Manele și House – enclavizare și suprapuneri

Întâmplarea a făcut ca, pentru o perioadă, manelele și muzica denumită generic “house” să
ajungă să fie hulite la pachet. Două culturi de petrecere, manelele venind pe filiera nunților,
botezurilor și aniversărilor familiste deci pe filiera lăutărească tradițională, iar “house-ul”
eclozând timid la sfârșitul anilor nouăzeci în rândul tinerilor urbani devoratori de modele
vestice (cum zicea Liviu de la MCM la prima ediție Mission: “parfumul occidental de care
aveam atâta nevoie“). La sfârșitul anilor nouăzeci, un segment al societatății a simțit nevoia
să ia o poziție, “house”-ul fiind descoperit și asociat repede cu o anumită cultură urbanp de
noapte (de club) ce implică și droguri, iar manelele fiind bineînțeles asociate cu etnia romă
plus dimensiunea turcească din români – pe scurt, cu tot ce trage în spate societatea
românească civilizat-orientată. Ambele direcții duceau la pierzanie, la o aparentă
imbecilizare, erau acuzate prăjeala pe house si cocălăreala manelistică, “pastilații” și
“țiganii”.

“Pastilații” și “țiganii”, doi inamici abstracți

Doi inamici abstracți care amenințau viitorul țării și care au mers o vreme în tandem în
imaginarul public. În fapt, la sfârșitul anilor nouăzeci se reliefa firav o clasă de mijloc.
Înainte de marea schismă intelectuali-manele din anii 2000 lucrurile erau ceva mai relaxate
și erau multi adolescenți care frecventau ambele lumi și ascultau intercalate în Cielo și
manele și house (sau orice mutație a lui). Chiar și azi prin “cartiere” lucrurile stau mult mai
eterogen, În Berceni la Club 178, se trecea de la manele la r’n’b la hip-hop și înapoi cu mare
lejeritate. Intenția mea de a trasa în paralel destinul manelelor si al “house”-ului
funcționeză parțial, câteodată forțat, fiind totuși susținută de suprapuneri culturale ce țin
de o ecologie mentală comună, dar și de rețete economice.

O istorie comprimată e necesară – începe înainte de revoluție, trece prin atacul lui Pruteanu
și ajunge la agitația recentă cu Romeo Fantastik unde a explodat un conflict house-manele
online ce deja părea greu de imaginat, clubul Eden fiind brusc un teren revendicat cultural,
scandal old-school și oarecum provincial (gen depeșarii cu rockerii, dar acum condimentat
generos cu rasism).

1
Pe lângă celebra “confruntare” dintre Adi Minune și Pruteanu de prin 2002 au mai existat și
alte momente de delimitare.Festivalul Stuff Stock vamaiot a debutat și ca o reacție directă
la avântul manelelor (dar și al “house”-ului), așa cum urla Mircea Toma într-o noapte de
pomină a Stufstock-ului: aici n-o să cânte niciodată Guță! În România anilor 60-70-80,
rockul a fost graal-ul. Într-o anumită măsură, și jazz-ul, dar nimic nu se compară cu
impactul culturii rock în ierarhia muzicală a intelectualului român. Cu toată venerația
vestului la pachet, rock-ul era muzica libertății. Puteai să justifici orice deviere stilistică
atâta timp cât puteai să-i refaci genealogia și să-i găsești origini rock. Rock-ul, fie el mai
hard, mai pop sau mai progresiv, a ținut în brațe adevărul. Toate manifestările pop în afara
rockului n-aveau șanse să aceeadă la rangul de “muzică adevărată”.

În perspectivă, am putea zice că mințile românilor începând cu sec. 19 au fost colonizate de

occident în timp ce corpurile ne erau deja colonizate de orient. De aici schizofrenia, lupta cu
propriul corp, Spinoza ne-a avertizat: “nu știm ce poate face corpul”.Cum scria un
intelectual local într-un studiu suspect: “manelele activează organele de la buric în jos”.

Asta e fundația, placa de beton de sub parter. Un rock super fâsâit marca Cargo, Talisman,
Iris, Holograf, Compact, Proconsul, putea și poate să fie popular (zeci de) ani la rând,
chipurile să ne activeze de la buric în sus, să bifeze toate festivalurile-beri(i), poate chiar un
mic stadion Ursus, iar intelectualul român să nu fie deranjat o clipă?, Ba dimpotrivă, să facă
bonding și să-i re-legitimeze tacit sau nu. Nostalgia trecutului de rocker rebel pletos în
lupta cu comunismul funcționază ca mantră legitimatoare în această hegemonie culturală.
Intelectuali, artiști din zona literară și a teatrului, în timp ce băgau anti-manelism (la
începutul anilor 2000) plângeau în fiecare zi ascultând Urma la Green Hours.

