Pe cȃnd era bună

Philip Roth
UNU
1
Nu să fie bogat, nu să fie celebru, nu să fie puternic, nici măcar să fie fericit,
ci să fie civilizat -ăsta era visul vieţii lui. Care anume erau caracteristicile unei
astfel de vieţi, asta n-ar fi putut explica atunci când a plecat din casa sau, mai
bine zis, din cocioaba tatălui său, situată în nordul împădurit al statului. Plănuia
să bată tot drumul până la Chicago ca să afle. Ştia clar ce nu-şi dorea şi anume să
trăiască precum sălbati-cii. Taică-său era un ins crâncen şi neştiutor de carte -
vânător de blănuri, mai apoi cherestegiu şi, spre sfârşitul vieţii, paznic la minele
de fier. Mama lui era o femeie muncitoare, cu o fire ser-vilă, căreia nici măcar
nu-i trecea prin minte să-şi dorească altceva decât ce avea sau, dacă-i trecea,
dacă în realitate era altfel decât părea, simţea că nu era chibzuit să pomenească
despre dorinţele ei în faţa bărbatului.
Una din cele mai puternice amintiri din copi-lărie ale lui Willard datează din
vremea când o indiancă chippewa pursânge a venit la coliba lor cu o rădăcină pe
care s-o molfăie soră-sa Ginny, care dogorea de la scarlatină. Willard avea şapte
ani, Ginny un anişor şi indianca, după cum poves-teşte azi Willard, avea peste o
sută. Fetiţa care delira n-a murit din pricina bolii, deşi, din câte avea să înţeleagă
el mai târziu, taică-său era de părere că ar fi fost de preferat s-o facă. După doar
9
câţiva ani aveau să constate că biata Ginny nu putea învăţa nici să adune doi
cu doi sau să înşire în ordine zilele săptămânii. Dacă era o consecinţă a febrei
sau se născuse aşa, asta nimeni nu avea să ştie vreodată.
Willard n-a uitat niciodată brutalitatea acelei întâmplări, care pentru el a
constat în faptul că n-aveai ce face, fiindcă tot ce se întâmpla i se întâmpla unui
copilaş de un an. Ceea ce se întâmpla - mai degrabă aşa percepea el lucrurile în
momentul acela - era un lucru mai pătrunzător decât privirea lui... în ultima
vreme, pe parcursul descoperirii farmecului său personal, băieţelul de şapte ani
constatase că lucrul pe care i-1 refuza cineva într-o primă fază îi era uneori
cedat, cu condiţia să îl privească pe celălalt în ochi îndeajuns de stăruitor încât
acesta să îşi dea seama de sinceritatea şi ardoarea dorinţei lui - să înţeleagă că nu
era doar ceva ce-şi dorea, ci ceva ce îi trebuia. Succesul repurtat, deşi modest
acasă, era unul considerabil la şcoala din Iron City, unde tânăra învăţătoare îl
îndrăgise nespus pe băieţelul efervescent, vesel şi isteţ. în seara în care Ginny
zăcea gemând în pătuţul ei, Willard a făcut tot posibilul să-i atragă atenţia tatălui
său, însă bărbatul nu făcea decât să-şi înfulece mai departe cina. Iar când a
deschis în cele din urmă gura, a făcut-o ca să-i zică băiatului să nu se mai foiască
de colo colo cu ochii holbaţi şi să se apuce să mănânce. Numai că Willard nu
reuşea să înghită nici un dumicat. S-a concentrat din nou, şi-a adunat toate
trăirile în ochi, şi-a dorit din adâncul sufletului - şi era o dorinţă cu totul
dezinteresată, nimic pentru sine, n-avea să-şi mai dorească niciodată ceva pentru
sine - şi şi-a aţintit rugămintea asupra mamei. Dar ea doar s-a întors cu spatele şi
a început să plângă.
10
Mai târziu, când taică-său a ieşit din cocioabă, iar maică-sa a dus vasele la
spălător, băiatul a străbătut odaia întunecoasă până în colţul unde zăcea Ginny. A
vârât mâna în pătuţ. Obrazul pe care 1-a atins i-a lăsat senzaţia unei pungi cu apă
fierbinte. La picioarele bebeluşului, lângă degeţelele care-i dogoreau, a găsit
rădăcina pe care le-o adusese indianca în dimineaţa cu pricina. I-a înfăşurat cu
băgare de seamă degetele de la mâini împrejurul ei, dar în secunda în care le-a
eliberat, acestea s-au destins la loc. A luat rădăcina şi i-a lipit-o de buze.
— Aşa, a zis el, ca şi când ar fi îndemnat un
animal să-i mănânce din palmă.
Tocmai căuta să i-o îndese între gingii când s-a deschis uşa.
— Hei, dă-i pace, pleacă de acolo.
Aşa că a plecat neputincios la culcare şi, la cei şapte ani ai lui, a avut pentru
prima oară intuiţia înspăimântătoare a faptului că în univers existau forţe chiar
mai imune la farmecul lui, mai indiferente la dorinţele lui şi mai străine de
nevoile şi sentimentele omeneşti decât taică-său.
Ginny a trăit cu părinţii până la moartea mamei sale. Apoi tatăl lui Willard,
care ajunsese o matahală hodorogită, s-a mutat într-o odaie în Iron City, iar
Ginny a fost dusă la Beckstown, tocmai în colţul nord-vestic al statului, unde se
găsea pe vremuri azilul pentru debili mintali. A trecut aproape o lună până când
fapta lui taică-său i-a ajuns la urechi lui Willard. în ciuda obiecţiilor nevestei, s-a
suit în maşină chiar în seara aia şi a condus aproape toată noaptea. A doua zi la
amiază s-a întors cu Ginny acasă - nu la Chicago, ci în Liberty Center, un orăşel
situat la două sute patruzeci de kilometri în ayal de Iron City şi în punctul cel
mai sudic în care ajunsese Willard
11
atunci când, la vârsta de optsprezece ani, se hotărâse să-şi înceapă călătoria
spre lumea civilizată.
După război, orăşelul de provincie care era odi-nioară Liberty Center a cedat
tot mai mult loc suburbiei Winnisaw-ului, în care în cele din urmă avea să se
transforme. însă când s-a mutat Willard aici, peste râul Slade nici măcar nu
exista vreun pod care să lege orăşelul Liberty Center, situat pe malul estic, de
reşedinţa districtului, aflată pe cel vestic. Ca să ajungi la Winnisaw, trebuia să iei
bacul de la debarcader sau, în toiul iernii, să traversezi pe gheaţă. Liberty Center
era un oraş cu căsuţe albe şi pipernicite, umbrite de ulmi şi arţari mari, şi cu o
estradă în mijlocul străzii principale, Broadway. Mărginit la vest de cursul palid
al râului, el se deschide la est spre ţinutul lactatelor, care în vara lui 1903, când a
sosit Willard aici, era aşa de verde, încât i-a amintit - o glumă pentru
amuzamentul tineretului - de un tip pe care 1-a văzut o dată la un picnic
mâncând un kilogram şi jumătate de salată de cartofi stricată.
Până să vină de-acolo din nord, pentru el „afară din oraş" însemnase
dintotdeauna codrul falnic care se întindea până în Canada, precum şi vremea
năprasnică, cu rafale de vânt, grindină, ploaie şi ninsoare. Iar „oraşul" însemna
Iron City, unde se aduceau buştenii ca să fie prelucraţi şi minereul ca să fie
răsturnat în vagoanele de marfă, orăşelul de frontieră zăngănitor, zumzăitor,
agitat şi prăfuit până la care mergea zilnic pe jos în timpul şcolii - sau alerga
iarna, când se pornea dimineaţa pe o înnegurare matinală crudă - prin păduri
unde mişunau lupii şi urşii. Prin urmare, când a văzut Liberty Center, cu
frumuseţea lui discretă, cu ordinea lui senină, cu tihna lui văratică blândă, tot
ceea ce până atunci stătuse înfrânat în el, toată gingăşia aceea care, vreme de
optsprezece ani, fusese povara lui tainică, ba uneori chiar şi
ruşinea lui, a răbufnit în afară. Dacă a existat vreodată un loc unde viaţa
putea fi mai puţin mohorâtă şi aspră şi crudă decât viaţa de care avusese parte în
copilărie, dacă a existat vreodată un loc unde omul nu trebuia să trăiască ca o
brută, unde nu trebuia să i se reamintească la fiecare pas că în lume exista ceva
căruia fie nu-i plăcea omenirea, fie nici măcar n-avea habar de existenţa ei, acel
loc era Liberty Center! O, ce dulce răsuna numele acela! Cel puţin pentru el, căci
scăpase în cele din urină de tirania teribilă a oamenilor nemiloşi şi a naturii
neîndurătoare.
Şi-a găsit o cameră cu chirie, pe urmă şi-a găsit de lucru - a dat un examen şi
a obţinut un punctaj îndeajuns de mare cât să devină oficiant poştal, pe urmă şi-a
găsit nevastă, o fată respectabilă şi plină de voinţă dintr-o familie bună, pe urmă
a făcut un copil şi apoi, într-o bună zi -împlinirea, cum avea să constate, unei
dorinţe foarte tainice -, şi-a cumpărat casa lui, cu o verandă şi o curte în spate, cu
un salonaş, o sufragerie, o bucătărie şi un dormitor la parter şi cu alte două
dormitoare şi o baie la etaj. La parter a fost con-struită o baie de rezervă în 1915,
la şase ani de la naşterea fetiţei şi ca urmare a promovării lui în postul de adjunct
al dirigintelui poştei din oraş. în 1962 trotuarul din faţa casei a trebuit înlocuit, o
cheltuială colosală pentru un om care de-acum trăia dintr-o pensie de stat, dar
una care trebuia suportată, căci caldarâmul se surpase în vreo şase locuri,
devenind un pericol pentru trecători. Ba mai mult, şi în ziua de azi, când aproape
că nu a mai rămas nici urmă din agilitatea sau, mai bine zis, din nervozitatea
pentru care i se dusese buhul, când se trezeşte de câteva ori în cursul după-
amiezii într-un fotoliu în care nu-şi amin-teşte să se fi instalat, deşteptându-se
dintr-un somn de care nu-şi aminteşte să fi avut nevoie,
12
13
când, ca să-şi desfacă şireturile seara, scoate un geamăt pe care nici măcar
nu-1 aude, când stă întins în pat, încearcă minute în şir să strângă pumnul şi
uneori e nevoit să adoarmă fără să fi izbutit, când, la fiecare sfârşit de lună, se
uită la noua filă de calendar şi pricepe că acolo, pe uşa cămării, se află luna şi
anul în care e aproape cert că o să moară, că unul din numeralele alea negre,
mari de-o şchioapă, peste care privirea îi alunecă încetişor reprezintă data la care
o să dispară pentru totdeauna din lume - el continuă totuşi să se ocupe cât mai
grabnic de o balustradă slăbită de la verandă, de un robinet care picură la baie
sau de o piuneză desprinsă din traversa de pe hol şi toate astea ca să păstreze nu
doar confortul celor care trăiesc încă împreună cu el, ci şi demnitatea tuturor
lucrurilor, atâta câtă mai e.
într-o după-amiază din noiembrie 1954, cu o săptămână înainte de Ziua
Recunoştinţei şi imediat după lăsarea întunericului, Willard Carroll a condus
până la Clark's Hill, a parcat la poale, în dreptul gardului, şi a urcat poteca pe jos
până când a ajuns la parcela familiei. Cu fiecare minut care trecea, vântul
devenea tot mai tăios şi se înteţea tot mai mult, aşa încât, atunci când a ajuns în
vârful dealului, copacii desfrunziţi, ale căror ramuri abia dacă se atingeau cu un
pocnet slab când coborâse din maşină, scoteau de-acum un huruit înfundat. Cerul
care i se învârtejea deasupra capului radia o lumină stranie, deşi dedesubt părea
că se înnoptase deja. Din oraş nu reuşea să desluşească mare lucru în afară de
linia întunecată a râului şi de farurile maşinilor ce înaintau pe Water Street spre
podul Winnisaw.
Willard s-a lăsat pe blocul rece de piatră al băncii orientate spre cele două
lespezi ca şi când, din toate locurile din lume, tocmai acesta era
destinaţia lui, şi-a ridicat gulerul de la canadiana roşie, şi-a tras clapetele
şepcii peste urechi şi acolo, dinaintea mormântului surorii lui, Ginny, al nepoatei
lui, Lucy, şi a dreptunghiurilor rezervate pentru ei, ceilalţi, a stat şi-a aşteptat. A
început să ningă.
Ce aştepta? Ridicolul purtării lui 1-a străfulgerat foarte curând. Autocarul
pentru care ieşise din casă urma să oprească peste câteva minute îndărătul
prăvăliei lui Van Harn. Din el avea să coboare Whitey, cu valiza în mână,
indiferent dacă socru-său şedea sau nu aici, într-un cimitir îngheţat. Totul era
pregătit pentru întoarcerea acasă, pe care Willard însuşi o înlesnise. Şi acum ce?
Să dea înapoi? Să se răzgândească? Să-1 lase pe Whitey să-şi găsească un alt
garant - sau fraier? Exact, o, da, exact aşa: să aştepte până se întunecă, până se
lasă frigul, şi să şadă acolo, în ninsoare, până când se face prea târziu... Şi
autocarul avea să tragă în staţie, iar tipul o să coboare şi-o să se îndrepte spre
sala de aşteptare, mândru nevoie mare că a mai prostit pe cineva - numai ca să
constate că de data asta nu există nici un fraier pe nume Willard care să-1 aştepte
în sala de aşteptare.
însă acasă Berta pregătea cina pentru patru persoane. în pragul uşii de la
bucătărie, când o pornise spre garaj, Willard o sărutase pe obraz -„O să fie bine,
doamnă CarroH" -, dar, la ce răspuns a primit, putea foarte bine să vorbească şi
singur. De fapt, chiar asta făcea. Ieşise în marşarier de pe alee şi se uitase spre
etajul casei, unde fiică-sa Myra se agita de colo colo prin cameră, ca să fie
îmbăiată şi îmbrăcată atunci când tatăl şi soţul ei aveau să intre pe uşă. Dar
lucrul cel mai trist şi mai derutant dintre toate era că în camera lui Lucy ardea o
luminiţă. Cu doar o săptămână în urmă, Myra împinsese patul dintr-un capăt al
încăperii până în celălalt, dăduse jos draperiile care
14
15
atârnaseră la geam în toţi anii ăia şi pe urmă se dusese să cumpere o
cuvertură nouă, aşa încât cel puţin camera nu mai semăna cu cea în care Lucy
dormise - sau încercase să doarmă - în ultima noapte pe care şi-o mai petrecuse
în casă. Fireşte, când începea să se discute cum şi unde avea să-şi petreacă
Whitey nopţile, ce altceva putea face Willard decât să-şi ţină gura? Era un motiv
de uşurare tăinuit că Whitey avea să fie supus unei perioade „de probă" în felul
acesta - numai de-ar fi fost în alt pat decât în ăla.
Iar la Winnisaw vechiul prieten şi tovarăş de cameră al lui Whitey, Bud
Doremus, îl aştepta să se prezinte la muncă luni, la prima oră, la depozitul lui de
materiale de bricolaj. Aranjamentul cu Bud data din vară, când Willard
consimţise să-1 reprimească pe ginere-său în casa lui, fie şi numai pentru o
vreme. „Numai pentru o vreme" fusese asigurarea pe care i-o dăduse Bertei,
fiindcă nevastă-sa avea dreptate, nu putea fi o repetare a anului 1934, când
cineva aflat la ananghie venise pentru o şedere scurtă şi reuşise cumva s-o
transforme în şaisprezece ani în care trăise pe spinarea altuia, o spinare oricum
nu prea solidă. Dar, zicea Willard, fireşte că, întâmplător, acel altul era tatăl
soţiei tipului. Şi ce anume înseamnă asta mai precis, a întrebat Berta, că şi de
data asta o să dureze tot şaisprezece ani? Fiindcă e limpede că ai rămas în
continuare tatăl nevesti-sii, chestia asta nu s-a schimbat câtuşi de puţin. Berta, în
primul rând nu-mi închipui că mi-au mai rămas şaisprezece ani la dispoziţie. Ei
bine, a zis ea, nici mie, deci uite un motiv în plus să n-o facem. Adică să-i lăsăm
pur şi simplu să plece de capul lor? înainte ca măcar să mă fi dumirit dacă
individul şi-a schimbat năravul ori ba? a întrebat Willard. Şi dacă omul chiar s-a
îndreptat, o dată pentru totdeauna? Sigur, ce să zic! a exclamat Berta. Ei
bine, poate că răspunsul tău e un rânjet dispreţuitor, dar, întâmplător, nu e şi
al meu. Vrei să zici că, întâmplător, nu e şi al Myrei, a spus ea. Sunt dispus să
ascult părerile tuturor părţilor, nu neg asta, de ce aş face-o? Păi, dacă e pe-aşa,
poate ar trebui să fii dispus să asculţi şi părerea mea înainte să începem iar
nenorocirea asta, a spus Berta. Berta, a zis el, până pe întâi ianuarie îi ofer
omului un loc unde să se pună pe picioare, întâi ianuarie, dar ce an? a comentat
ea. Anul două mii?
Cum şedea singur acolo sus, în cimitir, cu ramurile copacilor înălţându-se în
bătaia vântului şi întunericul orăşelului ce părea absorbit de cer în timp ce din el
cădea prima ninsoare, Willard rememora zilele Marii Crize, precum şi nopţile de
atunci, când se întâmpla să se trezească în beznă şi nu ştia dacă să dârdâie sau să
se bucure la gândul că în fiecare pat din casă dormea cineva care avea nevoie de
el. Când le deschisese uşa Myrei, lui Whitey şi fetiţei lor în vârstă de trei ani,
Lucy, abia ce trecuseră şase luni de când se dusese în Beckstown ca s-o scape pe
Ginny de viaţa ei printre debilii mintal. O, încă şi-o mai aminteşte pe copila
micuţă, dezgheţată şi bălaie care fusese Lucy - cât de vioaie, de isteaţă şi de
dulce era. Şi-o aminteşte cum începea să înveţe să se descurce singură, cum
căuta s-o înveţe şi pe mătuşă-sa Ginny ceea ce ea ştia deja, dar cum Ginny, biata
de ea, abia reuşea să se deprindă cu ducerea la bun sfârşit a celor mai elementare
necesităţi fiziologice, necum să stăpânească şi subtilităţile cea-iurilor dansante
ori taina rulării laolaltă a două şosetele albe ca să obţii o minge.
O, da, îşi aminteşte tot. Ginny, o femeie adultă, complet dezvoltată fizic, care
privea în jos cu faţa aia palidă şi nătângă a ei, aşteptând ca Lucy să-i
16
17
spună ce să facă mai departe - şi micuţa Lucy, care pe vremea aia era cât o
păsărică. Ginny o lua la fugă peste peluză în urma copilei fericite, cu bombeurile
de la ghetele ei ortopedice îndreptate în faţă şi făcând paşi mărunţei şi repezi ca
s-o ajungă — o privelişte straniu de frumoasă, dar şi tristă, căci nu era doar
dovada dragostei pe care şi-o purtau una alteia, ci şi a faptului că în creierul lui
Ginny se contopeau o sumedenie de lucruri care în viaţa reală sunt separate şi
clare. Pe undeva, părea să creadă permanent că Lucy era ea însăşi - mai precis,
că era tot Ginny sau restul din Ginny sau acea Ginny pe care lumea o striga
Lucy. Când Lucy mânca o îngheţată, Ginny lua o expresie fericită şi satisfăcută,
ca şi când ar fi mâncat-o chiar ea. Sau dacă Lucy era pedepsită să meargă mai
devreme la culcare, Ginny se punea şi ea pe plâns şi se ducea să se culce
asemenea cuiva osândit... un alt fel de privelişte, care îi lăsa pe toţi ceilalţi
membri ai familiei abătuţi şi îndureraţi.
Când a venit vremea ca Lucy să înceapă şcoala, a început-o şi Ginny, doar că
la ea nu era cazul. O urma pe Lucy tot drumul până acolo, iar apoi se proţăpea în
dreptul parterului unde învăţau grupele de la grădiniţă şi începea s-o strige pe
copilă. La început educatoarea a mutat-o pe Lucy din bancă, în speranţa că, dacă
n-avea s-o mai vadă, Ginny o să obosească sau o să se plictisească şi o să plece
acasă. Insă Ginny n-a făcut decât să răcnească şi mai tare, aşa că Willard a
trebuit s-o dăscălească, spunându-i că dacă n-o lasă în pace pe Lucy, o să fie
nevoit s-o încuie pe fata neascultătoare pe nume Virginia în camera ei toată ziua.
Insă pedeapsa s-a dovedit ineficace, atât ca ameninţare, cât şi ca execuţie: în
secunda în care au lăsat-o să iasă din cameră ca să meargă la toaletă, a şi rupt-o
la fugă pe scări cu pasul ăla
18
caraghios de raţă al ei şi, de acolo, direct spre şcoală. Şi, oricum, nu putea s-o
ţină încuiată. N-o adusese pe soră-sa în casa lui ca s-o lege de un copac în curtea
din spate. Era cea mai apropiată rudă care-i mai rămânea, i-a spus el Bertei când
ea a propus drept posibilă soluţie un soi de lesă lungă, era surioara lui, care
păţise o nenorocire pe când avea doar un an. Dar Lucy, cum i s-a reamintit - de
parcă mai era nevoie -, era fiica Myrei şi nepoata lui şi cum avea să înveţe ceva
la şcoală dacă Ginny o să stea proţăpită în dreptul clasei cât e ziua de lungă,
îngânând cu glasul ăla dogit al ei, care te trimitea cu gândul la o sirenă de ceaţă,
„Luu-cy... Luu-cy..."?
în cele din urmă a venit şi o zi cu desăvârşire lipsită de noimă. Din cauză că
Ginny se încăpăţâna să aştepte în dreptul unei săli de şcoală primară, strigând un
nume inofensiv, Willard a dus-o înapoi la azilul din Beckstown. Cu o seară în
urmă, directorul şcolii sunase iarăşi acasă şi lăsase să se înţeleagă, cu toată
politeţea de care era în stare, că lucrurile merseseră prea departe. Willard a
ripostat că, probabil, era doar o chestiune de săptămâni până când Ginny avea să
bage la cap cum stă treaba, însă directorul i-a dat de înţeles clar domnului
Carroll, aşa cum făcuse cu câteva clipe mai devreme şi cu părinţii fetiţei, că ori
Ginny era ţinută în frâu o dată pentru totdeauna, ori, în caz contrar, Lucy nu o să
mai poată merge la şcoală, ceea ce, fireşte, era împotriva legii.
Pe drumul lung până la Beckstown, Willard a încercat din răsputeri s-o facă
pe Ginny să priceapă cum stau lucrurile, dar, oricum căuta el să-i explice,
indiferent câte exemple folosea -uite, Ginny, acolo e o vacă, iar aia e altă vacă şi
ăla e un copac şi uite alt copac -, nu reuşea s-o facă să priceapă că Ginny era o
persoană, iar Lucy era cu totul altă persoană. Au ajuns pe la ora cinei.
19
Apucând-o de mână, a condus-o pe cărarea năpădită de ierburi până la
clădirea lunguiaţă din lemn, cu un singur nivel, unde avea să-şi petreacă restul
zilelor. Şi de ce? Fiindcă nu era în stare să priceapă cel mai elementar principiu
al existenţei umane, faptul că eu sunt eu şi tu eşti tu.
Odată ajunşi în biroul directorulului, acesta i-a urat lui Ginny bun venit la
Şcoala de Meserii Beckstown. Un însoţitor i-a stivuit în braţele întinse un
prosop, o cârpă de spălat şi o pătură şi a mânat-o spre aripa femeilor. Urmând
instrucţiunile însoţitorului, Ginny a desfăcut salteaua şi s-a apucat să-şi facă
patul. „Dar exact asta a făcut taică-meu", şi-a zis Willard, „a trimis-o de
acasă!"... tocmai în timp ce directorul îi spunea:
— Asta e, domnule Carroll. Oamenii îşi închipuie că pot să-i ia acasă şi pe
urmă vin să-i aducă înapoi. Nu e cazul să vă faceţi procese de conştiinţă,
domnule, e în firea lucrurilor.
Printre cei ca ea Ginny a trăit fără incidente alţi trei ani. Pe urmă, într-o
iarnă, o epidemie de gripă a făcut ravagii prin azil şi, înainte ca fratele ei să
apuce măcar să fie înştiinţat că e bolnavă, deja murise.
Când Willard a mers în Iron City să-1 anunţe pe tatăl său, bătrânul 1-a
ascultat şi a primit vestea fără să scoată măcar un oftat, fără să spună absolut nici
un lucru uman, fără să verse nici o lacrimă pentru făptura asta care fusese carne
din carnea lui şi care trăise şi murise la marginea societăţii. Să mori singur, a
spus Willard, fără familie, fără prieteni, fără o casă a ta... Bătrânul n-a făcut
altceva decât să încuviinţeze din cap, ca şi când fiul deznădăjduit îi relata o
întâmplare banală.
în mai puţin de un an, bătrânul a căzut lat şi-a murit şi el din cauza unei
hemoragii cerebrale. La funeraliile restrânse pe care le-a organizat
20
pentru taică-său în Iron City, pe marginea gropii Willard s-a trezit năpădit
brusc şi inexplicabil de sentimentul acela care îi încearcă uneori pe cei miloşi
chiar şi la moartea unui duşman - că în mod cert firea îi fusese mai profundă şi
viaţa mai tragică decât îşi închipuise el vreodată.
Şi-a scuturat zăpada de pe umărul hainei şi a tropăit niţel pe loc ca să alunge
o senzaţie de amorţeală pe care începea s-o simtă în piciorul stâng. S-a uitat la
ceas. „Ei, poate că autocarul o să întârzie. Şi, dacă nu, ăla n-o să moară dacă
aşteaptă."
Iar îl năpădeau amintirile: şi, dintre toate, tocmai bâlciul de Ziua
Independenţei care se ţinuse în Iron City - acel 4 Iulie din urmă cu aproape
şaizeci de ani, când câştigase opt din cele douăsprezece probe de alergare,
stabilind astfel un record rămas neegalat până în ziua de astăzi. Willard ştie
lucrul ăsta fiindcă în fiecare an, pe 5 iulie, reuşeşte să facă rost de un exemplar
din ziarul local din Iron City doar ca să arunce un ochi pe el. încă îşi aminteşte
cum a alergat prin pădure la capătul zilei ăleia minunate, cum a urcat în goană pe
drumul de pământ şi a intrat în cocioaba lor, unde a trântit pe masă toate
medaliile primite, îşi aminteşte cum taică-său le-a cântărit rând pe rând în mână,
pe urmă 1-a dus înapoi afară, unde se strânseseră câţiva vecini, şi i-a spus mamei
lui Willard să le strige „Pe locuri, fiţi gata..." în cursa care a urmat, una de vreo
două sute de metri, tatăl i-a luat-o înainte fiului cu şase metri, dacă nu şi mai
mult. Dar eu am alergat toată ziua, şi-a zis Willard. Am alergat tot drumul până
acasă...
— Ei, cine-i cel mai rapid? 1-a necăjit unul dintre spectatori când o pornise
înapoi spre cocioabă.
Odată intraţi, taică-său i-a spus:
21
— Data viitoare să nu uiţi.
— N-o să uit, a răspuns copilul...
Mă rog, asta a fost povestea. Şi morala? Ce anume încercau să-i transmită
amintirile lui?
Ei bine, morala, dacă există una, i s-a revelat mai târziu, peste mulţi ani. într-
o seară, cum şedea în salonaş, faţă în faţă cu tânărul lui ginere, care se lungise cu
ziarul în mână şi se pregătea să ronţăie dintr-un măr, dând în felul ăsta startul
unei seri relaxate, Willard a simţit brusc că nu suportă să-1 vadă în ochi. Patru
ani în care i se oferise gratuit masă şi casă! Patru ani în care tot plutea în derivă
şi era pus din nou pe picioare! Şi uite-1 cum sade cu burta în sus în salonaşul lui
Willard, mâncând din mâncarea lui Willard! Willard a simţit brusc că-i vine să-i
smulgă mărul din mână şi să-i spună să se ridice şi să dispară de-acolo. „Gata cu
vacanţa! Şterge-o! Valea! Nu mă interesează unde!" în schimb, a decis că era o
seară potrivită ca să-şi treacă în revistă suvenirele.
A găsit în cămară o bucată de pânză moale şi soluţia de lustruit a Bertei.
Apoi a scos de sub cămăşile de lână din sertarul mesei lui de lucru cutia de
trabucuri doldora de amintiri. Instalân-du-se comod pe pat, a deschis cutia şi s-a
apucat să facă ordine prin ea. A împins totul într-o parte, apoi în cealaltă şi, într-
un final, a răsfirat pe rând tot conţinutul pe cuvertură: fotografii, tăieturi din
ziare... Medaliile nu mai erau.
Când s-a întors în sufragerie, Whitey adormise. Willard a băgat de seamă că
nămeţii se înălţaseră şi obturau geamul. Peste drum casele păreau că se scufundă
în talazurile albe. „Dar nu e cu putinţă aşa ceva", şi-a zis Willard. „Pur şi simplu
n-are cum. Mă pripesc cu concluziile, asta-i tot. Mă..." A doua zi, în timpul
pauzei de prânz, s-a hotărât să facă o plimbare până la râu şi înapoi, oprindu-se
22
în drum la amanetul lui Rankin. Hlizindu-se cu gura până la urechi tot timpul
cât a durat discuţia, ca şi când toată povestea ar fi fost o farsă de-a familiei, şi-a
recuperat medaliile.
în seara aceea, după cină, 1-a invitat pe Whitey să-1 însoţească la o plimbare
în pas vioi până în centru. Ce i-a spus băietanului când lăsaseră casa în urmă a
fost că depăşea cu mult puterea lui de înţelegere cum de un om putea să-i ia
lucrurile altuia, să-şi bage nasul în lucrurile personale ale altcuiva şi să ia pur şi
simplu ceva, cu atât mai mult ceva cu valoare sentimentală. Chiar şi aşa, dacă
Whitey îi putea oferi anumite asigurări pentru viitor, era dispus să pună acest
incident nefericit pe seama unei combinaţii între greutăţile vieţii şi judecata
imatură. O judecată a naibii de imatură. Pe de altă parte, nimeni nu merita să fie
degradat din condiţia lui umană doar pe baza unei singure prostii - o prostie la
care, apropo, te-ai putea aştepta de la un puşti de zece ani, nu de la un tip de
douăzeci şi opt, care mâine-poi-mâine urma să împlinească douăzeci şi nouă.
Chiar şi aşa, medaliile reveniseră la locul lor şi dacă i se promitea ferm că nimic
de felul ăsta n-o să se mai întâmple vreodată şi, mai mult, dacă Whitey îi
făgăduia că o să termine imediat cu povestea asta a lui de dată recentă cu băutul
de whisky, atunci el unul avea să considere încheiată orice discuţie pe tema asta.
La urma urmei, uite la el: un băiat care jucase trei ani la rând la baza a treia în
echipa de baseball a liceului Selkirk, un tânăr cu o constituţie de pugilist
profesionist, unde mai pui că era şi chipeş - Willard i-a spus toate lucrurile astea
franc, în faţă -, şi ce avea de gând, să distrugă trupul ăsta zdravăn cu care
Domnul, în milostenia Lui, îl binecuvântase? Fie şi numai din respect faţă de
trupul lui şi tot ar trebui să înceteze numaidecât, dar dacă asta nu
23
îl convingea, mai era şi respectul faţă de familia lui şi faţă de sufletul lui, fir-
ar a naibii de treabă. Ţinea doar de el, de Whitey: nu trebuia decât s-o rupă cu
trecutul şi, în ceea ce-1 privea pe Willard, incidentul, aşa prostesc, meschin,
ridicol şi lipsit de orice noimă, cum fusese de fapt, avea să fie dat cu desăvârşire
uitării. Altminteri nu mai avea de ales, se impuneau nişte măsuri radicale.
Tânărul a fost atât de copleşit de ruşine şi recunoştinţă, încât într-o primă
fază n-a făcut altceva decât să-i ia mâna lui Willard într-a lui şi să i-o tot scuture
în sus şi-n jos, timp în care în ochi îi luceau lacrimi. Apoi s-a apucat să-i explice.
Se întâmplase în toamnă, când venise circul la arsenalul din Fort Kean. Imediat
Lucy se apucase să-i împuieze capul cu elefanţii şi clovnii, dar când Whitey s-a
uitat în portofel, a găsit numai mărunţiş şi nici din ăla foarte mult. Aşa încât şi-a
zis că o să împrumute medaliile şi pe urmă o să le ia înapoi peste câteva
săptămâni... Insă, auzindu-1, Willard şi-a amintit cine anume o dusese la circ pe
Lucy - şi pe Myra şi Whitey şi Berta. Nimeni altul decât el. Când i-a atras atenţia
asupra acestui lucru, Whitey a spus că da, da, ajungea şi acolo. A recunoscut că
lăsase partea cea mai ruşinoasă la sfârşit.
— Probabil că-s doar un laş, Willard, dar îmi vine greu să încep cu partea cea
mai urâtă.
— Spune-o oricum, băiete. Uşurează-ţi conştiinţa.
Ei bine, i s-a destăinuit Whitey când au ieşit de pe Broadway şi au pornit-o
înapoi spre casă, după ce el împrumutase medaliile, a fost atât de dezgustat şi
uluit de ceea ce putuse să facă, încât, în loc să folosească banii aşa cum avusese
de gând, se dusese direct la Adăpostul lui Earl şi se mato-lise cu whisky, sperând
că în felul ăsta o să şteargă amintirea lucrului prostesc şi monstruos pe care
24
tocmai îl făcuse. îşi dădea seama că astfel îşi mărturisea un egoism teribil,
urmat de o prostie crasă, dar exact aşa se petrecuseră lucrurile şi, sincer vorbind,
era şi pentru el o enigmă, cum era pentru toţi ceilalţi. Se întâmplase în ultima
săptămână din septembrie, imediat după ce bătrânul Tucker se văzuse nevoit să-i
pună pe liber pe jumătate dintre băieţii de la atelier... Nu, nu - a scos el din
portofel un calendar şi 1-a examinat la lumina becului de pe verandă în timp ce
amândoi se opriseră şi tropăiau pe loc ca să-şi scuture zăpada de pe ghete -, de
fapt fusese în prima săptămână din octombrie, i-a spus el lui Willard, care chiar
în acea zi, ceva mai devreme, fusese ajutat de angajatul de la Rankin să
stabilească cu precizie data: în urmă cu doar două săptămâni, însă între timp
intraseră deja pe uşă. Berta tricota lângă foc. Myra şedea pe canapea, cu Lucy în
poală - îi citea copilei din cartea ei de poezii înainte s-o trimită la culcare. în
secunda în care 1-a văzut pe tăticul ei, Lucy s-a lăsat să alunece din poala mamei
şi a venit într-un suflet să-1 tragă după ea în sufragerie, ca să se joace de-a
„zăritul", cum făceau în fiecare seară. Treaba asta dura de vreun an, de când
bătrânul tată al lui Whitey o văzuse pe copilită sărind de pe pervazul de la
fereastra sufrageriei direct pe covor. „Fiţi atenţi", le-a strigat bătrânul fermier,
„Lucy a zărit!". Aşa pronunţa el, chit că era de patruzeci de ani cetăţean al
acestei ţări. După moartea bătrânului, a trecut în sarcina lui Whitey să stea
proţăpit dinaintea fiicei lui cu o expresie admirativă şi, după fiecare salt, să strige
cu o voce tărăgănată cuvin-tele alea pe care Lucy adora să le audă:
— Fiţi atenţi, Lucy a zărit! Mai zări o dată, gânsăcelule. încă două zărituri şi
la culcare cu tine!
— Ba nu, patru!
25
— Hai, zări, zări şi nu te mai văita, gânsăcel zăritor ce eşti! Fiţi atenţi, Lucy
se pregăteşte să zară - Lucy e gata să zară - doamnelor şi domnilor, Lucy tocmai
a zărit iar!
Aşa că el ce putea să facă? în faţa unei asemenea scene, ce Dumnezeu mai
putea să facă? Dacă în după-amiaza respectivă, după ce întorsese povestea pe
toate feţele, se hotărâse să considere furtul lui Whitey unul scuzabil, să-şi mai
bată acum capul să-1 prindă pe ginere-său cu o min-ciunică spusă ca să mai
salveze aparenţele? Şi totuşi, dacă Whitey se simţise aşa de josnic după ce luase
medaliile, de ce, de ce, de ce naiba nu le pusese la loc? Nu era oare cel mai uşor
lucru pe care l-ar fi putut face? Mda, de ce nu i-o fi trecut prin minte să-1 întrebe
chestia asta? Ah, dar se străduise aşa de tare să încerce să facă pe durul, să pună
piciorul în prag, să nu stea la discuţii şi aşa mai departe, încât întrebarea nici nu-i
trecuse prin cap. Ia stai aşa, măi, de ce n-ai pus medaliile la loc dacă tot te
mustra aşa de tare conştiinţa? Intre timp Whitey urca scările cu Lucy pe umeri -
„Zări, doi, trei, patru" -, iar el îi zâmbea Myrei, dând de înţeles că da, da, bărbaţii
avuseseră parte de o plimbare înviorătoare.
Myra. Myra. Nu încăpea vorbă, fusese cel mai adorabil copil pe care şi-1
putea visa un părinte. Era de ajuns să te gândeşti la un lucru pe care-1 fac fetele
şi Myra îl făcea deja în timp ce fetiţele de vârsta ei încă mai sugeau din biberon.
Tot timpul avea câte o îndeletnicire feminină: croşetat, muzică, poezie... O dată,
la o serbare şcolară, a recitat o poezie patriotică pe care o compusese singurică şi
la final câţiva bărbaţi din sală s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. Şi fusese aşa
de politicoasă când veniseră doamnele în vizită
26
la o întrunire a Ordinului Steaua Estului1 - pe vremea când încă mai erau o
familie de trei persoane, iar Berta avea timp să se implice -, încât acestea
ziseseră că era absolut în regulă dacă micuţa Myra şedea într-un fotoliu şi asista.
O, Myra! Era o încântare s-o priveşti - toată viaţa fusese înaltă şi zveltă, cu
părul castaniu şi moale, cu pielea mătăsoasă şi cu ochii cenuşii ai lui Willard,
care pe chipul ei erau de-a dreptul nemaipomeniţi. Uneori îşi închipuia că soră-
sa Ginny ar fi semănat mult cu Myra ca înfăţişare -delicată, blândă, sfioasă, cu
alura unei prinţese - dacă n-ar fi fost scarlatina. Când era micuţă, simpla
fragilitate a oaselor fiicei lui era de ajuns ca să-i facă ochii să se umezească de
uluire, mai ales seara, când şedea şi se uita la ea pe deasupra ziarului în timp ce
Myra exersa la pian. Erau momente când i se părea că nu există nimic care l-ar
putea face pe un bărbat să-şi dorească mai tare să se descurce în viaţă ca
priveliştea încheieturilor şi gleznelor.subţirele ale fetiţei lui.
Adăpostul lui Earl. Adăpostul Tovarăşilor. De-ar fi dărâmat locul ăla cu ani
în urmă! De n-ar fi existat niciodată... La rugămintea lui Willard, cei de la Elani
şi cei de la Taverna lui Stanley (care acum fusese preluată de alţii, îi trecu lui
prin minte pe când felinarele stradale se aprindeau în oraş) acceptaseră să nu-1
mai lase pe Whitey să-şi bea minţile acolo, dar orice barman uman sau
semiuman era oricând dispus să încaseze cecurile unui soţ şi tată. Iar tipul
celălalt (Earl) chiar se amuza să-i ia banii şi chestia ironică era că în
1. Order of the Eastern Star, organizaţie masonică filantropică şi patriotică
înfiinţată în 1850 la Boston de Robert Morris şi având preponderent membri din
rândul femeilor.
27
tot Adăpostul ăla de Tovarăşi probabil că nu s-a aflat niciodată vreun ins care
să fie măcar pe o zecime la fel de bun ca muncitor, soţ şi tată cum era Whitey -
asta când nu era copleşit de situaţie. Din păcate însă, de fiecare dată
împrejurările păreau să-i fie potrivnice exact în acele momente - ce interveneau
măcar o dată pe lună - când avea câte un acces urât de ceea ce nu poate fi numit
altfel decât lipsă de caracter. Probabil că, în cel mai rău caz, în seara aia de vineri
s-ar fi împleticit până acasă, ar fi dat uşa de perete, ar fi urlat vreo sminteală şi s-
ar fi trântit în pat îmbrăcat, atât şi nimic mai mult - asta dacă împrejurările sau
soarta sau cum voiai să-i zici n-ar fi făcut ca primul lucru care i-a căzut sub ochi
când a intrat în casă să fie nevastă-sa Myra, care îşi înmuia picioruşele alea
delicate ale ei într-o cra-tiţă cu apă. în secunda următoare trebuie s-o fi zărit pe
Lucy stând aplecată peste masa din sufragerie şi să fi priceput (cum i se mai
întâmpla, în înceţoşarea provocată de băutură, dacă suspecta vreun afront) că
dăduse la o parte faţa de masă croşetată şi-şi făcea temele la parter pentru ca
mama ei să nu fie nevoită să înfrunte de una singură balaurul atunci când acesta
se întorcea acasă. Willard şi Berta plecaseră să joace rummy, ca în fiecare vineri.
în seara aia, cum se îndreptau cu maşina spre casa soţilor Erwin, el acceptase ca,
orice ar fi, de data asta să stea şi la cafea, şi la prăjitură, ca oamenii normali.
Berta i-a zis că, dacă voia el să plece acasă mai devreme, era treaba lui. Ea una
muncea din greu toată săptămâna şi îi rămâneau prea puţine bucurii, aşa că pur şi
simplu refuza să-şi scurteze seara petrecută în oraş doar fiindcă ginerele ei
ajunsese să prefere ca, la sfârşitul zilei, să bea whisky într-o cârciumă îmbâcsită
în loc să mănânce o mâncare gătită în casă, împreună cu ai lui. Exista o soluţie şi
Willard o ştia foarte bine. Dar un lucru să-i fie clar - nu
avea să renunţe la partida de rummy de vineri seara şi la compania vechilor
ei prieteni.
însă Myra, care şedea acolo înmuindu-şi picioa-rele... Ceva îi spunea că n-ar
trebui să plece şi s-o lase aşa. Nu că ar fi suferit prea tare din pricina durerii, nu
aşa cum pătimise în anii din urmă din pricina migrenelor. Doar că, nu ştia de ce,
nu-i plăcea imaginea aia.
— Ar trebui să te aşezi, Myra. Nu pricep de ce trebuie să stai atâta în
picioare.
— Dar stau şi jos, tăticule. Sigur că stau şi jos.
— Păi, şi atunci cum de te chinuie atâta picioarele?
 — Nu mă chinuie.
— Fiindcă stai toată ziua în picioare, Myra, aplecată deasupra pianului ăluia
când dai lecţii.
— Tăticule, nimeni nu stă în picioare deasupra unui pian.
— Şi atunci de unde a apărut problema asta cu picioarele...?
— Tăticule, te rog.
Ce mai putea el să facă? A strigat din pragul sufrageriei:
— Noapte bună, Lucy.
Văzând că nu-i răspunde, s-a dus la fetiţă, care şedea şi scria în caietul ei, şi a
atins-o pe păr.
— Ţi-a tăiat popa limba, domnişoară? Nu-mi zici şi tu noapte bună?
— Noapte bună, a murmurat ea fără să cata-dicsească să ridice privirea.
Of, ştia că n-ar trebui să plece. Dar Berta aştepta deja în maşină. Nu, deloc
nu-i plăcea priveliştea aia.
— Să nu stai prea mult cu ele în apă, Myra.
— Of, tăticule, distracţie plăcută, a spus ea şi astfel a ieşit în fine pe uşă şi a
luat-o spre maşină, unde a fost informat că îi luase nici mai mult, nici mai puţin
de cinci minute ca să spună un lucru aşa de simplu ca noapte bună.
28
29
Ei bine, a fost exact aşa cum anticipase: când a ajuns acasă, nici lui Whitey
nu i-a plăcut priveliştea. Primul lucru pe care i 1-a sugerat Myrei a fost că putea
să tragă măcar storurile, ca să nu vadă toţi cei care treceau prin dreptul casei ce
mucenică e ea. Cum ea, cuprinsă de panică, nu s-a clintit din loc, a smucit el de
unul ca să-i arate cum se face şi storul s-a smuls cu totul din ramă. Şi, oricum, ea
îşi luase atâţia elevi la lecţiile de pian (cu şapte ani în urmă, omisese el să
adauge) anume ca să se transforme într-o hoaşcă şi să-1 determine, dacă îi ieşea -
şi spunea asta fluturând storul în mână -, să înceapă să-şi facă de cap cu altele şi
pe urmă să aibă încă un motiv să se smiorcăie pe lângă bietele ei degeţele
chinuite de la picioare. Afurisitul de motiv pentru care preda lecţii de pian era
acelaşi pentru care refuza să se mute cu el în Florida şi să-1 lase să ia viaţa de la
capăt acolo. Din lipsă de consideraţie faţă de ceea ce însemna el!
Ea a încercat să-i spună ce-i spusese şi lui taică-său - că nu credea să existe
vreo legătură concretă între picioarele ei şi meseria pe care şi-o alesese -, dar el
nici n-a vrut să audă. Nu, prefera să şadă cocoţată aici, oblojindu-şi bietele
degeţele şi plecând urechea la toţi cei care îi spuneau ce javră nenorocită şi
terchea-berchea era bărbatul ei doar fiindcă-i plăcea şi lui să mai bea când şi
când câte un păhărel.
Pare-se că n-a existat nici un lucru pe care un bărbat n-ar trebui să i-1 zică
unei femei - nici măcar uneia pe care o detestă, iar adevărul era că Whitey o
iubea, o adora, o diviniza - şi pe care el să nu i-1 fi zis Myrei. Iar apoi, ca şi când
un stor sfâşiat, o ramă ruptă şi toate ocările alea bolborosite n-ar fi fost de ajuns,
a luat cratiţa plină cu apă călduţă şi săruri de baie şi, fără nici un motiv raţional,
a deşertat-o pe covor.
30
Majoritatea lucrurilor petrecute ulterior Willard le-a aflat de la un fârtat
inimos care în noaptea respectivă era în tură pe maşina poliţiei. Din câte se pare,
poliţiştii încercaseră pe cât posibil s-o facă să pară o chestie prietenoasă şi nu o
arestare făţişă: s-au apropiat de casă fără să pornească sirena, au parcat mai
departe de lumina felinarului de pe stradă şi au aşteptat răbdători în hol cât
Whitey s-a opintit să-şi încheie nasturii de la scurtă. Pe urmă l-au condus pe
treptele de la intrare şi apoi pe alee, până la maşină, aşa încât vecinii ieşiţi la
ferestre puteau să aibă impresia că acei trei bărbaţi, dintre care doi purtau
pistoale şi centuri cu cartuşiere, se pregăteau pur şi simplu să iasă la o plimbare
de înviorare de-a lor. Nu îl duceau cu forţa în mijloc, ci mai degrabă îl susţineau
şi chiar încercau să glumească puţin cu el în clipa când Whitey, folosindu-se de
toată forţa lui, s-a smuls dintre ei. In primele secunde nimeni dintre cei care
urmăreau scena nu şi-a dat seama ce face. S-a aplecat de mijloc, aşa încât, preţ
de câteva clipe, a părut că mănâncă zăpada, apoi, cu o smucitură, s-a îndreptat şi,
legănându-se pe picioare ca bătut de vânt, a azvârlit un pumn de zăpadă în
direcţia casei.
Pulberea i s-a aşternut pe păr, pe faţă şi pe umerii puloverului, dar cu toate că
n-avea decât cincisprezece ani şi, cu nasul ei cârn şi părul blond şi drept, nu i-ai
fi dat mai mult de zece, nici n-a tresărit măcar. A rămas pe loc, cu un papuc de
casă pe ultima treaptă şi unul pe alee şi cu un deget între paginile manualului -
părând gata să se întoarcă la temele ei, de la care se întrerupsese numai ca să
sune la secţie.
— Piatră! a strigat Whitey. Piatră şi alta nu!
Şi în clipa aia a plonjat. Fârtatul lui Willard, care până atunci rămăsese
încremenit la vederea scenei - din pricina lui Lucy, i-a zis el, mai degrabă
31
decât a lui Whitey, că din ăştia mai văzuse destui la viaţa lui -, a sărit la
datorie.
— Nelson, e fetiţa ta!
La care beţivul, fie pentru că şi-a amintit că e tatăl fetei, fie pentru că sperase
să uite definitiv legătura respectivă, a scăpat din strânsoarea poliţistului şi a făcut
ceea ce păruse să-şi fi propus de la bun început: s-a trântit cu faţa în zăpadă.
A doua zi dimineaţă, primul lucru pe care 1-a făcut Willard a fost să o ia pe
Lucy deoparte la o discuţie.
— Scumpo, ştiu că ai trecut prin multe în ulti
mele douăzeci şi patru de ore. Ştiu că ai văzut la
viaţa ta multe lucruri pe care ar fi fost mai bine
să nu le fi văzut niciodată. Dar, Lucy, trebuie să
te întreb ceva. Trebuie să înţelegi foarte bine ceva.
Bun, vreau să ştiu de ce aseară, când ai văzut ce
se întâmplă aici - Lucy, uită-te în ochii mei -, de
ce nu m-ai sunat pe mine acasă la familia Erwin?
Fata a clătinat din cap.
— Păi, ştiai că suntem acolo, nu?
Ea a dat din cap aprobator, cu privirea aţintită în podea.
— Şi numărul lor e trecut acolo, în agendă. Zi, n-am dreptate, Lucy?
— Nu m-am gândit.
— Dar la ce te-ai gândit, domnişoară? ...Uită-te în ochii mei!
— Voiam să înceteze odatăl
— Dar să suni la puşcărie, Lucy...
— Am sunat să vină cineva care să-1 facă să înceteze!
— Dar de ce nu m-ai sunat pe mine? Vreau să-mi răspunzi la întrebarea asta.
— De-aia.
— De-aia ce?
— Fiindcă tu nu poţi.
— Eu nu pot ce?
— Ei bine, a zis ea, trăgându-se în spate, tu nu...
— Te rog să stai jos! întoarce-te aici şi ascul-tă-mă. în primul rând - aşa,
aşază-te! -, fie că-ţi dai seama sau nu, eu nu sunt Dumnezeu. Sunt doar eu. Asta-i
una la mână.
— Nu trebuie să fii Dumnezeu.
— Tu să nu-mi întorci vorba, m-ai auzit? Nu eşti decât o şcolăriţă şi e
posibil, zic şi eu, să nu ai încă habar cu ce se mănâncă viaţa. Poate tu aşa-ţi
închipui, dar, întâmplător, eu sunt de altă părere şi eu sunt bunicu-tău, iar asta e
casa mea.
— N-am cerut eu să locuiesc aici.
— Dar, vezi tu, aici locuieşti! Aşa că să nu te mai aud! Să nu te mai prind că
suni vreodată la puşcărie. N-avem nevoie de ei aici! S-a-nţeles?
— La poliţie, a spus ea în şoaptă.
— Sau la poliţie! S-a-nţeles sau nu?
Fata n-a răspuns.
— în casa asta suntem nişte oameni civilizaţi şi există câteva lucruri care pur
şi simplu nu se fac, iar ăla e primul pe listă. Nu suntem scursuri - şi să nu uiţi
lucrul ăsta. Suntem capabili să ne rezolvăm singuri problemele şi să ne purtăm
singuri de grijă şi n-avem nevoie de ajutorul poliţiei, întâmplător, sunt adjunctul
dirigintelui poştei din oraşul ăsta, domnişorico, în caz c-ai uitat cumva.
întâmplător, mă bucur de bonitate în rândul acestei comunităţi - şi tu la fel.
— Şi taică-meu? Se bucură şi el de bonitate, orice-o mai fi însemnând şi
asta?
— în secunda asta nu despre el vorbesc! O să ajung şi la el, fii tu sigură, şi
fără ajutorul tău. Acum vorbesc despre tine şi despre câteva lucruri pe care s-ar
putea să nu le ştii la cei cincisprezece ani ai tăi. în casa asta, Lucy, procedăm în
felul următor: stăm de vorbă cu omul. îi arătăm calea cea dreaptă.
32
33
— Şi dacă nu ştie care e?
— Lucy, nu-1 trimitem la puşcărie! Asta e tot ce contează. S-a-nţeles?
— Nu!
— Lucy, nu-s eu ăla căsătorit cu el, Lucy. Nu eu trăiesc în aceeaşi cameră cu
el, Lucy.
— Aşa, şi?
— Şi ce încerc eu să-ţi spun e că există multe lucruri, o droaie de lucruri
despre care n-ai habar.
— Ştiu că e casa ta. Ştiu că îi oferi un acoperiş deasupra capului, orice i-ar
face sau i-ar zice
mam..x
— îi ofer fiicei mele un acoperiş deasupra
capului, asta fac. Iţi ofer ţie un acoperiş deasupra
capului. Asta e poziţia mea, Lucy, şi fac tot ce pot
pentru oamenii din jurul meu pe care se întâmplă
să-i iubesc.
— Ei bine, a zis ea, pufnind în plâns, să ştii că nu eşti singurul, poate, zic şi
eu.
— O, ştiu asta, ştiu asta, draga mea. Dar, scumpo, nu pricepi? Sunt părinţii
tăi.
— Şi-atunci de ce nu se poartă ca nişte părinţi? a răbufnit ea, ieşind
precipitat din încăpere.
Şi în momentul acela 1-a luat la refec Berta.
— Am auzit ce ţi-a zis, Willard. Am auzit tonul pe care ţi-a vorbit. Eu aud
asta tot timpul.
— Ei bine, şi eu, Berta. Toţi avem parte de
 acelaşi tratament.
— Şi-atunci ce-ai de gând să faci? Până unde
o să ajungă? Credeam că trecerea la catolicism
la cincisprezece ani o să fie ultima surpriză pe
care ne-o pregăteşte. Să fugă la o biserică catolică,
să meargă să le vadă pe călugăriţe şi să stea acolo
tot weekendul. Şi acum asta.
— Berta, pot să spun şi eu atâta cât pricep. N-am multe de spus şi nu pot să
le spun în prea multe feluri şi dup-aia...
— Dup-aia o scatoalcă zdravănă! a exclamat Berta. Cine a mai pomenit aşa
ceva? Să faci o familie întreagă de râsul lumii...
— Berta, s-a pierdut cu firea. S-a speriat. El e cel care ne-a făcut de râsul
lumii, tâmpitul naibii, cu toate chestiile alea ale lui.
— Ei bine, până şi ultimul tolomac ar fi putut prevedea asta. Până şi ultimul
tolomac poate intui şi ce-o să urmeze - ceva care, probabil, o să implice Biroul
Federal de Investigaţii.
— Berta, o rezolv eu. Nu ajută la nimic să facem din ţânţar armăsar.
— Şi cum anume ai de gând să o rezolvi, Willard? Ducându-te la secţie şi
scoţându-1 de acolo?
— Acum încerc să mă decid ce anume să fac.
— Cât te decizi tu, Willard, ţin să-ţi amintesc că familia Higgle s-a numărat
printre întemeietorii acestui oraş. Familia Higgle s-a numărat printre primii
colonişti care au ridicat acest oraş de la zero. Bunicul meu Higgle a construit
închisoarea — mă bucur că nu mai trăieşte ca să vadă pentru cine a construit-o.
— O, ştiu toate lucrurile astea, Berta. Sunt recunoscător pentru toate lucrurile
astea.
— Să nu care cumva să iei în râs mândria mea, domnule Carroll. Şi eu sunt o
fiinţă umană!
— Berta, n-o să mai facă.
— Zici tu? Camera aia a ei e plină de mătănii şi sfinţi şi de toate zorzoanele
catolice la care te poţi gândi. Şi acum asta! Din câte văd eu, a pus stăpânire pe
casă.
— Berta, ţi-am explicat: s-a speriat.
— Şi cine nu s-ar speria când barbarul ăla e pornit pe scandal? Pe vremuri
unul ca el ar fi fost pus la stâlpul infamiei şi izgonit din oraş.
— Ei bine, poate că nu mai e ca pe vremuri, i-a spus el.
— Ei bine, cu atât mai rău!
în fine, Myra. Myra a lui.
34
 35
— Myra, şed aici căznindu-mă să mă dumiresc ce să fac. Şi, să-ţi spun drept,
stau în cumpănă. Nu credeam să-mi fie dat să văd în viaţa mea ceea ce tocmai s-
a petrecut aici. Am stat de vorbă cu Lucy. Am convins-o să promită că nimic de
felul ăsta n-o să se mai întâmple vreodată.
— A promis?
— Mai mult sau mai puţin. Aşa cred. Da. Şi tocmai am terminat de vorbit cu
maică-ta. A ajuns la capătul răbdării, Myra. Nu că n-aş înţelege-o. Dar cred că
am reuşit s-o luminez. Fiindcă părerea ei, ca s-o spun pe-aia dreaptă, e c-ar
trebui să-1 lăsăm să putrezească în închisoare.
Myra a închis ochii înconjuraţi de cearcăne vineţii şi adânci de la atâta plâns
în taină.
— Dar am reuşit s-o calmez, a spus el.
— Chiar aşa?
— Mai mult sau mai puţin. Aşa cred. Da. Va trebui să-mi accepte hotărârea
în privinţa asta. Myra, a continuat el, mergem pe drumul ăsta de doisprezece ani.
A fost o zbatere lungă pentru toţi cei din casă.
— Tăticule, ne mutăm, aşa că s-a terminat. Gata cu zbaterea.
— Poftim?
— Plecăm în Florida.
— în Florida!
— Unde Duane poate s-o ia de la capăt...
— Myra, poate s-o ia de la capăt în orice dimi-neaţă a vieţii lui şi o poate
face aici.
— Dar aici, tăticule, trăieşte sub acoperişul altcuiva.
— Şi de unde până unde? Ei bine, care e răspunsul, Myra? Cum o să capete
el în Florida hotărârea de a se ţine de un plan, aia pe care nu reuşeşte s-o aibă
aici? Asta aş vrea eu să ştiu.
— Are rude în Florida.
36
— Vrei să zici că o să meargă să trăiască pe spinarea lor?
— Nu pe spinarea lor...
— Şi să presupunem că tot ce-a fost aici aseară s-ar întâmpla în Florida. Sau
în Oklahoma. Sau indiferent unde!
— Dar n-o să se întâmple!
— Şi de ce nu, mă rog? Din cauza climei plăcute? A cerului frumos colorat?
— Fiindcă ar fi pe picioarele lui. E tot ce-şi doreşte.
— Scumpo, şi eu tot asta-mi doresc. Cu toţii ne dorim doar asta. Dar ce
dovadă ai, Myra, că, ajuns pe cont propriu, cu o fiică, cu o nevastă, cu tona de
obligaţii pe care le are...
— Dar e un bărbat tare bun.
Şi în momentul acela ea a izbucnit în hohote de plâns.
— Mă trezesc noaptea... o, tăticule, mă trezesc
şi-1 aud că-mi zice „Myra, Myra, eşti cel mai bun
lucru pe care-1 am, Myra, Myra, nu mă urî". O,
numai de-am putea pleca...
Când Lucy a venit acasă de Ziua Recunoştinţei, în mijlocul primului ei
semestru de studenţie, şi i-a anunţat că se mărită, Whitey s-a aşezat pe marginea
canapelei din salonaş şi pur şi simplu s-a năruit cu totul.
— Dar îmi doream să termine o facultate, a
spus el, lăsându-şi capul în palme, iar sunetele
care îi ieşeau pe gură te-ar fi înduioşat, indiferent
cât de împietrit ai fi devenit faţă de el, dacă n-ar
fi trebuit să te întrebi dacă nu tocmai ăsta era
motivul pentru care scotea sunetele acelea.
