Tema 2. Etica profesională ( 4ore prel.

+ 4ore sem)
1. Profesia și profesionalismul
2. Considerații despre etica profesională
3. Normele moral – profesionale
4. Virtuţi şi valori profesionale

1. Profesia și profesionalismul
Fiecare dintre noi îşi doreşte să devină un om de succes. Succesul însă depinde în
mare măsură de modalitatea de a comunica cu ceilalţi şi cu tine însuţi, fie că aceasta va
fi o comunicare verbală, fie că ea este nonverbală, comportamentală.
Care sunt caracteristicile unei profesii?
 Profesia presupune cunoaşterea teoriilor domeniului, o pregătire consistentă şiîndelungată.
 Standardele de iniţiere, menţinere şi avansare a unei persoane sunt stabilite
de corpul profesional..
 Cea mai dură masură de pedeapsă este excluderea din comunitatea profesională.
 Rolul profesiei este de a duce la satisfacerea unei nevoi sociale; legitimarea profesie ieste
făcută de comunitatea beneficiarilor rezultatelor ei.
 Membrii grupului profesional sunt legaţi print-un cod etic.
 Membrii comunităţii profesionale trebuie să aibă relaţii colegiale.
Profesioniştii care îşi exercită rolul cât mai aproape de aceste cerinţe dobândesc un status
recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de profesionalism. Profesionalismul are rolul de
a coagula credinţele comune ale unei profesii, de a întări identitatea şi stima de sine a membrilor
grupului profesional.
Profesionalismul se caracterizează prin:
•expertiză în domeniu (autoritate epistemică);
•credinţă în autonomia deciziilor profesionale ( protejarea de amatorism);
•identificarea cu profesia (profesia devine element al identităţii personale);
•dedicarea faţă de profesie;
•obligaţia morală de a lucra în serviciul beneficiarului;
•credinţă în capacitatea de autoreglare şi menţinere colegială a standardelor
profesionale.
Orice profesie presupune o relaţie între profesionist şi un client (beneficiar).
Profesioniştilor li se cere să-şi facă datoria. Ei sunt plătiţi pentru aceasta. Uneori conţinutul
relaţiei este stabilitdoar de profesionişti.
Alteori, cum este cazul educaţiei, sunt formulate alternative şi beneficiarul alege. Problema
relaţiei dintre profesionist şi beneficiar (client) este aceea a responsabilităţii şi autorităţii care
ar putea fi alocate astfel:
 Beneficiarul are mai multă responsabilitate şi autoritate. În acest caz profesionistul
este angajat de client şi lucrează sub conducerea lui. Profesionistul
este partizan al scopurilor clientului său, pierzându-şi neutralitatea. Există însă anumite limite ale
acestui devotament:
 profesionistul acţionează doar în limite legal permise;
 profesionistul are discernământ epistemic;
1
  profesionistul poate refuza clientul.
 Profesionistul şi beneficiarul au responsabilităţi egale. Această a doua situaţie este
mai greu de presupus deoarece:
 între părţi există inegalitate;
 uneori clienţii au mai multă putere decât profesionistul;
 profesionistul îşi asumă problemele beneficiarului; el nu o face din prietenie
ci pentru un salariu.
 Profesionistul are responsabilitate şi autoritate mai mare decât beneficiarul.
Aceasta este forma cel mai des întâlnită în educaţie. Raportul trebuie însă exercitat fără
încălcarea autonomiei persoanei şi a dreptului la autodeterminare liberă.
Este de la sine înţeles că una dintre trăsăturile de bază ale naturii umane este
comunicarea. În viaţa de toate zilele cuvântul comunicare nu ridică probleme speciale.
Definită în modul cel mai simplu comunicarea constă dintr-un proces de transmitere a
informaţiilor, ideilor, opiniilor de la un individ la altul. Existenţa umană, funcţionarea
societăţii este de neconceput în lipsa procesului de comunicare, pentru că relaţiile
umane în sine pot fi definite ca fiind simbolice, deci comunicaţionale.
Orice om care ar fi întrebat ce este comunicarea ar răspunde: a comunica înseamnă
a informa pe cineva despre ceva şi credem că parţial are dreptate. Dicţionarul explicativ
al limbii române ne dă următoarele semnificaţii ale cuvântului: înştiinţare, ştire, veste,
raport, relaţie, legătură; prezentare într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii
personale într-o problemă ştiinţifică.
Există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi activităţile umane:
 intrapersonală – în care comunicarea se produce în interiorul fiecărui individ,
cu alte cuvinte fiecare îşi vorbeşte lui însuşi;
 interpersonală – care presupune implicarea a cel puţin două persoane; este o
comunicare directă şi personalizată. În afară de partea orală aici se va atrage atenţia
asupra gesturilor, mimicii, tonului, vocii. Vom menţiona că în comunicarea
interpersonală feedback-ul va acţiona direct şi continuu;
 de grup sau în organizaţii – presupune unirea oamenilor pentru a dezbate o
problemă. Este de asemenea cazul circulaţiei informaţiilor de la o treaptă la alta;
 de masă - care înseamnă că producerea şi difuzarea mesajelor este înfăptuită de
către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros.
Revenind la termenul de comunicare trebuie precizat că orice act sau proces de
comunicare presupune o serie de elemente structurale:
 o relaţie între cel puţin doi parteneri;
 capacitatea de a emite semnale;
 capacitatea de a recepta semnale;
 folosirea unor semnale, semne şi simboluri;
 un canal, un mijloc al comunicării;
 existenţa unui izomorfism al semnificaţiilor pentru receptarea corectă a
mesajului.
Comunicarea este deci interacţiune, interpretare comună, relaţie, acţiune, efect
şi presupune cel puţin 3 elemente:
 destinatorul,
 destinatarul şi