În anii aceia s-a accelerat aversiunea față de manele (nu la televizor, unde tabloidizarea
înghițea orice). În schimb, evenimentele de muzică electronică (implicit și house-techno),
au devenit oficial profitabile, s-au integrat mai bine economic pe modelul unei industrii de
petreceri de tip occidental, cu promoteri și sponsori, pe diferite categorii de piaâî, pe nișe
de divertisment, de la Club Bamboo la Rokolectiv. Muzica electronică de dans și-a căpătat
acceptarea mainstream. Tinerii urbani au părăsit repede “discoteca” și au îmbrățișat
“clubul”.

Pseudo-industria din jurul nunților a rămas însă în logica anilor nouăzeci, desfășurându-se
în jurul unor personaje interlope, tot felul de “boieri” mafioți care mai și umilesc artiștii cu

2
varii ocazii. Azi, piața sau bursa manelelor e youtube-ul, ca de altfel peste tot în sud și în
orientul mijlociu, unde înflorește muzica contemporană de nuntă (kucek, dabke, halay,
electro-chaabi etc.).

Informații utile

În 2000 se lansează The Mission, prima marcă de petreceri house și techno, începutul
“specializării”, iar în 2005 apare entitatea Sunrise care duce rețeta pe culmile succesului. În
ultimii ani au apărut mulți pusheri de evenimente, Color, Wedance etc. în jurul muzicii
techno sau house cu mici “derapaje” spre disco sau genuri înrudite, dar și gazde oficiale
minimal techno precum GuestHouse sau venerabilul Kristal. Clubul Control adăposteste și
el petreceri pure house sau techno, iar Clubul Eden a devenit direct loc de “after”.

Cluburi de manele mari: Hanul Drumețului (printre primele), Balkan (KanaJambe acum),
Million Dollars, Bio-Bio, Tranquila, Casa Manelelor (Vitan), Restaurant Cina (Regie). Cluburi
de manele sunt peste tot, din centrul vechi, prin Magheru până în Militari (Godfather),
Drumul Taberii sau prin Berceni, Pantelimon, tot orașul e împânzit, exact cum sunt
împrăștiate și cluburile de house, electro, etc. La prima vedere, ipoteza care îi plasează pe
unii la centru și pe alții la periferie nu mai funcționează. Cîteodată cluburile de manele sunt
lângă noi, dar nu le vedem, ascunse în plin văz.

Investigații de noapte
Navigând intens între aceste lumi am observat că lucrurile s-au semi-așezat, viața de
noapte s-a nișat (parțial pe modelul societății). S-au format insule culturale distincte care,
deși se află de multe ori în proximitate, se intersectează foarte rar. În cei 10-15 ani care au
trecut au apărut și alte zone de divertisment nocturn, unele ceva mai cețoase ca identitate,
mai rafinate în ce privește muzica electronică și de dans, altele mai clare cu înclinații
precise indie/wave, hip-hop, d’n’b, dubstep, etc. Deși aceste arhipeleaguri s-au discriminat

3
sau evitat reciproc, au fost nevoite să coexiste într-un spațiu cultural înghesuit și
conservator.

Vama Veche e alt exemplu de capsulă culturală. De peste 15 ani, în fiecare vară se încearcă
prin muzică și imaginar conservarea unui de mult trecut moment originar hipiot care
trebuie muls până la deshidratare. În Vamă acum câțiva ani aveai senzația că esti în alt fel
de buclă, la toate terasele rula același playlist blocat riguros undeva între anii 1995 si 2000
(plus câteva hituri rock atemporale), vedeai același comportament și orizont al distracției,
era un fel de distorsiune a timpului, ziua sau noaptea puteai să parcurgi plaja cu aceeași
piesă în toate boxele pe lângă care treceai.

Toate aceste auto-segregări culturale intră în vibrație pe anumite frecvențe. Înăuntrul

acestor pseudo-comunități regăsești multe elemente comune: ierarhii, valori, coduri,
atitudini, tipare de comportament similare (sau câteodată prin antinomie perfectă,
rezonanțe). Toate aceste “lumi” care se intersectează atât de rar și de multe ori se resping
stau pe aceeași fundație care le transcende: societatea românească conservatoare, ieșită
doar parțial din paradigma morală a religiei, plină de pardoxuri și contradicții pre-moderne
(vezi actualitatea filmului “Aferim!”).