In prima oră a plâns încontinuu, ca o femeie, pe urmă, încă vreun ceas, cu
sughiţuri, ca un copil, până când, deşi îşi dorea să-1 ierţi, oricum
37
nu prea mai aveai încotro când îl vedeai cum se dă în spectacol în felul ăla de
faţă cu toţi ai lui. Şi apoi s-a petrecut minunea. La început a părut că-i bolnav sau
poate chiar că are de gând să-şi facă vreun rău. De fapt, era o privelişte
înspăimântătoare. Zile de-a rândul abia dacă s-a atins de mâncare, deşi venea de
fiecare dată la cină. Seara şedea pe verandă, în frig, şi refuza să vorbească sau să
intre în casă. O dată, în toiul nopţii, Willard a auzit mişcare în casă, a intrat în
bucătărie îmbrăcat în halat şi 1-a văzut pe Whitey, care stătea aplecat în umbră
deasupra unei ceşti
cu cafea.
— Ce s-a întâmplat, Whitey, nu poţi să adormi?
— ...nu vreau să dorm.
— Ce-i cu tine, Whitey? De ce eşti îmbrăcat cu hainele de stradă?
în momentul acela Whitey s-a întors cu faţa la perete, aşa încât Willard nu
putea să vadă din trupul ginerelui său, care prinsese să tremure din toate
încheieturile, decât umerii laţi şi ceafa mare
şi musculoasă.
— Ce e, Whitey? Ce-ai de gând să faci? Hai,
spune-mi.
A doua zi după nunta lui Lucy, Whitey a coborât la micul dejun purtând
cravată la cămaşa de lucru şi a plecat aşa la atelier. Seara, când a ajuns acasă, a
scos cutia cu perii, cârpe şi cremă de ghete şi şi-a lustruit pantofii de arătau ca
ieşiţi de pe mâna unui profesionist. Lui Willard i-a spus: — Vrei şi dumneata,
dacă tot m-am apucat? Aşa că Willard i-a întins pantofii şi a rămas aşa, numai în
şosete, în timp ce dinaintea ochilor lui se petrecea incredibilul.
Când a venit weekendul, Whitey a văruit pivniţa şi a spart, practic, trei metri
steri şi jumătate de lemne. Willard şedea în dreptul ferestrei de la
38
bucătărie şi îl privea cum coboară toporul cu mişcări violente şi ritmice.
Şi aşa a trecut luna şi apoi următoarea lună şi, cu toate că până la urmă a
scăpat de dispoziţia aceea posacă, morbidă, şi a început iarăşi să mai ia lumea
peste picior şi să glumească, nu încăpea îndoială că se întâmplase în fine ceva
care îi înmuiase inima.
In iarna aceea şi-a lăsat mustaţă. Pare-se că în primele săptămâni a avut parte
de tachinările obişnuite din partea băieţilor de la atelier, dar el n-a renunţat şi
prin martie uitaseşi deja cum arăta fără ea şi începeai să crezi că băietanul ăsta
vânjos şi nechibzuit care plesnea de sănătate se hotărâse, la patruzeci şi doi de
ani, să devină bărbat. Willard s-a trezit că-1 strigă tot mai des aşa cum Berta şi
Myra făcuseră întotdeauna, pe numele de botez: Duane.
Ba chiar a început să se poarte aşa cum Willard fusese cât se poate de
îndreptăţit să se aştepte că avea să se întâmple dacă te gândeai ce tânăr zelos
fusese în 1930. La vremea respectivă era deja un electrician de prima mână şi un
dulgher destul de priceput şi avea planuri, ambiţii, vise. Unul era să construiască
o casă pentru el şi Myra dacă ea l-ar fi acceptat de bărbat: o casă în stil Cape
Cod, cu o grădină împrejmuită cu gard, pe care avea s-o construiască cu mâinile
lui... Şi nici nu era un vis deplasat. Era în vârstă de douăzeci şi doi de ani şi
părea să aibă atât forţa şi vigoarea, cât şi priceperea necesare. După cum vedea el
lucrurile, cu excepţia ţevăriei (iar un prieten din Winnisaw acceptase deja să i-o
monteze la preţul de cost), ar fi putut ridica singur o casă cu etaj în şase luni,
muncind noaptea şi în weekend. Ba chiar s-a apucat şi-a achitat un avans de o
sută de dolari pentru o parcelă de teren la periferia de nord a oraşului - ceea ce s-
a dovedit a
39
fi o mişcare înţeleaptă, căci, de unde pe vremea aceea acolo era numai
pădure cât vedeai cu ochii, acum se întindea Liberty Grove, zona cea mai
exclusivistă a oraşului. Achitase un avans, se apucase să schiţeze planurile şi era
căsătorit de o jumătate de an când s-a declanşat dezastrul naţional — urmat la
scurtă vreme de naşterea unei
fiice.
După cum s-a văzut mai apoi, Whitey a luat Marea Criză economică foarte
personal. Era ca şi cum un bebeluş gata să facă primul pas se ridică, zâmbeşte,
întinde un picioruş şi una din bilele alea de fier imense cu care pe vremuri se
culcau la pământ ditamai clădirile apare bălăngănindu-se de te miri unde şi-1
izbeşte drept în frunte. Lui Whitey i-au trebuit aproape zece ani ca să-şi ia inima
în dinţi, să se ridice şi să încerce măcar să meargă. Luni, pe 8 decembrie 1941, a
luat autobuzul până la Fort Kean ca să se înroleze în Paza de Coastă a Statelor
Unite şi a fost respins din cauză că avea suflu sistolic. Săptămâna următoare a
încercat la marină şi pe urmă în armata regulată, ultima variantă rămasă. Le-a
spus cum jucase el baseball trei ani la vechiul liceu Selkirk, dar degeaba. Până la
urmă a ajuns să lucreze pe timpul războiului la fabrica de extinctoare din
Winnisaw, iar serile şi le petrecea tot mai puţin pe-acasă şi tot mai mult pe la
Adăpostul lui Earl.
însă acum uite-1 iar pe picioarele lui şi punân-du-i în vedere Myrei că, odată
încheiat anul şcolar, trebuia să le telefoneze r "rinţilor elevilor ei şi să le spună că
ea renunţă la povestea cu pianul. Oricum, ştia şi ea la fel de bine ca el că, atunci
când se apucase să predea, urma să fie doar ceva temporar. N-ar fi trebuit să-i
permită să continue, chiar dacă asta însemna nişte dolari în plus care intrau
săptămânal în gospodărie. Şi nu-1 interesa dacă pe ea o deranja sau nu să-şi facă
de lucru
40
aşa. Nu despre asta era vorba. Era vorba despre faptul că n-avea nevoie de o
plasă de salvare care să-i amortizeze căderea. Fiindcă se oprise din cădere. De
aici şi pornise tot necazul: îşi aranjase toate proptelele şi plasele acelea ca să
pornească iar la drum în viaţă şi ele nu făcuseră altceva decât să-i stingherească
mersul, reamintindu-i cum dăduse chix chiar de la primul pas. Cumva, începi să
crezi că eşti un ratat, că oricum n-ai ce face, şi, cât ai clipi din ochi, te trezeşti că
nu faci realmente nimic, doar o dai în bară şi mai tare. Bei şi pierzi slujbe şi îţi
găseşti altele şi iar bei şi iar le pierzi... E un cerc vicios, Myra.
Poate, a spus el, dacă l-ar fi primit în armată, ar fi ieşit de acolo schimbat, cu
ceva din încrederea în sine de odinioară. în loc de asta, în toţi anii ăia fusese
nevoit să bată străzile din Liberty Center în vreme ce alţi bărbaţi îşi riscau vieţile
- iar lumea se întreba prin oraş cum de un zdrahon ca Whitey Nelson reuşise să
se sustragă de la luptă şi de la moarte şi îl arăta cu degetul pe la spate pentru că
trăia pe spinarea socrului său. Nu, nu, Myra, ştiu cum bârfeşte lumea, ştiu ce zic
oamenii - şi partea cea mai rea e că probabil au dreptate. Nu, nu e vina omului că
are suflu sistolic, ştiu asta, şi nu, nici criza nu e din vina lui, dar asta nu mai e
criză, ştii şi tu asta. Uită-te numai în jur. Asta se cheamă plin avânt economic.
Erau vremuri noi şi de data asta el n-avea de gând să rămână de căruţă, nu când
şi ultimul terchea-ber-chea se îmbogăţea şi făcea bani care numai că nu picau din
cer. Aşa încât, în primul rând, ea urma să-i înştiinţeze pe părinţii ăia că, odată cu
încheierea anului şcolar, o termina cu muzica. Iar după aceea trebuia să se
gândească la mutarea din casa lui taică-său. Nu, nu în Florida. Willard avea,
probabil, dreptate când spunea că treaba aia era un mod de a fugi de adevăr.
Ideea care-i încolţise în
41
minte - şi n-avea de gând să se apuce să promită marea cu sarea şi să rişte să
se facă de râs pentru a doua oară, dar ideea care începea să-i încolţească în minte
era să îşi caute o slujbă la complexurile alea de clădiri din prefabricate cum se
ridicaseră pe lângă Clark's Hill...
Şi în momentul acela Myra, care îi relatase lui taică-său tot ce îi spusese
Duane, a izbucnit în plâns, iar Willard a bătut-o încetişor pe spate, simţind cum îi
dau şi lui lacrimile, şi şi-a zis „înseamnă că n-a fost totul în zadar" şi singurul
lucru care îl supăra era faptul că totul părea să se întâmple din cauză că Lucy se
dusese şi se măritase cu insul greşit din considerentul greşit. Primăvară. în
fiecare seară Duane se ridica de la masă - plesnindu-se peste genunchi, ca şi
când simplul gest de a se ridica reprezenta în sine o experienţă de natură să-1
întărească - şi, contrapunându-şi eul nou ispitelor vechi, ieşea la plimbare,
străbătând tot Broadway-ul până la râu. La opt fix era înapoi şi lustruia pantofii.
Seară de seară, Willard şedea în faţa lui pe un scaun de bucătărie, privindu-1 ca
hipnotizat, de parcă ginerele lui n-ar fi fost un ins oarecare ce-şi curăţa încălţările
la sfârşitul unei zile grele, ci inventa chiar dinaintea ochilor lui Willard însăşi
conceptul de curăţare şi lustruire a pantofilor. Ba chiar a început să-i încolţească
în minte ideea că, în loc să-1 îndemne pe om să se mute din casă, ar face mai
bine să-1 încurajeze să rămână. Devenea o adevărată plăcere să-1 aibă prin
preajmă.
într-o seară de mai, înainte de culcare, cei doi bărbaţi au purtat o discuţie
serioasă pe tema viitorului. Când s-a crăpat de ziuă, nici unul nu-şi mai amintea
care venise primul cu ideea că poate era momentul ca Duane să revină la planul
pe care şi-1 făcuse iniţial în viaţă şi anume să se apuce să lucreze independent.
Cu atâtea ansambluri
42
rezidenţiale care se iveau la tot pasul, în câteva săptămâni un electrician
priceput ca el n-o să-şi vadă capul de treabă. Problema era să facă rost de
capitalul de care avea nevoie ca să pornească la drum, iar restul avea să se
rezolve de la sine. Câteva ore mai târziu, într-o dimineaţă însorită de sâmbătă,
bărbieriţi şi îmbrăcaţi la costum, au mers amândoi la bancă să se intereseze de un
împrumut. în seara aceea, pe la şapte, după un pui de somn şi o masă
îndestulătoare, Duane a plecat să-şi facă plimbarea. în timpul ăsta Willard s-a
aşezat la masă cu un creion şi un blocnotes şi s-a apucat să scrie câţi bani aveau
la dispoziţie, cât ziseseră că le-ar putea împrumuta cei de la bancă, plus anumite
economii ale lui... Pe la unsprezece umplea foaia cu cercuri şi x-uri. La miezul
nopţii s-a suit în maşină şi a plecat să-şi facă rondul obişnuit.
L-a găsit pe Whitey în gangul din spatele Frizeriei lui Chick, împreună cu un
negru pe care nu-1 ştia şi un cauciuc de maşină cu bandă albă. Whitey îşi
încolăcise braţele pe după anvelopă, iar negrul zăcea inconştient pe ciment. A
făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-1 dezlipească pe Whitey de anvelopa lui,
numai că nu i-a tras un şut în coaste, dar acesta părea să trăiască un soi de
poveste de amor cu ea.
— Ei, fir-ar ea a naibii de treabă, s-a răstit Willard, târându-1 spre maşină,
lasă chestia aia din braţe!
Dar Whitey a declanşat un protest, a încremenit aşa, aşezat pe marginea
bordurii, refuzând cu îndârjire să se lase despărţit de anvelopa lui. I-a spus că el
şi Cloyd de colo riscaseră mult ca să facă rost de ea şi, în plus, Willard nu avea
ochi să vadă? Era nou-nouţă.
Avea cu douăzeci de kile mai mult ca Willard şi cu douăzeci de ani mai
puţin, prin urmare, aşa
43
beat cum era, tot au petrecut aproape o jumătate de ceas în gangul de la
Frizeria lui Chick până când Whitey a putut fi desprins de ceea ce el şi noul lui
prieten împrumutaseră" Dumnezeu ştie de unde. Dimineaţa, chiar dacă avea
culoarea păsatului, a coborât la micul dejun exact la timp. Purta şi cravată. Chiar
şi aşa, au trecut două săptămâni până să mai vină vorba de credite bancare, de
împrumuturi personale sau de firma de instalaţii electrice, iar când s-a întâmplat,
nu Willard a deschis discuţia. Cei doi şedeau singuri în salonaş într-o după-
amiază de sâmbătă şi ascultau la radio meciul celor de la White Sox, când
Whitey s-a ridicat şi, aruncându-i socrului său o căutătură duşmănoasă, a lansat
acuzaţia:
— Carevasăzică, aşa stă treaba, Willard. E de-ajuns o scăpare şi orice
speranţă de viaţă nouă şi-ar fi făcut omul s-a dus pe apa sâmbetei!
Apoi, în iunie, când se pregăteau cu toţii de culcare, Myra i-a spus lui
Whitey ceva care nu i-a picat prea bine, căci era legat de noua lui viaţă - şi a ei.
Adolph Mertz, care în după-amiaza cu pricina venise s-o ia pe Gertrude de la
lecţie, o întrebase dacă Whitey mai era interesat să-şi facă firma aia de instalaţii
electrice. Un tip din Driscoll Falls se pregătea să iasă la pensie şi vindea la un
preţ bun tot ce avea: echipament, camionetă... Auzind-o, Whitey a dat să o
plesnească cu pantalonii şi puţin a lipsit să-i scoată ochii cu catarama curelei.
Dar nu asta intenţionase - nu voia decât s-o avertizeze să nu care cumva să-1 mai
tachineze pentru un lucru de care nu era vinovat! Ce-o apucase să trăncănească
despre planuri care nu fuseseră încă finalizate? Nu ştia cum merge treaba în
lumea afacerilor? în faza asta nu era treaba nimănui să-şi bage nasul, doar a lui -
şi a lui Willard, oricât ar fi vrut taică-său să se sustragă din toată povestea. De
fapt, dacă ar fi fost după el, s-ar fi
44
întors şi mâine la banca aia. Willard fusese cel care-şi retrăsese sprijinul şi îi
zdruncinase orice urmă de încredere în proiect, asta după ce tot el îl încurajase să
îl pună pe picioare. Dacă stătea bine să se gândească, faptul că trăia în casa lui
Willard îi subminase încrederea în sine tot timpul, de la bun început. Un om în
toată firea să ajungă să fie tratat ca un pomanagiu! Sigur, doar el era de vină - el
era de vină pentru tot. Dar cine plângea cu ani în urmă că vrea la tăticu' doar
fiindcă era criză şi el, Whitey, rămăsese şomer, cum rămăsese jumătate de ţară,
fir-ar ea a naibii de treabă! Cine îi adusese la mila lui tăticu-său, cu slujba lui
călduţă şi sigură de funcţionar la stat? Cine nu voia să plece cu bărbatu-său în
sud ca să înceapă o viaţă nouă? Cine? EU Sigur, de fiecare dată el era de vină!
Numai şi numai ell Nimeni altcineva decât ell
Cât despre faptul că ar fi lovit-o - şi a zis asta când se întorcea de la bucătărie
cu o pungă cu gheaţă pe care ea să şi-o pună la ochi -, o lovise vreodată de-a
dreptul cu gândul s-o rănească?
— Niciodată! a urlat el, îmbrăcându-se la loc.
Nici măcar o datăl
Willard a ieşit în fugă pe hol, timp în care, înfuriat la culme, Whitey tocmai o
pornea a doua oară în jos pe scări.
— Acum n-aveţi decât să ardeţi gazul de pomană
cât e ziua de lungă, a spus Whitey încheindu-se
la palton, să staţi la taclale, să râdeţi şi să poves
tiţi ce ratat sunt eu - fiindcă am plecat!
îi şiroiau lacrimile pe faţă şi se vedea limpede că era aşa de nefericit şi
zdrobit de durere, încât, preţ de câteva clipe, Willard s-a simţit cu desăvârşire
descumpănit sau, dimpotrivă, edificat, în orice caz, a înţeles adevărul mai bine
decât o făcuse vreodată în toţi aceşti cincisprezece ani:
45
„Ăsta e el şi pur şi simplu n-are ce face. E suferind de sine. La fel ca Ginny".
Chiar şi aşa, când Whitey a trecut a doua oară pe lângă el - după ce mai
făcuse un drum până în buctărie ca să bea un ultim pahar din apa lor nepreţuită,
dacă nu-i deranja -, 1-a lăsat pe suferind să iasă pe uşă, ba mai mult, ca să ştie o
treabă, a şi zăvorât-o şi a strigat în urma lui:
— Nu mă interesează cum eşti! Nimeni nu dă
 în fiică-mea! Nu în casa asta! Şi nici în afara ei!
Whitey a prins să bată la uşă pe la două dimineaţa. Willard a ieşit pe hol în
halat şi papuci de casă şi-a găsit-o pe Myra în capul scărilor, în cămaşă de
noapte.
— Cred că plouă, a zis ea.
— Nu-ţi ajunge că ai probleme cu picioarele? a răcnit Willard în susul scării,
spre ea. Vrei să ajungi şi oarbă?
Whitey a început să sune.
— Dar la ce ajută când cineva stă şi aşteaptă afară în ploaie? a întrebat ea. Şi
boala de picioare nu are nimic de-a face cu el.
— Nu-s taică-său, Myra - sunt tatăl tău! N-are decât să stea să-1 ude niţel
ploaia! Pur şi simplu nu mai pot să-mi fac griji pentru lucrurile care îl ajută ori
ba!
— N-ar fi trebuit să deschid discuţia. Ştiam
eu.
— Myra, vrei, te rog, să încetezi să mai iei
vina asupra ta? Eşti atentă la ce-ţi spun? Fiindcă
nu tu eşti de vină. El e!
Berta a apărut pe hol.
— Dacă e vina ta, domnişorico, n-ai decât să ieşi şi tu să stai afară, în ploaie.
— Zău aşa, Berta... a început Willard.
— Asta e soluţia, domnule Carroll, fie că-ţi place ori ba!
46
Şi a plecat, lăsându-şi soţul şi fiica singuri pe hol. Whitey a început să
izbească cu picioarele în
uşă.
— Multă minte îţi mai trebuie ca să faci aşa
ceva, Myra. N-am ce zice, îţi trebuie minte, nu
glumă, ca să izbeşti cu piciorul într-o uşă.
Cei doi rămăseseră în hol, timp în care Whitey continua să izbească în uşă şi
să sune.
— Şaisprezece ani, a comentat Willard. Şaispre
zece ani în care a ţinut-o aşa. Şi auzi-1 acum cum
continuă să se facă de băcănie.
După alte cinci minute, Whitey a încetat.
— Bun, a zis Willard. Aşa mai vii de-acasă.
Myra, n-am de gând să cedez în faţa unui astfel
de comportament - nici acum, nici altă dată.
Şi-acum, că lucrurile s-au calmat, o să deschid
 uşa. Şi o să mergem toţi trei în salonaş chiar în
clipa asta ca să stăm de vorbă şi nu-mi pasă dacă
o să dureze toată noaptea, dar o să-i dăm de capăt.
Fiindcă, să fie clar, în tine nu o să mai dea - şi
nici în altcineva!
Aşa că a deschis uşa, dar Whitey nu mai era acolo.
Asta s-a întâmplat într-o miercuri seara. Duminică a venit Lucy în oraş. Purta
o rochie de gravidă maro-închis dintr-un material gros, din care faţa i se iţea ca
un bec mic şi neted. Totul la înfăţişarea ei părea miniatural, aşa cum şi era, mai
puţin burta.
— Şi zi aşa, a spus vesel Willard, ce o frământă pe Lucy?
— Mama lui Roy i-a povestit lui Roy totul, a răspuns ea, oprindu-se în
mijlocul holului.
Willard a vorbit iarăşi.
— Despre ce, scumpo?
— Taţi Will, să nu-ţi închipui că mă menajezi, că nu-ţi iese.
Nici unul nu a ştiut ce să-i răspundă.
47
în cele din urmă a intervenit Myra:
— Cum mai merge cu şcoala lui Roy?
— Mamă, uită-te la ochiul tău.
— Lucy, a început Willard luând-o de braţ, poate că maică-ta n-are chef să
vorbească despre asta.
A pus-o să se aşeze pe canapea, lângă el.
— Ce-ar fi să ne povesteşti despre tine? Tu
eşti aia care tocmai a început o viaţă nouă. Roy
ce face? Vine şi el încoace?
— Taţi Will, a exclamat ea, ridicându-se iar, i-a învineţit ochiuU
— Lucy, şi noi suntem la fel de supăraţi ca şi tine. Nu e o privelişte prea
plăcută şi mi se rupe sufletul de fiecare dată când îl văd - dar, din fericire, nu s-a
produs nici o vătămare reală.
— Minunat, ce să zic!
— Lucy, sunt teribil de furios, crede-mă. Şi el o ştie. I-a ajuns şi lui la
ureche, n-ai tu grijă. Sunt deja trei zile de când n-a mai dat pe-aici. Patru cu asta.
Şi, din câte înţeleg, umblă cu coada între picioare şi e foarte spăsit...
— Dar care va fi urmarea poveştii ăsteia, taţi
Will? a întrebat Lucy. Ce o să se întâmple?
Ei bine, adevărul era că Willard nu se decisese încă în privinţa asta. Berta
însă da, cum şi era de aşteptat, şi i-o spunea în fiecare seară când se vârau în pat.
Willard se răsucea în întuneric când pe o parte, când pe cealaltă, până când
nevastă-sa, pe care o credea adormită, i-a zis:
— N-ai de ce să te frămânţi, Willard, ori să te tot suceşti de pe o parte pe
alta. El pleacă şi, dacă ea vrea, n-are decât să plece cu el. Din câte ştiu eu, are
treizeci şi nouă de ani.
— Aici nu contează vârsta, Berta, şi tu o ştii.
— Nu contează pentru tine, asta aşa-i. O coco-loşeşti. N-o scapi o clipă din
ochi, de zici că-i de aur.
— Nu cocoloşesc pe nimeni. încerc să gândesc cu capul meu. E complicat,
Berta.
48
— Ba e simplu, Willard.
— Ba tocmai că nu e şi n-a fost niciodată. Nici pe departe. Nu atunci când e
implicată o liceana adolescentă. Nu atunci când se pune problema să
dezrădăcinezi o întreagă familie...
— Dar Lucy nu mai locuieşte aici.
— Hai să zicem că ar fi plecat amândoi. Spune tu, ce s-ar fi întâmplat atunci?
— Nu ştiu, Willard, ce s-ar fi ales de ei şi nici ce-o să se aleagă acum. Dar
noi doi o să trăim omeneşte în ultimii ani pe care-i mai avem de trăit pe pământ.
Fără să se abată peste noi câte o nenorocire la fiecare două minute.
— Ei, dar mai trebuie să ne gândim şi la alţii, Berta.
— Stau şi mă întreb când o să-mi vină şi mie rândul să mă număr printre
alţii. Când o să fiu în groapă, bănuiesc, asta dacă mai rezist până atunci. Willard,
soluţia e simplă.
— Ei bine, nu e şi nici nu devine aşa dacă mi-o repeţi de cincizeci de ori pe
noapte. Uneori oamenii sunt pur şi simplu mai delicaţi decât îi crezi tu!
— Mă rog, asta-i priveşte.
— Vorbesc despre fiica noastră, Berta.
— Are treizeci şi nouă de ani, Willard. Şi cred că bărbatu-său a trecut de
patruzeci sau aşa s-ar zice. îi priveşte. Nu-i problema mea şi nici a ta.
— Ei bine, a zis el după câteva clipe, ce-ar fi dacă toţi oamenii ar gândi la fel
ca tine? Am trăi într-o lume grozavă, n-am ce zice. Să zică toţi unii despre alţii
că ăla nu-i problema mea -nici măcar propriul copil.
Ea nu i-a răspuns.
— închipuie-ţi că Abraham Lincoln ar fi gân
dit aşa, Berta.
Ea tot n-a răspuns.
— Sau Iisus Hristos. Dacă toţi ar fi gândit
aşa, nici măcar n-ar fi existat un Iisus Hristos.
 49
— Tu nu eşti Abraham Lincoln. Eşti adjunctul dirigintelui poştei din Lincoln
City. Cât despre Iisus Hristos...
— N-am zis că mă compar cu ei. încerc doar să-ţi demonstrez ceva.
— Din câte-mi amintesc, eu m-am măritat cu Willard Carroll, nu cu Iisus
Hristos.
— O, ştiu asta, Berta...
— Şi, crede-mă, dacă aş fi ştiut dinainte că mă angajez să fiu doamna Iisus
Hristos...
Aşa că, revenind la întrebarea lui Lucy, cea legată de urmare...
— Urmarea? a repetat Willard.
Vrând să-şi adune gândurile, şi-a ferit privirea de ochii scrutători ai lui Lucy
şi s-a uitat pe fereastră. Şi ghici cine tocmai se apropia agale pe aleea din faţa
casei? Cu părul ud şi pieptănat, cu pantofii lustruiţi şi cu mustaţa lui de om mare!
— Măi să fie! a exclamat Berta. Zău dacă nu
e chiar domnul Urmare în persoană.
în casă a răsunat soneria. O dată. Willard s-a întors spre Myra:
— Myra, i-ai zis tu să vină? Ştiai că vine?
— Nu. Nu. Jur că nu. Whitey a mai sunat o dată.
— ...E duminică, a explicat Myra, văzând că nimeni nu se grăbeşte să
deschidă uşa.
— Aşa, şi? a întrebat Willard.
— Poate are ceva să ne spună. Ceva de zis. E duminică. E singur cuc.
— Mamă, a strigat Lucy, a dat în tine! Cu o curea!
în momentul acela Whitey s-a apucat să ciocănească uşor în geamul uşii de
la intrare. Tulburată, Myra i-a spus fiicei ei:
— Asta spune Alice Bassart prin târg?
— Nu asta s-a întâmplat?
— Nu! a protestat Myra, acoperindu-şi ochiul învineţit. A fost un accident -
nici măcar n-a vrut s-o facă. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Dar a trecut!
— O dată, mamă, măcar o dată protejează-te şi tu!
— Tot ce ştiu... tocmai a început să zică Berta. Eşti atent la mine, Willard?
Tot ce ştiu e că mie mi se pare că are de gând să-şi vâre pumnul prin geamul ăla
de cinşpe dolari.
Dar Willard a zis:
— Bun, în primul rând vreau să ne calmăm cu toţii. Omul a lipsit de acasă
trei zile, ceva ce nu s-a mai întâmplat până acum...
— O, pun pariu că şi-a găsit el un colţişor călduţ pe undeva, taţi Will - unul
cu un scaun de bar.
 — Ştiu sigur că nu-i aşa! a protestat Myra.
— Şi-atunci unde a fost, mamă, la Armata Salvării?
— Stai niţel, Lucy, a intervenit Willard. Nu e nevoie să ţipi. Din câte ştim
noi, n-a lipsit nici o zi de la muncă. Cât despre nopţi, a dormit acasă la Bill
Bryant şi la nevastă-sa, pe canapeaua lor...
— Of, mă scoateţi din minţi! a ţipat Lucy şi
a ieşit din cameră, oprindu-se în hol.
Ciocănitul în geam încetase. Preţ de câteva clipe s-a aşternut liniştea, însă în
secunda următoare s-a auzit ivărul închizându-se cu un zăngănit, iar Lucy a
strigat:
— Niciodată! Pricepi? Niciodată!
— Nu, a gemut Myra. Nu. Lucy a revenit în încăpere. Myra a îngăimat:
— Ce... ce-ai făcut?
— Mamă, omul e incorigibil! E definitiv pierdut!
— Amin! a întărit Berta.
— Pe tine să nu te aud! a răbufnit Lucy, repe-
zindu-se la bunică-sa. Nici măcar nu înţelegi ce
încerc să spun!
51
— Willard! a spus tăios Berta.
— Lucy! a zis Willard.
— 0, nu! a ţipat Myra, care între timp trecuse în grabă pe lângă ei şi ieşise în
hol. Duane!
însă el o rupsese deja la fugă în josul străzii. Până ce Myra a descuiat şi s-a
repezit pe verandă, el o cotise deja pe după colţ, pierzându-se din vedere. A
dispărut.
Până acum. Lucy îl încuiase afară, iar Whitey se uitase la ea fără să schiţeze
nici un gest. îşi văzuse prin geam fiica gravidă, în vârstă de optsprezece ani,
trăgând ivărul ca să-1 împiedice să intre. Şi după aceea nu mai cutezase să se
întoarcă. Până acum, când se scurseseră cinci ani de atunci, iar Lucy era
moartă... Probabil că aştepta deja de douăzeci de minute în staţia aia. Asta dacă
nu-şi pierduse cumva răbdarea şi se hotărâse să se întoarcă de unde venise, dacă
nu cumva se hotărâse că de data asta ar face bine să dispară definitiv.
Durerea, fiorul acela ascuţit şi mistuitor de durere, 1-a săgetat pe Willard prin
piciorul drept din şold până în deget. Cancer! Cancer osos! Poftim - se întâmpla
iar! O simţise şi cu o zi în urmă fulgerându-1 de-a lungul gambei până în laba
piciorului. Şi în ziua dinainte. Da, o să-1 ducă la doctor, o să-i facă radiografii, o
să-1 pună să stea la pat, o să-1 mintă, o să-i dea calmante şi, într-o bună zi, când
avea să devină insuportabil, o să-1 facă pachet, o să-1 trimită la spital şi-o să se
uite la el cum se topeşte... însă în momentul acela durerea s-a localizat, precum
ceva care clocoteşte la foc mic. Nu, nu era cancer osos. Era doar sciatica lui.
Dar la ce se aştepta când stătea aşa afară? Umerii hainei îi erau acoperiţi de
zăpadă, la fel şi bombeurile ghetelor. Primele straie ale iernii
sclipeau pe aleile şi lespezile cimitirului. între timp vântul se domolise. Era o
noapte rece, întunecoasă... iar el îşi zicea, da, domnule, o să trebuiască să fie
atent cu sciatica aia a lui, nu mai putea s-o ia în glumă. Cel mai înţelept era,
probabil, să meargă o lună sau două într-un scaun cu rotile ca să mai reducă
presiunea de pe nervul sciatic. Aşa-1 sfătuise doctorul Eglund în urmă cu doi ani
şi poate că nu era o idee aşa de ridicolă cum i se păruse la acea vreme. Un repaus
plăcut şi îndelung. Să se instaleze într-un colţişor însorit, cu un pled azvârlit pe
genunchi, cu ziarul şi aparatul de radio şi pipa lui alături, şi, indiferent ce se
întâmpla în casă, să lase totul să-i treacă pe lângă ureche. Să se concentreze doar
să-i dea de cap nervului ăluia o dată pentru totdeauna. Cu siguranţă că, ajuns la
şaptezeci de ani, ai şi tu dreptul la atâta lucru: să rulezi cu scaunul ăla până în
camera cealaltă...
Sau s-ar fi putut preface că nu aude nimic, să dea de înţeles că începea să
surzească niţel. Cine să-şi dea seama? Da, ăsta putea fi un mod de a rezolva
problema fără să mai implice şi un scaun cu rotile. Priveşti în gol, ridici din
umeri şi mergi mai departe. în lunile ce urmau putea pur şi simplu să se prefacă
din când în când că începe să-şi piardă facultăţile mintale. Da, dom'le, o să
trebuiască să se descurce fără el. Erau bineveniţi să se folosească de casa lui, nu-
1 deranja, dar dacă era vorba de mai mult... ei bine, ştii, el nu era chiar cu toţi
boii acasă. Ca să se asigure că bagă bine la cap, poate ar trebui - dinadins şi
ştiind foarte bine ce face în tot timpul ăsta - să facă ceea ce, din nefericire,
începuse să facă vechiul şi jalnicul lui prieten John Erwin, şi anume să ude patul,
dar, fireşte, nu în direcţia Bertei.
„Dar de ce? De ce să fiu nevoit să trec drept senil? De ce să fiu ţicnit când nu
e cazul?" A sărit
52
53
în picioare. „De ce să fac pneumonie şi să mă îmbolnăvesc de griji, când n-
am făcut decât bine!" Teama de moarte, de îngrozitoarea, odioasa moarte, 1-a
făcut să închidă ochii tare de tot. „Bun!" a strigat el. „Să trecem la altele!" Şi a
pornit-o la vale, împrăştiind zăpadă de pe haină şi şapcă, în timp ce picioarele lui
bătrâne şi suferinde îl duceau cât puteau de repede spre ieşirea din cimitir.
Abia când Willard a lăsat în urmă şoseaua ce ducea spre cimitir şi a ajuns sub
felinarele de pe South Water Street, inima lui şi-a reluat un ritm mai apropiat de
cel firesc. Doar fiindcă începea iar iarna, nu însemna că n-o să mai apuce
niciodată primăvara. Nu doar că avea să trăiască până atunci, dar era viu în clipa
asta. Şi la fel erau toţi cei aflaţi la cumpărături sau în maşini: fie că aveau sau nu
probleme, erau vii! Vii! Suntem cu toţii vii! Of, ce căuta el într-un cimitir? La
ora asta, pe o vreme ca asta! Zău aşa, ajunge cu frământările sumbre, morbide şi
fără rost din ceasul al doişpelea. Avea o sumedenie de lucruri la care să se
gândească şi nu erau toate neapărat rele. închipuie-ţi doar cum o să râdă Whitey
când o să afle că în crucea nopţii, ca şi când s-ar fi pedepsit singură, clădirea care
găzduia pe vremuri Adăpostul lui Earl s-a surpat cu totul, începând cu
acoperişul, şi a trebuit să fie demolată. Şi ce dacă taverna lui Stanley fusese
preluată de alţii? Whitey dispreţuia şi el speluncile la fel ca oricare altul atunci
când era în apele lui - şi asta se întâmpla mult mai des decât ar fi părut când erai
chitit să-ţi aminteşti doar poticnelile din viaţa lui. Aşa puteai face cu oricine, să
te gândeşti numai la poticnelile lui... Şi stai să vezi când o să dea cu ochii de
noul centru comercial, când o face prima plimbare pe Broadway - sigur, puteau
face treaba
asta împreună, iar Willard ar fi putut să-i arate cum fusese reamenajat
Elanii...
„Ei drace, omul bate spre cincizeci de ani - ce altceva aş putea faceT De-
acum vorbea cu voce tare la volan, în drum spre oraş. „îl aşteaptă o slujbă în
Winnisaw. Totul e aranjat - şi asta cu consimţământul lui, la dorinţa lui, la
solicitarea lui expresă. Cât despre mutatul la ei, e în mod clar doar ceva
temporar. Crede-mă, sunt prea bătrân pentru chestiile celelalte. Ce ne-am propus
noi e ca la 1 ianuarie... Uite ce e", le-a strigat el morţilor, „nu sunt Dumnezeu din
ceruri! Nu am făcut eu lumea! Nu pot să prevăd viitorul! Şi, oricum, la naiba, e
bărbatu-său, pe care-1 iubeşte, chit că ne place nouă sau nu!".
în loc să parcheze în spate la Van Harn, a tras
maşina în faţă, ca să aibă mai mult de mers până
în sala de aşteptare şi să mai câştige treizeci de
secunde de reflecţie. A intrat în prăvălie scutu-
rându-şi şapca udă de genunchi. „Şi cel mai pro
babil", şi-a zis el, „cel mai probabil nici n-o să fie
acolo". S-a pregătit să tragă cu ochiul pe geam
fără să intre în sala de aşteptare. „Cel mai pro
babil am stat şi-am aşteptat acolo sus degeaba.
Până la urm probabil că n-a fost în stare să se
întoarcă." ,
Şi uite-1 pe Whitey aşezat pe o bancă şi fixân-du-şi cu privirea încălţările.
Părul îi încărunţise aproape complet, la fel şi mustaţa. Stătea picior peste picior,
punându-1 deasupra când pe unul, când pe celălalt, aşa că Willard îi vedea tălpile
pantofilor, deschise la culoare şi netede. O vali-joară, şi ea nouă, şedea lângă el
pe pardoseală.
„Carevasăzică, a făcut-o", şi-a zis Willard. „Chiar s-a suit într-un autocar şi-a
venit. După toate câte s-au întâmplat, după toată nefericirea pe care a pricinuit-o,
a avut tupeul să urce într-un autocar şi pe urmă să coboare din el şi să stea aici o
54
55
jumătate de oră, aşteptând să fie luat cu maşina... Ah, imbecilule!" şi-a zis el
şi, rămas încă ascuns privirii, a aruncat o căutătură furioasă spre ginerele lui între
două vârste, spre pantofii lui noi, spre valiza lui nouă - sigur, e alt om, ce mai!
„Prostovanule! Imbecil intrigant, mincinos şi hoţ! Beţivan bicisnic şi ratat care
sugi viaţa din inimile tuturor! Molâu abject şi mizerabil! Şi ce dacă nu te poţi
abţine? Şi ce dacă n-o faci din răutate...?" — Duane, a spus Willard, făcând un
pas în faţă. Cum o mai duci, Duane?
DOI
I
În vara anului 1948, când tânărul Roy Bassart a fost lăsat la vatră, nu ştia ce
să facă cu viitorul lui, aşa că vreme de şase luni a stat degeaba şi i-a ascultat pe
alţii discutând despre el. îşi trântea trupul lung şi costeliv într-un fotoliu de piele
masiv din sufrageria unchiului său şi în secunda următoare se lăsa să alunece pe
jumătate din el, aşa încât încălţările lui de armată, ciorapii lui de armată şi
pantalonii lui kaki, toate ajungeau să-ţi stea în cale dacă voiai să treci prin
dreptul lui, cum făceau adesea verişoara lui, Eleanor, şi pri-etena ei, Lucy, când
Roy venea în vizită. Şedea acolo complet nemişcat, cu degetele mari vârâte pe
după găicile pantalonilor purtaţi fără centură şi cu bărbia proptită în pieptul
alungit şi tubular, iar când era întrebat dacă ascultă ce i se spune, încuviinţa din
cap fără ca măcar să ridice privirea de la nasturii cămăşii. Sau, uneori, cu chipul
lui luminos şi plăcut, cu ochii ăia albaştri şi limpezi ca lumina zilei, înălţa
privirea spre cel care se întâmpla să-1 sfătuiască sau să-1 interpeleze, pri-vindu-1
printr-o ramă pe care o schiţa cu degetele.
în armată Roy devenise interesat de desen şi specialitatea lui o reprezentau
portretele din profil. Era foarte bun când venea vorba de nasuri (cu cât mai mari,
cu atât mai bine), se pricepea binişor la urechi, la păr, la anumite tipuri de bărbii
şi îşi cumpărase un manual ca să înveţe să
59
deseneze o gură, care era punctul lui slab. Ba chiar începea să-i încolţească
în minte ideea că ar fi bine să continue şi să încerce să devină artist profesionist.
îşi dădea seama că nu era o treabă uşoară, dar poate că venise vremea să se
apuce de ceva dificil în loc să se mulţumească cu lucrul cel mai facil aflat la
îndemână.
Planul de a deveni artist profesionist şi-1 anunţase la sfârşitul lui august,
când se întorsese în Liberty Center. Nici nu apucase bine să-şi trântească raniţa
în sufragerie, când a şi izbucnit prima ceartă.
Ai fi zis că era un puşti întors din tabăra de la Gichigami1 şi nu din Insulele
Aleutine. Dacă în timpul cât fusese plecat, uitase cumva ce fel de viaţă dusese în
ultimul an de liceu, lui Lloyd şi Alice Bassart nu le-a luat mai mult de o jumătate
de ceas ca să-i împrospăteze memoria. Cearta, care a continuat zile de-a rândul,
se rezuma în principal la faptul că părinţii lui susţineau că ei trăiseră lucruri pe
care el nu le trăise, la care Roy răspundea că între timp trăise şi el lucruri pe care
ei nu le trăiseră. La urma urmei, era posibil, spunea el, ca părerea lui să conteze
cât de cât -cu atât mai mult cu cât vorbeau despre cariera lui.
De fapt, ca să evidenţieze ce voia să spună, şi-a petrecut a treia zi de după
întoarcerea acasă copiind profilul unei fete de pe o cutie de chibrituri. L-a refăcut
de zeci de ori, oprindu-se doar cât să ia masa de prânz, şi abia la sfârşitul unei
după-amiezi întregi petrecute îndărătul uşii închise de la camera lui i s-a părut că
reuşise. După cină a scris adresa pe trei plicuri, unul după altul, până
1. Denumire dată de indienii anishinaabe Lacului Superior, cel mai mare
dintre cele cinci Mari Lacuri din America de Nord.
când a fost în fine mulţumit de caligrafie, apoi a expediat desenul la şcoala
de artă, situată în Kansas City, Missouri, mergând pe jos tocmai până în centru,
la oficiul poştal, ca să se asigure că plicul pleca cu corespondenţa de seară. Când
o scrisoare de răspuns l-a înştiinţat că domnul Roy Basket câştigase un curs prin
corespondenţă în valoare de cinci sute de dolari contra sumei modice de 49 de
dolari şi 50 de cenţi, s-a simţit înclinat să-i dea dreptate unchiului Julian că
trebuie să fie o coţcărie şi n-a mai continuat.
Chiar şi aşa, demonstrase ceea ce voise să demonstreze şi o făcuse fără
şovăire. Când fusese chemat de comisia de recrutare pentru cei doi ani de
serviciu militar obligatoriu, tatăl lui spusese că spera ca un pic de disciplină
militară să-1 ajute pe fiu-său să se mai maturizeze. Părea dispus să admită că, în
ceea ce-1 privea, făcuse o treabă de mântuială. Ei bine, după cum s-a văzut apoi,
Roy se maturizase - şi încă din plin. Dar nu datorită disciplinei, ci, ca s-o spunem
p-aia dreaptă, datorită faptului că stătuse departe de ei. Poate că în liceu fusese
dispus să se strecoare scoţând numai note de 6 şi 7 când, dacă şi-ar fi pus niţel la
contribuţie mintea {Alice Bassart: Pe care o ai, Roy, o ai din plin), ar fi putut lua
cu uşurinţă 9 pe linie - poate chiar şi 10 dacă ar fi vrut aşa ceva. Insă lucrul pe
care voia el să-1 demonstreze era că nu mai e elevul ăla de 6 şi nici nu mai
acceptă să fie tratat ca atare. Dacă îşi punea în cap să se apuce de o meserie,
atunci putea s-o facă - şi s-o facă bine. Singura problemă care mai rămânea era
să găsească meseria. La cei douăzeci de ani ai lui, nu avea nevoie să-i spună
cineva că era timpul să se gândească să devină bărbat. Fiindcă el se gândea deja
la asta, ba chiar foarte mult, fiţi pe pace.
A continuat să lucreze pe cont propriu după manualul de artă, trecând în
disperare de cauză mai departe, la gât şi umeri, după patru zile în care îi mersese
din rău în mai rău cu gura. Chiar dacă nu renunţase în nici un caz la prima sa
opţiune, aceea de a deveni artist profesionist, era dispus să ajungă la un
compromis cu ai lui şi cel puţin să asculte orice sugestii ar fi avut ei să-i facă.
Trebuia să admită că îl tenta propunerea unchiului Julian de a merge să lucreze
cu el şi de a învăţa de la zero cum se făcea treaba la spălătoriile automate. Ce îi
surâdea cel mai tare la idee era faptul că lumea de prin orăşelele de pe malul
râului l-ar vedea plimbându-se de colo colo în camioneta lui Julian şi şi-ar
închipui că e vreo puşlama, iar cucoanele care gestionau spălătoriile şi-ar zice că
e nepotul patronului şi şi-ar imagina că viaţa lui e numai lapte şi miere, când în
realitate adevărata lui muncă ar începe abia după lăsarea nopţii, când toţi ceilalţi
dormeau, iar el ar rămâne treaz până la ziuă în spatele uşii de la camera lui,
perfecţionându-şi talentul.
Ce nu-i surâdea prea tare era ideea de a se folosi de rude pe post de proptea -
şi asta încă de la bun început. Nu suporta gândul că avea să audă tot restul vieţii:
„Fireşte, Julian a fost cel care 1-a ajutat să pornească în viaţă..." însă şi mai
semnificativ ar fi fost felul în care i-ar fi afectată personalitatea dacă accepta aşa
ceva. în cazul în care primea o slujbă de-a gata şi avansa doar pe baza
privilegiilor personale, nu doar că nu s-ar mai fi putut privi niciodată cu respect,
dar cum şi-ar mai fi atins potenţialul dacă urma să fie tratat ca unul dintre puştii
ăia bogaţi care toată viaţa erau cocoloşiţi şi împinşi de la spate ca să urce pe
treptele succesului?
Şi mai trebuia să se gândească şi la Julian. Acesta îi spusese că oferta lui era
cât se poate de
serioasă, cu condiţia ca Roy să fie într-adevăr dispus să muncească din greu
ore în şir, cum pretindea el. Ei bine, Roy nu avea nici o problemă să muncească
din greu ore în şir. La un moment dat, doar din răutate, un sergent de popotă tare
ticălos îl ţinuse în bucătărie şaptesprezece ore fără întrerupere ca să frece oalele
şi tigăile şi, după experienţa aceea, Roy şi-a dat seama că putea face aproape
orice. Aşa că, odată ce se hotăra pe ce drum voia s-o apuce în viaţă, era chitit -
ca să folosească chiar cuvintele lui Julian - să mun-cească până dădea în brânci.
Dar dacă mergea pe mâna lui Julian, începea să câştige un salariu şi pe urmă,
în septembrie, se decidea să plece la Institutul de Artă din Chicago sau, poate,
chiar la şcoala de arte din New York, chestie care nu era deloc imposibilă?
Acorda toată consideraţia obiecţiei părinţilor lui (fie că ei apreciau sau nu treaba
asta), dar dacă într-un final se hotăra în favoarea unei cariere de artist
profesionist, nu însemna că ar irosi nu doar timpul lui, ci şi pe al lui Julian? Cel
mai probabil, ar ajunge să fie văzut de unchiul lui, a cărui afecţiune o preţuia,
drept un nerecunoscător - şi poate că pe undeva ar fi fost adevărat.
Nerecunoştinţa era un lucru de care trebuia să aibă grijă să se păzească singur.
Deşi era convins că şi colegii din şcoală, şi camarazii din armată îl consideraseră
afabil şi generos - primul lui sergent îi zicea uneori Steppin' Fetchit1 -, i se
spusese că uneori tindea să fie egoist. Nu că n-ar fi fost ceva valabil pentru toată
lumea, fireşte, dar unii oameni aveau un fel de-a exagera complet toate lucrurile,
iar el
1. Trimitere la personajul Stepin Fetchit, interpretat de actorul afro-american
de vodevil Lincoln Theodore Monroe Andrew Perry (1902-1985), care
întruchipa în cheie comică docilitatea faţă de stăpânul alb.
62
63
pur şi simplu n-avea chef să alimenteze oricât de puţin o suspiciune care îl
viza şi pe care, de la bun început, era realmente nedrept s-o nutrească cineva (în
special propriul tată).
Mai mult, după monotonia şi plictiseala ultimelor luni, prinsese gust pentru
aventură şi nu te puteai aştepta ca domeniul spălătoriilor automate să fie doldora
de senzaţii tari, ba chiar, ca s-o spunem pe şleau, nici măcar cât de cât interesant,
în ceea ce privea siguranţa financiară, banii nu-1 interesau cine ştie cât. în
momentul acela avea puşi deoparte două mii de dolari şi prima de lăsare la vatră,
asta pe lângă Legea Veteranilor1 - şi, oricum, nu visa să fie milionar. De aceea,
atunci când tatăl lui i-a spus că artiştii ajung să trăiască prin mansarde, Roy a
putut să-i răspundă: „Şi care-i problema? Ce-ţi închipui că e o mansardă? E un
pod. Şi camera mea era un pod pe vremuri, ştii asta", o realitate pe care domnul
Bassart n-ar fi putut s-o conteste uşor.
Prinsese gust pentru aventură, pentru ceva cu care să-şi măsoare puterile, să
descopere câte parale făcea de fapt ca om. Şi dacă n-o să aibă parte de o viaţă de
artist, poate o să găsească vreo slujbă printr-o altă ţară, unde pentru băştinaşi ar
fi fost pur şi simplu un străin care trebuia judecat doar după ceea ce făcea şi
spunea, nu după ceea ce ştiau despre el dinainte... Dar să spui astfel de lucruri
însemna adesea să spui că-ţi doreşti să fii iarăşi copil. Mătuşa Irene făcuse
remarca asta, iar el era dispus să admită în sinea lui că, poate, avea dreptate. Era
oricând dispus să plece urechea la sugestiile făcute de mătuşa Irene, fiindcă
1. G.I. Bill (Servicemen's Readjustment Act of 1944), lege prin care erau
stipulate o serie de facilităţi pentru militarii americani reveniţi de pe front la
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
 (1) de cele mai multe ori spunea ce avea de spus între patru ochi şi nu vorbea
doar ca să epateze (o trăsătură de-a unchiului Julian), (2) nu se băga în vorbă
neîntrebată, nici nu ridica tonul când ripostai sau o contraziceai (abordarea
prevenitoare a lui taică-său) şi (3) n-o apucau niciodată isteri-calele la câte o idee
pe care, cel mai probabil, el o lansase doar ca să audă cum sună (cum avea
obiceiul maică-sa).
Maică-sa şi mătuşa Irene erau surori, dar când venea vorba de calm, nu
puteau exista doi oameni mai diferiţi. De pildă, când el spusese că, poate, lucrul
de care avea nevoie era să plece din Liberty Center cu un rucsac în spate şi să
vadă ce avea de oferit restul ţării înainte să facă cine ştie ce alegere hotărâtoare
cu care să se trezească mai târziu c-a rămas pe cap, mătuşa Irene s-a arătat întru
câtva interesată de idee. Maică-sa, în schimb, n-a fost în stare decât să apese
vechiul buton de panică, aşa cum se făcea în armată. în secunda următoare a
început să-i spună că tocmai revenise după o absenţă de doi ani (ceea ce, fireşte,
el nu ştia) şi c-ar trebui să se decidă odată să se înscrie la universitatea de stat (şi
să-şi folosească inteligenţa aia a lui „aşa cum ţi-a sortit Dumnezeu să faci,
Roy"), pentru ca.în final să-i reproşeze că nu ascultase nimic din ce-i spusese.
Dar de ascultat el asculta, nu încape vorbă, chiar dacă stătea aşa, afundat în
fotoliul acela masiv, şi lua aminte - mai mult sau mai puţin - la fiecare obiecţie
de-a ei. Pe cele pe care le mai formulase de sute de ori înainte se simţea
îndreptăţit să le ignore, însă înţelegea - mai mult sau mai puţin - unde bate. Voia
ca el să fie un băieţel ascultător şi să facă ce i se spunea. Voia să fie exact la fel
ca toţi ceilalţi. Poftim, chiar vorbele şi tonul maică-sii reprezentau un motiv
suficient ca să-şi dorească să iasă din oraş înainte de căderea
64
65
nopţii. Poate chiar asta trebuia să facă, să se care de-aici fără să privească în
urmă - asta imediat ce se hotăra care parte a ţării trebuia s-o vadă mai întâi. îl
aştepta oricând un sac de dormit în Seattle, Washington, unde locuia Willoughby,
cel mai bun tovarăş al lui din armată (şi sora mai mică a lui Willoughby, cu care
se presupunea că s-ar putea cupla Roy). Alt amic bun de-ai lui, Hendricks, trăia
în Texas, unde taică-său avea o fermă şi unde probabil că Roy ar fi putut să-şi
câştige traiul dacă rămânea vreodată fără marafeţi. Şi mai era şi Bostonul. Umbla
vorba c-ar fi frumos la Boston. Era oraşul cel mai încărcat de istorie din
America. „Aş putea încerca în Boston", îşi zicea el chiar în timp ce maică-sa
continua să-şi piardă zgomotos uzul raţiunii. „Chiar aşa, aş putea să-mi iau
picioarele la spinare şi să o apuc spre Est." Dar, la drept vorbind, i-ar fi prins
bine alte câteva luni de viaţă tihnită înainte să înceapă iarăşi să trăiască pe
sponci, dacă până la urmă se hotăra că aşa era cel mai bine să facă. îşi petrecuse
şaisprezece luni în fundătura aia de Calcutta (cum i se zicea), zi de zi, de la opt la
cinci, în biroul ăla orbitor din parcul auto - şi pe urmă nopţile alea... Dacă mai
vedea o minge de ping-pong în viaţa lui... Şi vremea! Prin comparaţie, Liberty
Center semăna cu o junglă din America de Sud. Vântul şi ninsoarea şi cerul ăla
plumburiu şi nesfârşit, care, când îl priveai, era la fel de înălţător ca o tablă
ştearsă. Şi noroiul ăla. Şi haleala! Şi afurisenia aia (zău aşa!) îngustă, jilavă şi
scurtă ce trecea drept pat! De fapt, îşi datora sieşi să nu plece nicăieri până nu
recupera toată odihna de care probabil că fusese lipsit din pricina patului ăluia
blestemat - şi îşi mai punea în funcţiune măcar una sau două dintre papilele
gustative. După o asemenea experienţă, n-ar fi putut spune în nici un caz că îl
deranja să i se
66
servească în fiecare dimineaţă micul dejun într-o bucătărie drăguţă şi
luminoasă şi să aibă din nou camera lui, unde nu trebuia ca totul să fie aranjat la
dungă, sau să poată sta cât avea chef (sau pur şi simplu nevoie) la veceu, cu uşa
închisă şi fără ca alţi oameni să-şi facă nevoile de-o parte şi de alta, exact în
coasta lui. Zău că nu era deloc rău să mănânci un mic dejun care nu era doar
zoaie şi carton şi pe urmă să te instalezi comod în living cu The Leader şi să-1
citeşti pe îndelete, fără să vină unul care să-ţi smulgă din mâini paginile de sport.
Cât despre maică-sa, care îl bodogănea întruna din bucătărie, nu era atât de
prost încât să nu priceapă că motivul pentru care îşi făcea griji pentru el era că,
întâmplător, era fiul ei. îl iubea. Simplu. Uneori, când termina cu ziarul, intra în
bucătărie, unde ea trebăluia, şi, indiferent ce nerozie debita în momentul ăla, o
lua în braţe şi-i spunea ce puştoaică bună e. Ba uneori chiar schiţa câţiva paşi de
dans cu ea, fredonându-i în ureche vreo melodie la modă. Nu-1 costa nimic, iar
ea era în al nouălea cer.
Ea, maică-sa, era într-adevăr bine intenţionată, chiar dacă, în anumite
privinţe, felul în care îl răsfăţa în faza asta a vieţii era cam stânjenitor. Ca atunci
când îi trimisese pachetul ăla cu hârtie de protecţie pentru colacul toaletei. Asta
primise într-o zi când se distribuia corespondenţa: o sută de şerveţele albe de
mari dimensiuni, în forma de gogoaşă, cum văzuse într-o reclamă dintr-o revistă
medicală când aştepta să intre la medic, şi pe care ar fi trebuit să se aşeze — în
armată! La început i-a trecut prin minte să i le arate ser-gentului-major, care
fusese rănit la spate la Anzio în al Doilea Război Mondial. Numai că, de teamă
că sergentul Hickey ar putea interpreta greşit chestia şi, în loc să râdă de maică-
sa, l-ar lua
67
peste picior pe el, în noaptea aia, ceva mai târziu, o luase prin spatele popotei
şi, fără să-1 vadă nimeni, le aruncase într-o pubelă cu gunoi îngheţat, având grijă
ca mai întâi să îndepărteze şi să distrugă cartolina inclusă în pachet, pe care
scria: „Roy, te rog, foloseşte-le. Nu toţi provin din familii curate". Ceea ce
constituia o ilustrare perfectă a faptului că era bine intenţionată, dar n-avea nici
cea mai vagă idee că era un om în toată firea, căruia nu îi mai puteai face astfel
de lucruri. Chiar şi aşa, când era la Adak, fuseseră momente când i se făcuse dor
de ea, ba chiar şi de taică-său, şi simţea faţă de ei ceea ce simţea în anii de
dinainte ca ei să înceapă să interpreteze greşit fiecare cuvânt pe care-1 scotea pe
gură. Atunci dădea uitării toate lucrurile pe care aveau să i le reproşeze şi toate
lucrurile pe care li le reproşa el lor şi îşi spunea că de fapt era un tip foarte
norocos, de vreme ce îl susţinea o familie atât de preocupată de bunăstarea lui.
La el în cazarmă era un tip care crescuse în Boys Town1, Nebraska, şi, cu toate
că îl respecta foarte mult, Roy nu se putea abţine să îl compătimească pentru
lucrurile de care fusese lipsit fiindcă nu avusese o familie a lui. îl chema Kurtz
şi, deşi avea genul de ten distrus la care lui Roy nu-i făcea neapărat plăcere să
trebuiască să se uite când mânca, adesea se trezea că-1 invită să vină în vizită în
Liberty Center (când aveau să fie toţi expulzaţi din puşcăria asta) şi să guste din
mâncarea mamei lui. Kurtz îi spunea că nu i-ar displăcea deloc. Nu că i-ar fi
displăcut vreunuia, dacă e s-o spunem drept: unul din evenimentele majore
1. Sat din districtul Douglas, Nebraska. La origine a fost reşedinţa
organizaţiei Boys Town sau „Băieţii părintelui Flanagan", înfiinţată de Edward J.
Flanagan şi dedicată îngrijirii şi educării băieţilor proveniţi din familii
defavorizate.
68
din cazarmă era sosirea a ceea ce ajunsese să fie cunoscut sub numele de
„bunătăţile de la mama Bassart". Când Roy i-a scris maică-sii ca să-i spună că
era a doua în topul starletelor din cazarmă, după Jane Russell, ea a început să-i
trimită în fiecare pachet câte două cutii de fursecuri, una pe care Roy s-o
păstreze pentru el şi alta pentru băieţii care îi erau prieteni.
Cât despre domnişoara Jane Russell, cel mai recent film al ei fusese interzis
la cinematograful din Winnisaw printr-o hotărâre judecătorească, o informaţie pe
care Alice Bassart spera că Roy o s-o bage la cap. Treaba asta chiar i-a citit-o
sergentului Hickey şi au râs amândoi cu gura până la urechi.
