„De la muzica punk încoace, ideea de DIY este legată de o lipsă (de mijloace sau de

expresivitate – vezi celebrele power chords folosite în epocă), cuplată cu un refuz asumat de a
o lua pe căile bătătorite ale consumerismului. Ca şi cum artistul muzician ar spune lumii:
„OK, nu am bani să îmi iau cele mai tari scule, nici să repet în cele mai dotate săli de
repetiţie. Nu am nici un fel de acces la marile studiouri de înregistrări. Dar ştii ceva, nici nu
am chef să o fac. Am ceva de spus lumii şi o voi face aşa cum cred eu, fără să depind de
corporaţii şi fără să îmi limitez libertatea artistică. So, fuck music industry! I’m gonna Do It
by Myself!“ Trivial era şi este discursul oricărui puşti care vrea să plece de acasă şi să o rupă
cu dependenţa de părinţi şi de resursele puse la dispoziţie de aceştia, ridicat la scară de etică
socială extinsă.

Asta se întîmpla prin anii ’70, iar trupele de atunci, ca şi cele care le-au urmat, au găsit o
modalitate de a produce, promova (prin marketing adesea manual) muzica şi existenţa lor.
Partea cu producţia a fost facilitată de un mic detaliu tehnologic, pe numele lui casette
recorder, cel care a făcut posibilă multiplicarea casetelor demo şi ulterior proliferarea unei
întregi culturi a casetei (tape culture), parte din aceeaşi mare familie a culturii DIY.
Tehnologia accesibilă democratic ca ranforsare a unei lipse (de mijloace) şi inventivitatea ca
înlocuitor al expertizei (muzicale), iată deci alfa & omega ce caracterizează DIY originar.
Lipsa susţinută şi argumentată (verbalizat sau nu) şi atitudinea de opoziţie/alternativă faţă de
fluxurile de producţie şi consum corporatiste sînt cele două fire roşii care leagă orice abordare
tip DIY în muzică.

E de observat însă că nu toată muzica se pretează la o abordare DIY. E greu să faci (dacă nu
eşti John Cage) muzică simfonică/academică DIY, după cum e greu să faci manele DIY. Îl
vedeţi pe Salam sau instrumentişti de gen bricolînd obscure device-uri de muzică electronică
şi încercînd diverse tehnici neîncercate? Nu, pentru că, în cazul lor, avem şi mijloace, avem şi
expertiză muzicală. La fel, în muzica pop comercială, chiar dacă există un pop indie vandabil
şi difuzabil, există rar pop DIY, tocmai pentru că acest gen (ca şi manelele) este supus unor
coduri stricte. Le spargi, nu mai eşti nici popist, nici manelist. Şi nu mai apari la radio. Se
aplică pentru folk, folclor, jazz ş.a.m.d.

Numai că lucrurile s-au schimbat chiar în democratizarea mijloacelor de producţie, odată cu

apariţia altor detalii tehnologice numite sunet digital şi Internet. Astăzi, este posibil, pentru o
trupă rock cu buget redus, să-şi înregistreze, mixeze, difuzeze şi comercializeze muzica doar
cu ajutorul unui calculator şi al cîtorva conturi pe reţele sociale. Cumva, DIY în sensul
reproducerii cu mijloace proprii a fluxurilor de producţie şi consum s-a banalizat. DIY a
devenit şi este de mult parte a culturii de consum, printr-o mutaţie mai mult decît notabilă:
industria muzicală a ajuns să fie interesată de experimente de acest gen, pentru că există un
precedent, un public, o cerere şi o piaţă. Artistul îşi compune şi difuzează muzica pe canalele
alternative folosite astăzi (alternative la radio şi posturile muzicale), intră în radarul caselor
de discuri gigant şi e preluat. Iar de acolo nu mai vorbim de DIY.
La fel, industria entertainment de nişă (a festivalurilor sau a cluburilor alternative) vînează
de-a dreptul astfel de producţii. Iar festivalurile de muzică sînt, de cele mai multe ori,
sponsorizate de diverse corporaţii care-şi plasează produsele: de la bere, la sucuri, ţigări şi
băuturi energizante. Există şi în România, şi în afara ei, evenimente muzicale (în special în
zona muzicii electronice alternative şi de club) care sînt construite strict pe bugete de
marketing de corporaţie. Acestea selectează muzicieni emergenţi, îi promovează, îi expun
(fără a se implica în partea de contracte cu case de discuri) şi întreţin astfel apetitul pentru
succes al colegilor de generaţie care-şi caută identitatea muzicală, pierduţi printre miile de
promisiuni ale unor instrumente făcute pentru promisiuni. La rîndul lor, artiştii emergenţi şi
chiar cei consacraţi caută în continuu mijloace de a-şi îmbunătăţi spectacolul oferit. Aceasta
pentru că muzica electronică a avut o lungă perioadă în care publicul vedea pe scenă un om
dînd din cap în faţa unui calculator. Astfel, colective independente sau comisionate se ocupă
de partea vizuală a reprezentării artistice care merge de la simple proiecţii la adevărate
desfăşurări de tehnologie A/V. E un feedback loop.