Enclavizare și safari
Oamenii care frecventează petrecerile Sunrise în București, publicul și organizatorii
Sunwaves, cei care orbitează în jurul [ar:pi:ar] (sigur, nu în totalitatea lor) detestă lumea
manelelor și păstrează o distanță cât pot de mare între ei și orice expresie “manelistică. În
jurul “scandalului” Romeo Fantastik pe FB cei mai inverșunați erau fani și organizatori
Sunrise, chipurile se contaminase terenul unde urma să fie petrecerea de “48 de ore” cu
vestiți DJ imaculați.

Invers, deși mulți tineri care merg la lăutari ies și în cluburi de house, mulți dintre aceștia
încă asociază lumea aia cu “pastilați” sau cu alte sentințe mainstream.

4
Ce-i drept, și Kristal e un de club de house în care se amestecă multe clase sociale (se vine
din comunele limitrofe la Vilallobos), petrecerile Mission au și ele un public larg, Color la
fel, o audiență amestecată, mai sunt cluburi de fițe în care n-am fost dar unde asculți
muzica “electronică” de dans mainstream aproape de zona radiourilor Kiss FM, Vibe FM,
chiar Zu. Oricât de algoritmic ar fi produse piesele, se simte în ritm la un soi de electro-
house-pop. Dar și în piesele pop românești de azi de multe ori se strecoară un vibe
manelistic, nu foarte bine ascuns.

În peisajul nocturn al Bucureștiului se auto-delimitează enclave, comunități fondate pe

afinități culturale și de clasă, sau direct clivaje culturale, totul într-un spațiu de câțiva metri.
Stăm ca sardinele în București, dar nu ne intersectăm prea des în noapte. Puțini trec
“barierele”, dacă nu ne aduce Ferentari-ul, noi nu mergem în el, dacă nu vine Romeo
Fantastik la Eden noi nu-l cautăm, dacă nu vin manele la Control, Eden și alte petreceri din
cercurile noastre nu mergem în cluburile manelistice iar ca versiune extremă ce se înscrie
direct în tipul de exploatare clasică safari, daca nu avem tur ghidat noi nu mergem pe teren
(vezi Train Delivery – tur cu ghid la canal). Sunt teritorii, “zone” abordate în genul “Picnic la
Marginea Drumului”, în care nu intrăm fără echipament de protecție, fără călăuză, indigen
sau inițiat care a navigat des pe apelele subterane urbane, chiar dacă ele nu sunt foarte
adânci și în fapt sunt translucide.

Deși la câțiva pași unul de altul, oamenii de la Control-Eden în proporție de 90 la sută nu

merg la Balkan (KanaJambe acum), Bio-Bio (acum s-a mutat în Grozăvești), ce să mai
vorbim de deplasări până la Million Dolllars sau Hanul Drumețului. Se știe demult, clasa de
mijloc civilizată are nevoie de jeep-uri, de armură, puști, plase de sfoară, vaccinuri și alte
stimulente auto-imune pentru a ieși din green-zone.

Similitudini pe fond conservator

În timp, paralelismul acesta și ignorarea mutuală pe termen lung au creat un soi de
stângăcie reciprocă la confruntarea dintre ”lumi”. Necunoașterea codurilor acceptate în
interiorul altui teritoriu duce imediat la expunere de multe ori jenantă (sau direct șoc
cultural). Din Control (sau Casa Jurnalistului, unde se ascultă manele serios) sari direct la
Balkan (KanaJambe) pentru prima oară în viață și imediat cum intri începi să te desfășori în
dansuri libere hipioate, căci ție îți plac sincer manelele și te împing la destrăbălarea
corporală acceptată la tine în green zone-ul cultural.

5
În Balkan însă dacă o fată se comportă așa e imediat reperată și se iau bărbații de ea,
devenind brusc agresivi în stilul macho consacrat. Dacă văd că “nu te respecți”, nu te
respectă nici ei; dansând liber și mega-extrovertit ești imediat asociat(ă) cu zona “drogați”,
“nebuni” , în cazul fetelor-“ușoare”. Ești imediat luat(ă) la mișto, luat(ă) în colimator. în
cazul fetelor bărbații încep instant să se apropie/atingă erotic întrecând mult măsura, ceea
ce altfel n-ar face cu nicio fată din club care dansează în parametrii acceptați și care a venit
cu “prieten”.