Aşadar, în lunile de după lăsarea la vatră Roy a considerat de datoria lui să îşi
recupereze somnul şi, în al doilea rând, să mănânce în sfârşit pe săturate. în
fiecare dimineaţă, pe la zece fără un sfert - mult după ce taică-său dispărea
pentru tot restul zilei -, cobora în pantalonii lui kaki şi într-un tricou ca să ia un
mic dejun compus din suc, două ouă, patru felii de şuncă, patru felii de pâine
prăjită, o movilă de dulceaţă de cireşe de la Bing, o movilă de magiun şi cafea -
căreia, doar ca s-o şocheze pe maică-sa, care nu-1 văzuse niciodată mâncând la
micul dejun altceva decât lapte, îi zicea „zeamă fierbinte" sau „Java fierbinte", în
unele dimineţi dădea gata o oală întreagă de zeamă fierbinte şi o vedea că nu ştie
dacă să se arate scandalizată de ceea ce bea sau încântată de cantitatea băută.
Când venea vorba de mâncare, îi plăcea să-i facă pe plac şi, cum pe el nu-1 costa
nimic, o lăsa.
— Şi ştii ce mai beau, Alice? îi spunea, ples-nindu-se peste burtă în timp ce
se ridica de la masă.
69
Gestul nu producea acelaşi sunet ca atunci când îl făcea sergentul Hickey,
care cântărea peste o sută de kile, dar, chiar şi aşa, era un sunet plăcut.
— Roy, îi zicea ea, n-o face pe deşteptul. Bei
cumva whisky?
— O, doar o duşcă, două acolo, când şi când,
Alice.
— Roy...
Moment în care - dacă o vedea că îl ia într-adevăr în serios - venea la ea, o
cuprindea pe după
umeri şi-i spunea:
— Eşti o puştoaică tare de treabă, Alice, dar
nu mai crede şi tu tot ce-auzi.
Şi pe urmă o strângea tare la piept şi o pupa zdravăn şi zgomotos pe frunte,
convins că gestul nu doar că avea s-o binedispună instantaneu, dar o să-i
însenineze şi toată dimineaţa, cât trebăluia prin casă şi făcea cumpărături. Şi
avea dreptate - de obicei aşa se întâmpla. Una peste alta, el şi Alice
se înţelegeau bine.
Pe urmă frunzărea ziarul de la un capăt la altul, iar pe urmă, înapoi în
bucătărie cât să bea repede un pahar cu lapte. Stătea în picioare în dreptul
frigiderului şi îl dădea pe gât din două înghiţituri lungi, pe urmă închidea ochii în
timp ce senzaţia tăioasă de rece îi străbătea şaua nasului. Pe urmă o mână de
biscuiţi cu cremă Hydrox din cutia de pâine, una din cele mai vechi pasiuni ale
lui. Pe urmă un Juca. plecat, mamă!" cât să acopere zgomotul aspiratorului...
în primele luni de după întoarcerea acasă făcea plimbări lungi dintr-un capăt
în celălalt al oraşului şi aproape de fiecare dată sfârşea în apropierea liceului. Era
greu de crezut că în urmă cu doar doi ani fusese unul dintre puştii ăia pe care îi
vedea pătimind, cu capul aplecat peste o carte. Dar aproape la fel de greu de
crezut era faptul că nu se mai număra printre ei. Intr-o dimineaţă,
70
doar aşa, de-a naibii, s-a dus până la uşa de la intrarea principală, chiar acolo,
sub catarg, şi a stat să asculte vocea fostului lui profesor de matematică, „Criss"
Cross, scumpul de el, care psalmodia monoton prin fereastra deschisă de la sala
104. Cât avea să trăiască, Roy n-o să mai fie nevoit niciodată - niciodată — să
iasă la tablă şi să stea acolo cu creta în mână în timp ce bătrânul „Criss" îi dădea
să rezolve o problemă în faţa întregii clase. Spre surprinderea lui, această
revelaţie 1-a întristat foarte tare. Şi doar urase algebra din toţi rărunchii. De-abia
trecuse clasa. Când a venit acasă cu un 6, taică-său, practic, a sărit în sus de
bucurie... Omule, de ce chestii ajunge să-ţi fie dor dacă eşti puţin diliu, şi-a zis el
şi şi-a continuat drumul în josul defileului până pe malul râului, unde a stat la
soare în dreptul debarcaderului, desprinzând unul de altul biscuiţii Hydrox,
mâncând mai întâi jumătatea goală, apoi pe cea cu cremă, şi spunându-şi:
„Douăzeci. Douăzeci de ani. Roy Bassart, în vârstă de douăzeci de ani". Urmărea
curgerea apei şi se gândea că apa era ca timpul. Cineva ar trebui să scrie o poezie
despre treaba asta, şi-a zis şi în secunda următoare şi-a zis: „De ce nu eu?"
Apa este aidoma timpului,
Fuge... fuge...
Apa este aidoma timpului,
Curge... curge...
Uneori, chiar înainte de prânz, îl apuca foamea şi se oprea în centru, la
Lactobarul lui Dale, unde lua un sendviş cu brânză la grătar, şuncă şi roşii şi un
pahar cu lapte. La magazinul militar din Adak nu se făceau sendvişuri cu brânză
la grătar, şuncă şi roşii. Nu mă întreba de ce, i-a spus la un moment dat unchiului
Julian. Pur şi simplu
71
nu voiau. Aveau brânză şi şuncă şi roşii şi pâine, dar pur şi simplu refuzau să
le pună pe toate pe grătar, chiar dacă le spuneai cum s-o facă. Puteai să
parlamentezi cu tipul de la tejghea până te învineţeai la faţă: pur şi simplu refuza.
Mă rog, armata-i plină de căcăcioşi, cum îi spusese el lui
Julian.
De multe ori trecea după-amiaza pe la biblioteca publică, unde fosta lui
iubită, Bev Collison, lucra pe vremuri după ore. Stând cu blocul de desen în
poală, răsfoia reviste şi căuta imagini pe care să le copieze. îşi pierduse interesul
faţă de capul uman şi hotărâse că, în loc să se dea de ceasul morţii încercând să
facă o gură ca pe un lucru care se deschidea şi se închidea, avea să se
specializeze în peisaje. A răsfoit zeci de numere din Holiday - fără prea multă
inspiraţie, deşi a ajuns să citească despre o sumedenie de locuri şi obiceiuri
locale despre care n-avea nici cea mai vagă idee, deci ăsta nu trecea drept timp
pierdut, mai puţin atunci când adormea din cauză că în biblioteca aia aerul era de
obicei teribil de stătut şi trebuia efectiv să faci o cerere ca să-i convingi să
deschidă o fereastră ca să se mai aerisească. Exact ca-n armată. Un lucru la
mintea cocoşului - şi trebuia să umbli o zi întreagă după aprobarea cuiva ca să-1
poţi face. Măiculiţă, ce bine era să fie liber! Să aibă toată viaţa înainte. Un viitor
întreg, în care putea să fie şi să facă orice îşi
dorea el.
Când a venit toamna, de obicei se întorcea acasă după-amiaza târziu, trecând
pe lângă liceu, ca să asiste la antrenamentele echipei de fotbal, şi rămânea,
practic, acolo până ce se întuneca, depla-sându-se încoace şi încolo de-a lungul
liniilor de tuşă, în funcţie de fazele de joc. Stând aşa aproape, auzea pocnetul dur
şi sec, ca un plesnet de pânză, flap!, din momentul când înaintaşii formau
grămada - un sunet după care se dădea în vânt - şi chiar putea vedea
picioarele alea uimitoare, ca de granit, ale lui Tug Sigerson, despre care se zicea
că se agitau încontinuu, chiar şi când era la baza grămezii. Dădeau la o parte
zece ţipi de pe el şi uite-1 pe bătrânul Tug sforţându-se în continuare să avanseze
încă trei centimetri, cei trei centime-tri care, până la sfârşitul partidei, ar fi putut
face într-adevăr diferenţa între victorie şi înfrângere. Sau, dintr-odată, se trezea
că trebuie să se tragă repede îndărăt, împreună cu restul micii mulţimi de
spectatori, când unul dintre mijlocaşi se năpustea direct spre ei, împrăştiind
bulgări de pământ atât de sus şi atât de departe, încât în drumul lui spre casă,
Roy îşi mai găsea în păr câte o fărâmă de sol smuls de pe teren. „Măiculiţă", îşi
zicea el, sfărâmând pământul între degete, „cum se mai mişca puştiul ăla!".
Tipul pe care îşi dorea cel mai tare să-1 vadă de aproape, doar aşa, de amorul
artei, era extrema stângă, mătăhălosul de Wild Bill Elliott. Wild Bill îşi petrecuse
trei ani fentându-şi adversarii de-i zăpăcea şi era cel mai bun marcator dintre
toate extremele de la Liberty Center de la marele Bud Brunn încoace. într-o
secundă fenta apărarea pe dreapta, pe stânga, pe urmă se repezea la stânga,
croşeta, lua un glonte Bobby Rackstraw drept în burtă şi pe urmă - doar cu un
umăr — fenta iarăşi, doar ca să se răsucească pe călcâie şi să ţâşnească drept pe
mijlocul terenului -până când antrenorul principal, Gardner Dorsey, fluiera, iar
Bill ţopăia înapoi cu mersul ăla deformat al lui, lansând pe sub mână o pasă
lungă şi răsucită spre linia de bătaie şi strigând „Păzea, scumpo!". La care unul
dintre spectatorii de lângă Roy zicea „Tura asta bătrânu' Bill ar fi ajuns până la
capăt" - sau o zicea chiar Roy.
Auzea dinspre terenul de baseball şi fanfara făcând repetiţii pentru meciul de
sâmbătă. „Atenţie, vă rog, fanfară. Faan-fa-ră!" îl auzea el pe domnul Valerio
strigând prin portavoce... şi, zău aşa, nu-şi amintea să fi trăit un sentiment mai
grozav decât atunci când auzea fanfara începând să intoneze imnul şcolii,
Vic-to-ri-e Pen-tru Li-ber-ty, Vom câş-ti-go Vic-to-ri-a,
şi să vadă echipa principală (trei ani la rând fără înfrângere, douăzeci şi patru
de victorii consecutive) desprinzându-se din grămadă, bătând din palme, apoi
rezervele ocupându-şi locurile şi pe Bobby Rackstraw, subţiraticul mijlocaş
ofensiv, gata de acţiune, schiţând din gesturi indicaţiile -„'nainte unu\ 'nainte
doiu -, iar în secunda următoare, exact în timp ce se lansa mingea, să ridice
privirea şi să zărească o lună palidă şi străvezie pe cerul care se întuneca
deasupra liceului.
Pentru ceasul acela al zilei, pentru perioada aceea din viaţa lui, pentru
America aceasta, unde toate se petrec paşnic şi firesc, îl încearcă deopotrivă un
sentiment atât de răscolitor şi de efervescent, încât nu poate fi numit altfel decât
iubire.
Una dintre vedetele echipei de fotbal din toamna de după ce Roy fusese lăsat
la vatră era Joe „Degetul" Whetstone. Era un mijlocaş iute de picior (scosese 9,9
secunde la suta de metri) şi cel mai bun marcator de la punct fix din istoria
liceului - unii ziceau chiar din istoria statului. începând din vară, Joe se întâlnea
cu verişoara mai mică a lui Roy, Ellie, şi sâmbăta seara, în timp ce Julian şi Roy
stăteau de vorbă sau beau o bere împreună, Joe
venea s-o ia pe Ellie şi s-o ducă la petrecerea de după victoria Armăsarilor
din Liberty Center, care devenise un eveniment săptămânal. Stătea cu amândoi
în camera cu televizorul cât timp „prinţesa Sowerby", cum îi zicea Julian, se
decidea ce rochie să îmbrace. La început Roy nu prea găsea ce să-i spună lui Joe.
Când era în liceu, evita pe cât posibil să se asocieze cu sportivii ori cu alte găşti:
când intrai într-o gaşcă, îţi pierdeai identitatea, iar Roy se considera prea
individualist pentru aşa ceva. Nu singuratic, ci individualist, ceea ce era cu totul
altă mâncare de peşte.
S-a vădit însă că Joe Whetstone nu era deloc aşa cum şi-1 închipuise Roy. Ţi-
ai fi zis că, aşa chipeş cum era şi cu reputaţia pe care o avea, avea să se
dovedească şi el unul din şmecherii ăia plini de sine (ca Wild Bill Elliott, căruia i
se dusese buhul că scuipa printre dinţi pe intervalul dintre scaunele de la
cinematograf sau cel puţin aşa auzise Roy). însă Joe era respectuos şi politicos
cu familia Sowerby - şi cu Roy. A durat ceva, dar, treptat-treptat, Roy a început
să priceapă că motivul pentru care Joe şedea acolo cu paltonul pe el şi dădea
aprobator din cap ori de câte ori Roy zicea ceva, în vreme ce el de-abia dacă
scotea vreo vorbă, nu era fiindcă îl desconsidera, ci, dimpotrivă, fiindcă îl
admira. O fi fost Joe cel mai grozav marcator de la punct fix de la liceu din
istoria statului, dar Roy tocmai se întorsese după şaisprezece luni petrecute în
Insulele Aleutine, chiar vizavi de Rusia, dincolo de strâmtoarea Bering. Şi Joe
ştia lucrul ăsta. într-o sâmbătă, când Ellie cobora treptele în salturi, el a ţâşnit în
picioare, iar Roy şi-a dat seama că celebrul Joe „Deget", care avea deja asigurate
oferte de bursă de la şase universităţi diferite, nu era altceva decât era Ellie - un
puştan de şaptesprezece ani. Iar Roy avea douăzeci de ani, Roy fusese în
armată...
Foarte repede după aceea Roy s-a trezit că spune sâmbăta seara lucruri de
genul „Azi te-au scos repede pe tuşă, Joe" sau „Ce-i mai face glezna lui Bart?"
sau „Cât de urâtă e treaba cu coasta aia a puştiului Guardello?". De-acum în
unele seri Ellie era cea care trebuia să aştepte cât timp cei trei bărbaţi terminau
de dezbătut dacă fusese sau nu cazul ca Dorsey să-1 mute pe Sigerson din poziţia
de taloner, dacă Bobby (Rackstraw) n-o să fie cumva prea plăpând pentru
fotbalul universitar, cu tot braţul lui năprasnic, sau dacă Wild Bill ar trebui să se
ducă la Michigan (care era un nume mare) sau la Kansas State, unde cel puţin
putea fi sigur că o să aibă parte de un antrenor căruia îi plăcea să joace mingea.
în după-amiezile când se ducea să asiste la antrenamente, aproape de fiecare
dată ajungea să-şi târşâie picioarele până la gradenele de lemn dinapoia stâlpului
porţii, aşa încât să vadă clar cum Joe îşi plasează lovitura printre buturi de la
cincizeci de iarzi.
— Care-i treaba, Joe?
— O, salut, Roy.
— Ce-ţi mai face degetul?
— Ce să zic, rezistă, cred.
— Bravo.
Tot la capătul acela al terenului se antrenau şi majoretele. După ce Joe
termina - „Pe curând, Roy", „Pa-pa, puştiule" -, Roy se încheia la scurta militară,
îşi ridica gulerul, se lăsa pe spate, reze-mându-se în coate, îşi întindea picioarele
peste trei rânduri de bănci şi, cu un zâmbet în colţul gurii, mai zăbovea câteva
minute ca să se uite la majoretele care îşi executau repertoriul de giumbuşlucuri
nemaipomenit de importante.
„Să aud un L..." 76
— L, şoptea Roy pe un ton zeflemitor, fără să-i pese că îl puteau auzi.
„Să aud un I... Să aud un B..."
De-a lungul celor patru ani de liceu, Roy fusese amorezat în secret de Ginger
Donnelly, care devenise şefa majoretelor când erau în penultimul an. Ori de câte
ori o vedea pe coridoare, începea să-i transpire buza de sus, la fel cum păţea în
timpul orelor când se trezea strigat să răspundă la o întrebare la care nici măcar
nu fusese atent. Şi adevărul era că el şi Ginger nici măcar nu schim-baseră vreo
vorbă şi probabil că n-aveau s-o facă vreodată. Chiar şi aşa, Ginger era bine
clădită, cum se zice, ca o afurisită de casă de cărămidă, un amănunt pe care Roy
nu reuşea să-1 ignore — nu că ar fi încercat tot timpul. Noaptea, în pat, îi era de
ajuns să-i fugă mintea la felul în care se lăsa pe spate din mijloc ca să facă pe
locomotiva Liberty Center şi avea imediat erecţie. La meciuri, după câte un eseu,
Ginger făcea roata dintr-un capăt în celălalt al terenului şi toată lumea ţipa şi
ovaţiona, iar Roy şedea acolo cu o erecţie. Şi era penibil, fiindcă nu era deloc
genul acela de fată. Se zicea că n-o sărutase nimeni niciodată şi, pe lângă asta,
era catolică, iar fetele catolice nu te lăsau nici să le iei pe după umeri la
cinematograf înainte să fiţi cununaţi sau măcar logodiţi. Ori cel puţin asta era
una din versiuni. Cealaltă versiune era că nu trebuia decât să le spui că ai de
gând să te însori cu ele imediat după absolvire şi „desfăceau picioarele", cum se
zice, chiar de la prima întâlnire.
Până şi în privinţa lui Ginger circulaseră poveşti. Aproape orice tip din
Liberty Center ţi-ar fi zis că nici nu te puteai apropia la o prăjină de ea şi
77
multe dintre fete spuneau că de fapt o bătea gândul să se călugărească. Pe de
altă parte, un tip pe nume Mufflin, care avea vreo douăş'cinci de ani şi pierdea
vremea prin zona liceului, fumând cu puştii, zicea că amicii lui din Winnisaw i-
au povestit că într-o noapte, la o petrecere de pe celălalt mal al râului, pe vremea
când Ginger era în primul an (înainte să devină aşa de îngâmfată), practic şi-o
pusese cu toată echipa de fotbal din Winnisaw. Motivul pentru care nimeni nu
ştia lucrul ăsta era fiindcă adevărul fusese imediat muşamalizat de preotul
catolic, care ameninţase că-i azvârle pe toţi cei implicaţi în închisoare pentru viol
dacă deschidea vreunul gura.
Era o poveste tipică de-a lui Mufflin şi totuşi câţiva băieţi chiar îi dădeau
crezare - deşi Roy nu se număra printre ei.
în materie de fete, în general Roy le prefera pe cele mai serioase şi mai
liniştite - ca Bev Collison, de pildă, care fusese mai mult sau mai puţin bunul lui
personal în ultimul an de liceu şi care acum era în anul al treilea la Pedagogie la
Universitatea din Minnesota (unde Roy se gândea că s-ar putea hotărî să meargă
în ultima clipă dacă toate celelalte planuri ale lui eşuau). Bev era una dintre
puţinele fete care nu-şi trăiau viaţa de parcă s-ar fi aflat permanent la un concurs
de popularitate. Prefera să lase parada ostentativă pe seama fandositelor şi n-o
interesa să stea la chicoteli şi şuşoteli şi să piardă seri întregi la telefon. Fusese o
elevă de nota 9, după ore muncea la bibliotecă şi tot îi mai rămânea timp pentru
activităţi extraşcolare (clubul de spaniolă, clubul cetăţenesc, director de
publicitate la The Liberty Bell) şi pentru viaţa socială. Era o fată cu picioarele pe
pământ (până şi părinţii ei erau de acord - bravo!) şi Roy o respectase
întotdeauna foarte mult. De fapt, respectul acesta era motivul
78
pentru care nu căutase niciodată s-o convingă să meargă până la capăt.
Chiar şi aşa, nu mai făcuse cu nimeni lucruri atât de excitante şi de intense.
La început se sărutau în picioare în antreul casei ei (câte o oră întreagă, dar în tot
timpul ăsta cu hainele pe ei). Apoi, într-o sâmbătă, după un bal de la şcoală, Bev
a acceptat să-1 primească în living. Şi-a scos haina şi a pus-o pe umeraş, dar a
refuzat să-1 lase să şi-o scoată şi el, spunându-i că trebuie să plece în două
minute, fiindcă dormitorul părinţilor ei era exact deasupra canapelei, spre care
Roy trebuia să înceteze să o tot împingă.
Au trecut câteva săptămâni până când a reuşit în cele din urmă s-o convingă
că ar fi cazul să i se permită să-şi scoată haina, fie şi doar din considerente de
sănătate, şi nici atunci nu s-a chemat că ar fi consimţit, ci mai degrabă că a
încetat să se opună după ce Roy o lăsase deja să-i alunece pe jumătate pe podea,
giugiulindu-se cu ea în tot acest timp, pentru ca ea să nu se prindă. Apoi, într-o
seară, după o luptă prelungă şi înverşunată, Bev a izbucnit brusc în plâns. Primul
gând al lui Roy a fost c-ar fi cazul să se ridice şi să plece acasă până nu cobora
domnul Collison. Insă, în loc de asta, a bătut-o încetişor pe spate mult timp,
liniştind-o, spunându-i că nu se întâmplase nimic şi că-i părea tare rău, că nu o
făcuse intenţionat, la care Bev 1-a întrebat, cu o voce care părea uşurată, „Chiar
aşa?" şi, deşi nu prea ştia despre ce anume vorbeau, el i-a spus „Fireşte că nu,
nici vorbă, nu", aşa că din momentul acela, spre imensa lui surprindere, ea s-a
arătat dispusă să-1 lase să-i pună mâna oriunde dorea de la brâu în sus, cu
condiţia să o facă peste haine. A urmat o lună proastă, în timpul căreia Bev s-a
înfuriat aşa de tare pe el, încât au fost gata să se despartă, în tot timpul ăsta Roy
trăgea şi apuca, stăruia şi
79
se scuza, totul în zadar - până într-o seară când, în timp ce se lupta să-1 ţină
la distanţă, Bev (din nechibzuinţă, cum avea să recunoască printre lacrimi) i-a
înfipt o unghie aşa de adânc în încheietură, încât i-a dat sângele. După aceea s-a
simţit atât de vinovată, încât 1-a lăsat să-i vâre mâna pe sub bluză, chiar dacă nu
şi pe sub furou. Chestia asta 1-a aţâţat atât de tare, încât Bev a trebuit să-i
şoptească: „Roy! Ai mei... nu mai fornăi aşa!". Pe urmă, într-o seară, în livingul
cufundat în întu-neric, au deschis radioul în surdină şi, ce să vezi, la
„Retrospectiva întâlnirilor" dădeau muzica din filmul State Fair1, care de curând
începuse să ruleze iar în Winnisaw. Era filmul lor, iar „It Might As Well Be
Spring" era cântecul lor, lucru la care Roy reuşise s-o convingă pe Bev să
subscrie. De fapt, mama lui Roy zicea că el seamănă puţin cu Dick Haymes,
deşi, după cum remarcase Bev, cel mai puţin atunci când încerca să cânte ca el.
Chiar şi aşa, în toiul piesei „It's a Grand Night For Singing" Bev s-a trântit pur şi
simplu pe spate pe canapea, cu ochii închişi şi braţele împreunate la ceafă. Preţ
de câteva clipe, Roy s-a întrebat ce dorea, a conchis că asta trebuia să fie, că n-
avea cum să fie altceva, şi astfel, jucând totul pe o carte, i-a vârât mâna pe sub
furou şi pe sub sutien. Din păcate, sub presiunea ineditului şi a emoţiei provocate
de ceea ce-i îngăduia ea să facă, şi-a prins catarama de la ceas în urzeala
puloverului ei cel mai bun. Când Bev a văzut cele întâmplate, s-a amărât şi pe
urmă s-a speriat, aşa că Roy a trebuit să lase totul baltă, în timp ce ea se chinuia
să tragă firul la loc cu o agrafă de păr înainte ca maică-sa să-1 vadă dimineaţa şi
să-i ceară o explicaţie. Pe urmă, în sâmbăta de dinainte de ceremonia de
absolvire, s-a întâmplat: în livingul cufundat
1. Musical din 1945, în regia lui Walter Lang. 80
în beznă, i-a atins cu două degete sfârcul. Dezgolit. Apoi, cât ai zice peşte, ea
a plecat să-şi viziteze sora măritată la Lacul Superior, iar el a ajuns în armată.
Imediat ce-a fost trimis în Aleutine - chiar înainte să-şi fi revenit din şocul
primei impresii —, îi scrisese lui Bev, rugând-o să-i convingă pe cei de la
Universitatea din Minnesota să-i trimită un formular de înscriere. Când 1-a
primit, a început să stea câte un pic în fiecare seară ca să-1 completeze, dar n-a
trecut mult şi i-a devenit clar că scrisorile de la Bev încetaseră pur şi simplu să
vină. Din fericire, între timp era mai adaptat la tristeţea decorului din jur decât
fusese în acea primă noapte groaznică şi, drept urmare, putea să recunoască faţă
de sine că fusese o prostie destul de mare să se gândească să aleagă o anumită
universitate doar fiindcă, întâmplător, o fată pe care o cunoscuse la un moment
dat era studentă acolo. Şi ar fi fost o neghiobie cât casa dacă, după ce era lăsat la
vatră, ar fi mers mai departe şi şi-ar fi făcut apariţia în Minneapolis, ca să
constate că fata se combinase cu altcineva fără să-i mai spună şi lui.
Aşa încât formularul a rămas completat doar parţial, deşi se păstrase pe
undeva printre „hârtiile lui", pe care avea de gând să le ia la mână de îndată ce-o
să aibă la dispoziţie două-trei zile numai pentru asta, ca să facă treaba cum
trebuie.
Majoreta pe care Roy pusese cumva ochii se numea Mary Littlefield, deşi,
după cum avea să descopere în curând, toată lumea îi zicea „Monkey"1. Era
minionă, brunetă, tunsă cu breton şi, pentru o fată scundă, avea o siluetă
nemaipomenită (ceea ce nu se putea spune în nici un caz despre Beverly
1. Maimuţă (engl.).
81
Collison, pe care, în înverşunarea lui, Roy ajunsese s-o descrie drept „plată
ca o scândură"). Monkey Littlefield era abia în anul al treilea de liceu, aşa că
Roy şi-a zis că de-acum era, probabil, prea tânără pentru el, iar dacă se vădea că
avea capul sec, atunci gata cu micuţa Monkey, şi asta chiar înainte de prima
întâlnire. De data asta el căuta o fată cu un pic de maturitate în comportament.
Pe de altă parte, Monkey Littlefield avea corpul ăla nemaipomenit, cu nişte
muşchi la picioare splendid sculptaţi, iar faptul că era o majoretă vedetă nu-1
deranja, cum se întâmplase cu Ginger Donnelly în urmă cu doi ani. Şi, mă rog,
ce altceva era o majoretă dacă nu o fată extravertită? în plus, Monkey locuia în
Crâng, aşa că ştia cine e Roy: vărul lui Ellie Sowerby şi bun prieten cu Joe
Whetstone. El îşi închipuia că fata ştia că era veteran după hainele cu care se
îmbrăca.
Când ea şi tovarăşele ei se apucau să exerseze roata, Roy îşi împreuna
degetele la ceafă, îşi punea o gleznă peste alta şi nu se putea abţine să nu clatine
din cap. „Măiculiţă", îşi zicea, „ar trebui să ştie cum e în Aleutine".
între timp aproape că se întunecase cu totul. Membrii echipei începeau să se
retragă agale de pe teren, cu căştile argintii bălăngănindu-li-se pe lângă corp în
timp ce se îndreptau spre vestiar. Majoretele îşi luau paltoanele şi manualele de
pe primul rând de bănci, unde le lăsaseră stivuite, iar Roy se ridica până la
înălţimea celor un metru şi nouăzeci ai lui, îşi răsfira braţele cât putea de mult şi
scotea un căscat, astfel ca oricine l-ar fi privit să vadă că e nonşalant şi
imperturbabil -mai mult sau mai puţin. Apoi, executând un salt amplu până jos,
îşi îndesa mâinile în buzunare şi o pornea spre casă, poate schiţând o lovitură cu
piciorul mult înălţat, ca şi când şi-ar fi exersat
82
şutul din aer... şi gândindu-se că, dacă ar fi avut maşina lui, probabil că n-ar
fi fost nici o problemă să-i zică lui Monkey Littlefield „Merg la vară-mea, dacă
vrei, te duc undeva".
în ultima vreme începuse să-1 bată tot mai des gândul să-şi cumpere o
maşină - dar nu ca pe un obiect de lux. Lui taică-său probabil că ideea i-ar fi
surâs la fel de puţin ca pe vremea când Roy era la liceu, dar banii pe care îi
pusese deoparte cât fusese în armată erau ai lui şi putea să-i cheltuiască după
bunul lui plac. Ca să folo-sească maşina familiei, trebuia s-o ceară cu zile întregi
înainte şi trebuia să o aducă înapoi în garaj la o oră anume în fiecare seară. Doar
având maşina lui, putea fi cu adevărat independent. Având maşina lui, putea să
facă o încercare cu această Littlefield - asta după ce se asigura că nu era doar o
extravertită şi-atâta tot... Şi dacă era, ce? îl împiedica treaba asta? Ceva legat de
musculatura picioarelor ei îi spunea lui Roy că Monkey Littlefield fie mersese
până la capăt, fie ar fi fost dispusă la aşa ceva cu un tip mai în vârstă ca ea, care
ştia ce are de făcut.
...Când erau în Insulele Aleutine, se părea că aproape toţi tipii din cazarmă
convinseseră câte o fată să meargă până la capăt - toţi în afară de Roy. Cum
treaba asta nu deranja pe nimeni şi nu era atât o minciună, cât mai degrabă o
exagerare, lăsase să se înţeleagă că şi el mersese până la capăt în mod curent cu
fata aia de la Universitatea din Minnesota. într-o seară, după ora stingerii,
Lingelbach, care era tare bun de gură, tocmai spunea că problema cu majoritatea
fetelor din S.U.A. era că sexul li se părea ceva obscen, când în realitate era,
probabil, cea mai frumoasă experienţă fizică ori spirituală de care puteai avea
parte în viaţă. Şi fiindcă era întuneric, iar el se simţea
83
singur - şi furios -, Roy zisese că da, de-aia o şi părăsise până la urmă pe fata
de la Universitatea din Minnesota, fiindcă i se părea că sexul era
ceva ruşinos.
— Şi ştiţi ceva? s-a auzit o voce cu accent sudist din capătul cazarmei. Mai
târziu în viaţă alea ajung să fie cele mai mari curve.
Şi atunci Cuzka, care era din Los Angeles şi pe care Roy nu-1 putea suferi, s-
a apucat să îndruge verzi şi uscate cu gura aia spurcată a lui. Dacă stăteai să-1
asculţi, pentru el sexul nu mai avea nici o taină. Tot ce trebuie să faci ca să
convingi o fată să desfacă bulanele, zicea Cuzka, e să-i zici că o iubeşti. O zici
întruna şi până la urmă („Nu contează cine e, poate să fie şi Măria Montez") nu
pot rezista. Spune-le că le iubeşti şi spune-le să aibă încredere în tine. Errol
Flynn cum credeţi că reuşeşte? a întrebat Cuzka, care în majoritatea timpului se
purta de parcă ar fi avut fir direct cu Hollywoodul. Zi-le întruna „Ai încredere în
mine, baby, ai încredere în mine" şi în timpul ăsta apucă-te să te desfaci la
prohab. Pe urmă Cuzka s-a apucat să le spună cum frate-său, mecanic la San
Diego, i-o trăsese o dată unei curve de cincizeci de ani, fără dinţi în gură, şi
curând după aceea Roy s-a simţit foarte prost că spusese ceea ce spusese cu glas
tare. Aşa slăbănoagă şi speriată cum era, Bev era o puştoaică de treabă. Ce vină
avea că părinţii ei erau stricţi? A doua zi a reuşit să se liniştească întru câtva în
privinţa trădării pe care o comisese amintindu-şi că de fapt nici nu-i pomenise
numele.
Lloyd Bassart ajunsese la concluzia că Roy ar trebui să intre ucenic la un
tipograf din Winnisaw. Tatălui său îi plăcea cuvântul „ucenic" cam tot atât cât îl
scotea din minţi pe Roy să-1 audă ros-tindu-1. Chiar şi aşa, faptul că era la
curent cu
84
aversiunea pe care o nutrea fiul lui nu-1 oprea: trebuia să intre ucenic la un
tipograf din Winnisaw, doar era familiarizat cu munca într-o tipografie şi era o
meserie onorabilă, de pe urma căreia puteai să duci un trai decent. Era sigur că
fraţii Bigelow i-ar fi găsit un loc lui Roy — şi nu fiindcă era băiatul lui Lloyd
Bassart, ci datorită abilităţilor pe care Roy chiar le avea. Artiştii fac foamea,
după cum ştie oricine, asta dacă nu sunt vreun Rembrandt - şi el nu credea că
Roy ar fi vreunul. Cât despre înscrierea la facultate, având în vedere notele lui
Roy din liceu, tatăl lui nu şi-1 închipuia remarcându-se dintr-odată într-o
instituţie de învăţământ superior datorită capacităţilor lui academice ori
intelectuale. Deşi Alice Bassart îi atrăgea atenţia că s-au văzut şi lucruri mai
ciudate, soţul ei nu părea să creadă că aşa ar sta lucrurile în cazul de faţă.
 Lloyd Bassart era profesor de imprimerie la liceu - şi mai era şi mâna dreaptă
a directorului, Donald „Bud" Brunn, care pe vremuri, când era la Universitatea
din Wisconsin, fusese considerat una din cele mai bune extreme din fotbalul de
amatori. în 1930, când în Liberty Center se construise liceul cel nou, cu clase
pentru toţi copiii din zonele adiacente; lumea încă mai ţinea minte cum Don
Brunn reuşea interceptările alea senzaţionale peste umăr în terenurile de ţintă în
cei patru ani cât jucase în Big Ten1. Ce legătură avea prinderea unei mingi peste
umăr cu planificarea unei programe şcolare sau cu esti-marea unui buget era
ceva ce urma să depăşească puterea de înţelegere a lui Alice Bassart până când
avea să închidă ochii, dar, chiar şi aşa, pe baza
1. The Big Ten Conference, cea mai veche ligă sportivă universitară din
Statele Unite, fondată în Illinois în 1896.
85
acelei abilităţi, lui Don, care predase educaţie civică şi fusese antrenor de
educaţie fizică la un liceu din Fort Kean, i s-a oferit postul respectiv în oraşul lui
de baştină. Nefiind deloc prost, cel puţin când venea vorba de propriile interese,
a acceptat. Şi astfel, vreme de optsprezece ani -optsprezece ani întregi în care a
scăldat-o, cum se exprima Alice ori de câte ori furia o făcea să devină uşor
incoerentă -, Don fusese directorul (sau cel puţin ocupa biroul directorului), iar
Lloyd fusese ceea ce Alice Bassart numea „neoficialul erou necunos-cut". Don
nu angaja nici măcar un îngrijitor fără să-1 lase pe Lloyd să-1 verifice mai întâi
şi, cu toate astea, Don încasa un salariu de director şi era un soi de zeu al
administraţiei pentru părinţii din comunitatea locală, în vreme ce, în ochii opiniei
publice, Lloyd era un nimeni.
Când Alice se ambala pe subiectul ăsta, Lloyd simţea adesea nevoia să citeze
ceea ce susţinea el că erau vorbele unui om infinit mai înţelept decât ei amândoi,
poetul Bobbie Burns:
„Prietene vrednic, pizmaş nu fi şi nici nu căuta pricină Chiar dacă
duşmăneşte se poartă soarta-ţi cea haină."1
Era de acord că Don era un imbecil rânjit, dar ăsta era un dat al vieţii pe care
învăţase demult să-1 accepte. După atâta timp, era evident că nu-ţi mai puteai
pierde vremea sperând şi rugându-te ca omul să aibă o revelaţie şi să
demisioneze. Dacă ar fi fost capabil de o revelaţie, poate că n-ar mai fi avut nici
un motiv să-şi dea demisia. Şi nici nu avea rost să aştepţi să alunece pe o
1. „My worthy friend, ne'er grudge an' carp / Tho' Fortune use you hard an'
sharp", citat din „Second Epistle to J. Lapraik" a lui Robert Burns (1759-1796).
86
coajă de banană. In primul rând, Don era zdravăn ca un taur şi îi era scris să
îi îngroape pe toţi şi, în al doilea rând, era sub demnitatea lui Alice până şi să
gândească un asemenea lucru, darmite să-1 spună cu voce tare. Fie îţi croiai
drum prin viaţă având permanent în gură gustul amar al invidiei, fie puteai să-ţi
aminteşti că pe lume sunt oameni care o duc mult mai rău ca tine şi să fii
recunoscător că eşti cine eşti, că ai ceea ce ai şi tot aşa.
Era vina lui Roy că prefera să-şi petreacă serile la unchiu-său Julian şi nu
acasă? Nu că l-ar fi considerat cumva perfect pe Julian, dar cel puţin unchiul lui
credea că în viaţă trebuie să te mai şi distrezi, iar ideile lui nu erau vechi de două
secole. „Trezeşte-te!" îi venea să-i urle în ureche lui taică-său. „Suntem în
1948!" Pe când la Julian se vedea dintr-o ochire că ştia în ce an era -chiar şi după
hainele cu care se îmbrăca. în vreme ce la Roy acasă revista de căpătâi era
Hygeia, Julian cumpăra în fiecare lună Esquire şi le urma ponturile în materie de
vestimentaţie din cap până-n picioare. Poate combinaţiile de culori pe care le
alegea erau cam prea ţipătoare, cel puţin după gustul lui Roy, dar trebuia să
recunoşti că se îmbrăca exact după ultima modă, oricare se întâmpla să fie la
momentul respectiv. Nici măcar părerea pe care o nutrea faţă de domnul Harry S.
Truman (jumătate ticălos şi jumătate comunist) nu-1 împiedica să deţină o
colecţie de cămăşi sport d la Harry Truman care-ţi luau ochii... în orice caz, să-ţi
faci apariţia într-un loc public fără cravată nu era un lucru pe care Julian să-1 fi
considerat scandalos şi nici nu se purta de parcă lumea s-ar sfârşi dacă Roy se
înfiinţa la ei acasă cu cămaşa ieşindu-i la spate din pantaloni. Faptul că Roy n-
avea de gând să se ambaleze în privinţa unor chestii „periferice"
87
era ceva ce unchiul Julian părea capabil să înţeleagă. „Măi să fie", zicea el,
deschizându-i uşa nepotului lui seara, „uite cine-a venit, Irene: Joe Şleampătu'".
Dar o spunea zâmbind, nu ca tatăl lui Roy, pe care, tot timpul cât fusese în
armată, fiul lui şi-1 amintea cel mai bine aşa cum îl vedea odinioară ieşind din
biroul domnului Brunn: păr grizonant, pieptănat lins, buzele strâns lipite, înalt şi
drept ca o săgeată şi purtând afurisitul ăla de şorţ gri din dril, de parcă era
cizmarul oraşului. După ce se întorsese acasă din al Doilea Război Mondial,
Julian stătuse şi se gândise ce lucru ieftin şi util le-ar trebui oamenilor şi ar fi
profitabil pentru el şi venise cu ideea spălătoriei auto-mate. Ceva extrem de
simplu - şi totuşi, în mai puţin de un an, monedele de 25 şi de 50 de cenţi pe care
doamnele din oraşele de pe malul râului le introduceau în maşinile de spălat şi în
uscă-toarele companiei El-ene Laundromatic îi aduseseră lui Julian un profit net
de douăzeci de mii
de dolari.
Ce-i drept, Roy nu ţinea neapărat să-i calce pe urme unui afacerist. Nu doar
considerente de ordin personal îl făceau să şovăie în faţa ofertei lui Julian de a-1
învăţa tainele meseriei. Era şi o chestiune de principiu. Roy nu era sigur că mai
credea în economia de piaţă aşa ca pe vremuri, cel puţin nu la felul în care era
aplicată în ţara
asta.
în ultimele câteva luni petrecute în Insulele Aleutine, Roy trăgea noaptea "u
urechea de la el din pat atunci când câţiva dintre absolvenţii de universitate de la
el din cazarmă purtau discuţiile lor serioase despre situaţia internaţională. El
unul nu prea intervenea, dar a doua zi, în timp ce pierdea vremea prin biroul de
la parcul auto unde era furier, găsea de multe ori prilejul să discute cu sergentul
Hickey unele din lucrurile pe
88
care le auzise. Bine, sigur că nu înghiţea pe nemestecate toate chestiile critice
la adresa Americii pe care le spunea acel Lingelbach. Sergentul Hickey avea
perfectă dreptate: oricine putea să emită critici distructive, oricine putea să se
apuce să facă praf lucruri în stânga şi-n dreapta cât era ziua de lungă. După
concepţia sergentului Hickey, dacă nu aveai nimic constructiv de zis, poate era
mai bine să nu zici nimic, mai ales dacă se întâmpla să porţi uniforma, să
mănânci mâncarea şi să încasezi banii ţării pe care o considerai atât de
îngrozitoare şi de cumplită. Roy îi dădea întru totul dreptate sergentului Hickey:
pe lume existau oameni care nu puteau fi mulţumiţi nici dacă-i hrăneai numai cu
lapte şi miere cât era ziua de lungă, dar tot trebuia să-i recunoşti meritele tipului
ăluia din Boston (nu Lingelbach, care era un singuratic absolut şi un ciudat, ci
Bellwood) pentru argumentele lui legate de felul în care se făceau lucrurile în
Suedia. Roy era perfect de acord cu sergentul Hickey şi cu unchiu-său Julian în
privinţa comunismului, dar, cum zicea şi Bellwood, socialismul şi comunismul
erau ca ziua şi noaptea. Unde mai pui că Suedia nici măcar nu era aşa de
socialistă.
Lucrurile care l-au făcut pe Roy să înceapă să se întrebe dacă, după lăsarea la
vatră, unul ca el n-ar putea trăi fericit într-un loc ca Suedia erau următoarele: (1)
oamenii aveau un nivel de trai mai ridicat şi o democraţie autentică, cu toate cele
patru libertăţi, dar (2) nu erau înnebuniţi după bani - zicea Bellwood -, cum era
lumea în America (ceea ce nu era o critică, era o realitate), şi (3) nu credeau în
război, în care nu credea nici Roy. De fapt, dacă n-ar fi fost proaspăt întors după
şaisprezece luni petrecute în Insulele Aleutine, probabil că s-ar fi dus şi s-ar fi
angajat ca marinar de punte pe un cargou cu destinaţia Suedia
89
şi, odată ajuns acolo, şi-ar fi găsit o slujbă bună şi cinstită - şi nu în
Stockholm, ci prin vreun sătuc de pescari rum văzuse el în fotografiile din
Holiday. Poate chiar s-ar fi stabilit acolo, s-ar fi însurat cu o suedeză, ar fi avut
copii suedezi şi nu s-ar mai fi întors niciodată în Statele Unite. Nu-i aşa c-ar fi
fost ceva? Şi când se gândea că, dacă asta şi-ar fi dorit, ar fi putut să se ducă şi s-
o facă fără să dea explicaţii nimănui... Totuşi pe moment se săturase ca soarele să
răsară la 10 dimineaţa şi să apună, practic, la prânz, iar tot restul din ceea ce în
mod normal trebuia să fie zi să fie noapte. Probabil că până la urmă lucrul ăsta
ajungea să-i afecteze şi pe suedezi - fiindcă ceva îi afecta. Sergentul Hickey, care
răsfoia toate revistele înainte să fie puse în camera comună, a venit într-o
dimineaţă în birou şi a anunţat că în ultimul număr din Look scria că în Suedia
sar mai mulţi oameni de pe clădiri decât în orice altă ţară perfect capitalistă din
lume. Mai târziu, când Roy i-a pomenit de treaba asta lui Bellwood, acesta n-a
avut prea multe de spus în apărarea Suediei, doar a bâiguit ceva despre
procentaje. Din câte se părea, existau acolo destul de multe lucruri sumbre pe
care Bellwood nu le menţionase şi, sincer vorbind, oricât de dispus ar fi fost Roy
să se arate solidar cu forma lor de guvernământ cât timp era o democraţie cu
alegeri libere, una peste alta, după o zi de muncă, prefera să-şi petreacă timpul
liber cu oameni care ştiau să se destindă şi s-o ia încet. Măsură în toate, ăsta era
mottoul lui.
Prin urmare, a constatat că prefera să-şi petreacă serile la familia Sowerby în
loc să lâncezească acasă, unde fie trebuia să asculte radioul în surdină, fiindcă
taică-său era la etaj şi redacta cine ştie ce raport pentru domnul Brunn, sau, dacă
nu, era la parter şi acolo se discuta despre ceva numit Viitorul lui Roy de parcă
acesta ar fi fost
90
un leş peste care dăduse pe peluza din faţa casei: ia uite-aici, Roy, ce-ai de
gând să faci cu el?
în ce priveşte nemulţumirea lui Lloyd Bassart faţă de vizita pe care Roy o
făcea zilnic familiei Sowerby (şi faţă de ideea că Julian, cumnatu-său, ar fi putut
reprezenta pentru Roy un model şi un confident), îşi masca adevăratele obiecţii
spunând că Roy n-ar trebui să se instaleze cu totul în casa altei familii doar
fiindcă ăia aveau televizor. Roy spunea că nu vede de ce lucrul ăsta îl deranja pe
taică-său, când soţii Sowerby nu păreau să aibă nici o problemă. Unchiul Julian
era interesat de starea armatei de după război şi de felul cum gândea generaţia
mai tânără, ca atare îi făcea plăcere să stea de vorbă cu Roy. Care era problema?
Pe de altă parte, „discuţiile" dintre Julian şi Roy erau cel mai adesea prilejuri ca
Julian să-1 ia peste picior pe Roy. Julian se amuza teribil să râdă de Roy, iar Roy,
ţinta ridiculizării, se distra cumva şi el, fiindcă asta însemna că erau cu adevărat
amici. Bineînţeles, câteodată Julian împingea gluma prea departe, în special în
seara când Roy îi mărturisise că nu credea că s-ar putea simţi vreodată împlinit
ca om altfel decât făcând ceva creativ. întâmplător, el doar repeta ceva ce auzise
la un moment dat de la Bellwood, dar era la fel de valabil şi pentru el, chiar dacă
nu fusese ideea lui. Numai că unchiul Julian s-a prefăcut dinadins că nu înţelege
şi i-a zis că, după părerea lui, îi trebuia un pic de fofoloancă. Roy a dat-o pe
glumă şi a încercat să pară relaxat, chiar dacă mătuşă-sa Irene se afla în living,
de unde auzea tot ce discutau.
Roy nu gusta tot timpul umorul lui Julian. Una era să fii în cazarmă sau în
biroul parcului auto şi să sudui întruna, alta când erau femei prin preajmă. Când
venea vorba de vocabularul unchiului Julian, Roy simţea că tatăl lui avea
91
mare dreptate. Unde mai pui că uneori Julian îl scotea din minţi cu părerile
lui despre artă, care erau complet neavizate. Problema n-o reprezenta aspectul
siguranţei financiare, pe care îi recomanda să o aibă în vedere înainte să plece la
cine ştie ce şcoală de artă şmecheră, ci aspectul cu molâul. „Când te-ai
transformat într-un sugaci, Roy? Asta ai făcut acolo, la Polul Nord, ai devenit
fătălău pe banii contribuabililor?"
Dar, una peste alta, tachinările erau civilizate şi certurile dintre ei nu durau
foarte mult. Deşi unchiul Julian avea puţin peste un metru şaizeci, în război
fusese ofiţer de infanterie şi în nenumărate rânduri fusese cât pe ce să rămână
fără coiul stâng. Şi chiar dacă trântea pur şi simplu chestia asta, indiferent de
vârsta sau sexul celor care-1 ascultau, n-aveai cum să nu-1 admiri, fiindcă era
purul adevăr. La vremea respectivă tipului care răcnise „Găgăuţilor!" în faţa
inamicului îi mersese buhul, dar, din câte se părea, Julian era cunoscut în toată
Divizia a 36-a drept „Ba pe-a mă-tii" Sowerby. Ăsta fusese mesajul pe care li-1
strigase nemţilor în mai multe rânduri, când altul în locul lui ar fi bătut în
retragere sau poate chiar ar fi capitulat. Ajunsese la gradul de maior şi îi fusese
acordată o Stea de Argint. Până şi Lloyd Bassart îşi scotea pălăria în faţa lui pe
chestia asta şi îl invitase la liceu ca să le ţină o cuvântare elevilor când se
întorsese de pe front. Roy încă îşi mai amintea momentul: în primele cinci
minute unchiul Julian folosise „la dracu'" şi „naibii" de douăsprezece ori
(potrivit unei socoteli ţinute de Lloyd Bassart), dar, din fericire, după aceea s-a
mai potolit şi, când a terminat, elevii s-au ridicat în picioare şi au intonat „As the
Caissons Go Rolling Along"1 în cinstea lui.
1. Varianta iniţială a imnului oficial al armatei ame-ricane, „The Army Goes
Rolling Along".
92
Julian îi zicea lui Roy „prăjină" şi „tolomac" şi „Pălugă" şi „Şleampătu'" şi
aproape niciodată pe nume. Uneori nepotu-său nici nu păşea bine în vestibul, că
Julian şi înălţa pumnii în poziţie de apărare şi o apuca ţopăind de-a îndăratelea
spre living, spunându-i: „Haide, Bătăuşule, încearcă să-mi arzi una". Roy, care
învăţase la ora de sport cum să trimită o lovitură încrucişată (deşi nu avusese
încă prilejul să folosească lucrul ăsta în lumea de afară), se repezea la Julian cu
palma deschisă, ţintind cu dreapta, timp în care Julian pendula, îndoind
genunchii şi aplecându-se când în spate, când în faţă şi parând prima lovitură
înainte ca Roy să apuce s-o aplice pe a doua. Roy îi dădea roată iar şi iar,
căutându-i în zadar punctul descoperit şi în final - de fiecare dată la fel - Julian
zvâcnea din braţul drept, striga „Aha!" şi, chiar în timp ce Roy îşi pitea bărbia
îndărătul pumnilor şi-şi ascundea burta la adăpostul coatelor (exact aşa cum
învăţase în liceu), Julian rotea deja un picior în laterală şi îi ardea nepotului său
un şut slab în dos cu vârful papucului de casă. „In regulă, Slăbănogule", îi zicea
el, „ia loc şi relaxează-te". Dar cel mai bun lucru la Julian nu era felul degajat în
care se purta, ci faptul că experienţa lui din armată îl făcea să înţeleagă cât de
greu îi era unui fost militar să se readapteze cât ai zice peşte la viaţa civilă. Tatăl
lui Roy fusese prea tânăr pentru Primul Război Mondial şi prea bătrân pentru al
Doilea, aşa că toată povestea cu condiţia de veteran era doar un alt aspect al
vieţii moderne pe care nu-1 putea pricepe. Pentru el faptul că principiile unui om
se puteau schimba după doi ani de serviciu militar nu însemna nimic. Faptul că
unui om i-ar prinde într-adevăr bine o perioadă de respiro, în care să aibă prilejul
să discute cu cineva despre lucrurile pe care tocmai le aflase şi să digere
informaţiile era pentru el o
93
pierdere de timp preţios. Şi reuşea să-1 facă pe Roy să-şi iasă din minţi.
Julian, pe de altă parte, era dispus să asculte. O, şi avea o mulţime de
sugestii, dar era o mică diferenţă între o sugestie făcută de cineva şi un ordin pe
care ţi-1 dădea cineva. Aşa că toată toamna, până la venirea iernii, Julian 1-a
ascultat cu atenţie şi la un moment dat, într-o seară din martie, în timp ce el şi
Roy fumau trabuc şi se uitau la Milton Berle Show, în timpul pauzei de reclame
Roy s-a apucat deodată să-i spună că, pe undeva, începea să creadă că taică-său
avea dreptate şi că el lăsa într-adevăr atât de mult timp preţios să i se scurgă
printre degete ca apa.
— Ei drăcie! răbufnise Julian. Ce, ai o sută
de ani?
— Dar nu asta e ideea, unchiule Julian.
— Zău aşa, nu te mai biciui atâta.
— Dar viaţa mea...
— Viaţă? Ai douăzeci de ani. Eşti un puşti de douăzeci de ani. Douăzeci,
Lungane - şi n-o să dureze la nesfârşit. Pentru numele lui Dumnezeu, trăieşte-ţi
viaţa, distrează-te, nu te mai biciui singur. Nu mai suport să te aud.
Aşa că a doua zi Roy şi-a luat în fine inima în dinţi, a făcut autostopul până
în Winnisaw şi şi-a cumpărat un Hudson la mâna a doua, în două nuanţe, din
1946.
2
De după draperiile de la dormitorul ei, Ellie Sowerby îl urmărea cu privirea
împreună cu prietena ei, Lucy, cum se apucă să îl demonteze piesă cu piesă şi să
îl monteze la loc. Din când în când se oprea şi se sălta pe aripă, cu genunchii la
piept şi legănând o sticlă de Cola încoace şi încolo prin faţa ochilor. „Eroul de
război se gândeşte la viitorul lui", spunea Eleanor şi însăşi ideea o făcea să
pufnească zgomotos. Roy însă nu părea să le bage în seamă pe nici una din ele,
nici măcar atunci când Eleanor ciocănea încetişor în geam şi în secunda
următoare se pitea după pervaz. Pe măsură ce afară se încălzea, uneori îl puteai
vedea tolănit pe bancheta din spate a Hudsonului, cu picioarele trântite pe
scaunul din faţă şi citind dintr-o carte pe care o luase de la bibliotecă. Ellie îi
striga pe fereastră:
— Roy, unde anume o să locuieşti când ajungi
în Suedia?
La care răspunsul lui era de obicei să trântească zdravăn portiera din spate a
maşinii.
— Roy citeşte tot ce prinde despre Suedia. Jumătate din ţăranii de prin
părţile astea au fugit de-acolo mâncând pământul. Şi el vrea să plece acolo.
— Vorbeşti serios? se mira Lucy.
Nu se simţea jignită, fiindcă propriul ei bunic, care fusese fermier, venise din
Norvegia.
94
95
— Mă rog, sper să plece undeva, comenta Ellie.
Taică-meu se teme că e în stare să se hotărască
să se mute la noi. Oricum, practic locuieşte aici.
Apoi, pe fereastră:
— Roy, a telefonat maică-ta să-ţi spună că-ţi
vinde patul.
însă între timp el se vârâse cu totul sub maşină, iar de la etajul întâi al casei
nu i se mai vedeau decât tălpile pantofilor. Singurele momente când părea să fie
conştient că fetele ar fi vii era când stătea jos, în living, şi refuza să-şi clintească
picioarele, aşa că ele trebuiau să păşească peste el ca să iasă prin glasvand până
pe peluza din spatele casei. De obicei se purta de parcă formaseră nişte echipe,
cu el şi unchiu-său Julian într-una şi cele două fete, împreună cu doamna
Sowerby,
în cealaltă.
Dar dacă existau într-adevăr astfel de tabere, Lucy Nelson nu avea deloc
senzaţia că Irene Sowerby era de partea ei. Deşi doamna Sowerby se arăta
politicoasă şi primitoare cu ea, Lucy era aproape convinsă că, în sinea ei, femeia
avea o părere proastă despre cine sau ce reprezenta ea. Prima dată când Ellie o
adusese acasă, doamna Sowerby îi spusese lui Lucy „dragă" din capul locului şi,
peste o săptămână, Ellie nu mai era prietena ei. A dispărut din viaţa ei la fel de
brusc cum se ivise, iar responsabilă de asta - cum era convinsă Lucy - nu putea fi
decât Irene Sowerby. Din pricina a ceea ce ştia despre familia lui Lucy sau a
ceea ce s-ar putea să fi auzit chiar despre Lucy, doamna Sowerby decisese că nu
era genul de fată pe care să-şi dorească să i-o aducă Ellie după-amiaza acasă.
Asta se întâmpla în septembrie, în ultimul an de liceu. In februarie (de parcă
nu se scurseseră patru luni de comportament care nu-i făcea prea multă cinste
unei domnişoare aşa de rafinate) Ellie
a strecurat în dulăpiorul lui Lucy un bileţel scris pe un ton nemaipomenit de
vesel şi de intim, iar după ore au plecat împreună spre Crâng. Fireşte, Lucy ar fi
trebuit să-i lase şi ea un bilet: „Nu, mulţumesc. Oi fi tu insensibilă la
sentimentele altora, dar n-o să-ţi îngădui să fii insensibilă la ale mele şi să scapi
basma curată. Nu sunt un nimic, Ellie, indiferent ce crede mama ta". Sau poate
nici n-ar fi trebuit să catadicsească să-i răspundă, ci s-o lase să aştepte lângă
catarg la trei şi jumătate, ca să constate că Lucy nu aştepta acolo cu răsuflarea
întretăiată ca să fie ceea ce înţelegea Ellie prin „prietenă".
Era plină de resentimente faţă de Eleanor, nu doar din pricină că o alesese cu
atâta înflăcărare şi renunţase la ea aşa de fulgerător, ci fiindcă dovezile de
afecţiune pe care Eleanor i le arătase instantaneu o făcuseră pe Lucy să ia o
decizie pe care altminteri n-ar fi luat-o şi pe care ulterior avea s-o regrete. Dar
asta nu era neapărat vina lui Eleanor, ci mai degrabă a ei (sau cel puţin aşa părea
dispusă să creadă în timp ce recitea cuvintele mâzgălite pe hârtia de scris
albastră, inscripţionată cu monograma EES în partea de sus). Motivul pentru
care nu voia să aibă de-a face cu Ellie Sowerby era acela că îi era superioară lui
Ellie în toate privinţele, în afară de frumuseţe, de care nu-i păsa chiar aşa de
mult, şi de bani, care nu însemnau nimic, şi de haine -şi de băieţi. Dar, tot aşa
cum în septembrie plecase cu ea atunci când Ellie o invitase să-şi petreacă din
nou după-amiaza împreună, deşi ştia că Ellie era mai prejos decât ea, şi în ultima
săptămână din februarie s-a trezit c-o urmează iar.
Unde să se fi dus? Acasă? Socotind din 28 februarie, îi mai rămâneau doar
două sute de zile de trai în casa aia, cu oamenii ăia (înmulţit cu 24 egal 4.800 ore
- din care totuşi 1.600 în pat), şi pe
96
97
urmă avea să ajungă la secţia din Fort Kean a colegiului de stat pentru fete.
Candidase pentru una din cele cincisprezece burse de merit integrale disponibile
pentru studenţii din interiorul statului şi, deşi taţi Will spusese că până şi simplul
fapt că primise ceva era o recunoaştere a meritelor, i se acordase doar ceea ce
scrisoarea de felicitare numea „o bursă socială", menită să-i acopere cazarea la
cămin, în valoare de o sută optzeci de dolari pe an. Avea să termine a 29-a într-
un an de 117 elevi, iar acum îşi dorea să fi tras mai tare pentru note de 10 la
materii ca latina şi fizica, la care i se părea un adevărat triumf şi dacă lua un 8.
Nu că problemele cu banii aveau s-o împiedice să plece la şcoală. De-a lungul
anilor mama ei reuşise cumva să pună deoparte două mii de dolari pentru
educaţia lui Lucy. Cele două mii, plus încă o mie o sută de dolari - economiile
lui Lucy -, plus bursa socială, aveau să îi ajungă să se descurce timp de patru ani,
cu condiţia ca vara să lucreze în continuare cu normă întreagă la lactobar şi să
aibă grijă să nu cheltuiască pe lucruri inutile. Dezamăgirea o reprezenta faptul că
şi-ar fi dorit să se desprindă complet de ai ei. Sperase că, începând din
septembrie 1949, n-o să mai fie nevoită să apeleze la ei pentru nimic tot restul
vieţii. în vara de dinainte se decisese asupra Colegiului de Stat din Fort Kean
fiindcă era cea mai ieftină şcoală pe care o putea găsi şi la care avea cele mai
mari şanse să primească un ajutor financiar. Refuzase să îşi depună dosarul în
altă parte chiar şi după ce mama ei îi destăi-nuise existenţa „fondului" ei secret
„pentru colegiu". Motivul pentru care Lucy detesta să ia acei bani nu era doar
acela că aveau s-o ţină legată în continuare de ai ei, ci şi că ştia cum îi câştigase
maică-sa şi de ce. Până prin clasa a cincea fusese convinsă că, fiind fiica
doamnei Nelson, profesoara
de pian, faptul acesta îi conferea un statut aparte. Apoi, dintr-odată, puştii
care aşteptau pe verandă când afară era cald sau care şedeau iarna în vestibul, cu
paltoanele pe ei, erau chiar colegii ei de clasă - şi lucrul ăsta o umplea de un soi
de groază. Oricât de repede alerga acasă de la şcoală, oricât de discret căuta să-şi
croiască drum înăuntru, de fiecare dată la pian era deja aşezat un copil, invariabil
un băiat, care întorcea invariabil capul de la lecţie exact la tanc ca să-şi zărească
colega, pe Lucy Nelson, ţâşnind în sus pe treptele ce duceau la camera ei.