2
  mesajul.
Societatea modernă este alcătuită dintr-o multitudine de societăţi profesionale. Orice
persoană care îmbrăţişează o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului.
O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige
existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea
ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună. Din această definiție reiese că hoţia sau
prostituţia sunt ocupaţii, dar nu profesii. Se pot câştiga bani dintr-o ocupaţie, dar aceasta nu înseamnă
că orice ocupaţie din care câştigăm bani este o profesie.
Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă ceea ce
este normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria. Împlinirea
profesională este cotată ca o componentă importantă a împlinirii şi dezvoltării personale. Împlinirea
profesională trece drept una din condiţiile prin care o persoană poate să devină fericită sau cel puţin
utilă, să simtă că are o viaţă cu sens şi să-i crească stima de sine. Profesioniştii îşi urmăresc
deopotrivă succesul financiar propriu şi competenţa. Uneori aceste două valori devin conflictuale.
Dacă succesul se poate măsura în bani, uneori o corectă practicare a profesiei poate să fie în
detrimentul succesului. În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar
etica profesională are importanţă, în primul rând, pentru profesiile, obiectul cărora este
omul.
Profesionalismul este socotit o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în acelaşi domeniu.
A exercita rolul de a coagula cerinţele comune ale unei profesii, întăreşte identitatea şi creşte
stima de sine a membrilor unui grup profesional.
2. Considerații despre etica profesională
Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre etică şi studiază bazele
moralei profesionale, adică specificul activităţii morale a profesionistului şi relaţiile sale morale
în mediul profesional.
Putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate,
Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social. Utilizarea
diferitor temeni – „etica” (grecesc) şi „morala” (latin) nu este întâmplătoare. În istoria filozofiei
au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală distincţiile dintre noţiunile de etică,
morală şi moralitate deoarece în accepţia iniţială acești termeni erau utilizaţi ca sinonime.
Etica profesională reprezintă o tentativă de a îmbunătăţi pregătirea specialiştilor, din
punctul de vedere al eticii. Unul din scopurile eticii îl constituie creşterea nivelului moral al
pregătirii profesionale, care constă nu în acumularea unui anumit bagaj de cunoştinţe, ci în
orientarea personalităţii specialistului spre valori şi virtuţi, spre fapte bune.
Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la
determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane
din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor. Etica în
afaceri vizează, printre altele, atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi,
clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, etc. Dimensiunea etică a unei
afaceri poate viza tendinţele oricărei firme şi a angajaţilor săi, de a respecta cu stricteţe legile,
actele normative referitoare la: calitatea produsului; siguranţa muncii; practici corecte de
marketing; practici corecte de vânzări; modul în care se utilizează informaţia confidenţială;
implicarea în problemele comunităţii în care operează firma etc.
Eticheta (bunele maniere) reprezintă o ordine determinată, o totalitate de reguli, ce
reglementează manifestările externe ale relaţiilor umane. Eticheta nu se referă nemijlocit la
3
metodele morale de regulare a comportamentului, ea reglementează formele de comportare
externe, impunând omului un anumit model de conduită.
Etica desemnează acea parte a filosofiei care studiază fundamentele moralei, ca pe una
dintre cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale, iar morala este socotită:
totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc, pentru a ne
integra în societate.
Tipuri de etici:
a) Etici pentru situaţii încurcate (Quandary ethics în original). Sunt cele care nu se
referă la coduri, fiindcă acestea din urmă sunt documente încărcate de o doză mare de idealism
(sunt declaraţii oficiale, adesea de faţadă, sub care se pot ascunde practici foarte diferite). Etica
pentru situaţii încurcate descoperă arii mai dramatice, cazuri negative. Slăbiciunea acestei
abordări este aceea că, accentuând pe cazul negativ, poate arunca o umbră generală asupra unei
profesii. De exemplu, în politică accentuează pe cinism şi compromitere, în administraţie pe
corupţie, în medicină pe neglijarea pacienţilor, în educaţie pe abuz de autoritate şi încredere, ş.a.)
Partea bună a concentrării pe cazuri negative rezidă din virtuţile pe care le conferă critica
practicilor unui domeniu. Acest demers sprijină corecţiile care trebuie făcute. Rolul eticii este
mai degrabă cel de a orienta pozitiv, dar nu orb şi nereflectiv, acţiunea. Etica pentru situaţii
încurcate este preferată de mass-media, aceasta căutând mai degrabă senzaţionalul şi
scandalosul, pe care îl consideră mai gustat de public.
b) Abordarea standard. Abordarea standard nu se concentrează pe cazuri dramatice, ci pe
trăsăturile unei practici profesionale, trăsături cărora le aplică analize prin intermediul
conceptelor de drepturi şi datorii.
De exemplu, doctorii au datorii mai mari decât alţi oameni să îşi ajute semenii, asistenţii
sociali la fel. Profesorii au mai multe drepturi să evalueze oamenii ca elevi şi studenţi şi să le
orienteze succesul. Ei au şi dreptul să pedepsească aşa cum, în alt registru, poliţiştii au dreptul să
uzeze de violenţă, parlamentarii să stabilească după ce legi trăim.
Relaţia între profesie şi sfera politică al societăţii
Nevoia de control asupra exercitării unei profesii conduce la solicitarea, pentru guvern,
a autorizărilor şi acreditărilor profesionale. La rândul lor, profesioniştii participă la construirea
sau influenţarea proiectelor de politici publice. Administratorii publici sunt adeseori la rândul
lor, profesionişti. dacă lucrează în instituţii guvernamentale, ei sunt puşi uneori în situaţii în care
apare un conflict între loialităţi şi valori:
 ei trebuie simultan să protejeze interesul public,
 să urmeze scopurile organizaţiei căreia îi aparţin,
 să urmeze scopurile propriei profesii.
Medicii se supun conflictelor de interese între nevoile pacienţilor şi finanţarea
tratamentelor.
Jurnaliştii intră uneori în conflict legat de dorinţa de informare corectă a auditoriului şi
grupul de interese care finanţează publicaţia sau postul respectiv.
În termeni sociologici avem de-a face cu un conflict de roluri. Profesioniştii sunt educaţi
să gândească în termenii ştiinţei lor. De exemplu, un administrator de nivel superior este obişnuit
să gândească în termeni de proceduri, resurse şi logistică aplicate la cazuri particulare ale
organizaţiei: cum să fundamenteze decizii, să stabilească priorităţi, să păstreze stabilitatea
organizaţiei, să aibă o relaţie corectă cu legislaţia (vezi Gortner, p. 133).