La cluburi de manele nu te duci singur, aste e clar. Iar “singură” este de neimaginat, nu poți
fii altceva decât prostituată camuflată. Altfel, dacă ești în cuplu și cineva vrea să danseze cu
prietena ta, ești întreabat înainte, oamenii sunt foarte politicoși, funcționează un respect d-
ăsta pre-feminist, “femeia fiecăruia” pe filiera creștin ortodox oriental conservatoare,
femeile nu pot fi atinse sau privite atât timp cât au venit cu un bărbat, femeile nu se pot
îmbăta monstrous și face scene, nu își pierd cunoștința prin cluburi.

Dar și lumea din jurul nopților house-techno e tradiționalistă și dirijată de prejudecăți,

nimeni nu epatează prin dans, ești privit ciudat dacă te exhibi dansant, dacă te îmbraci ceva
mai extravagant, pe scurt dacă dai semne gay/queer ești luat în vizor. Azi aici femeile
rămân integre, machiate (composed), se reîmprospătează permanent, fac față și la after-uri
prelungi fără să-și degradeze vestimentația sau comportamentul, atât cât se poate. E clar un
efort care vine pe fondul unei societăți ne-reformate în opoziție cu nordul Europei, în
cluburi britanice sau scandinave unde emanciparea s-a produs, iar femeile petrecărețe se
trosnesc pe alcool sau orice altceva cot la cot cu bărbații, fără ezitări pudibonde, până la
mers patruped.

Oamenii care compun aceste enclave nu transgresează lumile, ci așteaptă să le fie

reproduse de fiecare dată aceleași condiții – chiar dacă locațiile se mai schimbă – în care ei
la un moment dat s-au distrat fantastic. Pare că vor să replice acel moment la infinit, în
loop, nimeni nu mai riscă, în cazul petrecerilor minimal-techno e un soi de profesionalizare
a ieșitului în club, o specializare fără scăpări. De la flyer, muzică, sistem de sunet, visuals, la
droguri și DJ totul trebuie să fie într-o armonie perfectă, mereu aceeași, care să asigure un
cadru în care să nu fie loc de imprevizibil, în care să-ți poți savura dansul la fel de minimal
și “extazul” ceva mai maximal.

6
În lumea manelelor nu există decât formații, în lumea Sunrise, Mission, etc. nu există decât
DJs, sau rar seturi live din fata laptopului, ținute de un singur om. O antinomie perfectă și
oarecum sugestivă în ce privește distanța între lumi. Soliștii maneliști se plimbă printre
oameni, DJ-ul întotdeauna stă undeva pe un podium mai înalt, cu accesul păzit de
bodyguarzi. Vocea și versurile sunt fundamentale în lumea lăutăriei și insesizabile la
petrecerile house-techno.

Dacă azi cei care frecventează ambele lumi ajung prin cluburile de manele pe la 3-4 noaptea
după o rundă de club de house, ajung aici și pentru că doar în lumea manelelor poți să-ți
etalezi statutul, să te arăți. În celelate cluburi de noapte ești absorbit de marele personaj
colectiv, ești un ilustru anonim, oricâți bani ai avea, orice fițe ai purta, te amesteci cu
mulțimea dansantă. La manele ți se rostește numele, participi, e un tip de comunicare care
dă dependență și pe care nu-l mai regăsești decât la nunți. Cluburile de manele sunt
prelungiri ale nunților; tot comportamentul vine de acolo și e luat la pachet și transferat în
club/restaurant. Sacoșa cu bani stă agățată de sintetizator, unde însarcinatul cu colectarea
live a banilor depune “milioanele”, întotdeuna e cineva care bântuie prin spatele solistului
ca o umbră.

Condiția lăutarului vs condiția DJ-ului

Oricine ai fi (Florin Salam, Adrian Minune, etc.) tot lăutar ești, adică nimeni nu aplaudă,
nimeni nu se încinge cu adevărat până nu scoate banul. Doar atunci se activează și se poate
exorciza (ca bărbat) dansând (sau nu), atunci e momentul barosanului. Lăutarul e
subordonat barosanului. Ierarhia asta funcționează încă nealterată. Maneliștii sunt staruri
care nu se pot realmente bucura de statutul lor, sunt pseudo-staruri, căci în fapt sunt pe
ultima treaptă a ierarhiei – după client, după patronul de club, după eventual interlop și
chiar după agent (ex. Bursuc). Florin Salam e super-popular, dar cânta la Balkan Club
miercuri într-un club semi-gol, iar când intră pe scenă anunțat până la epuizare de
precedentul lăutar nimeni nu schițează niciun gest de apreciere. Noi ne-am înghițit “uu”-ul.