La şcoală ajunsese să fie cunoscută nu drept puştoaica a cărei mamă dă lecţii
particulare de pian, ci drept fata al cărei tată pierdea vremea la Adăpostul lui
Earl, era convinsă de asta, deşi prăpastia - pe care începea s-o intuiască - între ea
şi colegii ei era atât de mare, încât nu-i îngăduia să-i întrebe ce gândeau cu
adevărat sau să afle ce vorbeau de fapt pe la spatele ei. Se prefăcea, fireşte, că
familia ei era una normală, chiar şi după ce a început să-şi dea seama că nu era
aşa - chiar şi după ce elevii mamei ei se întorceau în oraş împrăştiind bârfe
despre felul cum era cu adevărat familia lui Lucy Nelson.
Fireşte, când era mai mică, aproape că reuşea să creadă când le povestea
prietenilor că bunicii lor erau cei care locuiau cu ei în casă şi nu invers.
Prietenelor noi le spunea din capul locului că motivul pentru care nu putea aduce
pe nimeni acasă după-amiaza era acela că bunica ei, pe care o iubea nespus, se
odihnea după prânz. Şi îşi făcea multe prietene noi. într-o vreme orice fată de
vârsta ei care se muta în oraş auzea de la Lucy despre puiul de somn al bunică-
sii. însă la un moment dat o fată pe nume Mary Beckley (a cărei familie s-a
mutat iar în anul următor), auzind povestea, a început să chicotească şi Lucy a
ştiut că cineva
98
99
o prinsese deja pe Mary Beckley la colţ şi-i spusese secretele lui Lucy.
Chestia asta a înfuriat-o aşa de tare pe Lucy, încât i-au ţâşnit lacrimile, şi a
înspăimântat-o aşa de tare pe Mary, că s-a apucat să jure pe ce avea ea mai
scump că singurul motiv pentru care chicotise era că şi surioara ei dormea după
prânz...
Numai că Lucy n-a crezut-o. Şi din momentul ăla a refuzat să mai spună
cuiva vreo minciună, despre indiferent ce. Din momentul ăla n-a mai adus pe
nimeni acasă şi nici nu a mai oferit vreo explicaţie pentru purtarea ei. Aşa încât,
de la vârsta de zece ani, deşi nu avea nici o prietenă care să-i fie confidentă, n-a
mai existat nimeni de care să-i pese şi care să o vadă pe mama ei luând
pliculeţele cu bani de la elevi (şi spunând „Mulţumesc foarte mult" pe un ton
dulce, atât de dulce) sau, ceea ce era mult mai rău, groaza groazelor, să îl vadă pe
taică-său intrând pe uşă şi prăvă-lindu-se mort de beat în hol.
Nici măcar Kitty Egan, pe care a descoperit-o în al doilea an de liceu şi care,
vreme de patru luni, a fost tovarăşa cea mai apropiată pe care o avusese
vreodată. Kitty nu învăţa la liceul Liberty Center, ci la şcoala parohială St. Mary.
Lucy tocmai începuse să lucreze patru seri pe săptămână la lactobar şi aşa a
cunoscut-o pe Kitty, în urma scandalului: sora mai mare a lui Kitty, Babs, care
avea doar şaptesprezece ani, fugise de acasă. Nici măcar nu aşteptase să se facă
vineri, ziua când erau plătite fetele de la lactobar, ci îşi luase tălpăşiţa după orele
de muncă într-o seară de marţi ploioasă, probabil îmbrăcată cu uniforma ei de
ospătăriţă. Complice îi fusese un băiat de optspre-zece ani din Selkirk, care
mătura pe jos la fabrica de ambalaje. La sfârşitul acelei săptămâni în oraş sosise
o ilustrată adresată „Sclavelor de la Lacto-barul lui Dale" şi expediată din
Aurora, Illinois.
„în drum spre Virginia de Vest. Ţineţi-o tot aşa, COPII!" Semnat: „Dna
Homer «Babs» Cook".
Pe Kitty a trimis-o taică-său la lactobar să-i ia salariul lui Babs pentru zilele
de luni şi marţi. Era o fată înaltă şi slăbănoagă, a cărei izbitoare trăsătură
distinctivă o reprezenta absenţa oricărui pigment: avea tot atâta culoare în obraji
ca miezul unui cartof, chiar şi atunci când intra în casă de la frig. La început a
părut că ea şi Babs erau cât se poate de diferite, asta până când Lucy a aflat că
Babs îşi vopsise părul în negru ca să semene cu Linda Darnell (la origine era
portoca-liu-roşcat, la fel ca al lui Kitty). Cât despre piele, îi spusese Kitty, Babs
şi-o acoperea cu atâta argilă, încât n-aveai cum să bănuieşti că era aproape
anemică.
Părinţii avuseseră întotdeauna probleme cu Babs. Singura lor mulţumire era
că Babs purta cercei cu răstignirea în urechile în care-şi dăduse găuri şi o
cruciuliţă la gât, iar asta, cum îi spusese Kitty, numai ca să atragă atenţia asupra
golului dintre sâni - nu că ar mai fi fost şi altceva acolo în afară de un gol. Sânii
erau tot felul de chestii pe care şi le îndesa în sutien: hârtie igienică sau şosetele
fratelui ei Francis. Când mai avea vreo cinci minute de mers până la St. Mary - o
clădire întunecată din cărămidă, aflată imediat peste podul Winnisaw -, Babs se
pitea rapid prin vreun gang ca să se acopere cu fard gros de la rădăcina părului ei
vopsit până pe decolteul artizanal, pufăind în tot timpul ăsta dintr-o ţigară Lucky
Strike. Kitty i-a povestit lui Lucy despre lucrul îngrozitor pe care îl găsise o dată
în poşeta soră-sii - „O dată am găsit un lucru îngrozitor la ea în poşetă" - şi când
Babs a descoperit că Kitty îl aruncase în closet, a zbierat şi a răcnit şi a plesnit-o
peste faţă. Kitty nu suflase nici o vorbă nimănui - în afară de preot -, de teamă că
ai ei aveau s-o
100
101
pedepsească crunt pe soră-sa mai mare, care, susţinea ea, avea nevoie de
îndurare, de iertare şi de iubire. Babs era o păcătoasă şi nu-şi dădea seama ce
face, iar Kitty o iubea şi în fiecare zi, dimineaţa şi seara, se ruga pentru sora ei,
care trăia acolo, în Virginia de Vest, cu un băiat despre care Kitty credea că nici
măcar nu era soţul ei.
Mai avea acasă trei fraţi, toţi mai mici decât Kitty, şi se ruga şi pentru ei, în
special pentru Francis jr., care în curând urma să sufere o operaţie pentru
„mastoidita" lui. Familia Egan locuia într-o casă care nu era decât o cocioabă
dărăpănată de la periferia oraşului, în apropiere de ferma de lapte Maurer, unde
era angajat domnul Egan. Din grinzile casei ieşeau cuie, peste tot atârnau hârtii
de muşte, chiar dacă era deja toamnă, şi fiecare drug nevopsit părea să aibă
propriul ornament, constând din sârme rămase la vedere. Când a intrat, Lucy s-a
ferit să schiţeze vreo mişcare, de teamă să nu se atingă de ceva care i-ar fi sporit
senzaţia de silă şi deznădejde pe care i-o pricinuia simplul fapt că vedea locul
unde Kitty era nevoită să mănânce, să doarmă şi să-şi facă temele.
Şi atunci când Kitty a zis că după-amiaza mama ei trebuia să se odihnească,
lui Lucy i-a fost teamă să întrebe de ce, ştiind că în spatele unei astfel de
minciuni s-ar fi putut ascunde cine ştie ce adevăr îngrozitor pe care nu voia să-1
audă. Simţea nevoia să iasă la aer şi astfel, gândindu-se că uşa cea mai apropiată
dădea spre curtea casei, a împins-o în lături. într-o odăiţă minusculă, întinsă pe
un pat de două persoane, dormea o femeie palidă într-un furou de stambă lung şi
gri, care purta pe piciorul stâng - în pat! - o gheată ortopedică. Apoi i s-a făcut
cunoştinţă cu Francis jr., care în secunda următoare i-a arătat locul din spatele
urechii unde părea să fi fost pocnit cu un băţ. Şi cu Joseph, în vârstă de opt ani,
pe care Kitty a
trebuit să-1 bage în casă şi să-1 schimbe de salopetă, care era - „ca de
obicei", a comentat Kitty -udă leoarcă. Şi cu micuţul Bing - botezat după
cântăreţ -, care nu făcea altceva decât să-şi târască întruna păturica după el în
jurul curţii, plângând după cineva pe nume Fay, despre care Kitty a spus că nici
nu exista. Şi pe urmă şi-a făcut apariţia domnul Egan, pe care Lucy poate chiar l-
ar fi simpatizat pentru mersul lui apăsat şi ochii verzi, scăpărători, dacă mai
devreme Kitty nu i-ar fi arătat ceva ce atârna într-un cui din fundul unui şopron,
şoptindu-i că era un bici. Una peste alta, era cea mai obidită şi mai nefericită
familie pe care Lucy o văzuse, de care auzise sau pe care şi-o imaginase
vreodată. Era chiar mai rea decât a ei, dacă aşa ceva era cu putinţă.
Ea şi Kitty au început să se vadă regulat după ore. Lucy, care aştepta în
parcul de vizavi de St. Mary, se uita la puştii catolici care năvăleau pe uşile
laterale şi şi-i închipuia întorcându-se la case aidoma celei a lui Kitty Egan, chiar
dacă bătrânii Snyder, care erau catolici şi locuiau cu trei case mai jos pe Franklin
Street, aveau o casă exact ca a lui taţi Will.
Lucy i-a destănuit lui Kitty secretul ei. Au mers pe Water Street până la
capătul sudic şi, de la o distanţă sigură, i-a arătat uşa de la Adăpostul lui Earl.
Kitty a întrebat în şoaptă:
— Acum e acolo?
— Nu. E la muncă. Sau cel puţin aşa ar trebui. Se duce acolo seara.
— în fiecare seară?
— Aproape.
— Sunt şi femei?
— Nu. Whisky.
— Eşti sigură că nu sunt femei?
— Păi, nu, a zis Lucy. Vai, e groaznic. E oribil. Mi-e silă!
102
103
N-a trecut mult şi Kitty i-a povestit lui Lucy despre Sfânta Tereza din
Lisieux, Micuţa Floare -Sfânta Tereza, care la un moment dat a spus: „Noi
trebuie să-L alinăm pe Mântuitor, nu El pe noi..." Kitty avea o cărţulie cu coperte
albastre intitulată Povestea unui suflet, în care Sfânta Tereza însăşi consemnase
toate lucrurile minunate pe care le gândise sau rostise vreodată. Chiar dacă
vremea începea să se strice şi se întuneca înainte de sfârşitul după-amiezii, cele
două fete şedeau pe o bancă în părculeţul aflat vizavi de biserica St. Mary,
îmbrăcate cu paltoane şi îngrămădite una în alta, timp în care Kitty îi citea lui
Lucy pasaje despre care spunea că o să-i schimbe viaţa şi o să-i deschidă pe veci
poarta Raiului.
La început Lucy nu a reuşit să prindă şpilul chestiei ăsteia. Asculta cu
atenţie, uneori cu ochii închişi, ca să se poată concentra mai bine, dar în curând a
început să-i devină limpede că, nefiind catolică, nu-i era menit să înţeleagă
vreodată lucrul acela care o însufleţea într-atât pe Kitty, oricare o fi fost el. Ea
era luterană după o latură a familiei şi prezbiteriană după cealaltă şi cel din urmă
era şi ritul în care fusese crescută pe vremea când mama ei mai reuşea s-o
convingă să meargă la biserică. Incet-încet, a simţit cum o cuprinde un soi de
melancolie provocată de imbecilitatea ei spirituală, până într-o zi când,
dispreţuindu-se atât pe sine, cât şi educaţia ei protestantă limitată, s-a uitat peste
umărul lui Kitty la o pagină din cartea aceea misterioasă şi a descoperit că nu era
deloc greu de înţeles. Problema era că, citind cu voce tare, Kitty - care i-a apărut
dintr-odată jalnic, dezgustător de neştiutoare - înlocuia „o" cu „una", „el" cu „ea"
şi „când" cu „ce" şi lăsa cu totul deoparte cuvintele pe care nu le putea pronunţa
ori le pocea într-un asemenea hal, încât sunau a altceva.
Chiar şi aşa, Kitty o iubea pe Sfânta Tereza mai pătimaş decât iubise Lucy
vreodată ceva, cel puţin din câte îşi amintea ea, şi astfel, treptat, când a început
să prindă sensul spuselor Sfintei Tereza şi a văzut de nenumărate ori cum Kitty
era năpădită de bucurie rostind cu voce tare exact cuvintele acelea, aproape toate
scrise de sfânta însăşi, a început să se întrebe dacă n-ar trebui să-i ierte lui Kitty
Egan problemele de citire şi să caute s-o iubească, la rândul ei, pe Sfânta Tereza.
Kitty a fost cea care a dus-o să-1 cunoscă pe părintele Damrosch. A început
să primească îndru-mare de la el după şcoală, timp de o oră pe zi, două zile pe
săptămână, şi să-şi petreacă alte ore în biserică, aprinzând întruna candele întru
pomenirea Sfintei Tereza, după a cărei viaţă ea şi Kitty aveau să şi-o croiască pe
a lor. La prima reculegere spirituală a primit un voal negru de la sora Angelica a
Patimilor, o femeie mărunţică şi tuciurie, cu ten uleios, ochelari fără rame şi nişte
păr sub nas care semăna atât de tare cu o mustaţă bărbătească, încât Lucy n-a
suflat o vorbă despre asta, de teamă să n-o jignească pe Kitty, care o diviniza pe
sora Angelica şi nici măcar nu părea să bage de seamă firele acelea lungi şi
negre. Kitty îi pomenise sorei Angelica despre Lucy într-o scrisoare, aşa încât
călugăriţa ştia totul despre tatăl lui Lucy, pentru care se rugase deja, la
rugămintea lui Kitty. Sora Angelica se mai ruga şi pentru Babs din Virginia de
Vest. Zadarnic însă aşteptau toate veşti de la păcătoasa dispărută. Parcă păşise
din localul acela din Aurora, Illinois, direct în Iad.
Kitty şi Lucy îşi citeau una alteia cu glas tare pasajele preferate din Sfânta
Tereza, care părăsise lumea aceasta decăzută la douăzeci şi patru de ani şi
suferise o moarte înfiorătoare, copleşită de neputinţă, frig, tuse şi sânge.
„«...Pentru a ajunge sfânt, trebuie să suferi un mulţime»", citea Kitty,
104
105
„«să cauţi tot timpul când este cel mai bine şi să uitare-de sine...»"
Amândouă au ales să urmeze ceea ce sora Angelica numea „micul îndrumar
al Sfintei Tereza spre copilăria spirituală". Singura grijă a Terezei, i-a spus sora
Angelica lui Lucy, era ca nimeni să nu fie vreodată tulburat sau măcar deranjat
de suferinţele ei: „în fiecare zi căuta prilejuri să se umple de umilinţă" (sora
Angelica i-a citit asta dintr-o carte, deci nu era ceva ce scornise ea), „de pildă,
îngăduind să fie dojenită pe nedrept. Se silea să pară senină şi mereu
prevenitoare şi să nu lase să-i scape vreun cuvânt de nemulţumire, să practice
milostenia în taină şi să facă din abnegaţie principiul după care se călăuzea în
viaţă". Medicul care o îngrijise în zilele de pe urmă spusese: „Nu am văzut de
când sunt pe cineva care să sufere atât de crunt cu o asemenea expresie de
bucurie nepământeană". Iar ultimele ei cuvinte, rostite în timp ce agoniza lent, au
fost: „Dumnezeul meu, Te iubesc".
Aşa că Lucy s-a dedicat unei vieţi de supunere, smerenie, tăcere şi suferinţă -
până în seara când tatăl ei a smuls storul şi a răsturnat cratiţa cu apă în care
mama sa îşi înmuia picioarele ei frumoase şi delicate. După ce i-a chemat în
ajutor pe Sfânta Tereza din Lisieux şi pe Mântuitor -fără să primească vreun
răspuns -, a chemat poliţia.
Părintele Damrosch nu a mers s-o vadă personal atunci când Lucy (care de
obicei lua parte la cel puţin două liturghii) nu s-a arătat în duminica aceea nici
măcar la una, şi n-a venit nici în săptămâna ce a urmat, când Lucy n-a apărut la
ora de îndrumare. în schimb, se pare că a vorbit ca într-una din zile Kitty să fie
învoită de la ore şi să se întâlnească cu Lucy în faţa liceului, care
îşi încheia orele în fiecare după-amiază cu treizeci de minute mai devreme
decât şcoala de la St. Mary. Kitty i-a zis lui Lucy că părintele Damrosch ştia că
tatăl ei îşi petrecuse noaptea în arest. Kitty i-a mai zis că ăsta nu era decât un
motiv în plus să se grăbească să se convertească. Era convinsă că, dacă Lucy îl
ruga, părintele Damrosch ar fi acceptat să se vadă cu ea o oră în plus pe
săptămână şi să grăbească astfel convertirea, aşa încât să poată primi prima
împărtăşanie în mai puţin de o lună. „Iisus o să te ierte, Lucy", i-a spus Kitty, la
care Lucy s-a întors furioasă spre ea şi a spus că nu vedea de ce ar trebui să fie
iertată. Kitty s-a rugat de ea, a implorat-o şi într-un târziu, când Lucy i-a spus
„Nu te mai ţine după mine! Nu ştii nimic!", a izbucnit în plâns şi-a zis că o să-i
scrie sorei Angelica, aşa încât să se roage şi ea ca Lucy să îmbrăţişeze
învăţăturile Bisericii până nu era prea târziu.
O vreme Lucy s-a temut că o să dea nas în nas cu părintele Damrosch prin
centru. Acesta era un bărbat mătăhălos, cu o chică de păr negru, căruia îi plăcea
să joace miuţa cu băieţii catolici după ore. Vocea şi înfăţişarea lui le făceau până
şi pe fetele protestante să leşine după el pe stradă. El şi Lucy avuseseră nişte
discuţii nemaipomenit de serioase, în timpul cărora fata făcuse tot posibilul să
creadă lucrurile pe care acesta le spunea. „Viaţa de aici nu este viaţa noastră
adevărată" - iar ea se căznise din răsputeri să-1 creadă... Cum de aflase aşa de
repede ce se întâm-plase? Cum de ştiau toţi? La şcoală, puşti pe care abia dacă-i
recunoştea începuseră să-i zică „Bună", de parcă se descoperise că suferea de
cine ştie ce boală mortală îngrozitoare şi tuturor li se spusese să se poarte frumos
cu ea în ultimele săptămâni pe care le mai avea de trăit. Iar după ore o gaşcă de
băieţi scârboşi, care pierdeau vremea fumând
106
107
îndărătul avizierului, au strigat după ea „Hei, Caraliii1!" şi pe urmă au imitat
un răpăit de mitralieră. După ce au ţinut-o aşa o săptămână, într-o după-amiază
Lucy a luat o piatră de pe jos, s-a răsucit brusc şi a azvârlit-o cu atâta putere, că a
lăsat o urmă întunecată în locul unde a nimerit avizierul. Insă băieţii tot au
continuat să o ia peste picior din locul unde se refugiaseră, pe un teren viran.
Acasă Lucy se încăpăţâna în continuare să mănânce de una singură în
bucătărie, ca să nu o facă împreună cu el, pe care bunicul ei se dusese şi-1
scosese din puşcărie chiar a doua zi, dis-de-dimi-neaţă. Dacă telefonul aflat
lângă masă suna în timp ce ea şedea acolo, uitându-se furioasă la mâncare, se
ruga să fie părintele Damrosch. Ce-ar fi făcut bunică-sa când preotul şi-ar fi
anunţat vizita? Dar asta nu s-a întâmplat. I-a trecut prin minte chiar să se ducă
direct la el - nu ca să-i ceară ajutorul sau sfatul, ci fiindcă îl recunoscuse pe unul
din băieţii care îi strigaseră „Caraliii" de la liturghia duminicală de la ora nouă, la
care participa nesmintit împreună cu ai lui. Chiar şi aşa, i-ar fi spus părintelui
Damrosch din capul locului că nu avea pentru ce să fie iertată şi nimic de
mărturisit. Cine se credea Kitty Egan, de cutezase fie şi să insinueze aşa ceva? O
fată slută şi înapoiată, dintr-o familie de analfabeţi, căreia îi miroseau hainele a
cartofi prăjiţi şi care nu era în stare să citească măcar o propoziţie dintr-o carte
fără să o stâlcească! Cine se credea, de-şi permitea fie şi să îi vorbească? Cât
despre Sfânta Tereza, Micuţa Floare, adevărul era că Lucy n-o putea suferi, cu
patimile ei cu tot.
1. în original „Gang Busters", trimitere la o celebră emisiune radiofonică
difuzată din 1936 până în 1957 şi care consta în dramatizări ale unor investigaţii
poliţieneşti reale.
A strâns laolaltă vălul negru, rozariul, catehismul, exemplarul din Povestea
unui suflet şi toate pliantele pe care le strânsese la reculegerea spirituală şi din
vestibulul de la St. Mary şi le-a vârât într-o pungă de hârtie cafenie. Ce a
împiedicat-o să dea drumul, pe rând, fiecărui obiect în coşul de hârtii a fost
convingerea că bunică-sa avea să le vadă acolo şi să-şi închipuie că Lucy renunţa
să se mai convertească din pricina obiecţiilor ei faţă de „toate scamatoriile alea
catolice". Nu voia să-i ofere această satisfacţie. Ce hotăra ea în privinţa religiei
şi, în general, a vieţii per-sonale nu era treaba nimănui din casă şi cu atât mai
puţin a băgăcioasei ăleia.
în seara aceea a luat punga cu ea la lucru, cu gândul să-i dea drumul într-un
tomberon de pe drum sau s-o azvârle pe un maidan. Dar un rozariu? un văl? un
crucifix? Dacă găsea cineva punga şi i-o ducea părintelui Damrosch? Ce şi-ar fi
închipuit acesta? Poate că singurul motiv pentru care părintele se abţinuse să-i
telefoneze până acum era acela că i se părea necuviincios să se amestece într-o
familie care deja respingea atât de tare ideea de convertire. Sau poate considera
că nu se cade să-şi vâre nasul într-o chestiune personală înainte să-i fi fost
solicitat ajutorul. Sau poate intuise din capul locului că Lucy nu era întru totul
convinsă de lucrurile pe care i le spunea şi, ca atare, s-ar putea să fie insensibilă
la orice altceva ar fi avut să-i spună. Sau poate nici nu-1 interesase vreodată cu
adevărat, o considera doar o puştoaică oarecare şi, dacă Lucy se ducea la el, n-ar
fi făcut altceva decât să se apuce să-i împuieze iarăşi capul cu catehismul, pentru
ca la final s-o îndese în confesional, unde, la fel ca proasta de Kitty Egan, putea
să ceară iertare pentru păcate care nu erau cu adevărat ale ei şi să înalţe rugăciuni
pentru unii şi pentru alţii, rugăciuni care nu aveau să îi
108
109
ajute cu nimic. Ar fi căutat s-o înveţe să adore suferinţa. Dar ea ura suferinţa
la fel de mult pe cât îi ura pe cei care o făceau să sufere şi asta n-avea să se
schimbe.
După lucru a cotit-o în grabă de pe Broadway, apucând-o în direcţia râului. A
intrat la St. Mary fără să îngenuncheze, a aşezat punga pe ultima băncuţă şi a
fugit. Odată ajunsă afară, a băgat de seamă că în prezbiteriu era aprinsă o singură
lumină... Oare părintele Damrosch stătea îndărătul uneia dintre ferestrele
întunecate şi se uita de sus la ea? A aşteptat câteva clipe să-i strige să intre. Şi ce
să-i fi spus? Că viaţa asta e un preambul la cea viitoare? Ea nu credea asta. Nu
există viaţă de apoi. Asta e singura care există, părinte Damrosch. Asta! Acum!
Şi n-o să mi-o distrugă! N-o să-i las! Sunt mai bună decât ei în toate privinţele!
Lumea n-are decât să mă strige cum îi vine la gură - nu-mi pasă! N-am nimic de
mărturisit, fiindcă eu am dreptate şi ei greşesc şi refuz să-i las să mă distrugă!
Două săptămâni mai târziu, părintele Damrosch a intrat într-o seară în
Lactobarul lui Dale şi a comandat un plutitor de îngheţată cu cola. Dale a apărut
instantaneu din încăperea din spate ca să-1 salute şi să-1 servească personal pe
preot, repetând în tot acest timp ce onoare imensă îi făcea. A refuzat să-i ia banii
părintelui Damrosch, însă acesta a insistat şi, când a plecat, una dintre ospătăriţe
i-a spus lui Lucy: „E absolut superb". însă Lucy a continuat să umple cu grijă
zaharni-ţele.
în semestrul următor Lucy s-a înscris la cursul de educaţie muzicală, unde a
fost convinsă de profesorul ei, domnul Valerio, să se apuce de studiul tobei mici
de fanfară, aşa că după aceea, vreme de un an şi jumătate, problema umplerii
timpului
după ore a fost rezolvată de fanfară. Fie repetau în amfiteatru sau pe teren,
fie plecau sâmbăta pe undeva la vreun meci de fotbal. Existau permanent puşti
care se vânzoleau prin sala de repetiţii, care se împingeau unii pe alţii de la spate
la urcarea în autocar sau care se înghesuiau pe estradă unii în alţii, epolet lângă
epolet, ca să se încălzească în timp ce partida de fotbal propriu-zisă -care pe
Lucy o scotea din minţi - se prelungea la nesfârşit. în consecinţă, nu era aproape
niciodată singură în şcoală, ca să poată fi arătată cu degetul drept fata care făcuse
cine ştie ce chestie îngrozitoare. Uneori, în timp ce se grăbea să iasă din subsolul
şcolii cu toba ei, se întâmpla să-1 zărească pe Arthur Mufflin furişându-se pe
terenurile de baschet sau cocoţat pe motocicleta lui şi fumând. Fusese
exmatriculat cu ani în urmă de la liceul Winnisaw şi era un soi de erou pentru
băieţii care pe vremuri îi strigau „Caraliii" sau „J. Edgar Hoover". Dar dacă avea
cumva şi el ceva de comentat pe seama ei, Lucy nu stătea să-1 asculte. Se apuca
să exerseze cadenţa de marş şi mergea întins până la teren, bătând aşa de tare în
tobă, că, şi dacă el ar fi strigat-o, nu şi-ar fi dat seama.
însă apoi, complet pe neaşteptate, chiar la începutul ultimului ei an de liceu,
a terminat-o cu fanfara. Chiulise de la repetiţii de două ori în decurs de două
săptămâni ca să se ducă în Crâng cu Ellie Sowerby. Domnului Valerio îi
explicase (prima ei minciună după ani de zile) că bunica îi era bolnavă şi avea
nevoie de ea - iar el înghiţise gogoriţa. Aşa că nu exista nici un pic de tensiune
între ei: Lucy rămânea „fata lui de vis". Nici nu-i pierise plăcerea de a mărşălui
de-a lungul terenului la începutul amiezii, în fruntea şirului ei, „Stâng... stâng...
stâng, drept, stâng", timp în care bătea în tobă cadenţa surdă până când ajungeau
110
 111
la linia de mijloc şi începeau cu imnul naţional. Era momentul pe care
ajunsese să-1 aştepte toată săptămâna, dar motivul nu îl reprezenta vreo chestie
ridicolă precum spiritul şcolii - şi nici măcar dragostea de patrie, despre care
presupunea c-o avea, deşi nu mai mult decât un om obişnuit. Nu steagul care
fâlfâia cu zgomot în bătaia vântului îi făcea pielea de găină, ci mai degrabă
faptul că îi vedea pe toţi cei din gradene ridicându-se pe măsură ce ea înainta de-
a lungul terenului. Zărea cu coada ochiului braţele înălţându-se, şepcile scoase,
simţea toba bufnind înăbuşit în ritm peste apărătoarea ei de picior, căldura
soarelui îi mân-gâia părul care i se iţea de sub coiful negru cu argintiu, cu panaş
galben, şi, o, era realmente splendid - până în a treia sâmbătă din septembrie,
când, odată ajunşi în dreptul liniei de mijloc, s-au răsucit cu faţa spre tribune
(unde toată lumea stătea tăcută în picioare, cu faţa spre ei), ea a strâns mai tare în
mâini beţele netede, domnul Valerio s-a cocoţat pe scaunul pliant care îi fusese
adus pe teren, s-a uitat în jos la ei - „Fanfară", a şoptit el zâmbind, „bună ziua" -
şi, chiar cu o clipă înainte ca el să ridice bagheta, Lucy şi-a dat seama (aşa, pur şi
simplu) că în toată fanfara liceului Liberty Center erau doar patru fete: Eva
Petersen, care cânta la clarinet şi avea albeaţă la ochi, Marilynne Elliott, care
cânta la carilon şi al cărei frate era mare erou de război, dar ea era bâlbâită, şi
noua interpretă la corn francez, de care domnul Valerio era nemaipomenit de
mândru, biata Leola Krapp1, care, pe lângă faptul că o chema aşa, avea doar
paisprezece ani şi cântărea deja nouăzeci de kilograme - „goală", cum ziceau
băieţii. Plus Lucy.
1. Sonoritatea numelui trimite la crap - rahat, excre-mente (engl.).
Luni i-a spus domnului Valerio că, fiindcă seara lucra la Lactobarul lui Dale
şi după-amiaza făcea repetiţii cu fanfara, nu-i mai rămânea suficient timp pentru
învăţat.
— Dar terminăm înainte de patru jumate.
— Chiar şi aşa, a spus ea, ferindu-şi privirea.
— Dar anul trecut te-ai descurcat, Lucy. Ba
chiar ai fost printre premianţi.
— Ştiu. îmi pare tare rău, domnule Valerio.
— Păi, Lucy, a început el, tu şi cu Bobby Witty
sunteţi oamenii mei de bază. Zău că nu ştiu ce
să zic. Mai e un pic şi încep meciurile importante.
— Ştiu, domnule Valerio, dar cred că aşa e mai bine. Cred că n-am încotro.
Mai e un pic şi începe şi facultatea, să ştiţi. Aşa că trebuie să mă pun serios pe
treabă şi să mă străduiesc din răsputeri - pentru bursă. Şi am nevoie de banii pe
care-i câştig la lactobar. Dacă aş putea renunţa la slujbă, atunci mi-aş permite să
mă ocup de asta... dar pur şi simplu nu pot.
— Ce să zic? a comentat el, coborând pleoapele ochilor lui mari şi negri. Nu
ştiu ce-o să se aleagă de ritmul de-acolo, de la percuţie. Mi-e şi groază să mă
gândesc.
— Cred că Bobby poate să-i tragă după el, dom-nule Valerio, a spus ea cu
glasul stins.
— Mda, a oftat el. Nu-s Fritz Reiner. Bănuiesc că asta înseamnă o fanfară de
liceu.
— îmi pare tare rău, domnule Valerio.
— Chestia e că nu mi se întâmplă prea des să dau de cineva, băiat sau fată,
care să fie la fel de pasionat de toba mică pe cât eşti tu. Majoritatea, dacă-mi
permiţi, dau în toba aia ca în fasole. Tu asculţi. Tu ai fost fata mea de vis, Lucy.
— Vă mulţumesc, domnule Valerio. Vă sunt recunoscătoare. înseamnă mult
pentru mine, sincer vă zic.
112
113
Apoi i-a aşezat pe birou cutia în care îşi împăturise uniforma. Coiful argintiu
cu cozoroc negru şi panaş auriu îl ţinea în mână.
— Zău că îmi pare rău, domnule Valerio.
El a luat coiful şi 1-a aşezat pe birou.
— Toba mea, a început ea, simţind cum îi slă
beşte voinţa cu fiecare clipă ce trecea, e în sala
de repetiţii.
Domnul Valerio şedea pur şi simplu acolo, şfi-chiuind panaşul cu un deget.
O, ce om de treabă era! Era un burlac cu un uşor şchiopătat care venise la ei
tocmai de la o şcoală de muzică din Indianapolis, Indiana, şi fanfara însemna
toată viaţa lui. Era extrem de răbdător şi dedicat. Fie zâmbea, fie era trist, dar nu
devenea niciodată furios şi nici afurisit, iar acum ea îl dezamăgea — şi încă
dintr-un motiv egoist, prostesc, lipsit de
însemnătate.
— Ei bine, la revedere, domnule Valerio. Sigur,
o să mai trec să vă salut şi să văd cum merg
treburile, nu vă faceţi griji.
Deodată el a tras foarte adânc aer în piept şi s-a ridicat. Părea să-şi adune
puterile. I-a apucat o mână într-ale lui şi i-a strâns-o, căznindu-se să adopte o
mină fericită.
— Ei bine, a fost o plăcere să te avem în echipă,
Fată de Vis.
Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Lui Lucy îi venea să-1 pupe. De ce făcea asta?
Fanfara era a doua ei familie. Prima ei familie.
— Dar, a reluat domnul Valerio, bănuiesc c-o
să trecem cu toţii peste asta.
A bătut-o pe umăr:
— Ai grijă de tine, Lucy.
— O, şi dumneavoastră, domnule Valerio!
Când Lucy a urcat în fugă treptele de la intrare,
o fetiţă cu cozi împletite şedea în leagănul de pe verandă.
— Bună! i-a spus copila. Oricine se va fi aflat deja la pian în momentul
acela, s-a oprit în mylocul unei măsuri când Lucy a trântit uşa în urma ei şi s-a
repezit în sus pe scări, urcând câte două trepte deodată.
In timp ce răsucea cheia în uşa de la camera ei, a auzit din nou pianul la
parter. în secunda următoare a tras scaunul de sub birou, s-a urcat pe el şi şi-a
privit picioarele în oglinda de deasupra măsuţei de toaletă. Erau dizgraţioase. Era
prea scundă şi prea slăbănoagă. Dar ce putea face? De doi ani rămăsese la un
metru cincizeci şi şase. Cât despre greutate, nu-i plăcea să mănânce, cel puţin nu
acasă. în plus, dacă se îngraşă, picioarele aveau pur şi simplu să i se îngroaşe ca
nişte câr-naţi - asta păţeau fetele scunde.
S-a dat jos de pe scaun. Şi-a înfruntat reflexia în oglindă. Ce faţă pătrăţoasă
avea - şi anostă. Cuvântul „cârn" se inventase ca să-i descrie ei nasul. Eva
Petersen încercase să-i dea porecla asta la fanfară, dar Lucy îi spusese să
înceteze şi, cum Eva avea ea însăşi albeaţa aia la ochi, s-a conformat instantaneu.
Un nas cârn nu era o chestie aşa de neplăcută, dacă stătea să se gândească, doar
că al ei era prea gros la capăt, acolo unde se avânta în sus. La fel şi maxilarul, cel
puţin pentru o fată. Părul îi era de un blond spălăcit şi ştia că bretonul nu făcea
decât să-i înăsprească trăsăturile pătrăţoase, dar când şi-1 dădea peste cap (cum
făcea în clipa aceea), avea o frunte groaznic de osoasă. Mda, ochii erau frumoşi -
sau ar fi fost dacă i-ar fi aparţinut altcuiva, deşi tocmai asta era problema: chiar îi
aparţineau altcuiva. Uneori se întâmpla să se privească în oglinda din sala de
repetiţii şi, stând cu coiful ăla pe cap, se îngrozea de cât de tare semăna cu tatăl
ei - în special cu petele alea două rotunde şi albastre de sub arcada proeminentă
şi palidă a frunţii.
114
115
Avea şi pistrui, dar n-avea coşuri - singurul lucru bun cu care îi fusese
blagoslovit aspectul
fizic.
S-a tras un pas în spate ca să se vadă pe de-a-ntregul. Purta întotdeauna fusta
aia plisată, cu un ac de siguranţă mare în partea din faţă, puloverul gri cu
mânecile suflecate şi mocasinii ei jerpeliţi. Mai avea trei fuste, dar alea erau şi
mai vechi. Şi n-o interesau hainele. Ce motiv ar fi avut? Of, de ce renunţase la
fanfară?
S-a apucat de spatele bluzei şi-a strâns, aşa încât stofa i s-a întins de-a
curmezişul pieptului, începuseră să-i crească sânii pe când avea unsprezece ani,
apoi, spre uşurarea ei, după un an pur şi simplu au încetat s-o facă. Dar n-aveau
de gând să înceapă iar? Ştia ea un exerciţiu despre care se zicea că i-ar face mai
mari. Profesoara de igienă, domnişoara Fichter, le arătase la oră. Era preluat din
American Posture Monthly, o revistă care avea pe copertă o fotografie cu doi
băieţei gemeni, în chiloţi albi, stând în cap şi zâmbind. Domnişoara Fichter nu
înţelegea ce găseau de chicotit la imaginea aceea, lucru valabil şi pentru
exerciţiu, al cărui scop era menţinerea sănătăţii şi sporirea farmecului personal.
Dac-ar fi fost dispuse să se obişnuiască să-şi exerseze musculatura când erau
tinere, aveau să fie întotdeauna mândre de aspectul lor fizic. Prea multe
adolescente din şcoala asta stau gheboşate, le spunea domnişoara Fichter, şi o
zicea de parcă ar fi vrut să spună că mint sau fură.
Făceai exerciţiul cu palmele întinse în dreptul pieptului. Mai întâi împingeai
pumnul drept în palma deschisă a mâinii stângi, pe urmă pumnul stâng în palma
dreaptă. Făceai chestia asta de douăzeci şi cinci de ori, scandând ritmic la fiecare
repetare, aşa cum făcea domnişoara Fichter, „Drept-stâng, stâng-drept, bustul eu
să mi-1 respect".
116
Dinaintea oglinzii, îndărătul uşii încuiate şi fără să articuleze cuvintele, Lucy
a încercat exerciţiul. Cât dura până începea să dea roade? „Ta-dam", a rostit ea,
„ta-dam... ta-dam, ta-dam". O, cât avea să-i lipsească fanfara! Cât avea să-i
lipsească domnul Valerio! Dar pur şi simplu nu mai putea să defileze cu fetele
alea - erau nişte ciudate. Iar ea nu! Şi nici n-avea de gând să lase pe cineva să
zică aşa ceva! De-acum încolo aveau să fie numai ea şi Eleanor Sowerby, ele
două împreună. în camera lui Ellie se aflau un pat cu un baldachin din organdi
alb şi o măsuţă de toaletă cu oglindă, unde puteau să-şi facă temele în după-
amiezile ploioase. în după-amiezile frumoase urmau să stea în curtea din spate,
să citească împreună la soare sau pur şi simplu să se plimbe prin Crâng, să se
uite la peluze şi să trăncănească. Dacă la întoarcere ar fi deja întuneric, cel mai
probabil soţii Sowerby aveau să o invite să ia cina cu ei. Duminicile ar fi invitat-
o să îi însoţească la biserică şi pe urmă să rămână la cină. Doamna Sowerby era
grozav de blândă şi de prevenitoare, îi spusese „dragă" chiar în după-amiaza în
care făcuseră cunoştinţă - iar Lucy fusese cât pe ce să răspundă prosteşte cu o
reverenţă. Şi domnul Sowerby intrase zgomotos în casă la ora cinci - „A venit
tăticu' Yokum!" strigase el şi pe urmă îşi pupase zgomotos nevasta direct pe
gură, chiar dacă era o femeie durdulie şi cu păr cărunt, care, zicea Ellie, trebuia
să poarte ciorapi de compresie ca să nu i se umfle venele. Asta era poanta lui
Ellie zilele acelea, să-i zică „tăticu' Yokum", iar el îi zicea ei Daisy Mae şi, oricât
de ridicolă i se părea toată chestia, Lucy s-a trezit că o încearcă un amestec de
admiraţie şi uluire în faţa a ceea ce părea a fi, în fine, o familie fericită.
117
Aşa că a părăsit fanfara. Iar Ellie a lăsat-o baltă. „O, salut", îi zicea ea când
se intersectau pe holuri, după care îşi vedea de drum. Timp de o săptămână,
Lucy a reuşit să se convingă că Ellie aştepta doar ca ea să-i întoarcă invitaţia.
Dar cum s-o invite la ea acasă dacă nici măcar nu apuca să stea de vorbă cu ea?
Şi chiar dacă ar fi reuşit, oare îşi dorea lucrul ăsta? într-o zi, după două
săptămâni întregi în care s-a văzut ignorată, a zărit-o pe Ellie la cantină stând la
masă cu unele dintre cele mai superficiale şi mai toante fete din şcoală, aşa că şi-
a zis, ei bine, dacă soiul ăsta de fete îi place ei etc, etc.
Apoi, la sfârşitul lui februarie, a găsit biletul strecurat în dulăpiorul ei prin
fantele de aerisire.
Salut, străino!
M-au acceptat la Northwestern (mare scofală), aşa că presiunea a dispărut şi
de-acum mă pot relaxa. Aşteaptă-mă la catarg la trei jumate (te rog eu mult).
Colega ta de suferinţă
din anul terminal,
Ellie
LLC, promoţia '49, Northwestern '53 (!)
De data asta Lucy n-a mai căzut la fel de uşor în plasă. Dacă stătea să se
gândească la luna septembrie, la prostia imensă pe care o făcuse părăsind fanfara
ca să fie prietena lui Ellie Sowerby... ei bine, se purtase de parcă avea zece ani.
îşi încăl-case absolut toate principiile. Fusese o dovadă de slăbiciune, o prostie şi
o copilărie şi, deşi în tot timpul ăsta o dispreţuise pe Ellie - şi nu puţin -, se
dispreţuise la fel de tare şi pe ea însăşi. Printre
altele, n-o interesa câtuşi de puţin cine anume locuia în Crâng - ăsta era
adevărul. Odinioară nimic n-o scotea mai tare din minţi decât să iasă duminica la
o plimbare cu maşina împreună cu ai ei (asta pe vremea când era destul de mică
încât să fie nevoită să meargă unde voiau ei) şi maică-sa să le arate casa din
Crâng pe care taică-său fusese cât pe ce s-o cumpere la un moment dat. Ca şi
când ceea ce conta era locul unde trăiai sau câţi bani aveai, nu ce fel de om erai.
Familia Sowerby avea o menajeră angajată permanent, o casă de 30.000 de
dolari şi destui bani cât să-şi trimită o fiică vreme de patru ani într-un loc ca
Northwestern, dar adevărul era că Lucy Nelson rămânea o făptură mai reuşită
decât avea să fie vreodată fiica lor.
 Pentru Ellie cea mai importantă chestie din viaţa ei o reprezentau hainele. Cu
excepţia magazinului Marshall din Winnisaw, Lucy nu mai văzuse nicăieri
strânse laolaltă atâtea fuste câte avea agăţate Ellie în dulapul ei cu uşi glisante,
mare cât tot peretele. Uneori, după-amiaza, când ploua şi învăţau împreună la
Ellie în cameră (exact aşa cum îşi închipuise că o să facă), ridica» ochii şi
constata că uşile dulapului erau întredeschise. De multe ori treceau minute
întregi până când cobora privirea înapoi în carte, căznindu-se să-şi găsească
locul. Când afară a început să se încălzească, iar la ora trei se făcea brusc prea
cald pentru paltonul cu care Lucy venise îmbrăcată dimineaţa la şcoală, Ellie îi
spunea să ia vreun pulover vechi de prin sertarul biroului şi să-1 poarte în restul
după-amiezii. Numai că acolo nu era nici un pulover vechi.
într-o după-amiază puloverul pe care şi-1 pusese pe ea s-a vădit a fi din
caşmir 100%. Nu şi-a dat seama de asta decât afară, pe peluză, când a aruncat o
privire la etichetă şi i s-a tăiat răsuflarea
118
119
din pricina a ceea ce făcuse. între timp însă EUie o striga s-o ajute să înfigă
porţile de crochet, iar doamna Sowerby o văzuse deja traversând camera de zi. Şi
Lucy remarcase deja expresia dezaprobatoare care străbătuse chipul doamnei
când zărise fusta aia plisată şi lăbărţată coborând scările şi având deasupra
puloverul galben-citron al lui EUie. „Distracţie plăcută!" îi urase doamna
Sowerby, numai că - lucru de care Lucy şi-a dat seama prea târziu - nu era
nicidecum ceea ce gândea ea cu adevărat. Dar să urce înapoi la etaj ca să
înlocuiască puloverul de caşmir cu ceva din bumbac sau chiar din lână ar fi
însemnat să se recunoască vinovată de a-1 fi ales cu bună ştiinţă, când adevărul
era că fusese o greşeală complet nevinovată. Când îl culesese din sertarul
arhiplin, nu îşi zisese „caşmir", se gândise doar „ce moale e". Nu era deloc ca şi
cum ar fi râvnit la lucrul altuia şi n-avea de gând să încurajeze o asemenea
suspiciune târân-du-şi picioarele a doua oară prin dreptul doamnei Sowerby. Nu
avea nici cea mai mică intenţie să se lase înjosită, nu de Ellie şi nici de vreun alt
membru al familiei ei... şi ăsta a fost motivul pe care şi 1-a găsit ca să păstreze
pe ea puloverul ăla moale, galben-citron, până în clipa când s-a îmbrăcat iar cu
paltonul ei gros şi a plecat spre casă. La scurtă vreme după aceea, Ellie s-a oferit
să-i scurteze bretonul. Lucy îi zicea întruna: „Nu lua prea mult. Zău aşa. Fruntea
mea, Ellie".
— Ce diferenţă! a exclamat Ellie când s-au uitat amândouă la rezultat în
oglinda din baie. în sfârşit acum pot să te văd şi eu.
— Ai luat prea mult.
— Nu-i adevărat. Uite ce ochi ai!
 — Care-i problema cu ei?
— Arată fantastic. Chiar au o culoare nemai-pomenită, asta dacă ţi i-ar putea
vedea cineva.
— Chiar?
120
— Hei, ce zici să-1 porţi ridicat? Hai să vedem cum îţi stă cu el ridicat.
— Am capul prea pătrat.
— Doar să vedem, Lucy.
— Să nu tai nimic.
— Nu tai, toanto. Vreau doar să văd.
Şi, tot aşa, Ellie a vrut doar să vadă cum ar arăta fusta plisată a lui Lucy dacă
îi mai dădeau drumul şapte centimetri din tiv, „cum se poartă acum".
Părea aşa o prostie să îngăduie să i se întâmple lucrurile astea, aşa de
incredibil că ele chiar se întâmplau! Nici măcar n-o respecta pe Ellie, deci cine
se credea ea de-şi permitea s-o trateze pe Lucy ca pe prostănaca ei? Şi nici pe
părinţii lui Ellie nu prea îi mai respecta. Ce altceva era doamna Sowerby dacă nu
o snoabă mondenă? Cât despre domnul Sowerby... ei bine, încă nu se prinsese
care era treaba cu el. Lui taţi Will îi plăcea să spună bancuri răsuflate, iar taică-
său se credea amuzant când ea era mică şi el îi zicea „Gânsăcel", dar domnul
Sowerby aproape c-o ţinea numai într-o glumă şi aproape de fiecare dată era
zgomotos. Ori de câte ori era jos, în living, Lucy întârzia să străbată distanţa
dintre camera lui Ellie şi baia situată la capătul coridorului. „Fii atentă aici!" îi
striga el nevesti-sii în bucătărie. „Fii numai atentă!" Şi apoi, răcnind din toţi
bojocii, îi citea din ziar ceva ce făcuse Harry Truman şi îl scotea pur şi simplu
din minţi. O dată a strigat „Irene, vino aici, Irene" şi, când ea a venit în living, i-a
pus o mână pe popou şi i-a zis (de data asta încetişor, dar Lucy, care încremenise
locului pe coridorul de la etaj, a reuşit să audă ţinându-şi respiraţia): „Cum stai
cu sănătatea, scumpete?". Cum să fi aprobat felul în care îi vorbea doamnei
Sowerby sau limbajul pe care îl folosea? în nici un caz nu credea că doamna
Sowerby o făcea, după aerele
121
alea pe care şi le dădea. Avea senzaţia că toate îmbrăţişările şi pupăturile alea
erau chestii pe care doamna Sowerby trebuia pur şi simplu să le suporte. Lui
Lucy aproape că-i era milă de ea.
Pe de altă parte, domnul Sowerby era, fără discuţie, cel mai de seamă erou de
război din Liberty Center. La revenirea lui în oraş, primarul însuşi mersese să-1
întâmpine la gară în fruntea unei coloane de maşini. Când a venit să le vorbească
la liceu, Lucy era doar în primul an, dar îşi amintea că discursul lui avusese darul
să le deschidă ochii localnicilor care îşi închipuiseră că răul cel mare trecuse.
Tema discursului său fusese „Cum să facem lumea asta un loc mai bun în care să
trăim" - sau, cum aveau să-1 denumească după aceea unii băieţi, „Cum să facem
din lumea asta afurisită un loc în care să trăim naibii mai bine, fir-ar a dracului
de treabă!". Ideea de bază era aceea de a ne menţine vigilenţi în anii ce aveau să
vină în faţa a ceea ce domnul Sowerby numea ameninţarea comunismului ateu.
Chiar a doua zi, pe prima pagină a ziarului The Leader din Winnisaw a apărut un
editorial în care maiorul Sowerby era îndemnat să candideze pentru Congres la
alegerile din 1946. Ellie zicea că singurul motiv pentru care el hotărâse să n-o
facă era acela că maică-sa nu credea că ar fi o idee bună s-o retragă iarăşi de la
şcoală în caz că ar fi fost nevoiţi să se mute în Washington, D.C. Din cauza
războiului, trebuise deja să meargă la şcoli din Carolina de Nord şi Georgia (fapt
care, zicea Ellie, explica de ce uneori mai vorbea cu accent sudist fără ca măcar
să-şi dea seama). Grozav îi mai plăcea lui Ellie să-i povestească cum
guvernatorul stătuse de vorbă cu tatăl ei la telefon şi cum tatăl ei spusese că nu-şi
dorea ca guvernatorul să-şi închipuie că pune datoria faţă de familie mai presus
de cea faţă de ţară şi aşa mai departe. Conversaţia
se derula altfel la fiecare nouă relatare a lui Ellie, iar o dată se desfăşurase
chiar la „conacul" guvernatorului. Numai tonul pe care era spusă povestea
rămânea acelaşi: îngâmfat.
Fireşte că Lucy aprecia generozitatea lui Ellie când venea vorba de lucrurile
ei şi nu putea spune că nu era bună la suflet, dar un lucru pe care îl găsea
impardonabil era să fie tratată de sus. în ziua când Ellie s-a apucat să-şi facă de
lucru cu hainele ei, s-a înfuriat aşa de tare, încât a vrut să plece exact în secunda
aia şi chiar ar fi făcut-o dacă Ellie nu ar fi descusut deja tivul fustei şi nu s-ar fi
apucat să însăileze unul nou, iar ea n-ar fi stat doar în furou şi bluză la măsuţa de
toaletă a lui Ellie, uitându-se printre draperii la vărul lui Ellie, veteranul din
armată, care meşterea la Hudsonul lui.
Roy. Nu-i spusese niciodată aşa - nu-i spusese în nici un fel. Iar el nu părea
nici măcar să ştie cum o cheamă sau cel puţin să facă legătura dintre ea şi fata
care lucra în spatele tejghelei la Lactobarul lui Dale. Din septembrie, când îl
zărise pentru prima oară acasă la Eleanor, până în februarie, când fusese
binecuvântată a doua oară, îl remarcase de mai multe ori stând la tejgheaua
lactobarului. Uneori îl văzuse luând-o în jos pe Broadway, cu blocul de desen în
mână. în lunile acelea fără fanfară şi fără Ellie, când se ascundea în fiecare după-
amiază în biblioteca publică, a existat o perioadă de câteva săptămâni când el
părea să iasă din bibliotecă exact în momentul în care ea se pregătea să intre. Se
purta cordial cu Dale şi o dată îl văzuse discutând pe un ton serios cu doamna
Bruckner, bibliotecara. Carevasăzică, nu timiditatea constituia explicaţia
singurătăţii lui: pur şi simplu părea că preferă să fie singur - unul din lucrurile
care o făceau să creadă că ar putea fi un ins interesant. în plus, ştia cine era tatăl
122
123
lui - domnul Bassart, care prezenta vorbitorii la întrunirile şcolare şi era
cunoscut drept unul dintre cei mai stricţi, dar şi cei mai corecţi profesori din tot
liceul. Şi mai ştia că de curând se întorsese acasă după doi ani de stagiu militar
în străinătate. EUie râdea tot timpul de el.
— Crede că seamănă cu Dick Haymes. Eşti de
acord?
— Nu ştiu.
— Dacă n-ar fi fost vărul meu, bănuiesc că l-aş considera drăguţ. Dar îl
cunosc, spunea ea pe un ton ameninţător.
Apoi striga pe fereastră:
— Roy, cântă ca Dick Haymes! Haide, Lucy
nu ţi-a auzit niciodată imitaţiile! Imită-1 pe Vaughan
Monroe, Roy! Oricum, mai degrabă semeni cu el
acum, când eşti aşa de matur. Cântă „Ballerina",
Roy. Cântă „There, I've Said It Again". O, te rugăm,
Roy, te implorăm în genunchi!
Lucy se făcea roşie ca focul, iar Roy adopta o mină acră sau spunea ceva de
genul „Nu te mai copilări!" sau „Zău aşa, Ellie, când o să te maturizezi şi tu?".
Roy urma să împlinească douăzeci şi unu de ani. în dăţile când ea îl vedea
rătăcind alene pe Broadway şi izbindu-se peste coapsă cu blocul de desen, în
serile când şedea la tejgheaua lactoba-rului, învârtind la nesfârşit cuburile de
gheaţă de pe fundul paharului de Cola şi făcându-le să zornăie, sau în
weekendurile pe care le petrecea afundat în fotoliul de piele şi discutând cu
unchiu-său Julian, el căuta de fapt să decidă ce anume să facă cu viaţa lui. Se
afla realmente în faţa unui moment de cotitură: era expresia pe care îl auzise
folosind-o într-una din sâmbete. Şi îi rămăsese întipărită în minte.
Ce avea să se facă? Artist? Om de afaceri? Sau urma să se îmbarce şi să-i dea
într-adevăr o
124
şansă ideii cu Suedia? Ori urma să facă ceva complet bizar şi imprevizibil? O
dată 1-a auzit rea-mintindu-i unchiului său că nu avea la dispoziţie doar Legea
Veteranilor, ci şi împrumutul pentru locuinţe destinat foştilor militari. Dacă voia,
ar fi putut pur şi simplu să meargă să-şi cumpere o casă a lui şi să se mute acolo.
Unchiu-său Julian a râs, dar Roy i-a zis: „N-ai decât să strâmbi din nas cât vrei la
ideile mele, puştiule, dar e adevărat. Nu trebuie să fiu sluga nimănui dacă nu
vreau eu". De pe pat, unde şedea şi tivea fusta lui Lucy, Ellie a întrebat-o:
 — La ce te uiţi?
Lucy a lăsat draperia să cadă la loc.
— Sper că nu la Roy, a zis Ellie.
— Mă uitam pur şi simplu pe-afară, Ellie, i-a răspuns ea sec.
— Fiindcă eu te sfătuiesc să nu-ţi pierzi vremea cu el, i-a spus Ellie, rupând
firul cu dinţii. Ştii de cine-i place?
— De cine?
— De Monkey Littlefield.
Spre uluirea lui Lucy, inima ei a avut un soi de zvâcnire neregulată.
— Zilele astea principala preocupare a lui Roy e sexul. Mă rog, şi-a ales bine
fata, n-am ce zice.
— Cine?
— Littlefield.
— ...O scoate în oraş?
— încă nu s-a hotărât dacă să se înjosească sau nu. Sau cel puţin aşa susţine
el. Mi-a zis: „E o puştoaică sau are şi ceva creier în capul ăla? Că altfel n-am
chef să-mi pierd vremea". Eu i-am zis: „Nu-ţi face griji, Roy. Puştoaică în nici
un caz nu e". La care el mi-a zis: „Ce vrei să spui cu asta?". Şi eu: „Ştiu de ce-ţi
place de ea, Roy". La care el s-a înroşit tot. Adică toată lumea ştie ce reputaţie
are. Dar Roy s-a prefăcut că nu ştie.
125
Lucy s-a prefăcut că ştie, adoptând o mină cores-punzătoare.
Ellie a stăruit:
— I-am zis: „Nu personalitatea ei explică trecerea de care se bucură, Roy".
Iar el a zis: „Păi, exact asta am vrut şi eu să ştiu, Ellie, dacă are vreo fărâmă de
personalitate ori ba". „Păi, întreabă-1 pe Bill Elliott despre personalitatea ei,
Roy, dacă n-ai avut încă ocazia." La care el a zis: „Nici n-am ştiut c-a umblat cu
el". „Nu mai umblă. Până şi el şi-a pierdut respectul faţă de ea. Te las pe tine să-
ţi imaginezi restul", i-am zis eu. La care ştii ce mi-a zis? „Du-te să te joci cu
pietricelele tale, Ellie." îi povesteşte lui taică-meu toate isprăvile lui sexuale
nemaipomenite de când era în armată, iar tăticu' îl lasă - şi n-ar trebui s-o facă.
Ştii când se pun amândoi pe râs la parter?
— Nu. Nu cred că ştiu.
— Ei bine, aşa fac. Şi de ce-ţi închipui că se hlizesc aşa?
— De la sex?
— E obsedat. De Roy vorbesc, a adăugat Ellie.
Prin aprilie elasticul de la ciorapii de armată
ai lui Roy începuse să se destrame. De fiecare dată când cele două fete
păşeau peste el -„Pardon, vere, te superi?" zicea Eleanor -, Lucy remarca între
pantalonii kaki intraţi la apă, care începeau să se decoloreze, şi ciorapii lăbărţaţi
porţiunea palidă şi zveltă din piciorul lui. La începutul lunii, timp de o
săptămână, Midwestul a fost cuprins de un val de vreme foarte caldă, superbă, ca
de vară, care a făcut să înflorească aproape peste noapte tufele de forsiţia din
grădina familiei Sowerby. Intr-o după-amiază, tocmai când se dusese la fereastra
camerei lui Ellie ca să arunce o privire afară - la florile proaspăt ivite -, Roy s-a
apucat să-şi tragă tricoul peste cap. După doar câteva secunde Lucy se întorsese
deja spre Ellie, care scotocea printr-un
sertar după o pereche de pantaloni scurţi vechi pe care să-i dea lui Lucy, însă
imaginea torsului lui prelung, neted şi cilindric întinzându-se deasupra capotei
deschise a maşinii a urmărit-o tot restul după-amiezii.
Spre sfârşitul lunii, când Roy şi-a cumpărat aparatul de fotografiat şi a
început să primească revistele foto, a venit la Eleanor şi i-a zis că voia să facă
nişte studii în alb şi negru jos, lângă ponton. Avea nevoie de o fată care să stea
sub copacul ales de el. La o adică, putea fi şi Ellie.
