Lidia Necula - Aripi de Libelula

Lidia Mihaela Necula
Aripi de libelula˘
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Necula, Lidia Mihaela
Aripi de libelulă / Lidia Mihaela Necula. - Galaţi : Axis Libri,
2016
ISBN 978-606-8719-26-9
821.135.1-31
Ilustrațiile de pe copertă și din interiorul cărtii sunt

realizate de Florin Cristian Bezman.
© 2016 Editura Axis Libri

Str. Mihai Bravu, Nr. 16
Galați 800208
Tel: +40 236 411037,
Fax: +40 236 311060
E-mail: axislibri@gmail.com
Copyright© Lidia Mihaela Necula

Toate drepturile rezervate autorului
Lidia Mihaela Necula
Aripi de libelula˘
Axis Libri
Galați
Iubirea are uneori
aripi de libelulã…
Soţului meu afectuos şi iubitor!
Celor Trei Minuni neprihãnite

din viaţa mea!
Părinţilor mei şi fratelui meu,

cu dragoste!
Aripi de libelulA 9
Harta Zborului Lilelulei
În loc de Prolog... 11
Inima Oceanului 13
... Interludiu ... 15

Zborul... 21
Scoborârea... 30
Regăsirea... 37
Povestea ... 47
Preludiu... 49
Desfătări hazardate ... 54
O mie şi una de nopţi... 68
Înamorarea ... 79
Căinţa... 99
Vrăjitorul din Oz... 107
10 Lidia Mihaela Necula
... Postludiu 149

A fost odată ca niciodată.... 154
Că de n-ar fi fost nu s-ar povesti... 160
... Curcubeul... 163
În loc de Epilog… 173

Psyche şi Magicianul… 175
Când peştişorul dorinţelor supravieţuieşte libelulelor…

Postfață 177
În loc de Prolog...
Aripi de libelulA 13
Inima Oceanului
Între el şi ea a fost o dragoste la prima vedere...

El, Agat, sau Barbă Albastră, aşa cum îl strigau oamenii lui, fiul
unei frumoase prinţese de sânge albastru şi unicul moştenitor al
infamului pirat Morgan, înfrunta, mereu neînfricat, furia valurilor
înspumate şi învolburate de nemilosul Neptun. Se declarase unic
stăpânitor al traseelor comerciale, capturase zeci de comori, însuşindu-
şi-le neîntârziat, cucerise şi frânsese zeci de inimi...
Aşa, de acolo, de sus, din cabina iubitei sale corăbii, Fatum, Agat
credea că va rămâne mereu un cuceritor, niciodată încătuşat în mrejele
Dragostei pătimaşe.
Atât de mare îi era înfumurarea, atât de nesuferită îngâmfarea

încât Cupidon a găsit potrivit să-l săgeteze, aducându-l astfel printre
muritorii de rând.
Era o seară călduţă de Prier întârziat, marea era liniştită, iar luna
îşi întinsese de mult podul său de cleştar peste apele de smarald.
Aşa, atunci, acolo, a văzut-o pe ea. Întâi i s-a părut o nălucă despre
care auzise doar în numeroasele poveşti, spuse de navigatorii
izgoniţi din porturi de îngheţuri cu adevărat năprasnice, mânaţi
către cârciumile în care se găsea oricând chiar şi o gură din romul
atât de parfumat ce înmoaie frigul ascuns în cele mai îndepărtate
cotloane ale fiinţei, punând astfel sângele în mişcare.
Dar, pe măsură ce înainta, pe măsură ce corabia se apropia,

văzu că aura palidă ce o învăluia era împrăştiată de culoarea bălaie
a părului ei ca de aur, şi, cu fiecare val spart, era cu un nas mai
aproape de mirosul dulce-lemnos al parfumului ei şi putea vedea
sclipirile argintii din ochii ei. Ca trăsnit. Ca vrăjit. Ca prin vis. Îl
atrăgea ca un magnet, îl toropea şi îi lecuia arsura deopotrivă.
De atunci au fost veşnic nedespărţiţi. El, Agat, ea, Luna. Şi-au

strâns dragostea toată ce o aveau unul pentru altul într-o Inimă a
Oceanului.
Aşa, în serile cu cer senin, în serile cu ape calme, Agat păşeşte sfios pe
aleea ce Luna îşi întinde peste marea de smarald, spunând, la fiecare
răsucire de Timp faţetată, povestea nemuritoare a dragostei lor.
Aceasta este povestea distinsei Inimi a Oceanului! Şi, tot aşa,

paşii lui alături de ea scriu şi rescriu această poveste de dragoste, în
Timp şi în afara lui!
... Interludiu ...
Zbor cotit...
Zbor himeric... Zbor furtunatic...
Zbor îngreuiat... Zbor mistic...
Zbor necurmat... Zbor sublim...
Zbor viu ...
Vis apăsător... Vis chinuitor... Vis fugar...
Vis năprasnic... Vis nelămurit...
Vis prevestitor... Vis tulburător... Vis zbuciumat...
Orgoliu ascuns...Orgoliu înfrânt...
Orgoliu demenţial... Orgoliu nemărginit...
Orgoliu provocator...
Negură adâncă... Negură misterioasă...
Negură somnoroasă... Negură vrăjită...
Nelinişte apăsătoare.... Nelinişte chinuitoare...
Nelinişte negrăită... Nelinişte viforoasă...
Ochi neguroşi... Ochi opalini... Ochi ameţitori...

Ochi căutători... Ochi hipnotici... Ochi iscoditori...
Ochi magnetici... Ochi rătăcitori... Ochi scormonitori...
Ochi scrutători... Ochi sfredelitori... Ochi amoroşi...
Ochi desfrânaţi... Ochi devoranţi...
Ochi flămânzi... Ochi întristaţi... Ochi înverşunaţi...
Ochi sfielnici... Ochi şireţi... Ochi tânjitori...
Ochi vorbitori... Ochi zănatici...
Dragoste aprigă... Dragoste chinuitoare...
Dragoste compromiţătoare... Dragoste cosmică...
Dragoste euforică... Dragoste mistuitoare...
Dragoste nelegiuită... Dragoste năucă...
Dragoste omorâtoare... Dragoste străveche...
Dragoste viforoasă... Dragoste zbuciumată...
Ură amarnică... Ură amorţită...
Ură clocotindă... Ură diformă...
Ură inextingibilă...
Ură năprasnică... Ură neînduplecată...
Ură tenebroasă... Ură vrăjmaşă...

Instinct adormit... Instinct covârşitor...
Instinct înfrânat... Innstinct înşelător...
Instinct pervertit...
Iluzie atotbiruitoare... Iluzie romanţioasă...
Iluzie amăgită...
Beznă înecăcioasă... Beznă surdă... Beznă oarbă...
Mireasmă adormitoare... Mireasmă aţâţătoare...
Mireasmă piperată... Mireasmă tămăduitoare...
Pasiune abisală... Pasiune aţâţătoare...
Pasiune devastatoare...
Pasiune fulgerătoare... Pasiune răvăşitoare...
Pasiune violentă...
Sărutare abandonată...
Sărutare felină... Sărutare încleştată...
Sărutare nebună...

Prins
Eu însumi prins în ultima secundă

Pe care o repet la nesfârşit
Cum o pendulă amplă de granit
Acelaşi gong, bătându-l, se inundă.
Eu, scris pe ciobul scoicii, prihănit

De-a fi privit lumina muribundă
Unde a încăput să se ascundă
Conturul tropic şi necontenit
Al zborului spiral dintre senzaţii.

În ultima secundă părăsit,
Haloul ei reverberându-mi spaţii,
Refac sub bolţile de la zenit

Exordiul repliatelor creaţii
Neîntâmplate, fără de sfârşit.
Mare Alb, 29 august, 2000

Muntele Vrăjit, 20: 20
Zborul...
Ninge cu fulgi mari şi graşi ca nişte căpşuni coapte şi aromate ce

cad din cer în avalanşă... Întind mâna şi las unul să mi se topească în
palmă. Mă uit la el cum, încet şi parcă fără nici o urmă de regret, se
transformă în nimic. E un nimic plăcut, unul aşteptat îndelung şi fără
de speranţă, speranţa că, la un moment dat, chiar şi pentru o clipă
fulgurantă îi va fi dat să îşi amintească toate momentele îmbietoare
când s-a lăsat purtat către miile de palme ce l-au sedus cu imaginea
explozivă a aducerii-aminte.
Scurtul drum al trecerii sale prin viaţă (sau poate a trecerii sale
din viaţă) este un drum al uitării. Deşi poate părea ciudat, drumul
uitării a fost numit aşa tocmai pentru că doar aici, doar acum, fiecare
fulg de nea îşi aduce aminte de tot ce a uitat vreodată de-a lungul
existenţei sale.
Sub greutatea fulgilor de nea ce se aştern pe umerii mei, asemeni

unor sentinele martore la toată această aducere-aminte, mă mişc tot
mai greoi, tot mai lent, până când mă transform într-un biet personaj
de pe o peliculă prăfuită şi uitată de vreme, acum manevrată cu
încetinitorul de oarece telecomandă. Nu ştiu de ce, deodată îmi vine în
minte imaginea Crivăţului, personaj des întâlnit în poveştile copilăriei

mele care, cu sau fără motiv, izgonea tot ce-i ieşea în cale la o depărtare
de zile întregi. Încet-încet, mă insinuez şi eu sub această mască şi,
poate de teama de a nu izgoni nimic din universul meu proaspăt creat,
abia mai răsuflu...
Mă uit parcă vrăjită la fulgii care se lasă atraşi în capcana ce le-o

întind şi încep să mă înfrupt din festinul uituceniilor, la început timid
şi alene, lăsând parcă timp papilelor gustative să deguste pe îndelete
din fiecare felie de aducere-aminte.
Mai apoi, simt cum cad pradă nerăbdării şi lăcomiei şi mă

transform într-un por de piele uriaş care, deşi se hrăneşte cu uitare,
se umple de viaţă. Printre sertarele fiinţei mele încep să-şi găsească
loc tot felul de uitucenii... pe cele luminoase le simt dulci şi zemoase
asemenea unei căpşune bine coapte şi moi, pe cele posomorâte însă
le asemăn micilor seminţe ascunse în pulpa fructului, cele pe care
aproape că nu le-am remarca decât dacă, din când în când, nu ar
mai rămâne prinse printre dinţi, aşteptând cuminţi să fie înlăturate,
suprimate şi şterse din memoria fiinţei.
Uşor, uşor palmele mele devin o pistă de zbor de unde nimeni şi

nimic nu decolează niciodată şi orice aterizare este sortită căderii în
uitare. Deschid ochii larg şi privesc către cer, încercând să navighez
printre miile de fulgi de nea, printre zdrenţele de amintiri ce se cern
încet către mine, ţesându-se, pe tot parcursul aterizajului lor legănat,
într-o pânză de aduceri-aminte reanimate, ce se lasă greoi peste mine.
La început de un alb înceţoşat, giulgiul acestor zeci de mii de

foste uitucenii capătă rapid o formă organică şi începe să pulseze, mai
întâi timid şi aritmic, apoi, din ce în ce mai repede, făcând să vibreze
bucăţile de memorie prinse în toată această membrană alb lăptoasă
ce mi se aşterne pe ochi. Astfel, asemenea nisipului ce se grăbeşte să

se elibereze din strânsoarea rece a clepsidrei, amăgit fiind cu iluzia
că, odată ajuns dincolo se va elibera, ochii mei încep să ademenească
giulgiul uituceniilor către hulpava şi parcă magnetica pânză lipicioasă
a re-aducerilor aminte.
Odată încătuşaţi, bucăţi întregi din toată această membrană

prind să se dezintegreze în milioane de ani de trăiri şi simţiri ce se lasă
absorbite de tot acest por extrasenzorial în care s-a transfomat fiinţa
mea, toate căutând să găsească harta comorilor trecutului, rescriind
trasee parcă de mii de ani uitate...
E o linişte absolută în jur, apăsătoare, şi, în timp ce toată această

întindere ce mă înconjoară stă căzută pradă sub greutatea îngheţată a
marelui alb, am senzaţia că, în afara memoriei, pe jumătate adormite,
acum scormonită spre a fi reinstituită în drepturi, totul face parte
dintr-un tablou ce descrie un colţ de natură moartă. Şi totuşi, moartea
nu are nimic de-a face cu felul în care mă simt acum, şi totuşi, moartea
nu ar putea sălăşlui în acelaşi loc cu trăirile vulcanice, cu râsetele
zglobii, cu frustrările pline de ură sau cu atingerile pasionale pe care le
simt fremătând înlăuntrul fiinţei mele, căutând trasee către adevărata
inimă a eului meu, sufletul meu.
Am obosit. Am obosit şi mă simt atât de copleşită încât m-am

lăsat prinsă sub această plapumă albă şi pufoasă şi nu vreau decât
să dorm... Vreau să cad într-un somn adânc şi moale... Să visez... Să
zbor... Să visez şi să zbor...
Zăbovesc o clipă mai mult pe pista reveriilor trecute şi, asemeni

unui căpitan de avion, aştept să mi se elibereze culoarul de zbor şi
să primesc permisiunea de a decola. Sunt toate acolo şi mă aşteaptă.
Trăirile şi simţirile mele. Visările şi reveriile mele. Convingerile şi
sentimentele mele. Frustrările şi nemulţumirile mele. Toate aşteaptă,

nu fără îngăduinţă, răbdătoare şi cuminţi, să fie dezgropate şi lăsate să
se scalde în lumină.
Dulci-amare uitucenii transforma-se-vor în nepreţuite aduceri-

aminte. Aştept cuminte să cad pradă unui somn greu şi plăcut în
vreme ce harta uituceiilor mi se dezvăluie în faţa ochilor, iar eu mă
grăbesc să refac trasee ce mă vor purta către comoara mult râvnită.
Dintr-o singură privire escaladez munţi de pasiune nesăţioasă,

alunec apoi pe văi de slăbiciuni şi vicii, trec înot râuri învolburate de
dorinţă şi, într-un final, mă strecor cu greu prin galeriile întunecate ale
peşterilor înnegurate de dor şi durere.
Privesc cum, odinioară mistuitoare, lava vulcanilor marcaţi pe

hartă e astăzi înmărmurită şi priveşte, împietrită, dincolo de pelicula
cenuşie, la formele haotice, încleştate în magma aproape glacială.
Aici sunt braţele iubitului care îşi cuprinde pofticios şi lacom

iubita, temător că, dacă o va elibera din strânsoare, o va pierde pe veci.
Acolo sunt buze fierbinţi ce se caută pătimaşe şi flămânde în zori de
zi. Aici sunt lacrimi de dor şi de durere, lacrimi de dezamăgire şi iluzii
prinse toate într-un pocal cu apă vie. Acolo sunt trupurile neobosite
ale amanţilor adulterini, veşnic pe fugă, veşnic tânjitori după dragostea
celuilalt, veşnic temători să nu fie dezvăluiţi şi astfel, privaţi pe veci
de o dragoste neîmplinită, şi aşa condamnată la pieire. Aici şi acolo,
acolo şi aici, peste tot sunt rămăşiţele patimilor a două suflete care
s-au pierdut de o mie de ori şi s-au regăsit tot de atâtea ori de-a lungul
timpului.
Liniştea apăsătoare a muntelui, aici, sus, este, când şi când,

străpunsă de sunetele scrâşnitoare ale unei păsări, pe care însă nu
reuşesc să o văd prea bine din cauza soarelui orbitor. Strigătele acestea
stridente îmi provoacă o durere violentă, şi mă simt de parcă ghearele
ei ascuţite ar trece dincolo de straturile de pământ bine bătătorite
peste sufletul meu, atât de bătucite încât au devenit una şi aceeaşi cu
membrana spiritului meu pe care acum îl simt sfâşiat în milioane de
bucăţi infinitezimale.
Îmi imaginez cum, în zborul ei frenetic, unele bucăţi din sufletul

meu sunt luate şi aruncate în cele patru zări ale lumii, altele îşi găsesc
loc sub ghearele ascuţite ale păsării, iar altele, mai mici chiar şi decât
o particulă de praf, devin una şi aceeaşi cu zburătoarea însăşi în timp
ce ea, respirându-mă, adulmecă şi miroase înnebunită, asemeni unui
ogar de vânătoare care a luat urma prăzii şi este nerăbdător să şi-o
revendice. La intervale egale de timp, asemeni unui refren, mi se pare
că ţipetele păsării se contopesc când cu icnetul carnal, aproape gutural
al celor doi iubiţi încleştaţi între agonie şi extaz, înlănţuiţi acum în
magma înmărmurită cu sute de ani în urmă, când cu urletul înăbuşit
de durere al iubitului abandonat uitării.
Stau cu faţa către soare, cu ochii închişi şi încerc să îi intuiesc

mişcările micuţei aviatoare. E zveltă şi impunătoare. În joaca ei cu
norii cumulus, atât de numeroşi încât par să împestriţeze cerul acesta
azuriu, o văd cu ochii minţii cum îşi desface larg aripile-i ample
şi răspândeşte în jur o baie de culori... apoi, în timp ce glisează pe
curcubeul de lumină astfel creat, planează iute în jos, străpungând,
dintr-o singură mişcare, norii albi şi pufoşi ca nişte mingi de bumbac,
şi, asemenea unei săgeţi, îi deşiră în gheme mai mici pe fiecare în
parte, şfichiuind apoi aerul tare cu coada ce trasează în urmă-i o dâră
albicioasă.
Imaginea aceasta nu mi-e deloc străină căci am visat strania

apariţie de atâtea ori încât acum port fiecare atom de culoare adânc
gravat în suflet. Aidoma visului meu, Pasărea Măiastră se opreşte

brusc din toată această zburătăcire vijelioasă, se apropie sfiicioasă de
mine şi îmi face semn să-i urc în spate. Mă simt ca un îmblânzitor de
cai sălbatici care urmează să domesticească un suflet liber, nedominat
vreodată.
Mă apropii timid în timp ce inima îmi bate cu putere căci ştiu că

acum sunt cu o bătaie de aripi mai aproape de comoara pierdută.
Lăuntric, simt o forţă magnetică ce mă atrage către această fiinţă

magică şi mă întreb dacă nu cumva acest suflet va fi fost invocat chiar
de mine într-unul din visele mele noptatice.
Am senzaţia că mii de ani de trăiri stau între noi, mii de nopţi de

iubire când cuvintele nu mai au nici o noimă, mii de dimineţi târzii
când privirile hipnotice capătă de o mie de ori mai multe înţelesuri
decât nişte litere lipsite de viaţă, şi când trupul iubitului ascuns sub
pătură devine un papirus, nescris încă, ce urmează să fie încondeiat cu
fiecare sărut, cu fiecare atingere, cu fiecare mişcare frenetică a dansului
orgasmic al unei iubiri carnale.
Privesc în ochii mici şi rotunzi asemănători unor sfere din cristal,

a căror culoare schimbătoare trece de la nuanţe de gălbui, la maron
deschis, până la licăriri de roşcat brun. Mă topesc şi mă contopesc în
această strălucire mătăsoasă în timp ce lumina soarelui se refrânge din
benzile paralele, subţiri şi fibroase ale irisului. În minte am imaginea a
două sfere semipreţioase din ochi de tigru şi atunci ştiu că e el.
L-am pierdut şi l-am regăsit de atâtea ori, mereu acelaşi, dar

de fiecare dată altul, prins într-o dimensiune paralelă a lumii mele.
Adeseori, amintirea lui mi s-a estompat în minte, întocmai cum un
film foto se voalează în lumina zilei şi pustieşte astfel clipe inestimabile
din viaţa cuiva, dar apoi l-am aflat acolo, aşteptându-mă, ca de fiecare
dată în vieţile mele trecute, îndurător şi nezdruncinat de trecerea
milioanelor de clipe peste el.
— Bine ai venit, iubita mea!, părea că îmi şopteşte el deşi, subjugate

de dor şi hămesite de dorinţă, privirile ni se cufundau deja în iubire,
iar buzele ni se căutau în taină, când înlănţuindu-se în acest vârtej
ameţitor, când eliberându-se din el pentru ca apoi să se piardă iar în
strânsoarea unui sărut fierbinte ce ar lichefia însăşi lava devorantă
pornită agale tocmai din străfundul muntelui.
— Bine te-am regăsit, sufletul meu!, am grăit eu. Te-am căutat

peste tot în lume! Am scormonit prin măruntaiele străfunde şi
întunecoase ale Pământului întreg ca să te găsesc, am străbătut la pas
lumi de mult apuse ca să te-ntâlnesc, şi am secătuit mări şi oceane ca
să-mi alin dorul de tine.
— Sunt aici, sufletul meu! Te aşteptam. Ştiam că aveai să vii. Te-am

chemat acum o mie de ani şi de atunci te invoc în fiecare seară. Ţi-am
trimis să-ţi stea pavăză mângâierile sufletului meu, îmbrăţişările mele
fierbinţi te-au acoperit în nopţile reci de dor, iar amintirea săruturilor
noastre îmbătătoare ţi-au ţinut de foame şi ţi-au dat putere să mergi
mai departe!
Prinsă în această strânsură, simt cum trupul mi se sudează de

al lui, ca şi când toate dorurile neîmplinite şi iubirile regăsite ar alipi
fiecărui por al fiinţei sufletului meu câte unul de-al său.
Astfel, printre mişcările sacadate şi unduitoare ale acestui du-te

vino carnal, simt cum ne transformăm într-un soi de cocon matrice,
rescriindu-ne şi renăscându-ne într-o sferă perfectă ce-şi are obârşiile
în două jumătăţi imperfecte cât timp sunt departe una de cealaltă.
Mai întâi îmi simt invadate şi apoi revendicate cele mai profunde
şi cele mai ascunse locuri ale fiinţei mele care s-a metamorfozat deja
într-o formaţiune celulară, amorfă, până acum necunoscută oamenilor.
Văd. Adulmec. Aud. Gust. Simt... Adulmec. Aud. Gust. Văd. Simt...
Simt. Simt cum sărutări fierbinţi îmi acoperă ochii, aud o respiraţie
grea şi sacadată şoptindu-mi în ureche cât de mult i-am lipsit şi ce dor
i-a fost de mine, adulmec parfumul de care mi-a fost atât de dor, văd
dragostea din ochii iubitului în timp ce gheizere fierbinţi izbucnesc din
şi în străfundul meu şi, încet încet, fiecare organ de-al meu îşi pierde
identitatea într-unul de-al său. De atâta dor, de atâta poftă, simt cum
mă doare fiecare petic de piele, căci acum mă intuiesc ca şi când aş fi
fost ruptă în mii de bucăţi şi apoi peticită la loc. Ştiu că trăirile mele
nu se regăsesc într-o lume reală căci ce simt este ireal de fantastic. Şi
se află dincolo de lume şi în afara ei. Simt cum mă înec în dragoste şi,
în timp ce eu nu mai respir de mult, inima mea încetează să mai bată.
Nimic din toate astea nu mai contează acum, când sufletele noastre
respiră la unison, când sufletele noastre s-au contopit şi au renăscut
într-unul singur. Eu. El. Eu şi el nu mai sunt nici măcar Noi. El şi Eu au
murit de mult şi au renăscut într-un nou Eu. Eu sunt Eu. Şi El este Eu.
Acum zbor şi visez. Plutesc pe aripi de vise. Sunt prinsă între

două lumi, Tărâmul Lumii de Dincolo şi Tărâmul Lumii Muritorilor
de rând. Acum sunt una şi aceeaşi cu Pasărea Măiastră. Acum zbor că
trăiesc. Trăiesc că zbor.
Echinocţiu
Toamna îşi lasă

Infanteria-n păduri.
Cu mistreţii se
Apropie, cu cerbii.
Spadele sfârâie-n vin.

Muntele Vrăjit, 00: 53
Scoborârea...
Plutesc către vremuri de mult apuse. M-am aruncat deja în

vânătoarea dulcelor-amare uitucenii pe care le aştept să se transforme
în prea preţioase aduceri-aminte.
Trebuie să mă recâştig pe mine, cea care am fost, trebuie să

mă accept pe mine, cea care sunt, ca să pot merge mai departe. Am
nevoie să îmi revendic fiecare petic de suflet, fiecare secundă de
visare care mi-a fost luată fără nici un drept şi cu atâta răutate de
Vrăjitorul Sufletelor Hoinare.
Ştiu că acum, mai mult ca nicicând, am nevoie să mă înverşunez,

să îmi adun toate putinţele de care dispun, să invoc toate stihiile
naturii şi să-i convoc pe toţi Îngerii mei protectori ca să ies biruitoare
din această luptă. Ştiu că va fi bătălia vieţii mele, o luptă crâncenă, pe
viaţă şi pe moarte, din care nu am voie să ies decât învingătoare dacă
vreau să continui să zbor. Să trăiesc.
Dau un ultim rotocol deasupra munţilor de pasiune nestăvilită

şi mă arunc, într-un ultim picaj, asupra Grădinii Efemeridelor,
împrejmuită din toate părţile de văi de slăbiciuni şi vicii. Deşi ştiu
că nu mulţi sunt aceia care s-au aventurat într-un asemenea loc,

deşi ştiu că o clipă de slăbiciune m-ar putea înlănţui pe veci în acest
Tărâm Oniric de Nicăieri şi de Pretutindeni, păşesc încrezătoare că
Purgatoriul acesta, loc al vieţii fără de moarte şi al morţii fără de
viaţă, va fi exorcizarea mea!
Bucuriile netrăite încă, prorocirile iubirii neîmplinite, clipele

neisprăvite de fericire luminoasă, pe toate le-am izgonit în Valea
Uitării pe când, descumpănită de pustietatea vieţii fără sufletul meu
lângă mine, am fost orbită de legământul mefistofelic cu Vrăjitorul
Sufletelor Hoinare care îmi promitea zămislirea a Doi Feţi cu Părul
de Aur, şi astfel am surghiunit Pasărea Măiastră, suprimându-i
imaginea şi amintirea din fiinţa sufletului meu.
Când le-au aflat umblând prin lume, vlăguite de orice vioiciune

şi aproape neînsufleţite, Îngerii mei păzitori le-au mânat aici, departe
de neînduplecatul Vrăjitor, adăpostindu-le, în cea mare taină şi cu
mare grijă, pe fiecare în parte, în această Grădină a Efemeridelor,
pregătindu-le, ani de-a rândul, pentru această regăsire.
Aici au luat forma unor încântătoare fiinţe înaripate, nici păsări

şi nici insecte, mereu neobosite în joaca lor de-a iubirea, nicicând
ostoite de foame sau de sete, şi de-a pururi tocmite să trăiască viaţa
cu mare desfătare, întocmai ca o ardere continuă. Acum mă simt ca o
mamă al cărei prunc a fost răpit de lângă ea, o mamă care, frământată
de imaginea lui, crede că regăşeşte, pe chipul oricărui copil pe care
destinul i-l scoate în cale, trăsături ale pruncului ei mult iubit.
Scrutez dintr-o privire toată această întindere a Efemeridelor şi

apoi îmi însemnez pe harta minţii cel mai ferit punct cardinal unde
aş putea ateriza fără să răvăşesc nimic din molcomirea acestei lumi
desăvârşite. Aşa, temătoare că fâlfâitul aripilor mele ar putea atrage
priviri întrebătoare asupra mea şi astfel Efemeridele s-ar izola în

ascunzişurile lor, mă las purtată în spate de curenţi calzi de aer care
mă aşază apoi, asemeni unor braţe grijulii şi puternice, în locul ales
de mine.
Acum mi-ar fi plăcut să am o pelerină magică, la adăpostul

căreia să mă fac nevăzută şi să mă pot astfel mişca în voie printre
Efemeride, observându-le în tihnă, ore de-a rândul, fără să mă tem că
o mişcare neaşteptată sau o privire stăruitoare de-a mea le-ar putea
alunga. Cum asta se întâmplă doar în poveşti, mă încăpăţânez să
rămân neclintită în obsevatorul meu şi să le urmăresc de la distanţă.
Le privesc cum zboară către lumină şi mă încearcă o nemărginită

desfătare umbrită însă de un sentiment de vinovăţie ce se naşte din
faptul că stau la pândă şi iscodesc aceste minunate fiinţe, zdrenţe de
suflete orfane rătăcitoare prin lume, ca un voyeur deplorabil.
Le priveghez, mai întâi urcându-se în înaltul cerului pe adevărate

curcubee de culoare ce izvorăsc din chiar strălucirea orbitoare a
penajului lor multicolor, pornind astfel un neobosit dans al fericirii
şi al iubirii, pentru ca mai apoi să coboare înapoi spre pământ doar
spre a se mai înălţa încă o dată şi încă o dată.
Închid ochii, îmi întind uşor braţele şi, cu puterea minţii, încep
să le momesc către mine. Găurile sufletului meu, acum peticite, încep
să-şi desăileze singure aţele şi să îndepărteze grefele care, de culoare
şi texturi nepotrivite, încep să se descompună, să se dezintegreze, aşa
cum efectul unei vrăji puternice se spulberă de îndată ce magia va fi
fost desfăcută.
Mii de goluri se îngrămădesc acum în fiinţa sufletului meu. Sunt

găuri care în curând vor fi umplute cu apă vie. Puţin câte puţin simt
cum toată fiinţa îmi este exorcizată, pentru ca amarele uitucenii să fie
epurate şi să facă loc dulcilor aduceri-aminte.
Păşesc agale pe un culoar al timpului pierdut şi, în toată această

pendulare dintre prezent şi trecut, mă simt asemenea unui vampir,
damnat să rămână pe veci un biet spectator neputincios al dezolantei
singurătăţi care este existenţa sa, forţat fiind să vadă viaţa scurgându-
se din trupurile celor dragi doar spre a fi înlocuită de absenţa ei...
Totul se resimte mult mai intens aici, aşa încât, dacă vreodată
am suferit, dacă vreodată am iubit, dacă vreodată am urât sau dacă
vreodată am fost fericită, acum mă încearcă doar dureri. Sunt dureri
apăsătoare pe care le car cu greu în spate căci au căpătat de mult
forma organică a demonilor mei cei mai lăuntrici care s-au hrănit,
până acum, cu implacabila mea teamă de zbor.
Sute de oglinzi se întind de-a lungul şi de jur împrejurul

culoarului pe care păşesc, drept care, acum îmi pare că, acest tunel
al timpului va fi fost făurit, la începuturile înseşi ale acestei lumi, sub
suflarea de gheaţă a Dragonului de Cleştar.
Continui să înaintez. La început cred că mi se năzare, dar mai

apoi sunt sigură că oglinzile au prins viaţă, căci, în timp ce mă uit
la reflexiile mele cum sunt smulse de lângă mine şi aruncate într-o
altă dimensiune, simt cum, puţin câte puţin, mă dezrobesc de sub
greutatea cocoaşei mele de demoni.
Parcă aş fi fost prinsă într-o explozie nesfârşită de lumi răsfrânte