În universul lăutăriei entuziasmul apare greu, oamenii sunt extrem de pretențioși, cum îmi
zicea un muzician veteran, “se uită de sus până jos, de la freză la pantofi, trebuie să fii
impecabil”. Nu se urlă niciodată pentru artist, piesa se termină și se lasă liniștea. Mesenii se

7
aplaudă mai degrabă între ei, clientul e central, lăutarul e vehicul, d-aia poate cânta piese cu
versuri independente de gen, poate fi femeie sau bărbat în funcție de piesă, de situație.
Baștanu’, Șmecheru’, te poate întrerupe oricând în timpul piesei (recurentul “Solo!” al
vocalistului care anunță formația că se cere ceva), orice hit, oricine ai fi, în plus dacă
decartează gros poate cere direct o altă piesă. E un soi de battle pe valoare între
petrecăreți. Abia începe Dubai Dubai și pac “Solo!”… întotdeuna lași să înceapă piesa, să se
încingă puțin lumea la dans și atunci te bagi peste vocalist, să simtă toată lumea puterea ta,
“forță!” și lăutarul o ia de la capăt.

Dacă vrei să nu-ți schimbe piesa trebuie să descarci bacnote continuu. Azi nimeni nu poate
fi refuzat, nici un manelist nu refuză o dedicație (chiar dacă sunt bani puțini), mecanismul
ăsta e fundamental. Dacă ești petrecăreț tupeist ceri direct o baladă, tu practic ai dreptul să
rupi petrecerea. Iar “barosan” poate fi oricine, la fiecare masă cineva poate prelua rolul,
oamenii se împrumută de bani ca să fie o seară “boieri”. Nu vii la Balkan Club sau la Hanul
Drumețului fără muniție. La Million Dollars atmosfera e mai destinsă, dar tot trebuie să ai
câteva “milioane” la tine. În cluburile de manele și la nunți nu s-a trecut la RON. În jurul
manelelor dedicația e de bază – Taraf TV si Mynele sunt posturi de dedicații, radiourile
pirat de manele la fel își petrec tot timpul executând cererile ascultătorului. În schimb, la
petrecerile Sunrise sau la GuestHouse, și în general în lumea eternului “minimal” nimeni nu
poate întrerupe muzica vreodată, publicul este subordonat DJ-ilor iar muzica trebuie să
curgă constant.

În arealul Sunrise, Ourown.ro, etc. există o întreagă ierarhie a celor care se pot apropia de
DJ, care pot sta în backstage: mai întâi (alte brățări) unde după caz e un alt sistem de sunet
pentru VIP (tot Funktion 1 daca se poate) iar acolo, bonus level, cei care stau chiar în
spatele DJ-ului (sau au acces la al doilea backstage, mega privat)- doar pentru cei care în ani
de zile de petreceri și-au câstigat dreptul de a fi intimi cu maestrul mixatului.

Alte coduri, dar tot în jurul valorii dobândite sunt axate. Funcționează un paralelism cu
lumea manelelor, căci acest backstage inabordabil a apărut de-a lungul anilor tocmai ca să
împiedice creaturile nopții autohtone să vină la DJ și să ceară piese, deși chiar și acum mai
vin (rar) oameni mestecând în gol cu smart-mobilul pe care e scris o piesă. Pe la câte un
after obscur pot să-i mai vezi pe unii că vin cu bani să ceară un Guy Boratto din 2007.
Fondul e același și organizatorii au dus o luptă culturală intensă ca să-i “educe”într-un alt
spirit de club.

8
Pe manelistii soliști îi iei direct de gât, îi pupi, le lipesti bani pe frunte, live la scenele astea
am avut senzatia unui oarecare abuz, mai ales în cazul lui Adi Minune unde noi venisem ca
niște fani d-ăștia fără speranță, sau la Salam în intimitatea forței lui copleșitoare. N-aș fi
îndrăznit să-i scurtcircuitez transa vocală în veci, aici un puști de 20 de ani s-a băgat peste
el și a început să-i toarne în ureche faze și dedicații întrerupând o super improvizație.