4
 Primii sunt orientaţi spre domeniul propriu în sensul onestităţii profesionale, sunt centraţi
pe client şi doar secundar pe organizaţia în care lucrează.
Organizaţiile cer loialitate faţă de angajator şi chiar supunere la deciziile acestuia.
Profesioniştii sunt educaţi în loialitate faţă de cerinţele domeniului lor şi ale comunităţii lor
profesionale, dar adesea pot să facă parte din instituţii în care cele două loialităţi intră în conflict
(Guvernul care este alcătuit dintr-un număr mare de profesori şi dă fonduri reduse
învăţământului). În aceste condiţii apare uneori un refuz al loialităţii şi fenomenul de
insubordonare.
Valorile democratice ar trebui să fie în centrul oricărui cod etic al celor care lucrează
pentru public sau pentru clienţi. Insubordonarea este acceptat ca legitim în cazul în care
conflictul este derivat din motive de încălcare a principiilor de bază ale democraţie.
Interesul public poate să devină adeseori o simplă lozincă invocată de complezenţă faţă de
valorile acceptate. Profesioniştii accentuează uneori excesiv asupra componentei de obiectivitate
şi neutralitate politică şi fac acest lucru uneori deplin conştienţi că este o simplă legitimare a
unei politici. Alteori pur şi simplu nu îşi dau seama politica este o cauză importantă a deciziilor
profesionale. Problema centrală a managerilor din diferite comunităţi este cum să utilizeze
puterea pe care o au de aşa manieră încât să satisfacă: cerinţele legale, contribuabilii, clienţii,
guvernanţii.
Caracterul contractual al eticii profesionale
Orice profesie este o relaţie între profesionist şi client. Profesioniştilor li se cere să facă
ceea ce este normal şi plătit ca atare de către client (direct sau indirect), adică să-şi facă datoria,
după cum uneori li se pot cere şi acte (dincolo de datorie). Profesioniştii îşi urmăresc propriul
succes ca prestigiu profesional şi succesul financiar. Orientarea pe succes este una de tip
utilitarist. profesioniştii consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public.
Uneori termenii contractului sunt excesiv stabiliţi de către profesionişti. Acest gen de
impunere este una coercitivă şi invalidă în calitate de contract, mai ales atunci când profesia este
monopolizată de aşa manieră încât toţi cei care nu sunt acceptaţi ca membri de drept ai ei, trec
drept şarlatani sau impostori şi clienţii nu au alternative.
Prin urmare, chiar existenţa serviciilor alternative, nemonopolizate de către un grup
profesional, este o condiţie de posibilitate a intervenţiei clientului în calitate de subiect al
contractului. Există contradicţii clasice între perspectiva profesioniştilor şi cea a clienţilor.
Profesioniştii susţin că prestaţia lor este bună şi îşi merită succesul. Clienţii se aşteptă ca
profesioniştii să dea curs şi ideologiei potrivit căreia aceştia sunt în serviciul public (aceasta
exclude doar parţial problema celor care lucrează în sistemul privat) şi ca raţiune altruistă.
Clienţii insistă pe o abordare deontologistă, pe ideea de datorie, de obligaţie profesională.
Profesioniştii nu sunt obligaţi să presteze servicii super erogatorii, decât din considerente morale,
deşi clienţii se aşteaptă să o facă din datorie pur profesională (Airaksinen, 1998, pp. 676-677).
De exemplu, un pacient crede că a-şi solicita medicul în timpul concediului acestuia, este normal
şi medicul ar trebui să renunţe la interesele lui personale ca să ajute pacientul.
3. Normele moral – profesionale
A avea un comportament etic înseamnă a săvârşi mereu fapte morale. Normele morale
arată ce trebuie să facă sau să nu facă, cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient pentru
ca rezultatele comportamentului manifestat să fie apreciate ca bune sau ca rele.
Normele de conduită au existat în toate timpurile (date, obiceiuri,legi); acestea s-au
transmis, prin educaţie, din generaţie în generaţie.
5
 Competenţa profesională este pe de o parte tehnică, pe de o parte morală.
Orice individ îşi doreşte o viaţă condusă de anumite norme morale. Este adevărat ca nu
fiecare îşi clădeşte viaţa pe anumite norme şi principii morale. Ştiinţa care studiază aceste
norme, principii morale, este etica.
În politică, administraţie publică, afaceri, mass media, educaţie, medicină ş.a termenul
preferat este cel de etică. Termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa
privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).
Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie (organizaţie,
asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie (organizaţie, asociaţie).
Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor
reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează
comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi societate, adică
reprezintă totalitatea normelor, regulilor şi principiilor ce reglementează relaţiile dintre
indivizi, fiind o forma a conştiinţei. Aceasta este ansamblul normelor de convieţuire, de
comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este
sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Moralitatea este un ideal în sens normativ al termenului ideal. Moralitatea exprimă ceea ce
ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali,
bine intenţionaţi.
Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:
•Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?
•Cum ar trebui să-i judecam pe alţii şi pe noi înşine?
•Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?
•Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?
•Care este cel mai bun mod de viaţă?
•Ce fel de persoană ar trebui să fiu?
Dacă o persoană se apropie de standardele morale ale unei comunităţi (religioase, politice,
profesionale ş.a), ea se bucură de apreciere (este membră valoroasă a comunităţii), încredere
(este o persoană pe care te poţi baza că nu te trădează, se ţine de promisiuni, respectă principii),
sau dimpotrivă, este blamată (judecată ca o persoană ca vinovată, socotită imorală (lipsită de
valoare ca membră a comunităţii respective), pedepsită prin dispreţ, oprobiu, izolare,
marginalizare, excludere, alungare.
Răspunsurile la problemele morale le putem afla şi din morala comună, din obiceiuri, din
standardele comunităţii în care trăim. Dar morala comună este nereflectivă. Atunci când o
adoptăm, tendinţa este să ne luăm după alţii, fără să ne întrebăm de ce şi nici dacă este bine sau
drept să o facem.
Valorile morale fundamentale sunt:
1. Binele: eficacitate, bunăstare, succes în afaceri (dar nu cu orice mijloace);
2. Adevărul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicităţii, etc.;
3. Iubirea aproapelui: respect, preţuire, bunătate, blândeţe, compasiune, milă, dăruire etc;
4. Dreptatea: echitate, raţiune, corectitudine, civism, etc;
5. Omenia: umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;
6. Datoria şi obligaţia morală: a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoşi, a fi cinsti ţi, a
cultiva prietenia, justiţia, a urma binele, a evita răul.
Deşi înrudite, conceptele de etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria
şi ştiinţa moralei, în timp ce morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. În politică,
6
administraţie publică, afaceri, mass-media, educaţie, medicină ş. a, termenul preferat este cel de
etică. Unii autori consideră că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în
viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională etc.). În literatură, de regulă,
se consideră că aspectele etice sunt oglindite în relaţiile sociale, iar cele morale – în evaluarea
internă (lăuntrică) a personalităţii. Dar în ambele cazuri este vorba despre bine şi rău, corect şi
incorect, adevărat şi greşit.
Orice morală se centrează pe componenta normativă. Cu alte cuvinte, ea ne spune ce
trebuie sau ar trebui să facă oamenii pentru a fi socotiţi demni de respect şi nu ceea ce fac ei
efectiv (componenta descriptivă) De exemplu, un enunţ descriptiv este de tipul: Unii politicieni
fac promisiuni mincinoase. Un enunţ etic normativ este de tipul: Politicienii nu trebuie să facă
promisiuni false. Mai explicit, dacă vor să fie demni de încredere (morali, în context), politicienii
nu trebuie să facă promisiuni mincinoase. Încrederea publică, în cazul nostru, este fundament
pentru menţinerea coeziunii comunitare şi a instituţiilor, ba chiar şi a sistemului politic
democratic. Normele pot să fie formulate ca imperativ categoric: ce trebuie să facă oricine,
oricând şi oriunde într-o anumită situaţie (arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abţinem să
facem). Ele pot să fie formulate ca imperativ ipotetic şi acestea arată ce este dezirabil (ce ar
trebui) să facem sau să ne abţinem să facem în anumite situaţii.
Norma morală reprezintă
 un instrument de constrângere morală,de protejare:
 un model prescriptiv acceptat şi recunoscut de membrii societăţii;
 un standard, etalon de comportament social.
Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi:
 neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume, obiceiuri,tradiţii);
 organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii specializate.
Normele având ca scop reglementarea normativă şi integrarea socială:
- creează un sistem de drepturi şi obligaţii, interdicţii în diferite contexte sociale;
- asigură cadrul normativ pentru ordinea juridică şi cea socială;- permit rezolvarea şi
evitarea conflictelor;
- indică ceea ce ar trebui să fie într-o societate (nu ceea ce este);
- nu stabilesc puncte, reguli normative, ci constituie o „zonă" în cadrul căreia sunt permise
şi limite de variaţie.
Normele morale se pot clasifica astfel:
1. Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au
durabilitate în timp şi influenţează toate activităţile umane (cinstea, demnitatea,
sinceritatea, loialitatea, generozitatea).
2.Norme particulare: au atribuţie la unele comunităţi umane de-terminate, vizând activităţi
umane particulare [normele vieţii de familie,cele specifice anumitor activităţi profesionale
(medici, avocaţi, profe-sori, sportivi, economişti etc.)]
3. Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânseşi uneori cu ocazii speciale
(norme de protocol, codul manierelor elegante, reguli de etichetă în afaceri etc.).
Normele pot fi formulate:
- ca imperativ categoric, indică ce trebuie să facă oricine, oricând şi oriunde într-o anumită
situaţie (arată ce este obligatoriu să facem sau să ne abţinem să facem).
- ca imperativ ipotetic, arată ce este dezirabil (ce ar trebui) să facem sau să ne abţinem să
facem în anumite situaţii.