şi reflectate, un colaj ameţitor dintre trecut şi prezent, aşa încât acum
trebuie să mă caut printre sutele de bucăţi capturate haotic într-un
singur tablou viu, în care fragmentele eclectice, caleidoscopice, se
preschimbă cu fiecare pas nou pe care îl pun.
Dintre atâtea frânturi de culoare, printre atâtea voci amestecate,

mă simt atrasă de ochii pătrunzători ai unei tinere femei ce pare că
mă fixează cu privirea chiar şi dincolo de această lume. Asemeni
unui arcuş întins fără milă înainte de a dezrobi săgeata captivă în
strânsoarea sa, toate simţurile îmi sunt încordate la maxim şi, în
timp ce îmi apropii încet faţa de oglinda rece şi tremurătoare, mă
abandonez puţin câte puţin până când simt cum răcoarea apei în
care mă scald mă-nvăluie cu totul.
Îmi ţin ochii larg deschişi sub greutatea purificatoare a apei şi,
deşi raţiunea îmi strigă să mă ridic spre lumină, încerc să nu mă
mai mişc, să devin una şi aceeaşi cu apa însăşi, în timp ce toate
simţurile îmi rămân totuşi în alertă. Îmi aud inima bubuind cu
putere în timpane şi toată această melodie tribală mă duce cu gândul
la nopţile cu lună plină când, la adăpostul tăinuitor al desişului
codrilor milenari, ne adunăm în jurul focului şi o invocăm pe Zeiţa
Mamă să ne ocrotească şi să privegheze veşnic asupra noastră aşa
încât să nu fim înrobite de puterea nemăsurată a Zburătorului, ale
cărui farmece malefice ţintuiesc victimele în Tărâmul Oniric de
Nicăieri şi de Pretutindeni.
Treptat, mâinile şi picioarele mele par să capete o voinţă proprie

şi încep, haotic şi dezordonat, să se zbată, să se agaţe de lumină, ca
să se ridice triumfătoare deasupra apei. Într-o clipă, plămânii mi se
umplu la loc cu aer, şi milioane de pârâuri de apă ce şi-au făcut,
până mai adineauri, albie în relieful trupului meu, se grăbesc acum
să alunece la vale, către apa primordială din care le-am smuls în
timpul ascensiunii mele către viaţă. Înot către mal în timp ce forţa
a mii de braţe pare să mă tragă înapoi, amăgindu-mi astfel ochii cu
o distanţă nesocotită, în faţa căreia mă simt neputincioasă şi găsesc
seducătoare ideea unui abandon. Tot mai mult resimt apa, atât de
îmbietoare până acum, precum o fiinţă stranie, nefirească, cu o
voinţă proprie, nerăbdătoare să îmi ferece sufletul şi să îmi devoreze

trupul. Şi atunci mă încăpăţânez să mă zbat, să lupt, şi, într-o ultimă
şi nesfârşită sforţare, reuşesc să simt pămâtul de sub picioarele-mi
vlăguite de atâta zbucium.
Mă ridic din nou, doar pentru o clipă, şi doar ca să mă întind pe

malul rece şi nisipos al apei. Mă simt istovită. Îmi simt pleoapele din
ce în ce mai grele, respiraţia mi se linişteşte şi aşa, chiar aici, adorm...
Haiku
Libelula te
Desenează pe lac ca
Pe un evantai.
Mare Alb, 20 iulie, 2000

Peninsula Amintirilor, ora 22.11
Regăsirea...
Nu ştiu cât am dormit. Nici măcar nu mai ştiu ce am visat sau dacă
am visat. Ştiu însă că el era lângă mine, aşteptând răbdător şi parcă
totuşi tulburat de prezenţa mea, să mă trezesc dintr-un somn de o mie
de ani.
Mă uit la chipul bărbatului din faţa mea, pe care nu l-am mai

văzut nicicând în viaţa mea, dar pe care îl simt atât de aproape şi ale
cărui trăsături aş putea oricând să le recreionez din amintiri ce vor fi
fost odată.
Ochii săi căprui, nu mai mari decât două alune de pădure, brăzdaţi
parcă de fibre de culoare ce pornesc de la auriu şi ajung până la castaniu
închis, sunt conturaţi de urma păcurie a unui cărbune, odinioară
îndepărtat din jăratecul dogorâtor spre a scrie iubirea nespusă a două
suflete pierdute în negura vremurilor. Fruntea lată, brăzdată de cute
adânci trădează apăsarea grijilor şi trecerea anilor peste el, fiind parcă
luminată de o strălucire uşor vaporoasă, ce izvorăşte din fântâna
sufletului, iar obrajii, nu foarte cărnoşi, dar fermi, încadrează perfect
bărbia sculptată parcă într-un munte de bărbăţie. Îl văd mişcându-
şi buzele pulpoase şi roşii şi bănuiesc că îmi vorbeşte, dar eu nu aud
nimic căci m-am pierdut de mult pe cărările înnegurate ale sufletului

meu, căutând să aduc la lumină amintirea rătăcită a imaginii sale.
Aş fi vrut să îi pot destăinui desăvârşita bucurie pe care o resimt,

căci în urechi îmi răsună acordurile armonioase născute din atingerea
vrăjită a unui instrument muzical din afara timpurilor şi dincolo de
lume, atât de catifelate şi tandre cu sufletul meu, încât am senzaţia
că, sub efectul acestei incantaţii arhaice, toate visările mele de ieri au
devenit aievea şi toate speranţele pentru mâine s-au transformat deja
în împliniri. Şi, totuşi, îl aud întrebându-mă, nedumerit...
— De unde e muzica?... De unde ai ştiut?... Când ai fost sângele

care mi-a curs prin vene ca să mă simţi aşa şi să simţi ce mă poate face
să închid ochii şi să mă desprind de mine însumi întorcându-mă în
mine? Cine eşti tu? De unde vii? Şi de când? Eşti cumva adolescenţa
mea rătăcită ca un leopard prin zăpezile unui munte african şi care,
la fel de tânără şi înfometată, îmi sare acum în faţă? Eşti cumva
răsăritul pe care îmi este îngăduit să-l aproximez înaintea colocviilor
nocturne?...
Îl văd ridicându-se grăbit de lângă mine, oarecum puţin încurcat

de toată goliciunea mea, ascunsă acum doar sub o blană de capră, şi
încerc să-mi creionez în minte fiecare din gesturile lui, reconstituindu-
le, unul câte unul, din secunda în care m-a găsit zăcând pe malul
apei şi până când m-a adus aici, ascunzându-mă în semi-întunericul
măruntaielor muntelui vrăjit.
Cum se face că soarta i-a purtat paşii tocmai în direcţia mea? Sunt
ani de când picior de om nu s-a mai avântat pe aici. Stâncile abrupte şi
tăioase fac de-a dreptul neputincioasă orice încercare de avântare prin
părţile acestea, până la lac. Ce putere supraomenească zace în omul
acesta? Ce soi de pasăre-om sau înger o fi?
Îmi amintesc de nopţile cu lună plină pe când Zeiţa Mamă îmi

spunea mereu să am grijă ce gânduri menesc căci, de găsesc lesnicios
să supun, prin forţa gândurilor mele, stihiile naturii, atunci, voi găsi
că este de o mie de ori mai greu să-mi stăvilesc puterea de neoprit a
minţii mele, de e lăsată neîntemniţată. Fiecare fiinţă ce ne trece prin
viaţă, fiecare întâmplare la care suntem supuşi este aievea doar pentru
că noi le vom fi prevestit aşa, doar pentru că noi le vom fi invocat în
viaţa noastră, zicea ea.
Socotesc dintr-o privire locul unde mă aflu şi mă trezesc surprinsă

de un sentiment oarecum straniu, de teamă şi nedumerire laolaltă. Mă
tot întreb cum e posibil ca un om pe care îl simt atât de cald şi atât de
aproape, să se lase înconjurat de atâta răceală, de atâta moarte.
Ascunşi aici, în adăpostul peşterii acesteia, lipsiţi de căldura

soarelui şi de frământarea vieţii de sus, de pe munte, pare că întunericul
ar fi fost încoronat rege, iar răceala cenuşie a acestui pântece calcaros,
uşier. Câte un fascicul slab de lumină abia dacă se insinuează din
când în când înăuntru, sfârtecând frigul parcă de neclintit al stâncilor
muntelui, pe care le ia cu asalt pe aripi însufleţite de adierea vreunui
curent rătăcit de aer muntos.
Pare că este regatul neîngăduitor al crudei Absenţe unde Uitarea

este fiica regelui Întuneric şi a reginei Aducere-Aminte, moartă la
naşterea fiicei lor dragi. Aşa, pentru a suporta mai uşor pierderea
suferită, regele a găsit potrivit numele Uitarea pentru fiica sa. Ce nu
ştia regele însă era că fiecare clipă scursă din existenţa copilei, precum
şi fiecare dată când cineva o striga pe nume, invocând-o, o duceau pe
aceasta şi mai departe de sufletul şi de mintea regelui tată. Cu timpul,
Absenţa a ajuns să fie menită pentru fiecare entitate care lipseşte. Astfel,
Răcoarea vesteşte absenţa Căldurii, Întunericul absenţa Luminii, iar
Moartea, absenţa Vieţii... Cât de ciudat îmi pare ca tocmai în regatul
Absenţei, protagonista însăşi să lipsească cu desăvârşire de acasă, dar

să fie ţinută la mare rang!
Simt cum un fior de răceală mi se insinuează încet şi obraznic

sub piele, iar acum îl simt zvârcolindu-se de jur împrejurul coloanei
vertebrale, împrăştiindu-mi adevăraţi scuturi de frig prin tot corpul.
Simt cum degetele şi dinţii mi se încleştează brusc, aşa că mă ascund
până la nas sub blana călduroasă de capră. Un miros uşor înţepător
îmi răzbate adânc până în creieri, înaintând încet şi sigur către cele
mai ascunse cotloane ale minţii mele. Îl simt strecurându-se la cârma
principală, preluând conducerea până când întreg corpul cade amorţit
într-o toropeală greoaie în timp ce eu însămi mă aşez cuminte la
adăpostul cameleonicei Absenţe, învăluindu-mă mai bine în blana
neînsufleţită de capră.
Mintea îmi spune să rămân trează în timp ce corpul pare că

m-a trădat de mult, capitulând sub greutatea oboselii acumulate. Îmi
simt pleoapele ca de plumb, aşa că îmi este din ce în ce mai greu să
îmi ţin ochii deschişi. Printre frânturi, încerc să îl urmăresc pe acest
bărbat-pasăre cu atenţie, şi, atât cât îmi permite oboseala, privirea-mi
lacomă parcurge în grabă fiecare milimetru din fiinţa sa, încercând să
recupereze parcă, la fel de repede, miile de ani ce şi-au făcut loc între
noi, aruncându-ne în colţuri diferite ale lumii, până când Uitarea se va
fi transformat în Aducere-Aminte.
Ne privim sincopat, dirijaţi parcă de bătaia ritmică a pleoapelor

mele, mesmerizaţi de toată această dulce-amară regăsire, şi, deşi nici
unul dintre noi nu scoate nici o vorbă, la început cuvinte, şi mai apoi
propoziţii întregi par să se lovească unele de altele, într-un război mut,
dezbrăcat de stridenţa sunetelor noastre, dar înrobit de mii de trăiri
aduse-aminte şi de mii de simţiri nevieţuite încă.
— Ţi-e foame? Ţi-e sete?, pare să mă întrebe din priviri, în timp

ce îmi întinde o ceaşcă uriaşă din lemn, sculptată cu grijă şi dragoste
de mâinile dibace ale vreunui meşter făurar.
Mă ridic încet în capul oaselor, aşa încât să pot savura în tihnă

din conţinutul aburind şi aromat al ceştii ce aduce mai degrabă cu
un castron, şi, în timp ce mâinile mele pornesc lacome să prindă
tasul, urmăresc şnurul alb-cenuşiu al aburului ce tronează în urmă-i,
la fel cum fiecare faptă din vieţile noastre are urmări ireparabile şi
consecinţele rămân vădite multă vreme după ce povestea se va fi
terminat.
— Mulţumesc, îi spun în timp ce apuc blidul, cu grijă să nu se

răstoarne lichidul din el. Ce este? Miroase de-a dreptul... înmiresmat!
— Este o infuzie de ierburi vindecătoare adunate de pe aici şi mai

de peste tot. Să o bei pe toată. Îţi va face bine şi sigur o să-ţi placă şi
gustul! Am adăugat şi puţină miere sălbatică. Ai grijă, frige!
Îl privesc pe furiş, pe după perdeaua de aburi ce se ridică greoi

în timp ce suflu în ceai ca să-l răcesc, şi încerc să ghicesc ierburile
puse înăuntru. La început, mă izbeşte un abur fierbinte şi puternic
aromat, dar apoi, rând pe rând, mirosurile se deschid şi încep să mi
se dezvăluie. Dintre toate, cel mai puternic se simte parfumul uleios al
cimbrului, ajuns repede din urmă de cel dulce-înţepător al mărarului,
care este mascat pe dată de aroma unică a busuiocului. Sunt arome pe
care le simt aci înţepătoare, aci dulci-lemnoase, deşi atât de vii şi de
proaspete.
Aşez bolul cu grijă pe podeaua calcaroasă a peşterii şi privesc

cum aburii fierbinţi ce plutesc deasupra lichidului galben-verzui
se contopesc cu buza lemnoasă a blidului, sforţându-se să devină
picături de sudoare ce sunt absorbite pe dată de pereţii atent şlefuiţi,

dar îndelung însetaţi ai tasului.
În tot acest timp în care îi dau nasului un mic astâmpăr, rămân cu

ochii închişi, încercând să-mi amintesc câte ceva de dinainte de a deveni
prizoniera apelor. Nu reuşesc mare lucru căci tot ce recuperez sunt
frânturi de imagini, jumătăţi de feţe, crâmpeie de sunete amestecate
haotic în ceea ce acum simt că este negura memoriei mele.... Gânduri
elipsoidale...
Impas, Agat! Nimic! ... Sentimentele se-ngălbenesc... Iernatic..........

Gheţar ce împăienjeneşte suflete ... singurătate în doi.......... împreună
dar separat.......... Mierea trădărilor... Te iubesc.......... fel pirateresc..........
EU doar aşa ştiu să iubesc... te pierd şi apoi te regăsesc... te abandonez şi
apoi te revendic... te vânez şi apoi te eliberez ..........
— Cine sunt? De unde vin? Şi cum am ajuns aici?
— Nu îţi aminteşti nimic?, îl aud întrebându-mă.
Puteam să jur că nu le dădusem glas întrebărilor mele, la fel cum

eram sigură că nu îl văzusem mişcându-şi buzele în timp ce mă iscodea
de nu cumva îmi amintesc nimic. Intuisem de la început că acest
bărbat-pasăre trebuie să ascundă o forţă nefirească, neomenească, însă
nu mă gândisem că totul ar şi putea fi adevărat.
Întind mâinile către ceaşca uriaşă de ceai şi mă pregătesc să mă

lansez într-o nouă călătorie odorantă, fără să chibzuiesc prea mult
asupra taumaturgilor şi a puterii lor de a citi gândurile sau de a urni
lucrurile cu puterea minţii. Simt cum aburul cenuşiu şi îmbătător
al infuziei de ierburi vindecătoare păşeşte greoi şi agale pe Poteca
Însufleţirii ce-mi poartă aerul către plămâni, şi, în scurt timp, zeci
de balonaşe înmiresmate încep să se cuibărească acolo, gata-gata să
vindece ceea ce este pătimitor, sau să recupereze ceea ce este prăpădit

în negura amintirilor pierdute.
Iau o gură din ceaiul binefăcător, un soi de poţiune vrăjită, care, cu

fiecare înghiţitură sorbită mă poartă pe culmi de parfumuri şi arome,
revigorându-mă, recuperându-mă. Îmi închipui cum mireasma
florilor de rozmarin întăritor este prinsă în vârtejul răcoritor al
izmei şi sunătorii, înlocuită apoi de muşeţelul însufleţit cu iz de măr,
eliberate, în final, toate, de neadormita roiniţă şi alinătoarea lavandă.
Dansul acesta înmiresmat este pe dată întrerupt de vocea groasă, uşor
guturală a bărbatului din faţa mea.
— Eram în trecere când te-am găsit acum două zile la lac. Am

crezut mai întâi că mi se pare, căci greu ajunge picior de om până aici,
sus. Erai vânătă de frig şi aproape fără suflare. Te-am adus aici, te-am
dezbrăcat de hainele ude, te-am uscat şi apoi te-am acoperit cu blana
aceasta de capră. Aşa ţi-am observat semnul din naştere de pe gât, la
spate. Am crezut mai întâi că este un fluture, dar apoi, uitându-mă mai
bine am văzut că este…
O libelulă, am rostit amândoi, într-un singur glas. În faţa mea se

afla un străin, un om a cărui figură nu o mai văzusem în viaţa mea, dar
al cărui suflet îl simţeam atât de cald, atât de familiar şi de aproape de
a-l meu. Mi se adresa cu atâta naturaleţe încât aveam senzaţia că ne
ştiam de când lumea. Părea că fusesem despărţiţi doar câteva zile iar
acum, regăsiţi, îmi povestea despre una, despre alta, cu o intimitate
fascinantă, regăsită doar la cuplurile vechi. Am zâmbit amar, gândindu-
mă că vechimea trupurilor noastre nu avea nici o legătură cu vechimea
sufletelor noastre.
— Nu-ţi aminteşti nimic?

— Nu. Îmi pare rău.
— Vor veni şi ele. Amintirile. Încet. Şi cu multă răbdare. E normal.

Aşa se întâmplă când renaştem. Semnele toate indicau venirea ta şi îmi
era teamă să nu te rătăcesc. Dar te-am regăsit. Până să-ţi văd semnul,
bănuiam doar. Apoi am ştiut că eşti tu. Acum încă se dă o luptă între
sufletul tău şi spiritul Sân-Tianei, femeia fermecată al cărei trup îl
ocupi. De asta încă îţi vin în minte fragmente de amintiri, de trăiri din
viaţa Sân-Tianei. Pe măsură ce îţi vor reveni amintirile cu noi, sufletul
şi amintirile acesteia vor fi domolite, dar nu şi puterea dobândită de ea
ca Preoteasă Solară.
— Tu eşti ...
— Un vraci. Da.
— De ce ne pierdem de fiecare dată? Şi de ce simt că soarta îşi râde

de noi şi-şi găseşte o plăcere sadică în joaca asta a noastră de-a v-aţi-
ascunselea sufletelor. Când vom şti cum să facem totul cum trebuie?
Cine a greşit data trecută şi din cauza cui se va sfârşi acum? Cât va
dura de data asta sau unde vom fi aruncaţi data viitoare?
Între noi se aşterne, din nou, tăcerea. Este o tăcere apăsătoare,

sufocantă, aproape nimicitoare. Ne privim pierduţi, blocaţi undeva
între timpuri şi vieţi scurse de demult, şi nici unul dintre noi nu are
curajul să spună nimic. Deodată, îl văd aşezându-se uşor, pe marginea
patului, lângă mine, fixându-şi apoi un punct în spaţiu şi timp.
— Am să-ţi spun o poveste, începu el.
— Poveştile se spun în şoaptă, am continuat eu. Îl aud cum

oftează adânc şi îmi pare că, în suspinul acesta al lui s-ar fi strâns zeci
de cuvinte nespuse, şi zeci de dojane nerostite.
— A fost odată ca niciodată...
Apoi se opreşte din povestit şi lasă din nou muţenia să se aştearnă

încet peste noi. Îşi întoarce chipul către mine, şi aproape că mă simt
pironită sub forţa magnetică a dojanei din ochii săi. Aşa, privirile
ni se lasă parcă prinse într-un joc ameţitor de du-te vino, timp în
care toată apăsarea mea de până atunci se risipeşte treptat. Ochii
lui mari, acum mai sereni decât i-aş fi văzut vreodată, răspândesc o
toropitoare căldură sufletească ce îmi pare mai întâi a naşte din micile
scânteieri de emoţie ce-i luminează chipul, dar mai apoi simt că ea
este emanată tocmai dintr-un soi de pasiune nespusă, ce arde mocnit,
pusă cu grijă la adăpost din cele mai vechi răstimpuri. Sunt trăiri ce
pot transforma gheaţa în apă şi ne transformă, pe fiecare dintre noi,
în nişte alchimişti vrăjitori. Eu sunt încrederea, el mângâierea. Eu sunt
înţelegerea, el tandreţea. Eu sunt blândeţea, el atingerea. Şi apoi, el este
încrederea, eu mângâierea. El este înţelegerea, eu tandreţea. Eu sunt
atingerea, el blândeţea. Suntem şi simţim totodată, trăim o ameţitoare
magie, şi suntem aruncaţi în vârtejuri de dorinţă tulburătoare, atât de
covârşitoare şi mistuitoare prin consecinţele lor.
Gonguri atinse
De melancoliile
Stiletului. Fum.
Mare Alb, 16 decembrie, 2000

Peninsula Amintirilor, 02: 45
Povestea ...
A fost odată ca niciodată, îl aud începând din nou, în timp ce îmi

aşază palma stângă în mâna lui. Uite! Vezi? Priveşte aici. Şi începe să
traseze nişte linii imaginare cu arătătorul mâinii sale drepte după care
continuă în şoaptă. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti...
Se spune că, undeva, într-un tărâm foarte îndepărtat al Lumii

de Nicăieri şi de Pretutindeni, cunoscut odinioară drept Regatul
Libelulei, trăiau doi tineri: Volturius şi Luna.
Legenda spune că, din cele mai vechi răstimpuri, pe Pământ dăinu-
iau două seminţii de mari vrăjitori care se tot luptau să dobândeas-
că stăpânirea lumii întregi.
Niciunuia din Neamul Descântătorilor de la Răsărit nu îi era permis

să vorbească, să privească înspre, ori să caute prieteşug cu cei din
Neamul Descântătorilor de la Apus. Şi totuşi, cum inimii nu poţi să-i
comanzi, s-a întâmplat dară ca, într-o zi, unui flăcău chipeş şi mai
aprig de mânie din Neamul Descântătorilor de la Apus să îi cadă cu
tronc o frumuseţe de fetişcană cu pletele până în pământ şi buzele ca
văpaia din Neamul Descântătorilor de la Răsărit. Cum de luptă nu
îi era teamă, flăcăul nostru a răpit pe tânăra şi frumoasa fetişcană,
făcându-şi-o de soţie. Nimic nu a stins ori măcar domolit setea de

răzbunare a celor din neamul fetei decât un aprig blestem aruncat
asupra seminţiei flăcăului ca, în ani o sută, să li se nască un copil
al cărui suflet să fie străfulgerat în două, iar jumătăţile să fie astfel
izgonite, fiecare într-o altă parte a lumii, rătăcind de-a pururi să-
şi găsească liniştea şi împlinirea. Necontenit şi neobosit, Volturius,
căci acesta este numele copilului blestemat, rătăceşte pe Pământ şi în
afara lui, până îi este dat să o regăsească pe ea, pe Luna.
Din păcate însă, blestemul a fost astfel menit ca, nici măcar în
forma lor perfectă, cele două jumătăţi să nu îşi găsească împlinirea
şi să se piardă iar şi iar până la viitoarea regăsire...
Aceasta este povestea. Şi acum, ca şi atunci, vieţuim în ea şi în afara ei,

la nesfârşit, până când se va sparge această vrajă puternică şi vom fi fost
eliberaţi de sub puterea ei zdrobitoare. Priveşte!, spuse el, trasând o linie
mai accentuată din palma mea stângă, ce începea între degetul arătător
şi degetul mijlociu, alunecând înspre încheietura mâinii. Aceasta este
linia Sorţii, şi până când linia Sorţii tale şi linia Sorţii mele nu vor arăta
la fel, destinele noastre vor continua să fie separate şi nu unite.
Ca să mai înmoaie blestemul Descântătorilor din Neamul de la Răsărit,

cei din Neamul tânărului au făurit un talisman magic care să îi ajute
pe cei ce îl poartă să se regăsească din rătăcirile lor prin vieţi.
Şi, aşa cum sufletul lui Volturius a fost străfulgerat în două, la

fel, şi talismanul, un disc în mijlocul căruia odihneşte o libelulă,
întruchipată sub forma semnului infinitului, e creat din două
jumătăţi. O jumătate e din aur, iar cealaltă jumătate este din argint.
Două pietre preţioase odihnesc pe fiecare dintre aripile libelulei. Una
este a lui Volturius, ochiul de şoim, sudată de jumătatea de aur, iar
cealaltă, piatra lunii, sudată de jumătatea de argint, este a Lunei....
Preludiu...
Călătorie chinuitoare... Călătorie mirabilă...
Călătorie tulburătoare...
Căinţă alinătoare... Căinţă nemărturisită...
Căinţă resemnată... Căinţă scrumită...
Tăcere adâncită... Tăcere gâtuită...
Tăcere împrejmuitoare... Tăcere nepătrunsă...
Tăcere stăruitoare...
Singurătate amară... Singurătate apăsătoare...
Singurătate binefăcătoare... Singurătate mocnită...
Singurătate sfâşietoare... Singurătate zdrobitoare...
Năzuinţă desperată... Năzuinţă deşartă...
Năzuinţă neîmplinită... Năzuinţă neîngăduită...
Năzuinţă neobosită...
Aşteptare ameţitoare... Aşteptare anxioasă...
Aşteptare dezamăgită... Aşteptare istovitoare...
Aşteptare nemărturisită... Aşteptare nepătrunsă...
Aşteptare răzvrătită... Aşteptare strivitoare...

Aşteptare trudită...
Prăpastie ameţitoare... Prăpastie oarbă...
Prăpastie crâncenă...
Mister barbar... Mister neliniştitor...
Mister tulburător...
Reproş amar...
Reproş dispreţuitor... Reproş usturător...

Cine ţi-a aşezat în ochi statui

Cu chipul nopţii şi arcade
Sub care în potire arde
Un vis al meu, al tău şi-al nimănui?
Ce răsărituri elocvente
Decapitează norii parfumaţi?
Concilii reci de lari şi de penaţi
Vor sparge ora în torente.
În larg navigatorii lotofagi

Presimt concisele regate,
Cuvintele mumificate,
Jefuitori de piramide vagi.

Muntele Vrăjit, 20.01
Desfătări hazardate ...
Cu ochii doar uşor întredeschişi, cu genele încă încâlcite în dulceaţa

somnului trândăvitor în braţele căruia m-am abandonat abia spre
dimineaţă, privesc instictiv spre măsuţa de pe terasă unde ştiu că mă
aşteaptă, cuminte, caietul meu de însemnări.
Deşi mă ştiu în siguranţă la adăpostul umbrei răcoroase, cu greu

îmi fac curaj să deschid larg ochii... Nu încă!, îmi spun ... Mai aşteaptă...
Îmi place să urmăresc, aproape pe furiş şi cu ochii mijiţi, tot acest
spectacol animat şi captivant de umbre pe care soarele îl creionează,
chiar şi dincolo de draperiile grele, bogate în falduri de catifea păcurie
ce tronează nestingherite de la un colţ la altul al camerei.
Din când în când, acolo unde găseşte câte un loc liber, soarele
îşi trimite mesageri... Aşa, fascicule de lumină, care mai ceţoase
şi anemice, care mai bălaie şi strălucitoare, îmi invadează camera,
aproape pulverizându-mi pe trup o peliculă de lumină vie.
Intuiesc că trebuie să fie deja târziu, însă închid ochii pentru o

ultimă clipă, şi trec repede în revistă visul din care am fost smulsă
cu atâta silnică brutalitate. Trag aer adânc în piept, şi abia când îmi
simt plâmănii umpluţi cu aer, reuşesc să adulmec aburii ameţitori şi

moleşitori ce răzbat dincolo de draperiile voluminoase care separă
dormitorul de terasă, asemenea unei bariere ce împarte două lumi.
A fost sunetul de alertă al poştei electronice, aud răsunând în

liniştea semi-întunecată a camerei ecoul apropiat al propriilor mele
gânduri. Mă urnesc alene, încăpăţânându-mă să ignor egoista oboseală
care mă vrea ţintuită la pat, asemeni unui iubit pofticios şi nesăţios, de
fiecare dată când, încurajat de semiobscuritatea ce abia se naşte din
întrepătrunderea nopţii cu primii zori ai zilei, îşi ademeneşte, încă
somnoros, iubita înapoi în pat. Curiozitatea însă, pare să fie chiar
mai mare decât promisiunea oricărei căni pline ochi de cafea neagră,
aromată şi aburindă, aşa încât mă trezesc în faţa ecranului laptopului
care mă anunţă că am un mesaj în aşteptare...
Când o fi fost trimis, mă întreb în timp ce deschid mesajul... Nu

mai contează, îmi spun, oricum aseară nu m-am simţit în stare să
intru... În timp ce încep să-l citesc, aproape că îmi simt inima în gât
de o emoţie uşor paralizantă. O singură persoană putea să îmi trimită
mesajul!
From: MareAlb@yahoo.com
To: PiatraLunii@yahoo.com
Sent: Friday, 28 July, 2000 0:17:09
Subject: Re: ....şi alte metode de relaxare!
....nădăjduiesc că te vei simţi mai bine dimineaţă... voi lucra pentru

asta.... o să mă aşez în mijlocul cortului, cu palmele pe genunchi, după
ce îmi voi fi desenat pe obraji câteva dungi cu roşu de Sienna şi alte
câteva cu albastru de Prusia (Ingres spunea: „Nu folosiţi albastru de
Prusia. După o vreme se înnegreşte.”)
Şi în timp ce fumul îmi va încărunţi părul împletit, uns cu untura

de gâscă, voi invoca spiritele care sălăşluiesc adânc în taiga, laolaltă cu
lupii albi şi tineri. Tu vei visa un dromader cu solzi verzi, de reptilă şi
un viscol de fluturi turcoaz. Dromaderul se va transforma în cascadă
şi va naşte o pasăre melancolică. Aceasta va zbura cu răul din tine în
gheare. Să nu scuturi, dimineaţă, de pe pernă, pulberea fină, turcoaz..
Este acolo ca să te apere.
...mâine, adica azi, plec la Cetatea Aurului Negru. Pe la 10... Până

atunci mai sunt acasă. Joi plec din nou. Tot la Cetate. Cred că într-o
viaţă anterioară am fost pendul... sau pendulă?... mai bine pendul,
parcă... ;)
...somn uşor...
Zâmbesc. Cuvintele încep să îmi şiroiască parcă pe retină şi încep să

scriu...
Am intrat deja, nu de mult, în lumea romanţioasă a Marelui Alb.