Coincidentia oppositorum
În lumea [ar:pi:ar], “romanian techno”, piesele nu sunt importante, este fetişizat mixajul,
pot rula lejer 2-3 piese simultan, un kick de-acolo, un pad de dincolo, şi un hi-hat pe
contratimp din altă sursă, dar în principiu piesele nu se pot repeta chiar dacă nu le distingi
neapărat.

În cluburile de manele piesele sunt foarte importante, hiturile sunt cerute de câte 3-4 ori la
rând pe noapte, de fiecare dată de altcineva. Sunt o suită de puncte culminante, trebuie să
creşti temperatura rapid şi după aia să nu o laşi să scadă. La minimalişti trebuie să fierbi
încet, la foc mic, ore întregi, într-o muzică non-evenimenţială, un fluviu din care doar mai
dispare câteodată bass/kick-ul la revenirea lui trezind de fiecare dată, negreşit, un minim
entuziasm. Comportamentul e aproape hipnotic, chiar dacă sunt 30 de oameni la Traian 42
sau 3000 la Sunwaves o să ai reacţii identice la stimuli similari. Lipsa punctelor culminante
e cumva marca de prestigiu a acestor seri.

Totul indică un conservatorism pe mai multe planuri, de la tipul de dans, oarecum reţinut,
să-ţi păstrezi energiile pentru cele 24 de ore prevăzute în fişa postului, la lipsa oricărei
dimensiuni queer (nimic făţiş oricum), homofobia lucrează latent, rasismul la fel, în ciuda
culturii House care provine exact din lumea gay african-americană. Dar şi tipul de
interacţiune socială, ierarhiile în funcţie de DJ, vânătoarea bărbaţilor, denotă ceva
omniprezent în societatea înconjurătoare. Chiar şi aici, la aceste petreceri interminabile,
mai eşti întrebat de câte un post-adolescent dacă poate să danseze cu prietena ta.

În ambele lumi, prima oară când am mers ni s-a vorbit la început în engleză, am fost
imediat identificaţi ca fiind “străini” într-un fel sau altul, în cluburile de manele numai şi
pentru că aveam părul puţin mai lung şi barba netunsă.

9
Dar la Sunrise(-waves) formula hiper-conservatoare este vizibilă mai ales în line-up, acolo
parcă nu se schimbă nimic, de zece ani la Sunwaves se perindă aceeaşi DJ locali şi
internaţionali, câteodată chiar la acelaşi ore. La fel şi la manele, odată hit-urile consacrate
(de Florin Salam de cele mai multe ori) sunt cerute tot anul în neştire, intră în heavy
rotation. Doar că se perimează mult mai accelerat. În sensul asta e interesantă percepţia
timpului în industria manelelor, piesele sunt anunţate întotdeauna că cel mai nou hit,
fiecare artist pe rând declara că bagă “cel mai nou sistem” (la Miss Piranda 2011 de
exemplu unde au cântat foarte multe staruri succesiv, devenise halucinant). Conform
pseudo-industriei manelelor noi am intrat în 2015 deja din septembrie, simultan cu lumea
fashion-ului.

Orarul e oarecum similar. Întotdeuna lăutarul principal al nopţii intră pe la 3-4 dimineaţa şi
o poate ţine până la 7-8 şi fără probleme. La GuestHouse la fel (dar şi în alte cluburi, Eden,
Control). Mai extrem totuşi e că într-o noapte la Balkan, unde urma să cânte Florin Salam, la
ora 1 nu era picior de om, nici măcar formaţia clubului nu începuse. Oamenii au început să
se prezinte pe la 2 iar Salam a apărut pe la 3 jumate şi a ţinut-o intens până la 5 şi ceva
după care a dispărut subit. În schimb, la nunţi, lăutarii pot cânta 24 de ore doar cu scurte
pauze de haleală şi şpriţ – ceea ce trimite că analogie la seturile minimalistilor locali care o
ţin până spre un “after” infinit.

Obsesia cu sistemele de sunet, îi aici o sincronicitate perfectă, nicio formaţie de manele,

niciun lăutar, niciun club de manele nu foloseşte altceva în afară de Dynacord (chiar şi când
cântă la Londra sau în Italia) în schimb în zona techno-house-ului minimalizată este cerut
exclusiv Funktion One, sistemul de sunet e trecut pe afiş, sau măcar în event. Dacă n-ai
Funktion One nu vine nici dracu. La fel dacă nu foloseşti Dynacord, de la mixer la boxe, nu-ţi
cântă niciun lăutar.

