor presupune
alegerea unei variante de combinare a bunurilor aflată pe frontieră;
- orice combinaţie de bunuri din interiorul frontierei indică o utilizare
ineficientă şi/sau incompletă a resurselor;
- costul de oportunitate relevat de panta frontierei, este în creştere, pe
măsură ce se renunţă la o cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea
celuilalt bun. Pentru a demonstra această afirmaţie, haideţi să calculăm
costul de oportunitate pentru ambele produse:
 Tab. 2: Costul de oportunitate în creştere
Varianta A B C D E
Cost oportun 1 1,5 3,2 3,6
computere
Cost oportun 1 0,66 0,31 0,27 -
mere

Costul oportun a fost calculat astfel:

- pentru computere, pentru a fabrica primele 100 de computere, am renunţat
la 100 de kilograme de mere, deci renunţăm la 1kg. de mere/computer. Apoi
pentru a creşte producţia cu încă 100 de computere, trebuie să renunţăm la
150kg. de mere, adică la 1,5kg. de mere/computer ş.a.m.d.;
- pentru mere, primele 90kg. de mere au fost produse cu preţul renunţării la
25 de computere, deci 0,27 computere/kg.. Pentru următoarele 160kg. s-a
renunţat la 50 de computere, deci 0,31computere/kg. ş.a.m.d..
Rezultă cu uşurinţă formula de determinare a costului oportun:
C.O.y=-ΔX/ΔY, în care ΔX este cantitatea sacrificată din X, iar ΔY
cantitatea câştigată din bunul Y.
Creşterea costului de oportunitate pe măsură ce se renunţă la o
cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea altuia exprimă conţinutul
legii creşterii costurilor relative. Explicaţia acţiunii acestei legi se află în
caracterul specializat al resureslor economice. Astfel, în exemplul nostru,
vom putea adapta resursele destinate fabricării merelor pentru producerea de
calculatoare până la un punct, dincolo de care adaptarea devine imposibilă.
Ce-aţi zice de culegătorii de mere instruiţi să producă hardwere?!

Pe termen lung creşterea economică conduce la creşterea resurselor

economice naţionale şi deplaseaza frontiera posibilităţilor de producţie către
dreapta, astfel:

Y
Frontiera înainte de
creşterea economică

Frontiera după
creşterea economică

X
Graf. 2. Efectul creşterii economice asupra frontierei posibilităţilor de producţie
 Creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă. În cazul unei
creşterii economice extensive, deplasarea frontierei se datorează în principal
creşterii cantităţii de resurse atrase în activitatea economică. Creşterea
economică intensivă are la bază îmbunătăţirea eficienţei utilizării resurselor
economice, rezultată din acumularea de experienţă, aplicarea noilor
cunoştiinţe şi tehnologiilor moderne.

Idei în rezumat

1. Problema generală a economiei este raritatea, adică insuficienţa resurselor

în raport cu nevoile.
2. Principalele caracteristici ale nevoilor umane sunt:
- caracterul nelimitat şi dinamic
- capacitatea limitată
- caracterul regenerabil
- concurenţa
3. Resursele economice sunt formate din totalitatea resurselor naturale,
umane şi create de oameni ce pot fi sau sunt efectiv utilizate în producţia de
bunuri şi servicii.
4. Resursele se pot clasifica în materiale, umane şi informaţionale. Resursele
materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar reusursele umane sunt
formate din muncă şi abilitatea întreprinzătorului. Resursele informaţionale
sunt rezultatul activităţii de cercetare ştiinţifică.
5. Raritatea resurselor implică necesitatea utilizării lor eficiente şi ridică
patru mari probleme economiei: ce, cum, cât şi pentru cine să producă?
6. Costul de oportunitate reprezintă cea mai bună alternativă de alocare a
resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese.
7. Frontiera posibilităţilor de producţie evidenţiază ansamblul combinaţiilor
de bunuri economice ce pot fi realizate în condiţiile utilizării complete şi cu
maximum de eficienţă a resurselor disponibile.
8. Legea creşterii costurilor relative sau a creşterii costului oportun exprimă
faptul că, pe măsură ce se produce tot mai mult dintr-un bun în defavoarea
altuia, costul oportun creşte.
9. Creşterea costului oportun se datorează specializării resurselor şi acţiunii
legii randamentelor factoriale descrescătoare.
10. Creşterea economică permite, pe termen lung, deplasarea frontierei
posibilităţilor de producţie spre dreapta.
Studiu de caz