Ellie s-a făcut roşie la faţă. Avea un păr cas-taniu-roşcat strălucitor şi ochi
verzi-căprui, care uneori se făceau cenuşii, iar când stătea liniştită, nu doar că era
una dintre cele mai frumoase fete pe care le văzuse Lucy vreodată, dar mai dădea
şi o impresie generală de echilibru şi inteligenţă. Ii puteai da cu uşurinţă
nouăsprezece sau douăzeci de ani, iar ea o ştia.
— Ian ascultă, Roy, i-a zis ea, adoptând accentul ei sudist, ce-ar fi s-o iei
tălică pe Monkey Littlefield? Poate-o să-ţi coacă şi-o plăcintă cu brânză d-aia d-a
ei. Stil Jane Russell - actriţa ta preferată.
— Uite ce e, a spus el, adoptând mina aia acră a lui, nici măcar n-o cunosc pe
puştoaica aia, Littlefield. Şi, sincer să fiu, n-am văzut în viaţa mea un film cu
Jane Russell.
— O-ho, îs convinsă! Când erai 'n armată, ţ-era toţ' pereţii tapetaţi cu afişe cu
ea, da' n-ai văzut-o niciodată în vrun film.
— Uite ce e, Ellie, cine ţi se pare că eşti, Pe aripile vântului? Chiar vreau să
fac studiul ăsta. Deci cum e, da sau ba? N-am toată ziua la dispoziţie.
Ellie a zis că se mai gândeşte, după care a urcat şi s-a schimbat în rochia ei
nouă şi albă de in, povestindu-i în tot timpul ăsta lui Lucy despre
126
127
genul de scrisori pe care mătuşă-sa Alice le primea cât Roy fusese în armată.
Cu S-E-X -propriilor
lui rude.
Au plecat cu maşina spre râu. Lucy i-a însoţit. Aşa formulase Roy invitaţia
când ea spusese că ar fi cazul să plece spre casă, „Poţi să ne însoţeşti dacă ai
chef. Nu iau taxă", timp în care îşi făcea de lucru cu un manometru mic, pe care
îl cumpărase ca să verifice presiunea din pneul din faţă, despre care zicea că i se
părea cam lăsat.
Şi-a amplasat modelul (fiindcă nu eră mai mult decât atât şi spera că putea
pricepe ce voia să zică prin asta) în dreptul stejarului bătrân din apropierea
vechiului debarcader. Ellie insista să privească în zare, spre Winnisaw, întoarsă
din profil, dar Roy voia ca ea să se uite ţintă la copac. La fiecare trei sau patru
cadre, venea la ea şi smucea de una din crengi, pentru ca umbrele să pice unde
trebuie.
Ellie a vrut să ştie ce anume voia să spună cu acel „unde trebuie".
— Vorbesc în termeni tehnici, Eleanor. Vrei să
taci odată?
— Mă rog, zilele astea e greu să-şi mai dea omul seama, Roy, când spui tu
„unde trebuie". Dacă te gândeşti pe unde-ţi umblă mintea.
— Of, vrei, te rog, să te uiţi la crengile alea? Ideea de ansamblu, Ellie, e
Miracolul Primăverii. Aşa că uită-te în sus şi nu la mine.
— Te aud noaptea, Roy.
— Mă auzi făcând ce?
— Râzând. Şi ştiu de ce anume râzi.
— OK, spune-mi de ce.
— Ia ghici.
La sfârşitul după-amiezii, Ellie i-a spus:
— Ce-ar fi să-i faci câteva şi prietenei mele? El a oftat din rărunchi.
— Âă... fie. Una.
128
S-a răsucit pe călcâie.
— Ei bine, unde-a dispărut? N-am toată ziua
la dispoziţie.
Ellie a arătat spre râu, unde pilonii înnegriţi înaintau până în apă.
— Hei, i-a strigat Roy, vrei să-ţi fac o poză?
Trebuie să plec, deci dacă vrei, hai să-i dăm bătaie.
Lucy a ridicat privirea.
— Nu, a răspuns ea.
— Lucy, zău aşa! i-a strigat Eleanor. îi trebuie una cu o blondă.
Roy s-a plesnit peste frunte.
— Cine-a zis aşa ceva? a vrut el să ştie.
— îi place de tine, i-a şoptit Ellie.
— Şi, mă rog, de unde ştii tu, Eleanor? Cine ţi-a zis ţie aşa ceva?
Lucy a stat dreaptă sub copac, privind ţintă în aparat cât el i-a făcut poza.
Una singură. Lucy a băgat de seamă că înainte de asta nici nu s-a uitat la
exponometru.
Când a developat fotografia, i-a arătat-o. Lucy tocmai o pornise pe aleea
familiei Sowerby, luând-o spre casă, când el a ieşit din clădirea din spate.
— Hei.
S-a întors fără să vrea. El venea pe alee într-un soi de pas alergător săltat,
împiedicat.
— Poftim, i-a spus. O vrei?
De-abia a apucat să ia fotografia din mâna lui, când Roy a adăugat:
— Dacă nu, o arunc. Nu e cine ştie ce de capul
ei.
Fixându-1 cu o căutătură cruntă, Lucy i-a spus:
— Cu cine-ţi închipui că vorbeşti?
Şi i-a azvârlit fotografia în piept, după care a pornit furioasă spre casă.
în seara aceea el şi-a făcut apariţia la Lacto-barul lui Dale, unde ea lucra
lunea, marţea şi miercurea de la şapte la zece, iar vinerea şi sâmbăta
129
de la şapte la unsprezece şi jumătate. S-a aşezat pe un loc de unde trebuia ea
să-i ia comanda: unul cu brânză la grătar, şuncă şi roşii.
Când Lucy i-a pus sendvişul dinainte, el i-a
spus:
— Hei, apropo de chestia de azi după-amiază - şi
a luat o îmbucătură din sendviş -, îmi pare rău.
Ea şi-a văzut mai departe de treabă.
într-un târziu, când s-a întors să-1 întrebe dacă mai doreşte ceva, el i-a
repetat fraza pe tonul cel mai sincer de care era capabil, de data asta fără să aibă
gura plină de mâncare.
— Plăteşti la casă, i-a răspuns ea, întinzându-i
nota.
— Ştiu asta.
Numai că Lucy îl urmărea de luni întregi: era atât de absorbit de sine, încât
de obicei lăsa banii
pe tejghea.
— N-o faci niciodată, i-a retezat-o ea şi a luat-o
din loc, dându-şi seama că spusese ce nu trebuia.
Inevitabil, el s-a ţinut după ea până la tejghea. Ce zâmbet. Cu gura până la
urechi.
— Nu?
— Plăteşte la casă, te rog.
 — La ce oră ieşi?
— Niciodată.
— Uite ce e, zău că-mi pare rău. Voiam să spun că fotografia nu e bună de
nimic. Tehnic vorbind.
— Plăteşte la casă, te rog.
— Uite ce e, chiar îmi pare sincer rău. Uite care e treaba... Nu mint, a insistat
el, văzând că ea nu spune nimic. Nu am de ce, a adăugat, săl-tându-şi pantalonii
în talie.
La ora închiderii aştepta cu maşina în faţă. Ea a refuzat să-1 lase s-o ducă
acasă. Nici măcar nu i-a băgat în seamă oferta.
130
— Hei, a început el, rulând încetişor cu maşina
pe lângă ea. Eu doar încerc să fiu drăguţ.
Ea a ieşit de pe Broadway, apucând-o în sus pe Franklin, iar maşina a cotit
după ea.
După ce au ţinut-o aşa cale de un cvartal, el a spus:
— Acum, serios vorbind, ce-are dacă încearcă omul să fie drăguţ?
— Ia ascultă! a replicat ea, iar inima îi bătea de parcă tocmai se petrecuse
cine ştie ce catastrofă teribilă. Ia ascultă! a repetat. Lasă-mă-n pace!
Şi din clipa aia Roy n-a mai putut s-o facă.
I-a făcut sute de fotografii. O dată au petrecut o după-amiază întreagă bătând
coclaurii cu maşina în căutarea hambarului potrivit în faţa căruia să pozeze. El
căuta unul cu un acoperiş ruinat şi un aer mohorât şi nu găseau decât unele mari,
roşii, proaspăt vopsite. O dată a pus-o să stea în dreptul unui zid alb de ciment
din apropierea liceului, în plină lumină a amiezii, aşa încât bretonul parcă îi era
păiuş uscat, ochii ei albaştri semănau cu ochii unei statui, iar osatura feţei
pătrăţoase şi serioase i se desluşea împietrită pe sub piele. El a intitulat fotografia
„înger".
A început o întreagă serie de studii în alb-negru ale capului lui Lucy, pe care
a intitulat-o „Faţete ale unui înger". La început trebuia să-i atragă atenţia să nu se
mai încrunte, să nu se mai uite urât ori să se foiască şi să nu mai exclame „E
ridicol" din două în două minute, dar după o vreme, pe măsură ce stânjeneala
începea s-o părăsească, nu mai trebuia s-o atenţioneze în nici un fel. îi spunea,
practic, în fiecare zi că faţa ei avea nişte planuri fantastice şi că era un model cu
mult mai potrivit decât cineva ca Ellie, care era toată numai strălucire, fără
substanţă. îi spunea că fete precum Ellie găseai pe toate drumurile - uită-te
numai
131
prin reviste. Faţa ei însă avea personalitate. în fiecare după-amiază o lua de
la şcoală la trei şi jumătate şi o porneau împreună într-una din expediţiile lor
fotografice. Iar seara o aştepta parcat în faţa lactobarului ca s-o ducă acasă.
Cel puţin acolo a dus-o în prima săptămână. Când a întrebat-o într-o seară
dacă poate să intre puţin, ea a zis că în nici un caz. Spre uşurarea ei, n-a mai
întrebat-o şi a doua oară, după ce ea a consimţit să meargă cu el dincolo de
Crâng, până la faleza împădurită care se înălţa deasupra râului, numită Paradisul
Picnicului de Administraţia Parcurilor din districtul Winnisaw şi Paradisul
Pasiunii de puştii din liceu. Odată ajunşi, Roy stingea farurile, deschidea radioul
şi se străduia din răsputeri s-o convingă să meargă până la capăt.
— Roy, vreau să plec în momentul ăsta. Vorbesc serios.
— De ce?
— Vreau să merg acasă. Te rog.
— Te cam iubesc, ştii asta.
— Nu spune aşa ceva. Nu e adevărat.
— îngerule, îi spunea el, atingându-i faţa.
— încetează. Era cât pe ce să-mi bagi degetul
în ochi.
— „Tu oftezi, melodia începe", cânta el odată
cu radioul, „tu vorbeşti, eu aud viori, e maaaagic".
— Roy, n-am de gând să fac nimic. Aşa că hai să plecăm în clipa asta.
— Nu-ţi cer să faci nimic. îţi cer doar să ai încredere în mine. Ai încredere,
te rog, îi spunea el, încercând încă o dată să-şi strecoare degetele printre nasturii
uniformei ei.
— Roy, o să rupi ceva.
— N-o să rup. Nu şi dacă nu te împotriveşti. Ai încredere în mine.
— Nu ştiu ce vrea să însemne asta. Spui treaba asta şi, când mă încred, tu
doar mergi mai departe. Nu vreau asta, Roy.
132
Însă el îi cânta la ureche:
„Fără baghetă de aur Sau talismane fermecate, încep lucruri fantastice Când
mă strângi în... braţe!"
— Of, Lucy, zicea el.
— Nu acolo! ţipa ea, căci, ajuns la „braţe", el îşi afundase, ca din greşeală,
un cot în poala ei.
— Of, nu mi te împotrivi, nu mi te împotrivi, Lucy, îi şoptea Roy, bâjbâind
pe-acolo prin jur. Ai încredere în mine!
— Vai, opreşte-te! Nu!
— Dar e peste haine - e doar un cot!
— Du-mă acasă!
 S-au scurs trei săptămâni. I-a spus că dacă numai asta îl interesa seară de
seară, ea era de părere că nu ar mai trebui să se vadă vreodată. El i-a răspuns că
nu era singurul lucru care îl interesa, dar era bărbat în toată firea şi nu-şi
închipuise că ea are să se dovedească a fi doar o puştoaică din alea care habar n-
au cu ce se mănâncă viaţa. Nu-şi închipuise că are să se dovedească aidoma lui
Ellie, o virgină convinsă - o otreapă, dacă ştia ce înseamnă. Lucy nu ştia, iar el i-
a zis că o respecta prea mult ca să-i spună. Ideea era că nici măcar nu s-ar fi
încurcat cu o fată pe care n-o putea respecta şi nici n-ar fi invitat-o să meargă cu
el cu maşina dacă n-ar fi cre-zut-o îndeajuns de matură cât să facă faţă la un pic
de giugiuleală premaritală banală. Ea i-a spus că giugiulitul era una, iar ce voia
el era alta. El i-a spus că era dispus să se limiteze la giugiulit, numai să vrea ea
să se relaxeze. Ea i-a spus că în clipa în care începea să se relaxeze, el înceta să
se mai limiteze. I-a spus că ea nu era Monkey Littlefield. El i-a spus, păi, în
cazul ăsta,
133
ghinionul tău, iar ea i-a zis, ei bine, în cazul ăsta, întoarce-te la ea dacă asta
te interesează de fapt, şi atunci el i-a zis, poate că aşa o să şi fac. Aşa încât în
după-amiaza următoare, când ea a ieşit de la şcoală, maşina nu mai era acolo.
Nici EUie n-o aştepta: renunţase cu săptămâni în urmă, din momentul când Roy
se cuplase cu Lucy la seria lui de „Faţete ale unui înger". Lucy nu-şi găsea locul.
Iarăşi n-avea unde să se ducă.
In seara aceea, cum mergea pe jos spre casă de la lactobar, o maşină a tras în
dreptul ei.
— Hei, fetiţo, te duc undeva? Ea n-a întors capul.
— Hei, Lucy.
A claxonat şi a oprit în dreptul bordurii.
— Hei, eu sunt. Hai, urcă, i-a spus el, deschi
zând portiera. Bună, îngerule.
Ea i-a aruncat o privire furioasă.
— Pe unde-ai umblat după-amiază, Roy?
— Pe ici, pe colo.
— Te-am întrebat ceva, Roy. Te-am aşteptat.
— O, zău aşa, lasă asta... Hai, urcă.
— Nu-mi spune mie ce să fac, Roy, i-a întors-o ea. Eu nu-s Monkey
Littlefield.
— Pfiii, eu aşa credeam.
— Şi, mă rog, ce vrei să spui cu asta?
— Nimic, nimic. Era o glumă!
— Acolo ai fost după-amiază? Cu ea?
 — Tânjeam de dorul tău. Ei, hai să te duc
acasă.
— Nu, până nu-ţi ceri scuze pentru azi după-amiază.
— Dar ce-am făcut?
— N-ai respectat o înţelegere, atâta tot.
— Dar ne-am certat, i-a spus el. Ţi-aminteşti?
— Ei bine, dacă ne-am certat, ce cauţi acum aici? Roy, refuz să fiu tratată...
— OK, OK, îmi pare rău.
- Chiar îţi pare? Sau o spui doar aşa?
— Da! Nu! Of, urcă în maşină, te rog.
— Dar în cazul ăsta îţi ceri iertare, aşa-i? a spus ea.
— Da!
Lucy a urcat în maşină...
— Unde-ţi închipui că mergi, Roy?
— Merg pur şi simplu. E xievreme.
— Vreau să merg direct acasă.
— O să ajungi acasă. S-a întâmplat vreodată
să nu ajungi acasă?
— întoarce maşina, Roy. Te rog, hai să nu-nce-
pem iar.
— Poate vreau să stau de vorbă cu tine. Poate e cazul să-mi mai cer niţel
iertare.
— Roy, nu eşti amuzant. Vreau acasă. Zău aşa, încetează cu chestiile astea.
Imediat ce au trecut de Crâng, el a virat pe drumeagul desfundat, stingând
instantaneu farurile (codul nescris al Paradisului Pasiunii), până când a ajuns
într-un luminiş unde nu mai era parcată nici o altă maşină.
In momentul acela a stins poziţiile şi a deschis radioul la emisiunea
„Retrospectiva întâlnirilor". Doris Day cânta „It's Magic".
— Măi să fie! Ori e o coincidenţă, ori pur şi
simplu e cântecul nostru, a spus Roy, încercând
s-o tragă spre el.
A fredonat:
— „Fără baghetă de aur sau talismane ferme
cate..."
Când el a tras-o încetişor de ceafă, ea s-a opus, aşa că Roy şi-a aplecat faţa
spre gura ei închisă şi ochii larg deschişi.
— îngerule, a zis el.
— Când spui asta, parcă ar fi o replică dintr-un film. încetează.
135
 — Of, frate! a răbufnit el. Zău că te pricepi să strici cheful omului.
— Ei bine, îmi pare râu. Mă aşteptam să fiu
condusă acasă.
— O să te duc şi acasă! a spus el. Deocamdată
ai putea măcar să vii mai aproape. Deci vrei să
treci încoace, te rog? Ca să nu-mi mai intre vola
nul în piept, dacă nu te superi?
Ea a început să se mute spre dreapta, dar, cât ai clipi, el o şi ţintuise de
portieră şi îi săruta
faţa.
— îngerule, îi şoptea. O, îngerule. Miroşi a
lactobar.
— Ei bine, întâmplarea face că acolo lucrez.
Te rog să mă scuzi.
— Dar îmi placel
Şi în secunda următoare, înainte ca Lucy să apuce să spună ceva, el şi-a lipit
gura de a ei. Nu s-a desprins până nu s-a terminat piesa, iar atunci a făcut-o cu
un oftat. Aştepta să audă ce melodie
urmează.
— Nu mi te împotrivi, Lucy, i-a şoptit, mân-
gâind-o pe păr. N-o face, nu merită.
Şi, îngânându-se cu Margaret Whiting, a început să cânte „Pe pajişte e un
copac pe lângă care curge-un pârâiaş..." şi să-şi lase mâna să-i alunece în sus pe
sub furou.
— Nu, a avertizat-o el când ea a început să se zbată. Ai încredere în mine.
Nu vreau decât să-ţi ating genunchiul.
— Nu cred aşa ceva, Roy. 1 ridicol.
— Jur. Nu urc mai sus de-atât. Zău aşa, Lucy. Ce-nseamnă un genunchi
acolo?
O să-mi amintesc de-a pururi
Iubirea din ochii tăi,
Ziua în care ai crestat pe trunchiul de copac
Până la moarte eu te voi iubi.
Au continuat să se sărute.
— Vezi? a început el după ce trecuseră câteva minute bune. Mi-am mişcat-o
de-acolo? Zi, am mişcat-o?
— Nu.
— Nu ţi-am zis că poţi să ai încredere în mine?
— Ba da, a spus ea, numai nu-mi mai atinge dinţii cu limba, te rog.
 — De ce? Cu ce te deranjează?
— Roy, nu faci altceva decât să-mi lingi dinţii. Ce rost are?
— Ba are rost! E pasiune!
— Ei bine, nu vreau din asta.
— OK, a zis el. OK, linişteşte-te. îmi cer scuze. Am crezut că-ţi place.
— Nici măcar nu are ce să-mi placă, Roy...
— OK!
Era odată-un băieţel, Un băieţel ciudat şi fermecat, Se zice că departe-a
rătăcit, Departe, peste mări şi ţări.
— Mor după asta, a exclamat Roy. Tocmai ce s-a lansat. Se zice că tipul care
a compus-o trăieşte exact aşa.
— Cum se numeşte?
— „Nature Boy". Exact cum e de fapt tipul care a compus-o. Şi zău că are un
mesaj grozav. Ascultă versurile.
Vorbele astea mi le-a-mpărtăşit: „Lecţia cea mai importantă Pe care o s-o-
nveţi vreodată E să iubeşti şi să fii iubit".
— Lucy, a şoptit Roy, hai să stăm pe bancheta
din spate.
136
137
— Nu. Categoric nu.
— Of, drace, tare-ţi mai place să strici cheful omului, ştii asta?
— Chestia e că n-o să stăm pe bancheta din spate, Roy. Am încercat, dar de
fapt tu vrei să ne întindem pe bancheta din spate.
— Fiindcă în spate nu e volan, Lucy, şi e mai comod... unde mai pui că e şi
foarte curat, fiindcă am făcut eu curat azi după-amiază.
— Ei bine, eu nu mă duc acolo în spate...
— Ei bine, eu da! Şi dacă vrei să stai singură aici, în faţă, n-ai decât!
— Of, Roy...
Insă el coborâse deja din maşină şi se suise pe bancheta din spate, unde s-a
lungit numaidecât, rezemându-şi capul de una din portiere şi scoţând picioarele
prin geamul deschis al celeilalte.
— Exact, stau întins. Şi de ce n-aş face-o? E
maşina mea.
— Vreau să merg acasă. Ai zis că mă duci acasă. Chestia asta e ridicolă.
— Pentru tine, desigur. Măiculiţă, nu-i de mirare că tu şi EUie sunteţi
prietene! Faceţi o echipă de
vis.
A mai bombănit un lucru pe care Lucy nu 1-a
 înţeles.
— Aş vrea să ştiu ce-ai zis adineauri, Roy.
— Am zis două otrepe, asta am zis.
— Şi ce anume sunt alea?
— Of, a gemut el, las-o baltă.
— Roy, a spus ea, răsucindu-se pe genunchi, de-acum furioasă de-a dreptul,
am mai avut discuţia asta şi săptămâna trecută.
— Corect! Corect! Am stat în spate. Şi ce, s-a întâmplat vreun lucru
îngrozitor?
— Fiindcă n-am îngăduit eu să se întâmple, i-a întors-o ea.
— Păi, nu îngădui nici de data asta, a spus Roy. Uite ce e, Lucy, a reluat el şi
s-a ridicat în şezut, dând s-o apuce pe după cap, dar ea s-a ferit. îţi respect
dorinţele, ştii asta. Numai că, a continuat Roy, tolănindu-se la loc, tu nu-ţi doreşti
decât să ţi se facă fotografii şi să fii condusă acasă cu maşina seara, iar ce simte
celălalt... ei bine, întâmplarea face că eu simt ceva! Of, hai s-o lăsăm moartă cu
totul, zău aşa!
— Of, Roy! a exclamat ea şi a deschis portiera din faţă, coborând din
maşină, aşa cum făcuse şi în seara aceea îngrozitoare din urmă cu o săptămână.
Roy a împins în lături portiera din spate cu atâta violenţă, încât s-a înclinat
din balamale.
— Urcă, i-a şoptit el.
Pe bancheta din spate i-a spus cât de mult putea s-o iubească. In tot timpul
ăsta trăgea de nasturii de la uniforma ei.
— Toţi spun lucruri din astea când vor ce vrei tu, Roy. încetează! Te rog,
încetează! Nu vreau să fac asta. Vorbesc serios. Te rog!
— Dar e adevărat, a spus el, iar mâna lui, care poposise într-o doară pe
genunchiul ei, a ţâşnit pur şi simplu în susul coapsei.
— Nu, nu...
— Ba da! a scos el un strigăt victorios. Te rog!
Şi în clipa următoare s-a apucat să-i repete
întruna, ai încredere în mine şi te rog, te rog, şi Lucy nu vedea cum l-ar fi
putut împiedica să facă ce-i făcea altfel decât întinzându-se şi înfigându-şi dinţii
în beregata lui, care era exact deasupra feţei ei. El spunea întruna, te rog, ea la fel
şi abia dacă putea să respire sau să se mişte, el o apăsa cu toată greutatea şi îi
zicea, ei, nu mi te împotrivi, aş putea să te iubesc, îngerule, îngerule, ai încredere
în mine, şi deodată în minte i-a răsărit numele acela, Babs Egan.
138
139
— Roy...!
 — Dar te iubesc. In momentul ăsta chiar aşa
e.
— Dar ce-ti închipui că faci?
— Nu fac nimic, o, îngerul meu, Ingerule...
— Dar ai de gând.
— Nu, nu, Ingerule, nu-i adevărat.
— Dar o faci chiar în clipa asta! Termină! Roy, termină cu chestia asta! a
ţipat ea.
— Of, fir-ar a dracului de treabă! a pufnit el şi s-a ridicat în capul oaselor,
lăsând-o să-şi tragă picioarele de sub el.
Lucy s-a uitat pe geamul de pe partea ei: sticla acestuia se aburise. îi era frică
să întoarcă privirea spre el. Nu ştia dacă avea pantalonii lăsaţi în vine sau şi-i
scosese cu totul. Abia dacă era în stare să vorbească.
— Eşti nebun?
— Cum adică nebun? Sunt om şi eu! Sunt bărbat!
— Nu poţi să faci aşa ceva - nu cu forţa! La asta mă refer! Şi, oricum, eu nu
vreau s-o fac. Roy, treci înapoi în faţă. îmbracă-te. Du-mă acasă, în clipa asta!
— Dar adineauri voiai şi tu. Erai cât se poate
de dispusă.
— îmi ţintuiseşi braţele. Mă imobilizaseşi! Nu
voiam nimic! Şi nici măcar n-aveai de gând să...
fii precaut! Ţi-ai pierdut complet minţile? Nu fac
aşa ceva!
— Dar aş folosi ceva! Lucy era uluită.
— Zău?
— Am încercat azi să fac rost de câteva.
— Serios? Adică ai plănuit toată ziua treaba
asta?
— Nu! Nu! Mă rog, n-am făcut rost, aşa-i?
Spune, am făcut?
140
- Dar ai încercat. Te gândeai la treaba asta şi te pregăteai de azi-dimineaţă...
— Dar fără rezultat!
— Te rog. Nu te înţeleg - şi nici nu vreau. Du-mă acasă. Pune-ţi pantalonii pe
tine, te rog.
— Sunt pe mine. Au fost tot timpul pe mine. Fir-ar ea a naibii de treabă, nici
măcar nu ştii ce-am avut eu de tras azi. Tu nu ştii decât una şi bună. Măiculiţă,
eşti leit Ellie - tot o otreapă!
— Care ce înseamnă?
 — Eu nu folosesc un asemenea limbaj de faţă cu fetele, Lucy! Te respect!
Chestia asta nu înseamnă chiar nimic pentru tine? Ştii unde am fost azi după-
amiază? îţi spun eu şi să mor dacă are de ce să-mi fie ruşine - fiindcă,
întâmplător, la mijloc era vorba de respectul faţă de tine. Fie că o ştii sau nu.
Şi atunci, în timp ce ea îşi trăgea la loc furoul şi îşi îndrepta fusta, i-a spus
povestea. Aşteptase aproape o oră în faţă la Forester's ca doamna Forester să
urce la etaj şi să-1 lase pe caraghiosul de bărbatu-său singur la tejghea. însă când
Roy a intrat, s-a dovedit că doamna Forester nu se dusese decât până în spate, în
magazie, şi uite-o în dreptul casei de marcat, gata să-1 servească, înainte ca el să
fi apucat să se răsucească pe călcâie şi să iasă.
— Aşa că ce puteam să fac? Am cumpărat un
 pachet de gumă Blackjack. Şi o cutie de Anacin1.
Zi, ce altceva să fi făcut? în orice prăvălie din
oraş numele lui taică-meu e ştiut de toţi. Oriunde
mă duc, aud „Bună, Roy, ce mai face soldatul?".
Şi lumea mă vede cu tine, Lucy. Adică ştie că
umblăm împreună, ştii? Deci pentru cine şi-ar
închipui că sunt? Nu crezi că mă gândesc la lucru-
1. Analgezic pe bază de aspirină şi cafeina produs de Prestige Brands.
141
iile astea? Trebuie să ţinem cont şi de reputaţia ta, nu găseşti? întâmplarea
face că mă gândesc la o sumedenie de lucruri, Lucy, care ţie poate că nu-ţi trec
prin minte cât stai acolo la şcoală cât e ziua de lungă.
Cumva, reuşise s-o deruteze. Ce-şi dorea ea de fapt de la el? Să fi cumpărat o
chestie din aia? în nici un cazn-avea să folosească aşa ceva cu ea. Refuza să-1
lase să plănuiască cu ore întregi în avans ce avea de gând să-i facă şi pe urmă să
se poarte ca şi cum toată treaba ar fi fost un imbold de moment. Refuza să se lase
folosită ori păcălită sau să fie tratată ca o stricată care face trotuarul.
— Dar ai fost în străinătate, a zis.
— în Aleutine! Insulele Aleutine, Lucy - cu U.R.S.S. vizavi, peste
Strâmtoarea Bering! Ştii care e mottoul în locul ăla? „O femeie îndărătul fiecărui
copac" - numai că nu există copaci. Te-ai prins? Ce crezi că am făcut cât am stat
acolo? Am completat bonuri de comandă de dimineaţa până seara. Am jucat
optsprezece mii de partide de ping-pong. Care-i problema cu tine? a exclamat el,
lăsându-se dezgustat pe banchetă. în străinătate, auzi! a spus apoi cu acreală. Ţie
ţi se pare că am fost pe undeva prin vreun harem.
— Dar cu altcineva...?
— N-am mai făcut-o cu nimeni! N-am mers niciodată până la capăt în viaţa
mea!
— Ei bine, a spus ea încetişor, n-am ştiut asta.
— Ei bine, ăsta e cruntul adevăr. Am douăzeci de ani, merg pe douăzeci şi
unu, dar asta nu înseamnă că o fac cu orice fată pe care o văd. în primul rând,
trebuie să-mi placă respectiva persoană. Pleci urechea la proasta aia de Ellie, dar
ea habar n-are ce vorbeşte. Motivul pentru care nu ies în oraş cu Monkey
Littlefield, dragă Lucy, e acela că, întâmplător, nu o respect. Dacă vrei
142
să ştii adevărul. Şi nu-mi place de ea. Şi nici măcar n-o cunosc! Of, las-o
baltă. Hai să mergem. Hai s-o lăsăm cum a căzut. Dacă ai de gând să pleci
urechea la toate bârfele pe care le auzi despre mine, dacă nu poţi să vezi ce fel de
om sunt, atunci, Lucy, iartă-mă că vorbesc aşa urât, dar ducă-se dracului.
 îi plăcea de ea. îi plăcea de-adevăratelea. îi spusese că lumea ştie că umblă
împreună. Lucy nu-şi dăduse seama. Umbla cu Roy Bassart, care avea douăzeci
de ani şi fusese în armată. Şi lumea o ştia.
— ...în Winnisaw, spunea ea.
Of, de ce trebuia să o ţină langa cu povestea asta?
— Sigur, bănuiesc că au aşa ceva în Winnisaw. Probabil că în Winnisaw se
distribuie gratis pe stradă.
— Ei bine, voiam doar să zic că ai fi putut merge cu maşina până acolo.
— La ce bun? în ceea ce te priveşte, şi să intru la Forester's, pe Broadway,
înseamnă să merg prea departe. Deci ce rost are? Pe cine păcălesc? Pe mine? Mi-
am petrecut o după-amiază întreagă învâr-tindu-mă prin faţa magazinului şi
aşteptând ca baborniţa aia să facă paşi şi oricum n-ar fi contat câtuşi de puţin. N-
ai fi făcut decât să mă deteşti şi mai abitir. Am dreptate? Deci cum rămâne cu
mine? Mă rog, ce încerci să spui, Lucy? Că dacă aş avea ceva, ai zice da?
— Nu!
— OK, cel puţin acum ştim cum stăm! Foarte bine!
A deschis larg portiera de pe partea lui.
— Hai să mergem acasă! Mi-a ajuns, zău aşa.
întâmplarea face că sunt bărbat şi, ştii, am anu
mite nevoi fizice pe lângă cele emoţionale şi nu
sunt obligat să suport aşa ceva din partea nu ştiu
143
cărei puştoaice de liceu. Nu facem altceva decât să analizăm fiecare mişcare
de-a mea, pas cu pas. Ţie chestia asta ţi se pare romantică? Aşa vezi tu o relaţie
între un bărbat şi o femeie? Că eu nu. Sexul este una dintre cele mai sublime
experienţe pe care le poate trăi cineva, fie el bărbat ori femeie, la nivel fizic ori
mental. Dar tu nu eşti decât o tânără americancă din aia tipică, care crede că e
ceva obscen. Ei bine, să mergem, Tânără Americancă Tipică. Eu sunt de fapt un
tip blând şi maleabil, Lucy, aşa că durează ceva să mă aduci în starea asta - dar
acum aşa sunt, aşa că hai! Ea nu s-a clintit. Roy era realmente furios, nu
asemenea cuiva care ar căuta să te mintă sau să te păcălească.
— Ei, acu' ce mai e? a întrebat el. De data asta cu ce-am mai greşit?
— Vreau doar să ştii, Roy, a început Lucy, că nu e vorba că nu te plac.
El a adoptat mina aia acră a lui. -Nu?
— Nu.
— Mă rog, te pricepi s-o ascunzi.
— Nu-i adevărat, 1-a contrazis ea.
— Ba da!
— ...Dar dacă tu nu mă placi pe mine? De-ade-văratelea. De unde ştiu eu că
spui adevărul?
— Ţi-am mai zis, eu nu mint\
Văzând că Lucy nu spune nimic, s-a tras mai
aproape de ea.
— Vorbeşti de iubire, a spus Lucy. Dar nu eşti
serios.
— Mă ia valul, Lucy. Asta nu-i o minciună.
Starea mea sufletească face să mă ia valul. îmi
place muzica, aşa că mă afectează. Aşa că asta
nu-i o „minciună".
Ce spusese acum? Lucy nici măcar nu putea
înţelege...
Roy s-a urcat înapoi în maşină. I-a pus mâna pe păr.
— Şi, mă rog, care-i problema dacă starea mea sufletească face să mă ia
valul aşa?
— Şi când ţi se schimbă starea, ce se întâmplă? a vrut ea să ştie.
Se simţea ca şi cum n-ar fi fost acolo, ca şi cum toate astea s-ar fi petrecut cu
mult timp în urmă.
— Mâine, Roy!
— Of, Lucy! a exclamat el şi a început iar s-o sărute. Of, îngerule!
— Şi cum rămâne cu Monkey Littlefield?
— Ţi-am spus deja: nici măcar n-o cunosc... Of, îngerule, te rog, a reluat el,
lipind-o cu spatele de husele cele noi, pe care le pusese cu mâna lui. Tu eşti
unica, tu şi numai tu...
— Dar mâine...
— O să ne vedem şi mâine, îţi promit, şi poimâine, şi răspoimâine...
— Roy, nu pot... of, încetează...
— Dar nu fac nimic.
— Ba faci!
— îngerule, i-a gemut el în ureche.
— Roy, nu, te rog.
— E în regulă, i-a şoptit el, nu se întâmplă nimic...
— Of, ba nu e!
— Ba da, e, jur, a întărit el şi apoi a asigurat-o că va folosi o metodă numită
retragere, despre care auzise când era în Aleutine. Ai încredere, hai, s-a rugat el,
zău, ai încredere, şi, vai, ea îşi dorea aşa de tare lucrul ăla, încât a avut.
Cu o săptămână înainte ca Lucy să absolve liceul, a venit vestea: Roy fusese
admis la Şcoala de Artă Fotografică şi Design Britannia, care, potrivit
catalogului şi pliantului de prezentare, fusese
 144
145
întemeiată în 1910. Cei de acolo ziceau că erau încântaţi să-1 înscrie pentru
sesiunea din septembrie şi, împreună cu scrisoarea de acceptare, îi înapoiau
duzina de studii ale lui Lucy pe care le indusese în dosarul de candidatură.
La mica petrecere improvizată pe care a dat-o în seara aceea în cinstea lui
Roy - cu EUie şi Joe, Roy şi Lucy, domnul şi doamna Bassart -, unchiul Julian a
zis că toţi îi erau profund îndatoraţi lui Lucy Nelson pentru faptul că era aşa de
fotogenică. Şi ea merita un premiu, aşa că i-a dat un pupic. Era un individ în
privinţa căruia Lucy nu se dumirise încă dacă îl plăcea sau nu şi, când i-a văzut
buzele apropiindu-se, a trăit un moment neplăcut, în care a fost cât pe ce să se
tragă îndărăt. Nu doar felul în care domnul Sowerby se purta cu nevasta lui sau
vocabularul lui o făceau să se simtă uşor dezgustată - şi nici faptul că un ins de
un metru şaizeci şi cinci, care duhnea a trabuc, nu era tocmai ceea ce înţelegea ea
prin atrăgător. Chestia era că în ultima lună existaseră mai multe ocazii în care i
se păruse că-1 surprinde uitându-se prea lung la picioarele ei. Oare Roy să-i fi
spus lui unchiu-său ce făceau ei doi? Pur şi simplu îi venea greu să creadă. Poate
ştia că se duceau cu maşina în Paradisul Pasiunii, dar tot acolo se duceau şi Ellie
cu Joe Whetstone şi ei nu făceau altceva decât să se giugiulească. Cel puţin aşa
zicea Ellie - şi, evident, aşa credeau şi părinţii ei. Nu, nimeni nu ştia absolut
nimic, iar atunci când i se părea că domnul Sowerby se uită la picioarele ei,
probabil că el se uita la podea sau în gol. La urma urmei, ea avea doar
optsprezece ani, iar el era tatăl lui Eleanor şi picioarele ei erau dizgraţioase sau
cel puţin aşa credea ea şi era absurd să-şi închipuie că urma să vină după ea până
la Ellie în cameră şi să încerce să-i facă ceva, cum i se întâmplase într-o sâmbătă
după-amiază, când se trezise
singură cu el în casă. începea s-o obsedeze şi pe ea sexul. Ea şi Roy trebuiau
să înceteze ce începuseră să facă, era convinsă de asta. Lui îi plăcea aşa de tare,
încât o ţâra acolo sus în fiecare seară, şi poate că îi plăcea şi ei, dar nu despre
plăcere era vorba aici... Dar atunci despre ce? Asta o întreba Roy de fiecare dată
când ea începea să zică „Nu, nu în seara asta". Dar de ce nu în seara asta, dacă
aseară da?
în orice caz, când domnul Sowerby a pupat-o, a fâcut-o zgomotos şi pe obraz
şi toată lumea râdea, iar doamna Sowerby stătea chiar acolo şi se uita, căznindu-
se să râdă şi ea. Aşa ceva nu-i stătea deloc în fire - într-un fel, era unul dintre
cele mai ciudate lucruri pe care le făcuse în viaţa ei -, însă, în confuzia provocată
de faptul că i se spusese în public că e atrăgătoare, în surescitarea iscată în urma
faptului că fusese integrată într-o asemenea măsură în această sărbătoare, în
această familie, în această casă, a ridicat din umeri, s-a făcut roşie ca focul la faţă
şi i-a întors unchiului Julian sărutarea. Roy a bătut din palme. „Bravo!" a strigat
el, iar doamna Sowerby a încetat să se căznească să râdă.
Ei bine, ghinionul ei. De fapt, foarte puţine dintre lucrurile pe care le putea
face Lucy ar fi stârnit aprobarea doamnei Sowerby. Era o femeie demodată şi
snoabă, care părea să-i reproşeze lui Lucy până şi faptul că până la urmă ea
exercitase cea mai puternică influenţă asupra deciziei privind viitoarea carieră a
lui Roy. Ceea ce, evident, nu era treaba doamnei Sowerby - chiar dacă aşa păreau
să stea lucrurile: hotărârea lui Roy de a merge la şcoala de artă fotografică din
Fort Kean, unde îşi avea sediul Britannia, părea să aibă mai puţin de-a face cu
calitatea educaţiei de care urma să beneficieze acolo - sau, sincer vorbind, cu
talentul nativ pentru fotografie pe care îl avea - decât cu
146
147
faptul că, întâmplător, Lucy urma să plece la şcoală tot în Fort Kean.
Lui Lucy nu i-a displăcut absolut deloc că Roy luase decizia ghidându-se
după un asemenea con-siderent. Pe de altă parte, era o altă invalidare a opiniei pe
care şi-o formase despre el înainte să se fi cunoscut: aceea că era un tânăr serios,
căruia i se deschideau perspective de o magnitudine şi o importanţă serioase. Nu,
nu s-a dovedit a fi chiar aşa cum şi-1 închipuise pe vremea aceea - nu că asta l-ar
fi dezavantajat neapărat. Unu la mână, nu era deloc atât de mojic şi de prost
crescut pe cât păruse la început. Nici insensibil la sentimentele celorlalţi - şi cu
atât mai puţin la ale ei. Odată ce terminase să se dea în spectacol, odată ce
încetase să mai fie la fel de înspăimântat de ea (cum şi-a dat seama Lucy) pe cât
fusese ea de el, era întru totul dulce şi atent. Aşa afabil cum era, chiar îi amintea
puţin de domnul Valerio, ceea ce, fără discuţie, era un compliment.
Nici nu afişa o atitudine de superioritate, cum îşi închipuise Lucy că avea să
se întâmple, date fiind vârsta şi experienţa lui. Nu încerca niciodată să facă pe
şeful cu ea - mai puţin când era vorba de sex, dar chiar şi atunci ştia că, în clipa
în care ea hotăra că ajunge (poate chiar în seara aceea), nu putea face nimic ca s-
o silească să reînceapă. Nu putea face nimic nici ca s-o silească să înceapă, dar
ea de ce nu-şi dăduse oare seama de asta la momentul respectiv? Cel mai grav
lucru care s-ar fi putut întâmpla ar fi fost ca el să nu mai vrea s-o vadă niciodată.
Şi oare chiar ar fi fost o tragedie? Sincer vorbind, Lucy descoperea că existau
multe aspecte importante în care nu-i plăcea aşa de tare de Roy. Ba uneori chiar
avea impresia că ea era cu doi ani şi jumătate mai mare decât el şi nu invers. în
primul rând, pur şi simplu nu suporta când îi fredona cântecele alea la ureche.
Uneori era teribil de imatur, chiar dacă între timp împlinise douăzeci şi unu
de ani şi putea să voteze, cum le spunea întruna tuturor. Uneori lucrurile pe care
le spunea erau de o prostie crasă. In maşină, de pildă, îi spunea întruna c-o
iubeşte... Dar oare asta era o prostie? Şi dacă era adevărat? Sau dacă o spunea
doar de teamă că, dacă n-o spune, ea n-o să-1 mai lase să meargă până la capăt?
Of, ştia ea, ştia, ştia: n-ar fi trebuit să înceapă atunci, în maşină. Nu se cădea
dacă nu erai căsătorit şi era şi mai grav dacă erai cu cineva cu care n-aveai să te
poţi căsători niciodată. Trebuie să încetăm! Dar, cumva, nu era cu nimic mai
logic să înceteze acum, odată ce se apucaseră, decât fusese să înceapă din capul
locului. Ce trebuia ea neapărat să încheie era toată povestea asta prostească.
Da, era foarte, foarte confuză - chiar şi în seara aceea minunată şi veselă de
la familia Sowerby, care a început cu unchiul Julian (cum o încurajase Roy să-i
spună) sărutând-o ca şi când ar fi fost şi ea din familie şi s-a încheiat cu el
scoţând din frigider o sticlă de şampanie franţuzească adevărată, cu dop care
pocneşte şi tot tacâmul... O, când au stat cu toţii în jurul lui cu paharele ridicate
şi au toastat într-un glas „Pentru viitorul lui Roy!", cum să fi dat crezare
bănuielii, care se adâncea tot mai mult în ea pe zi ce trecea, că probabil n-o să-1
aştepte unul câtuşi de puţin însemnat?
După absolvire Lucy şi-a început orarul de vară la lactobar: zilnic de la zece
la şase, cu excepţia zilelor de miercuri şi duminică. La jumătatea lui iulie ea şi
Roy au mers într-o miercuri până în Fort Kean ca să-i caute o locuinţă unde să
stea când avea să vină în septembrie. După ce inspecta fiecare cameră mobilată,
Roy se întorcea la Lucy, care rămânea în maşina parcată, şi-i zicea că nu
148
149
credea că era locul potrivit, cel puţin nu pentru el: fie camera avea un miros
urât, fie proprietă-reasa părea dubioasă, fie patul era prea scurt, chestie de care i
se acrise în cele şaisprezece luni cât stătuse în Aleutine. Singurul loc care era
ideal - o cameră imensă, cu un pat care pe vremuri fusese al soţului
proprietăresei (un ins de un metru nouăzeci şi cinci), unde toaleta era ima-culată,
iar chiriaşul urma să aibă un raft în frigider numai pentru el - nu avea intrare
separată.
Ei bine, a comentat Lucy, trebuie să aibă aşa ceva.
în după-amiaza aceea, la ora patru, au tras cea mai groaznică ceartă a lor de
când se ştiau şi de departe cea mai groaznică pe care Roy o avusese vreodată cu
cineva, inclusiv cu taică-său. La oferta care rămânea oricum cea mai bună din
toate punctele de vedere, ea n-a găsit de cuviinţă decât să clatine vehement din
cap şi să spună că nu, trebuia neapărat să aibă o intrare separată dacă Roy voia s-
o mai vadă vreodată. Şi deodată, după ce a zbierat „Ei bine, nu mă interesează,
eu sunt cel care trebuie să locuiască aici!", Roy a întors Hudsonul şi a pornit-o
înapoi spre casa cu patul cel lung.
Când s-a întors la maşină, a scos o hartă din torpedou şi a desenat cu grijă un
dreptunghi pe faţa acesteia.
— Asta e camera mea, a spus, reuşind să nu se uite la ea.
Era situată la parter şi plasată pe colţ, cu câte două ferestre înalte de o parte şi
de alta a ei. Toate patru dădeau spre o verandă lată, mărginită de arbuşti. Era
exact ca şi cum ar fi fost patru intrări separate. Seara puteai să intri şi să ieşi prin
ferestrele respective exact aşa cum ai fi făcut-o prin nişte uşi... Ei, ce avea ea de
spus? Chiar îşi pusese în gând să nu mai vorbească niciodată cu el sau avea o
părere de exprimat?
— Mi-am exprimat părerea, a replicat ea. Pentru tine n-a contat câtuşi de
puţin.
— Ba da.
— Dar tot te-ai dus şi-ai închiriat camera.
— Fiindcă am vrut, da!
— Nu mai am nimic de zis, Roy.
— Lucy, e o cameră! E doar o cameră! De ce faci chestia asta?
— Tu ai făcut-o, Roy. Nu eu.
— Ce am făcut?
— Te-ai purtat ca un copil - iarăşi,
înainte s-o pornească înapoi spre Liberty
Center, Roy a trecut pe la Colegiul pentru Fete Fort Kean. A tras pe dreapta,
pentru ca Lucy să mai arunce o privire la noua ei casă. Colegiul era plasat în
dreptul parcului Pendleton, iar de cealaltă parte a parcului se afla principalul
cartier de afaceri din Fort Kean. Fusese ridicat în anii 1890 ca şcoală pregătitoare
pentru băieţi. în anii 1930 şcoala dăduse faliment, iar proprietatea rămăsese
nefolosită până la venirea războiului, când fusese ocupată de Detaşamentul de
Transmisiuni al Armatei. După Ziua Victoriei împotriva Japoniei întreg
domeniul, cu tot cu cazarmă şi ce mai era acolo, fusese achiziţionat de stat
pentru programul educaţional în expansiune. Nu era în nici un caz campusul
universitar acoperit cu iederă pe care îl vedeai prin filme sau despre care citeai în
cărţi. Cazarma pe care o trântise acolo armata, cu nişte clădiri de un galben de
mult spălăcit, era folosită pentru săli de curs, iar clădirea administraţiei şi
căminul erau plasate într-o construcţie veche şi pătrăţoasă din piatră cenuşie, ca
o fortăreaţă, ce se înălţa aproape în mijlocul străzii şi semăna cu tribunalul
districtual din Winnisaw. Văzând-o însă, Lucy şi-a zis: „Au mai rămas cincizeci
şi nouă de zile".
150
151
— Care e camera ta? a întrebat-o Roy, privind
pe geamul maşinii.
 Ea n-a răspuns.
Şcoala era amplasată peste drum de un şir de prăvălii, dintre care una se
numea „Vechea Cafenea a Campusului". Roy i-a zis:
— Hei, vrei să bem o Cola în Vechea Cafenea
a Campusului?
Nici un răspuns.
— Of, îngerule, zău că mă interesează părerea ta. Ştii asta. Părerea ta e
importantă pentru mine. Dar undeva trebuie să trăiesc şi eu, nu? Hai, Lucy, fii
rezonabilă - nu-i aşa cum zic? Asta nu înseamnă că mă port ca un puşti sau ca un
copil sau cum ai zis tu.
— Aşa e, Roy, a spus ea într-un târziu, undeva trebuie să trăieşti.
— Nu fi sarcastică, Lucy, zău aşa. Uneori eşti prea sarcastică, iar eu nu fac
altceva decât să pun o întrebare simplă. Trebuie să dorm opt ore întins dacă
vreau să beneficiez la maximum de cursurile pe care le urmez. Zi, n-am
dreptate? Aşa că am nevoie de patul ăla lung. Ei, şi asta e tot o afirmaţie
prostească?
„Tot ce spui e o afirmaţie prostească!" şi-a zis ea.
— Nu, a spus cu voce tare, căci el îi luase mâna într-a lui şi părea într-adevăr
să sufere.
— Atunci cum poţi să te superi? Lucy, zău aşa, ce rost are să ne certăm? Hai
să bem o Cola, OK? Pe urmă o pornim spre casă. Hai, zi că s-a terminat cu
cearta. De ce să ne stricăm ziua? Uite ce e, sunt iertat pentru păcatul meu
îngrozitor sau ai de gând s-o ţii langa cu prostia asta o veşnicie?
Părea într-adevăr gata să izbucnească în lacrimi. Lucy şi-a dat seama că nu
avea nici un rost să se mai certe cu el. Căci în clipa aceea
luase o decizie - şi prefera s-o fi făcut mai devreme, i-ar fi scutit pe amândoi
de chinul unei certe. Cât o trăi ea, nu avea să pună piciorul în camera aia a lui,
indiferent câte ferestre - sau chiar şi uşi -avea ea. Simplu ca bună ziua.
— OK, a zis Lucy, hai să mergem să bem o Cola.
— Aşa te vreau, a spus Roy, pupând-o pe nas. Aşa te vreau, îngerul meu.
începând din acea după-amiază, Lucy a ştiut sigur că Roy nu era potrivit
pentru ea. în seara respectivă a refuzat să meargă cu el în Paradisul Pasiunii.
Când el s-a bosumflat instantaneu şi a devenit posac, părând gata să izbucnească
iarăşi în lacrimi, i-a spus că era din pricină că nu se simţea bine. întâmplător, era
adevărat, numai că, ajunsă acasă, a încercuit în calendar cu o carioca neagră şi
groasă data la care avea să-i dea de înţeles o dată pentru totdeauna că povestea
lor de amor se sfârşise (tăind în acelaşi timp cu un X o altă zi din viaţa ei în
Liberty Center: mai rămâneau cincizeci şi opt).
Se părea că Roy nu avea să afle vestea proastă mai devreme de duminică.
Stabiliseră deja ca în seara următoare să meargă la bâlciul din Selkirk împreună
cu Ellie şi Joe, cu care de-acum, de când Lucy muncea doar în timpul zilei,
ieşeau în patru cel puţin o dată pe săptămână, iar vineri seara Roy se aştepta să
meargă împreună să vadă întâlnire cu Judy1. Apoi sâmbătă urma grătarul de la
familia Sowerby. Era un grătar pentru prietenii adulţi ai familiei, aşa încât, atunci
când unchiul lui Roy 1-a invitat pe „lungan" să vină şi s-o aducă şi pe
„Blondina" lui cu el, chestia o
1. A Date with Judy, musical american din 1948 în regia lui Richard Thorpe,
cu Wallace Beery, Jane Powell şi Elizabeth Taylor în rolurile principale.
152
153
încântase (în secret) pe Lucy la fel de tare ca pe Roy. începea să-1
simpatizeze tot mai tare pe domnul Sowerby şi să-i admire anumite trăsături.
Cum spunea şi Roy, omul chiar nu dădea doi bani pe părerile altora, făcea şi
spunea ce avea chef ori de câte ori avea chef. II considera în continuare cam
vulgar cu limbajul ăla al lui, dar n-o deranja, oricât de răsuflat suna, când îi zicea
„Blondina", ceea ce părea să fi devenit porecla lui pentru ea, şi nici chiar când a
cuprins-o într-o seară pe după mijloc şi i-a spus (glumind, fireşte, şi făcându-i cu
ochiul lui Roy): „Tu să mă anunţi, Blondino, când o să te saturi să te uiţi în sus la
tolomacul ăsta mare şi-o să vrei să te uiţi în jos la unul mic".
Aşadar, ar fi încercuit ziua de vineri în loc de cea de duminică dacă n-ar fi
fost grătarul de sâmbătă seara de la familia Sowerby, la care prezenţa ei fusese
solicitată chiar de gazdă. Era ceva teribil de greu de refuzat. Bănuia că putea
aştepta până duminică fără să piardă nimic -chiar dimpotrivă, câştiga încă trei
seri departe de casă. Evident că orice diversiune, chiar dacă îl implica pe Roy,
era mai bună decât să stea în camera ei încinsă şi să-i audă pe ai ei cum se dau în
balansoar pe verandă sau decât să zacă trează în dor-mitorul cufundat în
întuneric, neputând să adoarmă până nu-1 auzea pe taică-său urcând scările şi se
lămurea (doar ca fapt divers) dacă se ducea într-ade-văr la culcare fără să fie
băut.
Ceea ce făcuse întotdeauna ca vara să pară teribil de nesuferită era faptul că,
până şi cu toate uşile şi ferestrele deschise, percepea extraordinar de acut
prezenţa celor pe care aproape că nu-i mai putea suporta. Dacă era într-o
dispoziţie furioasă, era de ajuns să audă pe cineva pe care-1 ura căscând ca să-şi
iasă din minţi. Acum însă era plecată în oraş până la douăsprezece şi jumătate,
oră la care de obicei ei dormeau (nu că ar fi fost o plăcere să auzi pe cineva
pe care-1 detestai sfo-răind, dac asta te făcea să începi să te gândeşti la el). în
nopţile mai înăbuşitoare, în loc să stea încuiată în casă împreună cu ai ei, şedea
cu Roy pe o bancă jos, pe malul râului, bucurându-se de orice adiere de vânt şi
privind în zare la încremenirea întunecată a apei de sub podul Winnisaw. Se
gândea la colegiu şi la Fort Kean - departe, departe de-aici -, iar de multe ori Roy
se apuca să-i cânte şi n-avea o voce chiar atât de rea - sau cel puţin aşa era
dispusă să admită în încântarea pe care i-o stârnea perspectiva unui viitor care în
curând avea să-i aparţină. Cânta ca Vaughan Monroe şi ca Dick Haymes, putea
să-i imite pe Nat „King" Cole cântând „Nature Boy", pe Mei Blanc interpretând
„Woody Woodpecker" şi pe Ray Bolger (cu care i se părea că seamănă la
înfăţişare) cântând „Once in Love with Amy". După ce au văzut împreună
Povestea lui Al Jolson1, el 1-a imitat pe inegalabilul Al Jolson. Aşa se prezenta
Roy în timp ce şedeau mână în mână pe malul râului în nopţile acelea de
intimitate din ceea ce urma să fie ultima vară a tinereţii frământate şi nefericite a
lui Lucy. „Doamnelor şi domnilor, cu voia dumneavoastră, unicul şi inegalabilul
Al Jolson."
O, cum am mai dansat
în noaptea când ne-am cununat,
întruna am dansat...
Cincizeci şi opt de zile. Cincizeci şi şapte. Cincizeci şi şase.
La grătarul organizat de soţii Sowerby sâmbătă seara s-a trezit că stă de
vorbă cu tatăl lui
1. The Jolson Story, musical biografic american din 1946, regizat de Alfred
E. Green.
154
155
Roy - prima lor discuţie serioasă, în timpul căreia s-a auzit căutând să-1
asigure pe domnul Bassart că nu avea de ce să mai nutrească temeri ori îndoieli
legate de viitorul lui Roy. Domnul Bassart i-a zis că încă nu reuşea să-şi dea
seama de unde apăruse interesul subit al lui Roy pentru fotografie. Experienţa
personală cu tinerii îl convinsese de multă vreme să nu pună prea mare preţ pe
entuziasmele de moment, fiindcă aveau obiceiul să dispară când lucrurile
deveneau dificile. Era - a recunoscut el - uşurat că lunile irosite de Roy
bălăcindu-se în ceea ce el numea „o mocirlă de idei imature" se încheiaseră, însă
ceea ce-1 preocupa acum era dacă acesta alesese într-adevăr ceva de care avea să
se ţină chiar şi atunci când o să dea de greu. Lucy ce părere avea? O, a exclamat
Lucy, îl pasiona cu adevărat arta fotografică, era sigură de asta.
— Cum de poţi fi aşa de sigură? a întrebat-o
domnul Bassart pe tonul lui lipsit de orice infle
xiune.
Ea s-a gândit rapid şi i-a spus că nu era ceva chiar aşa de uluitor ca Roy să
fie pasionat de fotografie dacă te gândeai că era un mod minunat de a îmbina
preocuparea lui actuală pentru desen cu cea mai veche, pentru tipografie.
Domnul Bassart i-a cumpănit spusele.
La fel a făcut şi ea şi s-a înroşit la faţă.
— Cred că, într-un fel, e adevărat, domnule Bassart.
— E o explicaţie inteligentă, a spus el fără să zâmbească, dar dacă e şi
adevărat, asta e o treabă la care trebuie să mă mai gândesc. Şi cum rămâne cu
planurile tale? Ţelurile tale în materie de educaţie care sunt?
Asudând din abundenţă pe sub bluza ei ţărănească nou-nouţă, pe care şi-o
cumpărase anume pentru petrecere, i-a spus... Să-şi dezvolte o gândire
logică... autodisciplină.... să-şi sporească bagajul de cunoştinţe... să înveţe
mai multe despre lumea în care trăim... să înveţe mai multe despre sine...
îi era greu să-şi dea seama când să se oprească (la fel ca atunci când
completase formularul pentru bursă), însă când domnul Bassart a spus în cele din
urmă, între două alineate, „Toate sunt nişte ţeluri foarte bune", a considerat că
pentru moment îi câştigase bunăvoinţa şi a tăcut.
Şi - şi-a dat ea seama mai târziu - nu îi pusese nici măcar o singură întrebare
legată de originile ei. Subiectul nu părea să-1 preocupe cu nimic mai mult decât
pe Julian Sowerby. Bărbaţii ca ei nu te judecau în funcţie de trecutul familiei
tale, ci în funcţie de ce fel de om erai. Numai doamna Bassart (care părea să fi
căzut instantaneu victimă influenţei surorii ei) şi Irene Sowerby păreau să-i
poarte pică din cauza unor lucruri pentru care nici măcar nu era răspunzătoare.
Pe ceilalţi, spre lauda lor, nu-i interesau bârfele şi chestiile de mult uitate - iar
printre ei se număra şi Roy.
De la începutul verii, Roy îşi făcuse obiceiul de a o lua de acasă în fiecare
seară după cină. Când el ajungea, Lucy era întotdeauna gata, sperând ca în felul
ăsta să îi ofere prea puţine pretexte de a zăbovi şi de a sta la taclale. Singura dată
când el a părut că încearcă s-o determine să-i destăinuiască ceva, i-a răspuns atât
de tăios, încât de atunci nu mai deschisese niciodată subiectul. Asta s-a întâmplat
după ce Roy a făcut cunoştinţă cu ai ei, care după cină se strânseseră cu toţii în
camera de zi. Tânărul a ajuns, s-au făcut repede prezentările, după care Lucy 1-a
condus numaidecât înapoi afară.
în drum spre film, Roy a spus:
— Uau! Mama ta e o frumuseţe, ştiai chestia asta?
— Da.
156
157
— Ştii de cine-mi aminteşte?
— Nu.
— De Jennifer Jones. Tăcere.
 — Ascultă, ai văzut Cântecul Bernadettei1?
îl văzuse de trei ori împreună cu Kitty Egan. Dar şi convertirea ei o privea
doar pe ea. Şi nici măcar nu se petrecuse.