Diferenţa ăntre tipurile de iluminat ale localurilor e profund sugestivă în ce priveşte

viziunea despre ieşit în oraş. În cluburile de manele faci baie de lumină, trebuie să se vadă
tot, statusul financiar, ţoalele, frapierele cu alcool + pepsi, dansul se face pe lângă mese de
obicei căci soliştii vocali însoţiţi de clarinet sau vioara se plimbă printre ele în stil clasic
lăutăresc şi trebuie să comunice direct cu oamenii, să se uite în ochii lor.

10
În schimb, în lumea clubului de noapte (de data asta independent de genul de muzică) ai
obscuritate intensă, deviza e cât mai puţină lumină. Pe lângă atmosfera intimă dorită, ideea
e să nu te vezi cum te degradezi de la orele de dansat şi consumat alcool. În Berghain de la
început au fost scoase oglinzile; trebuie să stai în “tunel” fără să observi timpul cum se
scurge pe faţa ta. În interiorul petrecerilor locale “minimal” timpul este relativ, Rhadoo e
vestit că-şi doreşte de fiecare dată să pună 24 de ore, “ale lui”, non-stop. Pe eventul
petrecerilor se anunţă deja că petrecerea dureaza 19, 24, 48 ore fără oprire, petrecerile
trebuie să le asigure veteranilor că limitele vor fi depăşite, că substanţele îşi vor face efectul
până la ultima picatură de energie. Sârşitul trebuie să fie întotdeauna departe, prelungit
până spre luni, marţi, mulţi luându-şi liber următoarele zile pentru recuperare.

În cluburile de manele sau la nunţi nu bea nimeni shot-uri. Totul e dulce, orice ai bea,
whiskey, vin, etc., trebuie să-l îndoi cu ceva dulce, cola sau ice-tea, dar uneori bagi direct
zahăr. Oamenii acolo beau nonşalant vin dulce (faimoasa Busuioacă) cu pepsi (în Regie la
Restaurantul Cina chiar m-am uitat la toate mesele). Zahărul aproape că e mai important
decât alcoolul. Dacă bei Cuba Libre în Balkan ţi se pune şi un strat generos de zahăr alb.
Odată am surpins un barman înghiţind pe nerăsuflate, ca “shot”, un pacheţel de zahăr (dă la
de cafea). După o anumită oră în ambele lumi ţi se dă (oferă) de băut, mai ales dacă eşti
fată.

Consideraţii despre dans

Corpurile se manifestă oarecum conservator în ambele lumi. Deşi în universul manelelor
(cel al corpului unduit, orientalizat) avem mişcări mult mai încărcate sexual, nimic nu e
manifest, totul trebuie ţinut în frâu. Fiecare mişcare are o semnificaţie, un cod. Azi
improvizezi în jurul acestor coduri care în principiu ţin de valoare (sub orice formă s-ar
materializa) în încercarea de-a atrage privirile tuturor, bărbaţi şi femei deopotrivă. Dar,
tocmai pentru că suntem într-un mediu extrem de conservator bărbaţii pot dansa între ei,
se pot pupa, îmbrăţişa, nestingheriţi de suspiciuni homosexuale. Homosexualitatea nu
există deci e acceptat să te comporţi homoerotic (exact ca în orient). Galeria de valori
conţine negreşit marile marote: familia (descompusă în verişori, nevastă, copii, fraţi,
părinţi), viaţă îndestulată adică bani, Dumnezeu, generozitatea şi capacitatea de a impune
respect. În această galerie s-au strecurat de la început şi şmecheria, talentul de face bani din
nimic şi personalitatea “unicat”.

11
“Barosanul”, orice chip ar purta, vrea să fie iubit şi invidiat deopotrivă. Unele tipare
recurente de dans par începuturi de flirt dar totul este sugerat oarecum minimal, ipostazele
corporale trebuie să denote o siguranţă? de sine şi o poziţie importantă în comunitate,
trebuie să se vadă banii şi să se audă numele. Soliştii vocali manelişti de multe ori schimbă
versurile pieselor sau inventează pe loc ceva în care e implicat şi numele celui căruia îi
cântă, îţi personalizează hitul. Lăutarul nu poate pleca repede de lângă cineva care a băgat o
dedicaţie, dar dacă durează totuşi prea mult timp, lăutarul îşi cere scuze motivând că “mai
sunt şi alţi oameni şi aşa e frumos, să-i servească pe toţi”.