Şi deşi este foarte puţin timp de atunci, ne-am creat o lume numai a
noastră, numai de noi ştiută şi înţeleasă. O lume de poveste. O lume
plină de tâlc şi de iubire. O lume care se cutremură de fiecare dată
când gândurile noastre se ciocnesc, de fiecare dată când privirile ni
se întâlnesc, chiar şi aşa, chiar şi aici, dincoace de ecranul luminos
şi rece al laptopului personal. O lume atât de reală, dar totuşi atât de
nemaiîntâlnit felurită este cuibărită într-un spaţiu atât de ireal şi de
rece al eterului.
Gânduri sprintene se conturează în cuvintele grafiate pe pagina

albă, nepipăibilă şi totuşi aievea, în faţa mea...
From: PiatraLunii@yahoo.com
To: MareAlb@yahoo.com
Sent: Friday, July 28, 2000 8:16:31 AM
Subject: Re: ......şi alte metode de relaxare!
... mulţumesc, Mare Alb ...
... acum înţeleg de ce m-am trezit cu colierul de turcoazite la gât

... mă simt un pic mai bine, deşi slăbită ... aştept să se facă cafeaua
ca să-i inhalez aroma năucitoare ... vracii de pe aici mi-au interzis cu
desăvârşire cafea zilele acestea... dar, cum îţi ziceam şi ieri, TU eşti
adevarata mea cafea.......
... sunt încă drogată de la medicamente .... aseară n-am mai fost
în stare să ajung la spital, aşa că am chemat „spitalul” la mine, dat fiind
că ar fi fost practic imposibil să conduc după injecţii ...... :) medicul de
familie mi-a făcut o vizită la domiciliu: mi-a administrat un cocktail
intravenos de scobutil si papaverină... nu pot să îţi spun ce fel eram...

parcă aş fi fost personajul principal din Exorcistul... acum fac haz de
necaz, semn că mi-e un pic mai bine ...
.... nu fac des aceste colici biliare - cam o dată pe an - dar când
le fac, mă epuizează cu totul ... nu prea reuşesc să fiu coerentă în
perioadele de boală, aşa că, dacă zic vreo tâmpenie, uită şi iartă ...
... o zi minunată îţi doresc .... drum cât mai liber!
... eu voi fi tot acasă, cocoţată pe trei perne şi aşezată pe partea dreaptă
de parcă aş fi Prinţesa din povestea Prinţesa şi Bobul de Mazăre...
... o întreagă filozofie dom’le ...
... pupations ...
Dau clic pe butonul de trimitere, şi, asemenea unei pisici leneşe care
se întinde după o zi de trândăvit în spatele sobei, îmi întind braţele şi
îmi dezmorţesc spatele, gata să mă bag sub o cascadă de apă călduţă şi
revigorantă.
Mă uit la ceasul de pe desktop şi văd că s-a făcut deja 8:20, semn

că ar cam fi vremea să mă întorc la cele lumeşti şi să mă rup, pentru o
vreme, de dulcea lâncezeală fantasmagorică.
Mă ridic de la masa de lucru şi iau cu asalt sentinelele trândave

ce stau în faţa barierei dintre cele două lumi ale mele. Apuc marginea
draperiilor, şi, în timp ce le trag la o parte, mă pregătesc pentru atacul
luminii pe care îl simt dureros de agresiv chiar şi cu ochii închişi,
dincolo de străvezimea pleoapelor mele.
Sclipirile argintii ale soarelui s-au insinuat atât de strindent,

dincolo de draperiile dense, încât am crezut că este mai târziu de atât
şi că am dormit până spre prânz... Mă simt atacată. Mă simt invadată...
Sufletul îmi este copleşit de durere şi bucurie în acelaşi timp. Cum

se poate să iubeşti doi oameni în acelaşi timp? Şi cum poţi, să iubeşti
atât de diferit şi totuşi aproape la fel de intens, pe unul, pentru mintea
lui, iar pe celălalt pentru sufletul lui?!? Cum e posibil să disimulezi şi
să te dedublezi cu atâta aparentă uşurinţă? Vina este totuşi aici. Ea a
existat din prima clipă în care am intuit că lumea Marelui Alb căci este
o lume care nu mi-a fost permisă până mai ieri, dar mi-o doresc la fel
de mult pe cât vreau să o izgonesc din viaţa mea.
Şi uite-aşa, Vina a plecat la atac, şi, flancată de Slăbiciunile mele,

cei mai de temut aliaţi, aşteaptă. Răbdătoare. Îndurătoare. Şi, când
voi face prima mea greşeală, va fi acolo, cu zâmbetul ei batjocoritor,
gata să îmi spună: Ţi-am spus eu că lumea Marelui Alb nu există! Te-ai
amăgit degeaba!
Îmi îngrop faţa în buchetul meu de tuberoze ce mă aşteaptă

cuminte pe terasă, şi, cu o doză de înmiresmat energizant în nări,
suficient cât să-mi ajungă până la bucătărie, mă îndrept agale să-mi
pregătesc mult aşteptata, mult îmbătătoarea şi deja canonizata primă
cană de cafea a zilei. Desfătări hazardate... Viaţa mea pare că este suma
tuturor desfătărilor mele hazardate.
O ultimă oprire la laptop şi fug la bucătărie. Aud din nou sunetul

de avertizare pe care am ajuns să îl iubesc şi să îl urăsc deopotrivă, cu
aceeaşi perfidă intensitate.
Abia am trimis mesajul şi Mare Alb mi-a şi răspuns. Uneori am

senzaţia că mă vede, că mă simte, că mă intuieşte, deşi la atâtea sute de
kilometri depărtare. De parcă ar fi un vrăjitor şi sferele-i opalescente i-ar
servi drept ochean. De parcă ecranul laptopului i-ar servi drept portal
către lumea mea. Citesc...
Subject: Re: .....şi alte metode de relaxare!
.....cafeaua mea tocmai a fiert... cred adică, după sunet, că ţineam ochii
închişi ca să mai dorm puţin lângă aragaz...
....sunt ciufulit, e cald şi umblu prin casă ca Adam prin rai înainte de
conspiraţia Evei şi a şarpelui... ;)
Dreptul la replică I. Tatonarea.
... ce regal vizual trebuie să fie pentru vecinele tale ...
Dreptul la replică II. Tachinarea.
... sunt oarbe, săracele... au putut privi doar odată perfecţiunea corpului
meu praxitelian... le-a fost de ajuns... au decis că nu mai au nevoie să
vadă altceva de atunci încolo şi şi-au scos ochii cu andrelele...
Râd cu poftă. Citesc mesajul din nou. Râd şi mai tare pentru că mi le
imaginez pe bietele femei făcând asta. Ca într-o tragedie greacă. Cu
cât mi le înfăţişez cu ochii minţii, cu atât râd cu şi mai multă lăcomie.
....în realitate am o burtă de hipopotam... azi o să îmbrac, ca să o

maschez, o cămaşă bleu pal, cravată alb ivoriu, sacou bleumarin şi
nişte blugi, cred... :)))
Dreptul la replică III. Subînţelesuri.
... la înălţimea ta nici nu cred că se bagă de seamă ... combinaţia perfectă ...
Dreptul la replică IV. Potriveli.
:))))) bine că nu e cocoaşă.....

Dreptul la replică V. Înţepături.
... sunt sigură că şi atunci te-ar fi prins bine ... o frumuseţe masculină
à la Picasso....
Dreptul la replică VI. Aluzii.
Subject: Re: .... şi alte metode de relaxare!
...cu ochii pe burtă şi călcâiul în frunte.... :))))))) ... de fapt cu ochii

pe altceva...;)
Dreptul la replică VII. Baterea în retragere.
Subject: Re: ......si alte metode de relaxare!
... te las să te pregăteşti - deşi cred că ai început deja demult ... drum
bun ... răcoare multă ...
... pupations ...

I-am simţit insinuările ca un sfredel în carne. De fiecare dată când

simt că poate se apropie prea mult, bat în retragere. Am intrat în
acest joc, iar acum simt că nu mai pot să ies. Îmi doresc să joc mai
departe. Asta este problema. Şi cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare
mail trimis, se mai şterge un metru din harta distanţei dintre noi.
Ador formula asta de comunicare. Deşi reală, deşi aproape

palpabilă, poşta electronică îmi creează senzaţia că acel ceva
există, mai degrabă ca o proiecţie, ca o hologramă, decât precum
ceva concret. Cuvintele vor fi mereu stocate acolo, undeva, dar
poţi să continui să te amăgeşti că nu este nimic la mijloc, că
totul este doar o joacă nevinovată şi atât: vorbeşti cu cineva pe
care îl cunoşti. De fapt, vorbeşti cu cineva cu care la început ai
interacţionat doar într-un număr limitat de circumstanţe, pe care
l-ai cunoscut poate într-un context formal, riguros şi pe care nu
l-ai fi văzut niciodată aşa...
Conversaţiile la telefon, din contră, sunt mult mai personale

şi cuvintele spuse, ei bine, odată rostite ele sunt irecuperabile. O
pauză, un suspin, o inflexiune aparte a vocii, toate fac să pară totul
aievea, palpabil, ca şi când ar fi un soi de teleportare invizibilă.
Pe mail însă, poţi să stai chiar şi minute bune până să concepi un
mesaj, eşti atent la ce scrii sau la cum scrii, revii sau ştergi ce ai
scris, şi poate că uneori nici nu mai răspunzi la mail, invocând o
ieşire de urgenţă...
Cât timp am jucat partida asta de game – set - over a

mailurilor noastre, am reuşit să îmi pregătesc cana plină ochi cu
cafea infuzată, fierbinte şi cu adevărat nălucitoare. Am aşezat-o
alături de mine, pe măsuţa mea de lucru, un pic mai departe de
laptop, atât cât să îi dau răgaz lichidului negru şi clocotit să se

răcorească un pic ca apoi să-mi las fiecare por al fiinţei inundat
de acest înmiresmat elixir... Sunt un Setilă cafegiu...
Nu am multe ritualuri la care ţin, însă acesta este unul dintre

tabieturile mele pe care îl îndrăgesc foarte mult. Îl respect riguros.
Cu sfinţenie, aş spune. În fiecare zi mă poartă mai aproape sau
mai departe de mine însămi. Asemeni aburului legănat ce se
ridică alene din gura cănii de cafea, la fel mai parcurg, zi de zi, la
primele ore ale dimineţii câte un traseu din harta sufletului meu.
Toţi suntem, până la urmă, într-un fel sau altul, asemeni

unor cafele. În funcţie de cantităţile puse, în funcţie de etapele
parcurse, cafeaua este mai gustoasă sau mai searbădă şi sălcie.
Pune apă cât pentru două ceşti, dar cafea doar pentru una, şi vei
vedea ce iese. Sau pune apă cât pentru o ceaşcă, dar cafea cât
pentru două, şi vezi ce iese! Aşa şi noi.
Înainte de a veni pe lume, Dumnezeu pregăteşte cantităţile

potrivite pentru fiecare dintre noi. Suntem trimişi în lume, la fel
cum pregătim apa în ibric să o punem la fiert. Apoi, de-a lungul
vieţii, ne confruntăm cu fel de fel de întâmplări, trecem prin tot
soiul de probe de foc, la fel cum şi apa din ibric fierbe până dă
în clocot. Fiecare dintre noi ajunge la un moment dat în viaţă
când, asemenea cafelei oprite din fiert, avem o pauză de revelaţie.
Şi atunci, iată, se întâmplă ca cineva sau ceva să dea buzna şi
să răstoarne întregul univers, într-atât încât poate modifica chiar
şi structura chimică a fiinţei emoţionale a celui astfel cotropit....
Asemenea apei din ibric, te învolburezi, te laşi transformat,
dar apoi te linişteşti. Şi atunci, intră în scenă Thanatos. Tot
Dumnezeu îţi trimite ingredientul secret, şi la final, după toată
această efervescentă şi înspumată transformare, te aşezi liniştit, te
detaşezi, te izolezi şi vezi ce a ieşit. Pui cafeaua în ploaie, amesteci

încet, pui capacul şi dai cafelei un răgaz să se odihnească. La final,
o torni în ceaşcă, atent să nu risipeşti nici măcar o picătură, şi te
aşezi undeva, numai tu şi ea, numai tu şi cu tine, şi porneşti la
drum. Aburul cafelei, deopotrivă ceţos şi parfumat, îţi serveşte
drept opium, şi atunci ştii că te poţi abandona visării, şi că poţi
intra în transă...
Subject: Re: .... şi alte metode de relaxare!
kissingeri multipli şi submultipli... :)
şi să te faci bine repede....
mai vorbim pe seară dacă nu cad prizonier pe câmpul de luptă... ;)
... vorbim ...

... fug şi eu să-mi scot turcoazitele de la gât şi să mă bag în apa
purificatoare din cadă... ;)
... o zi mai bună decât cea de ieri şi mai rea decât cea de mâine ...
... pupations ...
aaaaaaa, te purifici de întâlnirea cu mine... am înţeles :(

... ce rău sunt...
... kissingeri nesfârşiţi... :)
Dreptul la replică: Final de partidă
... dimineaţă, când m-ai pupat pe frunte m-ai mânjit de vopseaua

uitată de aseară ... ... nu puteam să ies aşa pe stradă ......
Ambuscadă
În mine de sulf,
În saline – măceluri.
Fluturi în cristal.
Mare Alb, 21 iulie

Pensinsula Amintirilor, 00: 15
O mie şi una de nopţi...
Am trimis mesajul şi am ieşit repede, salvată de complicitatea miriadei

de înţelesuri ale punctelor de suspensie... Fac asta des, mai ales când
nu ştiu ce să aleg, de fiecare dată când trăirile-mi sunt alcătuite din
frânturi de gânduri discordante.
Îmi iau pocalul cu licoare vrăjită, îmi pun pălăria şi ochelarii de

soare în timp ce mă cuibăresc alene în fotoliul meu de ratan de pe
terasă şi mă pregătesc de Marea Întâlnire...
Zâmbesc amar în colţul gurii căci, în timp ce îmi creionez

portretul în oglinda sufletului, îmi dau seama că, încet şi sigur, am
moşit o a doua versiune a mea, câte una pentru fiecare din cele două
lumi ale mele. Sunt Dr. Jeckyll şi Mrs. Hyde în varianta feminină!
Întind mâna după cana de cafea şi sorb cu nesaţ prima gură din
poţiunea revelatoare. Simt cum lichidul fierbinte şi puternic aromat
îmi invadează papilele gustative deschizând lacăte odinioară ferecate
cu grijă, înlăturând, pic cu pic, rugina de pe pelicula amintirilor, dând
contur şi formă trecutului, aşa cum lichidul revelator developează,
rând pe rând, momentele unice prinse în plasticul filmului fotografic.
Răsfoiesc agale pagini de trecut, citesc şi îmi dau seama, uneori cu

nostalgie, alteori cu admiraţie, cât de mult m-am rescris şi cât de mult
am crescut de atunci. Şi, pe măsură ce revăd pasaje întregi din mine,
mă las cuprinsă de o furie teribilă, de-a dreptul înfricoşătoare...
Am în faţa ochilor protagoniştii unei piese de teatru absurd... Ei

doi, el şi ea, izolaţi pe o scenă pustie, la o lume distanţă unul de celălalt,
pironiţi într-un semi-întuneric ce trenează peste tot, nici unul nu îl
vede pe celălalt... toate simţurile le sunt anulate... toate mai puţin unul,
fiecare reuşind doar să îl audă pe celălalt... fără să-l şi asculte însă... şi
îi intuieşte gesturile disperate să atragă atenţia... mişcări ample... braţe
spânzurate... sfori încrucişate... săgeţi răsucite... arcuri încordate...
univers irespirabil...
Aştept cuminte în primul rând, asemeni unui regizor exigent care

asistă la repetiţii... De data aceasta însă, fiecare primeşte o singură
şansă... este seara premierei...
— Simt că am ajuns într-un impas, Agat! ...Nimic... Asta e tot ce

mai simt acum. Ce paradox ciudat! Ciudat dar atât de ... afundător.
Iernatic... Mă simt copleşită de tot acest nimic asurzitor! Mă trezesc şi
adorm cu el în suflet, aşa cum te trezeşti cu o melodie care îţi place, şi
care îţi răsună neobosit în urechi... Iar eu am ostenit... simt că mă afund
tot mai mult... Iar tu... ei bine, tu nu eşti acolo... aici... Ce simt eu de la
tine nu este dragoste. Mai degrabă, opusul ei... Ochii tăi sunt ca un cuţit
care îmi sfâşie în bucăţi, nemilos, sufletul bolnav, de fiecare dată când mă
vezi... Mă vezi? Eu sunt aici... şi e gol în jurul meu... Ce sunt eu pentru
tine? Cine sunt eu? În ce m-ai transformat? În ce soi de existenţă m-ai
aruncat... Singurătate în doi, Agat... Aceasta este piesa în care jucăm
de ceva veme deja.... Nu mai recunosc la tine nimic din omul de care
m-am îndrăgostit. Totul îmi pare acum atât de ireal, de îndepărtat... Îmi
spui că mă iubeşti cum nu ai iubit pe nimeni alta în viaţa ta, dar faptele
tale, gesturile tale sunt în contradicţie cu vorbele tale. Suntem împreună,

dar atât de singuri... trăim împreună, dar separat... respirăm acelaşi aer
şi împărţim acelaşi acoperiş, dar nu şi acelaşi pat, în două dimensiuni
paralele... Eşti mereu absent... veşnic nemulţumit... te irită orice... ţipi şi
urli mai tot timpul... Cu cât te strig mai tare, cu atât te îndepărtezi mai
mult...
— Greşeşti, Luna! Şi dramatizezi! Nefericirea aceasta pe care o

invoci mereu, izolarea mea de tine sau izgonirea ta din lumea mea,
totul se petrece doar în mintea ta! EU sunt omul de care te-ai îndrăgostit.
Sunt acelaşi... Poate doar un pic schimbat... Dar şi tu te-ai schimbat...
— Îmi spui că nu am dreptate, dar tu deja îmi vorbeşti despre o

lume a ta când, până mai ieri, trăiam în lumea noastră...
— Nu-ţi mai dori o iubire ca-n poveşti... nu există aşa ceva... poate
doar partea cu „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”... Fericirea
însă, cum simţim fericirea, diferă de la om la om. Fericirea fiecăruia este
unică... Noi ne iubim. Cel puţin eu aşa simt...
— EU simt altceva ... simt că sunt prinsă într-o buclă temporală...

simt că repetăm aceleaşi gesturi şi ne spunem aceleaşi cuvinte la infinit...
că purtăm aceleaşi discuţii la nesfârşit... levităm... şi ne lăsăm devoraţi
puţin câte puţin de ceva ce odată era, sau cel puţin părea, dragoste
adevărată... Însă simt, tot mai mult, că sentimentele mele se lovesc de un
paravan... un gheţar ce îmi împăienjeneşte sufletul şi mintea... Iubirea
ce ţi-o port se întoarce la mine şi mă loveşte drept în faţă, ca nişte scrisori
ce îmi sunt returnate din pricina unui destinatar inexistent... Acum îmi
spui că mă iubeşti, peste câteva zile nici nu te mai uiţi la mine... Nici
măcar nu mai comunicăm cu adevărat ... rezolvi tot felul de situaţii
pentru cei din jur şi când ajungem să fim împreună eşti prea obosit şi
vrei să fii numai tu cu tine...
— Mă scuzaţi, doamnă judecător, dacă acum mă mai fac vinovat

şi de oboseală şi pretind linişte să îmi pot odihni mintea şi sufletul! Nu
ştiam că dacă vrei să fii singur, tu cu tine, este o problemă! De fapt, care
este, mai exact, delictul de care mă fac vinovat?
— Nu te purta aşa! Mă iei peste picior şi mă doare... Ce este fericirea

pentru tine, Agat? Cum vezi tu viaţa noastră de aici încolo?... Dacă să
fii fericit înseamnă să ignori un adevăr şi să te încăpăţânezi să porţi o
mască, atunci, da, poate că ai dreptate... am putea avea parte de un
sfârşit ca-n poveşti...
— Ştii unde este greşeala ta?! Idealizezi iubirea! Şi m-ai idealizat

până şi pe mine... nu sunt un zeu! Acesta sunt eu. Pur şi simplu eu! Şi
nu te mai agăţa de trecut... Timpul nu curge înapoi! Nimic nu rămâne
neschimbat la nesfârşit. Iar eu, ei bine, eu sunt un om cu defecte... şi te
las să le vezi pe toate tocmai pentru că te iubesc. Te iubesc! În felul meu...
pirateresc, eu chiar te iubesc! Nu port nici un fel de mască...
— Mi-e dor de ce am fost cândva. Mi-e atât de dor încât doare. Nu

ştiu cum să trăiesc fără noi.... nu ştiu cum să împac sufletu-mi zdrobit...
l-ai rupt în bucăţi şi apoi l-ai cusut la loc... dar cu fiecare cusătură
îl schimonoseşti şi mai mult... Spune-mi ce să sper când te văd peste
tot şi nicăieri? Totul este atât de şters... de estompat... imaginea ta se
înceţoşează cu fiece zi care trece peste mine...
— EU doar aşa ştiu să iubesc, Luna! Mai întâi te pierd şi apoi

te regăsesc... te abandonez şi apoi te revendic... te vânez şi apoi te
eliberez... Dar chiar şi când te pierd te iubesc... şi îmi este dor... şi-apoi
iar îmi eşti dragă... şi te iubesc... mai mult decât orice pe lume... Asta
este iubirea, Luna... Nu poţi să iubeşti fără să suferi... totul este un
joc... dulce şi amar deopotrivă... şi i-ai acceptat regulile odată intrată
în el... aşa sunt marile iubiri, de poveste... dar să ştii că şi aceste mari
iubiri de poveste uneori se pierd în uitare... rămân doar o amintire

între un el şi o ea care au îndrăznit să gândească că iubirea lor este
unică...
În drumul nostru prin viaţă ne naştem singuri, murim singuri, şi,

în timp, învăţăm chiar să ne găsim desfătarea într-o otrăvitoare şi
înveninată singurătate în doi.
Cucerim şi ne lăsăm cuceriţi deopotrivă pentru ca, mai

apoi, cu Orgoliul şi îngâmfata Neîncredere pe post de sfetnici, să
dăm uitării redutele iubirii noastre. Teama fizică de insectele şi
târâtoarele înfiorătoare ce-şi fac locaş acolo, comoditatea de a mai
smulge buruienile şi mărăcinii care cresc de jur împrejurul redutei,
sufocând-o cu totul la final, ne amăgesc cu tot soiul de scuze,
hrănindu-ne, mai întâi ocazional, apoi, din ce în ce mai des, cu ideea
unor noi începuturi, mai limpezi şi desăvârşite.
Dulcele Abandon devine din ce în ce mai seducător, şi începi să

uiţi să mai fii tu, începi să uiţi să mai iubeşti, şi te trezeşti că într-o zi
institui o reală Recesiune Sentimentală.
Încătuşezi Iubirea şi o arunci într-o temniţă departe de lume,

îi vânezi urmaşii şi te asiguri că tronul îi este uzurpat de invincibila
Nepăsare.
Mi-am văzut viitorul în ochii tăi. Citesc din nou. Şi din nou. Şi din nou,
până când îmi simt ochii invadaţi de lacrimi. Recitesc cu ochii minţii,
cuvintele scrise de o mână credulă, dintr-o dragoste atât de naivă, atât
de nevinovată, cu ani în urmă.
Ştiu sigur că vom reuşi... Te iubesc... Îţi promit – de fapt, te ameninţ – că

nu mă voi sătura niciodată de tine. Te iubesc. Eşti viaţa mea. Şi încă
ceva: să mă iubeşti aşa cum te iubesc şi eu! Ba nu, poate mai mult. Eşti
al meu şi sunt a ta... Am avut un vis despre noi... şi în vis, mi-am văzut
viitorul în ochii tăi!...
Se făcea că noi doi eram pe plajă... cerul era de un albastru

închis, aproape negru ca smoala şi în gura asta imensă şi cascată
a întunericului zăcea luna... Era o lună ca din poveşti, rotundă,
palidă, dar ocrotitoare cu cei îndrăgostiţi...
Dă-mi mâna şi intră în lumea mea! Priveşte! Marea, agitată şi

învolburată, este asemenea unei mame care ne ceartă că am rămas
atât de târziu afară... înspre mal bate un vântişor nu prea rece, dar
umed şi ne inundă nările cu un puternic miros de sare... nisipul încă
mai păstrează pe alocuri căldura din timpul zilei, dar e totuşi rece şi
jilav pentru perioada aceasta a anului... Ascultă!... Auzi marea?...
Este aici cu noi! Spune-mi că simţi şi tu briza ce ne mângâie
trupurile goale... şi nisipul care se lipeşte de piele freamătă parcă,
odată cu noi, palpită de iubire, de teamă... Undeva, în depărtare,
se aud nişte voci! Nu e nimic! Sunt doar nişte tineri întorcându-se
acasă. Erau chiar pe strada mea, dar eu eram atât de pierdută în
visul meu, încât i-am crezut acolo, pe plajă, lângă noi...
Nu le da importanţă! Aş vrea să facem o baie în valurile furioase, a

căror coamă albă, înspumată a împletit o dantelă de năzuinţe şi de
vise... Vino!... Să ne lăsăm purtaţi prin timpuri de iubire! Vino!...
Vreau să îmi plimb picioarele prin apă, la mal, dar tu mă opreşti

spunându-mi că apa e mult prea rece acum... Mă supăr pentru că,
spun eu, suntem tineri şi tinerii fac lucruri nebuneşti....
Priveşte în zare! Pe marea argintie peste care cerul acoperit de stele

se suprapune ca o pătură, se întinde o cărăruie roşiatică. E cărarea
lunii şi se continuă până acolo unde cerul pare că se desface ca şi
cum ar vrea să înghită pământul întreg. Aici, pe plaja noastră,

nimic rău nu se poate întâmpla... Mai eşti cu mine? Săruturile
noastre sunt pline de pasiune, ca şi când am mânca unul din altul,
ca şi cum ne-am devora cu sălbăticie, pentru ca apoi să ne lăsăm
consumaţi de dragoste...
Nu trece mult şi luna dispare şi, pentru câteva clipe nu se mai zăresc
decât nişte contururi fine a două corpuri unite într-unul singur...
Acum s-au ivit deja zorile! Totul s-a schimbat acum! Nimic nu mai
este doar albastru închis sau negru sau galben palid. Totul este de
un albastru vioriu superb. Este un nou început. Este incipio mundi.
Albastrul acesta vioriu va căpăta, în timp, contururi din ce în ce
mai clare... Aş vrea să strig lumii întregi cât de mult te iubesc! Sper
să nu mă dezamăgeşti nicicând...
Privesc textul oarecum deznădăjduită şi îmi dau seama că

năucitoarea poveste de dragoste dintre Piatra Lunii şi Piratul Barbă
Albastră, poveste pe care o credeam nemuritoare cu ani în urmă,
este asemenea foii de hârtie ce o ţin în mână, ruptă dezordonat pe
la colţuri şi îngălbenită de vreme, pătată ici colo de câteva picături
de negreală, o negreală alunecoasă şi aproape încăpăţânată căci,
oricât aş încerca să mai estompez petele, tot mai trenează o dâră
fină, uşor untoasă, asemenea unei intrigante, dar mizerabile idei de
Ură – Abandon, un binecunoscut tandem interşanjabil de Cauză -
Efect.
Aşa e viaţa, îmi spun. Ne îndrăgostim, ne iubim, dar apoi, cu

cât creştem mai mult, cu cât ne îndepărtăm mai mult de noi, cei de
la început, cu cât uităm să-i arătăm celuilalt că îl iubim, nu mai
mult sau mai puţin, ci doar ... mai diferit, cu atât ne dăm seama că
e mult mai comod şi mai amuzant să rămâi la drăgălaşa etapă de
îndrăgostire pentru că acolo ştii cum este să îţi fie dor şi să fii dorit,
pentru că acolo ai grijă să nu răneşti pentru că, la rându-ţi, nu eşti

rănit, pentru că acolo nu eşti niciodată singur şi umilit cum vei
rămâne mai apoi, pentru că acolo nu există niciodată tu şi el, tu şi
celălălt ci, mai degrabă, pentru că acolo el este tu şi tu ai devenit deja
el, voi doi ca unul singur.
Lasă-mă să te iubesc. Fii confidenta mea, fii iubita mea, fii mama
copiilor mei. Iubeşte-mă şi am să te iubesc toată viaţa şi dincolo
de ea. Fii a mea şi lasă-mă să fiu al tău... Aş vrea să mergem pe
o insulă, să fim doar noi doi, să ne iubim şi să ne ferim iubirea de
ochii lumii întregi. Aşa, nu va putea nimeni să mi te ia de lângă
mine. Dragostea-ţi să-mi fie elixir al vieţii, săruturile-ţi să-mi aline
setea arzătoare iar parfumul pielii tale să-mi liniştească foamea
cea biciuitoare. La cârma impetuoasei Fatum, naviga-vom dar
cu măiestrie prin valurile înspumate ale Mării de Smarald şi la
finalul fiecărei călătorii rescrie-vom noi şi exotice trasee geografice
cartografiind astfel lumi necunocute încă.
Şi l-am urmat. Şi, îmbătată de aburii ameţitori ai săruturilor sale

fierbinţi, şi, năucită de aţâţătoarea pasiune a privirii sale de veşnic
îndrăgostit, m-am lăsat prinsă în mrejele iubirii abisale...
Alături de el am trăit o mie şi una de poveşti de dragoste într-o

singură viaţă. Şi am iubit şi am fost iubită într-o mie şi unul de feluri...
Iubire adolescentină. Iubire castă. Iubire arzătoare. Iubire carnală.
Iubire dezlănţuită. Iubire extatică. Iubire amară. Iubire bolnăvicioasă.
Iubire fariseică. Iubire înjositoare. Iubire neîmpărtăşită. Iubire
defunctă. Iubire infinită. Iubire îmblânzitoare. Iubire tirană. Iubire
vulcanică.
— M-am lăsat dusă de val şi mi-am abandonat fiinţa sufletului