7
 Normele morale sunt norme sociale ce reglează comportamentul omului în societate,
relaţiile omului cu semenii săi şi cu sine. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice,
de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate,virtute
şi viciu etc.
O normă poate să conţină interdicţii (de exemplu: Să nu ucizi decât în legitimă apărare!),
permisii (Poţi să nu te supui ordinelor dacă ele încalcă drepturile omului) sau obligaţii (Ţine-ţi
promisiunile!). Normele etice diferă de la o unitate economică la alta, de la o ţară la alta, la fel,
există diferenţe în diferite ramuri ale economiei naţionale. Complexitatea normelor ce
reglementează comportamentul etic, precum şi rolul diferit pe care îl joacă, impune necesitatea
clasificării lor. Toate normele etice pot fi ierarhizate în trei nivele:
1.Nivelul mondial (hipernorme). Aceste norme se bazează pe valori umane şi sunt fixate
în „Principiile businessului internaţional” – cod de etică internaţional, primit în anul 1994 în
Elveţia de către reprezentanţii companiilor de vază şi consultanţi în business din S.U.A., Japonia
şi Europa de Vest. În acest cod sunt reglementate diverse aspecte ale eticii businessului.
Hipernormele sunt superioare faţă de codurile de etică corporative şi naţionale.
2. Nivel macro (la nivel de ramură sau economie naţională). Acestea sunt macronorme sau
principii etice, realizate în codurile de etică ramurale şi naţionale. Este vorba despre respectul
faţă de proprietatea privată şi relaţiile de piaţă, corectitudinea informaţiei, omiterea discriminării
pe piaţa muncii etc.
3. Nivel micro (la nivel de întreprindere concretă şi clienţii săi)
Factorii care generează un comportament etic:
 Reglementările guvernamentale - interzic anumite procese de producţie, fabricarea
unor produse, producerea anumitor materiale sau efectuarea unor practici comerciale. Firmele
trebuie să cunoască ce este interzis în afaceri şi să respecte anumite prevederi legale. Datorită
caracterului lor imperativ, reglementările guvernamentale fac ca afacerile unei firme să fie
legale sau ilegale.
De exemplu, în cadrul luptei cu fumatul în Republica Moldova au fost drastic limitate
posibilităţile producătorilor de ţigări în reclamarea producţiei sale. Este interzisă reclama
ţigărilor la televiziune, radio, pe panouri.
Dacă reglementările sunt insuficiente şi permit desfăşurarea de către firmă a unor activităţi
incorecte sau care ar leza interesele clienţilor ori ale partenerilor, afacerile pot fi legale, dar
neetice, incorecte. Această situaţie este frecvent întâlnită în practicile întreprinderilor, datorită
inexistenţei unui sistem legislativ coerent care să reglementeze activitatea economică. Astfel, s-a
pus problema ca producătorul nu numai să informeze consumatorul despre conţinutul produsului,
dar ca toată informaţia de pe etichetă să fie clară (ca consumatorul să înţeleagă ce înseamnă
fiecare termen utilizat) şi să se indice cum va influenţa asupra sănătăţii.
De exemplu, în SUA au fost revăzute etichetele a câtorva companii, ce conţineau
informaţie incorectă. A fost interzisă vânzarea produselor firmei „Procter and Gamble” sub
denumirea ”Citrus Hill Fresh” deoarece, cuvântul „fresh” (proaspăt) nu poate fi atribuit unui
produs din concentrate. În Republica Moldova conform normelor în etichetarea produselor
alimentare este interzisă utilizarea desenelor, ilustraţiilor al fructelor şi legumelor pe etichetă,
dacă acest produs este fabricat fără utilizarea componentelor naturale. Fiindcă, deseori
consumatorul se orientează la o portocală apetizantă sau la un ananas exotic desenat pe etichetă,
fără a atrage atenţie că cumpără o băutură din apă, îndulcitori, aromatizanţi şi nici un fel de
portocale sau ananaşi.

8
  Codurile de etică. Într-o economie concurenţială modernă corectitudinea în afaceri este
unul din principalele elemente ale succesului. Datorită acestui fapt, firmele încearcă să dezvolte
la propriii salariaţi un comportament etic. Codurile de etică ale firmelor se adresează atât
personalului propriu necesar în procesul de încadrare pe funcţii, promovare şi salarizare, cât şi
partenerilor de afaceri. Firmele de renume din întreaga lume au elaborat astfel de coduri de
etică, ele constituindu-se într-o adevărată carte de vizită prin care se creează imaginea asupra
modului în care acestea înţeleg să facă afaceri şi să-şi trateze partenerii.
 Caracteristicile individuale. Încă din copilărie, fiecare persoană îşi dezvoltă un set
propriu de valori care este influenţat de părinţi, profesori, prieteni, societate. Fiecare persoană
învaţă să distingă între „bine” şi „rău”, între „corect” şi „incorect”, structura psihică şi sistemul
de educaţie având un puternic impact asupra gradului de stabilitate a acestor valori.
 Regulamentele firmei. Membrii unei organizaţii tind să respecte conduita prescrisă de
regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele de ordine interioară, diverse norme
interne pentru unele activităţi specifice sau fişele posturilor.
 Presiunea socială şi gradul de profitabilitate a firmei . Sunt factori care au o influenţă
esenţială asupra eticii afacerilor şi a responsabilităţii sociale. În situaţii dificile sau de criză,
firmele sunt tentate să reducă responsabilităţile sociale şi standardele etice.
În funcţie de modul în care managerii îşi definesc poziţia lor faţă de normele etice, legi,
faţă de comunitate, precum şi în raport cu motivaţia şi strategia lor, pot fi identificate două
categorii de manageri:
 Managerul imoral („rechin”) – este un tip vechi de comerciant şi cel mai răspândit în
sfera actuală a afacerilor; managerul imoral consideră că legile sunt făcute pentru a fi ocolite,
mai ales atunci când riscul este minim, iar morala, etica nu au nimic comun cu afacerile; lumea
este considerată ca fiind duşmănoasă, periculoasă, iar natura – un depozit din care trebuie să se ia
cât mai mult înaintea altora. Managerul imoral consideră că nu are nici o obligaţie faţă de
comunitate, doar câştigurile imediate şi evidente justifică eventualele cheltuieli pentru aceasta.
 Managerul moral („delfin”) – aparţine unei categorii relativ recent apărute, dar care se
afirmă tot mai mult în mediul afacerilor. În concepţia delfinilor, majoritatea oamenilor sunt
demni de respect şi încredere; managerul moral consideră că cea mai bună bază a colaborării
sunt sinceritatea şi încrederea în afaceri; profitul trebuie obţinut în condiţiile respectării
legislaţiei şi moralităţii; lumea este minunată şi oferă omului posibilităţi pentru descoperirea
propriilor aptitudini; delfinii consideră că datorează viaţa lor naturii, pe care trebuie s-o conserve
şi s-o facă mai frumoasă; managerul moral se consideră responsabil faţă de comunitate şi se
implică prin cheltuieli în beneficiul acesteia.
Managerul unei întreprinderi poate fi, la rândul său, „delfin” dintr-un anumit punct de
vedere (de ex.: al relaţiilor cu oamenii) şi „rechin” din alt punct de vedere (de ex.: în relaţiile cu
partenerii comerciali).
Prin principii morale înţelegem un temei al sistemului normativ şi, totodată, o modalitate
de coordonare a normelor morale.
Aşadar normele morale sunt nişte norme sociale ce reglează comportamentul omului în
societate, relaţiile omului faţă de semenii săi şi faţă de sine. Respectarea lor este asigurată de
forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate
şi inechitate, virtute şi viciu, e.t.c.