Să presupunem că o economie poate produce doar două categorii de

bunuri: bunuri de consum şi bunuri de capital, în următoarele variante:
Varianta Bunuri de consum Bunuri de capital
A 200 0
B 180 60
C 160 100
D 100 160
E 40 200
F 0 220

a) Reprezentaţi grafic frontiera posibilităţilor de producţie.

b) Determinaţi costul de oportunitate când economia se deplasează de la
varianta C la varianta D.
c) Determinaţi costul de oportunitate atunci când economia se deplaseazăde-
a lungul frontierei de la varianta E, la varianta D.
d) Ce se va întâmpla cu frontiera posibilităţilor de producţie în următoarele
situaţii:
1) Se descoperă un mare zăcământ de gaze naturale pe teritoriul ţării;
2) Se extinde îngrijorător fenomenul emigraţiei către ţări mai dezvoltate.

Ce este economia de schimb?

Oamenii nu şi-au procurat dintotdeauna cele necesare traiului prin

schimb sau prin intermediul banilor. Economia a existat la început ca o
economie naturală, bazată pe autoconsum, în cadrul căreia pământul era
principalul factor de producţie, iar familia îşi producea singură ceea ce urma
să consume. Toffler consideră această economie ca fiind "civilizaţia
primului val", centrată pe familie, care a fost preponderentă până la prima
revoluţie industrială.
Treptat, pe măsura adâncirii diviziunii muncii, eficienţa muncii a
crescut, creându-se premisele trecerii de la consumul direct de bunuri, la
vânzare-cumpărare, adică la schimb. În perioada contemporană, economia
de schimb a devenit forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice. Principalele caracteristici ale economiei de schimb
sunt: specializarea unităţilor economice, autonomia producătorilor, piaţa este
principalul mecanism de alocare a resurselor, legăturile dintre unităţile
economice îmbracă forma tranzacţiilor bilaterale, tranzacţii mijlocite de
bani, iar majoritatea bunurilor produse îmbracă forma de marfă.
Specializarea unităţilor economice în producerea anumitor bunuri are la
bază teoria avantajului comparativ (competitiv). Pentru înţelegerea acestei
teorii, să luăm următorul exemplu: în opt ore, unităţile economice A şi B pot
realiza autoturisme şi tractoare în următoarele variante:
Firma/produsul autoturisme tractoare
A 60 60
B 40 20

Firma A poate produce 60 de autoturisme în 4h şi 60 de tractoare în

restul de 4h, iar firma B 40 de autoturisme, respectiv 20 de tractoare. Se
poate observa că firma A poate realiza 120 de bucăţi, în timp ce firma B
numai 60. De aceea, vom afirma că A deţine avantajul economic absolut în
producerea celor două bunuri. În ce se vor specializa cele două firme? Dacă
A renunţă la producerea unui tractor, ea poate realiza în plus un autoturism
(60/60). Reciproca este şi ea adevărată în cazul lui A. Firma B, dacă renunţă
la fabricarea unui tractor, poate realiza în plus două autoturisme (40/20), pe
când dacă renunţă la un autoturism, poate realiza în plus doar 1/2 tractoare
(20/40). Spunem că firma B deţine avantajul comparativ în producerea de
autoturisme, deoarece trebuie să sacrifice mai puţine tractoare decât firma A
pentru a creşte producţia de autoturisme cu o unitate. De altfel, puteţi
remarca faptul că raportul cantitativ este mai avantajos pentru B în cazul
autoturismelor (40/60), decât în cazul tractoarelor (20/60). În consecinţă, A
se va specializa în tractoare, iar B în autoturisme. Dacă înainte de
specializare producţia totală din cele două bunuri era de 180 de bucăţi, se
poate observa cum, după specializare, producţia creşte la 120 + 80 = 200 de
bucăţi, ceea ce confirmă afirmaţia lui A. Smith, potrivit căreia specializarea
conduce la creşterea eficienţei economice.