în mâinile tale... tu l-ai luat şi l-ai transformat într-un bibelou de
cristal pe care l-ai aşezat pe un raft... sus de tot, ferit de ochi sau mâini
curioase... La început ai avut grijă de el... îl luai cu grijă şi îi vorbeai în
fiecare zi... îl alintai şi îi spuneai poveşti de nemuritoare iubire... Apoi,
asigurat de dragostea ce ţi-o purta necondiţionat, ai început să uiţi... şi
mai întâi ai lipsit doar câteva zile. Şi totul a devenit atât de întunecos
şi friguros în jur. Apoi zilele s-au transformat în săptămâni tomnatice,
apoi, săptămânile au devenit luni ostenitoare şi lunile ani interminabili,
ani de grea şi apăsătoare aşteptare... Şi apoi, într-o zi, ca prin vis, ţi-ai
amintit de el şi ţi-ai dorit din nou să îl revezi. Să-l atingi. Să-l simţi.
Să-l ai. Doar pentru tine... şi praful care se aşezase peste el ani de-a
rândul, şi ciobiturile pe care le căpătase în timp aproape că l-au făcut de
nerecunoscut. Pierdut. Şi aşa a fost pentru o clipă nesfârşită până când
lacrimile tale de amărăciune înciudată s-au transformat în picături de
apă vie ce l-au adus la viaţă...
Atracţie irezistibilă. Trăiri pătimaşe. Abisuri acaparante. Orgolii

războinice. Pasiune vulcanică. Buze moi. Săruturi fatale. Atingeri
înlănţuitoare. Mângâieri nesfârşite. Sunete sparte şi rupte. Trupuri
trudite.
— Spune-mi că eu sunt singurul pe care o să-l iubeşti toată viaţa

ta şi dincolo de ea... Spune-mi că nu ai iubit şi nu vei iubi nicicând pe
nimeni cum mă iubeşti pe mine... Spune-mi că niciun’altul nu a mai
sărutat buzele-ţi moi şi fierbinţi, lacome şi setoase... Spune-mi că doar
eu am desenat conturul sânilor tăi abundenţi şi ademenitori... Spune-
mi că nimeni nu s-a mai hrănit cu mirosul părului tău învolburat şi
obraznic... Spune-mi, Luna... Spune-mi!
— Îţi spun că te iubesc, dar tu nu mă auzi. Îţi strig că sunt aici, dar
tu nu mă vezi... Te iubesc, Agat! Te iubesc atât de mult încât am uitat de
mine... şi chiar şi tu ai uitat de mine... Mă vrei, doar când vrei tu... în
termenii şi condiţiile tale... Mă pedepseşti şi mă urăşti fără să-ţi fi greşit
cu ceva... Întâi mă abandonezi indiferenţei nimicitoare şi reci, apoi ... ei

bine, apoi revii ca şi când nici nu ai fi plecat vreodată, ca şi când ai fi
fost acolo tot impul... Mă ai, trup şi suflet deopotrivă, dar ţie tot nu îţi
este de-ajuns!
— Pentru că te iubesc, Luna! Pentru că nu am iubit pe nimeni aşa...

Pentru că eu doar aşa ştiu să iubesc... iubirea mea este una devoratoare...
nimicitoare... vorace...
Şi ce poveste a mai fost... şi ce iubire au mai trăit... S-a prăpădit

totul parcă într-o clipită, şi doar cenuşa, încă fumegândă, a rămas
mărturie, aşteptând cuminte să zămislească Pasărea Felix, desăvârşita
şi mistuitoarea iubire însăşi dintre el şi ea. Şi cât o mai fi rămas din ce
a fost? Când el era lângă ea, Piatra Lunii simţea că are lumea întreagă
la picioare, iar, cu ea la braţ, Barbă Albastră simţea că nu există nimic
care să-l doboare. Dar fiecare avea câte un călcâi al lui Ahille. El,
Îngâmfarea. Ea, Nesiguranţa. Şi s-au lăsat, nefericiţii de ei, devoraţi de
temerile lor, sufocând, puţin câte puţin pasiunea pătimaşă a iubirii lor.
Uşor, uşor, fiecare a devenit un simplu simbol al încătuşării sufletului
celuilalt într-o relaţie moartă, şi fiecare îl vedea mai puţin strălucitor şi
un pic mai schimonosit pe celălalt.
Gravitaţia sensului
Cuvinte captive:
Spre-ntuneric se scurge
Ochiul cometei.
Mare Alb, 22 iulie 2000

Peninsula Amintirilor, ora 22: 45
Înamorarea ...
Am lăsat caietul din mână şi, cu cana de cafea pe jumătate goală

m-am îndreptat către sala de baie, gata să îmi răsfăţ simţurile şi să
pornesc la drum cu forţe proaspete.
În fiecare cameră există câte un buchet cochet de tuberoze ce stă

cuminte şi mă aşteaptă să-mi spună despre el. Sunt aici, sunt cu tine.
Nu te teme! Orice s-ar întâmpla, oriunde m-aş afla, chiar şi la zeci de
lumi distanţă, vreau să ştii că sunt lângă tine! Vreau să fii puternică
pentru că eu te iubesc! Te iubesc, par să le aud glăsuind în şoaptă de
fiecare dată când le privesc.
M-a întrebat odinioară ce flori îmi plac, iar eu i-am spus că îmi
plac toate, dar că iubesc tuberozele. Nu am discutat prea mult despre
asta şi am crezut că nici nu a băgat de seamă. Mă înşelam, desigur. Mă
iscodea mereu, ca un şcolar ştrengar, curios din cale-afară şi grăbit să-
şi completeze răspunsurile în chestionar, însă, în tot timpul acesta, el
îşi asimila răspunsurile cu dragoste şi răbdare, complotând cu grijă la
bunăstarea fericirii mele.
Îmi amintesc de primul meu buchet de tuberoze de la Mare Alb

şi zâmbesc. L-am primit pe mail: era mai degrabă o înşiruire de poze
cu buchetul fotografiat din cel puţin trei unghiuri diferite, însoţit de

o notă ce descria textul olfactiv de care eu însă nu mă puteam bucura
decât cu nasul minţii.
Modestă prin colorit şi formă, adeseori sfioasă şi smerită

chiar, tuberoza este cu adevărat spectaculoasă prin miresmele
răspândite. Parfum afrodisiac. Arome voluptoase şi zglobii.
Plăceri periculoase. Aceasta este tuberoza pe care eu o iubesc...
(Întotdeauna, acelaşi Mare Alb)
Îmi potrivesc apa pentru baie, arunc în grabă nişte spumant în cascada
lăptoasă ce se formează sub robinet şi îmi las halatul să alunece uşor
de pe mine. Îi simt atingerea trenând în urmă ca o mângâiere moale
pe piele... Un veritabil preludiu senzorial ce anunţă discret adevăratul
dans ludic ce stă să se descătuşeze de sub riguroasele convenţii dictate
asupra unei iubiri care este din afara timpului şi din afara existenţei...
Mă scufund în apa călduţă, mă las învăluită de perlele de spumă şi
aştept...
Încet încet, muşchii par să se relaxeze sub greutatea apei, iar

respiraţia mea parcă începe să danseze în ritmul muzicii ce se aude
din difuzoare. Kenny G., Forever in love. Spiritul mi s-a deprins deja de
corpul moleşit de căldura apei şi de dulceaţa parfumurilor înspumate
ce mă îmbracă, iar acum se află undeva pe o plajă pustie şi dansează
liber pe nisipul umed, fugărind în joacă dantela de clăbuci a vreunui
val rătăcit, spart chiar aproape de mal.
În urechi îmi răsună vocea groasă şi plină a Marelui Alb...

Cantilena...
Sigur că sunt un elf sau o părere.

Sigur că trăznetul va despica
Şi cedri şi stejari şi undeva

Chiar ingenuităţile umbelifere.
Dar sânul tău şi buzele şi când

Mă recompun din friguri şi din voci,
Vor fi un dom în care să revoci
Împrăştierea tuturor în gând?

Îmi adun forţele şi mă ridic din oaza parfumată în care m-am ascuns
până mai adineauri. Dau drumul jetului de apă, mai întâi mai caldă,
apoi călâie şi din ce în ce mai rece, până când simt stropii de apă ca
nişte ace mici şi mărunte care îmi şfichiuiesc pielea şi îmi trezesc
simţurile la viaţă. Închid ochii şi recitesc în minte ultimul mail trimis
către Mare Alb.
Sent: Friday, July 28, 2000 9: 48: 16 AM
Ştiam că, odată intrată în lumea ta romanţioasă, atât de stranie şi de

străină până acum de mine, mă vei ţine pe veci acolo.
Prizonieră... Captivă într-o lume care îmi dă viaţă şi mă sufocă

deopotrivă. O lume înăbuşitoare, învăluită de un abur greu de iubire
toxică ce trenează lăptos asupră-i, ferind-o astfel de ochii căutători ai
nesăbuiţilor curioşi să se abată la pas prin ea...
Însă dorinţa, până acum adormită, de a simţi fiecare contur al

lumii pe care tu ai menit-o astfel, devenită cu fiece zi tot mai arzătoare,
îndărătnic de încăpăţânată, m-a făcut să abandonez Prudenţa, lăsându-
mă pradă Instinctului febril ce îmi înlănţuise dar sufletul, mânată fiind
de un singur gând: să te cunosc, să văd înlăuntrul tău, să te văd cu
adevărat...
... Am zburat către tine, purtată pe sutele de aripi ale fluturilor de

turcoazite ce mi-ai prins în roi la gât astă noapte pe când ai chemat
spiritele vindecătoare în ajutor să îmi fie mie bine. Praful strălucitor
al fulgilor de soare prinşi în dantela aripilor fluturilor m-a protejat,
ferindu-mă astfel de privirile căutătoare ale iscoadelor gata să îţi dea
de veste despre oricine ar fi pus piciorul în lumea ta...
Dintr-o ochire grăbită am zărit cei doi tigri pe care i-am

recunoscut din povestirile tale. Şedeau somnoroşi, tolăniţi la
rădăcina unui copac bătrân, acum uscat şi golit de frunze, ale cărui
crengi se înălţau parcă rugător către cer. Am ştiut pe dată că aceea
este poarta către lumea ta şi m-am repezit într-acolo, strecurându-
mă cu prudenţă printre cei doi tigri leneşi ale căror mustăţi tremurau
când şi când, vizibil deranjate de vreo muscă îndrăznind să aterizeze
pe nasul unuia dintre ei.
În timp ce mă îndreptam spre intrare, am zărit, pe creanga cea

mai de jos a copacului, o bufniţă cenuşie ai cărei ochi galbeni şi
pătrunzători păreau că îmi urmăresc fiecare mişcare, intuind ce aveam
să fac mai departe. Mi-am ţinut respiraţia şi am făcut un ultim salt,
sperând să fi scăpat nevăzută de iscoadele tale.
Iată-mă, aşadar, scormonind cu privirea printre măruntaiele

lumii tale... ce acum mi se pare făurită în fel şi chip, vrăjită chiar...
o lume atemporală în mijlocul căreia cele trei sfere orbius mundi
stau cuminţi pe o masă sculptată în piatră, aşezată la doar câţiva

paşi de intrare, menită aşadar să citească pe oricine se va fi avântat
aici...
Un pic mai în faţă, chiar în dreapta mea, se află o rogojină de

papură ce pare că emană mirosul fiecărei trăiri simţite în timpul
incantaţiilor tale nocturne. Stăruind asupra ei cu privirea, îmi pare
că ia forma fiecărei vietăţi ce îţi va fi perturbat liniştea încremenită
a visurilor tale prevestitoare ce trimiţi căre mine în fiecare seară.
Aşezată cu grijă parcă să nu deranjeze echilibrul perfect ce ea însăşi
îl creează, rogojina este închisă într-un cerc protector de turcoazite şi
cuarţ... îmi imaginez că aici ai invocat puterea spiritelor aseară să-ţi
vină în ajutor...
Mai la stânga, în interiorul unui cerc de roci spongioase de coral

roşu aprins, lipit de cercul de turcoazite şi cuarţ, pluteşte greoi fumul
lăptos al focului tămăduitor care încă mai arde mocnit, păstrând încă
vie vraja nocturnă.
Deşi la oarece distanţă de cele trei sfere, îmi pare că le zăresc

mişcându-se în taină, împleticindu-se în forme bâlbâite, aşa că, preţ
de câteva clipe, întârzii asupra lor cu coada ochiului. Doar pentru o
clipă îmi pare că îţi zăresc silueta prinsă într-una dintre ele şi atunci
înţeleg că, rând pe rând, fiecare îşi asumă rolul de Oracol... un Oracol
alchimist ce are puterea de a preschimba prezentul în trecut sau de a
aduce viitorul în prezent, ca şi când Timpul nici nu ar exista.
Păşesc cu grijă să nu deranjez nimic din echilibrul lumii tale astfel

create şi mă îndepărtez cu un gând mai mult de cele trei sfere, abia
atingând cu tălpile muşchiul moale şi rece al covorului de pământ ce
găzduieşte această lume.
Undeva, ascuns sub o salcie despletită, un ochi bolovănos de

apă şoptitoare trândăveşte somnoros, moleşit parcă de absenţa firelor
clocotitoare de lumină solară.
Îmi desfac colierul de turcoazite ce mi-ai pus la gât aseară şi îl

arunc în apa neîncepută încă, privind cu nesaţ cum aceasta prinde
viaţă, schimbându-şi culoarea din verdele mocirlos, coclit şi urât
mirositor într-un albastru senin, strălucitor şi răcoritor, devenind
astfel o apă nemuritoare, îndelung dătătoare de viaţă.
Mă aplec cu grijă, atât cât să îmi pot oglindi chipul pe suprafaţa apei
şi atunci îmi pare că te aud şoptind...Sunt aici! Nu-ţi fie teamă!... Apoi
îmi simt corpul greoi răzvrătindu-se să se elibereze de sub domnia minţii
mele bănuielnice, gata să se abandoneze forţei invizibile ce îl trage în apă...
Deodată, intuiesc mii de sărutări de cristal invadându-mi trupul,

stăruind mai întâi pe tălpi şi tachinându-mi degetele de la picioare,
urcând apoi domol dinspre glezne către pulpe, întârziind preţ de
câteva clipe între coapsele-mi fierbinţi, copleşindu-mi astfel pântecele
într-un dulce şi ameţitor asediu al simţurilor deja aruncate într-un
învolburat şi covârşitor vârtej carnal.
Preschimbat deja într-un singur organ senzorial, trupu-mi

hămesit se înfruptă lacom din acest festin desfrânat al plăcerilor
pure şi fecunde ce îmi umplu fiinţa nesfârşită... Atingeri animalice...
săruturi frenetice aruncate dezordonat când aici, când acolo... plăceri
nelămurite... patimi mistuitoare ce îmi rod fiinţa... şoapte înăbuşite...
iubire instinctivă!
Ies din cadă, şi, în timp ce îmi învălui corpul cu un prosop pufos şi
moale, îmi schiţez repede în minte lista de necesare pentru reîntâlnirea
cu Violeta, scumpa şi draga mea prietenă...
Deşi nu ne vedem foarte des, de fapt, aş pune chiar că ne vedem

foarte rar, prietenia dintre noi este o prietenie a sufletelor noastre, astfel
încât, oricât de mult timp ar fi trecut de la ultima noastră întâlnire,
vorbim şi povestim de parcă nici nu s-ar fi scurs două ore de când ne-
am spus la revedere!
O prietenie veritabilă şi durabilă, în care fiecare a fost deschisă cu

cealaltă, dar, mai ales, sinceră, spunând întotdeauna ce gândeşte, fără
să se teamă că va fi mai puţin îndrăgită dacă face asta.
Nu i-am spus că vin. Mă intuieşte mereu, şi ştiu că dacă mi-ar

auzi vocea la telefon acum, şi-ar da seama că ceva mă nemulţumeşte.
Bagajele sunt gata. Mai am de dat o fugă la piaţă şi o pornesc la drum.
Va fi un drum lung, dar îmi face bine să conduc. Mă deconectez de tot
ce mă înconjoară şi mă avânt la drum ca şi când aş pune stiloul la capăt
de linie pe foaia alb imaculată. La drum spre Citadela de Jadeit!...
Pe drum, copaci bătrâni şi boltiţi par să mă salute, petrecându-

mă galanţi şi graţioşi până aproape de lumea Violetei, o lume ca de
poveste, o lume prinsă între odinioară şi a fost odată ca niciodată...
Ascunsă parcă la marginea lumii, dar totuşi în chiar inima ei,

înconjurată de o pădure deasă cu copaci selenari de smarald şi de
aventurin, casa Violetei pare să fi fost ridicată pe o colină de cuarţ
fumuriu.
Când am ajuns prima dată aici, am fost oarecum nedumerită de

lipsa unui gard care să o protejeze, dar Violeta m-a privit îngăduitoare
şi mi-a spus: Luna, draga mea, cine să mă protejeze? Un zid rece lipsit
de trăiri? Spune-mi, rogu-te, ce rost ar avea un zid înalt din piatră când
eu ştiu că, la nord, îmi stau pavăză Compasiunea şi Cunoaşterea, la sud,
Generozitatea şi Armonia, la est Concentrarea şi Înţelepciunea şi la vest
Fidelitatea şi Încrederea?! În inimă, iată, am Curajul ce le echilibrează

pe toate! Prin spatele casei curge un râu secular de lapis lazuli, iar la
marginea pădurii stă adormit Lacul Pădurii de Smarald. Aici este
Desăvârşirea! Aceasta este lumea mea, iar tu, draga mea, eşti mereu
binevenită în ea!
Am condus fără oprire preţ de câteva ceasuri, timp în care am

refăcut cu ochii minţii harta Citadelei de Jadeit. Nu cred să fie mai
mult de douăzeci de case în acest orăşel ce parcă se încăpăţânează să
rămână ancorat în trecut.
Fiecare casă tronează pe câte o colină, înconjurată de o lume a ei,

de un timp numai ei propriu. Şi deşi Timpul nu stă în loc, aici nu există
nimic care să fi răscolit prin măruntaiele Mamei Pământ.
Cât vezi cu ochii, aici nu vei găsi cărări sufocate de asfalt, iar
oamenii gospodari de prin partea locului au adus piatră de la carieră
pentru a marca traseul celor ce vor să ajugă în acest colţ paradisiac...
Când întunericul se lasă peste orăşel, casele, rustice şi cochete,

împodobite cu flori vesele pe la geamuri, îşi lasă storurile din lemn de
cireş să cadă pradă, şi ele, sub praful magic al lui Moş Ene, şi, în toată
liniştea grea şi densă a nopţii nu se mai aud decât cântecele greierilor
şi poate şi vreo bufniţă rătăcită prin copaci.
Dimineaţa aerul este atât de rece încât pare ca o ceaţă lăptoasă ce

cu greu se lasă doborâtă de primele raze, încă anemice, ale soarelui,
iar păsările îşi încep trilurile de la orele patru - cinci ale dimineţii.
Aceasta este lumea mea de dincolo şi de aici, lumea mea de nicăieri
şi de pretutindeni în care mă ascund de fiecare dată să-mi ostoiesc
rănile!
— Ai observat că nu ne mai scriem la fel de mult ca la început?

Pagini întregi de cuvinte, zecile de rânduri de confesiuni timide au fost
deja înlocuite fie de spaţiul surd şi mut al eterului, fie de albul neîntinat
al scrisorilor deja absente dintre noi...
— Da? Nu m-am gândit la asta! De fapt, nici nu mi-am dat

seama!... Şi totuşi... ei bine, cred că este normal! Lucrurile se schimbă,
noi ne schimbăm, relaţia trece la un alt nivel... Comunicăm diferit.
Vorbele sunt înlocuite de trăiri, de simţiri. Alegoriile, metonimiile abia
sugerate au fost deja înlocuite de săruturi fierbinţi, de penetrări frenetice,
de mângâieri egoiste... Visele creionate timid încep să capete contur şi
formă... Ai încredere. Va fi bine...
— Poate... Nu ştiu! Aş vrea, de fapt, chiar vreau să am încredere.

Dar tu îmi spui că această legătura carnală, erotismul instictiv care a
ajuns să lege trupurile noastre printr-un fir invizibil este mai puternic şi
mai durabil decât legătura dintre sufletele noastre, dintre minţile noastre,
când de fapt ar trebui să fie invers? Simt nevoia unei garanţii... Vreau
să simt o siguranţă, cât de mică... Da, înţeleg că e normal ca lucrurile să
evolueze, dar nu invers! Normalul pentru mine este ca, în timp ce relaţia
se maturizează, legăturile sufleteşti să devină mai profunde de atât, să se
înmulţească, să crească, susţinute fiind de această legătură strict erotică
de care vorbeşti. Îmi vine greu să accept că flecărerile sufletelor noastre
vor fi reduse la tăcere de muţenia trăirilor din priviri... Vreau totul sau
nimic...
— Dar ai deja totul. Avem deja totul. Mă ai pe mine. Iar eu pe

tine. Ce poate fi mai complet decât să te găsesc aici când mă întorc
acasă? Să îmi simt nările invadate de mirosul pâinii aburinde, abia
scoasă din cuptor, pe care tu o frămânţi cu dragoste pentru mine?
Ai idee ce însemnătate are gestul tău pentru mine? O femeie care
frământă pâine pentru bărbatul ei, aceasta este declaraţia supremă
de iubire şi nici un Te iubesc, fie că este emis în eter sau aşternut pe

hârtie nu poate să fie mai presus de asta... Este primordial... vechi
de când lumea... pur şi sincer... imaterial şi imortal! Ce te macină pe
tine, de fapt?...
Amintirile mi se derulau haotic în minte în timp ce roţile rulau repede

pe drumul către cabana Violetei. În tot timpul acesta am mers cu
soarele în spate şi i-am simţit atingerea de foc de fiecare dată când
drumul sinuos cotea la stânga, purtându-mă un pas mai aproape de
aerul răcoros şi tare din inima munţilor, acolo unde se ascunde, de
priviri iscoditoare, Citadela de Jadeit.
Am intuit, la un moment dat, cum o toropeală perfidă pune

stăpânire pe mine, aşa că am tras pe dreapta şi am coborât din maşină.
M-am uitat repede în jur şi am văzut o salcie pletoasă, cocoşată parcă
de trecerea anilor, împovărată de poveştile de dor şi de dragoste ale
tuturor celor care, la un moment dat, se vor fi oprit aici!
Am îmbrăţişat copacul şi am rămas aşa preţ de câteva clipe,

apoi m-am întins uşor pe un covor de iarbă vie, moale şi parfumată.
Stând aşa, cu spatele lipit de pământ, cu braţele deschise către cer,
cu ochii întredeschişi, m-am lăsat învăluită în mantaua energetică
a mii de lumi, a mii de vieţi petrecute de la începuturile lumii, în
timp ce ochii îmi bucurau sufletul de un binecuvântat spectacol
celest oferit de norii lăptoşi de bumbac ce se întindeau alene pe
poalele cerului.
Nu cred să fi stat aşa mai mult de o oră. Nerăbdarea de a o revedea

pe Violeta îmi tot dădea ghes, aşa că m-am pus repede înapoi în
mişcare. Vroiam să ajung pe lumină în Citadelă, temătoare să nu mă
pierd pe drumuri necunoscute de munte. Ştiam că partea cea mai grea
a drumului abia de acum avea să vină, şi oricât de bine mi-aş fi amintit
eu drumul cu ochii minţii, oricât de puternice ar fi fost farurile maşinii

mele, nu vroiam să mă hazardez aiurea. Şi am pornit!
Cu fiecare kilometru parcus mă simţeam din ce în ce mai mult

ca făcând parte dintr-o lume aparte, o lume pierdută de umanitate, o
lume ce avea, pe nedrept, să-i rămână în continuare necunoscută şi
străină...
Ziua începea deja să se îngemăneze cu noaptea când am intrat pe

ultima porţiune de drum către Citadelă. Din când în când, în lumina
roşiatic-viorie a amurgului reuşeam să întrezăresc lucirile unei ape de
un albastru indigo care se arătau timid de după flancul de copaci ce
făceau parcă de strajă în dreapta drumului.
Asemuiam sclipirile acestea cu nişte licurici timpurii, prea grăbiţi

să iasă la plimbările lor noptatice, sau chiar cu nişte steluţe care se
desprind din luciul apei spre a fi prinse în tivul de albastru al cerului.
Căciulile din ţiglă roşie ce se arătau sprintene de pe după cocoaşele

pământului erau străpunse de adevărate nasuri cârne şi fumegânde,
semn că lumea era deja strânsă pe la casele lor.
După cum îi ştiam obiceiul Violetei, mi-o închipuiam acum

trebăluind prin bucătărie, pregătind cina cu drag pentru cei din casă.
Indiferent cât de tânăr sau cât de trecut de prima tinereţe ai fi, ea îşi
tratează prietenii ca pe nişte regi şi regine cu suflet nobil.
Îmi este dor de mirosul de pâine proaspătă, frământată cu drag

şi suflet, aromă ce porneşte din vatra încinsă şi învăluie aerul rece al
serii ce stă la pândă pe la fereşti şi pe la uşa casei, gata-gata să facă
schimb, chiar şi pentru câteva clipe, cu aerul cald şi răsfăţat din casă.
La braţ îi stă mireasma cu adevărat ameţitoare a ierburilor proaspete
şi parfumate, crescute cu grijă în seră pentru ca apoi să fie aruncate
în ceaunul cu tocăniţa de legume, rumene şi grase, abia culese din

grădină. Îmi este dor de senzaţia de răsfaţ de care pielea mea se bucură
în aşternuturile din bumbac cu broderie fină la margine, spălate,
apretate şi apoi călcate cu grijă pentru oaspeţii Violetei.
Mama pregăteşte adesea lenjeriile de pat aşa, dar mai cu seamă

la sărbători, când toată casa se îmbracă în straie festive. Împreună cu
tata, ea pregăteşte casa şi bucatele cu dragoste şi răbdare. Masa, fie că e
de Paşte, fie că e de Crăciun, este doar un pretext, desigur, adevăratul
motiv fiind acela de a mai sta împreună şi de a depăna amintiri din
copilărie.
Zâmbesc cu drag la aducerea-aminte a unor asemenea momente

şi mă surprind gândindu-mă la măicuţa mea, draga de ea, cum reuşeşte
mereu să le rezolve pe toate! Un munte de voinţă, aceasta este mama
mea!
Aş fi vrut să îi pot împărtăşi gândurile mele, însă mă tem că stările

mele, întrebările mele fără răspuns, temerile mele, ar necăji-o nespus...
Relaţia noastră mamă – fiică a fost una deschisă până într-un

punct... cred că între noi au existat mereu nişte gânduri reduse la
tăcere... eu m-am temut poate de răspunsurile pe care le-aş fi putut
primi, iar ea, educată în spirit spartan, a prevenit astfel de momente
delicate în care eu aş fi putut intra în nişte subiecte tabu...
L-ai înşelat vreodată pe tata?, am întrebat-o odată. Nu îmi

amintesc exact ce anume făcea la momentul acela, îmi amintesc însă
bine diplomaţia răspunsului ei...
— Dragostea nu înseamnă posesie, iubita mea fiică, dragostea este

un sentiment atât de complex şi atât de simplu, totodată... Poţi să iubeşti
într-o singură zi cât alţii nu au şansa să iubească într-o viaţă, sau poţi
să nu iubeşti într-o viaţă cât au trăit alţii într-o zi.
În dragoste nu există reguli despre cum trebuie să joci fiecare

partidă. La început eşti atât de ameţit de fiorii amorului, eşti atât de
prins în frenezia îndrăgostirii, încât nici măcar nu mai ştii dacă aşa ţi-ai
imaginat tu lucrurile, dacă cel care stă în pat lângă tine este cel pe care ţi
l-ai imaginat tu dintotdeauna sau dacă eşti cu adevărat fericit sau doar
îţi proiectezi o imagine pentru că aşa vrei tu să fie...
Eu cred că dragostea nu înseamnă să iubeşti un singur om. Eu

cred că dragostea înseamnă să poţi să iubeşti doi oameni, diferit dar cu
aceeaşi intensitate. Nu cred că dragostea are vreo legătură cu trădarea...
Cred mai degrabă că dragostea impune o dedublare... şi atunci, dacă
există două variante ale tale, şi dacă fiecare variantă a ta iubeşte în felul
ei diferit, ei bine, nu cred că se poate vorbi de înşelat.
Multă vreme nici măcar nu am înţeles ce a vrut să spună. Reacţia mea

a fost una naturală, de respingere a ideii, acum însă încep să cred că
are dreptate...
Cum poate cineva fi fericit respingând un adevăr inevitabil sau

negând ceea ce este mai mult decât evident... Nu ştiu când am terminat
de parcurs restul drumului, însă m-am surprins oprind motorul în
timp ce cu mâna stângă stingeam farurile maşinii. În acelaşi moment
am surprins o siluetă venind agale dinspre seră către maşină.
— În sfârşit, ai ajuns! Mă întrebam cât ai să mai întârzii, îmi spuse