9
 Prin principiile morale înţelegem un temei al sistemului normativ şi totodată o modalitate
de coordonare a normelor morale. După cum am mai menționat, în etică se disting principii
fundamentale şi principii particulare. Distingem trei principii fundamentale:
1) principiul renunţării - este propriu mai multor tipuri istorice de morală: moralei budiste,
moralei creştine, moralei stoice.
El înseamnă renunţarea la ordinea reală şi la cea normativă valorică a colectivităţii;
2) principiul individualismului - este un principiu al raţiunii de afirmare a individului
împotriva celorlalţi şi împotriva colectivităţii;
3) principiul colectivismului - este principiul oricărei morale şi moralităţi, deoarece omul
este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi în diverse forme de colectivitate şi de comunitate
umană.
Componentele conţinutului educaţiei morale
Conţinutul educaţiei morale se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile
morale. La un loc, toate aceste componente,constituie structura sistemului moral.
1. Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. Este axa în jurul căruia
gravitează toate celelalte elemente ale sistemului moral. El este considerat ca o imagine a
perfecţiunii din punct de vedere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesenţa
morală a personalităţii umane. Este o prefigurare a sensului general al comportamentului
în funcţie de imperativele sociale. Esenţa idealului moral se manifestă prin valorile,
normele sau regulile morale.
2. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe ce se impun comportamentului uman
în virtutea idealului moral. Dintre cele mai semnificative valori morale, le putem enumera
pe cele de patriotism,atitudine faţă de democraţie, de muncă, libertate, onestitate,
cinste,responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele au un caracter polar,fiecărei
valori corespunzându-i o anti valoare (necinste, egoism, individualism, nesinceritate,
indisciplină). Valorile morale nu se referă la o situaţie concretă, ele prescriind anume
exigenţe ce acoperă un câmp larg de situaţii şi manifestări comportamentale.
3. Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri
de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi
aplicabile unei situaţii date. Exprimând exigenţele uneia sau mai multor valori, prin
intermediul lor, individul îşi exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi acţiuni
concrete. Ele sunt acelea care dau substanţă idealului, generând nemijlocit cerinţe de
comportare sub forma unor modele de acţiuni. Ele posedă o forţă normativă,ce se asigură
prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi presiunea opiniei publice,
obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea.
Formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter
Conduita morală reprezintă o manieră de a ne comporta, în bine sau în rău; presupune
acţiunea umană şi reglată de conştiinţa morală,care uneşte organic faptele psihice cu cele de
comportament. Conduita morală este criteriul principal de apreciere a valorii morale a fiinţei
umane. Conştiinţa morală este expresia culturii morale; trecerea culturii morale subiective la
manifestări morale concrete constituie trecerea de la conştiinţă la conduită morală (C.Moise).
Obiectivele educaţiei subsumate formării conduitei morale sunt:
1) formarea deprinderilor morale - componente automatizate ale conduitei morale prin
exerciţiu.

10
 2) formarea obişnuinţelor morale - acestea sunt deprinderi interiorizate, puternic
înrădăcinate, definitorii pentru conduita umană; sunt resimţite ca trebuinţe interne,
exersarea obişnuinţelor morale trebuie să fie organizată încât să se desfăşoare totdeauna
în concordanţă cu cerinţe precis şi clar formulate;
3) formarea capacităţii de a săvârşi mari acte morale, care depăşesc nivelul
deprinderilor şi obişnuinţelor.
Metode şi procedee de educaţie morală
1. Explicaţia morală. Cu ajutorul ei putem dezvălui conţinutul, sensul şi necesitatea
respectării unor valori, norme sau reguli. La vârsta preşcolară, accentul cade pe explicarea
modului cum trebuie respectată o cerinţă morală, pentru ca pe parcurs ea să se extindă şi asupra
motivaţiei respectării, a necesităţii îndeplinirii ei. Explicaţia îndeplineşte doua funcţii:
 formativă şi
 simulativă.
Prima constă în conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe, prin relevarea notelor
definitorii, prin sublinierea nuanţelor specifice, ce rezultă dintr-o împrejurare concreta de viaţă.
A doua constă în motivarea cerinţei, în declanşarea de trăiri afective, datorită forţei
argumentative şi persuasive a limbajului. Se cere ca explicaţia să pornească de la perceperea şi
observarea unor fapte morale, de la intuirea unor materiale didactice, de la antrenarea persoanei
în situaţii reale.
2. Convorbirea morală. Este un dialog sau o discuţie între pedagog şi elev/student, prin
care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor morale concomitent cu declanşarea de trăiri afective
din partea copiilor.
Avantajul dialogului constă în aceea că valorifică experienţa de viaţă a copilului.
Iniţierea unei convorbiri asupra unui subiect moral este posibil numai când copiii dispun de o
experienţă în legătură cu cele discutate. Se disting convorbiri organizate şi convorbiri ocazionale.
Convorbirile organizate sunt prevăzute în programa şcolară şi se desfăşoară cu întreaga
grupă, urmărindu-se cu precădere precizarea unor reguli privitoare la comportarea copiilor în
grădiniţă, şcoală,universitate.
Convorbirile ocazionale se desfăşoară cu grupuri de studenţi sau individual ori de câte ori
se iveşte prilejul. Atunci când dialogul are ca punct de plecare anumite abateri sau încălcări
morale, eficienţa lor depinde de măsura în care pedagogul reuşeşte să declanşeze trăiri afective
negative de ruşine şi regret însoţite de dorinţa de a le corija.
Convorbirea morală îndeplineşte funcţii multiple
 de informare,
 de corectare,
 de consolidare privitoare la conştiinţa şi
 conduita morală a persoanei.
3. Povestirea morală constă în relatarea şi prezentarea, într-o for-mă atractivă, a unor
întâmplări, fapte reale sau imaginare, cu semnificaţii morale, oferind persoanei prilejul de a
desprinde anumite concluzii în legătura cu comportarea sa. Pentru desfăşurarea ei, profesorul
apelează la scurte povestiri literare, istorioare, cu învăţăminte privitoare la diverse norme morale.
Ea se deosebeşte de celelalte metode prin forma expunerii. Eficienţa ei depinde de modul în care
profesorul reuşeşte să-1 determine să-şi imagineze întâmplările relatate şi să se transpună în
desfăşurarea lor. Folosirea unui limbaj expresiv presărat cu figuri de stil, a unui material adecvat,

11
precum şi a unor procedee retorice SPU dramatice, sunt doar câteva variante pe care le solicită
această metodă.
4. Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează fapte şi
acţiuni morale. Dacă prin celelalte metode urmărim persoanele cum trebuie să se comporte, prin
exemple le oferim metode de comportare. La vârsta preşcolară modelul este imitat şi pre-luat
aidoma, fără nici un fel de prelucrare şi filtrare internă. La vârsta şcolară mică încep să apară
primele diferenţieri care implică o selecţie a modelelor, criteriile de apreciere şi alegere bazându-
se pe aspecte exterioare şi mai puţin pe valoarea morală a comportamentului. Se disting, în
cadrul acestei metode, procedee ca:
 exemplele directe (personale) şi cele
 indirecte (sau exemplificări).
Exemple directe sunt oferite de persoanele din prejma copiilor: părinţi, educator, pedagog,
colegi, adulţi. Un loc important îl ocupă exemplul pedagogului,precum şi cel al părinţilor. Ei
trebuie să selecţioneze cu grijă aceste exemple, evitând o laudă exagerată care ar putea da naştere
la conflicte,
Exemplele indirecte constau în relatarea sau descrierea cu ajutorul cu-vântului a unor fapte,
a unor ilustraţii, a unor acţiuni morale întruchipate de o persoană concretă, exemplificarea poate
fi realizată cu ajutorul povestirii, textelor literare, televiziunii, filmelor, bibliografiilor unor
oameni de ştiinţă şi cultură. Persoana intră în contact şi cu exemple negative. Atenţia
pedagogilor, cât şi a maturilor din preajmă, trebuie orientată în direcţia prevenirii influenţei
negative, comparând cele două categorii de exemple cu scopul sublinierii celor pozitive .
5. Exerciţiul moral constă în executarea sistematică a unor fapte şi acţiuni, în condiţii
relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al
elaborării şi sistematizării trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita
morală a persoanei. Această metodă presupune două momente principale:
 formularea cerinţelor şi
 exersarea propriu-zisă.
Dintre multiplele modele de formulare a cerinţelor pentru copii/maturi poate fi ordinul.
Este o forma de exprimare categorică a unei sarcini ce urmează a fi îndeplinită.
Dispoziţia este o formă de ordin, dar mai atenuată, cu ajutorul căreia formulăm nişte
obligaţii ce urmează a fi îndeplinite.
Îndemnul și sugestia sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor, cu ajutorul cărora
reuşim să-i stimulăm pe copii/maturi în declanşarea şi desfăşurarea unor acţiuni. Mai sunt şi alte
forme, ca, de exemplu: rugămintea, iniţierea de întrebări între elevi/studenţi,
utilizarea perspectivelor.
Alte metode, cum sunt: aprobarea, dezaprobarea, povaţa, dezbaterile morale, analiza de
caz şi decizia în grup pot fi utilizate cu succes în diferite situaţii
Norme generale de morală şi etică profesională
Cele câteva norme generale de morală şi etică profesională prezentate, sunt desprinse din
experienţa acumulată de secole în relaţiile profesionale şi interumane şi sunt unanim valabile
pentru aproape toate categoriile de ,,slujbaşi‫ײ‬. Ele sunt explicate, argumentate şi însoţite de
concluzii, fapt ce contribuie la mai buna lor înţelegere.
Pentru a nu ne situa în afara legii şi a moralei, nu trebui de depăşiţi atribuţiile, şi nu
acţionaţi sub imperiul emoţiilor puternice, al propriilor preferinţe determinate de opinii
personale, politice sau de altă natură.