— Evident, mama ta e mai în vârstă decât Jennifer Jones... a spus Roy. Iar
bunicul tău e domnul Carroll de la poştă. Intre noi fie vorba, nici măcar nu ştiam
chestia asta. Ellie n-a pomenit-o niciodată.
— E la pensie, a spus ea.
De ce naiba cedase când el îi spusese că a venit vremea să îl prezinte
„babacilor" ei? Tocmai traversau podul Winnisaw.
— Ei bine, tatăl tău pare un tip de treabă.
— Nu-mi place să vorbesc despre el, Roy! Nu vreau să vorbesc niciodată
despre el!
— Pfii, sigur, cum vrei tu, a replicat el, ducân-du-şi o mână la piept. Făceam
şi eu conversaţie, atâta tot.
— Ei bine, abţine-te.
— Ei bine, în regulă, mă abţin.
— Subiectul respectiv nu mă interesează câtuşi de puţin.
— OK, OK, a zis el zâmbind, tu eşti şefa.
Şi, după un minut de tăcere, în care ea s-a
gândit să-i ceară să tragă pe dreapta ca să poată coborî din maşină, Roy a
deschis radioul şi a început să cânte.
Din momentul acela nici Bassart, nici Sowerby nu i-au mai pus vreo
întrebare legată de viaţa ei
1. Song ofBernadette, dramă biografică din 1945 regi-zată de Henry King şi
bazată pe romanul omonim al lui Franz Werfel, Das Lied von Bernadette, din
1941.
de familie. Pe Ellie treaba asta o lăsa complet indiferentă, aşa că doar în
compania lui Irene Sowerby sau a mamei lui Roy Lucy devenea nejustificat de
conştientă de ceea ce, după atâţia ani de exerciţiu, reuşea să îşi scoată cu totul
din minte, în ultima vreme rareori avea vreun motiv (în afara casei) să se
gândească la sine ca la fata care făcuse cutare lucru sau al cărei tată făcuse cutare
lucru. Pentru numeroşii inşi pe care în sâmbăta aceea i-a întâlnit personal pentru
prima oară acasă la soţii Sowerby - printre care directorul, domnul Brunn, şi
soţia lui - era, cât se poate de simplu, iubita lui Roy Bassart.
— Carevasăzică, a început doamna Brunn, ea e domnişoara care am auzit
că-1 ţine la respect zilele astea pe fostul nostru elev.
— O, doamnă Brunn, când vine vorba de cine ţine la respect pe cine, părerile
sunt împărţite, a spus Roy.
— Şi tu, dragă, pleci la şcoală în septembrie, aşa-i? s-a interesat doamna
Brunn.
Dragă. Exact ca doamna Sowerby.
— Da, a spus Lucy. Colegiul pentru Fete Fort Kean.
— S-au organizat frumuşel cei de acolo, a comen-tat domnul Brunn. Bravo.
Bravo.
— Lucy a terminat anul acesta a douăzeci şi noua din promoţie, domnule
Brunn - înainte să v-o spună cu gura ei.
— O, am recunoscut-o pe Lucy - ştiam că a fost printre primele. Mult succes,
Lucy. Ajută-ne să ne menţinem reputaţia. Până acum le-am trimis nişte fete tare
pune şi sunt convins că nici tu n-o să faci excepţie.
— Vă mulţumesc, domnule Brunn. O să mă străduiesc.
— Ei, o să fie suficient, nu mă îndoiesc de asta. Pe curând, Roy, pe curând,
Lucy.
158
159
Aşa încât în seara aceea, ceva mai târziu, sus, în Paradisul Pasiunii, ce ar fi
putut să facă? Abia duminică trebuia să-i spună că se săturase şi era încă sâmbătă
seara. Şi când avea să-i spună, ce-o să se întâmple? „N-o să ne mai putem vedea.
Niciodată". „Poftim ?" „Fiindcă, dacă stai să te gândeşti, noi nu prea avem ce să
căutăm împreună, Roy." „Dar... ce vrei să spui? Lunile astea n-au însemnat chiar
nimic? Uite, ce alt motiv aş avea să merg la şcoală în Fort Kean - cine m-a
inspirat să mă înscriu acolo dacă nu tu?" „Ei bine, pur şi simplu o să trebuiască
să-ţi găseşti un motiv mai bun ca ăsta." „Ce motiv mai bun decât dragostea
există?" „Dar nu e dragoste - e doar sex." „Ce e?" „Sex!" „Nu pentru mine...
Ascultă, asta înseamnă pentru tine? Fiindcă pentru mine... O, nu", va suspina el,
„e îngrozitor..." Şi pe urmă - Lucy era sigură de asta - avea să renunţe cu totul să
meargă la Fort Kean. Dacă o rupea cu el acum, Roy avea să renunţe la Britannia,
la toate planurile pe care şi le făcuse, poate până la urmă chiar şi la fotografie, în
ciuda a ceea ce-i spusese ea lui taică-său în apărarea lui. Şi atunci chiar avea să
se întoarcă în mlaştina lui de idei... Dar asta era problema lui, nu a ei... Sau era?
Era aşa de bun cu ea, aşa de blând, se purta cu ea mai drăguţ decât o făcuse
oricine altcineva de când se ştia şi asta zi după zi, fără excepţie. Cum putea să îi
întoarcă spatele acum, să fie atât de crudă şi lipsită de inimă? Mai ales că nu mai
erau decât câteva săptămâni. Ar fi putut însemna chiar întreaga lui carieră.
Fiindcă el depindea de ea - o asculta - o iubea. Roy mă iubeşte.
Cel puţin aşa îi zicea.
— Te iubesc, îngerule, i-a spus el în pragul uşii şi a pupat-o pe nas. Şi zău că
ai făcut furori în seara asta.
— Pe cine-am cucerit?
 — Pe domnul Brunn, printre alţii. Pe toată lumea.
A mai pupat-o o dată.
— Pe mine, a adăugat. Uite ce e, somn uşor. Ajuns la piciorul treptelor, i-a
şoptit:
— Au revoir.
Lucy era foarte, foarte bulversată. în urmă cu zece luni era încă în fanfară,
mărşăluia în urma Leolei Krapp, iar acum avea un iubit oficial! Practic, mergea
până la capăt în fiecare seară!
A încercuit şase zile din iulie şi zece din august şi apoi, când a ajuns la 1
septembrie, a luat carioca şi a încercuit de patru ori ziua de după Ziua Muncii.
Primul ei gând fusese să încercuiască chiar Ziua Muncii, până când şi-a adus
aminte că ea cu Roy, Ellie şi Joe Whetstone urmau să meargă cu canoea pe râu,
un eveniment plănuit de Roy de săptămâni întregi. De n-ar fi fost totul pregătit
cu atât de mult timp înainte! De n-ar fi avut aşa de mare nevoie de ea, de n-ar fi
depins atâta de ea, de n-ar fi iubit-o atât de mult! Dar oare chiar o iubea?
în dimineaţa de Ziua Muncii, când au ajuns acasă la familia Sowerby, mătuşa
lui Roy, Irene, a ieşit să le spună că peste noapte lui Ellie îi fusese rău şi că încă
dormea. Ea le-a sugerat ca ei trei să plece fără ea. Dar chiar în timp ce vorbea, la
fereastra holului de la etaj şi-a făcut apariţia Ellie, cu un aer foarte trist şi trasă la
faţă. Le-a făcut cu mâna:
— Bună.
— Ellie, a spus doamna Sowerby, le-am sugerat celorlalţi că ar fi mai bine să
meargă azi fără tine, dragă.
— O, nu!
— Eleanor, doar nu poţi ieşi cu canoea dacă nu te simţi bine.
160
161
— Mama ta are dreptate, a spus Joe.
— Dar vreau să merg, le-a strigat ea cu o voce
stinsă.
— Ar fi periculos, El, i-a spus Joe. Zău aşa.
— Joe are dreptate, Eleanor, a întărit doamna
Sowerby.
— Dar plănuisem să merg, a spus EUie şi, brusc,
a lăsat storul, ca şi când ar fi fost gata s-o podi
dească plânsul.
S-a stabilit ca cei trei tineri să intre în casă cât timp EUie se spăla şi mânca
puţin de dimineaţă -nişte pâine prăjită cu ceai -, iar pe urmă, dacă avea să pară că
s-a întremat cu adevărat, poate că tinerii îşi puteau vedea de planurile lor.
Necazurile lui Ellie începuseră cu o seară în urmă, când doamna Sowerby era
plecată la o întrunire neoficială a membrelor clubului de ţesătură matla-sată. în
absenţa doamnei Sowerby, Ellie şi taică-său au pierdut vremea în faţa
televizorului, mâncând un kilogram şi jumătate de cireşe, urmate de un kilogram
de îngheţată de vanilie cu caramel şi, la final, o jumătate de tort de ciocolată cu
alune, care rămăsese de la cină.
Julian Sowerby, care se simţea bine, susţinea că indigestia lui Ellie nu avea
nimic de-a face cu niţică îngheţată şi o felie de tort: pe Ellie pur şi simplu o
apucase tremuriciul la gândul că peste două săptămâni urma să plece la şcoală.
Roy a spus că, deşi poate că moştenise frumuseţea de la tatăl ei (toată lumea a
râs, iar Julian cel mai tare dintre toţi), era posibil ca Ellie să nu fi avut norocul să
moştenească şi stomacul lui de fier.
— S-ar putea să fie adevărat, domnule Sowerby, a fost comentariul lui Joe.
Joe a asigurat-o pe doamna Sowerby că, dacă o lăsa pe EUie să vină cu ei, o
să aibă grijă personal ca fata să nu se atingă de nimic dulce. Doamna Bassart le
pregătise un coş de picnic imens, dar
Roy a zis că el şi Joe o să se ocupe fără nici o problemă şi de porţia lui Ellie.
Câteva minute mai târziu, Ellie a coborât în nişte pantaloni scurţi albi, un
tricou polo alb şi sandale albe. Bronzul ei - întreţinut zUnic pe peluza din spatele
casei şi jos, la ponton - arăta uluitor şi la fel şi părul, care peste vară căpătase
reflexii arămii. însă de dimineaţă părea trasă la faţă şi obosită, iar acel „Bună" al
ei de-abia s-a auzit când a pornit-o spre bucătărie ca să încerce să vâre niţică
mâncare în trupul acela al ei lung şi armonios... Trupul ei. Trupul ei lung şi
armonios! Intr-o secundă, Lucy a înţeles natura suferinţei lui Ellie.
„Dumnezeule, a păţit-o. Ellie Sowerby a păţit-o."
Julian Sowerby şi-a luat crosele şi a plecat cu maşina la clubul de golf din
Winnisaw, iar tinerii au consimţit să renunţe la ieşirea cu canoea şi, urmând
sfatul doamnei Sowerby, să găsească pe terenurile de picnic un loc frumos şi
umbros unde să-şi facă ieşirea. Dar chiar şi aşa, cum şedeau ei pitiţi sub un
copac, temperatura tot creştea constant. Pe la ora unu Ellie a început să simtă că
o ia cu ameţeală, aşa că au urcat toţi în maşina lui Roy şi s-au întors acasă la
familia Sowerby. Casa era cufundată în tăcere. Storurile erau trase la dormitorul
din faţă, unde, din câte se părea, doamna Sowerby trăgea un pui de somn, iar
maşina familiei lipsea în continuare, amănunt care pe Ellie a nedumerit-o puţin.
Din câte se părea, se aştepta să-şi găsească tatăl deja acasă.
— Vrei s-o trezesc pe mama ta, El? a întrebat Joe.
— Nu, nu. Mă simt bine.
Joe şi Roy s-au hotărât să meargă în curtea din spate şi să asculte cele două
meciuri în cuplaj ale celor de la Sox la radioul portabil al familiei Sowerby. Ellie
a rugat-o pe Lucy să urce cu ea în
162
163
cameră. Odată intrate, Ellie a încuiat uşa, s-a trântit pe pat şi, vârâtă sub
baldachinul din organdi alb, a început să plângă.
Lucy se uita cum prietena ei se zguduia de plâns. L-a văzut jos, pe peluză, pe
cel responsabil de asta apucând un ciocan de crochet şi începând să treacă o
minge prin portiţe. Peste două zile Joe trebuia să se prezinte la Universitatea din
Alabama pentru a începe antrenamentele cu echipa de fotbal a bobocilor.
Amintirile lui Ellie despre viaţa din Sud în primii ani de după război păreau să-1
fi influenţat întru câtva să accepte bursa din Alabama. Joe urma să o pornească
spre şcoală chiar a doua zi - dar mai pleca oare? Sau acum Ellie urma să meargă
şi ea cu el?
Roy plănuise ieşirea din ziua aceea şi o pusese pe mama lui să pregătească
prânzul ca un soi de petrecere de rămas-bun pentru Joe Whetstone, pe care
ajunsese să-1 considere prietenul lui cel mai bun. în ceea ce o privea, Lucy îl
considerase întotdeauna pe Joe plictisitor la culme. Sigur, probabil că era un
sportiv grozav şi trebuia să recunoşti că era chipeş şi cu trăsături aspre, asta dacă
îţi plăcea genul, dar nu avea nici o părere personală despre nimic. Orice spuneai,
Joe îţi dădea dreptate. Uneori îi venea să recite Declaraţia de Independenţă
numai ca să-1 vadă cum scutură din cap în sus şi-n jos şi să-1 audă spunând,
după fiecare frază celebră, „Categoric, exact aşa e, chiar are logică ce zice, frate,
chiar aşa zice şi mămica..." Pornirea de a dezvălui cât era de imbecil îi dădea
ghes lui Lucy cel mai abitir atunci când Roy juca teatru taman de dragul lui Joe,
relatând cine ştie ce chestie simpatică pe care o păţise când era în Aleutine sau
discutând despre vreo echipă universitară de fotbal căreia el şi Joe îi ziceau
„Curentul Stacojiu" şi pe care în mod normal Roy n-ar fi dat doi bani. Dar Lucy
nu cedase niciodată ispitei
aceleia, nu-i mărturisise nici măcar lui Ellie ce credea cu adevărat despre Joe
Whetstone. Iar acum era prea târziu. Acum Joe o băgase pe Ellie în bucluc - cel
mai groaznic din câte puteau exista pentru o fată. Şi Joe nici măcar nu părea să
ştie. Roy i-a strigat lui Joe:
— Urmează Appling. Două lovituri. Zero la zero.
— Hai, Luke! a exclamat Joe, trimiţând mingea drept printr-o portiţă plasată
în celălalt capăt al peluzei. Hei, Joe Braţul! a exclamat el.
— Măiculiţă! a comentat înciudat Roy. Loveşte şi ratează. Prima încercare.
— Haide, Lukey dragule, a zis Joe, ţinând ciocanul în mână şi arborând o
postură de lansator chircit, gata să lovească. Hei, a exclamat el, Stan the Man!
Şi şi-a schimbat poziţia la bătaie, lovind o minge imaginară.
 — Se duce, se duce...
— Greşeală! a strigat Roy.
— Fir-ar, a exclamat Joe, am lansat-o prea tare.
— Sst! l-a ţistuit Roy, aruncând o privire grăbită, spre casă, timp în care Joe
se prăvălise pe gazon, râzând.
...Şi cum rămânea cu colegiul? Cum rămânea cu familia Sowerby? Cum
rămânea cu viitorul lui Ellie dacă trebuia să se mărite cu Joe Whetstone? Şi dacă
el ştia deja şi nu-i păsa? Poate că Joe voia s-o ia de nevastă pe Ellie, dar ea
plângea fiindcă nu voia să-1 ia de bărbat!
— Trebuie^... trebuie neapărat să spun cuiva, a zis Ellie, întorcându-se cu
faţa spre Lucy şi strângând perna la piept.
— Ce anume? a zis încetişor Lucy. Ce anume să spui, Ellie?
Ellie s-a trântit cu capul pe pernă şi s-a pus iarăşi pe bocit. Făcuse o prostie.
O prostie îngrozitoare. Viaţa ei n-avea să mai fie niciodată la fel.
164
165
— ...De ce zici asta? Ce s-a întâmplat?
Trăsese cu urechea când altcineva vorbea la
telefon.
— Şi nici măcar nu e prima oară, a spus Ellie
printre suspine.
„Carevasăzică, nu e însărcinată." Afară, pe peluză, Roy a strigat:
— A atins baza!
— Haide, Sox! a sărit Joe. Dă tot ce poţi, baby\
— Punctează! a strigat Roy. Şi încă o dată! Doi la zero!
Simţind cum îşi pierde răbdarea, Lucy a insistat:
— Ce vrei să spui? Ellie, nu te înţeleg.
— Am tras cu urechea când altcineva vorbea la telefon... şi a fost groaznic.
— Cine?
— Of, Lucy, nu vreau ca maică-mea să afle.
Niciodată!
— Ce să afle?
— Uşa e încuiată? a întrebat Ellie.
— Ai încuiat-o cu mâna ta, i-a spus Lucy enervată.
— în cazul ăsta... Aşază-te aici. Pe pat. Nu vreau să răcnesc. O, nu ştiu ce să
fac. E aşa de îngrozitor... încerc să-ţi spun de o groază de vreme. Am nevoie de
sfatul cuiva cu care aş putea discuta despre treaba asta... Dar pur şi simplu n-am
fost în stare. Şi nici n-ar trebui. Of, numai că am nevoie... dar, Lucy, trebuie să-
mi promiţi. Nu poţi spune nimănui chestia asta. Nici măcar lui Roy. Cu atât mai
puţin lui Roy.
— Ellie, nici măcar nu pricep ce...
— Tata! a exclamat Ellie. Lucy, să nu spui niciodată... promiţi? Trebuie să-
mi promiţi, Lucy. Te rog, ca să-ţi pot spune.
— îţi promit.
— Tatăl meu se vede cu femei! a răbufnit Ellie.
în secret!
166
Lucy a primit vorbele ei cu calm: era ca şi când un adevăr pe care în sinea ei
îl ştiuse din-totdeauna fusese în fine mărturisit de Eleanor.
— Şi asta nu-i tot, a continuat Ellie. Lucy... le dă bani.
— Eşti sigură?
— Da.
— De unde ştii?
— Asta am auzit la telefon.
A închis ochii.
— Bani de-adevăratelea, a spus ea şi lacrimile
i se prelingeau pe obraji, oprindu-se în tricoul ei
polo alb.
Chiar în clipa aceea au auzit deschizându-se uşa de la camera doamnei
Sowerby, aflată ceva mai încolo pe coridor.
— Dragă, eşti înăuntru? a întrebat ea.
— Da. E şi Lucy. Doar stăm de vorbă, mamă.
— Te simţi bine?
— S-a făcut prea cald, mamă, i-a răspuns Ellie, ştergându-şi înnebunită ochii.
Dar mă simt bine. Jur. Erau aproape 38 de grade. Şi multe gângănii. Şi
înghesuială. Tot soiul de lume din Winnisaw.
Preţ de câteva secunde nu s-a auzit nimic. Pe urmă, zgomotul paşilor
doamnei Sowerby coborând treptele. Nici una n-a scos vreun cuvânt până când
la parter s-a deschis uşa de plasă şi l-au auzit pe Joe:
— Cei de la Sox conduc cu patru la zero, doamnă Sowerby.
— Sigur, a comentat Roy, ţi-ai găsit cui să-i spui. Hei, mătuşă Irene, spune-i
lui Joe la ce echipă joacă Luke Appling! Ba nu, mai bine spune-i ce-i un bunt1.
Hai, oferă-i definiţia ta grozavă pentru bunt.
1. Lovitură ofensivă la baseball, prin care cel aflat la bătaie loveşte mingea
foarte uşor, lansând-o totuşi în zona de bătaie, pentru a îngreuna recuperarea ei
de către adversar.
167
Roy şi Joe puteau fi auziţi cum o tachinau pe doamna Sowerby pe peluza din
spatele casei, iar doamna Sowerby putea fi auzită cum îi făcea să râdă
îndatoritoare... timp în care la etaj Eleanor s-a apucat să-i spună lui Lucy toată
povestea.
începuse cam cu un an în urmă, într-o noapte de vară când ea şi tatăl ei
rămăseseră singuri acasă. Era trecut de unsprezece, iar ea stătea în pat, când şi-a
amintit brusc că uitase să-i zică lui Judy Rollins să nu sufle nimănui vreo vorbă
despre ceva ce-i spusese, aşa că s-a întins şi a luat telefonul de lângă pat. Fireşte,
în secunda în care 1-a auzit pe tatăl ei vorbind pe celălalt fir, şi-a dat seama că ar
trebui să închidă. Numai că a recunoscut vocea de la celălalt capăt al firului, care
îi aparţinea nimănui altcuiva decât doamnei Mayerhofer, administratoarea
spălătoriei automate a lui tati din Selkirk, despre care el i se plângea întruna
mamei. Doamna Mayerhofer era, conform spuselor lui, cam grea de cap: nu era
lucru pe care să nu trebuiască să i-1 explice de zece ori până îl pricepea. O ţinea
aproape numai din milă - era părăsită de soţ şi avea un copil mic de crescut - şi
din pricină că, spre deosebire de predecesoarea ei, ilustra doamnă Jarvis, nu
părea că vrea să-i fure şi pielea de pe el.
La telefon tatăl ei a spus că pur şi simplu nu avea cum să ajungă în Selkirk
mai devreme de sfârşitul săptămânii, fiindcă era prins până peste cap în Liberty
Center, şi doamna Mayerhofer i-a răspuns că nu crede că mai are răbdare până la
sfârşitul săptămânii, iar Ellie îşi amintea şi acum că îşi zisese „Mamă, ce
idioată!", asta până când 1-a auzit pe tatăl ei râzând şi spunând că până atunci o
să trebuiască să se mulţumească să-şi facă treaba cu buiota. Doamna Mayerhofer
a râs şi Ellie a zis că a fost ca şi cum oasele şi sângele şi totul în ea se
preschimbaseră în piatră. A afundat
168
receptorul în pernă şi 1-a ţinut aşa o veşnicie sau cel puţin aşa i s-a părut.
Când, în fine, 1-a dus din nou la ureche, linia se eliberase - aşa că a sunat-o pe
Rollins. Ce altceva putea face?
Asta se întâmplase chiar înainte ca ea şi Lucy să ajungă să se cunoască, i-a
spus Ellie. De fapt, încă de pe vremea aia murea să-i spună lui Lucy ce auzise,
doar că se simţea aşa de ruşinată şi de stânjenită şi, pentru o scurtă vreme, aşa de
nesigură că ceea ce auzise chiar însemna ce credea ea că înseamnă, încât a decis
ca pentru moment să nu se mai vadă deloc cu Lucy, ca să nu rişte să compromită
definitiv prietenia lor şi să se facă de râs - şi ea, şi familia ei.
Pe moment vorbele lui Ellie au derutat-o pe Lucy - şi nu doar din pricina
felului dezlânat în care prietena ei şi-a formulat explicaţia. Trebuia să prelucreze
în minte semnificaţia tuturor celor spuse mai înainte de Ellie - mai bine zis,
semnificaţia pe care o aveau pentru ea.
Din momentul acela zăcea trează, i-a mai spus Ellie, pur şi simplu zăcea aşa
ore în şir, îngrozită la gândul că ar mai fi putut auzi din greşeală o conversaţie
asemănătoare... şi pe urmă ridica discret receptorul. Era un coşmar: nu voia să-1
prindă şi, în acelaşi timp, nu se putea abţine să încerce. Apoi, la un moment dat,
tatăl ei a venit într-o seară acasă şi a zis că doamna Mayerhofer („uriaşa mea
retardată" au fost cuvintele lui) spălase putina. Pur şi simplu dispăruse din
apartamentul ei din Selkirk - cu bebeluşul, cu bagajul şi tot restul. Chiar a doua
zi a plecat să intervieveze şi să angajeze pe altcineva pe postul respectiv. Femeia
aleasă se numea Edna Spatz.
Şi asta fusese tot. Nu 1-a mai auzit niciodată vorbind la telefon cu doamna
Mayerhofer şi nici nu avea motive s-o suspecteze pe Edna Spatz. Cu toate astea,
de fiecare dată când tatăl ei pleca la
169
magazinul din Selkirk, Ellie ştia că se ducea să-şi facă de cap pe la spatele
mamei - chiar dacă ştia şi că Edna Spatz avea în Selkirk un soţ şi doi copii mici.
Asta se întâmpla cam în perioada când ea şi Lucy începuseră să se vadă iar şi de
o sumedenie de ori Ellie simţise că pur şi simplu îi vine să îi decarteze toată
povestea aia oribilă cu doamna Mayerhofer. Doar că doamna Mayerhofer era aşa
de îngrozitor de proastă şi de needucată. Aşa că pur şi simplu el nu putea, n-avea
cum, nu cu ea, nu şi nu. Nici n-ar fi putut să vrea aşa ceva.
Sau cel puţin asta se convinsese ea să creadă -până seara trecută. Tocmai
urca treptele, când a sunat telefonul, aşa că a alergat la ea în cameră, convinsă că
era Joe, care zisese că o să sune în jur de ora nouă. Intre timp tatăl ei răspunsese
la telefonul de la parter. „E în regulă, prinţeso", îi strigase el, „e pentru mine!".
Ellie strigase la rândul ei „OK, taţi!", apoi intrase la ea în cameră, închisese uşa
în urma ei şi, fără ca măcar să ştie ce urmează să facă, a ridicat uşurel receptorul
din furcă. La început nici nu a reuşit să audă ce se vorbea. Era ca şi cum o inimă
îi bătea în cap şi alta în gâtlej, iar restul corpului ei pur şi simplu nu exista. La
celălalt capăt al firului vorbea o femeie. Dacă era sau nu Edna Spatz, asta nu ştia.
Ajunsese să şi-o închipuie pe doamna Spatz ca fiind la fel de tâmpită ca doamna
Mayerhofer, iar necazul cu vocea de la celălalt capăt al firului era că părea
inteligentă... şi tânără. Femeia spu-nea că dacă nu reuşeşte să acopere cecul, nu
ştia ce-o să se aleagă de ea. Tatăl lui Ellie a zis că asta era o treabă de care
trebuia să se ocupe mai târziu - şi nu prin telefon. Şoptea în receptor, dar era
furios. Femeia a început să plângă. A zis că agenţia o ameninţase că o dă în
judecată. îi zicea Julian, Julian, şi plângea. Zicea că-i pare rău, ştia că nu trebuia
să sune, în weekend formase
170
numărul şi închisese de cinci ori, dar la cine altcineva ar mai putea apela
dacă nu la Julian, Julian? în momentul acela Ellie a simţit că nu mai suportă să
audă nici un singur cuvânt. După voce, femeia părea aşa de nefericită - şi de
tânără! Aşa că a îngropat iarăşi receptorul în pernă şi pur şi simplu a rămas acolo
aşa, fără să ştie ce să facă. După doar câteva minute tatăl ei a strigat-o de la
parter. Ea a pus receptorul înapoi în furcă cât de discret a putut şi s-a grăbit să
coboare la el, flecărind veselă în tot timpul ăsta. Ellie ştia că îi urmăreşte fiecare
tresărire, ca să-şi dea seama dacă trăsese cumva cu urechea, dar era convinsă că
nu se trădase în nici un fel. îi tot dădea cu Joe în sus şi Joe în jos şi s-a aşezat
imediat lângă el pe canapea când el a poftit-o -„Ţine-mi de urât, Daisy Mae" -,
ba chiar 1-a lăsat s-o ţină de mână în timp ce s-au uitat împreună la televizor şi
au mâncat toate cireşele alea. De-aia înghiţise atâtea porcării: se temea să se
oprească, ca nu cumva el să-şi închipuie că o supăra ceva. Şi în tot timpul cât au
stat pe canapea, în mintea ei stăruia un gând stupid: că avea o soră mai mare,
despre care nu ştia nimic, şi că ea fusese cea care sunase şi îi ceruse tatălui ei să-i
trimită bani. Bineînţeles că povestea cu sora era doar invenţia ei şi ştia asta - aşa
încât a început să-şi spună că, poate, inventase întregul incident.
— Lucy, sunt atât de bulversată - şi de nefericită! Fiindcă pur şi simplu nu
ştiu. Crezi că e adevărat?
— Ce să fie adevărat?
— Ce am auzit.
— Păi, ai auzit cu urechile tale, nu?
— Nu ştiu. Da! Dar cine e? Cine ar putea fi? Şi biata maică-mea, a continuat
Ellie, plângând iarăşi cu suspine, ea nici măcar nu ştie. Nimeni nu ştie. Nimeni
în afară de tine şi de mine - şi de el... şi de ea!
171
Toţi tinerii au fost invitaţi să rămână şi au luat cina pe peluza familiei
Sowerby: sendvişuri cu friptură de vită, porumb fiert, plăcintă de mere cu
îngheţată - în afară de Ellie, care a mâncat nişte consomme, lăsând însă jumătate
în bol. Domnul Sowerby i-a oferit fiecăruia dintre băieţi câte o sticlă de bere, în
ciuda împotrivirii doamnei Sowerby.
— Ei, haide, doar în mai puţin de o săptămână
o să fie cu toţii la colegiu! Lui Roy îi datorăm
faptul că am câştigat războiul împotriva Polului
Nord. Un strop de bere o să-i prindă bine, îi mai
creşte şi lui părul pe piept.
Joe a luat o gură şi a pus paharul deoparte. Roy a băut direct din sticlă. Pe
urmă şi-a descheiat nasturele de sus al cămăşii şi s-a uitat în sân.
— Nimic, a zis el.
Au rămas afară pe peluză până târziu, după căderea întunericului. Ellie şedea
lungită pe un şezlong, cu o pătură azvârlită peste ea, de sub care i se iţea doar
capul. Părea foarte, foarte mic. Roy se tolănise pe iarbă, ţinând într-o mână sticla
de bere. Capul lui atingea picioarele lui Lucy de fiecare dată când lua o duşcă.
Joe Whetstone stătea lungit pe burtă, cu bărbia sprijinită în pumni. Se uita la cer
şi din când în când îl mai auzeai:
— Frate, o, frate! Uită-te numai la ele.
Roy a zis că a cunoscut în armată un tip care credea în stele. Joe a comentat:
— Zău aşa!
— Chiar aşa, a spus Roy. Pentru unii e, practic, ca o religie propriu-zisă.
— Zău aşa, a repetat Joe. Mă întreb câte sunt de fapt acolo.
Julian Sowerby s-a interesat cum se simte prinţesa lui.
— Părerea mea e că pur şi simplu ţi s-a făcut dor de casă înainte să apuci
măcar să pleci, a spus el.
— O, da, pun pariu că asta se mai întâmplă, a spus Joe.
— Sigur, ce să zic! Dor de casă, plus toată îngheţata aia de vanilie cu
ciocolată de casă şi -cum am aflat din surse demne de încredere - cu puţin sirop
de caramel şi cu nuci...
— Roy! a exclamat cu glas stins Ellie. Roy şi Joe au râs.
— Roy, n-o mai necăji! a zis doamna Sowerby.
— Scuze, Ellie-o, a spus Roy. Julian şi-a aprins un trabuc:
— Ce zici de-aşa ceva, Joe?
— O, nu, domnule! a protestat Joe. Tre' să mă menţin în formă.
— Nu-ţi afectează degetul de la picior, băiete, a stăruit Julian.
— Nu, dar vă mulţumesc oricum, domnule Sowerby. N-am vrut să irosesc
nici berea.
— Scade-mi-o din impozit, a spus Julian, spre amuzamentul lui Joe. Dar
dumneata, generale? 1-a întrebat el pe Roy.
— Sigur, a acceptat Roy, dacă e unul bun. Aruncă-1 încoace.
Julian a aruncat un trabuc spre el.
— La paişpe dolari cincizeci cutia, nu i-aş zice
chiar mahorcă, şmechere.
Fumul înălţat din trabucul lui Roy îi învăluia capul.
— Nu-i rău, a spus el, ţinându-1 la distanţă în mâna întinsă şi înăbuşindu-şi
un acces de tuse.
— Un adevărat expert, ce mai! a comentat unchiul Julian.
În mod normal Lucy nu suporta să-1 vadă pe Roy fumând trabuc sau bând
bere, căci el nu avea mare chef de nici una. însă în seara asta trebuia
172
173
să cumpănească la lucruri mai serioase decât faptul că Roy se dădea mare în
faţa unchiului său. Era mai întâi unchiul însuşi, al cărui secret fusese dat în fine
în vileag, era Ellie, care îi ştia secretul, era doamna Sowerby, care nu-1 ştia, şi
mai era şi ea. în toate lunile astea fusese convinsă că pe Ellie o lăsa rece trecutul
ei şi deodată devenise limpede că doar trecutul acela o determinase pe Ellie să se
împrietenească cu ea în septembrie şi să reînnoade „prietenia" aceea în februarie.
Era o descoperire înspăimântătoare. în tot timpul ăsta îşi închipuise - într-un fel
aşa de prostesc, de naiv, de nerealist - că pentru Ellie Sowerby ea nu era
puştoaica al cărei tată o ardea pe la Adăpostul lui Earl şi căreia i se dusese buhul
că sunase la poliţie ca să vină să-1 salte, când de fapt exact asta era. Atât şi nimic
mai mult. în după-amiaza aceea înţelegerea faptului că, din perspectiva lui Ellie,
tot farmecul ei consta tocmai în acel trecut la care ea una nu voia să se mai
gândească vre-odată în viaţa ei o duruse teribil.
Şi o şi înfuriase. în după-amiaza asta, ceva mai devreme, fusese tentată să se
ridice indignată şi să-i spună lui Ellie de la obraz ce părere avea despre ea. „Vrei
să zici că asta însemn eu pentru tine, Ellie? De-aia m-ai vrut de prietenă? Uită-te
în ochii mei. Chiar ai tupeul să recunoşti că, atunci când te-ai lepădat de mine, ai
făcut-o fiindcă ai crezut că nu mai ai nevoie de mine? Şi, mă rog, ce anume îţi
închipuiai că o să fac pentru tine fiindcă m-ai lăsat să port puloverul tău iubit?"
Şi tot aşa, la nesfârşit, dar numai în mintea ei. La început şi-a stăpânit furia
ca să poată auzi până la capăt povestea minciunii lui Julian Sowerby, dar chiar
înainte ca Ellie să apuce să termine, a început să vadă în atracţia manifestată de
Eleanor faţă de ea ceva cu totul diferit. în realitate, Ellie o admira. Pe ea. Curajul
ei. Mândria ei. Tăria ei.
174
Nu era oare ăsta un mod mai profund, mai apropiat de realitate de a vedea
lucrurile? Ellie Sowerby, cu toate hainele ei, cu toţi băieţii şi frumuseţea şi banii
ei, apelase pentru ajutor şi sfaturi exact la ea.
Ei bine, în cazul ăsta ce-ar trebui să facă Ellie? Ce? Mintea ei a început să
analizeze toate posibilităţile.
— Hei, ce-are Blondina în seara asta? tocmai întreba Julian. I-a mâncat
pisica limba Scumpicii?
— O, nu!
— Te gândeşti la colegiu, aşa-i, Lucy? a spus doamna Sowerby.
— Da.
— O să fie o experienţă minunată pentru voi toţi, a spus Irene Sowerby.
Urmează cei mai frumoşi patru ani din viaţa voastră.
— La fel zice şi mama, doamnă Sowerby, a comentat Joe.
— Da, o să vă prindă la toţi nemaipomenit de bine să vă mutaţi de-acasă, a
adăugat doamna Sowerby.
 Biata doamnă Sowerby. Biata femeie. Ce umilitor. Ce anapoda. Ce nedrept...
Era prima dată când inima i se deschidea cu totul faţă de mama lui Ellie. îşi
dădea în fine seama că era ceva mai mult decât potenţiala ei duşmancă.
înţelegerea faptului că doamna Sowerby suferea echivala pe undeva cu
înţelegerea faptului că ea exista, că avea o viaţă a ei, cu raţiuni şi motive care nu
aveau nimic de-a face cu adversitatea şi respingerea arătate faţă de Lucy Nelson.
Adevărul era că nu o respinsese niciodată. Cum recunoscuse însăşi Ellie, decizia
ei din septembrie de a nu se mai întâlni cu Lucy nu avusese nici o legătură cu
vreo indicaţie pe care i-ar fi dat-o mama ei. Abia acum îşi dădea Lucy seama că
în lunile din urmă doamna Sowerby nu se purtase cu ea altfel decât
175
foarte amabil. Or fi fost ideile ei oarecum învechite şi felul ei de a se purta,
cam rece, dar oare era ceva aşa de grav? Ce rău îi făcuse ea lui Lucy?
Dumnezeule mare, nu doamna Sowerby fusese aia mărginită, ci Lucy însăşi! Ar
trebui să-i fie ruşine de bănuielile pe care le nutrise! Chiar şi când îşi făcuse
apariţia îmbrăcată cu unul dintre puloverele de caşmir ale lui Ellie, exasperarea
doamnei Sowerby era legată, cel mai probabil, exclusiv de condescendenţa de-
abia mascată a lui Eleanor şi nicidecum de nemulţumirea faţă de faptul că Lucy
ar fi râvnit la hainele fiicei ei. Era o fiinţă răbdătoare, blândă şi înţelegătoare -
uite nu doar cum o trata pe Lucy, ci şi pe Roy. Din toată familia aceea, ea era
singura care părea să-i ia în serios problemele şi dilemele, singura care îl trata cu
un respect autentic. Cine mai avea demnitatea şi stăpânirea de sine a doamnei
Sowerby? Nu-i venea nimeni în minte.
Şi aşa se cădea să fie răsplătită acea demnitate? Aşa alegea Julian Sowerby
să-şi manifeste respectul şi recunoştinţa faţă de o femeie atât de rafinată şi de
generoasă? Fiindcă se întâmpla să poarte nişte ciorapi speciali din supraelastic,
fiindcă, odată ajunsă la vârsta mijlocie, era uşor corpolentă, fiindcă începuse să
încărunţească -erau astea motive suficiente pentru ca o asemenea fiinţă să fie
înşelată, dezonorată, aruncată la o parte de un porc de bărbat mărunţel, fustangiu
şi cu gura mare? Blondino! Scumpico! Ce individ! Ce mincinos scârbos!
Şi totuşi în adâncul sufletului ei o ştiuse din-totdeauna. Asta era chestia
uluitoare.
Ce-ar trebui să facă Ellie? Să-i spună maică-sii? Să-i spună unchiului Lloyd?
Sau ar trebui să discute direct cu tatăl ei, aşa încât maică-sa să nu fie nevoită să
afle niciodată? Da, du-te la el şi, dacă promite să termine cu femeile alea ale lui,
176
dacă promite să nu mai reia niciodată legăturile... Sau, poate, mai întâi ar
trebui să afle cine era femeia aceea. Şi pe urmă să meargă chiar la ea. Da, şi să-i
spună că trebuie să rupă numaidecât orice legătură cu tatăl ei, altminteri riscă să
fie dată de gol sau chiar închisă dacă se dovedea (ceea ce era posibil) că era o
prostituată care-şi vindea serviciile unor bărbaţi de teapa lui Julian Sowerby. Sau
poate că ar fi mai bine ca Ellie să păstreze secretul, să aibă răbdare, să aştepte să
sune iar telefonul - şi atunci să ridice celălalt receptor şi, în loc să îngroape
adevărul în pernă, în loc să stea acolo ca o neroadă, răbdându-i perfidia, să-i
pună punct o dată pentru totdeauna: „La telefon Eleanor Sowerby. Sunt fiica lui
Julian Sowerby. Aş vrea să ştiu cum vă numiţi, vă rog". Brusc, peste soţii
Sowerby şi tinerii lor oaspeţi a părut să se lase un aer mai rece şi mai proaspăt
decât simţiseră de luni întregi încoace.
— Uau! a exclamat încetişor Joe.
în însufleţirea care-1 cuprinsese, s-a ridicat instantaneu în capul oaselor.
— E toamnă. Chiar a venit toamna.
— Hei, hai s-o băgăm pe prinţesa asta în casă, a spus Julian Sowerby.
S-a ridicat în picioare şi s-a dezmorţit, aşa încât trabucul i-a fluturat pe
deasupra capului ca un soi de semnal.
— O idee bună, 1-a aprobat Joe.
El şi Roy i-au spus doamnei Sowerby că, asta fiind seara liberă a menajerei,
o să ducă ei doi înăuntru vasele murdare. Au făcut mare tapaj pe ideea că ea nu
avea voie să pună mâna pe nimic şi au uşuit-o direct în casă.
Domnul Sowerby s-a apucat să plieze scaunele, iar Roy a început să fluiere
„Autumn Leaves" în timp ce se plimba de colo colo adunând tacâmurile. Joe,
care stivuia farfuriile, îi spunea:
177
— îţi dai seama, Roy Barosane, că mâine pe
vremea asta...
Deodată Lucy s-a trezit că Ellie e lângă ea şi-i şopteşte ceva la ureche.
— Poftim? a întrebat.
— ...uită tot.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun... nu contează!
— Dar... nu s-a întâmplat cu-adevărat?
— Hei, fătucile mele! Ie-a strigat Julian, adoptând un accent irlandez. Gata
cu chicoteala şi în casă cu voi.
S-au pornit să traverseze peluza cu paşi repezi. Ellie dârdâia. Şi-a tras pătura
peste păr şi a rupt-o la fugă spre uşa deschisă.
Lucy a rostit printre dinţi:
— Dar, Ellie, ce-ai de gând să faci? Ellie s-a oprit în loc.
— O să... o să...
— Ce-o să faci?
 — Of, o să mă duc la Northwestern şi gata.
— Dar, a şoptit Lucy, prinzând-o de braţ, mama
ta...?
însă în momentul acela Roy şi Joe au apărut în goană din urmă - „Pârtie!
Frige! Atenţie, doamnelor!" - şi orice altceva ar fi adăugat ar fi putut fi auzit de
ei. Iar în secunda următoare s-au trezit cu Julian Sowerby, care le-a luat pe
fiecare de braţ şi, râzând, le-a mânat în casă.
A doua zi Joe a plecat în Alabama, iar Ellie, la rândul ei, nu mai prididea cu
cumpărăturile şi împachetatul şi era aproape totdeauna în compania mamei ei -
care în continuare părea să n-aibă habar de ceea ce se petrecea pe la spatele ei. în
puţinele ocazii când s-au nimerit în acelaşi loc mai mult de un minut, Lucy de-
abia apuca să deschidă gura, că Ellie intervenea: „Sst, mai târziu"
sau „Lucy, cred că nu contează, zău" şi, în fine, „Uite ce e, m-am înşelat cu
totul".
— Chiar aşa?
— Am înţeles eu greşit, sunt sigură. Da.
— Dar...
— Te implor, lasă-mă să plec la colegiu. Când a venit momentul să se
despartă, nici
măcar nu mai păreau să fie prietene, asta dacă fuseseră vreodată. Ellie şi ai ei
au pornit spre Evanston în al doilea weekend din septembrie, iar în lunea
următoare, într-o zi pe care Lucy o încercuise în calendar cu cinci linii negre şi
groase, ea şi Roy au plecat cu o maşină doldora de bagaje ca să înceapă şcoala în
Fort Kean.
178
179
3
În a doua săptămână din noiembrie a leşinat de două ori, prima oară într-un
separeu din Vechea Cafenea a Campusului şi apoi în după-amiaza următoare,
când s-a ridicat din bancă la sfârşitul cursului de engleză. La clinica
studenţească, o clădire a cazărmii care fusese transformată în infirmerie, i-a spus
medicului că ea crede că s-ar putea să aibă anemie. Avusese întotdeauna pielea
cam palidă, iar iarna, când se făcea foarte frig, vârfurile degetelor de la picioare
şi de la mâini îi deveneau albe şi reci ca gheaţa.
După consult s-a îmbrăcat şi s-a aşezat pe scaunul pe care doctorul 1-a tras
anume pentru ea la el în cabinet. I-a spus că nu credea că problema ei era
circulaţia la nivelul extremităţilor. Uitân-du-se pe fereastră, a întrebat-o dacă în
ultima vreme avusese probleme cu ciclul. Ea a zis că nu, pe urmă că da şi pe
urmă, strângând la piept paltonul şi cărţile, a ieşit în fugă pe uşă. Ajunsă pe
coridorul îngust, a simţit cum se învârte pământul cu ea, dar de data asta senzaţia
n-a durat decât o secundă.
în clipa când a închis în urma ei uşa cabinei telefonice din cafenea, şi-a dat
seama că, cel mai probabil, Roy era la curs. A răspuns proprietăreasa lui,
doamna Blodgett, iar Lucy a închis fără să spună nimic. I-a trecut prin gând să
formeze numărul de la şcoală şi să ceară să-1 cheme la telefon,
dar ce-ar fi putut să-i zică? Senzaţia stranie pe care începea s-o aibă - pe
măsură ce primul val de confuzie lăsa locul altuia, chiar mai crunt — era că
oricum nu avea nici o legătură cu el. S-a trezit gândind ca un copil care nu are
nici cele mai elementare noţiuni despre viaţă, care crede că sarcina e un lucru pe
care o femeie şi-1 face sieşi sau care pur şi simplu i se întâmplă dacă şi-o doreşte
îndeajuns de tare.
Ajunsă la ea în cameră, s-a uitat la toate însem-nările prosteşti de pe
calendarul ei. Nu mai devreme de sâmbăta trecută, după ce Roy o adusese înapoi
la cămin de la cinema, trasase un cerc negru şi gros în jurul Zilei Recunoştinţei.
Brusc, i s-a făcut groaznic de rău. S-a dus şi-a stat cu gura deschisă deasupra
vasului de toaletă, dar n-a reuşit să dea afară decât nişte firişoare de lichid
maroniu. Sentimentul de groază stăruia.
în seara aceea n-a răspuns când studenta de serviciu i-a ciocănit la uşă şi i-a
spus că o căuta la telefon un oarecare Roy.
Dimineaţa la opt, în timp ce fetele celelalte se îndreptau agale spre cantină
sau fugeau la cursuri, Lucy s-a întors într-un suflet la infirmerie. A trebuit să
aştepte pe o bancă de pe coridor până la zece, când a sosit în fine medicul.
— Am fost şi ieri, a spus ea. Lucy Nelson.
— Intră. Ia loc.
înainte de-a începe să vorbească, medicul s-a dus la uşă şi a închis-o
complet. Când s-a întors la biroul lui, Lucy i-a spus că nu voia un copil.
El şi-a împins puţin scaunul în spate şi şi-a pus picior peste picior. N-a
schiţat nici un alt gest.
— Domnule doctor, sunt în anul întâi. Studentă
în primul semestru din anul întâi.
El n-a zis nimic.
— Am muncit ani de zile ca să pot ajunge la
colegiu. Noaptea. La un dozator de suc. în Liberty
180
181
Center. De acolo sunt de loc... La fel şi vara - trei veri întregi. Şi am bursă
socială. Dacă n-aş fi intrat aici, poate că n-aş fi reuşit să merg deloc la şcoală -
din cauza banilor.
 Dar nu voia să invoce sărăcia şi nici măcar neajutorarea. El trebuia să ştie că
nu era o fată plăpândă, era puternică, îndurase multe greutăţi şi multă suferinţă -
nu era doar o fată oarecare de optsprezece ani. Nu doar că avea nevoie de
ajutorul lui: îl merita.
— E prima mea experienţă adevărată departe
de casă, domnule doctor. Am aşteptat-o toată viaţa.
Am pus bani deoparte pentru asta. De ani întregi
visez numai la asta.
El continua s-o asculte.
— Domnule doctor, nu sunt promiscuă, vă jur.
Am doar optsprezece ani! Trebuie să mă credeţi!
Până atunci medicul stătuse acolo cu ochelarii săltaţi pe frunte. în momentul
acela şi i-a potrivit la loc pe şaua nasului.
— Nu ştiu ce să fac, a spus ea, încercând să-şi
recapete stăpânirea de sine.
Faţa lui a rămas impasibilă. Avea un păr gri-zonant, mătăsos, şi ochi blânzi,
dar nu făcea alt-ceva decât să se scarpine pe o parte a nasului.
— Nu ştiu ce să fac, a repetat ea. Chiar nu
ştiu, zău aşa.
El şi-a încrucişat braţele. S-a legănat puţin cu scaunul.
— Domnule doctor, nu am mai avut nici un
iubit înainte. El a fost primul. Ăsta e adevărul -
nu vă mint.
Medicul s-a rotit cu scaunul şi s-a uitat pe fereastră spre „Bastilia", cum
botezaseră fetele clădirea principală. îşi împinsese ochelarii înapoi pe frunte, iar
în momentul acela s-a apucat să se frece la ochi. Poate fusese plecat toată
noaptea la un caz urgent şi era obosit. Poate se gândea ce
182
să spună. Poate nici măcar nu era atent. Venea la colegiu patru dimineţi pe
săptămână, timp de două ore, deci ce-i păsa? Avea propriul cabinet de care
trebuia să se ocupe. Aici făcea doar nişte bani în plus. Poate doar aştepta să
treacă vremea înainte s-o trimită să-şi rezolve singură tărăşenia. S-a întors iarăşi
cu faţa spre ea.
— Şi unde anume e tânărul? s-a interesat el.
— ...Aici.
— Vorbeşte mai tare, Lucy. Unde?
A simţit cum devine spăsită. Sau era cumva protectoare?
— în Fort Kean.
— Şi acum, că s-a distrat, asta a fost tot, presupun.
 — Poftim? a şoptit Lucy.
îşi freca tâmplele cu vârfurile degetelor. Se gândea. Avea de gând s-o ajute!
— Voi, fetelor, nu ştiţi de ce sunt în stare? a
întrebat el pe un ton blând şi dezamăgit. Nu vă
imaginaţi cum o să se comporte atunci când o să
se întâmple ceva de felul ăsta? O fetiţă aşa deş
teaptă şi frumoasă ca tine, Lucy! Unde ţi-a fost
capul?
La auzul numelui ei, ochii i s-au împăienjenit de lacrimi. Parcă ar fi fost
prima oară când şi-1 auzea rostit. „Sunt Lucy. Sunt deşteaptă. Sunt frumoasă."
O, viaţa ei era de-abia la început! I se întâmplaseră atât de multe lucruri doar în
ultimul an... în ultima lună. La ea pe palier era deja o fată care ştia un băiat cu
care voia să-i facă lipeala lui Lucy. Doar că nu se ivise niciodată prilejul să-1
întâlnească, fiindcă Roy trecea pe la ea în fiecare seară, fie şi numai ca să se
oprească s-o salute. Reuşise în cele din urmă să se mute de acasă - şi începea să
fie frumoasă! De ce, de ce se încurcase cu el de la bun început? Fiindcă îi zicea
înger? Fiindcă îi făcuse fotografiile alea?
183
Fiindcă îi cânta la ureche toate cântecele alea tâmpite? Măgădăul ăla n-avea
nici cea mai vagă idee ce fel de om era ea de fapt. Toată vara se comportase ca şi
cum ar fi fost genul de fată care nu era... ca şi cum ar fi fost un soi de Monkey
Littlefield. Iar ea îl lăsase. îl lăsase să-şi facă mendrele lui prosteşti! Iar acum
uite ce se întâmplase! Doar că aşa ceva păţeau ţărăncuţele, fetele care nu învăţau,
care abandonau şcoala, care fugeau de acasă. Aşa ceva păţea Babs Egan, nu ea.
Nu pătimise deja destul?
— Domnule doctor, nu ştiu unde mi-a fost capul.
A podidit-o plânsul, în ciuda încercărilor ei de
a se înfrâna.
— Tot ce vreau să spun e că în ultima vreme
uneori nici măcar nu-mi mai dau seama ce fac.
Şi-a acoperit faţa cu degetele.
— Şi cu băiatul cum rămâne?
— Băiatul? a zis ea deznădăjduită, ştergându-şi
lacrimile.
— Ce intenţionează să facă în privinţa asta?
Să fugă în Pacificul de Sud?
— O, nu, a scâncit ea în culmea amărăciunii,
nu, el s-ar însura şi mâine cu mine.
Şi şi-a dat seama, cu o secundă prea târziu, că spusese ceva greşit. Era
adevărul, dar greşise că îl rostise.
— Dar tu nu vrei.
Medicul i se adresa direct.
Lucy şi-a ridicat parţial privirea din poală.
— N-am spus asta.
— Trebuie să mă ajuţi să înţeleg, Lucy. Cum
stă treaba exact. El vrea, dar tu nu vrei.
Lucy s-a ridicat de pe scaun.
— Dar n-am apucat să petrec nici trei luni în
locul ăsta! Sunt în primul semestru din anul întâi!
Medicul şi-a săltat iarăşi ochelarii. Faţa lui era aşa de mare, de ridată, de
prietenoasă - se
184
vedea clar că avea o familie pe care o iubea, o casă frumoasă, o viaţă tihnită
şi plăcută.
— Dacă tânărul vrea să te ia de nevastă...
— Şi ce-i cu asta? Dacă vrea, ce?
— Păi, cred că e ceva ce merită avut măcar în vedere. Nu?
Lucy a spus cu un aer absent:
— Nu înţeleg.
Şi chiar aşa era.
— Trebuie luate în calcul şi sentimentele lui.
Dragostea pe care ţi-o poartă.
Şedea acolo prostită, clătinând din cap. N-o iubea. Doar îi cânta cântecele
alea tâmpite la ureche.
— ...ce vrea el, spunea medicul, ce aşteptări are şi el.
— Dar el nu ştie ce vrea.
— Păi, zici că vrea să te ia de nevastă.
— O, nu asta vreau să spun. Zice el chestii, dar nici el nu ştie ce zice!
Domnule doctor... vă rog, aveţi dreptate, nu îmi doresc să mă mărit cu el. Nu
vreau să vă mint. Detest mincinoşii şi nu mint, vă rog să mă credeţi! Vă rog!
Sute de fete fac ce-am făcut eu. Şi o fac cu o mulţime de oameni!
— Poate că n-ar trebui.
— Dar nu sunt o fată rea!
Nu se putea înfrâna: ăsta era adevărul.
— Sunt o fată bună!
— Te rog, linişteşte-te! N-am zis că eşti rea. Sunt convins că nu eşti. Nu
trebuie să sari în sus de fiecare dată când spun ceva înainte să termin ce am de
spus.
 — îmi cer scuze. E o obişnuinţă. îmi pare nespus de rău.
— N-ar trebui, a reluat el, fiindcă majoritatea nu sunt suficient de mature ca
să poată plăti în caz că pierd. în caz că intră în necaz.
— Dar...
185
— Dar - glasul lui 1-a acoperit pe al ei - sunt
suficient de mature ca să-şi dorească iubire. Ştiu.
Ochii fetei s-au umplut iarăşi de lacrimi.
— înseamnă că într-adevăr înţelegeţi. Fiindcă asta mi s-a întâmplat mie,
exact aşa cum spuneţi. Chiar aşa e.
— Lucy, ascultă-mă...
— Vă ascult, domnule doctor. Fiindcă exact aşa s-a întâmplat...
— Lucy, nu eşti singură în toată povestea asta.
La început ea a crezut că se referă la faptul
că mai erau în şcoală şi alte fete care se treziseră în aceeaşi încurcătură -
poate chiar în saloanele care se întindeau de-a lungul coridorului dincolo de
cabinetul lui.
— Mai e şi un tânăr, a spus medicul.
— Dar...
— Ascultă-mă, Lucy. Mai e şi un tânăr şi mai
e şi familia ta. Ai apucat să vorbeşti cu ai tăi
despre asta?
Lucy şi-a pironit privirea pe fusta plisată, unde degetele i se încleştaseră pe
acul mare de siguranţă.
— Ai o familie, nu?
— Da, presupun că da.
— Părerea mea e că trebuie să laşi ruşinea la o parte şi să discuţi problema cu
ai tăi.
— Nu pot.
— De ce?
— Am o familie îngrozitoare.
— Lucy, nu eşti prima fată de optsprezece ani care crede că familia ei e
îngrozitoare. Sunt convins că ai descoperit şi singură lucrul ăsta de când ai venit
la şcoală.
— Dar familia mea chiar e îngrozitoare. Nu o gândesc doar - chiar aşa e!
El n-a spus nimic.
— îi ignor. N-am nimic de-a face cu ei. Sunt de proastă calitate, domnule
doctor, a adăugat ea când el a dat în continuare impresia că nu o crede.
— în ce sens?
 — Tatăl meu bea.
L-a privit drept în ochi.
— E alcoolic.
— înţeleg, a spus medicul. Şi mama ta?
Ea plângea iar: nu era capabilă să se stăpânească.
— E prea bună pentru el.
— Nu-mi pare să fie de proastă calitate, a spus medicul cu un glas scăzut.
— Aşa este, dar ar fi trebuit să-1 părăsească cu ani în urmă dacă avea un pic
de minte. O fărâmă de respect de sine. Ar fi trebuit să-şi găsească un bărbat care
să se poarte frumos cu ea şi s-o respecte.
Aşa ca dumneavoastră, şi-a zis ea. Dacă aţi fi cunoscut-o pe mama, dacă s-ar
fi măritat cu dum-neavoastră... S-a auzit spunând:
— Sunt unii care cred, mi-a zis cineva la un
moment dat, că seamănă cu Jennifer Jones. Actriţa.
El i-a întins un şerveţel şi Lucy şi-a suflat nasul. Nu trebuie să ceară
compătimire, nu trebuie să scâncească, nu trebuie să se prăbuşească. Asta ar face
mama ei.
— Lucy, cred că ar trebui să mergi acasă. Azi.
Poate înţelege mai mult decât îţi închipui tu. Poate
că n-o să se înfurie. Din câte îmi spui, părerea
mea e că n-o s-o facă.
Ea n-a răspuns. încerca să se fofileze. Exact asta începea să facă.
— Pari s-o iubeşti. Probabil că şi ea te iubeşte.
— Dar nu are cum să mă ajute, domnule doctor. Iubirea nu are nimic de-a
face cu chestia asta. Exact iubirea e problema ei. E aşa de slabă de înger. Aşa de
insipidă!
186
187
— Draga mea, doar fiindcă în clipa asta eşti supărată...
— Dar, domnule doctor, ei nu mă pot ajutai Doar dumneavoastră mă puteţi
ajuta, a spus ea ridicându-se. Trebuie!
El a clătinat din cap.
— Dar mă tem că nu pot.
— Dar trebuie s-o faceţi!
— îmi pare nespus de rău.
Oare vorbea serios? Era posibil să înţeleagă aşa de bine situaţia şi pe urmă să
se sucească şi să-i spună că nu avea de gând s-o ajute?
— Dar nu e corecţi a ţipat ea. Medicul a clătinat din cap.
— Nu e.
 — Şi în cazul ăsta ce-aveţi de gând să faceţi?
Să staţi acolo, împingându-vă ochelarii când în
sus, când în jos? O să staţi şi-o să faceţi pe deştep
tul? Şi-mi spuneţi „draga mea"!
în clipa următoare Lucy s-a aşezat iar pe scaun.
— Of, îmi cer scuze. N-am vrut să spun asta.
Dar de ce sunteţi...? Adică pricepeţi ce s-a întâm
plat, înţelegeţi.
în momentul acela simţea că trebuie să stăruie pe lângă el, să-1 convingă că
nu se înşela.
— Chiar înţelegeţi, domnule doctor. Vă rog, sunteţi un om inteligent!
— Dar există limite. Toţi le avem. Poate că oamenii vor lucruri, dar asta nu
înseamnă că le putem oferi.
— Vă rog, a răbufnit ea furioasă, nu-mi spuneţi pe tonul ăsta ceea ce ştiu
deja. Nu sunt copil.
S-au scurs câteva clipe. El s-a ridicat.
— Dar ce-o să se aleagă de mine? Dacă nu mă
ajutaţi...
Medicul a dat ocol biroului şi s-a oprit în dreptul unei margini de-a lui.
— Nu vă pasă? 1-a întrebat ea. Cum rămâne
cu restul vieţii mele?
188
Pentru prima oară 1-a simţit că începe să se enerveze. Şi în clipa aceea el a
spus:
— Domnişoară, nu te poţi aştepta să-ţi salvez
eu viaţa.