Violeta în timp ce îşi deschidea braţele larg să mă cuprindă! Luna, draga
mea Luna! Ţi-am pregătit camera! Te aşteaptă cuminte de o săptămână...
Haiduc te-a simţit şi el! Este în faţa şemineului unde îşi încălzeşte leneş
oasele bătrâne... Hai să intrăm! Se vor bucura toţi să te vadă!
În pragul uşii m-a izbit un miros puternic de pâine proaspăt

scoasă din cuptor ce trena agale dinspre bucătărie spre camera de zi.
Din urmă-i veneau alte arome năucitoare, din care am putut distinge
usturoiul înţepător şi cimbrişorul dulceag din friptura care se perpelea
în cuptorul încins.
Nu dădusem cine ştie ce importanţă foamei până nu am intrat

în casă când, sub asaltul de neoprit al aburilor parfumaţi, am simţit
că leşin de foame. Nu am rezistat şi am furat un colţ de pâine din care
am muşcat prima îmbucătură aşa cum un biet nenorocit, privat de
mâncare timp de o săptămână, se înfruptă lacom din bucatele ce i se
pun în faţă...
Revederea cu Haiduc a fost oarecum dezolantă... Anii şi-au spus

cuvântul şi şi-au lăsat amprenta pe nebunaticul şi energicul Haiduc,
care era acum dat la o parte de mai bătrânciosul şi lenosul Haiduc ce
părea să-şi fi îmbrăţişat bătrâneţile cu resemnare...
La masă nu am vrut să povestesc nimic de mine, însă, la sfârşit,

Violeta m-a apucat de mână şi mi-a spus: Ştiu! Te simt şi te văd! Să nu
te temi de ce va veni! Să nu regreţi nicicând alegerile pe care le vei face!
Acceptă-ţi trecutul ca să îţi poţi asuma viitorul! Nu te teme de iubire,
chiar dacă înseamnă să suferi!
M-am retras în camera mea şi, înainte de a mă ascunde în

aşternuturile moi am făcut repede un duş, suficient cât să mă curăţ de
negreala gândurilor de peste zi.
Aici mi-am pierdut sufletul... Adulmecări răscolitoare ca de felină

flămândă... Săruturi fatale... Mângâieri stăruitoare... Picăturile fierbinţi
de apă au luat locul săruturilor pătimaşe ale lui Barbă Albastră în
timp ce el îşi apropia buzele fierbinţi de pleoapele uşor închise ale
ochilor mei. Mă simt ireal... Aici odihnesc vorbele-ţi de drag, aşteptând

răbdătoare să le mâni către mine... mă înfrupt flămând, muşcând cu
nesaţ din roşeaţa vie a buzelor tale... Simţurile, până mai ieri adormite,
îmi sunt azi răsculate... Aici, o tobă bate ritmul tribal al iubirii noastre,
iar eu, ca un nebun, dansez pe ritmurile ei... stropii şfichiuitori de
apă rece deveniseră dinţii lui Barbă Albastră care se juca acum cu
sfârcurile sânilor... Pielea ta mă arde şi mă răcoreşte deopotrivă... Aici
este cuptorul care va coace sămânţa iubirii noastre până când tu vei fi
gata să aduci în lume rodul cel mai de preţ pentru noi doi...
Zgomotul stropilor ce se izbeau cu forţă de geamurile cabinei

de duş se suprapunea respiraţiei sacadate întreruptă de săruturile
moi şi umede cu care Barbă Albastră părea să îşi încondeieze un
nou teritoriu... Te revendic! Îţi revendic trupul! Îţi revendic fiecare por
din fiinţa sufletului tău! Mâinile lui aproape că alergau haotic peste
trupul meu, nehotărâte unde să zăbovească mai mult, lacome să nu
piardă nici un milimetru neexplorat... Te iubesc! Sunt în agonie şi extaz
deopotrivă! Te urăsc şi te iubesc pentru ce-mi faci, pentru cum îmi faci!,
îl aud şoptindu-mi în ureche în timp ce trupurile noastre se sudaseră
de mult, iar acum dansau aproape frenetic pe muzica tribală a tobelor
inimilor noastre. Te vreau doar pentru mine!
Am oprit apa şi m-am suit repede în pat, temătoare că în umbra

amintirilor odinioară trăite aveam să-l sun pe Barbă Albastră. Până nu
aflu cine sunt, nu vreau să fac asta. Arunc o ultimă privire la cei doi
îndrăgostiţi hipnotizaţi parcă de forţa magnetică a propriilor lor trăiri
carnale, şi încerc să adorm. Mâine e o nouă zi, mâine e un nou început.
Mâine este deja aici, iar azi este deja ieri. Visez...
Este o dimineaţă obişnuită de început de iunie. Soarele leneş nu

s-a ridicat încă pe cer, iar luna îl aşteaptă cuminte, răbdătoare să îşi
întindă primele raze de iubire, de dor alinătoare, către ea.
M-am trezit, ca de fiecare dată, după cum îmi este deprinderea,

chiar înainte ca mingea de aur să urce pe cer, în ciripitul păsărelelor
gâlcevitoare şi veşnic neobosite, aşa cum fac, în fiecare an, în primele
zile când mă refugiez la Violeta...
Aerul tare al dimineţii îmi dezmiardă chipul aflat încă pe jumătate

sub domnia somnului dulce şi pufos din zorii zilei, iar briza umedă şi
călduţă mi se tot joacă în câteva suviţe rebele, cifulite şi ele parcă de
somnul ce nu se lasă dus cu una cu două.
Îmi place să îmi respect tabieturile, iar înfruptarea ochilor flămânzi,

hrăpăreţi de culoare, cu viaţă, este unul dintre ele: întotdeauna, în cea
de-a treia zi a sosirii mele la Violeta, îmi rezerv un loc de cinste în loja
pe care natura a avut grijă să o pregătească în tihnă, ani de-a rândul
pentru mine: un fotoliu stâncos la marginea apei de jadeit ce tronează
pe o plajă ţesută în fire de aur şi argint, deopotrivă.
Aici, mă abandonez în braţele puternice ale acestui Cavaler stâncos

al naturii şi, cu ochii închişi, mă înalţ asemeni unui zmeu, uşor ca o
pană, şi plec în recunoaşterea locului, scrutând, pe nerăsuflate, fiecare
colţ de rai al lumii mele, ce va fi fost, până mai ieri, atent ferecată,
atent ferită de lumea muritorilor meschini, încuiaţi şi neîncrezători,
necruţători cu poveştile mele de nemuritoare iubire....
Sufletul îmi este iscoada şi astfel, încet şi cu prudenţă, mai întâi se

furişează, apoi, puţin câte puţin, din ce în ce mai nerăbdător, îşi arată
chipul şi cu greu se mai abţine să nu ţopăie de bucurie pe suprafaţa
sticloasă a apei, de un verde crud, aci ca de jad, aci ca de smarald, şi
de-a pururi îmbietor la viaţă...
Priveşte către mine şi aşteaptă ca eu să încuviinţez zborul, apoi,

asemenea unei libelule sprintene cu aripi ţesute din puf de soare, abia
dacă mai atinge suprafaţa apei, abandonându-se în rotocoale neobosite

de nemărginită bucurie în văzduh.
Deodată însă, joaca sa ameţitoare îi este întreruptă de nişte

scânteieri ca de aur, venite de la poalele fotoliului stâncos în care m-am
abandonat cu totul. Iscoada mea se apropie în mare grabă la început,
apoi, temătoare să nu îşi izgonească micuţa companioană de joacă, se
opreşte şi porneşte mai degrabă tiptil-tiptil către ea.
Pe jumătate ascunsă sub un covor de muşchi şi alge, strălucea

în bătaia soarelui abia cocoţat, să fi fost de vreo doi coţi peste buza
cerului, o sticlă mică, verde ce găzduia în pântecele-i grase o scrisoare
îngălbenită de vreme.
Iscoada îmi face semn că este rândul meu să devin un explorator

de poveste, aşa că, cu grijă să nu alunec în apa încă rece ca gheaţa,
mă aplec şi întind mâna către micuţa sticluţă verde ca de smarald.
Îndepărtez cu grijă dopul de plută, sau ce a mai rămas din el cu
trecerea vremilor, şi, în timp ce mă simt asemenea unei Pandore totuşi
cunoscătoare de ce se ascunde în cutia ei, forţez două degete cu care
trag scrisoarea în afară, smulgând parcă inima din pântecele verde al
micuţei sticle, acum de transparenţa şi claritatea unui agat verde.
Cu respiraţia stinsă, deşi însufleţită parcă de muzica tobelor ce îmi

năvăleşte în timpane în valuri de sânge, desfăşor, cu grijă şi tandreţe,
micul papirus ce mă va purta, negreşit, către lumi de demult şi parcă
aievea întâmplate. Acum aproape estompat, intuiesc o mână elegantă
ce, ani în urmă, va fi scris:
Epistolia Lunei către iubitul ei, Agat, din Pădurea Lacului de Jad,
încondeiată la 31 August din vremea lui 1902...
Scumpul şi Dragul Meu Suflet, Nepreţuitul meu Agat,
De când ai fost luat de lângă mine, zilele îmi par tot mai lungi şi mai
nesuferite sub greutatea poverii dorului pustiitor ce îmi este dat să port…
De când ai plecat, ziua îmi este cel mai înverşunat duşman,

pentru că trebuie să mă trezesc din reverie, şi să cobor din lumea mea,
abandonându-ţi amintirea până la următoarea noastră întâlnire...
De când ai plecat, noaptea îmi este cel mai drag şi mai apropiat
prieten al sufletului meu căci doar atunci îmi sunt larg deschise porţile
către efemera şi amăgitoarea lume a visurilor în care îmi este dat să te
caut şi să te găsesc în fiecare seară, pentru ca apoi, în zori de zi, să te
pierd din nou...
Sufletul meu drag, singura mea bucurie de viaţă este sămânţa ce ai

sădit în pântecele meu, şi pe care acum o cresc, răbdătoare şi iubitoare,
până când sorţii nu ne vor mai fi potrivnici şi îţi vor îngădui să găseşti
calea către casă...
Astăzi m-am furişat, dis de dimineaţă, în Padurea Lacului de

Jad, cea care, până mai ieri, înainte chiar de a fi pus stăpânire pe ea
neînduplecatul Vrăjitor Inanimus, era casa noastră...
M-am strecurat, aşadar, printre arborii seculari de agat, şi, chiar

înainte ca străjile vrăjitorului să înceapă să umble prin pădure, am
coborât până la Lacul de Jad.
Poteca ce cu atâta grijă ai tăiat în coasta Muntelui de Argint,

treptele de agat, odinioară prietenoase, astăzi aproape că îmi păreau
potrivnice, şi, pe masură ce coboram colnicul, pietrele îmi alunecau de
sub picioare, devenind parcă nişte sfere anume aruncate pe jos, să mă
împiedice şi să mă întârzie către tine, Verdele meu...
Şi totuşi, gândul că aveam să te ţin din nou în braţe, chiar şi

pentru câteva clipe, chiar şi numai pe Tărâmul Amăgitoarei Reverii,
mă înverşuna tot mai mult... Nu ştiu cât a trecut, să tot fi trecut vreo
două ceasuri când am reuşit, în sfârşit, să ajung la Lacul de Jad, ochiul
atotştiutor din mijlocul acestei păduri, inima însăşi a Pădurii Lacului
de Jad...
Nimic nu era schimbat aici. Toate mă aşteptau cuminţi, cunoscătoare

parcă de venirea mea... Fotoliul meu stâncos mă aştepta cuminte, pătura
împletită din nisip şi pietriş stătea întinsă, răbdătoare, la marginea
prelungirii sticloase a acestui orbis mundi de jad, iar amintirile cu tine,
amintirile cu noi, toate, îmi dădeau ghes, îmbiindu-mă să mă las prinsă
într-un nevinovat şi copilăresc joc de-a v-aţi ascunselea. Şi aşa am
făcut...
Iată-mă, aşadar, pecetluită aici, Duhul din micuţa Sticlă de

Smarald, înşirată de cerneala slovelor caligrafiate cu grijă, alene, pe
acest papirus fermecat, aşteptând să mă eliberezi, să mă aduci la viaţă,
cu fiecare citire a glăsuirilor mele de iubire...
Uiţi uneori că
Ziua e o capcană
Pentru tăcere.

Căinţa...
Cum sau când sau de ce a început totul... sunt întrebări chinuitoare

care îmi tot revin în minte. Cum sau când sau de ce am permis ca
basmul năucitor dintre Piatra Lunii şi Piratul Barbă Albastră să facă
loc poveştii fermecate dintre Piatra Lunii şi Mare Alb?!? E ca şi când
varianta Lunei din basmul lui Barbă Albastră ar fi hărăzit o alta, izbitor
de asemănătoare şi totuşi atât de diferită de cea a Lunei din povestea
lui Mare Alb...
Frânturi de imagini acum confuze mi se amestecă stăruitoare în

minte... momente se suprapun... cuvinte acre... cuvinte aţâţătoare...
cuvinte duşmănoase... cuvinte otrăvitoare... toate sunt înlocuite de
promisiuni îmbelşugate, mieroase şi atent ticluite pentru minţi sleite
şi buimăcite şi suflete mutilate, de viaţă şi iubire secătuite... suflete
sângerânde.
Îmi tot spun că dacă aş fi fost mai prudentă, că dacă mi-aş fi

protejat sufletul schilodit mai bine şi m-aş fi îngrijit mai mult să nu
fac anumite greşeli prosteşti, dar zdrobitoare, poate că nu s-ar fi ajuns
aici. Dar, la un moment dat, oboseşti. După un timp, pur şi simplu
osteneşti să mai fii singur în doi şi parcă ţi se pare de o mie de ori mai
tentant să fii protejat, alintat, răsfăţat decât abandonat undeva pe o

stradă obscură şi lăsat pradă singurătăţii pustiitoare...
Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru neputinţa mea de a vedea.
Pentru incapacitatea de a înţelege. Pentru impotenţa mea sufletească
de a auzi strigătele gâtuite de disperare ale celui de lângă mine.
Târziu am înţeles că în revolta lui permanentă, în absenţa lui

vehementă de lângă mine, în răbufnirile jignirilor lui usturătoare sau
în timpul crizelor absurde de gelozie, Barbă Albastră se transformase
de mult într-un copil nesigur şi speriat care urla, descumpănit, după
ajutor! Sunt aici! Nu mă vezi? Trebuie doar să mă chemi la tine şi totul
va fi bine!
Însă Furia spumegândă mă orbise de mult şi Orgolii năprasnice

şi Mândrii prosteşti îmi tot şopteau în ureche că eu sunt cea suferindă,
că eu sunt cea jignită şi rănită în amorul propriu şi că eu sunt cea care
trebuie împăcată.
Amândoi sufeream din cauza orbirii celuilalt şi fiecare se credea

mai îndreptăţit să pretindă căinţa celuilalt...
La un moment dat, ne-am rătăcit pe drum. Fiecare a apucat pe

câte o alee a amărăciunii, sinuos diferită de a celuilalt, şi de acolo mai
trăgea când şi când cu ochiul, curios să vadă dacă celălalt îi simte
măcar lipsa.
Ne-am pierdut şi am uitat de ce mai suntem împreună. Am uitat

de ce ne-am îndrăgostit sau dacă ne-am iubit cu adevărat vreodată.
Adeseori stăteam unul în faţa celuilalt, uneori ore întregi, aruncaţi
fiecare în colţuri diferite ale patului, lăsând între noi un vid umplut
doar cu fum de ţigară şi priviri otrăvite. Nu ne spuneam nimic.
Pur şi simplu ne uitam unul la celălalt, doar când şi când deranjaţi
de zgomotul brichetei de la capătul ţigării sau de fumul expirat din

plămâni.
Relaţia noastră atunci şi acolo era întocmai ţigărilor mistuite de

noi: tensiunile se acumulau şi se consumau rând pe rând, când mai
încet, când mai repede, iar reziduurile emoţionale se adunau între noi
la fel cum scrumul se strângea în scrumieră... Când şi când, un mda
plin de amărăciune mai spărgea tăcerea apăsătoare dintre noi, urmat
apoi de ecoul său, un mda rostit cu ironie ca şi când celălalt ar fi spus:
mda, chiar aşa, ce ţi se pare aşa de ciudat? Ştii bine că am dreptate...
încă aştept nişte scuze de la tine!... Am dreptate! Ba nu ai dreptate!...
Aşa e cum spun eu pentru că eu ştiu mai bine şi pentru că aşa vreau
eu să fie. Ba nu e aşa! Te înşeli amarnic!... Nu eşti niciodată acolo când
am nevoie de tine! Nu mă ajuţi decât atunci când ai chef sau când vrei
tu!... Nu contează nimic din ce fac pentru tine, pentru noi! Ce repede
uiţi când îţi sunt alături!... Nu ştii deloc să mă preţuieşti! Habar nu ai să
mă iubeşti!... O groază de reproşuri, uneori rostite, alteori intuite doar,
căci erau aceleaşi de fiecare dată... Adeseori înăbuşite, sufocate înainte
chiar de a fi grăite...
În astfel de momente cu adevărat dramatice, patul nupţial se

transforma într-o sângeroasă arenă de box în care fiecare jucător îşi
punea mănuşile, gata de cea mai feroce luptă, pregătit să scoată la iveală
şi să se foloseasă de cele mai josnice şi mai degradante tertipuri pentru
a câştiga cât mai multe runde. De ce ar trebui să existe o competiţie
permanentă între cei doi parteneri? De ce trebuie să ţii mereu scorul
şi să răscoleşti trecutul? De ce nu poţi să mergi mai departe? Nu vezi
cât eşti de absurdă? Când nu mai ai argumente, când vezi că începi să
pierzi, refuzi să te laşi mai prejos şi ieşi la atac! În mintea şi în inima
mea îi dădeam adeseori dreptate, dar îmi era atât de greu să recunosc
asta în faţa lui.
Târziu, mult mai târziu, am învăţat să îmi recunosc şi să îmi

accept defectele, sau să îmi admit greşelile şi în faţa lui! Cu bună
ştiinţă ne ologeam sufletele unul altuia şi mai apoi contemplam, cu
o bolnăvicioasă satisfacţie, prada de război: comparam mărimea şi
forma cicatricilor încă sângerânde care ne încătuşau spiritele. Şi la
bine şi la greu înseamnă că trebuie să fii alături de cel drag şi când îi
este bine şi când îi este greu. Mai ales când îi este greu. Eu am uitat să
fac asta. M-am simţit mereu îndreptăţită să fiu cea protejată, chiar şi
în momentele lui de slăbiciune, chiar şi în momentele lui de deraiere.
Îl uram de moarte şi îl priveam dispreţuitoare în momentele în

care îmi lăsa de înţeles că nu îi mai sunt de ajuns. Mă tot întrebam de
ce trebuie să ducem relaţia noastră la un alt nivel şi să-i fac loc unei
alte femei lângă mine? Aş fi înţeles, am înţeles orice altă deraiere venită
din partea lui, dar nu şi asta. Şi totuşi, de dragul lui, am acceptat! Ai să
vezi, nu o să se schimbe nimic! Simt că este un pas pe care trebuie să-l
facem împreună. Vorbim despre asta de atâta timp. Eu cred că suntem
pregătiţi...
Normal că l-am urât. Îmi venea să îl strâng de gât de fiecare dată

când îmi spunea asta, dar eu îmi primeam mereu sentinţa cu zâmbetul
pe buze, cu demnitate, ziceam eu, şi îl lăsam să înţeleagă că sunt de
acord cu el deşi, în sinea mea, nu reuşeam să înţeleg de ce, când iubeşti
pe cineva şi ai totul, trebuie să duci relaţia la alt nivel...
Târziu am înţeles că, de fapt, pentru el, asta a fost o formă de atac.
Resemnat să mă mai strige şi să se lovească de surditatea mea, a găsit
o modalitate mai eficientă de a-mi capta atenţia, de a mă deturna de la
traseul meu de până atunci.
Dacă la început el era universul meu şi toată atenţia era îndreptată

către el, treptat am ajuns să mă împart între cariera mea şi iubirea
lui. Pesemne că nu a fost pregătit pentru asta, doar aşa se explică

senzaţia lui de abandon şi reacţia lui de după. Amândoi încercam să
ne construim o carieră, dar, din nu ştiu ce motive, am senzaţia că i se
părea mai normal ca eu să fac asta fără ca el să se simtă părăsit.
Şi dacă o să te îndrăgosteşti de ea? îl tot întrebam eu în naivitatea

mea aproape cretinoidă... Stai liniştită. Aşa ceva nu se va întâmpla,
garantat. Este doar o diversiune, un joc, dar dacă nu vrei sau nu te simţi
pregătită, stăm cuminţi. Eu? Să nu fac faţă la ceva? Ha! Şi uite-aşa am
deschis, cu bună ştiinţă, o Cutie a Pandorei.
Îmi aduc aminte că a doua zi nu îl puteam privi în ochi! Era ca şi

când, până atunci, purtase o mască şi, în noaptea aceea, după ce şi-a
înlăturat-o grijuliu de pe faţă, am mai descoperit încă una. Şi apoi încă
una... Mă durea sufletul atât de tare încât simţeam durerea cu fiecare
por al fiinţei mele. Prin faţa ochilor mi se perindau doar imagini cu ei
doi şi nu îmi puteam şterge de pe retină figura lui transfigurată în timp
ce îi dădea ei atingerile, săruturile şi cuvintele de iubire care, până
atunci, fuseseră toate numai ale mele. Ale mele...
Îl uram. Îl uram şi mă durea atât de tare încât nici nu mă puteam

uita la el când treceam unul pe lângă altul. În societate, jucam un
rol, eram cuplul perfect care împărtăşea iubirea sublimă, care nu
cunoscuse nicicând gelozia sau îndoiala...
În realitate, nu trecea nici măcar o săptămână fără să ne certăm! Îl

învinovăţeam doar pe el. Îmi era mai uşor să mă victimizez. Încetează!
Eşti vinovată! Eu nu mă simt cu nimic vinovat! Ai fost de acord şi s-a
întâmplat cu acordul tău! Ai ştiut despre asta, nu e ca şi când m-aş fi
ascuns de tine! Treci peste asta odată! Trebuie să mergem mai departe.
De dragul nostru! De dragul a ceea ce am avut până acum. De dragul a
ceea ce a mai rămas şi poate fi salvat şi mai putem avea încă!
Mă durea mai mult că îl iubeam atât de mult. Mă durea trădarea

lui şi nu înţelegeam de ce trebuie să trecem noi, tocmai noi, prin asta.
Cu toate astea, când făceam dragoste încă îl simţeam că îmi aparţine.
Era numai al meu iar eu eram numai a lui. Era ca şi când, într-un
univers paralel, reuşisem să ne salvăm iubirea neîntinată şi neîncepută.
Fiecare por al pielii mele, fiecare părticică a sufletului tânjea după el,
zeci de fire invizibile se întindeau disperate către el, în încercarea de
a-l aduce mai aproape.
Uneori eram atât de obosiţi şi epuizaţi de atâta înstrăinare încât

doar ne ţineam în braţe strâns şi plângeam. Plângeam în hohote până
adormeam. Întoarce-te la mine! Întoarce-te la mine! Sufletul meu e atât
de flămând. Hrăneşte-mă!, îmi spunea în timp ce îmi acoperea faţa
şi trupul cu mii de sărutări pătimaşe. Corpul meu era asemeni unei
coli de hârtie pe care buzele lui îmi scriau zeci de epistole de iubire
flămândă. Iubire iertătoare. Iubire îngăduitoare...
Eram pe drumul cel bun, dar nu era de ajuns. Neîndoiala

şi neîncrederea încă trena între noi. Suspiciuni amare, nerostite
începuseră să îşi facă iar loc, insinuându-se, încet şi sigur în relaţia
noastră. Am crezut că pentru mine este momentul prielnic să fac un
salt în carieră, aveam să mă înec în muncă aşa cum alţii îşi îneacă
amarul în băutură. Orele lungi petrecute la serviciu au avut, din
păcate, efectul advers, aşa că nu a trecut mult până când, fiecare
dintre noi şi-a reluat vechile obiceiuri. Gelozii, jigniri, certuri, toate
îşi rânjeau colţii îngălbeniţi de vreme din semiobscuritatea ce se
instalase între noi!
Am fost puternici, dar nu îndeajuns cât să rezistăm până la capăt.

El petrecea ore întregi în lumea lui virtuală pe care şi-o ridicase în
zilele şi nopţile petrecute departe de mine, deşi sub acelaşi acoperiş,
lăsându-mă astfel să înţeleg că îmi găsise de mult un surogat cu care să
mă înlocuiască, iar eu, situată în flancul celălalt, îmi găseam refugiul

în cărţi şi muncă...
Aşa, atunci, a apărut el, Vrăjitorul din Oz... Aşa s-a născut
povestea de fantasmagoric şi zănatic amor dintre ei... Ea, cu mintea
tulburată şi inima sângerândă... El, cu ochii lui iscoditori şi cu vorbele
lui meşteşugite şi hipnotice...
Povestea lor pătimaşă, prin timpuri pribeagă, s-a născut dintr-o

amarnică şi chinuitoare trădare...
Ieri, poveşti răscolitoare, dar nescrise încă...
Azi, amintiri stăruitoare şi iubire triumfătoare...
Mâine, năzuinţe nesecate, până mai ieri neîngăduite, şi iubire

mântuitoare... Nădejde nerăbdătoare şi iubire ocrotitoare... Călători
neobosiţi prin timp, Piatra Lunii şi Barbă Albastră îşi cresc în veşnicie
iubirea crepusculară...
Peniţă
Mănuşa de tul.
Mesteceni; arbalete.
Ura vagantă:
Ne privim prin acvarii

Cu Atlantide şi crabi.

Vrăjitorul din Oz...
Suflet încătuşat... Minciuni consolatoare... Năzuinţe ipocrite... Lumi

date peste cap... Imagini suprapuse... Ură amorţită... Răni stăruitoare...
Delir zdrobitor ...
Sent: Saturday, 24 June, 2000 9:17:09
Subject: Re: please return
bună dimineaţa!.... :)
…„dragostea în vremea holerei”...