12
 Procedând astfel, puteţi să evitaţi să vă expuneţi riscului de a intra sub incidenţa legii
penale, veţi avea întotdeauna conştiinţa datoriei împlinite în mod corect, indiferent de epitetele
folosite de orice persoană împotriva dumneavoastră, a colegilor şi instituţiei în care lucraţi.
În societate se cunosc și se respectă următoarele reguli:
 O regulă importantă este ţinuta decentă, îngrijită este obligatorie pentru toţi angajaţii .
O îmbrăcăminte decentă, îngrijită, dacă este posibil chiar elegantă, este dovada respectului
pe care îl acordă fiecare, sieşi şi celor din jur. În general tinerii, mai ales tinerele femei, doresc să
se facă remarcaţi. Pentru aceasta folosesc diferite mijloace printre care şi ţinuta vestimentară,
apelând uneori la croieli extravagante sau culori stridente. Nimic mai greşit !
Abordaţi la serviciu o îmbrăcăminte cu croială clasică, în culori odihnitoare şi exprimaţi-vă
personalitatea cu ajutorul unor accesorii discrete de bun gust. Veţi fi cu siguranţă admiraţi !
Bărbaţii trebuie să aibă părul potrivit şi să fie zilnic proaspăt bărbieriţi, iar femeile
pieptănate cu grijă şi fardate discret.
 altă regulă care poate fi aplicată este: limbajul folosit trebuie să fie în orice situaţie
elegant, elevat, politicos. Având în vedere pregătirea pe care o aveţi, este firesc să folosiţi
termeni eleganţi şi elevaţi, dar adaptaţi-vă limbajul la persoana cu care sunteţi în contact pentru a
nu părea îngâmfaţi.
În relaţiile cu publicul folosiţi în permanenţă un ton politicos, reacţionând cu blândeţe la
eventualele irascibilităţi ale petenţilor. Nu uitaţi că ni se adresează oameni necăjiţi, aflaţi în
situaţia de a li se fi încălcat, uneori foarte grav, drepturile, ajunşi la capătul răbdării. Abordaţi-i
cu calm şi înţelegere. Uneori o vorbă bună din partea dumneavoastră poate fi o alinare. Când
credeţi că este cazul, fiţi fermi, dar nu răi. Nu vă lăsaţi umiliţi dar nici nu jigniţi pe nimeni.
În cadrul colectivului fiţi politicoşi dar deschişi şi apropiaţi. O glumă bună nu răneşte pe
nimeni dacă nu este maliţioasă şi contribuie la destinderea atmosferei. Chiar şi un compliment
poate fi oricând binevenit.
 Corectitudinea, eficienţa şi iniţiativa în rezolvarea sarcinilor de serviciu –
caracteristici obligatorii tuturor angajaţilor, este o altă regulă importantă.
Întotdeauna ne dorim ca cei cu care avem relaţii să fie corecţi. Acelaşi lucru îşi doresc şi
cei care vi se adresează în vederea soluţionării problemelor pe care le au. Încercaţi să nu le
înşelaţi aşteptările şi trataţi-i ca şi când v-ar fi persoane apropiate sau rude. Vă asiguraţi astfel de
respectul lor.
După fiecare zi de muncă încercaţi să vă faceţi o scurtă analiză a eficienţei muncii prestate.
Vedeţi ce mai este de făcut şi nu precupeţiţi nici un efort pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele sau
priceperile care să vă ajute la sporirea calităţii şi eficienţei acesteia.
Fiţi deschişi la nou şi daţi dovadă de creativitate. Chiar dacă nu toate iniţiativele voastre
vor fi încununate de succes, veţi fi apreciaţi pentru faptul că aţi încercat. Inerţia, rutina, sunt
duşmanii progresului însă adesea iniţiativa este adesea motorul succesului.
 Disciplina, ordinea şi ataşamentul faţă de Organizaţie şi idealurile pe care ea le
proclamă - fundamentul unei activităţi profesionale de un înalt nivel.
S-a dovedit în timp că, în armată, disciplina militară este garantul îndeplinirii cu succes a
misiunilor de luptă. Într-o instituţie, respectarea regulilor de către personal şi asigurarea ordinii la
locul de muncă a demonstrat, tot în timp, că asigură în mare parte succesul afacerii şi, implicit
bunăstarea angajaţilor.
Disciplina muncii este fundamentală pentru orice activitate umană. În sport, în familie, pe
stradă, până şi în joaca celor mici, totul se desfăşoară conform unor reguli. De aceea trebuie de

13
însuşit regulile activităţii profesionale, ele trebuiesc acceptate ca pe o necesitate şi respectate cu
stricteţe. Veţi fi apreciaţi de către şefi şi vă veţi asigura o mai mare eficienţă a muncii. Când
consideraţi că una sau mai multe dintre ele vă lezează drepturile sau demnitatea, aduceţi acest
lucru la cunoştinţa şefilor argumentându-vă părerea. Cu siguranţă veţi fi ascultaţi.
Acceptând să munciţi în cadrul organizaţiei înseamnă că vă însuşiţi idealurile proclamate
de către aceasta. Faceţi un titlu de onoare din respectarea şi promovarea lor. Fiţi mândri de
apartenenţa la această organizaţie şi luptaţi pentru sporirea prestigiului ei dovedindu-vă astfel
ataşamentul.
Niciodată nu trebuie de uitat că activitatea profesională - o permanentă şcoală iar
colectivul de muncă - a doua familie.
Dedicaţi un număr cât mai mare de ore pentru perfecţionarea prin eforturi proprii, a
pregătirii profesionale, conştient că de aceasta depinde reuşita activităţilor şi acţiunilor
dumneavoastră.
Etica profesiei impune angajaţilor organizaţiei să se situeze la cel mai înalt nivel de
competenţă, sub toate aspectele.
Repertoriul de cunoştinţe de specialitate, dar mai ales de priceperi şi deprinderi cerute, este
considerabil. El cuprinde deopotrivă cunoaşterea legilor şi regulamentelor, a literaturii de profil
apărută în lume, a limbilor străine, cunoştinţe în domeniul comunicării şi informaticii, abilităţi în
conducerea auto, etc.
Nu este vorba numai de un contact superficial cu aceste componente ale pregătirii
profesionale, ci de îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor, de perfecţionarea priceperilor şi a
deprinderilor şi, totodată, de menţinerea lor în stare operativă, singura modalitate de a face faţă,
la un înalt nivel de profesionalism, multiplelor situaţii ce se pot ivi oricând.
În acest scop, trebuie folosit la maximum timpul afectat prin program pentru instruire şi,
totodată, valorificate atent „ferestrele” ce se creează pe parcursul activităţilor obişnuite. Fiecare
fragment de oră irosit, reprezintă o parte pierdută a vieţii noastre. De aceea trebuie de utilizat la
maxim minutele şi orele cu eforturi de perfecţionare continuă a propriei instruiri.
Pentru o zi de salariu sunteţi datori să daţi o zi întreagă de muncă, îndeplinindu-vă
atribuţiile în mod corect şi cu cele mai bune gânduri.
Cu siguranţă, la fel ca pe orice om, vă dezgustă obiceiul unor persoane de a irosi timpul de
muncă, fără a da ceva concret în schimbul a ceea ce primesc de la societate. Astăzi, şi cu
certitudine oricând, o asemenea atitudine este intolerabilă. Trebuie de muncit astfel încât să nu
fie nevoie să corecteze altcineva ceea ce aţi făcut sau să fie nevoit să o ia de la capăt.
Este profund imoral să găsiţi o sursă de satisfacţie în pierderea timpului pentru care sunteţi
plătit. Chiar dacă, la un moment dat, se întâmplă să nu aveţi ceva concret de îndeplinit, folosiţi
timpul pentru a vă îmbogăţi cunoştinţele generale şi de specialitate, pentru a vă împrospăta, prin
autoantrenament, anumite deprinderi.
Niciodată nu veţi regreta eforturile depuse în acest scop.
 Următoarea regulă ne explică că o viaţă cinstită îţi asigură liniştea sufletească şi
împăcarea cu propria-ţi conştiinţă.
Nu vă angajaţi în afaceri de natură care ar afecta îndeplinirea corectă a atribuţiilor de
serviciu. În principiu, orice om are dreptul să intre într-o afacere aducătoare de profit. În cazul
multor profesii, există totuşi limitări legale, la care se adaugă cele de ordin moral.
De exemplu, se consideră abatere de la normele etice angajarea în afaceri lucrative, cu
intenţia de a folosi datele confidenţiale la care persoana are acces prin intermediul activităţii de