Lucy s-a ridicat. L-a înfruntat acolo, în dreptul uşii, unde stătea el acum.
— Vă rog să nu-mi ţineţi morală pe tonul ăsta superior! Refuz să-mi facă
morală un necunoscut care habar n-are ce-am avut de îndurat la viaţa mea. Nu
sunt doar o fată de optsprezece ani ca oricare alta şi nu sunt dispusă să vă înghit
predicile!
— Şi ce-o să înghiţi în schimb? a spus el acru.
— Poftim?
— Te întreb la ce te aştepţi, Lucy. Ai aşteptări interesante. Şi ai perfectă
dreptate: nu eşti o fată de optsprezece ani ca oricare alta.
I-a deschis uşa.
— Dar cum rămâne cu viaţa mea? Cum puteţi fi atât de lipsit de inimă?
— Sper să dai peste cineva pe care să-1 asculţi, a venit răspunsul lui.
— Ei bine, asta n-o să se întâmple, a spus ea cu îndârjire pe un ton coborât.
 — Ar fi tare păcat.
— O, a exclamat ea, încheindu-se la palton, o, sper... sper c-o să vă simţiţi
satisfăcut, domnule doctor, când o să vă duceţi la casa dumneavoastră frumoasă.
Sper că sunteţi satisfăcut de toată înţelepciunea şi ochelarii şi diploma
dumneavoastră de medic - şi de faptul că sunteţi un laş!
— La revedere, i-a spus el, clipind o singură dată. Noroc.
— O, n-o să mă bizui pe noroc, domnule doctor. Şi nici pe oameni.
— Şi-atunci pe ce?
— Pe mine însămi! i-a întors-o ea şi a ieşit ţanţoşă pe uşa deschisă.
189
— Noroc, i-a spus el încetişor când 1-a atins în treacăt în drum spre ieşire,
după care a închis uşa în urma ei.
„Laşule", gemea ea în timp ce se îndrepta zorită spre cafenea, „nevolnicule",
suspina în timp ce ducea cartea de telefoane în cabina din spatele localului,
„individ egoist, crud şi fără suflet...", în timp ce urmărea cu degetul lista
medicilor din Pagini Aurii, închipuindu-şi cum fiecare în parte îi spune
„Domnişoară, nu te poţi aştepta să-ţi salvez eu viaţa" şi văzându-se cum se
târăşte dintr-un cabinet în altul, înjosită, ignorată şi insultată.
De Ziua Recunoştinţei au stat cu toţii la masă ca să mănânce curcan şi Lucy
le-a spus alor ei că ea şi Roy Bassart deciseseră să se căsătorească.
— Ce-ai zis? exclamase tatăl ei.
Ea a repetat.
— De ce? a vrut el să ştie şi a trântit cuţitele cu care urma să tranşeze
pasărea.
— Fiindcă aşa vrem noi.
în decurs de cinci minute, singura care mai rămăsese la masă era bunica ei. A
dat gata de una singură toate felurile, până la plăcinta cu carne, în timp ce la etaj
diverşi membri ai familiei, în feluri care mai de care mai variate, căutau s-o
convingă pe Lucy să descuie uşa de la cameră. Berta însă a zis că ea se săturase
până peste cap de haos şi tragedie şi refuza să accepte ca fiecare moment plăcut
să fie distrus an de an de unul sau de altul.
Roy a telefonat la patru după-amiaza. Lucy a ieşit din cameră ca să răspundă,
dar a refuzat să vorbească până când bucătăria s-a golit de adulţi. Roy a zis că n-
o să reuşească să plece spre ea mai devreme de nouă. Dar ce ziseseră ai lui când
le-a spus? Nimic. Nu le spusese încă.
La nouă şi jumătate a sunat de la soţii Sowerby, spunându-i că se hotărâse să
aştepte până când ajungea la el acasă şi rămânea singur cu părinţii ca să le dea
vestea.
— Păi, şi când o să se întâmple asta, Roy?
 — Nu ştiu precis. Mă rog, cum aş putea să ştiu precis? Mai târziu!
Dar el era cel care voise să-i sune cu o săptămână în urmă din Fort Kean, i-a
atras atenţia Lucy, el era cel care considera că nu era deloc ceva aşa de grav dacă
trebuiau să se căsătorească, de vreme ce erau un cuplu care, mai devreme sau
mai târziu, probabil că oricum urma să se căsătorească. El era cel care...
— Poftim, a spus el, Ellie vrea să vorbească cu tine.
— Roy!
— Bună, a spus Ellie. Bună, Lucy. îmi pare rău că nu ţi-am scris.
— Salutare, Eleanor.
— Nu mi-am văzut capul de treabă. îţi dai şi tu seama. înnebunesc la cursul
ăsta de ştiinţe. Hei, ne tăvălim cu toţii pe jos de râs ascultând aventurile lui Roy
la şcoala aia, Britannia. Ce loc! Şi eu beau de-adevăratelea. Hei, vino şi tu
încoace.
— Trebuie să rămân acasă.
— Sper că nu-mi porţi pică sau ceva fiindcă nu ţi-am scris... Sau da?
— Nu.
— Păi, în cazul ăsta ne vedem mâine. Dac-ai şti câte am să-ţi povestesc...
Am cunoscut pe cineva mirific, a spus în şoaptă Ellie. Era cât pe ce să-ţi trimit
poza lui. Adică, ştii, e perfect.
La miezul nopţii a ieşit de la ea din cameră ca să-1 sune pe Roy la el acasă.
— Le-ai spus?
— Ascultă, ce-ţi închipui că faci? Toată lumea doarme.
190
191
— Nu le-ai spus?
— Era prea târziu.
— Dar eu le-am spus alor mei!
— Uite care-i treaba, taică-meu răcneşte de la etaj şi întreabă cine e.
— Păi, spune-i!
— Vrei, te rog, să încetezi să îmi explici minut de minut ce-am de făcut? a
spus el. O s-o fac când o să...
A închis brusc.
Lucy a format din nou numărul. A răspuns domnul Bassart.
— Şi cine e la telefon, mă rog? a întrebat el.
Lucy şi-a ţinut respiraţia.
— Uite ce e, fără glume la ora asta, oricine-ai
fi! Dacă eşti vreunul din băieţii dintr-a cincea, să
nu-ţi închipui că n-o să aflu cine eşti.
Dimineaţa a telefonat iarăşi.
 — Urma să te sun eu, a spus Roy.
— Roy, când ai de gând să le spui?
— E abia opt dimineaţa. Nici măcar nu ne-am luat încă micul dejun. Mătuşă-
mea Irene vine în vizită.
— Deci totuşi le-ai spus.
— Cine-a zis asta?
— De-aia vine mătuşă-ta la voi!
— Cum poţi să spui aşa ceva? De unde ştii că e măcar adevărat?
— Roy, ce-mi ascunzi?
— Nimic. Nu poţi aştepta câteva ceasuri să se liniştească apele? Dumnezeule
mare!
— De ce vine mătuşă-ta în vizită la opt dimineaţa? Cine-a chemat-o?
— Of, uite ce e, OK, a spus el deodată. Dacă insişti...
— Chiar insist! Ce e?
— Ei bine, taică-meu vrea să aştept până în iunie.
— Deci totuşi le-ai spus!
— ...Când ne întoarcem acasă.
— Şi de ce n-ai spus asta aseară?
— Fiindcă întâmplarea face c-am vrut să-ţi dau veşti bune, Lucy, nu rele.
încercam să te cruţ, Lucy, dar tu nu conteneşti să mă forţezi să-mi dau peste cap
planificareal
— Planificarea? Roy, ce tot spui tu acolo? Cum să aşteptăm până în iunie?
— Dar el nu ştie de chestia aia!
— Şi nici să nu-i spui cumva, Roy!
— Trebuie să închid. A venit mătuşă-mea.
La prânz a sunat ca să-i spună că el se întorcea abia luni cu maşina în Fort
Kean, aşa că poate era mai bine dacă ea aranja să ia duminică seară autobuzul
până acolo.
— Sun de la o cabină telefonică, Lucy. Merg până la domnul Brunn să iau
ceva pentru taică-meu. Trebuie să mă grăbesc...
— Roy, te rog să-mi explici acum, pe loc, ce-nseamnă asta.
— încerc să mă ocup de nişte chestii şi să le rezolv, bine? E vreo problemă?
— Roy! Nu poţi să faci una ca asta! Trebuie să te văd chiar acum!
— O să închid, Lucy.
— Nu!
— Păi, o s-o fac. îmi pare rău. Aşa că pregă-teşte-te.
— Dacă închizi, în secunda asta vin la tine acasă. Alo? Mă auzi?
însă convorbirea se întrerupsese. A sunat acasă la Eleanor.
— Ellie, Lucy la telefon. Trebuie să vorbesc cu tine.
 — De ce?
— O, nu începe şi tu!
— Ce să nu încep şi eu?
192
193
— Ellie, la un moment dat ai avut nevoie să discuţi cu mine - acum am eu
nevoie să discut cu tine. Trebuie să ştiu ce se întâmplă, Ellie. Vin acum la voi.
— Acum? Lucy, ar fi bine să nu vii - vreau să zic nu acum.
— E cineva acasă?
— Nu. Dar toţi... au luat-o razna.
— De ce?
— Păi, Roy zice că vrei să te măriţi cu el.
— El vrea să se însoare cu mine! N-a zis aşa?
— Păi, da... Mă rog, într-un fel. Zice că se gândeşte la treaba asta... Dar,
Lucy, ei sunt convinşi că-i forţezi mâna... O-ho, cineva a intrat cu maşina pe
alee. S-au vânzolit cu maşinile toată dimineaţa... Lucy?
— Da.
— E-adevărat?
— Ce anume?
— Păi, că îi forţezi mâna.
— Nu!
— Şi-atunci... de ce?
— Fiindcă ne-o dorim!
— Zău?
— Da!
— Dar...
— Dar ce, Eleanor?
— Păi... sunteţi aşa de tineri. Toţi suntem. Vreau să zic că e o surpriză. Cred
că pur şi simplu nu ştiu ce vreau să zic.
— Fiindcă eşti o gogomancă, Ellie! Fiindcă eşti o gogomancă proastă,
insipidă, egocentrică şi egoistă!
Seara devreme a luat autobuzul până în Fort Kean. Uşile de la Bastilia erau
ferecate cu lanţul şi a trebuit să străbată campusul îngheţat de la un capăt la altul
ca să dea de paznic. Acesta a condus-o până la Biroul Administraţiei Clădirilor
şi Parcurilor amenajat în Cazarma Trei, a pus-o să se aşeze pe un scaun şi şi-
a scos ochelarii ca să-i caute numele în registrul studenţilor.
Şi toate numele alea tipărite în registru o făceau să se gândească: „Fugi".
Cine-ar fi găsit-o?
Odată ajunsă la ea în cameră, a izbit cu pumnii în pernă, în tăblia de la pat, în
perete. Era groaznic. Era odios. Toate celelalte studente din America erau acum
acasă şi se distrau împreună cu prietenii şi familia. Şi totuşi mama ei o
implorase, bunicul ei o implorase, până şi taică-său o rugase să rămână. Au zis
că vestea îi şocase, atâta tot. Nu era de acord, argumentau ei prin uşa închisă, că
povestea asta picase cam pe neaştep-tate? O să încerce să se obişnuiască cu
ideea, numai să nu fugă aşa de ei într-un weekend de sărbătoare. La început
fuseseră şocaţi şi poate că se pierduseră cu firea. La urma urmei, abia era primul
semestru din viaţa de studentă la care visase atâta timp. Dar probabil că ştia ea ce
face dacă era aşa de hotărâtă pe cât părea să fie. Aşa că n-ar vrea totuşi să
rămână până luni? Când avea cincisprezece ani şi hotărâse aşa, de capul ei, să
opteze pentru religia catolică, îi stătuseră în cale? Nu, insistase că asta îşi dorea,
iar ei deciseseră s-o lase să meargă pe calea aceea. Iar mai târziu, când se
răzgândise şi revenise la prez-biterianism, ei bine, şi aia tot decizia ei fusese, o
luase de una singură, fără ca nimeni din familie să se amestece. La fel şi cu toba
de fanfară. Altă decizie pe care o luase singură şi pe care ei o onoraseră şi o
respectaseră, până când, în cele din urmă, ea hotărâse să renunţe şi la asta.
Fireşte că nu voiau să facă vreo comparaţie între ideea de a te apuca să cânţi
la tobă în fanfară şi ideea de a-ţi lua un soţ pentru tot restul vieţii, însă atitudinea
adoptată de ei fusese aceea că, dacă ea prefera să bată la tobă în loc să se apuce
194
195
iarăşi de pian (la care, cum i-au reamintit, renunţase când avea zece ani şi
fusese tot decizia ei) ori să înveţe să cânte la acordeon ori la altceva de genul
ăsta, cum sugerase taţi Will ca soluţie de compromis, lor nu le rămânea decât s-o
lase să facă cum o tăia capul. Casa lor nu era o dictatură, era o democraţie în care
fiecare avea ideile lui - şi era respectat pentru ele. „Poate eu nu cred ce spui", i-a
zis taţi Will prin uşa închisă, „dar o să lupt pentru dreptul tău de a o spune".
Aşadar, nu voia totuşi să se răzgândească şi să nu plece în graba mare la o şcoală
tristă şi goală? De ce nu rămânea ca să stea de vorbă pe îndelete? La urma urmei,
bunica gătise toată săptămâna anume pentru ea. „Pentru Ziua Recunoştinţei", a
spus Lucy. „Ei bine, scumpo, dacă stai să te gândeşti, nu-i mare diferenţă. E
primul weekend lung în care vii acasă de la facultate şi printre noi nu e nici unul
care să nu fie conştient de... Lucy? Mă asculţi?"
Dar ce era cu taică-său, de se purta ca şi cum toată povestea asta era o
tragedie colosală? De când îi dădeau lacrimile când venea vorba de ceva legat de
sacrificiile ei, de suferinţa ei? Nu-i putea suporta prefăcătoria. Şi cine zicea că
renunţă la facultate? El umbla de colo colo prin casă şi plângea „Voiam să facă o
facultate", dar cine zicea că n-o s-o facă? Nu spusese decât că se mărită cu Roy...
Sau să fi ştiut ei motivul fără ca ea să le explice până la capăt? Oare se
mulţumeau să accepte cât le spusese ea doar ca să evite umilinţa de a înfrunta
adevărul? A apucat cartea de gramatică franceză şi a azvârlit-o în celălalt capăt al
încăperii. „Ei nici măcar nu ştiu", a zis ea cu glas tare, „şi tot mă lasă s-o fac!".
Măcar dacă i-ar zice nu. NU, LUCY, NU AI VOIE. NU, LUCY, ŢI-O
INTERZICEM. Dar se părea că nici unul dintre ei nu mai avea tăria
sau răbdarea de a se împotrivi unei alegeri de-a ei. Cu mult timp în urmă îşi
mobilizase voinţa să înfrunte voinţa lor pentru a supravieţui - fusese bătălia
adolescenţei ei, dar acum se terminase. Iar ea învinsese. Putea să facă absolut
orice avea chef - chiar şi să se mărite cu un ins pe care în secret îl dispreţuia.
Luni dimineaţa, când Roy s-a întors în Fort Kean şi a aprins lumina la el în
cameră, a găsit-o pe Lucy stând pe un scaun de lângă fereastră.
— Ce faci acolo? a ţipat el, lăsând să-i cadă
valiza din mână. Storurile sunt ridicate!
— Păi, coboară-le, Roy. Roy a făcut-o imediat.
— Cum ai intrat?
— Cum intru de fiecare dată, Roy? în patru labe.
— Ea e acasă?
— Cine?
— Proprietăreasa mea! a spus el în şoaptă şi, fără să mai spună vreun cuvânt,
s-a strecurat pe uşă şi a ieşit în hol.
Lucy 1-a auzit fluierând în timp ce urca scările şi intra în baie. Tu oftezi,
melodia începe, tu vorbeşti, eu aud... L-a auzit cum trage apa la etaj. O secundă
mai târziu, s-a furişat înapoi în cameră.
— A ieşit, a spus el închizând uşa. Ar fi bine să stingem luminile.
— Ca să nu trebuiască să mă priveşti în ochi?
— Ca să nu te găsească aici dacă vine acasă. Mă rog, e foarte posibil să se
întoarcă. Deci ce-i cu tine?
Ea s-a ridicat şi s-a apucat cu mâinile de burtă:
— Ia ghici!
— Sst.
— Dar a ieşit.
196
197
— Dar o să se întoarcă! întotdeauna stăm cu lumina stinsă, Lucy.
— Dar vreau să discut cu tine, să discut faţă în faţă, nu la telefon, Roy, ca să
nu poţi să...
— Ei bine, îmi pare rău, dar luminile se sting. Aşa că pregăteşte-te.
— Dar ne mai căsătorim sau nu? Spune-mi, ca să ştiu ce să fac de-acum
încolo sau încotro să o apuc sau Dumnezeu mai ştie ce.
 — Păi, atunci măcar lasă-mă să-mi scot paltonul, te rog.
— Roy, da sau nu?
— Păi, cum pot să-ţi răspund cu da sau nu când nu e o întrebare de da sau
nu?
— Ba exact asta e.
— Vrei, te rog, să te linişteşti? Conduc de două ore.
în timp ce-şi agăţa haina în dulap, ea s-a apropiat de el pe la spate şi s-a săltat
pe vârfuri.
— Da sau nu, Roy! i-a şoptit ea înspre ureche,
care, chiar şi aşa, tot era cu treizeci de centime
tri mai sus.
El s-a tras în lături.
— Uite ce e, în primul rând o să sting luminile. Pentru siguranţă. Ştii, Lucy,
când am închiriat locul ăsta, am acceptat să nu aduc fete în cameră.
— Dar pe mine m-ai adus, Roy, de o mulţime de ori.
— Dar ea nu ştie chestia asta! Of, fir-ar! Atenţie, sting luminile.
Şi, fără să aştepte vreo clipă ca ea să protesteze, le-a stins.
— Bun, acum nu mai trebuie să te uiţi la mine,
Roy. Spune-mi ce s-a întâmplat în weekendul tău
lung de Ziua Recunoştinţei. Cât eu am stat aici
de una singură, într-o cameră de cămin goală,
două zile în cap.
— Unu la mână, nu eu te-am pus să te întorci într-o cameră de cămin goală.
Două la mână, dacă nu te superi, eu o să iau loc. Şi ce-ar fi să te aşezi şi tu
undeva?
— O să rămân în picioare, mulţumesc.
— Pe întuneric?
— Da!
— Sst!
— Dă-i drumul, i-a spus ea.
— Păi, stai să mă fac comod... în regulă.
— Ce?
— Am reuşit să-i conving parţial.
— Continuă.
— Of, n-ai de gând să te aşezi?
— Ce contează? Oricum nu mă vezi.
— Ba te văd! îmi stai în cap. Ia loc, te rog.
Aştepta de mai bine de-un ceas. Nu să stea
jos avea ea nevoie, ci să doarmă. S-a lăsat încetişor pe marginea patului şi a
închis ochii. „Du-te la domnul Valerio. Fugi în lume." Numai că nici una dintre
idei n-avea logică. Dacă trebuia să vadă pe cineva, acela era părintele Damrosch.
Dar ce-ar fi făcut părintele? Exact asta era problema cu el: nu putea face nimic.
Era la fel de util ca Sfânta Tereza sau ca Iisus Hristos. Părea aşa de puternic şi
asculta tot ce-i spunea şi spu-nea, la rândul lui, lucruri atât de frumoase... dar ea
n-avea nevoie să audă lucruri frumoase. Aici trebuia făcut ceva.
— în primul rând, a zis Roy, să nu-ţi închipui că mi-a fost uşor. Drept să zic,
a fost un coşmar.
— Ce anume?
— Să mă prefac că nu eşti însărcinată, Lucy, când toţi mă întrebau întruna de
ce?
— Şi le-ai spus?
Nu.
— Eşti sigur?
— Da! Sst!
198
— Tu eşti ăla care ţipă.
— Păi, tu mă faci să ţip.
— Poate ţipi din cauză că minţi, Roy.
— Nu le-am spus, Lucy! Nu vrei să încetezi cu acuzaţiile? De fapt, mă tot
întreb de ce n-o fac. De ce nu pot să le spun pur şi simplu adevărul? Dacă tot o
să ne căsătorim.
— Ne căsătorim?
— Păi, am face-o... dacă le-aş spune, cum ar veni.
— Vrei să zici că dacă nu le spui, nu ne căsătorim?
— Păi, exact asta-i chestia. De-aia e totul aşa de încâlcit. Vreau să zic că
aveau o mulţime de argumente ca să aşteptăm măcar până în iunie.
-Şi?
— Şi, cum să zic, toate erau argumente foarte valabile. Vreau să zic că e greu
să combaţi un argument solid, asta-i tot.
— Aşa că le-ai zis c-o să aştepţi.
— Le-am zis c-o să mă mai gândesc.
— Şi cum ne-am putea-o permite?
— Uite ce e, trebuia să ies din casă, nu? Deja am pierdut o zi de şcoală.
— Ai maşină, ştii să conduci...
— Dar nu puteam să las lucrurile aşa! Chiar nu pricepi nimic?
— De ce nu puteai? De ce n-ai făcut-o?
— De ce să fie toţi mânioşi pe mine, Lucy, şi aşa de bulversaţi de toate? Nu
am greşit cu nimic. Chiar dimpotrivă, dacă stau să mă gândesc. De ce să nu le
spunem pur şi simplu adevărul? Să ştii că nu trebuie neapărat să-mi mint părinţii.
— Nici eu nu trebuie neapărat să-i mint pe-ai mei, Roy, dacă la asta te referi.
— Dar o faci.
— Fiindcă aşa vreau eu!
— De ce?
— Of, de ce nu vrei să fii bărbat la chestia asta? De ce te porţi aşa?
— Dar tu ţii să ascunzi adevărul simplu care i-ar face pe toţi să înţeleagă
întreaga poveste!
— Roy, tu chiar crezi c-o să se topească toţi de dragul meu când o să afle că
sunt gravidă?
— Ar înţelege, asta tot încerc eu să-ţi spun.
— Dar numai doi oameni trebuie să înţeleagă: tu şi cu mine.
— Ei, poate aşa crezi tu... la ce familie ai.
— Şi, mă rog, ce e în neregulă cu familia mea şi nu e şi cu a ta, Roy? a sărit
ea. Uite ce e, dacă nu vrei să mă iei de nevastă fiindcă cineva s-a apucat să-ţi
spună că nu-s îndeajuns de bună pentru tine, ei bine, nu eşti obligat. Crede-mă.
Câteva clipe s-a lăsat tăcerea. Şi apoi alte câteva.
— Dar vreau, a spus el într-un târziu.
— Roy, părerea mea e că de fapt nu vrei.
Lucy şi-a îngropat capul în palme.
— Ăsta-i adevărul, aşa-i? „Ai încredere în mine, ai încredere în mine" - şi
iată adevărul adevărat.
— Păi... nu... Cum să zic, în ultimele zile, sincer să fiu, nu te-ai purtat în nici
un caz ca o persoană cu care să-ţi facă plăcere să trăieşti sub acelaşi acoperiş...
Brusc, ai devenit aşa de...
— Aşa de cum? De sărăntoacă?
— Nu, a spus el. Nu. De rece.
— Nu zău!
— Păi, cam aşa ceva, în ultima vreme da, sincer să fiu.
— Şi, ia zi-mi, cum mai sunt?
— Păi, lăsând gluma la o parte, Lucy, pari îngrozitor de mânioasă.
— Poate că şi tu ai fi niţel mânios dacă te-ai fi înţeles dinainte cu cineva...
— Dar nu mă refer la o mânie normală!
200
201
— Poftim?
— Păi... tu pari de-a dreptul nebună!
— Tu chiar crezi că, dacă sunt mânioasă, înseamnă că sunt dementă?
— N-am spus că eu cred asta. N-am pronunţat cuvântul „dementă".
 — Atunci cine 1-a pronunţat?
— Nimeni.
— Cine?
— Nimeni!
— Poate că, a spus ea după o clipă de gândire, tu eşti cel care mă scoate din
minţi, Roy Bassart.
— Atunci de ce ţii morţiş să te măriţi cu mine?
— Ba nu ţin deloc!
— O, în cazul ăsta, nu-mi face favorul, ştii?
— Nu cred c-o să ţi-1 fac, a spus ea. Fiindcă exact asta ar fi.
— Vai, ce să zic! Şi, mă rog, ce-o să faci în schimb? O să te măriţi cu altul?
— Auzi, ştii ceva? Mă descotorosesc de tine din iulie încoace, Roy. Din ziua
când ai închiriat camera asta fiindcă avea un pat lung, ţâncule ce eşti!
— Da' zău că eşti lentă, atâta pot să-ţi zic.
— Nu sunt lentă! Nutresc compasiune pentru tine. Mi-era milă de tine.
— Da, sigur!
— M-am temut că, dacă îţi rănesc măruntele tale sentimente, o să renunţi la
fotografie. Dar aveam de gând s-o fac, Roy - exact de Ziua Recunoştinţei, nici
mai mult, nici mai puţin. Şi-aş fi facut-o dacă nu m-aş fi trezit că, în loc de asta,
trebuie să mă mărit cu tine.
— Vai, nu te simţi obligată, ştii?
— M-am gândit că atunci când o să ai căderea nervoasă, cel puţin o să fii în
Liberty Center, unde o să poţi merge să-ţi mănânci biscuiţii Hydrox.
202
— Ştii ce, nu-ţi face tu griji pentru plânsul meu, dacă mi-e permis să-mi dau
şi eu cu părerea. Unu la mână, nu plâng aşa de uşor. Cât despre biscuiţii Hydrox,
n-au absolut nici o legătură cu nimic. Ca să spun drept, nici măcar nu ştiu ce vrea
să însemne de fapt asta. în plus, a mai spus el, dacă ai vrea tu să renunţi la
cineva, ai renunţa, nu-ţi face griji. Şi nici nu te-ar deranja prea mult dacă ar
plânge.
— Nu?
— ...Fiindcă tu n-ai sentimente ca alţi oameni.
— Nu am? Şi cine a spus asta, mă rog?
— Lucy, plângi?
— O, nu. Eu n-am sentimente ca alţi oameni. Eu sunt făcută din piatră.
— Chiar plângi.
A venit lângă pat, unde Lucy şedea întinsă, acoperindu-şi în continuare faţa
cu palmele.
— Nu plânge. Te rog, n-am vrut. Pe cuvânt.
 — Roy, a zis ea, cine ţi-a spus că-s dementă? Cine ţi-a zis că n-am
sentimente?
— Sentimente normale. Nimeni.
— Cine-a fost, Roy? Unchiu-tău Julian?
— Nu. Nimeni.
— Şi tu l-ai crezut.
— Ba nu. N-a zis aşa ceva!
— Dar ţi-aş putea spune şi eu câteva lucruri despre el. O mulţime. Felul în
care unchiu-tău se uită la mine! Cum m-a pupat la petrecerea ta!
— Astă-vară, vrei să zici? Dar aia a fost o glumă. L-ai pupat şi tu pe el, Lucy.
Ce tot spui acolo?
— îţi spun că eşti orb! Nu vezi cât de îngrozitori sunt oamenii! Cât de
ticăloşi şi de urâcioşi sunt! Ei îţi zic că sunt o sărăntoacă şi că n-am sentimente
normale, iar tu îi crezi!
— Ba nu!
— Şi toate astea pe ce bază? De ce, Roy? Hai, spune!
203
— Ce să spun?
— Taică-meu! Dar nu eu l-am băgat la închisoare, Roy!
— N-am spus asta.
— Singur s-a băgat! S-a întâmplat cu ani în urmă şi povestea aia e încheiată
şi eu nu-s mai prejos de tine sau de ei - sau de oricine altcineva!
Uşa s-a deschis. Deasupra capetelor lor s-a aprins lumina.
în prag stătea văduva de la care Roy închiriase camera: doamna Blodgett, o
femeie slabă, agitată şi sprintenă, cu o gură micuţă ca o fantă prin care vâri
monede şi un mare talent de a-şi exprima dezaprobarea doar îngustându-şi-o. N-
a vorbit numaidecât: nu era nevoie.
— Măi să fie, cum aţi intrat? a întrebat-o Roy,
de parcă el era cel scandalizat.
Se plasase instantaneu între Lucy şi proprie-tăreasă.
— Deci cum, doamnă Blodgett?
— Cu o cheie, domnule Bassart. O întrebare mai bună e cum a intrat ea.
Ridică-te, stricate
— Roy, a şoptit Lucy.
Insă el continua s-o ascundă îndărătul lui.
— Ţi-am zis: ridică-te de pe patul ăla, a spus
doamna Blodgett. Şi ieşi.
Dar Roy era chitit să-şi demonstreze punctul de vedere.
— în primul rând, să ştiţi că n-aveţi voie să folosiţi o cheie în uşa altcuiva.
 — Nu-mi spune dumneata ce n-am voie să fac, domnule Bassart. Credeam că
eşti veteran sau cel puţin aşa ai spus.
— Dar...
— Dar ce, domnule? Dar nu cunoşti regulile acestei case, asta urma să ai
neobrăzarea să-mi spui?
— Nu înţelegeţi, a spus Roy.
— Ce să înţeleg?
— Păi, dacă vreţi să vă calmaţi, o să vă spun.
— Dumneata spune-mi, indiferent dacă sunt calmă sau nu, cum, întâmplător,
sunt oricum. Am mai avut eu de-alde dumneata, domnule Bassart. Unul în 1937
şi unul imediat după el, în 1938. Erau prezentabili, dar cam asta era tot. Dincolo
de înfăţişare, toţi sunt la fel.
Gura i-a dispărut cu totul.
— Abjecţi, a zis ea.
— Dar nu e cazul aici, a răspuns Roy. Ea e logodnica mea.
— Cine? Scoate-o de-acolo, ca să mă pot uita la ea.
— Roy, a spus Lucy cu o voce rugătoare. Dă-te la o parte.
într-un târziu el s-a tras în lături, zâmbind în tot timpul ăsta.
— Dânsa e doamna Blodgett, proprietăreasa mea, despre care ţi-am vorbit.
Doamnă Blodgett -Roy şi-a frecat palmele de parcă ar fi aşteptat de mult
plăcerea asta -, v-o prezint pe logodnica mea. Lucy.
— Lucy şi mai cum?
Lucy s-a ridicat, iar fusta i-a acoperit în fine genunchii.
— De ce erau luminile stinse şi ce era cu strigătele alea? a vrut să ştie
doamna Blodgett.
— Strigăte? a întrebat Roy, privind înjur. Ascultam muzică. Ştiţi că ador
muzica, doamnă Blodgett.
Doamna Blodgett i-a aruncat o privire menită să-i exprime clar scepticismul.
— Radioul, a spus el. Tocmai l-am închis. Bănuiesc că asta se auzea. Abia ce
am venit de-acasă. Ne odihneam. Ochii. De-aia era semiîntuneric.
— Lumina era stinsă, a spus gura minusculă, făcându-se nevăzută.
204
205
— Oricum, a spus Roy, aia e valiza mea. Tocmai ne-am întors, pe cuvânt.
— Şi cine ţi-a dat voie, tinere, să aduci fete în casa mea, contrar regulilor de-
aici? Asta e o casă de locuit. Ţi-am spus lucrul ăsta de când ai venit, nu?
— Păi, cum spuneam, tocmai am ajuns de pe drum. Şi m-am gândit că, de
vreme ce e logodnica mea, n-o să vă deranjeze dacă ne odihnim.
A zâmbit.
 — Contrar regulilor de-aici.
Nici un răspuns.
— Având în vedere că urmează să ne căsătorim.
— Când?
— De Crăciun, a trâmbiţat el.
— Aşa e?
întrebarea îi era adresată lui Lucy.
— E adevărat, doamnă Blodgett, a spus Roy. De-aia am ajuns aşa târziu de-
acasă. Am stat să facem planuri, a spus el cu alt zâmbet larg, după care a adoptat
o mină gravă şi spăsită. E posibil să fi încălcat o regulă aducând-o pe Lucy aici
şi, dacă am făcut-o, îmi cer scuze.
— Aici nu încape nici un „dacă", a spus doamna Blodgett. Nu din câte
înţeleg eu.
— Ei bine, în cazul ăsta îmi cer scuze.
— Lucy şi mai cum? a întrebat proprietăreasa. Cum îţi zice pe numele de
familie?
— Nelson.
— Şi de unde eşti?
— De la colegiul de fete.
— Şi e adevărat ce zice? Te măriţi cu el sau eşti doar o fată oarecare?
— Mă mărit cu el. Roy a ridicat mâinile.
— Vedeţi?
— Mă rog, a zis doamna Blodgett, s-ar putea
să mintă. S-a mai pomenit.
— Arată ea a mincinoasă? a întrebat Roy, vârân-
du-şi mâinile în buzunare şi târşâindu-şi picioarele
spre Lucy. Cu faţa asta? Zău aşa, doamnă Blodgett,
a spus el cu o mină victorioasă. E fata din vecini.
De fapt, chiar aşa şi e, să ştiţi.
Proprietăreasa nu i-a întors zâmbetul.
— în 1945 am ţinut aici un băiat care avea o logodnică. Dar el a venit la
mine, domnule Bassart...
— Da?
— ...şi mi-a spus despre planurile lui. Şi pe urmă a adus-o pe domnişoară
într-o duminică, pentru a mi-o prezenta cum se cuvine.
— O duminică. Ei, asta chiar că e o idee bună.
— Lasă-mă să termin, te rog. După aceea am convenit că ea poate veni în
vizită până la zece seara. Nici măcar n-a fost nevoie să precizez că uşa de la
cameră trebuia să rămână deschisă. Atâta lucru a înţeles şi el.
 — îmi dau seama, a zis Roy, vizibil interesat.
— Domnişoară Nelson, nu sunt o persoană încu-iată, dar sunt strictă când
vine vorba de regulile mele. întâmplător, asta e o casă de locuit şi nu vreun hotel
de o noapte pentru călătorii aflaţi în tranzit. Fără reguli, în mai puţin de o lună s-
ar alege praful şi pulberea. Poate o să înţelegi şi dumneata cum vine treaba când
o să mai creşti. Pentru binele dumitale, chiar nădăjduiesc să fie aşa.
— Of, acum înţelegem, a spus Roy.
— Să nu care cumva să mă mai păcăleşti, domnule Bassart.
— O, acum, că ştiu de prevederea cu ora zece...
— Iar eu ştiu cum te cheamă, domnişoară. Lucy Nelson. „S-o-n" sau „s-e-n"?
— S-o-n.
— Şi o cunosc pe decana de la dumneata de la şcoală. Domnişoara Pardee,
corect? Decana însărcinată cu problemele studenţilor.
206
207
— Da.
— în cazul ăsta nici dumneata să nu care cumva să încerci să mă păcăleşti.
A dat s-o pornească spre uşă.
— Carevasăzică, a spus Roy, luându-se după
ea, măcar am lămurit lucrurile.
Când doamna Blodgett s-a răsucit ca să-i arate ce părere avea despre ultima
lui replică, Roy a zâmbit.
— Vreau să zic, suntem iertaţi şi tot restul, aşa-i? Ştiu că necunoaşterea legii
nu e...
— Dumneata nu eşti vreun necunoscător, domnule Bassart. Ai profitat de
faptul că nu.eram atentă. Eşti vinovat până-n măduva oaselor.
— Ei bine, bănuiesc că, într-un fel... a ridicat el din umeri. Cât priveşte
regulile, doamnă Blodgett - ca să fiu sigur că le-am înţeles cum trebuie...
— Atâta timp cât uşa rămâne deschisă, domnule...
— O, fără discuţie, larg deschisă.
— Atâta timp cât la ora zece nu mai e aici...
— O, am eu grijă s-o dau afară, a spus Roy râzând.
— Atâta timp cât nu aud strigăte...
— Aia era muzică, doamnă Blodgett, zău aşa...
— Şi atâta timp, domnule Bassart, cât va avea loc o cununie de Crăciun.
Preţ de câteva clipe, Roy a părut stupefiat. Cununie?
— O, desigur. O zi potrivită, nu vi se pare?
De Crăciun.
Doamna Blodgett a ieşit, lăsând uşa întredeschisă.
 — La revedere, a zis Roy şi a aşteptat până
ce a auzit uşa de la salonul din fund închi-
zându-se, după care s-a lăsat să cadă pe un scaun.
Uau.
— Deci până la urmă chiar ne căsătorim, a spus Lucy.
— Ssst! a ţistuit-o el, ridicându-se de pe scaun. Nu vrei să... da, a spus el
brusc, căci uşa de la salon se deschisese, iar doamna Blodgett o apucase înapoi
spre scări. Mama şi tata sunt de părere... o, salutare, doamnă Blodgett, şi-a scos
el o pălărie imaginară. Să aveţi un somn liniştit.
— E ora 9.48, domnule Bassart.
Roy s-a uitat la ceas.
— Aveţi perfectă dreptate, doamnă Blodgett.
Vă mulţumesc că mi-aţi reamintit. Tocmai termi
nam de pus la punct treburile. Noapte bună acum.
Doamna Blodgett a pornit-o în sus pe scări. Furia nu părea să i se fi domolit
prea mult.
— Roy... a dat să zică Lucy, dar, din doi paşi, el era în dreptul ei, apăsându-i
ceafa cu o mână şi acoperindu-i gura cu cealaltă.
— Deci, a spus el tare, mama şi tata au fost de părere că, în bună măsură,
sugestia ta...
Ochii ei l-au fixat crâncen până când la etaj s-a auzit cum se închide uşa de la
dormitor. Roy şi-a retras palma umedă de pe buzele ei.
— Niciodată, a spus ea gâtuită de furie, niciodată să nu mai faci aşa ceva!
— Ei, asta-i bună, a replicat el şi s-a azvârlit pe spate în pat. Simt că încep să
mă ţicnesc! Ce te-aşteptai, de vreme ce era pe scări, Lucy?
— Mă aşteptam...
— Ssst! a zis el şi a sărit în capul oaselor. Ne căsătorim! a şoptit apoi cu glas
răguşit. Aşa că taci odată.
Lucy se simţea brusc şi cu desăvârşire perplexă. Se mărita.
— Când?
— De Crăciun! Bine? Acum vrei, te rog, să încetezi?
— Şi ai tăi?
208
209
— Ei bine, ce-i cu ei?
— Trebuie să le spui.
— Le spun, le spun. Dar acum dă-mi pace o vreme.
— Roy... trebuie să le spui acum.
— Acum ? a zis el.
 — Da!
— Dar maică-mea e în pat - şi vorbeşte mai înceţi
După câteva clipe a spus:
— Chiar e, nu te mint. Se culcă la nouă şi se scoală la cinci şi jumătate. Nu
mă întreba de ce. Aşa face ea, Lucy, aşa a făcut de când o ştiu şi, în faza în care e
acum, nu am nici o şansă s-o mai schimb. Ei bine, ăsta-i adevărul. Şi, în plus,
Lucy, mi-a ajuns pe seara asta. Serios.
— Dar trebuie să anunţi oficial toată chestia. Nu mă poţi pune să continui să
trăiesc aşa. E un coşmar!
— Dar o s-o anunţ oficial când o să consider că e cazul!
— Roy, şi dacă o sună pe decana Pardee? Nu vreau să fiu dată afară din
şcoală! Numai asta-mi mai lipseşte.
— Ei bine, a zis el, plesnindu-se peste tâmple, nici eu nu vreau să fiu dat
afară din şcoală, doar ştii. De ce crezi că i-am spus ce i-am spus?
— Carevasăzică e o minciună şi iarăşi n-ai vorbit serios!
— Nu e! Am vorbit serios! De fiecare dată am vorbit serios!
— Roy Bassart, sună-ţi părinţii, altfel îţi jur că fac eu ceva!
Roy a sărit din pat.
— Nu!
— Să nu te-aprbpii cu mâinile alea de gura mea, Roy!
210
- Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa! E o prostiei
— Dar port în pântec o făptură omenească! a ţipat ea. O să-ţi nasc copilul,
Roy! Şi tu nici măcar nu vrei să-ţi faci datoria!
— Ba o să mi-o fac! Mi-o fac!
— Când?
— Acum! Bine? Acum! Doar nu mai ţipa, Lucy, nu face o criză prostească!
— Atunci sună!
— Dar, a zis el, ce i-am spus doamnei Blodgett... n-am avut încotro.
— Roy!
— Bine.
Şi s-a repezit afară din cameră.
După câteva minute s-a întors, mai alb la faţă decât îl văzuse Lucy vreodată.
îi vedea pielea palidă la ceafă, unde era tuns periuţă.
— Am făcut-o, a spus el.
Ea 1-a crezut. Până şi palmele şi încheieturile îi erau albe ca varul.
— Am făcut-o, a bâiguit el. Şi doar ţi-am spus,
nu? Ţi-am spus că mama doarme. Ţi-am spus c-o
să trebuiască s-o trezească şi s-o convingă să coboare
 din pat. Zi, nu ţi-am spus? Nu minţeam! Şi n-aş
fi dat afară din şcoală. De ce-oi fi spus aşa ceva?
Aş fi dat afară doar din camera asta - şi, oricum,
ce-ar conta? Oricum nimeni nu dă doi bani pe
demnitatea mea, aşa că eu de ce-mi bat capul cu
asta? El nu-şi bate capul cu asta! Ea nu-şi bate
capul cu asta! Şi tu - tu te pregăteai să zbieri
din toţi bojocii! Demnitatea mea, o, la naiba cu
ea, tu nu vrei decât să ţipi şi să zăpăceşti oame
nii. Asta-i metoda ta, Lucy, să zăpăceşti lumea.
Metoda tuturor. Să-1 zăpăcim pe Roy, de ce nu?
Şi, mă rog, cine e Roy? Dar gata cu asta! Fiindcă
nu sunt zăpăcit, Lucy, şi din momentul ăsta exact
aşa vor sta lucrurile. Ne căsătorim, mă auzi? în
211
ziua de Crăciun. Şi dacă oamenilor nu le convine, atunci a doua zi... dar s-a
terminat! La etaj s-a deschis uşa.
— Domnule Bassart, aud iar strigăte! Aia nu
e muzică, sunt clar strigăte şi refuz să tolerez aşa
ceva!
Roy a scos capul pe coridor.
— Nu, nu, tocmai îi uram noapte bună lui Lucy, doamnă Blodgett. Ne
finalizam planurile de nuntă.
— Atunci vorbeşte omeneşte! Nu striga! Asta e o casă de locuit!
Şi a trântit uşa în urma ei. Lucy plângea.
— Acum ce ai, de ce plângi? a întrebat-o el.
Ă? Acum cu câte sute de mii de chestii am mai
greşit? Zău aşa, poate mi s-a acrit şi mie de atâ
tea reproşuri şi critici - inclusiv din partea ta,
ştii? Aşa că poate ar fi cazul să încetezi, ştii?
Poate ar trebui să ai puţină consideraţie pentru
tot ce-am pătimit şi să încetezi odată, fir-ar ea a
naibii de treabă!
— O, a zis ea, o să încetez, Roy. Până o să te răzgândeşti iar...!
— Of, frate, accept învoiala. Bucuros.
La care, spre surprinderea lui, ea a deschis larg fereastra şi, de furie sau de
ciudă sau din obişnuinţă, a ieşit din cameră la fel cum intrase. Roy s-a repezit pe
holul de la intrare. A deschis uşa cu zgomot.
— Noapte bună! a strigat el. Noapte bună,
 Lucy! - şi a închis-o la loc tot atât de zgomotos,
aşa încât la etaj doamna Blodgett să continue să
creadă că totul se desfăşura absolut decent, chiar
dacă un pic cam zgomotos.
Marţi, prânzul cu mătuşa Irene la hotelul Thomas Kean.
Miercuri, cina cu mama şi tatăl lui la Cântecul
Norvegiei.
212
Joi, un pahar cu unchiul Julian în barul de la Kean, care s-a prelungit de la
cinci după-amiaza până la nouă seara.
La nouă şi jumătate Roy s-a prăvălit pe o canapea în camera de zi de la
parterul Bastiliei. Colţul în care Lucy alesese să-1 aştepte era cel mai întunecat
din încăpere.
— Şi n-am mâncat, a zis el. Nici măcar n-am mâncat!
— Am nişte biscuiţi la mine în cameră, i-a şoptit ea.
— Refuz să-i las să mă trateze în felul ăsta, a spus el, holbându-se încruntat
la bombeurile încălţărilor lui de armată. Refuz să stau degeaba şi să le ascult
ameninţările, asta să fie clar.
— Vrei să mă duc să-ţi aduc biscuiţii?
— Nu asta e ideea, Lucy! Ideea e că mă tratează ca pe o cârpă! Crede că
poate să mă oblige să stau acolo! Pur şi simplu să mă oblige, înţelegi? Uite ce e,
n-am aşa de mare nevoie de ei, să ştii asta de la mine. Şi nici nu-i vreau - nu dacă
au de gând să adopte o asemenea atitudine. Ce atitudine şi-au găsit să adopte -
faţă de mine! Faţă de cineva la care, chipurile, ţin!
Roy s-a ridicat şi s-a dus la fereastră. S-a uitat la strada liniştită şi s-a izbit cu
pumnul în palmă.
— Măiculiţă! 1-a auzit ea zicând.
Lucy a rămas ghemuită pe canapea, cu picioarele strânse sub fustă. Era o
poziţie pe care văzuse că o adoptau celelalte fete în timp ce stăteau de vorbă cu
iubiţii lor în camera de zi a căminului. Dacă intra responsabila de cămin, lăsau
impresia că acolo nu se petrece nimic ieşit din comun. Deocamdată nimeni din
cămin nu ştia nimic - şi nici n-avea să afle. în cele două luni şi jumătate de când
Lucy venise la şcoală, Roy n-o lăsase singură îndeajuns de mult cât să apuce să-
şi facă vreo prietenă nouă, iar de-acum se îndepărtase
213
până şi de cele câteva fete de pe palier cu care începuse să se împrietenească.
— Uite ce e, a spus Roy, revenind pe canapea. Beneficiez de Legea
Veteranilor, aşa-i?
— Da.
 — Şi mai am ceva din economiile mele, corect? Unii băieţi jucau cărţi, alţii
jucau barbut - eu nu. Eu aşteptam să scap de-acolo. Aşa că am pus bani
deoparte! Intenţionat. Şi ei ar trebui să ştie lucrul ăsta! De fapt, le-am spus-o -
dar nici măcar nu sunt atenţi. Iar în cel mai rău caz, aş vinde şi Hudsonul, cu
toată munca pe care am investit-o în el. Mă crezi, Lucy? Fiindcă e adevărat!
— Da.
Să fie ăsta Roy? Să fie ea Lucy? Să fie ei doi împreună?
— Dar ei consideră că totul se reduce la bani.
Ştii ce e el? Vorbesc de unchiu-meu «Iulian. Poate
abia acum încep să-mi dau seama - dar e un
materialist. Şi ce limbaj! E chiar mai îngrozitor
decât crezi tu. Ce mai respect faţă de altul!
— Ce-a zis? Roy, ce fel de ameninţări?
— O, cui îi pasă? Ameninţări legate de bani. Şi taică-meu... şi el la fel. Ştii,
una peste alta, odinioară îl respectam, fie că o ştia sau nu. Dar ţi-ai găsit să aibă
şi el vreo fărâmă de respect pentru sentimentele mele! încearcă să mă trateze de
parcă aş fi iarăşi la ora lui de imprimerie. Numai că eu tocmai ce-am fost eliberat
din armată. Şaisprezece luni în Insulele Aleutine -tocmai la capătul pământului,
fir-ar a naibii. Dar unchiu-meu zice... ştii ce zice? „Numai că în 1945 războiul se
terminase, amice. Nu te mai purta de parcă ai fi luptat în el." Vezi tu, el a luptat
în război. A câştigat o medalie. Şi, mă rog, ce legătură are chestia asta cu restul?
Nici una! Ei... îl bag în mă-sa!
— Roy, 1-a avertizat Lucy, căci câteva fete dintr-un an mai mare intraseră în
camera de zi.
214
— Ei bine, a spus el, trântindu-se pe canapea lângă ea, mereu mi-au zis să-mi
susţin ideile, corect? „Ia o decizie şi ţine-te de ea, Roy." Nu e asta singura chestie
pe care-o aud de la ei din ziua când am ajuns acasă? N-o ţine unchiu-meu Julian
una şi bună că în lumea asta trebuie să fiu cât mai ambiţios? Asta e marea lui
pledoarie în favoarea capitalismului, ştii. Te face să devii bărbat în loc să stai cu
mâinile în sân, aşteptând să-ţi pice şi ţie ceva. Şi, mă rog, ce ştie el despre
socialism? Crezi că a citit în viaţa lui vreo carte pe tema asta? El crede că
socialismul e totuna cu comunismul şi ce-i spui tu nu contează nici cât negru sub
unghie. Nici atât! Ei bine, sunt tânăr. Şi sunt sănătos. Şi al naibii să fiu dacă mă
tentează să intru în afacerea asta cu maşini de spălat El-ene, asta să fie clar. Ce să
zic, mare ameninţare. Oricum fac facultatea de fotografie. Şi mai ştii ceva? El nu
deosebeşte binele de rău. Asta-i marele beneficiu. Că în ţara asta, unde oamenii
încă se zbat să supravieţuiască de pe o zi pe alta sau sunt şomeri sau nu
beneficiază de condiţiile elementare de trai, care le sunt asigurate oamenilor în
aproape orice ţară scandinavă - că un asemenea om, fără o fărâmă de decenţă, îşi
poate croi drum prin viaţă intimidând în stânga şi-n dreapta şi la naiba cu binele
şi răul şi cu sentimentele altcuiva. Ei bine, m-am săturat să fiu insul căruia îi
azvârle câte ceva de pomană. N-are decât să-şi ţină trabucurile de paişpe dolari
cutia. îl bag în mă-sa, Lucy, vorbesc serios.
A doua zi, la şase şi jumătate dimineaţa, când a sunat deşteptarea, Lucy s-a
dus la baie şi şi-a vârât degetul pe gât înainte ca fetele celelalte să înceapă să
apară ca să se spele pe dinţi. Asta o ajuta să-şi vină în simţiri, cu condiţia ca apoi
să sară peste micul dejun, să evite coridorul care ducea la cantină şi din când în
când să-şi îndese
215
biscuiţi pe gât pe tot parcursul dimineţii. Atunci putea să reziste la toate
cursurile prefăcându-se că este aceeaşi fată în acelaşi corp şi în aceeaşi stare -
singură.
Dar cum rămânea cu seara trecută? Şi cu seara de dinainte? Accesele de leşin
încetaseră cu două săptămâni în urmă, iar greaţa şi-o putea reprima înfometându-
se în fiecare dimineaţă, dar acum, că trupul lui Roy părea ocupat de un alt om,
adevărul i se revela mai limpede ca niciodată: şi al ei era ocupat de o fiinţă
umană nouă.
Era uluită. Necazul ei era unul real. Nu era o intrigă pe care o pusese la cale
ca să-i trezească pe toţi la realitate. Nu era un plan menit să-i silească s-o trateze
ca pe o fiinţă din carne şi oase, ca pe o făptură omenească, ca pe o fată. Şi nici n-
avea să dispară aşa, pur şi simplu, doar fiindcă până la urmă altcineva în afară de
ea începea să-1 ia în serios. Era real! Se întâmpla un lucru pe care îi era cu
neputinţă să-1 oprească! Ceva creştea în corpul ei - şi fără să-i fi dat ea voie!
Şi nu vreau să mă mărit cu el.
Soarele nici nu se înălţase bine deasupra copacilor când ea traversa în fugă
parcul Pendleton, îndreptându-se spre centrul oraşului Fort Kean.
A trebuit să aştepte o oră în autogara după primul autobuz care mergea spre
nord. îşi ţinea cărţile în poală. Se gândise că ar putea să înveţe pe drum şi să se
întoarcă la timp ca să prindă cursul de la două şi jumătate. Pe de altă parte, încă
nu-i era clar de ce se zorea dintr-odată spre Liberty Center sau ce avea să se
întâmple când ajungea acolo. Cum şedea pe banca din autogara pustie, căuta să
se liniştească citind tema de la engleză, pe care avusese de gând să şi-o facă în
ora liberă de dinainte de prânz şi în timpul prânzului, pe care oricum nu-1
mânca. „în continuare
veţi avea ocazia să studiaţi şi mai apoi să exersaţi câteva dintre tehnicile
folosite pentru a redacta fraze de impact. Tehnicile prezentate sunt cele..."
Nu voia să se mărite cu el! Era ultimul om din lume cu care ar fi vrut să se
mărite!
A început să icnească la puţină vreme după ce ieşiseră din Fort Kean. Când a
auzit sunetele chinuite pe care le scotea, şoferul a oprit pe marginea drumului.
Lucy s-a aplecat în afară pe uşa din spate şi a azvârlit batista murdară într-o
băltoacă, întoarsă în autobuz, s-a aşezat în colţul din spate, rugându-se să nu i se
facă rău sau să leşine sau să o podidească plânsul. Nu trebuia să se gândească la
mâncare. Nu trebuia să se gândească nici măcar la biscuiţii pe care îi uitase în
graba ei de a pleca din cămin. Nu trebuia să se gân-dească ce avea de gând să
spună - sau cui avea să i-o spună.
Ce avea de gând să spună?
„în continuare veţi avea ocazia să studiaţi şi mai apoi să exersaţi câteva
dintre tehnicile folosite pentru a redacta fraze de impact. Tehnicile prezentate
sunt cele folosite de autorii exemplelor din secţiunea descriptivă..." Cu ani în
urmă, la liceul L.C. a existat o ţărăncuţă care, vrând să nască mai repede, a
înghiţit o doză atât de mare de ulei de ricin, încât şi-a făcut o gaură în stomac. A
făcut o criză de peritonită oribilă şi a pierdut copilul, dar după aceea, fiindcă
puţin îi lipsise să moară, toată lumea a iertat-o, iar puştii care până atunci nici
măcar nu o băgau în seamă... „în continuare veţi avea ocazia să studiaţi şi mai
apoi să exersaţi câteva dintre tehnicile folosite pentru a redacta..." Curt Bonham,
vedeta echipei de baschet. Era cu un an mai mare. în luna martie, în ultimul
trimestru de şcoală, el şi un prieten încercaseră într-o noapte să ajungă acasă
traversând un râu pe când gheaţa tocmai începea să crape,
216
217
iar Curt se înecase. Clasa lui votase în unanimitate ca anuarul să-i fie dedicat,
iar fotografia lui de absolvire a ocupat toată prima pagină din The Liberty Bell.
Dedesubtul fotografiei, într-un chenar negru, stătea scris:
 Isteţ flăcău, să te strecori din când în când
De pe câmpii unde gloria nu adastă...1
ELLIOT CURTIS BONHAM
1930-1948
— Ce e? a întrebat mama ei când a văzut-o intrând pe uşă. Lucy, ce cauţi
aici? Ce s-a întâmplat?
— Am venit cu autobuzul, mamă. Aşa ajung oamenii din Fort Kean în
Liberty Center. Cu auto-buzul.
— Dar ce s-a întâmplat? Lucy, eşti îngrozitor de palidă.
— Mai e cineva acasă? a întrebat ea.
Maică-sa a clătinat din cap. Venise într-un suflet
de la bucătărie, ducând în mână un bol mic, pe care acum îl ţinea lipit de
piept.
— Draga mea, culoarea ta...
— Unde e toată lumea?
— Taţi Will s-a dus cu bunica la târg în Winnisaw.
— Şi el s-a dus la muncă? Soţul tău?
— Lucy, ce e? De ce nu eşti la şcoală?
— Mă mărit de Crăciun, a spus ea, intrând în salonaş.
Maică-sa a spus cu o voce mâhnită:
— Am auzit. Ştim.
— De unde aţi auzit?
— Lucy, n-aveai de gând să ne spui şi nouă?
— Abia luni seară ne-am hotărât.
1. Versuri din poemul „To an Athlete Dying Young" al poetului englez A.E.
Housman (1859-1936).
— Dar, draga mea, a spus maică-sa, astăzi e vineri.
— De unde aţi auzit, mamă?
— ...Lloyd Bassart a stat de vorbă cu taţi.
— Cu taţi Will?
— Cu taică-tău.
— Da? Şi care-a fost rezultatul, dacă-mi per-miţi să întreb?
— Ei bine, ţi-a luat apărarea. Ăsta a fost rezultatul. Lucy, pur şi simplu îţi
răspund la întrebare. Ţi-a luat apărarea - şi fără să stea o clipă pe gânduri. In
ciuda faptului că propria noastră fiică nu ne-a anunţat, aşa cum s-ar fi cuvenit,
ziua propriei nunţi...
— Ce-a spus, mamă? Cuvânt cu cuvânt.
— I-a spus domnului Bassart că, fireşte, nu poate vorbi în numele lui Roy...
I-a spus domnului Bassart că noi considerăm că eşti suficient de matură ca să ştii
ce vrei.
— Ei bine... poate că nu sunt!
— Lucy, nu se poate să crezi că tot ce face el e greşit doar fiindcă o face el.
El chiar crede în tine.
— In cazul ăsta spune-i să nu mai creadă!
— Draga mea...
— O să am un copil, mamă! Aşa că spune-i, te rog, că nu e cazul!
— Lucy... e-adevărat?
— Bineînţeles că e! O să am un copil şi-1 urăsc pe Roy şi nu vreau să mă
mărit în veci cu el şi nici să-1 mai văd vreodată!
A fugit în bucătărie exact la tanc ca să vomite în chiuvetă.
A fost culcată în camera ei. „în continuare veţi avea ocazia..." Cartea a
alunecat de pe pat pe podea. Acum ce altceva mai putea face decât să aştepte?
218
219
Corespondenţa a căzut prin fanta din hol şi a aterizat pe preşul de la intrare.
S-a pornit aspiratorul. Maşina a tras pe alee. A auzit vocea bunicii pe veranda din
faţa casei. A dormit.
Mama ei i-a adus ceai şi pâine prăjită.
— I-am explicat bunicii că ai gripă, i-a spus
în şoaptă fiicei ei. Am făcut bine?
Oare bunică-sa o să creadă că venise acasă din cauza gripei? Unde era taţi
Will? Lui ce-i spusese?
— Nici măcar n-a intrat, Lucy. O să se întoarcă după-amiază.
— Ştie că sunt acasă?
— Nu încă.
Acasă. Dar, la urma urmei, de ce nu? Ani de-a rândul se plânseseră că
tratează cu dispreţ tot ce spuneau sau făceau. Ani de-a rândul se plânseseră că
refuza să-i lase să-i dea măcar un sfat. Trăia printre ei ca o străină, ba chiar ca un
duşman, neprietenoasă, necomunicativă, aproape inabordabilă. Ei bine, azi mai
puteau spune că se purta ca şi când ar fi fost duşmanul lor? Venise acasă. Aşa că
ei ce aveau de gând să facă?
Rămasă singură, a băut puţin ceai. S-a lăsat la loc pe perna pe care maică-sa
i-o înfoiase şi şi-a trecut încetişor un deget de jur împrejurul buzelor, o dată şi
încă o dată. Lămâie. Mirosea aşa de frumos. Uită de toate celelalte. Doar
aşteaptă. Timpul o să treacă. Până la urmă ceva tot va trebui făcut.
A adormit cu degetele pe faţă.
Bunică-sa a urcat scările aducând o cataplasmă cu muştar. Pacienta a stat să i
se descheie cămaşa de noapte.
 — Aşa o să înceapă să-şi mai dea drumul, a
spus bunica Berta, apăsându-i-o pe piept. Cele
două lucruri importante, odihna şi căldura. Căl
dură cât încape. Cât poţi suporta.
Şi a mai stivuit două pături peste pacientă.