Sent: Saturday, 24 June, 2000 11:04:27 AM
... miros ameţitor de migdale amare... iubiri neîmplinite... partide

de şah neterminate... dependenţe reciproce născute fie din iubire,
fie din comoditate ... fisuri din memorie... rugină finală... catastrofe
matrimoniale... mizerii mărunte de zi cu zi...
... bună dimineaţa... iertare... mă abandonasem cu totul unui proiect ce

trebuia să se fi născut deja „ieri”...
... sunt convins că nu e vorba de vreun orb abandon... nici o naştere

prematură şi nici cezariană... ştiu că eşti deşteaptă... naştere uşoară... :)
dacă vrei îţi mai ţin de urât.... care e subiectul?
From:MareAlb@yahoo.com
îţi place Gabriel Garcia Marqez?.... eu sunt înnebunit după el....
... am citit... ani în urmă... este pe lista mea... my book bucketlist... :))
am o listă întreagă de titluri dragi sufletului meu asupra cărora să revin
într-o bună zi... o zi cu soare şi cu două dimineţi... :))... din păcate, în
afară de bibliografia pentru proiectul ăsta, nu am avut timp să citesc
mai nimic în ultima vreme ... :(( ...
... am câteva idei pe care să le abordez... câteva direcţii înspre care mă
îndrept... încă tatonez... şi aştept, cuminte, asemeni unui judecător, să
cunosc pledoariile ambelor părţi... acum m-am lăsat subjugată cu totul
de cuvinte disimulate ... abia apoi am de gând să formulez verdictul... :))
Sent: Saturday, 24 June, 2000 12:01
... din ce am citit, pe diagonală, în schiţa trimisă de tine mi s-ar

părea interesantă o apropiere de baroc ca exces al simulării... media
ca otravă, media ca diluare a ideii, media ca triumf al evanescenţei,

media ca o capcană pe care ne-o construim singuri, media ca
lespede tombală... media ca o Veneţie a comunicării...
... cât despre postmodernism, nu am agreat niciodată acest truc
al criticilor frustraţi de lipsa unui „curent” în care să încadreze
peisajul luxuriant al literaturii actuale pentru care nu au un organ
suficient de dezvoltat cu care să şi-o apropie...
... interesantă viziunea ta! ... nu cred că m-aş fi dus în direcţia asta!...
îmi place!
Mulţumesc!... posibil să o folosesc... pretinzi şi drepturi de
copyright?...
... cu plăcere!... poţi să iei tot ce vrei de la mine... foloseşte-mă!... sunt

aici doar pentru tine ...
.. din păcate eu nu am mai citit nimic de ani buni.... sistematic, vreau

să spun, aşa cum se citeşte...
„...J’ai plus des souvenirs que si j’avais mille ans.../ La chair est triste,
hellas, et j’ai lu tous les livres!”
From: PiatraLunii@yahoo.co
Sent: Saturday, 24 June, 2000 12:16:58 PM
... Baudelaire ... schimbul de mail-uri cu tine parcă ar fi nişte întâlniri

literare... neîndoios, cafenele literare... :)
:)) ...sunt ca o comoară ascunsă de necruţătorul pirat Morgan undeva

pe o insulă în Caraibe... doar la tine mai ajung din când în când
fragmente din harta aproape ştearsă, cu un cifru complicat şi aproape
muzical...
:)) ... comorile trebuie îngropate bine... :))
...şi nici nu am cafea :( ... am băut un ceai de fructe sălbatice, ca un

animal ce sunt.... ies acum să găsesc o cârciumă ordinară cu cafea şi
whiskey.... îţi doresc ceva delicat şi care să îţi facă ziua frumoasă... :)
... dacă îţi place şi vrei să aprofundezi, poţi trata barocul, ca exces al
simulării, dintr-o manieră eseistică... poţi găsi interferenţe şi chiar
suprapuneri cu barocul pictural, muzical, literar... dar mai ales în
plastică sunt apropierile cele mai frapante, mai elocvente... poţi vorbi
despre migrarea barocului din istoria artei printre stările de spirit,
printre stările mentale ale omului modern ş.a.m.d......
La început, înainte ca lucrurile să se complice, înainte ca sentimentele

să pretindă o viaţă a lor sau o voce cu care să se facă auzite, lucrurile
erau simple... iar povestea aceasta exista sub forma a mii de atomi de
necuvinte dispersaţi doar în eter...
Uneori puteau trece zile întregi fără ca Luna sau Mare Alb
să se citească pe mail, dar apoi, din senin, unul sau celălalt rupea
tăcerea şi pătrundea, fără să bată la uşă, în lumea celuilalt... Şi unul

şi celălalt se angajaseră, rând pe rând, într-un soi de competiţie
tacită prin care, aparent doar, testau umorul celuilalt trimiţând
bancuri, glumiţe sau videoclipuri amuzante. În realitate, fiecare era
curios să vadă cum ar fi dacă... şi se foloseau de pretextul sau poate
pre-textul scrisorilor eterice pe care le aşteptau cu atâta nerăbdare,
disimulând, mai mereu, o degajată, chiar leneşă indiferenţă. Aşa,
nici unul nu trebuia să umple spaţii lipsă sau să completeze rânduri
întregi de puncte de suspensie. Şi, ca într-un film serial, fiecare mail
nou trimis ţinea loc de noi episoade în care cei doi protagonişti
trebuiau să facă faţă unei noi provocări, cu sau fără legătură cu cea
din episoadele anterioare.
Sent: Sunday, 25 June, 2000 9:24:47
Subject: Re: extraordinaire!!!
asta da... n’aş fi crezut... că mă mai poate surprinde ceva...
Sent: Sunday, June 25, 2000 9:29:23 AM
.. ;) bună dimineaţa ... gata cafeaua? sau tot ceai, ca şi ieri :)) ...
Sent: Sunday, June 25, 2000 9:35 AM
bună! :))
m-am învrednicit să-mi iau cafea... după whiskey-ul de aseară trebuia
ceva mai tare :)) ... decât ceaiul... nu prea ai chef de lucru, văd.... m-ai
facut să râd în hohote... şi m-am abţinut, să ştii.... adică am vrut să par
serios, dar degeaba.... ;)
Sent: Sunday, June 25, 2000 10:42:56 AM
Subject: extraordinaire!!!
... am terminat cu lucrul de ieri ;) ... până şi Dumnezeu s-a odihnit

în a şaptea zi când a făcut lumea .... azi mă odihnesc în bucătărie :)) -
pregătesc papa ... musafiri ... etc
... de mâine o iau de la capăt ...
Sent: Sunday, June 25, 2000 10:59 AM
... musafiri... da... fă-le un bol cu salată (pe caldură asta nu se poate
mânca altceva), pune-le o fugă de Bach şi ai scăpat imediat de ei... deşi
mai simplu ar fi să comanzi o pizza cu melci - efect garantat...
Sent: Sunday, June 25, 2000 8:05:10 PM
... sunt ca un nisetru care se odihneşte leneş pe canapea...
...gata cu musafirii?... eu am mâncat un bol întreg cu salată de vinete...

ţi-am spus vreodată că sunt de-a dreptul afemeiat după vinete, oricum
ar fi ele gătite?! ... ei bine, da, sunt afemeiat după vinete... plus juma’ de
tort de ciocolată... tot numai pentru mine!
...abia mai respir... iar căldura asta m-a toropit cu totul... sunt pe jumate
leşinat... ca un nisetru care
se odihneşte leneş pe canapeaua din faţa televizorului... dar ţi-am mai
spus asta deja! ...
Sent: Sunday, July 9, 2000 8:22:30 PM
Subject: Re: Men can change ...
...femeile... femeile... sigur că te zăpăcesc de cap imediat... :)))))) ...şi

pă urmă ea pleacă în larg cu patul pe post de plută şi cu palmierul (că
e mai tare) ... în timp ce animalul doarme şi visează cât de mult ea îl
iubeşte....
... bine ai venit la graniţa cu Ukraina.... :))

Sent: Sunday, July 9, 2000 8:33:31 PM
bine te-am găsit! ... sinceră să fiu, au fost câteva momente -

palpitante - când mă întrebam dacă mai ajung acasă.
albanezi cu sutele - gata oricând să transforme femeile în bunuri/
bonuri de consum. Albania e chiar across the lake... o plimbare cu
barca şi gata. :)))
Sent: Sunday, July 9, 2000 8:48 PM
... albanezii sunt daţi în paştele mă-s-i-i (am pus mai multe cratime
ca să fiu sigur că măcar una se nimereşte ;) ... fanarioţii îşi recrutau
poliţiştii dintre ei... se spune că au căpăţânile turtite din pricina
tăvilor de plăcinte cu care umblau pă cap...
...bine că ai scăpat... oricum, dacă nimereai pă mâna lor le plângeam
dă milă... din trei întrebări îi făceai varză....
... beau un Jack Daniel’s în cinstea întoarcerii tale...

Sent: Monday, 24 July, 2000 22:20:22
Subject: Re: ... de noapte bună ...
Haiku
Libelula te
Desenează pe lac ca
Pe un evantai.

Sent: Tuesday, July 25, 2000 9:19:08 AM
Subject: ..... de bună dimineaţa ... ;)
bună dimineaţa ... sunt o leneşă... abia m-am trezit... acum îmi beau
cafeaua şi procesez ce am de făcut pe ziua de azi... am atât de multe de
făcut încât creierul meu se revoltă şi parcă şi-a construit o barieră de
protecţie, zicând: chillax (te-ai prins? ;) chillax! nu ai multe de făcut, o
să le faci tu pe toate... ceea ce e cam periculos...
ieri am avut o zi criminală... azi la fel... de fapt, aşa va fi două săptămâni
de acum încolo...
From: PiatraLunii@yahoo,com
Sent: Tuesday, July 25, 2000 10:58:16 PM
... probabil că dormi deja... vroiam doar să-ţi urez noapte bună... să-ţi
mulţumesc pentru ultimele poezii... tocmai mi-am pus un pahar de
vin cu gheaţă şi disec poeziile de la tine... mi s-a pus o ceaţă pe ochi, şi
nu ştiu dacă e de la vin, de la ţigară, sau de la cuvintele tale...
... somn uşor...
Sent: Tuesday, 25 July, 2000 23:00:16
Subject: Re: ... de bună dimineaţa ... ;)
… bună dimineaţa…
… ce îmi trimiţi tu atunci, eu citesc abia seara.... dar mi te imaginez
dimineaţa ca şi cum eu însumi abia m-am trezit... parcă am fi pe două
continente diferite, tu în Anglia, iar eu în America sau invers.... ca-n
Lodge...
nu pleca…
Sent: Thursday, July 25, 2000 11:06:20
... încă sunt... mai verific una alta...
Subject: Re: ....... de bună dimineaţa ... ;)
:) până la urmă ai citit Lodge...
...ştii bine că da... ;)
nu eram sigură... când am primit romanul înapoi (prin Monica) nu am

avut şansa să aflu cât ai citit...
... iertare ... „(prin Monica)”... dar atunci încercam să fug de mine
însumi...
Subject: Re: ..... de bună dimineaţa ... ;)
... ma tot gândeam, întrebându-mă cum am ajuns eu să ţin cursurile

la Şcoala din Cetate...... speaking of coincidence... eu nu aveam nici o
legătură whatsoever cu cei de la Cetate... şi s-a întâmplat ca o colegă
care acceptase înaintea mea să se răzgândească, şi să mă recomande pe
mine... şi aşa am dat eu interviu prin tel... şi am ajuns la voi...
... probabil că te şi gândeai de ce te-ai complicat cu animalele alea dă la

Şcoala din Cetate şamd... :))... cine-i ăla care s-a răzgândit?..... ca să-i
fac o cinste, săru’ mânuşiţele... că s-a răzgândit bine, trăi-i-ar ce-are
p-acasă.... ;)
... nu mi-a trecut prin cap niciodată... pe atunci încă eram fericită...
cine ar fi zis că doar un an mai târziu dragostea avea să se transforme
atât de uşor în ură… blocam cu înverşunare, de fapt eram complet
oarbă la orice semnale de altă natură...
... am observat…
… profit de epuizarea bateriei şi mă retrag... sunt extenuată... iar

vinul m-a moleşit de tot... mâine am o zi grea... decizii de luat...
ne mai citim şi mâine... o săptămână uşoară... şi drumuri cât mai
aerisite...
somn uşor...
Sent: Wednesday, July 26, 2000 6:42:26 AM
... buna dimineaţa... azi m-am trezit mai devreme... acum îmi beau
cafeaua, tare şi fierbinte... aseară am uitat că am de trimis un articol
aşa că dimineaţă, când mi-am dat seama, parcă mi-a curentat cineva
creierii... de acum se întâmplă exact ce îţi spuneam ieri, e ca şi când
creierul meu ar striga după o pauză...
... diseară sunt invitată la o petrecere a burlăciţelor... oare de ce în
engleză s-o fi zicând stag party pentru petrecerea burlacilor, dar
hen party pentru petrecerea burlăciţelor... nu e drept... discriminare
dom’le, nu altceva... o zi minunată îţi doresc ...
Sent: Wednesday, 26 July, 2000 7:45:28
..... o zi confortabilă pentru dumneavoastră... :)

Sent: Wednesday, July 26, 2000 8:31:39 AM
.... nu m-am putut abţine... am intrat să văd dacă ai scris... mă întorc

cuminte la articol...
... o zi răcoroasă... chiar dacă mesajul probabil că o să-l vezi mai târziu...
Sent: Thursday, July 27, 2000 9:16:08 AM
... bună dimineaţa... sunt obosită... mahmură... drept pentru care aştept
să-mi revin să scriu şi eu cum trebuie... azi dimineaţă am ajuns la 2:30
acasă... nu cred ca aş fi nimerit vreo tastă la cât eram de ameţită.... o
adevărată musculiţă beţivă ...... da’ odată în viaţă mi se iartă... cred...
... o zi minunată îţi doresc ... mai bună decât cea de ieri şi mai rea decât
cea de mâine...
Sent: Thursday, 27 July, 2000 17:45:26
:))) rar a dracu’ dă damigeană, că nu poţi să te stăpâneşti dăloc! :))
...şi eu eram într-o situaţie similară când am plecat dimineaţă spre

Cetatea Aurului ... :)) acum m-am întors şi nu am în minte decât
pernele şi cearceaful meu bleu cu flori mari, galbene şi albe... o

să dorm ca... alege tu un animal, care vrei, că mie mi se închid
ochii...
Sent: Thursday, July 27, 2000 9:00:15 PM
:)) era o exagerare, evident... mie îmi e de ajuns şi o bere ca să mă

ameţesc ... de altfel, nu am băut decât o bere jumate ... suficient să mă
fac praf ...
Sent: Thursday, 27 July, 2000 21:19:47
...ieri după amiază am căzut în capcana unei invitaţii a băieţilor

la o bere... am căzut intenţionat. Mă gândeam: „ea la petrecere
cu fetele... păi ce, eu sunt mai fraier?”. Undeva, într-o comună,
la 1 km de Peninsula Amintirilor, sau cam aşa ceva. Dasazu îi
spune. Ce nume de lagăr de concentrare! O căldură de se desfăcea
scoarţa de pe copaci... Sigur că acum creierul meu e ca o amoebă
anesteziată... :))
Sent: Thursday, 27 July, 2000 9:24 PM
...... numai că noi nu ne-am simţit nici o clipă într-un lagăr de

concentrare... sentimentul de captivitate anesteziantă a venit doar a
doua zi dimineaţă... noroc că nu am stat prea mult să bolesc şi m-am
trezit devreme ... între timp, continuăm şirul surprizelor ne-surprize...
Sent: Thursday, July 27, 2000 9:55 PM
l’éraflure de ton regard

sur la peau de mon âme – cause de
déréglement de tous mes sens
Trop rapide,
Presque indifferent –
le fleur de ton regard
noie toute (vaine?) tentative
De temps à autre,
un sourire égaré
comme un regret
sur tes lévres
me jette une bouée de sauvetage

qui a l’air de (me) dire:
“Sauve qui veut!”

Alors là, je préfère
nager à contre courant
de tes (sottes?) sautés d’humeur
Les flots de tes feintes rebuffades
mettent à dure épreuve
les pilliers de mes sens
mués en sentiments
à toute épreuve,
vois-tu …
Toute indifference bue
j’embrasse les rives de ton âme
et me fourvoie dans ton coeur.
(Constantin Frosin, Saisi par un parfum étrange)
Sent: Friday, July 28, 2000 6:07:54 PM
Subject: Re: ....
... ies un pic ... am ceva urgent de rezolvat ... ne mai auzim pe răcoare
dacă mai eşti ....
Sent: Friday, 28 July, 2000 23:57:22
Subject: Re: ...
... pe răcoare, adică de Crăciun, cred că ai vrut să spui..... somn uşor... :))))))
Sent: Saturday, July 29, 2000 6:15:39 AM
Subject: Re: ...
.... ţi-am simţit vorbele ca un cuţit în inimă... o merit, recunosc... aşa

am sperat să fac .... aşa am avut de gând ... însă planurile mi-au fost
deturnate ... :)
Sent: Saturday, 29 July, 2000 6:19:04
Subject: Re: ...
am glumit, fii cuminte... ştiu că nu ai timp... curios că m-am trezit şi

am venit la computer chiar acum, ca şi cum m-ar fi chemat cineva...
bună dimineaţa.... :))
Sent: Saturday, July 29, 2000 7:22:31 AM
Subject: Re: ...
... azi va fi o zi foarte grea... sper să scap uşor... ... revin în jurul orei
10 cred ... o zi minunată îţi doresc...
Subject: Re: ...
şi ţie la fel... şi să te bucuri întotdeauna.... :)
Sent: Saturday, July 29, 2000 9:45 AM
Subject: Re: ...
... mulţumesc...
Sent: Saturday, July 29, 2000 4:21:08 PM
Subject: Re: ...
.... nu mai pot... deja sunt extenuată... nu mai pot sta pe tocuri...
nu ştiu ce voi face diseară... sunt prea obositoare nunţile ... nu mai
îmi plac ... prea multe obiceiuri... prea multe în aceeaşi zi ... şi de
cele mai multe ori totul se transfomă în scrum peste ani...
Subject: Re: ...
:))) odihneşte-te..... mă mir că ai rezistat pe caldură asta... eu

aş fi înjurat dă cinşpe ori şi aş fi plecat în două minute.... nu
suport nunţile şi nici nu am participat la aşa ceva... poate o
dată sau de două ori... şi asta atât de demult încât mă bucur că
am uitat.... :))
Subject: Re: ...
... mă retrag un pic ... ... poate reuşesc şi să dorm puţin...
Subject: Re: ...
...dacă vrei să adormi pot să-ţi spun o poveste... :)

Subject: Re: ...
... spune-mi, chiar dacă mi-a fugit somnul...
Subject: Re: ...
:) a fost odată ca niciodată... dacă erai lângă mine mi-ar fi fost mai
uşor... poveştile se spun în şoaptă...
Subject: Re: .....
te-ai scos, gata...
To: PiatraLunii@yahoo.co
Subject: Re: ...
... am să-ţi spun o poveste de dragoste la prima vedere... o dragoste

aprinsă de cele mai arzătoare focuri ce se pot găsi în inima cuiva... o
dragoste blestemată, damnată de convenţiile şi rigorile vremilor în care
s-a născut; o dragoste între alb şi negru; o dragoste îndărătnică şi pură...
Istoria pe care o vei afla în curând se petrece într-un trecut atât de în-
depărtat încât, uneori, mă întreb dacă chiar aşa o fi fost sau, asemeni
basmelor populare, fiecare povestitor va mai fi adăugat câte ceva...
Povestea mea este despre oameni care şi-au trăit viaţa atât de intens
şi au iubit atât de năprasnic încât şi-au atras blestemul iubirilor prin
timp rătăcitoare, nu doar asupra lor ci şi asupra copiilor copiilor lor,
până la cel de-al şaptelea neam...
În nopţile de iarnă crâncenă, înfrigurate de gerul năprasnic ce
pândea pe la uşi, lacom să stingă văpaia vâlvătaiei purpurii din vatră,
bunica obişnuia mereu să-mi fiarbă o cană mare de lapte cu cacao în care
arunca câte un baton de parfumată vanilie, apoi, mă aşeza drăgăstos în
braţele ei moi şi protectoare, gata să-mi depene poveşti de nemuritoare
iubire dintre ea şi bunicul, ori de glorioasă aventură şi curaj neînfricat de
care dăduse dovadă străbunicul meu în tinereţile lui îndepărtate... Aşa,
cu ochii bunicii am putut să-l revăd pe cel de la care, se pare, am moştenit
structura fizică, iar vorba ei dulce a făcut să-mi răsune în urechi cântecele
de iubire împătimită pe care le fredona mereu străbunica mea...
Dintre toate, îmi amintesc mereu cu drag povestea lor de început,
când străbunicul a văzut-o pe străbunica pentru prima oară... Dar asta
este o altă poveste...
Restul, promit să ţi-l spun într-o seară cu lună plină...
Subject: Re: .....
Te rog, mai spune-mi! Fii Şeherezadul meu, iar eu voi fi sultana însetată
de poveşti despre lumi pierdute...
Subject: Re: ...
La început, toţi au crezut că iubirea lor s-a născut dintr-o farsă a

destinului... Era pe la 1900 şi ceva...
Nu îmi amintesc exact anul, poate că bunica nu mi l-a spus niciodată
sau poate doar eu, copilul firav şi bolnăvicios de 5 ani, nu mi-l mai
amintesc...
În tot cazul, se întâmpla pe vremea Reginei Maria, suverana cea

mai îndrăgită din toate timpurile, de Armata Română...
O femeie de o frumuseţe aleasă, aproape ieşită din comun,
renumită peste tot în Europa acelor vremi, Regina Maria a fost
o femeie care, deşi şi-a irosit tinereţea clocotitoare într-un castel
rece şi singuratic, veşnic pândită din umbră de servitoare şi
guvernante, a învăţat să-şi trăiască viaţa destul de intens...
Multe din amintirile din acea vreme le păstrez încă viu colorate în minte
şi suflet, ca şi când eu însumi aş fi fost acolo... În dorul ei de părinţi sau
de copilărie, bunica mi le desenase pe toate pe harta sufletului meu...
Să nu uiţi nicicând cine eşti, îmi spunea ea, ori care îţi sunt
rădăcinile, dragul lui buni!
Îmi spunea mereu că sunt singurul care am moştenit câte ceva de la

străbunici... statura şi severitatea glasului de la el, culoarea părului de
la ea... Nu multe din fizionomia copilului bălai şi zvăpăiat de 5 ani s-au
mai păstrat astăzi... cu anii, părul ca de aur s-a înnegrit ca smoala...
Străbunicul din partea mamei fusese, în tinereţile sale, căpitan

în Armata Regală, Regimentul de Cavalerie 4 Roşiori al cărui
comandant proprietar fusese numit Regina însăşi.
Aşa ştiu multe din poveştile din acea vreme despre suverana Maria
care a fost cu adevărat adoptată de Armată. Legătura puternică
dintre sufletul Mariei şi cel al militarilor care o divinizau, nu s-a
bizuit doar pe relaţia oficială dintre suveran şi supuşi, ci pe fapte de
război... Curajul incredibil, de multe ori aproape bărbătesc de care
aceasta a dat neîncetat dovadă, era înaripat de dăruirea maternă
cu care îşi petrecea ore întregi la căpătâiul răniţilor, îngrijindu-i,
vorbindu-le şi punând viaţa şi alinarea lor mai presus de a ei
însăşi... Cu lacrimi în ochi, bunica îmi povestea mereu cum că, pe
ultimul drum, înainte de a fi condusă la Palatul Cotroceni, Regina
a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ şi cu patul
armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a mai oferit nici unui
alt om de atunci…
Din păcate, deşi era devotat până la moarte ţării şi Reginei sale,
străbunicul s-a văzut nevoit să se retragă din Armată... Nu mi-au
parvenit multe informaţii din acea perioadă tumultoasă căci, din
respect pentru străbunicul meu, Tătuca cel drag, se fereau cu toţii să
aducă în discuţie acest subiect dureros, aşa că nimeni nu pomenea
nimic despre asta! Cei din familie însă bănuiau că totul ar fi avut
legătură cu căsătoria dintre străbunici, căci, la scurt timp după aceea,
Tătuca s-a şi retras din armată şi s-au mutat cu totul, la Sinaia...
Din bătrâni, circulă o vorbă care spune că după un militar de

carieră se ţin trei lucruri: femeile, sărăcia şi praful. Cel mai
probabil, ca să elimine măcar sărăcia de pe listă, Statul român
de pe la 1900 şi ceva a impus două condiţii stricte tinerelor
care doreau să se mărite cu Ofiţeri din Armata Regală. Aşa,
domnişoarelor în cauză, li se pretindea, în primul rând, să aibă

zestre (cu dovada unor depozite bancare cu dobândă anuală) şi,
în al doilea rând, să prezinte un certificat de moralitate care să
ateste buna reputaţie şi moralitatea de netăgăduit a tinerei în
societate.
Doar aşa, tânărul ofiţer îndrăgostit putea primi autorizaţia de
căsătorie fără de care, dacă se însura pe ascuns, risca ori să fie
înlăturat din sistem considerându-se actul său drept unul de
nesupunere şi indisciplină, ori să fie trimis în faţa Consiliului
de Război care putea chiar considera căsătoria în cauză drept
neregulamentară, desfăcând-o la ordin.
Dată fiind căsătoria pripită şi renunţarea nemotivată la o carieră ce se

întrezărea înfloritoare în Armata Regală, ambele urmate de schimbarea
nejustificată a domiciliului, familia a bănuit mereu că acesta ar fi fost
şi motivul pentru care Tătuca a renunţat la visul lui de-o viaţă... toate
sunt însă doar bănuieli... De atunci, se pare că s-au mai reglementat
nişte schimbări, vinovatul fiind doar amânat de la avansări... însă,
acum, nimic din toate astea nu mai are nici o valoare având în vedere
înlănţuirea de suferinţe înăbuşite cauzată atât străbunicului meu cât şi
familiei mele...
Într-o zi de primăvară timpurie, pe când se afla într-o scurtă

permisie primită de pe frontul de luptă, Tătuca s-a oprit să
cumpere un buchet de flori pentru mama şi sora sa... Atunci a
zărit-o pe ea, străbunica mea, pentru prima dată şi aşa avea să
înceapă sau să se sfârşească totul... Începutul sfârşitului...
Îmi aduc bine aminte cum buni îl descria ca fiind un om foarte înalt,
impunător, un munte de voinţă şi duritate care nu lăsa să transpară
nimic dincolo de magnetismul chipului său... ochii săi mari şi negri,
pătrunzători, erau perfect încadraţi de părul negru şi lucios ca pana

corbului...
Pe florăreasa Niculina o ştia dintotdeauna, căci de la florăria ei de

pe colţ, Tătuca cumpăra flori de fiecare dată când mergea acasă.
Îi era drag, chiar şi pentru câteva clipe, să poposească aici căci ea
reuşea mereu să îi aducă un zâmbet pe chip, oricât de obosit ar fi
fost...
„— Haoleu, frumosule, hai să-ţi dau un buchet de flori ca să
deschizi inima iubitei lu’ matale”, îl ademenea ea, iar el se lăsa
mereu înduplecat, nu pentru că ar fi avut o iubită ci mai degrabă
pentru că îi plăcea să o vadă, aşa vie şi colorată, aidoma florilor
ei parfumate, îmbrăcate în petale împestriţate... Îi plăcea mult
simplitatea aproape naivă a traiului ei, şi, în ascuns, o admira
pentru felul în care îşi petrecea anii şi viaţa, mereu neschimbată
printre florile pe care le îngrijea cu atâta drag şi grijă... Adeseori îşi
imagina că acolo, la adăpostul snopilor de crizanteme tomnatice,
Niculina îşi concepuse copilaşii, şi mai apoi, rând pe rând, îi
adusese pe lume în umbra mesmerizantă a trandafirilor stacojii şi
a crinilor imperiali...
În realitate, nu ştia nimic cu adevărat despre ea, nici câţi copii
are nici cât de mari sunt, însă, doar bănuia şi le intuia existenţa,
doar judecând după burta ei veşnic ţuguiată, ca însărcinată, ori
după urmele de umezeală din jurul sânilor grei cu lapte cald ce
aşteptau cuminţi la adăpostul cămăşii subţiri şi galbene, din atlas,
să hrănească guri plângăcioase şi flămânde...
Descălecă de pe calul său, un murg alb ca laptele cu pete negre, şi
apoi luă poziţia de drepţi, bătu din glezne şi salută reverenţios...
Privind, dintr-o ochire peste găleţile pline ochi cu flori, zări cea
mai frumoasă ţigăncuşă pe care o văzuse în viaţa lui vreodată...
Rosa, după cum află mai târziu, fiica Niculinei, nu părea să
aibă mai mult de 16 ani şi era o apariţie alb lăptoasă cu cei

mai albaştri ochi pe care îi întâlnise până atunci. Pe cap purta
o năframă roşie ca macul şi, de sub ea, se desfăcea, în cascade
de inele până pe sub umeri, cel mai bălai păr pe care îl văzuse
el cândva...
Auzise doar în poveşti despre asemenea frumuseţi, şi de aceea, preţ
de câteva clipe, crezu că fata este doar o închipuire a unei minţi
obosite şi dornice de iubire... El avea 23 de ani pe atunci. Ea 16. Nici
unul nu mai iubise aşa dar dragostea lor a rupt bariere, a încălcat
legi şi a stârnit duşmănii .
Această istorie mi-a parvenit din scrinul cu amintiri al familiei mele...

Nu e greu de închipuit ce a urmat... O poveste de zbuciumat amor între
un român spălăcit şi o ţigăncuşă focoasă. Între alb şi negru... Orgolii
rănite. Legi încălcate. Nopţi întregi de plânsete sfâşietoare. Fuga
tainică... Căutări disperate... Blesteme înfiorătoare... Familii răsculate.
Dezmoşteniri amare.
Gata. Aceasta este povestea. Cred că ai adormit deja de mult...
Somn uşor...
Sent: Sunday, July 30, 2000 8:52:41 AM
Subject: Re: ...
... care va să zică, ai sânge fierbinte care îţi curge prin venele lu’
matale... ;)
Sent: Wednesday, August, 2, 2000 17:42:25
Subject: Re: ...
.. sunt ca un tigru pofticios ce îşi freacă mustăţile de umbra ce o laşi

în trecere peste lumea mea...
Sent: Saturday, August, 5, 2000 18:51:42
Subject: Re: ...
.... de azi dimineaţă sunt băgat în „Word”-ul ăsta până în gât... nu

am avut niciodată răbdare să intru în amănuntele de editare.... eu,
ca un Neanderthal autentic lucram cu maşina de scris pe timpuri...
„o tempora, o mores”... :) ...prima carte am bătut-o la o maşină de
scris care aparţinuse unei puşcării... o adevărată aventură până am pus
mâna pe ea... pe timpul ăla puteai să fii arestat dacă aveai aşa ceva
acasă... să-ţi mai spun? :)
Subject: Re: ...
.....sunt un leneş ordinar... :))

... „putoare ordinară” era expresia, dar parcă mi-a fost milă de mine... :)))
Sent: Saturday, August, 5, 2000 6:55:13 PM
Subject: Re: ...
ai scris o carte?
Subject: Re: ...
:)))) de ce?... n-am faţă dă aşa ceva? :)))) ... mai demult, nu acum.....
acum sunt o ruină, un cadavru fermecător... :)))))))
Subject: Re: ...
… deja fierb în suc propriu aşteptând un răspuns...
Subject: Re: ...
...... m-ai omorât .... eu n-am zis asta ... vreau şi eu cartea ... nu ştiu
cum faci, dar vreau să o citesc...
Subject: Re: ...
...am scris destul de mult... am publicat adică poezie în perioada 1975

– 1984 :) ... eram elev de liceu... Eugen Barbu avea revista „Săptămâna”.
A înfiinţat o pagină de poezie special pentru mine... :)
Subject: Re: ...
....e mult de povestit...

...mai am un singur exemplar … Când mă duc acasă voi face o copie
pentru tine.
...e o carte în care am adunat o parte din ceea ce am publicat când eram
aproape un copil.... am tipărit-o prin 1995... aveam această datorie faţă
de adolescentul care s-a ascuns demult..... dar nu de tot.... :))))
Subject: Re: ...
... deci dacă nu eram deja în pat, cred că mă prăvăleam pe jos...

...cădeam pe spate ...
Subject: Re: ...
..... te roooog ... să nu uiţi ... cred că am să-ţi spun Zânul Surprizelor
..... în sensul pozitiv, desigur...
Subject: Re: ...
...eşti o dulce... de fapt aduc mai mult a zmeu..... animalul care sunt...
:)))))
...dar tu ai voie să mă transformi în ce vrei... doar tu.... :)

Subject: Re: ...
.... mă simt privilegiată... răsfăţată...