14
serviciu, prin faptul că lucrează cu oameni şi în instituţii în care se pot obţine cu uşurinţă
informaţii avantajoase. Lansarea în asemenea afaceri este în afara moralei, chiar când în rol de
titulari figurează membrii ai familiei, rude, prieteni, cunoscuţi.
În condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, este dificil de rezistat tentaţiei unor câştiguri
mai mari, dar normele morale trebuie respectate.
 Fiţi gata oricând să treceţi la îndeplinirea unei sarcini primite, fără să vă preocupaţi
excesiv de respectarea rândului la serviciu sau de alte considerente.
Specificul unor acţiuni, precum şi atitudinile diferite ale oamenilor, îi determină pe şefi să
solicite mai frecvent anumiţi subordonaţi, în comparaţie cu alţii. Este atributul lor, ca unii care
răspund de folosirea optimă a forţelor disponibile.
În aceste condiţii, angajaţii trebuie să accepte ideea că pot fi solicitaţi aşa cum dictează
interesele de serviciu, fiind convinşi că şefii nu pierd din vedere normele echităţii.
Este motivul pentru care, chiar în momentul în care v-a fost trasată, trebuie să treceţi la
îndeplinirea sarcinii încredinţate, fiind preocupat exclusiv de reuşita ei deplină.
Trebuie de memorizat că şefii nu sunt obligaţi să justifice, în faţa executanţilor ordinele pe
care le dau. Ei răspund în faţa legii.
Spuneţi sincer şefului nemijlocit orice nemulţumire personală de natură să afecteze
calitatea prestaţiei dumneavoastră. Nu este deloc anormal ca, pe parcursul exercitării serviciului,
să apară insatisfacţii provocate de condiţiile de muncă, de atitudinea manifestată de colegi, de
discrepanţele dintre aşteptări şi realitate. Orice nemulţumiri de acest fel pot influenţa negativ, în
scurtă vreme, calitatea activităţii dvs., mai ales că ele au tendinţa de a se auto-întreţine. Pericolul
ameninţă mai ales pe cei care îşi stăpânesc mai anevoie pornirile impulsive.
În cazul când, după o autoanaliză făcută, pe cât posibil, la rece şi cu un efort real de
respectare a obiectivităţii, constataţi că, totuşi, insatisfacţiile persistă şi sunt de natură să
impieteze asupra atenţiei, spiritului de observaţie, asupra deciziei de a nu percepe nimic pentru
îndeplinirea activităţii, aduceţi-le la cunoştinţă şefului nemijlocit.
Să nu uităm că nu trebuie de utilizat bunurile organizaţiei pentru rezolvarea
problemelor personale.
Pentru munca pe care o prestaţi în folosul organizaţiei sunteţi retribuit conform legii. Când
specificul activităţii impune, beneficiaţi de facilităţile corespunzătoare. Este însă imoral să
recurgeţi la bunurile Organizaţiei în interes personal, pe timpul serviciului sau în afara acestuia.
Mijloacele de transport, cele de telecomunicaţii, orice alte materiale destinate îndeplinirii
serviciului, trebuie utilizate exclusiv în acest scop, cu spirit gospodăresc.
Nu uitaţi că fondurile puse la dispoziţia organizaţiei sunt sever limitate. Şi nu urmaţi
exemplul rău pe care-l vedeţi uneori.
Corupţia are multe faţete; deturnarea în scopuri personale a bunurilor instituţiei, chiar în
forme care la prima vedere par minore, reprezintă una din ele. Este bine să aveţi în vedere că
atunci când ceva este în avantajul său, omul găseşte cu uşurinţă tot felul de scuze şi justificări. Şi
nu trebuie de confundat avutul public cu cel personal.
 Următoarea regulă ne comunică că trebuie de evitat promisiunile diferitelor persoane.
Nu vă angajaţi să rezolvaţi probleme cu caracter particular sau de serviciu, uzitând de relaţiile
pe care vi le-aţi creat, dacă acestea nu intră în sfera atribuţiilor dumneavoastră funcţionale.
Multă lume consideră că, în postura de angajaţi ai organizaţiei, având atribuţii în domeniul
juridic, puteţi interveni pentru rezolvarea, uneori chiar cu încălcarea legalităţii sau principiilor
morale, a anumitor probleme personale.