În lumea house-techno este recomandat tot dansul reţinut dar aici pentru că trebuie să te
ţină bateriile 20+ de ore, prin urmare amâni sau diluezi apogeul, nu-ţi permiţi extravagante
obositoare, rar vezi un dans amplu sau extrem de agitat. Toate corpurile se balansează
usor, aproape mecanic, ca pe o perna de aer. Nimeni nu iese în evidenţă, te legeni pe loc, cel
mult mai ridici o mână, trebuie să-i respecţi “tripul” celuilalt. La aceste petreceri bărbaţii nu
dansează între ei, homoerotismul este invizibil. La petrecerile de noapte non-manele banii
se văd prin cât costă intrarea sau pass-ul, prin cât costă băuturile şi cât durează petrecerile
(unde se bea timp de 24 de ore), după care augmentatoarele chimice, taxi-ul etc. E clar că
prin cluburile de centru (fie ele de manele, alternative sau house-techno) îţi trebuie bani.
Asta din prima dezarmează periferia şi d-aia cluburile de cartier încă rezistă.

În schimb, ar fi de neconceput să ceri intrare în cluburile de manele, nu poţi să ceri

şmecherilor “intrare”, tu îţi doreşti înăuntru, se presupune că odată intraţi o să cheltuie
generos ca să se simtă bine. Se stă la masă, se dansează în jurul meselor, unde tronează
frapierele mereu reîncărcate cu vin dulce şi ice-tea, dar mai circulă şi whiskiane scumpe,
totul servit în pahare de şampanie. Toate cluburile de manele sunt şi restaurante, se
serveşte mâncare, pe la 4-5 dimineaţă curg platourile KanaJambe respectiv Bio-Bio, cu de
toate de la fasole bătută, jumări, la mititei şi murături. E ceva din atmosfera pre-89 de
petrecere la restaurant cu un iz de nuntă balcanică. Dansezi într-un miros intens de
friptură.

O ultimă divergenţă, volumul, mai precis tipul de mix, câteodată se dovedeşte o barieră de
netrecut, frecvenţele favorizate în lumea manelelelor, cele amplificate predilect (“gain-
uite”) şochează oamenii obişnuiţi cu sunetul din alte cluburi. Vocea, clarinetul şi vioara sunt
soliste şi ele se remarcă de la frecvenţele medii în sus, pe scurt la manele frecvenţele înalte

12
îţi sfâşie timpanul. În afara manelelor şi mai ales în zona minimală tehnoizată, sunt
sublimate kick-ul, bass-ul. Frecvenţele joase sunt cele fac diferenţa, în jurul lor se
construieşte distracţia.

Identităţi monolit
Dacă la început manelele şi “house”-ul au pornit împreună, odată cu agitaţia recentă din
jurul concertului lui Romeo Fantastik în cadrul Paradaiz s-au despărţit definitv. În fapt s-au
adâncit (sau revelat) faliile culturale, s-a şters un strat subţire de praf şi au apărut graniţele
clar marcate. În Eden s-a dat interzis la “manele” în sensul unei întregi atitudini (a devenit,
cum ziceam, club de “after”), la Control pare la fel, senzaţia generală e că pe termen lung,
după un scurt moment de împrietenire culturală ne-am re-afundat în noaptea identităţilor
monolit, într-un univers monocrom unde trebuie să vină Acid Arab din Franţa ca să ne dea
dezlegare la dansat pe ritmuri orientale deşi ca bucureşteni locuim cu orientul în curte.
Dacă în lumea cluburilor gay enclavizarea e inevitabilă şi ţine deja de instinct de
conservare, în celelate lumi auto-izolarea are resorturi culturale şi difuz etnice.

Ca scurtă concluzie, Bucureştiul petrecerilor e o radiografie semi-clară a subiectului local.

Trăim pe atoli apropiaţi într-un eleşteu îngust, avem iluzii de cosmopolitism dar suntem
refractari şi nepregătiţi pentru “străin”, mai alb sau mai negru. Maxim facem spionaj de
clasă, cum zicea un amic, dar din orice clasă socială am proveni, orice substanţe am
consuma, orice muzică am asculta, suntem hrăniţi de curenţii subterani orientali
conservatori, creştin-ortodocsi, pe platforma made in Romania unde cultural convieţuim în
tensiune.

Cum zicea unul altuia veniti cu taxiul la o shaormărie în Floreasca pe la 5 dimineata: “Îţi iei
la pachet? Ce, bă, eşti gay?”.

13