Subject: Re: ...
aşadar m-am ţinut de cuvânt, ca un gentilom ce

sunt şi ţi-am mai spus o poveste... de fapt doar o mică parte din ea... :))
Subject: Fw: ... printre amintiri ..
...o seară răcoroasă îţi doresc...
Subject: Re: ... printre amintiri ...
...ai grijă cu damigeana...
Sent: Sunday, August, 6, 2000 10:08:57 AM
Subject: Re: ... printre amintiri ...
.... o dată mă îmbăt şi eu şi tu gata ...

... bună dimineaţa...
Sent: Sunday, August, 6, 2000 10:13:05
Subject: Re: ... printre amintiri ..
... hai, mă, că nici nu te-ai îmbătat... bună dimineaţa!
..... dacă trimit mesajul ăsta mai departe, peste patru zile precis că
patru sute de amazoane vor fi sub balconul meu, tremurând de
dorinţă, urlând: „MareAlb, vino, ia-ne!” şi rupându-şi hainele de pe
ele.... hmm… să-l trimit?... să nu-l trimit?...

:)) .... întrebarea e.... faci faţă la 400 sau doar la 399?
... vreau o CAFEA... mi-e lene să cobor până la magazin ......
... bagă mâna prin ecran şi ia de la mine o gură.... e fierbinte dar mai dulce...
.... doar o gură .... eu nu mă mulţumesc cu puţin... ... pot să iau cana?...
.... mă simt epuizată… cred că nu mi-am făcut somnul... te rog să mă

scuzi… o să mă ascund în patul meu vrăjit… şi o să mă pierd printre
pernele moi şi pufoase să mai dorm un pic… ne mai citim…
Subject: Re: .......şi alte metode de relaxare!
.....bine… te aştept mâine dimineaţă cu o cană întreagă de cafea doar

pentru tine... ca să nu crezi că sunt zgârcit... :)
...încerc să te ademenesc, după cum vezi....
To: MareAlb@yahooo.com
Sent: Monday, August, 7, 2000 7:53 AM
Subject: Re: .......şi alte metode de relaxare!
... bună dimineaţa... am văzut mesajul trimis aseară, târziu... mă tem

însă că nu am să pot citi ataşamentul... să văd ce soluţie găsesc...
From: PiatraLunii@yahoo.om
Sent: Monday, August, 7, 2000 8:14:33 AM
.... şi, mulţumesc pentru cafea ... ...
Sent: Monday, August, 7, 2000 4:08:39 PM
Subject: Re: ...
...păcat... eram curios să ştiu cum te simţi după ce citeşti textul... :(

...am fugit de la prăvălie cu o oră mai devreme pentru asta...
...dacă poţi să faci rost de 2007 (e vreo 2 mil licenţa) ar fi mişto... o să
lucrez numai în el... .
..deşi... hai să fac o aroganţă şi să-l mut în notepad-ul lui yahoo...
Sent: Monday, August, 7, 2000 16:13:10
Subject: Fw: ...
...am rezolvat-o mai simplu......hal dă inginer ce sunt...

Fluviile
De obicei fluviile se vărsau în oceane, în mări. Unele fluvii mai coboară

şi acum din munţi. Sunt fluvii întinse pe continente întregi, altele se varsă
imediat, ca un oftat. Fluvii care îngraşă câmpiile şi fluvii contorsionate
de stânci. Se spune că în extremul orient curge un fluviu cu ape mov.
Rădăcinile tufelor de ginseng şi fecalele tigrilor siberieni provoacă aceasta
culoare. Triburile de pe maluri îşi ucid întâiul născut deoarece zeii lor
răsplătesc tristeţea. Femeile îşi ard pântecul şi coapsele cu tăciuni de tisă.
Ei cred că cicatricile vor recompune cândva harta tărâmului de dincolo.
Sunt anumite fluvii cu valuri aciculare dimineaţa şi asemenea
arcurilor de triumf către seară. Pe sub ele se strecoară anghile şi paguri
cu fragmente de corali în cleşti, deşi apele dulci îi sufocă aproape. Din
când în când scarabeii domesticiţi în peşteri vin aici să îi vâneze.
Banchizele din nord păstrează în straturile arhaice amprentele

unor fluvii alcătuite din sunete. Puţine mai curg şi astăzi. Şi nici nu
pot fi văzute. Dar influenţa lor asupra furtunilor, armonia pe care
le-o împrumută şi poate o moliciune tandră, melodioasă, ulterioară
le fac incontestabile. Se vorbeşte câteodată despre acustica boreală a
aurorelor şi despre un contratimp al frigului. Aceste speculaţii sunt un
indiciu clar al existenţei lor. În conservatoarele alpine se predau chiar
cursuri de orchestraţie a cataractei tinerilor dirijori.
Uneori fluviile sunt circulare. Alteori sferice. Fluviile circulare

izvorăsc din ele însele şi sunt mai uşor de traversat. De obicei spaţiul
din centru este confundat cu o insulă şi acolo se construiesc temple
pentru descendenţii şarpelui Uroboros reprezentaţi ca dragoni ce
cântă la harfă. Vestalele acestor temple îmbătrânesc în sunetul
gongurilor de bronz… Ele nu mor. Se risipesc în aer la sosirea
austrului. Fluviile sferice îşi au izvorul dincolo de constelaţii. Curg

concentric în ritmul epidermelor acoperindu-se una pe alta şi se
varsă într-o suprafaţă fremătătoare. Nu au maluri. Navigaţia pe
ele este absurdă şi statică. Totuşi, câţiva exploratori captivi se
înverşunează să le cartografieze.
Cei care au reuşit să se întoarcă din pustiurile subtropicale povestesc

despre un fluviu cu ape atât de limpezi şi atât de reci încât nimic nu
creşte pe malurile sale. Dimpotrivă, nisipul devine transparent şi sonor
ca o orgă de cristal. Nu ajunge până la ocean. Se pierde printre erguri
într-o vale portocalie, departe de drumurile caravanelor. Acolo valurile
se ridică, se curbează, se desfac, se aşază şi se suprapun, se umflă şi
alcătuiesc pieţe, cupole, se subţiază în colonade şi porticuri, în alei largi,
lichide, în colosseumuri şi teatre şi chiar în grădini umbroase şi în arbori
de apă. Ei spun că oraşul este nelocuit. Cu toate acestea nu îşi pot explica
vocile care ondulează suprafeţele clădirilor şi nici inscripţiile care apar
pe soclurile statuilor, se schimbă dintr-o limbă în alta şi se şterg la fiecare
adiere de vânt.
Sunt fluvii care curg vertical şi care se varsă în cer. Atunci când
închidem ochii dispar pentru a lăsa loc deltelor luxuriante ale unor alte
fluvii, bănuite doar şi interzise gândului.
Fluviile de pradă, carnivore. Îşi ademenesc victimele cu imagini,

cu construcţii anamorfotice şi amfibrahi narcotici. Pe malurile încărcate
de fildeş, oseminte, ţeste şi arme ruginite, fluturi sidefii, glorioşi devoră
leşurile nedigerate. În luncile lor sunt aşezări prospere. Cu călăuze şi
preoţi ce îşi transmit din generaţie în generaţie legendele despre cuceritori,
lepră şi fecioare eterice.
Nimeni nu ştie însă de unde vin fluviile parfumate. Este sigur că

au mai multe braţe şi că estuarele lor sunt acoperite cu o ceaţă de
culoarea şi consistenţa mierii. Barcagiii au privirea tulbure şi nu te

trec dincolo dacă ajungi în preajma asfinţitului. Atunci craterele de
pe fundul albiei se deschid ca nuferii iar aripile păsărilor abia se mai
pot mişca prin parfumurile urcând vâscoase, aproape vizibile. Doar
în zori pot coborî la cuiburile din crăpăturile stâncilor, când totul se
aşază ca o cenuşă orbitoare peste lucruri. Dincolo sunt pulberăriile şi
firidele cu texte sacre.
Fluviul–timp sau timpul-fluviu nu există. Este doar o ficţiune

superficială, nocivă. Atâta vreme cât timpul nu a fost identificat decât
ca o şovăire a noastră în faţa luminii. De altfel, în universităţi, această
expresie este considerată improbabilă, hazardată şi subversivă.

Peninsula Amintirilor
To: MareAlb@yahooo.com
Sent: Monday, August, 7, 2000 7:53 AM
Subject: Re: ...
... l-am citit...
... nu puteam să nu citesc, mai ales că ai fugit cu o oră mai devreme de

la muncă ...m-ai înnebunit... deja sunt ameţită de la colica asta, dar tu...
TU m-ai luat cu totul şi m-ai aruncat în centrifuga cuvintelor tale...
am păşit pe „harta tărâmului de dincolo” recompusă din „cicatricile
femeilor”, de îndată ce tu ai pus ultimul „punct” pe foaia de hârtie...
am ascultat muzica lină a fluviilor sunete şi m-am lăsat purtată de
şoapte fierbinţi, de incantaţii, de cuvinte de ură şi plânsete de copii...
am ajuns dincolo de constelaţii, mergând pe urma fluviilor sferice...
şi m-am simţit brusc prinsă în sferele tale... şi la sfârşit te-am simţit

cum te transformi într-un fluviu de pradă, carnivor... ce îmi devorează
sufletul...
... mi-e teamă că fiecare cuvânt pe care îl scriu acum zdruncină

armonia lumii tale...
m ă o p r e s c !!!
... Postludiu
Amărăciune apăsătoare...
Amărăciune deznădăjduită... Amărăciune neagră...
Amărăciune sălbatică... Amărăciune sfâşietoare...
Amintire acuzatoare... Amintire arzătoare...
Amintire brutală... Amintire enigmatică...
Amintire fugară... Amintire fermecată...
Amintire insuportabilă... Amintire îndoioasă...
Amintire înnebunitoare... Amintire nostalgică...
Amintire obsedantă... Amintire răscolitoare...
Amintire stăruitoare... Amintire voluptoasă...
Amintire zguduitoare...
Hohot clocotitor...
Hohot dezlănţuit... Hohot înăbuşit...
Hohot nedesluşit...
Ceasuri crâncene...
Ceasuri nesfârşite... Ceasuri tihnice

Dimineaţă afânată... Dimineaţă neîncepută...
Dimineaţă triumfală...
Iubire arzătoare... Iubire clocotitoare...
Iubire crepusculară... Iubire iraţională...
Iubire îmblânzitoare... Iubire nesăţioasă...
Iubire otrăvitoare... Iubire pângărită...
Iubire sângerândă...
Iubire stăpânitoare... Iubire tulbure...
Iubire vulcanică... Iubire zănatică...
Îmbrăţişare flămândă... Îmbrăţişare posesivă...

Îmbrăţişare sfâşietoare...
Întrebare chinuitoare... Întrebare nerostită...
Întrebare răscolitoare...
Zori fragezi... Zori împurpuraţi...
Zori întârziaţi... Zori neprihănite...
Zori sfioşi... Zori tainice...

Orologii şi
Reflectările lor în
Lame curbate
Când magnolia-nchide
Controverse, către zori.
Mare Alb, 15 decembrie 2000,

A fost odată ca niciodată....
În anul acela fusese o vară cu adevărat caniculară... Copacii, parcă şi

ei toropiţi sub pelicula moleşitoare de aer dogorâtor, începuseră să-şi
mai lase din luxuriantele veştminte verzi...
Una câte una cădeau frunzele ce abandonaseră de mult lupta cu

Marele Năduf, aşezându-se acum cu grijă în grămada de haine jerpelite
ce formau parcă un nesfârşit covor arămiu care se întindea la poalele
copacilor, atât de verzi şi de vii la începutul primăverii, dar atât de
golaşi şi de gârboviţi doar la jumătatea verii... Tăvile cu frunze uitate
în cuptorul solar şi bine încins, fuseseră toate scoase în mare grabă şi
lăsate care încotro, iar acum trosneau sub greutatea piciorului lacom,
bucuros parcă să le sfărâme în zeci de bucăţi minuscule, atât de mici şi
de uşoare că ar fi putut fi purtate până la cer, de ar fi adiat, măcar din
când în când, câte vreun curent de aer.
Când i-a întâlnit ochii pentru prima dată, Piatra Lunii i-a simţit
privirea ca pe o străfulgerare... era în ea ceva care o înlănţuia şi o înălţa
deopotrivă, iar vorba lui era pe cât de dulce, pe atât de ademenitoare,
asemenea unei năpătci care vrăjeşte lacomă peştii în plasa ei. Şi au trăit
mulţi ani aşa, în lumea lor, pe insula lor, rupţi de lume şi de viaţă, el,
Piratul neînfricat şi ea, prada lui, el, pescarul desăvârşit şi ea, peştişorul
fermecat, el, păianjenul iscusit şi ea, libelula prinsă în firele unei iubiri
pe care o credea şi o ştia de poveste.
Şi Luna nu s-a gândit nicicând că ar putea face schimb de roluri,

şi că şi ea ar putea, cu uşurinţă, deveni piratul şi el comoara prădată,
sau ea pescarul şi el peştişorul, sau ea păianjenul şi el libelula, şi,
uite-aşa, încet, în ani, Îngâmfarea lui şi Nesiguranţa ei s-au iubit şi
au adus pe lume cea mai de temut creatură ce va fi fost eliberată din
Cutia Pandorei, Gelozia. Şi s-au luptat cu ea, dar, cu cât se înverşunau
mai tare, cu atât ea creştea şi mai mare, căpătând forţă chiar din
hotărârea lor de a-i veni de hac. Nimic nu a ajutat. Ba chiar, aşezată
între ei, creatura asta cumplită îşi făcuse cuib în interiorul lumii lor,
forţându-i astfel, pe fiecare în parte să se îndepărteze şi mai mult până
când Dragostea necondiţionată şi sinceră a fost înlocuită de interese
proprii, atât de meschine şi pe gustul Geloziei. Dragostea devenise
deja o uşoară amintire a ceva ce fusese demult, şi atât Piatra Lunii cât
şi Barbă Albastră păreau să-şi dorească cu greu să-şi mai aducă aminte
de istoria vremurilor apuse.
La început, fiecare era atât de îndrăgostit, atât de preocupat să

fie fericit lângă celălalt încât nici că se putea imagina un asemenea
parcurs pentru povestea lor. Cu harta în faţă, cu Barbă Albastră la
cârma credincioasei Fatum, Piatra Lunii s-a lăsat purtată, liniştită şi
plină de încredere, pe mări calme şi limpezi... Într-o zi însă, cerul s-a
înnourat, şi, din neant, s-a pornit o rafală de vânt rece care le-a zburat
harta iubirii într-o clipă. Când şi-au dat seama, bucata de pergament
era deja sus în aer, aşa că cei doi, până mai ieri îndrăgostiţi, s-au văzut
nevoiţi să se bazeze pe cârma deja trufaşei Fatum. Şi uite-aşa, povestea
lor a căpătat vrere să se scrie singură şi după bunul plac, purtată fiind
odată cu Fatum pe ape învolburate de nemilosul Neptun.
Într-un tablou strâmb pe peretele cabinei lor de pe corabie,

ascunsă sub straturi grele şi înecăcioase de praf cenuşiu, fixată în
pânzele dese şi albicioase ale timpului-păianjen, stă prinsă acum
povestea dintre Piatra Lunii şi Barbă Albastră, miraculos scăpată
din ghearele Uitării în serile pe când, răbdătoare, Piatra Lunii a
ţesut cuvinte de aducere aminte pe fila pânzată a unei iubiri ce mai
pulsează doar pe hârtie.
Te iubesc! Te iubesc, mă auzi?! Priveşte, sora ta a răsarit şi te

salută! Luna îşi întinsese deja nebătuta-i potecă alburie peste
suprafaţa sticloasă a mării de smarald şi trena alene deasupra apelor
clipocitoare şi uşor unduitoare. Stăteam la mal, îmbrăţişaţi, abia
respirând, de teamă parcă să nu distrugem liniştea perfectă a acestui
univers ce părea anume creat pentru noi. Mi-am dezlipit cu greu
privirea de la unduirile lunatice ale apei şi apoi, preţ de câteva clipe,
am stăruit asupra feţei lui Barbă Albastră... Atunci l-am văzut pentru
prima oară cu adevărat. I-am simţit privirea hipnotică stăruind
asupra mea, şi l-am intuit fixându-mă cu o încăpăţânată şi aţâţătoare
curiozitate, îndemnându-mă să fac acelaşi lucru.
În timp ce el se sforţa parcă să nu mă tragă mai mult înspre

el, pentru o clipă mi s-a părut că întrevăd toată încordarea lumii
insinuându-se pe faţa lui... Muşchii îi erau tensionaţi şi întinşi
precum corzile unei viori ce vibrează sub atingerea arcuşului... Îi
simţeam sângele clocotindu-i prin vene şi intuiam un vulcan întreg
de dorinţă ce se trezise la viaţă în inima lui. Sub toată această lavă ce
aluneca încet şi greoi peste trupul şi sufletul meu, mă simţeam deja
pironită sub magma poftelor carnale ce se eliberau din fiecare por al
fiinţei sale... Te vreau, îmi şoptea în ureche în timp ce îmi acoperea
faţa şi gâtul cu săruturi fierbinţi. În seara asta vei fi a mea... şi în
fiecare seară până la sfârşitul vieţii noastre!...Te iubesc şi te urăsc în
acelaşi timp pentru felul în care mă faci să mă simt când sunt lângă
tine. O parte din mine mă trage înapoi. O parte din mine se bucură...
Îmi închipuiam cât de mult trebuie să sufere în lupta aceea pe care
o ducea cu el însuşi, temător parcă, ca, în tot acest timp, să nu mă
sperie sau să facă vreun gest care să mă îndepărteze... Corpurile
noastre erau mesmerizate şi părea că, cu cât ne împotriveam mai
tare, cu atât creştea forţa magnetică ce se năştea din dorinţă...
În liniştea nopţii, spartă, când şi când, de muzica valurilor prin

lume călătoare, l-am auzit spunându-mi, într-un geamăt aproape
şoptit, într-un strigăt înăbuşit că mă iubeşte... Te iubesc ca un disperat!
Te iubesc ca un posedat care nu mai ştie de el! Te iubesc ca un narcoman
care e dependent de iubirea ta! În timp ce fiecare explora gestul celuilalt,
dând sensuri şi înţelesuri unei priviri mai grăitoare decât o mie de
vorbe, buzele ni s-au unit, mai întâi cu o tandreţe nemăsurată, apoi
din ce în ce mai avidă, mai flămândă şi mai de nestăvilit, căci fiecare
cerea şi i se răspundea într-un limbaj primordial ce strângea laolaltă
toate iubirile şi toate trăirile lumii întregi.
Am simţit apoi cum sângele mi se transformă în miere caldă,

groasă şi languroasă, în timp ce săruturile lui deveneau mai apăsate
şi mai flămânde. Mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi am
început să mă joc cu degetele cu o şuviţă din părul lui uşor ondulat
închipuindu-mi că erau nişte iscoade pe care le trimeteam în
recunoaşterea unui teritoriu încă străin mie. Mi-am lăsat apoi braţele
să alunece leneş la vale, apucându-mă cu fermitate de umerii lui
minunaţi timp în care toată reţinerea lui păru că se risipeşte şi astfel
braţe ferme şi iscoditoare, braţe dornice şi falnice, braţe ocrotitoare şi
îndrăzneţe mă traseră mai aproape de el.
Ca şi sărutul lui, i-am simţit îmbrăţişarea mai întâi castă şi

temătoare, ezitantă chiar, ca şi cum s-ar fi temut de respingerea
mea. S-a încordat şi m-a tras aproape de el, atât de uşor de parcă aş
fi fost un obiect fragil care s-ar fi spart în zeci de bucăţi dacă m-ar fi
strâns mai tare. Reţinerea lui, susţinută de pasiunea abia înfrânată
m-au făcut să lepăd orice urmă de îndoielnică rezervă rămasă în
mine. Aveam nevoie ca el să-mi fie aproape şi să-i simt prezenţa aşa
cum am nevoie de aer să respir sau de apă să-mi alin setea. Aveam
nevoie de energia lui feroce şi de pasiunea lui mistuitoare tot la fel
cum aveam nevoie de blândeţea lui cuceritoare sau de sălbăticia
înfrânată care clocotea în el la fel de mult pe cât aveam nevoie de
tandreţea lui...
Eclipse
Răsucim săgeţile în noi cu

Îngăduinţă,
Cu o mândrie bolnavă, ca şi cum noi
Am fi încordat arcul lui Ulise.
Triumfal
Firul vederii se adună în urne.
La umbra certitudinilor cosite de curând
Artificierii publici anunţă sacrificii.
Turburarea aerului
De eclipse:
Câte două, câte patru.
Prin sistemul cu triade, tritoni şi trireme

Cometele nu revin.
Univers irepresibil.
Mare Alb, 21 decembrie 2000

Că de n-ar fi fost
nu s-ar povesti...
Îmi pare rău... îmi pare rău că te-am făcut să suferi... îmi pare rău că
m-ai făcut să sufăr şi că ai uitat de mine... îmi pare rău pentru slăbiciunea
mea şi pentru neputinţa ta... îmi pare rău pentru slăbiciunea mea şi
nevolnicia mea trădătoare...
Te iubesc! Iubesc trecutul nostru, iubesc chiar şi păcatele tinereţilor

noastre, iubesc prezentul şi ador viitorul ce ne aşteaptă! Nu vreau să uit
nimic, nu vreau să şterg nimic pentru că doar aşa voi şti mereu că merităm
din plin să ne înfruptăm din prezentul nostru, preţuind fiecare clipă ce
trece peste noi. Ieri a devenit deja azi iar azi este deja mâine!
Privesc leneş la oglinda cu care înlănţui în joacă cioburi nărăvaşe

de lumină solară. În joaca mea de-a vânătorul reuşesc, când şi când,
să capturez propria-mi reflexie ce pare că se schimbă cu fiecare rotire
a oglinzii ce o ţin în mână. Nu stărui prea mult asupra trăsăturilor
imaginii femeii din oglindă căci privirea îmi este mai degrabă
înlănţuită în joaca mea cu mingile solare care se precipită dintr-o parte
în alta, când pe jos, pe podea, când pe pereţi, când pe tavan... Zâmbesc
amar în sinea mea şi îmi spun că am devenit un soi de vrăjitor ce are
puterea să-şi schimbe forma şi înfăţişarea cu fiece mişcare a baghetei
sale magice.
Încerc să pătrund pe aleea trecutului pe care am abandonat-o

buruienilor nemiloase ale uitării. Îmi folosesc mâinile pe post de
lopată şi încep să caut rămăşiţe ale sufletului meu, cel de acum 18 ani.
Scormonesc şi mai adânc prin straturile prăfoase ale memoriei după
harta sufletului meu, cea de acum 6 ani... Deşi mai recentă, am vrut
să o ştiu dată uitării, dar acum ştiu că pentru a mă putea bucura de
prezent trebuie să o confrunt cu celelalte variante ale mele. O găsesc,
mototolită ghem, îngropată adânc printre straturi de pământ amestecat
cu rădăcini şi frunze moarte.
Există mari iubiri aşa cum, neîndoielnic, există mistuitoarele iubiri

de tranziţie. Îngerii vrăciuitori sunt trimişi în lume cu menirea să ne
ajute să ne recuperăm, să ne redescoperim şi să ne reinventăm, deci
să ne metamorfozăm, aşa încât, odată ajunşi în urmă de inevitabilul
sfârşit nesăţios să rămânem cu nişte amintiri unice care, treptat, se vor
transforma în uitucenii doar pentru a reveni, mai viguroase apoi, ca
nişte dulci aduceri-aminte. Şi de fiecare dată ne lăsăm prinşi, cu sau fără
voie, într-un veritabil, dar vai, cât de ameţitor, joc de quid pro quo, în
care devenim, rând pe rând tu şi eu, el şi tu, el şi eu, îngeri vrăciuitori sau
pacienţi apelpisiţi. Aşadar, punct şi de la capăt. Şi cum nimic din existenţa
noastră nu este întâmplător, şi cum destinele noastre sunt circulare, nici
acum, nici aici nu se pierde nimic, totul se recirculează, totul se reia exact
din locul în care va fi fost lăsat într-una din multele vieţi anterioare.
Ciudat cum conştientizăm cât de mult ne-am schimbat abia

atunci când vedem sufletul schimonosit de durere al celuilalt de lângă
noi, acela care, pe rând, a devenit din trădător, trădat! Unde am fi fost
astăzi fără toate încercările prin care am trecut, nu ştiu. Ştiu însă că
povestea noastră se scrie în fiecare clipă şi că sfârşitul fiecărei zile trăite
alături de tine aduce cu sine un nemuritor şi au trăit fericiţi până la
adânci bătrâneţi...
Aşteptarea
Câmpuri de bumbac.
Undeva răsar pajuri
Bănuitoare.
Mare Alb, 13 decemrie, 2000

Penisula Amintirilor, 23: 19
... Curcubeul...
Plimbare clandestină... Poteci tărăgănate... Iarbă foşnitoare...

Rouă nescuturată... Copaci schimonosiţi... Lac de smarald... Ape
încă adormite... Raze plumburii... Răcoare burniţoasă... Presimţire
nedesluşită... Ploaie fumegoasă... Ceaţă despletită... Soare
făgăduielnic...
Aproape hipnotizată, căzută sub vraja greoaie a acestui tablou ce

mi se întinde leneş în faţă, mă ridic din fotoliul stâncos în care am stat
ascunsă până acum şi încep a mă plimba pe plaja ţesută parcă din fire
de aur şi de argint...
Tălpile-mi, însetate să simtă energia pământului, încep a scormoni

prin măruntaiele nisipoase ale plajei, iar degetele de la picioare se
transformă pe dată în nişte clepsidre miniaturale ce strecoară nisipul
fin, corodat parcă sub greutatea milioanelor de stropi de ploaie care i-au
modelat fiecare grăunte în timp, încă de la începuturile lumii...
Această dispoziţie meditativă mă poartă repede cu gândul la

Mare Alb şi la cenuşa lăsată în urmă de cremaţiunea unei istorii ce
sufletu-mi încă o simte cleioasă, leşioasă chiar... Mă gândesc cum
convorbirilor sincopate din spaţiul virtual le-au urmat, fulgerător de

repede, conversaţii interminabile la telefon.
Uneori discutam despre viaţă, alteori despre oameni care ne marcaseră

existenţa la un moment dat, uneori povesteam despre noi, alteori despre tot
felul de nimicuri... nimicuri încântătoare, nimicuri plictisitor de amăgitoare
care ne ocupă mai bine de jumătate din existenţa noastră efemeră... Şi îmi
era bine aşa... îmi era bine pentru că doar aşa puteam convieţui simultan
în două dimensiuni paralele... doar aşa mă puteam exorciza de demonii
mei din relaţia cu Barbă Albastră fără să mă simt vinovată că o fac... Aşa nu
înşelam... Aşa nu trădam... Doar aşa puteam să lupt în continuare pentru
povestea de iubire dintre Piatra Lunii şi Barbă Albastră fără ca măcar să
dau vreo şansă istorisirii dintre Piatra Lunii şi Mare Alb...
Mă întind cu grijă pe covorul nisipos ţesut de Timpul însuşi şi

îmi îndrept privirea către locul unde apele de jadeit se îngână cu cerul
ca de angelit.
Pe neobservate, deasupra ochiului de apă vie, cerul a început

deja să-şi coboare o mantie lăptoasă de pâclă grea, dar sprintenă, ce
se îndreaptă iute către plajă, lacomă să înghită parcă lacul de smarald
prins într-un cerc protector de copaci selenari. Ici şi colo soarele
reuşeşte să penetreze mantia de ceaţă înecăcioasă ce norii de bumbac
au atârnat peste lac, astfel încât fascicule palide de raze triumfătoare se
întretaie cu cearceafuri de negură albăstruie...
Inevitabilul, însă, s-a produs repede şi temerile mele cele mai

mari, cele mai ascunse s-au adeverit deodată... La ce mă aşteptasem?
Ce vroiam de fapt? Nu ştiu! Pesemne că era firesc ca lucrurile să
înceapă să urmeze acest curs însă eu nu vroiam asta. Încă nu eram
pregătită pentru aşa ceva. Îmi spuneam cu încăpăţânare nu încă... încă
nu schimba cursul... încă nu... mai aşteaptă şi o să fie bine...
— Luna, vreau să îţi spun ceva ce am aflat şi eu abia azi... E o ştire

fierbinte şi foarte importantă!
Nu bănuiam măcar ce poate fi, aşa că, fără nici o ezitare am spus:
— Ce ai aflat? Spune-mi. M-ai făcut curioasă...
— Te iubesc...
După o pauză de câteva secunde bune mi-am dat seama că asta era,
de fapt ştirea... Mă uram pentru că îi permisesem să îmi spună. Mă uram
că nu îmi dădusem seama până atunci. Mă durea. Mă durea cumplit
pentru că eu încă nu eram pregătită să renunţ la Barbă Albastră... însă
nici să rămân fără Marele Alb nu vroiam...
Primul îmi oferea confortul unei iubiri sigure, o iubire care, deşi
devastatoare, dementă dar totuşi săţioasă în felul ei, îmi hrănea fiinţa
menţinând-o în viaţă... Cel de-al doilea îmi suplinea ce începuse să-mi
lipsească din relaţia cu primul, hrană pentru spirit, exorcizări ale minţii...
Nu ştiu de ce atunci simţeam că nu s-ar fi putut să le am pe amândouă doar
cu Barbă Albastră. Nu ştiu de ce nu am învăţat să mă bucur de ele de la bun
început... Ele au existat dintotdeauna în relaţia mea cu Barbă Albastră însă
Infatuarea şi Îngâmfarea mea m-au împiedicat să le văd acolo...
— Poftim? Poţi să repeţi, te rog? Nu am auzit bine... cred că s-a

întrerupt...
— Te iubesc, zise din nou Mare Alb râzând. Am ştiut din prima, dar
abia azi am avut confirmarea. Nu vezi că deşi vorbim doar de câteva luni
parcă ne-am cunoaşte de o viaţă întreagă? Oare sunt eu nebun? Oare doar
eu văd această comuniune dintre sufletele noastre? Iubirea asta, până
acum nerostită, este o iubire de o mie de ani, o iubire pierdută prin timp,
recirculată, hrănită cu lăcomie de fiecare dată când ne regăsim prin timp...
Înţelegeam foarte bine familiaritatea despre care îmi vorbea Mare

Alb. Dar nu vroiam să îmi asum consecinţele unei astfel de aprofundări.
Nu încă.
— Desigur, tu nu eşti obligată să spui nimic. Nu aştept nimic de la

tine. Dacă într-o zi vei hotărî să mă ţii la distanţă, fără să vrei să-mi
vorbeşti sau să-mi spui de ce, e alegerea ta şi o respect!...
— E bine pentru că eu încă nu ştiu cum să-ţi răspund. Încă nu ştiu ce

simt sau ce formă au sentimentele mele acum...
— Ai putea să-mi spui şi tu „te iubesc”, spuse Mare Alb după care
începu, din nou să râdă zgomotos şi aproape gutural. Mie însă mi se
păru atunci meschin şi oarecum grotesc deopotrivă...
Nu trece mult şi natura se dezlănţuie, dezamăgită parcă de conflictul

neînţeles iscat chiar între copiii ei... Un vânt burniţos începe să sufle, mai
întâi alene, apoi din ce în ce mai pornit, şi îmi aduc aminte de cuvintele
Violetei: Natura este imprevizibilă aici sus, Luna, copila mea! Acum este
soare, dar peste câteva ore te poţi trezi că ploaia şi ceaţa se instalează în
drepturi pentru câteva ore, uneori chiar şi zile bune... Nu te avânta prea
departe în această lume... Legile care o conduc nu sunt aceleaşi cu cele
din lumea muritorilor de rând! Să nu uiţi nicicând că aceasta este lumea
fantastică a lui „a fost odată ca niciodată” şi nu mulţi sunt cei privilegiaţi
să aibă acces la ea...
Convorbirile interminabile la telefon au continuat, zi de zi, aproape

cu neîntreruptă regularitate... Apoi s-a întâmplat din nou. Era ca şi când
Mare Alb îşi concepuse un plan de atac pe care îl urma şi îl respecta cu
sfinţenie... Totul spre a cuceri fortăreaţa sufletului meu.
— Vreau să te văd. Vreau să ne vedem.