15
 Din această cauză, veţi fi ţinta constantă a unor insistente rugăminţi, nu o dată sprijinite de
atenţii mai mult sau mai puţin consistente, pentru a interveni, a obţine, a facilita, a pune o vorbă.
Este de ajuns o singură dată să intervii şi să oferi un serviciu în favoarea celui care solicită,
se ajunge în cel mai scurt timp la intervenţii pentru prietenul prietenului, apoi pentru un cunoscut
al cunoştinţei prietenului …Nesfârşitul lanţ al slăbiciunilor şi de aici, cu siguranţă că veţi plăti un
preţ ce vă poate costa nu numai onoare şi demnitate, dar chiar şi cariera profesională.
Stadii de dezvoltare morală a unei firme
Dezvoltarea morală a unei firme este determinată de cultura sa organizaţională, de valorile
membrilor săi, în special a managerilor, precum şi de succesul firmei în rezolvarea problemelor,
de situaţia profitabilităţii şi realizarea obiectivelor.
În analiza stadiilor de dezvoltare morală a unei firme trebuie să fie luate în consideraţie
următoarele ipoteze:
 nu toate firmele trec prin toate treptele de dezvoltare morală;
 firma îşi poate începe activitatea în orice stadiu;
 dezvoltarea morală nu este un proces continuu;
 nu este necesară o anumită perioadă de timp pentru ca firma să poată trece dintr-
un stadiu de dezvoltare morală în altul.
Pe această bază, pot fi analizate caracteristicile următoarelor categorii de firme:
 Firme imorale. Sistemul de valori este orientat spre obţinerea câştigului, practicile
manageriale ale acestor firme sunt, de regulă, în afara legii. În dorinţa de a reuşi cu orice
preţ nu manifestă nici un respect faţă de principiile eticii. Valoarea dominantă este profitul,
iar preocuparea pentru etică apare numai după ce firma a fost surprinsă că face afaceri
incorecte. Raţionamentele unei astfel de firme sunt: „nu am ştiut până acum”; „toată lumea
face aşa”; „nu putem fi descoperiţi”; „munciţi din greu şi cât mai repede”. Nu au un cod al
eticii.
 Firme orientate spre respectarea prevederilor legii. Cultura managerială se bazează pe
respectarea legilor, raţionamentele lor fiind: „tot ceea ce nu este interzis prin lege, este
permis”; „dacă este legal, este foarte bine”. Aceste firme respectă mai mult legea decât
etica în afaceri. Principala preocupare este profitabilitatea, iar codul de etică a afacerilor,
dacă există, are un caracter intern.
 Firme responsabile. În firmele responsabile, cultura organizaţională cuprinde şi un alt
sistem de valori decât profitul, productivitatea şi legalitatea. Firma începe să accepte mai
mult atitudinea „cetăţeanul responsabil”, iar managerii sunt mai sensibili la cerinţele
sociale, recunoscând că firma are şi responsabilităţi în acest domeniu. Managerii firmei
fiind preocupaţi de problemele eticii în scopul schimbării imaginii nefavorabile ca urmare
a unor acţiuni din trecut. Cresc preocupările şi pentru acţionarii mai puţin importanţi, iar
codurile de conduită în afaceri sunt mai mult orientate spre exterior şi reflectă o preocupare
pentru un public mai diferit.
 Firme orientate spre respectarea principiilor eticii. În astfel de firme are loc o
schimbare esenţială în cultura organizaţională. Valorile eticii devin o parte a culturii
manageriale, servind la orientarea managerilor şi a salariaţilor în diferite situaţii. Se
realizează, în acelaşi timp, un mai mare echilibru între profituri şi etică. Efortul pentru
crearea unui climat etic începe să devină mai evident iar, în soluţionarea oricărei probleme,
se ţine seama atât de eficienţă cât şi de implicaţiile etice. Managerii încearcă să adopte un

16
 comportament etic, dar le lipseşte experienţa. Codurile de etică devin documente active,
reflectând esenţa valorilor organizaţiilor.
 Firme etice. În firmele etice, prin cultura organizaţională se promovează un echilibru între
etică şi profit, iar valorile etice stau la baza comportamentului zilnic al acţiunilor
individuale. Prin sistemul de sancţiuni se urmăreşte penalizarea şi corectarea
comportamentului acelora care iau decizii greşite.
Deciziile sunt juste, cinstite şi profitabile, iar la baza lor stau un set de valori etice, care pot
fi definite astfel: „tratează pe ceilalţi cu respect, preocupare şi cinste, aşa cum tu însuşi ai dori
să fii tratat”; „fabrică şi vinde produse, astfel încât să fii satisfăcut atunci când tu şi familia ta
le-aţi folosi”; „tratează mediul înconjurător ca şi cum ar fi proprietatea ta”.
4. Virtuţi şi valori profesionale
Etica virtuţii, venită din tradiţia aristotelică inaugurată de Etica nicomahică, a recăpătat
un important teren în discuţiile actuale (vezi McIntyre, 1999). Ea încearcă să răspundă, în cazul
nostru, la întrebarea:
 ce fel de profesionist ar trebui să fiu? Care sunt virtuţile necesare unui politician,
profesor, funcţionar public, ziarist, medic, om de afaceri?
Această problemă derivă din faptul că împlinirea profesională este cotată ca o
componentă importantă a împlinirii şi dezvoltării personale (human flourishing în original).
Împlinirea profesională trece drept una din condiţiile prin care o persoană poate să devină fericită
sau cel puţin utilă, să simtă că are o viaţă cu sens şi să-i crească stima de sine. Profesioniştii îşi
urmăresc deopotrivă succesul propriu şi serviciul competent uneori aceste două valori devin
conflictuale. (Dacă succesul se poate măsura în bani, în acest caz uneori o bună practicare a
profesiei poate să fie în detrimentul succesului.) Un practician este virtuos în sensul idealului
profesional şi poate să aibă succes ca practician, dar adesea aceasta înseamnă să câştige prost. El
se concentrează pe excelenţă şi pe client şi prea puţin pe bani şi imagine.
Valori profesionale
Savantul T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale în modul următor :
Profesia: Valoarea:
Jurist Dreptatea
Medic, asistent Sănătatea
Educator Dezvoltarea persoanei
Psiholog Autonomia
Asistent social Bunăstarea (asistarea celor în nevoie)
Contabil Corectitudinea
Aceste valori sunt considerate obiective deoarece sunt inevitabile, oamenii nu le resping şi
se aşteaptă ca, recurgând la serviciile unei profesii, să le poată atinge. Sensurile pe care le au
aceste valori nu sunt însă fixe. Ele se redefinesc şi depind într-o mare măsură de politicile
publice care le orientează, ca şi de dezvoltarea profesiei respective. Profesioniştii unui domeniu
au "putere discursivă", în sensul în care le revine o importantă autoritate epistemică în definirea
acestor valori.
Cele mai dificile probleme etice survin în cadrul regimurilor totalitare sau autoritare.
Legile sunt legi, au o astfel de valoare, dar multe dintre ele nu sunt drepte. Ziariştii şi profesorii
sunt obligaţi să manipuleze. Şi chiar dacă ei doar socializează în anumite valori, cele ale
societăţii în care trăiesc, la modul ideal fac un deserviciu democraţiei şi drepturilor omului.
Medicii erau obligaţi, în regimul totalitar, să cheme procuratura atunci când venea o pacientă cu
17
iminenţă de avort. Adesea, din acest motiv, femeile rămâneau acasă, făceau septicemii şi
mureau. Funcţionarii publici erau supuşii statului, într-un proces cu statul, cetăţeanul era aproape
întotdeauna pedant.
Chiar şi în practica curentă a ţărilor cu regimuri democratice există dileme de etică
profesională greu de clasat. Un avocat îşi apără clientul, chiar şi împotriva ideii de dreptate, un
profesor socializează elevii chiar şi pe valori nedrepte, dar care sunt încet ăţenite, psihologii pot
să-i facă pe pacienţi şi mai dependenţi de însăşi prin terapia pe care le-o aplică, deşi rolul lor
moral este acela de a ajuta pacienţii să revină la autonomie, să poată trăi din nou "pe picioarele
lor".
Întrebări:
1. Relevaţi semnificaţia conceptelor: profesie, profesionalism, etică profesională, virtuţi
profesionale.
2. Daţi exemple din care să reiasă distincţiile între: profesie şi ocupaţie, profesionism
amatorism.
3. Care sunt caracteristicile ideale ale profesiilor şi prin ce se caracterizează
profesionalismul?
4. Ce rol poate juca etica în exercitarea profesiilor şi în ce constă caracterul contractual al
eticii profesionale?
5. Analizaţi pe un exemplu relaţia client-profesionist, din perspectiva eticii.
6. Care credeţi că sunt virtuţile şi valorile profesiei dumneavoastră?
7. Daţi exemple de dileme etice din propria profesie sau ocupaţie.
8. Ce scopuri urmăreşte introducerea unui cod profesional?
9. Schiţaţi principiile, valorile şi normele unui cod etic al profesiei pe care o aveţi sau
urmează să o aveţi.

TEME PENTRU REFERATE:

pentru sem 1
1. Conceptul privind profesia și profesionalismul
2. Comunicarea ca mijloc de transmitere a informației
3. Norme de morală și etică profesională
pentru sem 2
1. Comportamentul etic și factorii de influență
2. Virtuții și valori profesionale

18