Studiouri, festivaluri, cluburi

Companiile care creează instrumente muzicale (Roland, Yamaha, Korg ş.a.) au început să
producă şi să diversifice gama de gadgeturi muzicale care să servească scopului şi căutărilor
unei uriaşe pieţe de desfacere pentru aceşti home musician şi producători de dormitor
(bedroom producer). Dezvoltatorii de software de muzică creează emulaţii ale tuturor
instrumentelor şi efectelor posibile, între care se pot face combinaţii infinite. Un calculator de
astăzi înlocuieşte aparent un studio cu consolă de înregistrare, efecte, şi instrumente, şi
sintetizatoare, iar rîurile de videoclipuri de pe net înlocuiesc aparent ceea ce altădată era
domeniul profesional secret al unei mici bresle de ingineri de studio. Aparent – pentru că un
album care sună bine trebuie să fie produs profesional într-un studio dotat cu echipamente
scumpe. Există chiar şcoli online specializate în producţie muzicală şi care sînt dedicate unui
singur software, pentru care se oferă după absolvire titlul de certified trainer. Poţi învăţa cum
să faci muzică în orice stil de muzică (electronică) vrei. Aşa că cea mai mare provocare
pentru un muzician „de casă“ care se ocupă cu acest gen e să îşi selecteze şi producă show-ul
„live“ cu doar cîteva instrumente existente sau inventate, şi care să-i aducă un sunet propriu şi
inconfundabil. Sau să se deghizeze, să se vopsească, să poarte măşti etc. Aici intervine partea
lui de DIY.

Pentru că, în economia Pirate Bay, muzica nu se mai vinde, iar festivalurile, oricît ne-am dori,
sînt sezoniere, singurul loc care poate aduce pentru un artist DIY un venit constant este
clubul. Aşa că toate eforturile se concentrează în direcţia adaptării la tipul de sunet care se
consumă în locaţia respectivă. E şi motivul pentru care se face, de fapt, puţină muzică
(organizat, cu lansare constantă de albume), la ce inflaţie de mijloace de producţie şi
cunoaştere există. Schema funcţionează astăzi nu în sensul lansării unui album sau EP, ci în
sensul menţinerii interesului publicului pentru a primi invitaţii la diverse concerte/evenimente
etc.
Toate cele de mai sus se aplică şi în România, unde, în domeniul muzicii (în special a celei
electronice – despre care scriu şi pe care o cunosc mai îndeaproape), nu cunosc multe cazuri
de muzicieni DIY consacraţi care să fi ajuns la un fel de recunoaştere publică internă cît de
mică. Ştiu mulţi care şi-au propus să găsească o piaţă de desfacere internaţională pentru
muzica pe care o produc (iar aici Internetul îşi arată toată puterea). Aceştia au reuşit chiar mai
mult decît au avut în intenţie, în sensul că au înfiinţat case de discuri proprii (care nu sînt
chiar toate de discuri – albumele fiind exclusiv digitale, deşi astăzi, cu puţini bani, poţi să faci
o înţelegere cu un record label pentru un tiraj limitat de 100-1000 bucăţi viniluri) sau
colaborează cu case de discuri pentru a scoate compilaţii sau albume pe vinil (vinilul e noul
fetiş al consumatorului rafinat de muzică/producătorului de nişă; deci, dacă nu ştiaţi, puneţi
mîna pe vinil). Se scrie despre ei în diverse publicaţii online de specialitate şi, cu puţine
excepţii, fac muzică funcţională, de consum dedicat, în special pentru stabilimente muzicale
diverse. Muzică ce poate fi mixată/amestecată cu alte muzici. Apar la festivaluri sau
evenimente sponorizate de diverse beri, tării, ţigări şi alte băuturi.

Deci au reuşit să se integreze în nişte fluxuri de producţie consum postcapitaliste, ceea ce, în
ziua de azi, trebuie să recunoaştem, că e o performanţă. Dar au pierdut tot ce înseamnă etica
anticonsumeristă DIY. Şi nu e de mirare, societatea de consum a reuşit să producă indivizi
care-şi doresc cel mai mult să se integreze, nu să stea pe margine.

Mai cunosc şi cîteva păsări rare care se susţin financiar prin participarea în acelaşi flux
descris mai sus, dar care produc o muzică în cel mai autentic mod DIY cu putinţă, şi pentru
care nu cunosc un context public de ascultare. Pur şi simplu, nu ştiu cine, cum, cînd şi unde ar
consuma astfel de muzică, care e făcută de dragul sunetelor produse de instrumente, atunci
cînd instrumentele nu sînt cîntate (sic!) în modul în care au fost gîndite să fie cîntate. Dar
despre ei nu pot vorbi, fiindcă aş încălca un pact şi aş risipi bruma de DIY care a rămas pe
corola ofilită de minuni a lumii muzicale în care trăiesc. Vă las să-i descoperiţi singuri, dacă
paşii vă poartă spre acest tip de cultură. Dacă nu, se poate trăi foarte bine şi fără. Să ne
gîndim o clipă că evergreen-urile pe care le ascultăm de vreo 60-70 de ani încoace (în cadrul
diverselor rituri de trecere în care se reîncheagă şi se reproduc legăturile sociale dintre
generaţii) şi la care se tot adaugă, an de an, altele şi altele, au fost şi sînt producţii realizate
fără nici un fel de etică DIY. Fiindcă în DIY e ascuns un for yourself, pe care societatea de
consum îl scuipă de fiecare dată cînd are ocazia, ca pe un agent nociv.”