— Dar ţi-am spus deja de atâtea ori, încă nu sunt pregătită. Nu cred
că voi fi vreodată. Mie îmi este bine aşa.
— Nu vreau nimic altceva. Doar să te văd. Spune-mi doar unde şi eu

voi fi acolo. Aştept un singur cuvânt de la tine, aşa cum un câine pofticios
aşteaptă să-i arunce stăpânul său ceva de la masă.
— Îmi pare rău, dar chestiunea asta va trebui să mai aştepte.
— Nu vreau decât să stau într-un colţ, fără ca tu să mă vezi măcar,

şi să mă bucur de felul în care razele soarelui îţi mângâie părul, să respir
adierea ce îţi trece prin păr, sărutându-ţi mai întâi faţa şi mângâindu-ţi
mai apoi trupul... vreau să fiu invidios pe soare... vreau să fiu invidios pe
vânt că ei te pot avea într-un fel în care eu nu mă pot bucura de tine...
Vreau să te plimb în lume... vreau să îţi arăt Venezia mea, Florenţa
sufletului meu şi Roma întregii mele iubiri condensate pentru tine... Vreau
să îţi arăt muntele meu... Ţi-am mai spus vreodată? Când mor vreau să
fiu îngropat pe vârful muntelui meu... apoi vreau să fiu incinerat.
Nu pricepeam cum ar fi fost posibil... să fie îngropat şi incinerat

deopotrivă, dar apoi am înţeles...
— La moartea mea să puneţi într-o cutiuţă câte o bucăţică din

mine... Ochii mei, nasul, gura şi urechile mele. Apoi îngropaţi cutiuţa
la umbra unui brad, în cel mai înalt loc de pe vârful muntelui meu,
undeva de unde să pot vedea înspre cele patru zări... Aşa voi putea
vedea, respira, gusta şi auzi în continuare toate lucrurile care îmi sunt
dragi mie... răsărituri neîncepute încă... brize primăvăratice... ploi
îmbelşugate... triluri fermecate... Trupul rămas vreau să fie incinerat
şi cenuşa împrăştiată de acolo în vânt... aşa, milioane de particule din
mine se vor lăsa purtate până când vor ajunge să trăiască, fiecare în
parte, câte o viaţă a lor, unică.
A mai trecut apoi o perioadă în care nu a mai adus vorba de

întâlnire. Apoi, într-o zi, a ieşit din nou la atac.
— Te-ai mai gândit? Ai aflat ce vroiai să ştii?
— Ce să aflu?
— Când ne vedem!
— Dar asta depinde doar de mine!
— Exact!
Asemeni unui vrăjitor iscusit, părea că îşi consultă sfera fermecată

şi ieşea la atac exact când eram mai vulnerabilă. Când, în sfârşit, am
acceptat să ne vedem, am început să am dubii.
Cu o seară înainte de întâlnire eu încă mă gândeam să nu mă mai

duc. Băteam în retragere. Ce bine ar fi fost să rămân ascunsă acolo la
adăpostul sigur al cochiliei mele! Apoi ne-am întâlnit... sufletele noastre
s-au regăsit pentru o clipă... dar când egoismul şi rutina au început să-
şi arate ghearele, vraja ce-mi înlănţuia sufletul de al lui a început uşor,
uşor să se destrame. Eu aveam nevoie să ieşim, să respirăm, să-i cunosc
lumea despre care atâta îmi vorbise... el mă vroia doar pentru el... eu
insecta... el păianjenul...
— O să vezi. O să fie bine. O să ne retragem undeva la munte... o

cabană cochetă... vom fi doar noi doi şi iubirea noastră... Fără nimeni care
să deranjeze echilibrul perfect al micii lumi create doar pentru noi...
Nu izolarea mă speria. Şi nici egoismul cu care se înverşuna să ne

ţină povestea departe de ochii lumii. Demonetizarea. Devalorizarea.
Trivializarea. Toate la un loc m-au trăsnit şi într-o zi am plecat fără
să mă mai uit înapoi. Îmi lipseau conversaţiile iscusite dintre minţile

sufletelor noastre. Îmi lipseau poveştile pe care ni le spuneam la început.
Ele însă fuseseră înlocuite de altceva. Mai primitiv. Instinctual. Carnal.
Atunci am simţit nevoia să mă retrag în glorie cât încă mai existau
amintiri plăcute de care să mă leg... şi aşa m-am pus la adăpostul răcelii
virtuale... apoi am dispărut, fiecare în parte, în eter. Cum ar fi fost dacă
nu aş fi pretins mai mult, nu ştiu...
Simt cum vântul îmi răscoleşte părul cu furie în timp ce ploaia măruntă
şi rece aproape că îmi biciuieşte faţa... am senzaţia că aud nişte vorbe de
amarnică dojană, dar îmi spun repede că este doar ecoul lăsat în urmă de
vuietul furtunos al vântului aprig dezlănţuit. Pornesc repede pe poteca ce
îmi poartă paşii înapoi spre cabana Violetei, oarecum temătoare că voi fi
uitat drumul bun din cauza întunericului vineţiu care s-a lăsat printre
copacii strâmbi, speriaţi şi ei parcă de furia nestăpânită a stihiilor naturii.
Întoarcerea în lumea Violetei m-a ajutat. Plimbarea la Lacul de

smarald din dimineaţa aceea m-a ajutat să văd totul mai limpede. Ca
şi când, odată cu ceaţa ce s-a ridicat învinsă de pe lac, cineva mi-ar fi
ridicat şi vălul de pe ochii sufletului meu.
Ajunsă la cabană am fugit repede în cameră să-mi fac bagajul

convinsă că trebuie să îl văd pe Barbă Albastră. Furtuna se liniştise deja.
Soarele zâmbea triumfător din înaltul cerului, boltind în tot acest timp
cel mai minunat curcubeu pe care îl văzusem vreodată.
Deşi nu vroiam să tăgăduiesc nici o secundă, m-am oprit şi am

privit pe fereastră. Fiecare culoare părea că spune câte o poveste. De
iubire pasională. De gelozii sfâşietoare. De amăgitoare trădare. De
mântuitoare iertare. În timp ce priveam pierdută pe fereastră mi s-a
părut că aud pe cineva păşind în liniştea grea a odăii mele... m-am întors
uşor şi am zărit, cu coada ochiului, o siluetă ce se îndrepta către mine...
Am ştiut pe loc că este el, Barbă Albastră... Mii de ani erau parcă
între noi... mii de cuvinte nerostite... mii de îmbrăţişări neîmpărtăşite...
Era ca şi transfigurat. Ochii lui trădau suferinţa şi dorul care îl măcinaseră
până atunci. Am rămas ţintuită locului, istovită, incapabilă să fac vreun
gest sau vreun pas către el. Mii de greutăţi de plumb păreau că îmi atârnă
de mâini şi de picioare. Lacrimi fierbinţi şi sărate îmi şiroiau pe obraji.
— Te aşteptam! Ai întârziat! Pe unde umbli, mă întreba şoptit în

timp ce cu buzele iertătoare îmi ştergea lacrimile şi-mi alina părul...
— M-am rătăcit pe drum. Acum m-am regăsit.
— Priveşte-mă!... Priveşte-mă!... Mă auzi? Întoarce-te la mine!...

Întoarce-te!... Întoarce-te la mine!... Te-am căutat peste tot... Am
întrebat soarele şi luna dacă te-au văzut... Pe când credeam că te-am
pierdut pentru vecie, vântul de la răsărit mi-a spus unde te găsesc...
La căpătul Curcubeului!... La capătul Curcubeului! Doar acolo vei
redobândi iubirea izbăvitoare...
— Povestea asta... Istoria asta pe care o împărtăşim, este sinceră?

TU eşti sincer?
— Nu. Nu am fost sincer de când te-am văzut prima dată în parc...

Inima ta bate cu neobosită înverşunare, pe când a mea abia ticăie
mânată de patimi veştejitoare. Nu am... nu ştiu ce dovezi convingătoare,
ce dezmierdări supuse oferi unei astfel de minuni!
— Dacă îţi este foame, te voi hrăni! Dragoste absolută... dragoste

năvalnică... dragoste netăgăduită... Dacă îţi este sete, îţi voi ostoi
setea!... Sărutări ameţitoare... sărutări serafice... sărutări frenetice...
Spune-mi, am înnebunit?
— Nu. Nu ai înnebunit!
— Dar încă nu mă cunoşti pe deplin!
— Nu e nevoie. Mă cunosc pe mine. Îmi este de ajuns!
— Îţi este foame?
— Sunt lihnit!... Foame animalică... foame chinuitoare... foame

necruţătoare...
— Bine ai venit, iubita mea!, părea că îmi şopteşte el deşi, subjugate

de dor şi hămesite de dorinţă, privirile ni se cufundau deja în iubire,
iar buzele ni se căutau în taină, când înlănţuindu-se în acest vârtej
ameţitor, când eliberându-se din el pentru ca apoi să se piardă iar în
strânsoarea unui sărut fierbinte ce ar lichefia însăşi lava devorantă
pornită agale tocmai din străfundul muntelui.
— Bine te-am regăsit, sufletul meu!, am grăit eu. Te-am căutat

peste tot în lume! Am scormonit prin măruntaiele străfunde şi
întunecoase ale Pământului întreg ca să te găsesc, am străbătut la pas
lumi de mult apuse ca să te-ntâlnesc, şi am secătuit mări şi oceane ca
să-mi alin dorul de tine.
— Sunt aici, sufletul meu! Te aşteptam. Ştiam că aveai să vii. Te-am

chemat acum o mie de ani şi de atunci te invoc în fiecare seară. Ţi-am trimis
să-ţi stea pavăză mângâierile sufletului meu, îmbrăţişările mele fierbinţi
te-au acoperit în nopţile reci de dor, iar amintirea săruturilor noastre
îmbătătoare ţi-au ţinut de foame şi ţi-au dat putere să mergi mai departe!
Prinsă în această strânsură, simt cum trupul mi se sudează de

al lui, ca şi când toate dorurile neîmplinite şi iubirile regăsite ar alipi
fiecărui por al fiinţei sufletului meu câte unul de-al său. Astfel, printre
mişcările sacadate şi unduitoare ale acestui du-te vino carnal, simt
cum ne transformăm într-un soi de cocon matrice, rescriindu-ne şi
renăscându-ne într-o sferă perfectă ce-şi are obârşiile în două jumătăţi

imperfecte cât timp sunt departe una de cealaltă.
Mai întâi îmi simt invadate şi apoi revendicate cele mai profunde şi
cele mai ascunse locuri ale fiinţei mele care s-a metamorfozat deja într-o
formaţiune celulară, amorfă, până acum necunoscută oamenilor.
Văd. Adulmec. Aud. Gust. Simt... Adulmec. Aud. Gust. Văd. Simt...
Simt. Simt cum sărutări fierbinţi îmi acoperă ochii, aud o respiraţie
grea şi sacadată şoptindu-mi în ureche cât de mult i-am lipsit şi ce dor
i-a fost de mine, adulmec parfumul de care mi-a fost atât de dor, văd
dragostea din ochii iubitului în timp ce gheizere fierbinţi izbucnesc
din şi în străfundul meu şi, încet, încet, fiecare organ de-al meu îşi
pierde identitatea într-unul de-al său.
De atâta dor, de atâta poftă, simt cum mă doare fiecare petic de

piele, căci acum mă intuiesc ca şi când aş fi fost ruptă în mii de bucăţi
şi apoi peticită la loc. Ştiu că trăirile mele nu se regăsesc într-o lume
reală căci ce simt este ireal de fantastic. Şi se află dincolo de lume şi
în afara ei. Simt cum mă înec în dragoste şi, în timp ce eu nu mai
respir de mult, inima mea încetează să mai bată. Nimic din toate astea
nu mai contează acum când sufletele noastre respiră la unison, când
sufletele noastre s-au contopit şi au renăscut într-unul singur. Eu. El.
Eu şi el nu mai sunt nici măcar Noi. El şi Eu au murit de mult şi au
renăscut într-un nou Eu. Eu sunt Eu. Şi El este Eu.
Acum zbor şi visez. Plutesc pe aripi de vise. Sunt prinsă între

două lumi, Tărâmul Lumii de Dincolo şi Tărâmul Lumii Muritorilor
de rând. Acum sunt una şi aceeaşi cu Pasărea Măiastră. Acum zbor că
trăiesc. Trăiesc că zbor.
În loc de Epilog…
Psyche şi Magicianul…
Toate poveştile încep într-un fel anume… Toate poveştile dragi nouă
încep cu „a fost o dată ca nici o altă dată...” Ei bine, da, toate poveştile
încep aşa, dar nu şi această poveste. Această poveste este altfel decât
toate poveştile spuse sau auzite vreodată, scrise sau citite vreodată.
Aceasta este o poveste prinsă într-un prezent continuu care se scrie şi
se re-scrie şi se ne-scrie iar şi iar...
Psyche şi Magicianul... este povestea unui quid pro quo ameţitor,

înşirat pe reflexii diamantine de culori, de forme, de bucăţi de suflete
prinse pe un fir de borangic vrăjit şi vrăjitor, deopotrivă. Alchimie
într-o mie şi una de vieţi... zămisliri din vise... preumblări printre
suflete nălucitoare... transferări de emoţii... translatări de dezmăţate
energii... amputări de decepţii... jinduitoare transbordări de dorinţe...
toate sunt atent adunate şi pe vecie încătuşate la graniţa dintre lumea
lui Aici şi lumea lui Acolo, într-o magică Nimfetă de cristale.
Sclipitoarea Crisalidă aşteaptă cuminte la capăt de linie şi, chiar

în timp ce razele soarelui o re-proiectează în Imitatoarea Hologramă
de Cristal, mesmerizanta Nimfetă plesneşte de viaţă, de bucurie, de

trăiri şi de impresii, transformându-se pe ne-văzute, pe ne-simţite
în frumoasa, graţioasa şi metamorfozanta Psyche. Pe aripile ei stă
gravat cu grijă Testamentul Magicianului, un soi de criptică Hartă
către Portalul ce duce spre Regatul Fluturilor...
Când peştişorul dorinţelor

supravieţuieşte libelulelor…
Postfaţă
Cine a ajuns la aceste rânduri ale cărţii care s-ar fi putut numi şi „Iubirea
are uneori aripi de libelulă” poate oscila între a trage unele concluzii,
poate să mediteze asupra metamorfozelor lui Eros ori poate închide
ochii şi să continue o parte dintre visele personajelor…
Aşadar, un roman (şi) post-modernist de dragoste (spune un
personaj: „... cât despre postmodernism, nu am agreat niciodată acest
truc al criticilor frustraţi de lipsa unui „curent” în care să încadreze
peisajul luxuriant al literaturii actuale pentru care nu au un organ
suficient de dezvoltat cu care să şi-o apropie...”), dar influenţat de tradiţia
literară românească, cu un titlu demn de un „zburător” aproape abstract,
este cartea de debut a unei doamne profesor, care, iată face primii paşi şi
în lumea literară propriu-zisă, dacă nu cumva are loc primul zbor literar,
ca să fim în ton cu atmosfera creată. Lidia Mihaela Necula mizează pe
un anume fel de încifrare a poveştii/poveştilor care se întretaie, face
trimiteri şi la aspecte savuroase ale istoriei.
Spirit ludic (dar poate nu chiar precum David Lodge, scriitorul pentru
care are o mare slăbiciune), scriitoarea jonglează cu o onomastică aproape
inedită, având personaje precum Vrăjitorul Sufletelor Hoinare, Dragonul
de Cleştar, Luna, Agat, sau Barbă Albastră, după cum îl strigau oamenii
lui, Sân Tiana, Mare Alb, Volturius, apelând la diverse tehnici, printre care
şi cea a tabloului în tablou, menţinând alertă atenţia cititorului. Fire de
legendă şi mit (chiar şi auto-referenţiale probabil) se împletesc cu alte şi
alte elemente de Fantastic, dar şi cu… internetul (a început să facă istorie
romanul epistolar internautic!), cu viciile şi calităţile sale, pentru a reda
o poveste sau chiar mai multe care marchează destinul unor… suflete
îndrăgostite pentru eternitate, dar plătind tribut efemerului.
Cel mai simplist vorbind, s-ar putea zice că este (şi) radiografia
unui triunghi amoros, cu toate implicaţiile psihologice necesare. Dar
este şi meditaţie profundă, precum se observă din fragmentul următor,
când fiica îşi întreabă mama:
„L-ai înşelat vreodată pe tata?, Nu îmi amintesc exact ce anume
făcea la momentul acela, îmi amintesc însă bine diplomaţia răspunsului
ei... Dragostea nu înseamnă posesie, iubita mea fiică, dragostea este un
sentiment atât de complex şi atât de simplu, totodată... Poţi să iubeşti
într-o singură zi cât alţii nu au şansa să iubească într-o viaţă, sau poţi
să nu iubeşti într-o viaţă cât au trăit alţii într-o zi. În dragoste nu există
reguli despre cum trebuie să joci fiecare partidă. La început eşti atât
de ameţit de fiorii amorului, eşti atât de prins în frenezia îndrăgostirii,
încât nici măcar nu mai ştii dacă aşa ţi-ai imaginat tu lucrurile, dacă cel
care stă în pat lângă tine este cel pe care ţi l-ai imaginat tu dintotdeauna
sau dacă eşti cu adevărat fericit sau doar îţi proiectezi o imagine pentru
că aşa vrei tu să fie... Eu cred că dragostea nu înseamnă să iubeşti un
singur om. Eu cred că dragostea înseamnă să poţi să iubeşti doi oameni,
diferit, dar cu aceeaşi intensitate. Nu cred că dragostea are vreo legătură
cu trădarea... Cred mai degrabă că dragostea impune o dedublare... şi
atunci, dacă există două variante ale tale, şi dacă fiecare variantă a ta
iubeşte în felul ei diferit, ei bine, nu cred că se poate vorbi de înşelat.”
Extrapolând şi exagerând donjuanic, la urma urmelor, poţi iubi
câţi oameni poţi… de care să te îndrăgosteşti, dar, evident, mesajul
este altul, aşa cum îl transmite buna prietenă a personajului feminin

principal:
„Violeta m-a apucat de mână şi mi-a spus: Ştiu! Te simt şi te văd!
Să nu te temi de ce va veni! Să nu regreţi nicicând alegerile pe care le
vei face! Acceptă-ţi trecutul ca să îţi poţi asuma viitorul! Nu te teme de
iubire, chiar dacă înseamnă să suferi!”
Dar, se întreabă naratorul la un moment dat: „Cum se poate să
iubeşti doi oameni în acelaşi timp? Şi cum poţi, să iubeşti atât de diferit
şi totuşi aproape la fel de intens, pe unul, pentru mintea lui, iar pe celălalt
pentru sufletul lui?!?”
Iată oarecum miza cărţii, deloc moraliste, din punct de vedere al
fantasticului mai degrabă aducând aminte de rebreanianul text „Adam
şi Eva”, deşi şi basmul pur este prezent, numai dacă ne aducem aminte
de începutul unui fragment:
„Se spune că, undeva, într-un tărâm foarte îndepărtat al Lumii de
Nicăieri şi de Pretutindeni, cunoscut odinioară drept Regatul Libelulei,
trăiau doi tineri: Volturius şi Luna. Legenda spune că, din cele mai vechi
răstimpuri, pe Pământ dăinuiau două seminţii de mari vrăjitori care se
tot luptau să dobândească stăpânirea lumii întregi.
Niciunuia din Neamul Descântătorilor de la Răsărit nu îi era
permis să vorbească, să privească înspre, ori să caute prieteşug cu cei din
Neamul Descântătorilor de la Apus. Şi totuşi, cum inimii nu poţi să-i
comanzi, s-a întâmplat dară ca, într-o zi, unui flăcău chipeş şi mai aprig
de mânie din Neamul Descântătorilor de la Apus să îi cadă cu tronc o
frumuseţe de fetişcană cu pletele până în pământ şi buzele ca văpaia din
Neamul Descântătorilor de la Răsărit.”
Scriind şi despre vechimea sufletelor, nu numai despre cea a
trupurilor, Lidia Mihaela Necula riscă mai mult sau mai puţin, dar nu
literar… Importantă este fantezia şi, ca să nu fim reducţionişti, şi lirismul
care ar fi, să spunem aşa, una dintre cele patru aripi ale libelulei, dacă nu
chiar şi una dintre aripile Păsării Măiastre, şi ea de găsit în volum.
Un alt punct de plecare pentru a trezi curiozitatea cititorului ar

putea fi următorul paragraf: „Cum sau când sau de ce a început totul...
sunt întrebări chinuitoare care îmi tot revin în minte. Cum sau când sau
de ce am permis ca basmul năucitor dintre Piatra Lunii şi Piratul Barbă
Albastră să facă loc poveştii fermecate dintre Piatra Lunii şi Mare Alb?!?
E ca şi când varianta Lunei din basmul lui Barbă Albastră ar fi menit o
alta, izbitor de asemănătoare şi totuşi atât de diferită de cea a Lunei din
povestea lui Mare Alb...”
Cu o corabie numită „Fatum”, scriitoarea porneşte la un drum nou,
bifând într-un fel, fiindcă tot se face o aluzie într-un mail din anul 2000
(la un film care apare în anul 2007), o dorinţă dintr-o listă frumoasă,
unde trei copii minunaţi aşteaptă şi ei, desigur, alte şi alte poveşti!
Ontologia sa, ca să nu spunem teologia sau mitologia, ne face să fim
optimişti: „Există mari iubiri aşa cum, neîndoielnic, există mistuitoarele
iubiri de tranziţie. Îngerii vrăciuitori sunt trimişi în lume cu menirea să
ne ajute să ne recuperăm, să ne redescoperim şi să ne reinventăm, deci
să ne metamorfozăm, aşa încât, odată ajunşi în urmă de inevitabilul
sfârşit nesăţios să rămânem cu nişte amintiri unice care, treptat, se vor
transforma în uitucenii doar pentru a reveni, mai viguroase apoi, ca nişte
dulci aduceri-aminte.
Şi cum nimic din existenţa noastră nu este întâmplător, şi cum
destinele noastre sunt circulare, nici acum, nici aici nu se pierde nimic,
totul se recirculează, totul se reia exact din locul în care va fi fost lăsat
într-una din multele vieţi anterioare.”
Şi cum nici cărţile nu sunt întâmplătoare, nu ne mai rămâne decât
să urăm vânt bun din pupa noii corăbii literare şi celor care vor urma, cu
siguranţă, în pofida rezervelor autoarei!
a.g.secară,
scriitor şi critic literar, membru al U.S.R.
Editura „AXIS LIBRI”
a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2015
Itinerarii spirituale / Ghiță Nazare

Dialoguri 50+1 / Ghiță Nazare
Întâiul și ultimul senin / Gheorghe Gurău
Theodor Munteanu, o viaţă de artist / Laura Sava
Presa Primului Război Mondial / Cătălin Negoiță, Zanfir Ilie
Viaţă de pilot / Ioan Gh. Tofan
Călimara cu pixeli / Ion Manea
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2014
Dincolo de rimă / Joël Conte; Thierry Sajat
Osteoporoza şi angiopatia în diabetul zaharat / Aurelia Romilă
Ţara Vrancei - O istorie a obştilor răzăşeşti / Cezar Cherciu
Tanu / Laura Maria Prodan
Monumente de for public din municipiul Galați / Corneliu Stoica
Rembrandt în colecțiile Bibliotecii „V.A. Urechia” / Biblioteca „V.A.
Urechia”
Biblioteca „V.A. Urechia” ghid trilingv
Buletinul Fundației Urechia nr. 16/2015
Anuarul științific al Bibliotecii „V.A. Urechia” nr. 2
2016
Eseuri Danubiene vol. II: Galaţiul şi Dunărea / Zanfir Ilie

Cuvinte de metal / Aldyn
Oraşe întinse pe vârf de retină / Aldyn
Toamna Iguanei / Vlad Vasiliu
Lacrimi peste timp / Nicolae Mărunţelu
Te slăvesc în poezie / Nicolae Mărunţelu

Lidia Necula - Aripi de Libelula

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lidia Necula - Aripi de Libelula

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lidia Mihaela Necula

Ilustrațiile de pe copertă și din interiorul cărtii sunt

© 2016 Editura Axis Libri

Copyright© Lidia Mihaela Necula

Celor Trei Minuni neprihãnite

Părinţilor mei şi fratelui meu,

Harta Zborului Lilelulei

... Interludiu ... 15

... Postludiu 149

În loc de Epilog… 173

Când peştişorul dorinţelor supravieţuieşte libelulelor…

Între el şi ea a fost o dragoste la prima vedere...

Atât de mare îi era înfumurarea, atât de nesuferită îngâmfarea

Dar, pe măsură ce înainta, pe măsură ce corabia se apropia,

De atunci au fost veşnic nedespărţiţi. El, Agat, ea, Luna. Şi-au

Aceasta este povestea distinsei Inimi a Oceanului! Şi, tot aşa,

Zbor îngreuiat... Zbor mistic...

Zbor necurmat... Zbor sublim...

Zbor viu ...

Vis apăsător... Vis chinuitor... Vis fugar...

Vis năprasnic... Vis nelămurit...

Vis prevestitor... Vis tulburător... Vis zbuciumat...

Orgoliu ascuns...Orgoliu înfrânt...

Orgoliu demenţial... Orgoliu nemărginit...

Negură adâncă... Negură misterioasă...

Negură somnoroasă... Negură vrăjită...

Nelinişte apăsătoare.... Nelinişte chinuitoare...

Nelinişte negrăită... Nelinişte viforoasă...

Ochi neguroşi... Ochi opalini... Ochi ameţitori...

Ochi căutători... Ochi hipnotici... Ochi iscoditori...

Ochi magnetici... Ochi rătăcitori... Ochi scormonitori...

Ochi scrutători... Ochi sfredelitori... Ochi amoroşi...

Ochi desfrânaţi... Ochi devoranţi...

Ochi flămânzi... Ochi întristaţi... Ochi înverşunaţi...

Ochi sfielnici... Ochi şireţi... Ochi tânjitori...

Ochi vorbitori... Ochi zănatici...

Dragoste aprigă... Dragoste chinuitoare...

Dragoste compromiţătoare... Dragoste cosmică...

Dragoste euforică... Dragoste mistuitoare...

Dragoste nelegiuită... Dragoste năucă...

Dragoste omorâtoare... Dragoste străveche...

Dragoste viforoasă... Dragoste zbuciumată...

Ură amarnică... Ură amorţită...

Ură clocotindă... Ură diformă...

Ură năprasnică... Ură neînduplecată...

Ură tenebroasă... Ură vrăjmaşă...

Instinct adormit... Instinct covârşitor...

Instinct înfrânat... Innstinct înşelător...

Iluzie atotbiruitoare... Iluzie romanţioasă...

Beznă înecăcioasă... Beznă surdă... Beznă oarbă...

Mireasmă adormitoare... Mireasmă aţâţătoare...

Mireasmă piperată... Mireasmă tămăduitoare...

Pasiune abisală... Pasiune aţâţătoare...

Pasiune fulgerătoare... Pasiune răvăşitoare...

Sărutare felină... Sărutare încleştată...

Eu însumi prins în ultima secundă

Eu, scris pe ciobul scoicii, prihănit

Al zborului spiral dintre senzaţii.

Refac sub bolţile de la zenit

Mare Alb, 29 august, 2000

Ninge cu fulgi mari şi graşi ca nişte căpşuni coapte şi aromate ce

Sub greutatea fulgilor de nea ce se aştern pe umerii mei, asemeni

minte imaginea Crivăţului, personaj des întâlnit în poveştile copilăriei