Lucy a închis ochii. De ce nu făcuse chestia asta de la bun început? Să se fi
vârât în pat şi să lase totul în seama lor. Nu asta tânjeau tot timpul să fie, familia
ei?
A fost trezită de pian. începuseră să sosească elevii la lecţie. Şi-a zis: „Dar nu
am gripă!". însă în clipa următoare a alungat cu totul gândul din minte, împreună
cu puseul de panică ce îl însoţea.
Probabil că începuse să ningă în timp ce ea dormea. A tras o pătură de pe pat,
s-a înfăşurat cu ea şi, ducându-se la fereastră, şi-a lipit gura de geamul rece şi a
urmărit cu privirea alunecarea maşinilor pe stradă. Fereastra a prins să se
încălzească acolo unde îşi lipise buzele de ea. Expirând şi inspirând, reuşea să
facă cercul de abur de pe geam să se lărgească şi să se contracte. S-a uitat cum
ninge.
Ce o să se întâmple când bunică-sa urma să afle ce avea de fapt? Şi bunicu-
său, el când ajungea acasă? Şi taică-său!
Uitase să-i zică maică-sii să nu-i spună şi lui. Poate că n-o s-o facă. Dar în
cazul ăsta s-ar mai întâmpla ceva?
A străbătut covorul vechi şi ros târşâindu-şi papucii de casă şi s-a vârât la loc
în pat. I-a dat prin gând să culeagă manualul de engleză de pe podea şi să lucreze
puţin la frazele alea. în loc de asta, s-a vârât cu totul sub pături şi, ţinându-şi la
nas degetele, cu izul lor vag de lămâie, a adormit a şasea sau a şaptea oară.
Dincolo de fereastră era beznă, deşi din locul unde şedea proptită pe perne se
vedeau fulgii plutind spre pământ în lumina felinarului de vizavi. Tatăl ei a bătut
la uşă. A întrebat dacă poate intra.
— ...Nu e încuiat, a venit răspunsul ei.
220
221
— Măi să fie, a spus el păşind în încăpere,
carevasăzică aşa îşi petrec zilele bogaţii. Nu-i rău
deloc.
Lucy şi-a dat seama că îşi exersase discursul. Nu şi-a înălţat privirea dinspre
pătură. In schimb, s-a apucat s-o netezească cu palma.
— Am gripă.
— Mie unul îmi miroase de parcă ai fi mâncat hotdog, a comentat el.
Ea n-a zâmbit şi nici n-a răspuns.
 — îţi spun eu cum miroase. Miroase ca parcul Comiskey din Chicago.
— Cataplasmă cu muştar, a spus ea într-un târziu.
— Ei bine, a zis el, împingând uşa, care s-a închis, asta e una din marile
plăceri ale bunică-tii în viaţă. Asta-i una, a precizat el, coborând glasul, iar
cealaltă e... Nu, cam asta-i tot, cred.
Lucy s-a mulţumit să ridice din umeri, ca şi când n-avea nici o părere despre
obiceiurile oamenilor. Se prostea aşa fiindcă ştia sau fiindcă nu ştia? A văzut cu
coada ochiului că firele de păr decolorate de pe mâinile lui erau ude. Se spălase
înainte să intre la ea în cameră.
Mirosul de la cina care se pregătea la parter i-a făcut greaţă.
— Te superi dacă mă aşez aici, la piciorul patului? a întrebat el.
— Dacă doreşti.
Nu trebuia să vomite, nu din nou! Nu trebuia să-i trezească nici cea mai mică
suspiciune. Nu, nu voia ca el să afle. Niciodată!
— Păi, să vedem, a zis el. Doresc sau nu doresc?
Doresc.
Lucy a căscat în timp ce el se aşeza.
— Ei, a zis el, e plăcut şi comod aici sus. Ea privea fix în faţă, la ninsoarea
de afară.
— Iarna e grăbită anul ăsta, a spus el.
Ea i-a aruncat o căutătură în treacăt.
— Bănuiesc.
Mutându-şi imediat privirea pe fereastră, Lucy a reuşit să se adune. Nu-şi
amintea când îl privise ultima oară drept în ochi.
— Ţi-am povestit vreodată, a continuat el, cum
a fost când mi-am sucit glezna, pe vremea când
lucram la McConnell? S-a umflat rău şi eu am
venit acasă, iar bunică-ta s-a însufleţit brusc. Com
prese fierbinţi, a zis ea. Aşa că m-am aşezat în
bucătărie şi mi-am suflecat cracul pantalonilor.
S-o fi văzut cum punea apă la fiert pe aragaz.
Cumva, m-a trimis cu gândul la canibalii ăia din
Africa. Nu înţelege cum îţi poate face ceva bine
dacă nu doare sau nu miroase urât.
Ce-ar fi dacă i-ar trânti pur şi simplu adevărul în faţă?
— Mulţi oameni sunt aşa, a reluat el. Deci, a zis apoi şi i-a strâns uşor laba
piciorului care i se iţea la capătul patului, cum merge cu şcoala, Gânsăcel?
— Bine.
— Am auzit că înveţi franceza. Parlez-vous?
 — Da, franceza e una dintre materiile pe care mi le-am ales.
— Şi să vedem... ce mai e? Noi doi n-am mai stat de mult de vorbă pe
îndelete, aşa-i?
Ea nu i-a răspuns.
— A, dar Roy ce mai face?
Lucy a răspuns fără să se gândească:
— Bine.
In cele din urmă taică-său şi-a desprins mâna de pe piciorul ei.
— Păi, ce să zic, a zis el, am auzit, ştii tu, despre nuntă.
— Unde e taţi Will? s-a interesat ea.
— Eu discut cu tine acum, Lucy. Ce nevoie ai de el când vorbesc eu cu tine?
222
223
— N-am zis că am nevoie de el. Am întrebat doar unde e.
— A ieşit.
— N-o să vină nici măcar la cină?
— A ieşit!
Apoi tatăl ei s-a ridicat de pe pat.
— Nu-1 întreb unde se duce sau când mănâncă.
De unde să ştiu eu unde e? A ieşit!
Şi a părăsit încăperea.
După doar câteva secunde şi-a făcut apariţia maică-sa.
— Acum ce s-a mai întâmplat?
— Am întrebat unde e taţi Will, atâta tot, a răspuns Lucy. Unde-am greşit?
— Păi, taţi Will e tatăl tău sau taică-tău e tatăl tău?
— Dar i-ai spus! a răbufnit ea.
— Lucy, vorbeşte mai încet, a zis maică-sa, închizând uşa.
— Dar am dreptate. I-ai spus! Şi nu ţi-am dat voie!
— Lucy, ai venit acasă, scumpo. Ai zis...
— Nu vreau să ştie! Nu e treaba lui!
— Trebuie să încetezi, Lucy - dacă nu vrei să mai afle şi alţii.
— Dar nu-mi pasă cine află! Nu mi-e ruşine! Şi să nu începi să plângi,
mamă!
— Atunci lasă-1 să stea de vorbă cu tine, te rog. îşi doreşte lucrul ăsta.
— Zău, îşi doreşte?
— Lucy, trebuie să asculţi ce are de spus. Trebuie să-i dai o şansă.
Lucy s-a răsucit şi şi-a ascuns faţa în pernă.
— Nu voiam ca el să ştie, mamă.
Mama ei s-a aşezat pe marginea patului şi i-a pus o mână pe păr.
 — Şi, mă rog, a reluat Lucy, răsucindu-se iar
spre ea, ce avea de gând să-mi spună? De ce n-a
spus-o tare şi răspicat dacă avea ceva de spus?
— Fiindcă, a răspuns maică-sa pe un ton rugă
tor, nu i-ai dat prilejul.
— Ei bine, ai tu prilejul, mamă. S-a lăsat tăcerea.
— Spune-mi!
— Lucy... scumpo... ce părere ai... ce-ai zice...
ce părere ai, vreau să zic... dacă am merge într-o
vizită...?
— O, nu.
— Te rog, lasă-mă să termin. Dacă am merge să-i facem o vizită verişoarei
lui taică-tău, Vera. în Florida.
— Şi asta e ideea lui despre ceea ce trebuie făcut cu mine?
— Lucy, până se termină. O perioadă scurtă, cât ţine asta.
— Nouă luni nu e o perioadă scurtă, mamă...
— Dar acolo ar fi vreme caldă, ar fi plăcut...
— O, foarte plăcut, cum să nu! a spus Lucy, începând să plângă în pernă. De
ce nu mă face pachet, ca să mă trimită la un adăpost pentru fete rătăcite? N-ar fi
şi mai uşor?
— Nu spune aşa ceva. Nu vrea să te trimită niciunde, ştii asta.
— îşi doreşte să nu mă fi născut niciodată, mamă. Crede că eu sunt cauza
tuturor neajunsurilor lui.
— Nu e adevărat.
— în felul ăsta, a continuat Lucy printre suspine, ar avea o responsabilitate
mai puţin care să-1 facă să se simtă vinovat. Asta dacă măcar s-a simţit vinovat.
— Dar se simte, se simte groaznic de vinovat.
— Ei bine, aşa şi trebuie! a spus ea. Aşa şi e!
La vreo douăzeci de minute după ce mama ei
a ieşit în fugă din cameră, la uşă a bătut taţi Will. Era îmbrăcat cu canadiana
lui şi îşi ţinea şapca în mână. Bordura ei era întunecată acolo unde o umezise
ninsoarea.
224
225
— Hei. Am auzit că a întrebat cineva de mine.
— Salutare.
— După voce, pari coaptă de bolnavă, prietena mea. Ar trebui să ieşi şi să
simţi vântul pe pielea ta. Atunci ţi-ai da seama cu adevărat ce bine e să stai
bolnavă în pat.
 Ea n-a răspuns.
— Ţi s-a mai liniştit stomacul? a întrebat-o el.
— Da.
El şi-a tras un scaun lângă pat.
— Ce zici de încă o cataplasmă cu muştar?
Berta m-a sunat când eram la soţii Erwin şi, în
drum spre casă, m-am oprit şi-am cumpărat un
pachet întreg. Aşa că nu trebuie decât să spui
când vrei.
Ea s-a întors şi şi-a fixat privirea în perete.
— Ce e, Lucy? Poate vrei să te vadă doctorul
Eglund. Asta i-am spus Myrei...
Şi-a tras scaunul foarte aproape de pat.
— Lucy, n-am văzut în viaţa mea nimic com
parabil cu felul în care s-a schimbat de data asta,
a spus el încetişor. Nici un strop - nici măcar un
singur strop, nici de sămânţă, scumpo. Şi priveşte
cu degajare tot ce ţine de hotărârea asta a ta. Tu
ai stabilit o dată şi el n-a avut nici o obiecţie.
Nici unul dintre noi n-are vreo obiecţie - facem
ce vreţi, numai să fiţi voi fericiţi, tu şi Roy.
— O vreau pe mama.
— Iar nu te simţi bine? Poate că doctorul...
— O vreau pe mama! Pe mama - şi nu pe el! Când s-a deschis uşa, Lucy
continua să se uite
la perete.
— Myra, a spus tatăl ei, stai acolo jos. Stai
jos, am zis.
— Da.
— Bun, Lucy. întoarce-te cu faţa. Stătea în picioare în dreptul patului.
— întoarce-te, am zis.
226
— Lucy, a implorat-o maică-sa, te rugăm, uită-te
la noi.
— Nu sunt obligată să văd că are pantofii lus
truiţi şi fălcile rase şi ce om renăscut e. Nu sunt
obligată să-i văd cravata şi nici pe el!
— Lucy...
— Myra, taci din gură. Dacă vrea să se poarte
 ca un ţânc de doi ani într-un moment ca ăsta,
n-are decât.
Lucy a spus în şoaptă:
— Uite cine vorbeşte despre ţânci de doi ani.
— Ascultă aici, domnişoară! Răspunsurile tale obraznice mă lasă rece.
întotdeauna au existat adolescenţi care le ştiu pe toate şi întotdeauna o să fie, mai
ales în generaţia asta. Tu doar ascul-tă-mă, atâta tot, şi dacă ţi-e prea ruşine să te
uiţi în ochii mei...
— Ruşine! a ţipat ea, dar nu s-a clintit.
— Vrei sau nu să mergi s-o vizitezi pe verişoara Vera?
— Nici măcar n-o cunosc pe verişoara Vera.
— Nu asta te-am întrebat.
— Nu pot să plec de una singură la cineva pe care nici măcar nu-1 cunosc -
şi dup-aia ce? Să inventez minciuni sfruntate pentru vecini...?
— Dar n-ar fi minciuni, a intervenit maică-sa.
— Şi ce-ar fi, mamă? Adevărul?
— Ar fi poveşti, a spus tatăl ei. Cum că ai un soţ plecat în străinătate - în
armată, de pildă.
— O, la poveşti nimeni nu se pricepe mai bine ca tine, sunt convinsă de asta.
Dar eu spun adevărul!
— în cazul ăsta, a zis el, ia spune ce-ai de gând să faci după ce-ai intrat în
bucluc cu un ins despre care susţii că nici măcar nu-1 poţi suferi?
Lucy s-a răsucit furioasă dinspre perete, de parcă ar fi avut de gând să se
azvârle spre el.
— Să nu-mi vorbeşti mie pe tonul ăsta! Să nu
îndrăzneşti!
227
— Nu-ţi vorbesc pe nici un ton!
— Fiindcă nu mi-e ruşine - nu de tine.
— Ai grijă, atât îţi zic! Ai grijă! Fiindcă tot pot să-ţi trag o chelfăneală, aşa
deşteaptă cum te
dai.
— O, nu zău? a exclamat ea înciudată.
— Da!
— Atunci dă-i drumul.
— O, minunat! a zis el şi s-a dus la fereastră, rămânând în dreptul ei ca şi
cum s-ar fi uitat afară. Pur şi simplu minunat.
— Lucy, a intervenit maică-sa, dacă nu vrei să mergi la verişoara Vera,
atunci ce ai de gând să faci? Spune-ne, te rugăm.
 — Voi sunteţi părinţii. Voi aţi tânjit tot timpul să fiţi părinţii...
— Uite ce e, a spus taică-său, întorcându-se iar cu faţa spre ea. în primul
rând, tu, Myra, stai jos. Şi rămâi aşezată. Iar tu, a continuat el, fluturând un deget
spre fiica lui, tu să fii atentă la ce-ţi spun, m-auzi? Traversăm o criză, pricepi
atâta lucru? Traversăm o criză care o implică pe fiică-mea, iar eu am de gând s-o
rezolv şi o să se rezolve.
— Bine, a spus Lucy. Batem palma.
— Atunci stai locului, Lucy, şi lasă-1 să vorbească, a rugat-o maică-sa.
Dar când a dat să se aşeze pe pat, soţul ei i-a aruncat o privire şi ea s-a tras
înapoi.
— Bun, i-a spus el printre dinţi soţiei lui, ori
mă laşi pe mine s-o fac, ori ba. Ce alegi?
Ea a plecat privirea.
— Asta, bineînţeles, dacă nu vrei să-1 chemi pe tăticul tău, a precizat el.
— îmi cer scuze.
— Acum, a reluat tatăl ei, dacă ai vrea să te măriţi cu acest Roy Bassart -
cum am ştiut cu toţii până azi, Lucy, şi te-am susţinut în tot timpul
228
ăsta -, ar fi una. Dar aici vorbim de cu totul altceva. începe să-mi fie destul
de clar ce fel de om e şi cu cât îl pomenim mai puţin, cu atât mai bine. înţeleg
cum stă treaba pe ansamblu, aşa că nu e cazul să ridicăm tonul. Era mai mare,
abia scăpase din armată şi şi-a zis că poate să se întoarcă aici şi să profite de o
liceancă de şaptesprezece ani. Şi exact asta a făcut. Dar el e pro-blema lui taică-
său, Lucy, şi o să trebuiască să-1 lăsăm pe taică-său cel mare şi tare, pe marele
profesor, să găsească ac de cojocul băiatului ăluia. Vai, taică-său se crede atât de
superior şi atât de bun în toate, dar cred c-o să aibă parte de o surpriză, însă grija
mea eşti tu, Lucy, şi ceea ce e mai important pentru tine. înţelegi? Grija mea e să
mergi la facultate, lucru la care ai visat de când te ştii, corect? Bun, întrebarea e:
mai vrei să-ţi urmezi visul ori ba?
Nu i-a făcut hatârul să-i răspundă. — în regulă, a spus el, o să continui
pornind de la prezumţia că vrei, aşa cum ai vrut întotdeauna. Bun, mai departe -
eu o să fac tot ce-mi stă în puteri ca să-ţi împlineşti visul... Eşti atentă la mine?
Orice o să fie nevoie ca să reuşeşti, înţelegi ce vreau să zic? Fiindcă ce ţi-a făcut
acel aşa-zis veteran, chestie pentru care aş fi în stare să-1 strâng de gât, ei bine,
asta nu doar c-o să-ţi răpească visul până la ultima frântură din el... Deci orice, a
reluat tatăl ei. Chiar dacă e ceva neobişnuit şi ieşit din comun, ceva care unora li
s-ar putea părea foarte... exclus.
S-a apropiat de pat, ca să poată vorbi fără să-1 audă nimeni din afara
încăperii.
 — Bun. înainte să trec la pasul următor, înţelegi ce înseamnă orice?
— Să renunţi la whisky?
— Vreau să mergi la facultate, asta înseamnă! Şi, dacă vrei să ştii, am
renunţat la whisky!
229
— Zău? s-a mirat ea. Iar?
— Lucy, de la Ziua Recunoştinţei, a dat să inter-vină maică-sa.
— Myra, tu să taci.
— îi spuneam doar...
— O să-i spun eu, i-a retezat-o taică-său. Eu
vorbesc aici.
— Da, a spus nevastă-sa cu un glas stins.
— Revenind, a spus el, întorcându-se spre Lucy. Băutura n-are nimic de-a
face cu povestea asta. Nu băutura e problema aici.
— A, nu?
— Nu! Copilul e problema!
Asta a făcut-o să-şi ferească iarăşi privirea.
— Un copil din flori, a reluat el. Iar dacă nu-ţi doreşti acest copil din flori -
coborâse glasul până la nivelul unei şoapte -, atunci poate că va trebui să
aranjăm să nu-1 faci. Dacă în continuare scoţi cu totul din calcul vizita la
verişoara Vera...
— Categoric. N-o să-mi petrec nouă luni minţind. Nu vreau să mă umflu, să-
mi crească burta şi eu să mint!
— Sst!
— Ei bine, n-o s-o fac! a mormăit ea.
— în regulă.
El s-a şters la gură cu palma.
— în regulă.
Lucy vedea că deasupra buzei şi pe frunte i se formaseră broboane de
sudoare.
— Atunci hai să facem lucrurile în ordine. Şi
fără să ridicăm vocea, căci mai trăiesc şi alţi oameni
în casa asta.
— Noi suntem acei alţi oameni care trăiesc
aici.
— Tu să taci! a repezit-o el. Toată lumea o ştie
şi fără răspunsul tău obraznic!
— Atunci ce anume îmi propui? Spune!
Maică-sa s-a repezit în fine la pat.
 230
— Lucy, a spus ea, luându-i mâna într-a ei, Lucy, nu vrem decât să te
ajutăm...
Şi atunci tatăl ei i-a luat cealaltă mână şi era ca şi când un soi de curent urma
să treacă prin toţi trei. Lucy a închis ochii, a aşteptat - şi tatăl ei a vorbit. Şi ea 1-
a lăsat. Şi a întrezărit viitorul. S-a văzut aşezată la mijloc, între părinţii ei, în
timp ce tatăl ei, aflat la volan, traversa podul în drum spre Winnisaw. Ar fi fost
dimineaţa devreme. Medicul tocmai ce şi-ar fi terminat micul dejun. Ar fi venit
să-i întâmpine la uşă. Tatăl ei i-ar fi strâns mâna. Odată intraţi în cabinet,
medicul s-ar fi aşezat îndărătul unui birou masiv şi întunecat, ea ar fi luat loc pe
un scaun, iar părinţii ei ar fi stat unul lângă altul pe o canapea, timp în care
medicul le-ar fi explicat ce anume urma să facă. Ar fi avut toate diplomele şi
atestatele la vedere, înrămate pe perete. Când s-ar fi îndreptat alături de el spre
mica sală de operaţii, mama şi tatăl ei i-ar fi zâmbit de pe canapea. Şi ar fi
aşteptat-o fără să se mişte din loc până când ar fi venit vremea s-o înfofolească şi
s-o ia acasă.
Când taică-său a terminat ce avea de spus, Lucy a comentat:
— Probabil o să coste o avere.
— Nu banii sunt subiectul, scumpo, a spus el.
— Subiectul eşti tu, a spus mama ei.
Ce frumos suna. Ca o poezie. Tocmai începuse să studieze şi poezia. Ultimul
ei eseu la engleză fusese o interpretare a poemului „Ozymandias"1. Nu mai
devreme de luni dimineaţă, primise lucrarea corectată - 9 plus pentru prima
interpretare a unui poem pe care o scrisese de când intrase la facultate. Nu mai
devreme de luni, credea că o să fie şi ultima. înainte ca Roy să se întoarcă
1. Sonet al poetului romantic englez Percy Bysshe Shelley (1792-1822).
231
până la urmă în seara aia în Fort Kean, gândul care îi venise constant în
minte fusese să-şi ia tălpăşiţa. Iar acum nu mai era nevoită s-o facă şi nici nu mai
era constrânsă să se mărite cu el. Acum se putea concentra la un singur lucru,
doar la unul - la şcoală, la franceza ei, la istoria ei, la poezia ei...
Nu banii sunt subiectul, Subiectul eşti tu.
— Dar de unde o să faci rost de toţi? a întrebat ea încetişor.
— Lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu asta,
i-a spus tatăl ei. Bine?
— 0 să munceşti?
— Uau! a exclamat el către Myra. Da' ştiu că dă fiică-ta asta, n-are nici o
milă!
Roşeaţa care îi năpădise obrajii persista, chiar dacă el se căznea să păstreze
un ton blând şi
jovial.
— Haide, Gânsăcel, ce zici? Dă-mi o şansă, bine? Şi, mă rog, unde crezi tu
că am fost toată ziua? M-am plimbat pe bulevard? Am jucat o partidă de tenis?
Ce crezi că am făcut toată viaţa de când am împlinit optsprezece ani - şi mai
înainte, cu jumătate de normă? Am muncit, Lucy, am muncit în fiecare zi.
— Nu la un singur loc de muncă, a spus ea.
— Păi... mă mut de colo colo... e-adevărat...
Lucy simţea că-i dau lacrinr'e: stăteau de vorbă!
— Uite ce, a spus el, de ce nu pui problema
aşa? Ai un tată care se pricepe la toate. Ar trebui
să fii mândră. Zău aşa, Gânsăcel-Plăcinţel, ce zici
de-un zâmbet cum îmi ofereai în vremurile pre
istorice? Pe când făceai „zăriturile" alea ale tale?
Cum e, Gâsculiţă mică?
Lucy a simţit cum maică-sa o strânge de mână.
232
— Uite ce e, a continuat el, de ce crezi că lumea îl angajează de fiecare dată
pe Duane Nelson, orice s-ar întâmpla? Fiindcă arde gazul şi taie frunză la câini
sau fiindcă ştie toate maşinăriile care există ca pe propriile buzunare? Care crezi
că e răspunsul? Aşa-i că nu-i o întrebare grea pentru o studentă isteaţă ca tine?
După aceea ar citi în pat. Ar pune să i se trimită temele prin poştă în timp ce
ea se recupera acasă, în pat. Da, studentă. Şi fără Roy. Nu era un tip aşa de rău,
doar că nu era potrivit pentru ea, atâta tot. El ar dispărea pur şi simplu, iar ea ar
începe să-şi facă prieteni la şcoală, prieteni pe care să-i aducă acasă la ea când
venea în vizită peste weekend. Căci lucrurile se vor fi schimbat. ...Să fie oare cu
putinţă? S-ar termina odată cu zilele acelea îngrozitoare, pline de ură şi
singurătate? Când se gândea că ar putea începe să vorbească iarăşi cu ai ei, să le
povestească despre toate lucrurile pe care le studia, să le arate cărţile pe care le
folosea la cursuri, să le prezinte lucrările ei! Vârât între paginile manualului de
engleză, chiar acolo, pe podea, era eseul pe care îl scrisese despre
„Ozymandias". 9 plus, iar pe prima pagină profesorul scrisese: „Excelentă
construcţie a alineatelor, bună înţelegere a sensului, folosire corectă a semnelor
citării, dar, te rog, nu mai aglomera aşa de tare frazele". Şi poate că, pe undeva,
chiar supralicitase puţin când venise vorba să elaboreze fraza în care îşi enunţa
teza, dar intenţia ei fusese să prezinte de la bun început toate ideile pe care avea
să le abordeze mai apoi în textul eseului. „Nici măcar un rege măreţ", începea
eseul ei, „cum fusese, din câte se pare, Ozymandias, nu putea prevedea sau
controla ceea ce viitorul sau Soarta îi rezerva - lui şi regatului lui -, iar acesta
este, după părerea mea, mesajul pe care poetul Percy Bysshe Shelley doreşte să
îl desprindem din poemul
233
lui romantic «Ozymandias», care nu doar că dezvăluie tema deşertăciunii
dorinţelor omeneşti -chiar şi ale unui rege -, dar, în egală măsură, se apleacă şi
asupra conceptului de imensitate a vieţii «neţărmurite şi pustii» şi asupra celui de
inevitabilitate a «ruinei colosale» a tuturor lucrurilor, prin comparaţie cu
«rânjetu-i pe gură-ncremenit», ceea ce, din nefericire, este tot ce au la dispoziţie
cei mai mulţi muritori de rând".
— Dar e curat? s-a interesat ea.
— Sută la sută, i-a răspuns taică-său. Impecabil, Lucy. Ca într-un spital.
— Şi de ce vârstă? a întrebat ea. Câţi ani are?
— O, a răspuns taică-său, cam între două vârste, aş zice eu.
S-au scurs câteva clipe de tăcere. Apoi:
— Ăsta-i clenciul, aşa-i?
— Ce fel de clenci?
— E prea bătrân.
— Bun, acum ce vrei să spui prin „prea bătrân"? Mai degrabă ai putea zice
că are foarte multă experienţă.
— Dar se ocupă numai cu aşa ceva?
— Lucy, e un doctor obişnuit... care face lucrul ăsta ca pe un favor, atâta tot.
— Dar ai zis că ia bani.
— Păi, sigur că ia bani.
— Atunci nu e nici un fel de favor. O face
pentru bani.
— Ce să zic? Toţi oamenii au facturi de achi
tat. Toţi oamenii trebuie plătiţi pentru ceea ce
fac.
însă ea s-a văzut moartă. Medicul avea să fie un incompetent, iar ea urma să
moară.
— De unde ştii de el?
— Fiindcă...
Şi în clipa aceea s-a ridicat şi şi-a săltat pantalonii în talie.
234
— Printr-un prieten, a spus într-un târziu.
— Cine?
— Lucy, mă tem că asta trebuie să rămână secret.
— Dar de unde ai auzit de el?
Unde ar fi putut să audă de un asemenea doctor?
 — La celebrul Adăpost de Tovarăşi al lui Earl?
— Lucy, zău că nu e cazul, a intervenit maică-sa.
Tatăl ei s-a dus iarăşi la fereastră. A şters cu
palma un ochi de geam.
— Ei bine, nu mai ninge, a zis el. Nu mai ninge, dacă asta interesează pe
cineva.
— N-am vrut să zic decât... a dat să spună Lucy.
— Ce? s-a întors el iarăşi cu faţa spre ea.
— ...dacă... ştii pe cineva căruia i-a făcut chestia asta, atâta tot.
— Da. întâmplarea face că da, dacă vrei neapărat să ştii.
— Şi trăieşte?
— Dacă vrei să ştii, da!
— Păi, e vorba de viaţa mea. Am dreptul să ştiu.
— Ce-ar fi să ai pur şi simplu încredere în mine? N-o să te omor!
— Of, Duane, a intervenit maică-sa, chiar are dreptul să ştie. ,
— Nu vorbi în numele meu, mamă!
— Ai auzit-o? a ţipat el la nevastă-sa.
— Păi, ar putea foarte bine să fie vreun amic de pahar şarlatan care se dă
drept doctor sau ceva de genul ăsta. Ei, şi eu cum pot să-mi dau seama, mamă?
Poate e chiar Earl cu bretelele lui roşii!
— Da, el e! a urlat taică-său. Earl DuVal! Sigur! Ce-i cu tine? Crezi că nu
vorbesc serios când spun că vreau să termini facultatea?
— Draga mea, vorbeşte serios, să ştii. Eşti fiica lui.
235
— Asta nu înseamnă că ştie dacă un doctor e bun sau nu, mamă. Dacă o să
mor?
— Dar ţi-am zis, a urlat el, fluturând pumnul în direcţia ei, n-o să mori!
— Dar de unde ştii tul
— Fiindcă ea n-a murit, da?
— Cine?
N-a fost nevoie ca vreunul din ei să spună ceva pentru ca ea să înţeleagă.
— O, nu!
S-a lăsat încetişor înapoi pe spate, rezemân-du-se de tăblia patului.
Mama ei, care stătea la marginea patului, şi-a acoperit faţa cu palmele.
— Când? a întrebat Lucy.
— Dar trăieşte, nu-i aşa?
în timp ce vorbea, smucea cu mâinile de cămaşă.
— Răspunde la ce încerc să spun aici! Eu vorbesc! N-a murit! N-a păţit
absolut nimic!
 — Mamă, a spus Lucy, răsucindu-se spre ea,
când?
Dar maică-sa s-a mulţumit să clatine din cap.
Lucy s-a dat jos din pat.
— Mamă, când te-a silit să faci asta?
— Nu m-a silit el.
— O, mamă! a exclamat Lucy, oprindu-se în dreptul ei. Eşti mama mea.
— Lucy, era în timpul Marii Crize. Tu erai micuţă. A trecut atât de mult de-
atunci! O, Lucy, totul a fost dat uitării. Taţi Will, bunica, ei nu ştiu, a spus ea cu
glas şoptit. Nici nu e nevoie...
— Dar Marea Criză s-a încheiat când eu aveam trei ani, patru ani...
— Poftim? a răcnit taică-său. Glumeşti? Apoi, întorcându-se către nevastă-
sa:
— Glumeşte?
— Lucy, a spus maică-sa, am făcut-o pentru
tine.
236
— Da, ce să spun! a exclamat ea, trăgându-se
îndărăt şi aşezându-se înapoi în pat. Pentru mine,
totul a fost pentru mine.
— Lucy, nu ne puteam permite încă un copil,
i-a explicat maică-sa. Nu când eram atât de strâm
tarăţi, când ne străduiam din răsputeri să facem
faţă...
— Dacă şi-ar fi făcut treaba! Dacă n-ar mai fi
fost aşa de laş!
— Uite ce e, a spus taică-său, repezindu-se
furios spre ea, tu nici măcar nu ştii când a fost
Marea Criză sau ce-a fost - aşa că ai grijă ce
spuil
— Ba ştiu!
— Toată ţara era mâncată de nevoi. Nu numai
eu! Dacă vrei să ponegreşti pe cineva, n-ai decât
să ponegreşti Statele Unite ale Americii!
— Sigur, tot mapamondul.
— Nu ştii istorie? a urlat el. Nu ştii chiar nimic?
— Ştiu ce-ai pus-o să facă!
— Dar eu am vrutl a ţipat maică-sa.
— Ai auzit-o? a strigat şi el. Ai auzit ce ţi-a zis maică-ta mai înainte?
 — Dar tu eşti bărbatul!
— Sunt şi o fiinţă umană!
— Asta nu-i o scuză!
— Of, de ce mă contrazic eu cu tine? Nu înţelegi nimic din viaţă şi nici n-o
să înţelegi vreodată! N-ai putea să recunoşti o treabă de bărbat dacă aş fi eu cel
care o face!
Tăcere.
— Ai auzit, mamă? a sărit Lucy. L-ai auzit pe bărbatu-tău? Ai auzit ce-a spus
adineaori aşa, făţiş?
— O, ascultă ce vreau să zici a ţipat el.
— Dar ce-ai zis...
— Nu mă interesează! Nu mă mai încolţi! Am venit aici ca să rezolv o criză,
dar cum să fac asta când nici una nu mă lăsaţi măcar să încep? Sau
237
să termin! Tu preferi să mă încolţeşti - să mă bagi la puşcărie! Asta preferi.
Preferi să mă umileşti în tot oraşul, să se uite toţi la mine de sus, ca la
măscăriciul târgului.
— Beţivul târgului!
— Beţivul târgului? a exclamat el. Beţivul târgului? Ar trebui să-1 vezi cu
ochii tăi pe beţivul târgului. Tu crezi că eu sunt beţivul târgului? Ei bine, ar
trebui să vezi unul din ăştia şi pe urmă să te gândeşti de două ori ce spui înainte
s-o spui. Habar n-ai ce-i ăla. Habar n-ai de nimic! Tu... tu nu vrei decât să mă
vezi după gratii - asta-i marea ta dorinţă în viaţă şi asta a fost întotdeauna!
— Nu e adevărat.
— Ba e!
— Dar chestia aia a trecuţi a ţipat Myra.
— Sigur, a trecut, a fost de acord Whitey. Sigur,
lumea uită pur şi simplu cum o fiică şi-a azvârlit
propriul părinte în puşcărie. Sigur, lumea nu vor
beşte pe la spatele tău de chestia asta. Oamenilor
nu le place să te bârfească, o, nu! Oamenii le dau
tot timpul altora şansa să se schimbe şi să se
pună pe picioare. Sigur, şi sceneta de-acum tot
despre asta e. Bineînţeles. O, m-a rezolvat bine
de tot, n-am ce zice - şi aşa o să şi rămână lucru
rile. Atât de sclipitoare e aşa-numita studentă
bursieră care e fiică-ta. Poftim, aşa-zisă fiică a
mea, care le ştii pe toate - descâlceşte-ţi singură
viaţa. Fiindcă eu nu-s îndeajuns de bun pentru
 cineva ca tine. N-am fost niciodată. Şi, mă rog,
ce sunt eu pentru ea? Beţivul târgului, asta sunt.
A deschis uşa larg şi a pornit-o cu zgomot pe scări. L-au auzit răcnind din
toţi bojocii jos în
salonaş:
— Poftim, domnule Carroll. Dumneata eşti singurul care poate rezolva
treburile pe-aici. Poftim, că pe-aici oricum numai pe taţi Will îl vrea toată lumea.
Eu sunt oricum în plus. Eu îs doar un chibiţ, ştim cu toţii chestia asta.
238
— Nu rezolvi nimic dacă strigi, Duane...
— Mare dreptate ai, Berta. Orice aş face, în
casa asta nu se rezolvă nimic.
— Willard, a zis Berta, spune-i omului ăstuia...
— Care-i problema, Duane? De la ce v-aţi luat?
— O, nimic ce n-ai putea rezolva tu, Willard. Fiindcă tu eşti tata mare, iar eu,
eu îs doar un chibiţ.
— Willard, unde pleacă? Cina e gata.
— Duane, unde te duci?
— Nu ştiu. Poate că merg să-i fac o vizită bătrânului Tom Whipper.
— Ăsta cine e?
— Beţivul târgului, Willard! Ăsta e beţivul târgului, fir-ar ea a naibii de
treabă! Tom Whipper!
Uşa s-a trântit şi casa s-a cufundat în tăcere, dacă nu puneai la socoteală
şuşoteala care s-a pornit la parter.
Lucy zăcea nemişcată pe pat.
Mama ei plângea.
— Mamă, de ce, de ce l-ai lăsat să te împingă la aşa ceva?
— Am făcut ce trebuia, a răspuns amărâtă mai-că-sa.
— Ba nu-i adevărat! L-ai lăsat să te calce în picioare! Ai fost preşul lui,
mamă! Sclava lui!
— Lucy, am făcut ce era necesar, a spus ea printre suspine.
— Numai că asta nu e întotdeauna corect. Trebuie să faci ce e corecţi
— A fost.
Vorbea ca în transă.
— A fost, a fost...
— Ba n-a fost! Nu pentru tine! Te înjoseşte, mamă, iar tu îl laşi! De fiecare
dată! Toată viaţa noastră ai făcut-o!
— Of, Lucy, orice-ţi spunem noi, sugestiile noastre, tu refuzi.
239
 — Refuz... refuz să retrăiesc viaţa ta, mamă, asta refuz!
Cavalerul de onoare al lui Roy a fost Joe Whetstone, întors acasă de la
Universitatea din Alabama, unde marcase nouă dropgoluri şi douăzeci şi trei de
puncte suplimentare consecutive pentru echipa de fotbal a anului întâi.
Domnişoară de onoare a fost Eleanor Sowerby. Ellie se îndrăgostise la
Northwestern fără ca Joe să afle. A simţit neapărat nevoia să-i spună lui Lucy,
dar a pus-o să promită că nu suflă o vorbă despre asta, nici măcar lui Roy.
Curând va trebui să-i scrie o scrisoare lui Joe şi prefera să nu fie nevoită să se
gândească la asta în vacanţă. Urma să-i fie şi aşa destul de greu când va veni
momentul.
Fie Ellie o iertase pe Lucy c-o făcuse gogomancă de Ziua Recunoştinţei, fie
era dispusă să uite episodul cât ţinea nunta. Pe timpul ceremoniei lacrimi i-au
şiroit întruna pe faţa ei frumoasă, iar când Lucy a zis „Da", şi-a mişcat şi ea
buzele.
După ceremonie taţi Will i-a zis lui Lucy că, de la mama ei încoace, nu mai
văzuse vreo mireasă aşa de frumoasă. „O mireasă adevărată", spunea el întruna,
„n-am dreptate, Berta?". „Felicitări", a spus bunică-sa. „Ai fost o mireasă
adevărată." Era singura concesie la care s-a arătat dispusă: acum ştia că nu gripa
o făcuse pe Lucy să vomite în chiuveta din bucătărie.
Julian Sowerby a mai pupat-o o dată.
— Ei bine, a zis el, presupun că de-acum o să
pot face tot timpul chestia asta.
— Acum eu pot, a intervenit Roy.
Julian a zis:
— Norocul tău, băiete. E o scumpete, ce-i al
ei e-al ei - fără să dea vreo clipă de înţeles că-i
făcuse morală lui Roy patru ceasuri întregi în
240
salonul de ceai de la hotelul Kean, explicându-i necazurile care îl păşteau
dacă devenea soţul ei. Nici Irene Sowerby n-a lăsat să se vadă că, în sinea ei,
considera că Lucy nutrea sentimente nefireşti.
— Noroc, i-a urat ea miresei şi şi-a lipit buzele
de obrazul ei.
I-a luat mâna lui Roy într-a ei şi a ţinut-o aşa multă vreme până să fie în stare
să vorbească. Şi pe urmă n-a mai fost în stare.
Şi pe urmă propriii ei părinţi. „Fiica mea", numai asta auzea în ureche. Atât
de ţeapănă stătea când a strâns-o taică-său în braţe, încât e posibil să fi fost
singurul lucru pe care-1 zicea el.
— O, Lucy, a spus maică-sa, cu genele ude
 lipite de obrazul lui Lucy, să fii fericită! Poţi să
fii, numai să vrei să încerci. Erai o fetiţă aşa de
fericită...
Pe urmă au intrat în scenă părinţii lui Roy şi, după câteva clipe în care fiecare
părea să-i cedeze locul celuilalt, amândoi soţii Bassart s-au repezit concomitent
spre mireasă. încâlceala de braţe şi chipuri care a urmat le-a oferit în fine tuturor
celor prezenţi un motiv de râs.
Lloyd Bassart era adultul care trecuse în cele din urmă de partea celor doi
tineri şi îi susţinuse în dorinţa lor de a se cununa de Crăciun - ba chiar şi mai
devreme de Crăciun, dacă era posibil. Această schimbare radicală de atitudine se
petrecuse într-o seară de pe la începutul lui decembrie, când Roy îşi pierduse
cumpătul la telefon şi le spusese printre lacrimi părinţilor lui -care, ca de obicei,
nu mai terminau cu cicăleala - să înceteze odată.
— Nu mai suport! ţipase el. Terminaţi! Ter
minaţi! Lucy e gravidă!
Măi să fie. Măi să fie. Nu a fost nevoie de mai multe cuvinte. Dacă
mărturisirea lui Roy descria
241
într-adevăr starea de fapt, atunci tatăl lui nu vedea ce altă opţiune ar avea fiul
lui decât să-şi asume responsabilitatea pentru ceea ce făcuse. După cum vedea
domnul Bassart lucrurile, între a fi un bărbat care făcea ceea ce trebuie şi unul
care făcea ceea ce nu trebuie chiar nu exista vreo alegere. Roy îi spusese
plângând că, în linii mari, cam tot aşa judecase şi el lucrurile în tot timpul ăsta.
— Sper sincer că e aşa, i-a spus tatăl lui şi astfel problema a fost în sfârşit
tranşată.
242
TREI
1
S-a mutat cu el în camera închiriată de la doamna Blodgett. Doamna
Blodgett, care o făcuse stricată. Doamna Blodgett, care îl făcuse pe Roy abject.
Doamna Blodgett, cu mia ei de reguli şi regulamente.
Dar Lucy nu a zis nimic. în săptămânile şi lunile de după nuntă s-a trezit că
se străduieşte din răsputeri să facă ce i se spune. Nu puteai pune sub semnul
întrebării tot ce spunea sau făcea un om şi după aceea să te aştepţi să fii fericită
cu el sau ca omul acela să fie fericit. Erau căsătoriţi. Trebuia să aibă încredere în
el, altfel ce soi de viaţă ar mai fi fost aia?
Doamna Blodgett şi Roy stabiliseră dinainte detaliile: doar cinci dolari în
plus pe lună pentru cameră. Lucy a fost nevoită să accepte că era un chilipir, cu
atât mai mult cu cât Roy o convinsese pe doamna Blodgett să le acorde şi dreptul
de a folosi bucătăria între orele şapte şi opt seara. Fireşte, trebuiau să lase
bucătăria exact aşa cum o găsiseră. La urma urmei, nu era bucătăria unui hotel,
era bucătăria unei case de locuit, dar, din câte se părea, Roy o asigurase pe
doamna Blodgett că Lucy era nemaipomenit de ordonată şi că se descurca în
bucătărie, având în vedere faptul că timp de trei ani lucrase după cursuri şi în
timpul vacanţelor de vară la lactobarul din Liberty Center.
245
— Dar exact asta încerc eu să-ţi spun, domnule Bassart, că aici nu e vreun
lactobar, nu e vreo...
Atunci el a asigurat-o că avea să muncească în bucătărie cot la cot cu Lucy.
Cum suna treaba asta? De fapt, dacă doamnei Blodgett îi rămâneau vase de
spălat după ce lua ea însăşi masa, puteau să i le spele ei fără probleme laolaltă cu
ale lor. Pe când era în armată, a trebuit o dată să spele cratiţe şi tigăi timp de
şaptesprezece ore fără întrerupere cât fusese de serviciu la bucătărie. Aşadar, un
vas în plus sau în minus n-o să-1 deranjeze prea tare, putea fi sigură de asta.
Doamna Blodgett a zis că le acordă acest privilegiu de probă, atâta timp cât
nu abuzau de el.
In lunile următoare Roy a ieşit în câteva rânduri după cină şi a ciocănit la uşa
salonului ca s-o întrebe pe proprietăreasă dacă n-ar vrea să li se alăture în
bucătărie la desert. Lui Lucy i-a spus între patru ochi că şarlota de ciocolată sau
tarta cu fructe în plus nu costau decât câţiva cenţi şi, când aveai de-a face cu
cineva cu o dispoziţie aşa de schimbătoare ca doamna Blodgett, merita să mai
acumulezi nişte puncte. Faptul că se căsătoriseră îi restabilise doamnei Blodgett
într-o oarecare măsură încrederea în el, dar chiar şi aşa, când trei oameni trăiau
laolaltă sub acelaşi acoperiş, nu avea nici un rost s-o cauţi cu lumânarea, mai
ales dacă puteai evita cu uşurinţă problemele punându-ţi capul la contribuţie.
Ea n-a zis nimic. Nu trebuia să se dondănească pentru lucruri lipsite de
însemnătate. Nu trebuia să-1 critice pentru ceea ce - îşi spunea ea - era doar
dorinţa lui de a se face plăcut. Unii oameni făceau lucrurile într-un fel, Roy le
făcea altfel. Nu erau căsătoriţi? Nu dăduse el curs dorinţei ei?
AI ÎNCREDERE ÎN EL.
Spre surprinderea ei, aproape că nu trecea duminică în care să nu meargă
amândoi până în
Liberty Center ca să-i viziteze pe părinţii lui. Roy i-a zis că, în condiţii
normale, n-ar fi trebuit s-o facă, numai că, date fiind încordarea din ultimele luni
şi resentimentele ivite astfel, considera că era o idee bună să încerce să îndrepte
lucrurile înainte să se nască bebeluşul, iar viaţa lor să ia o turnură cu adevărat
haotică. Realitatea era că ea nu-i ştia pe părinţii lui, aşa cum nici el nu-i ştia pe ai
ei. Acum, că erau căsătoriţi, ce logică avea? în următorii ani urmau să se vadă
unii cu alţii de nenumărate ori şi lui Roy i se părea o prostie să o pornească cu
stângul. Era un drum lejer, de două ore, şi, în afară de benzină, ce îi costa?
Aşa că Lucy mergea - duminică seara la cină la familia Bassart, iar apoi,
înainte să iasă din oraş, până la ai ei, cât să îi salute. Ea şedea fără să scoată o
vorbă în salonaşul în care sperase să nu mai pună piciorul în viaţa ei, timp în
care Roy făcea conversaţie cu familia ei preţ de cincisprezece minute, în mare
parte de dragul tatălui ei şi al lui taţi Will. Discutau o mulţime despre casele
prefabricate. Tatăl ei se gândea, chipurile, să construiască o casă prefabricată, iar
taţi Will se gân-dea, chipurile, că tatăl ei ar fi în stare de aşa ceva. Roy le spunea
că are nişte amici la Britannia care probabil că i-ar putea ajuta să facă planurile
când ajungeau în faza aceea. Firmele de construcţii ridicau peste noapte
ansambluri rezidenţiale întregi din prefabricate, zicea Roy. O, e o adevărată
revoluţie în materie de construcţii, spunea taică-său. Cu siguranţă, domnule
Nelson. Mda, pare să fie cea mai nouă chestie, spunea taţi Will. Cu siguranţă,
domnule Carroll, ridică peste noapte ansambluri rezidenţiale întregi.
într-o duminică seara, când se întorceau la Fort Kean, Roy i-a spus în
maşină:
— Ei bine, se pare că de data asta taică-tău chiar s-a lăsat de băutură.
246
247
— îl urăsc, Roy. Şi-o să-1 urăsc întotdeauna. Ţi-am spus-o mai demult şi am
vorbit serios: nu vreau să vorbesc despre el. Niciodată!
— în regulă, în regulă, a replicat Roy pe un ton degajat, aşa că nu s-a lăsat cu
ceartă.
El părea dispus să uite chiar şi că adusese vorba despre asta — tot aşa cum
era dispus să uite de ura aceea pe care Lucy căutase să i-o reamintească.
Aşa încât porneau la drum duminică de duminică, ca orice alt cuplu de tineri
însurăţei care merge în vizită la socri. Dar de ce? De ce?
Fiindcă asta erau: ea era soţia lui. Iar mama ei era soacra lui. Iar tatăl ei, cu
mustaţa lui cea nouă şi deasă şi cu planurile lui noi şi entuziaste, era socrul lui
Ray.
— Dar acum zău că aş prefera să nu, Roy. Nu azi.
— Ei haide, doar suntem aici, nu? Adică zău aşa, ce impresie am crea dacă
am pleca fără să trecem măcar să-i salutăm? Ce mare lucru? Haide, draga mea,
nu te purta ca un copil, urcă în maşină - şi ai grijă la burtă.
Şi ea nu se certa cu el. Era oare posibil să fi terminat cu certurile? Se luptase
din răsputeri să-1 determine să-şi facă datoria, dar până la urmă şi-o făcuse. Prin
urmare, ce rost mai avea să se ia la ceartă? Pur şi simplu nu mai găsea puterea să
ridice tonul.
 Şi, oricum, trebuia să-1 respecte. Nu trebuia să-i critice spusele, să-i pună la
îndoială opiniile ori să-i caute pricină, mai ales când era vorba de lucruri la care
el se pricepea mai bine. Sau cel puţin se presupunea că s-ar pricepe. Era soţia lui.
Trebuia să manifeste înţelegere faţă de punctul lui de vedere, chiar dacă nu era
întotdeauna de acord cu el, aşa cum evident că nu era atunci
când Roy se apuca să-i explice cât de multe ştia el în comparaţie cu
profesorii de la Britannia.
Din păcate, Britannia nu se dovedise a fi locul minunat prezentat în toate
broşurile alea elegante, în primul rând, şcoala nu fusese înfiinţată în 1910 - cel
puţin nu ca şcoală de fotografie. Se hotărâseră să dezvolte domeniul ăsta abia
după război, pentru a atrage o parte cât mai consistentă din masa celor ce
beneficiau de Legea Veteranilor, în primii treizeci şi cinci de ani de existenţă
fusese o şcoală de proiectare denumită Institutul Tehnic Britannia, iar două
treimi dintre studenţi erau şi acum inşi interesaţi să pătrundă în domeniul
construcţiilor - de aceea ajunsese Roy să ştie atât de multe despre boomul
prefabricatelor. în treacăt fie spus, studenţii de la proiectare nu erau foarte slabi.
Jalea mare era cu studenţii de la fotografie. Deşi trebuia să completezi ditamai
formularul de înscriere şi, odată cu el, să trimiţi mostre din propriile lucrări, s-a
dovedit că la admitere nu existau nici un fel de criterii propriu-zise. Procedura
cerută celor ce se înscriau la cursurile de fotografie era doar un şiretlic menit să
te facă să crezi că noua facultate avea anumite standarde. Iar personalul didactic,
spunea Roy, era şi mai jalnic decât studenţii - în special un anume H. Harold
LaVoy, căruia la un moment dat îi intrase în cap ideea că era un soi de expert în
tehnica fotografică. Halal expert. învăţai mai multe despre compoziţie frunzărind
un număr din Look decât dacă-ţi petreceai toată viaţa ascultându-1 pe un tâmpit
infatuat ca LaVoy (despre care unii băieţi ziceau că, pe lângă asta, era posibil să
fie poponar. Homălău veritabil. Pentru a o lămuri pe Lucy, a imitat mersul lui
LaVoy pe coridoare. Un pic cam tra-la-la, nu i se părea? Dar până şi un homo
putea să te înveţe ceva dacă ştia ceva. Dar un homo idiot - ei bine, aici se cam
fâsâia treaba).
248
249
Cursul lui LaVoy era de la opt dimineaţa, primul curs al zilei pentru Roy. în
prima lună din al doilea semestru s-a trezit şi s-a dus cu conştiinciozitate la el în
fiecare dimineaţă, s-a dus în fiecare dimineaţă să-1 asculte pe atotştiutorul ăla
care vorbea pe nas, turuind întruna despre lucruri de care şi un puşti de zece ani
s-ar prinde dacă ar avea ochi buni. „Umbrele, domnilor, se produc amplasând
obiectul A între soare şi obiectul B." Zău aşa, frate. într-o dimineaţă vântoasă
ajunseseră până pe verandă, când Roy s-a răsucit pe călcâie, s-a întors în cameră
şi s-a trântit iar pe pat, cu bocancii de armată, jacheta şi tot restul pe el,
bombănind: „Of, nu mă deranjează că e homo, zău că nu, dar e un homo idioţi".
A zis că în mod sigur o să găsească în ora aia lucruri mai bune de făcut chiar
acolo, la ei în cameră. Şi, cum următorul curs îl avea abia la unsprezece, dacă
rămânea acasă, nu recupera doar ora aia pe care i-o irosea LaVoy, ci şi
următoarele două, pe care de obicei le petrecea jos, în sala de recreare a
facultăţii, urmărind una din partidele interminabile de blackjack, aflate în
permanentă desfăşurare. Acolo erau atât de mult fum şi atâta hărmălaie, încât
ăsta era cam singurul lucru pe care-1 puteai face. Să porţi o conversaţie despre
fotografie era, practic, imposibil - nu că vreunul dintre colegii lui ar fi manifestat
vreo pornire în direcţia asta. Uneori, când stătea cu tipii ăia, chiar avea senzaţia
că e iarăşi în camera de odihnă din Aleutine.
Şi Lucy ce-a făcut? A mers până la colţ şi a luat autobuzul care traversa
oraşul până la şcoala ei, ca să ajungă la cursul de la opt. Roy i-a zis că, dacă
vrea, o duce el cu maşina - acum, de când îi crescuse burta, nu-i plăcea s-o ştie
că merge cu transportul public sau că umblă de colo colo pe străzile alunecoase.
însă în acea primă dimineaţă ea 1-a refuzat şi la fel a făcut şi în dimineţile cu
ninsoare care au urmat. Nu era nici o problemă, îi spunea ea, nu avea de ce
să-şi facă griji, prefera să nu-1 deranjeze de la învăţat, dacă asta însemna pentru
el învăţatul, să stea cocoţat în vârful patului cu o foarfecă şi revistele pe care
maică-sa i le punea deoparte săptămână de săptămână şi să mănânce biscuiţi de-
ăia Hydrox cu pumnul! Dar poate ştia el ce face. Poate facultatea aia chiar era o
şarlatanie. Poate colegii lui chiar erau nişte gogomani. Poate LaVoy chiar era un
infatuat şi un tâmpit şi, pe deasupra, şi homosexual. Poate tot ce spunea el era
adevărat şi tot ce făcea era bine.
Asta îşi spunea Lucy în sinea ei pe când înainta prin zăpadă până la autobuz
şi mai apoi, în sala de curs şi la cafenea, unde mergea să ia prânzul singură după
cursul de la unu şi jumătate. Majoritatea fetelor luau prânzul la cantină, cum
făcuse şi ea pe vremea când locuia în cămin, dar acum Lucy prefera să le evite
ori de câte ori putea. Până la urmă una din ele tot avea să se uite chiorâş la burta
ei şi de ce-ar trebui să suporte aşa ceva? Nu exista nici un motiv pentru ca
vreuna dintre scârbele alea din anul întâi să o pri-vească de sus. Din punctul lor
de vedere, poate că era doar o copilită care fusese nevoită să se mărite de
Crăciun, una pe seama căreia puteau să şuşotească şi pe care s-o ia în balon, dar
din punctul ei de vedere era doamna Roy Bassart şi n-avea de gând să umble de
colo colo ruşinându-se de propria persoană cât era ziua de lungă. N-avea nici cel
mai mic motiv de ruşine sau de regret. Aşa că lua prânzul de una singură la două
şi jumătate, în ultimul separeu din Vechea Cafenea a Campusului.
în prima duminică din iunie, pe când mergeau cu maşina spre Liberty Center,
Roy a hotărât că n-o să se ducă să-şi dea examenele de sfârşit de
250
251
an în săptămâna care urma. Sincer vorbind, putea să se ducă şi să treacă
fluierând - ca să folosească o expresie cazonă - la materii precum repararea
aparatelor de fotografiat sau retuşarea negativelor. Aşa că nu era vorba că i se
făcuse frică sau că îi era prea lene să pună mâna şi să înveţe. Nici nu prea vedea
ce-ar fi fost de învăţat. Ar fi fost absurd să se ducă şi să-şi susţină examenele de
sfârşit de an - pe care, apropo, în toată istoria Facultăţii de Fotografie nu le
picase nimeni, exceptând cursul lui LaVoy, unde oricum nu conta dacă ştiai sau
nu materia, ci dacă erai sau nu de acord cu Expertul LaVoy şi ideile lui măreţe -,
deci ar fi fost absurd să o facă, de vreme ce hotărâse ca în toamnă să nu se mai
întoarcă la Britannia. Sau, în orice caz, cel puţin asta voia să discute el cu ea.
Dar discutaseră deja. Roy trebuia să renunţe la cursurile de zi ca să îi
întreţină pe ea şi pe copil, însă planul iniţial fusese să se înscrie la seral. Şcoala
lui avea să dureze încă doi ani în loc de unul singur, dar asta era soluţia asupra
căreia conveniseră amândoi cu luni în urmă.
Păi, de-aia aducea el iarăşi vorba. Nu vedea ce rost ar avea să ardă gazul prin
locul ăla, indiferent că o făcea ziua sau seara. Şi, oricum, la ce credea ea c-o să-i
folosească titlul ăla de licenţiat în Arta Fotografică? Oricine se pricepea câtuşi de
puţin la fotografie ştia că o diplomă de la Britannia nu valora nici cât hârtia pe
care era tipărită.
— Şi, având în vedere ce profesori au la zi, poţi să-ţi închipui ce genii predau
la seral. Ştii cine e coordonatorul întregului program de la seral, nu?
— Cine?
— H. Fătălău LaVoy. Aşa că poţi să-ţi închipui.
Pe urmă i-a spus ce surpriză îi pregătise.
Ieri-dimineaţă el şi doamna Blodgett au intrat în
vorbă şi urmarea era că se afla pe punctul de a obţine primul lui angajament
plătit. Prin urmare, cine mai avea nevoie de Bombonel LaVoy? Luni dimineaţă
urma să facă o şedinţă foto cu doamna Blodgett pentru un portret în schimbul
chiriei pe o săptămână, cu condiţia ca ei să-i placă fotografiile atunci când le
scotea.
Odată ajunşi în Liberty Center, la începutul după-amiezii Alice Bassart 1-a
luat pe Roy deoparte şi i-a povestit cum tatăl lui Lucy îi învineţise ochiul mamei
acesteia. După cină Roy a aşteptat să rămână singur cu Lucy la etaj şi i-a dat
vestea pe cât de delicat a fost el în stare. In secunda următoare ea şi-a pus
paltonul, fularul şi ghetele şi, în ciuda dorinţei lui Roy, s-a dus la ai ei acasă ca să
se convingă cu propriii ochi. Şi nu era doar o bârfă răutăcioasă: era adevărat.
 Whitey fusese plecat vreme de trei zile ca să-şi ispăşească greşeala. După-
amiaza în care s-a hotărât să se întoarcă a fost cea în care fiica lui a venit în
vizită. Nu a apucat să intre pe uşă.
Copilul s-a născut patru zile mai târziu. Durerile facerii au apucat-o pe Lucy
în timpul examenului de engleză şi au continuat vreme de douăsprezece ceasuri
lungi, chinuitoare. în tot acest timp a rămas conştientă şi şi-a jurat în fiecare
minut că, dacă supravieţuia, copilul ei n-o să ştie niciodată ce înseamnă să
trăieşti într-o casă fără tată. Nu avea să repete viaţa maică-sii şi nici odrasla ei n-
avea s-o repete pe a ei.
Şi astfel pentru Roy (şi, într-un fel, şi pentru Whitey Nelson, care după acea
duminică a dispărut pur şi simplu din oraş) luna de miere s-a încheiat.
Prima lui sugestie întâmpinată cu un refuz a fost cea făcută pe când Lucy era
încă în spital. De ce nu s-ar muta înapoi în Liberty Center pe
252
253
timpul verii? Ai lui urmau să doarmă pe veranda închisă din spate, ceea ce
oricum le plăcea să facă atunci când era foarte cald, iar ei doi şi bebeluşul
Edward puteau să aibă tot spaţiul de la etaj numai pentru ei. Părerea lui Roy era
că ar fi fost o schimbare fantastică pentru Lucy. în ce-1 privea, putea suporta să
trăiască vreo câteva luni cu părinţii lui, fiindcă pentru Lucy ar fi contat mult să
se poată destinde şi s-o ia mai uşor o vreme. Şi gân-deşte-te ce-ar însemna asta
pentru copilaş, care în nord, în Liberty Center, ar suferi cu siguranţă mai puţin
din pricina căldurii. Una peste alta, ideea îi surâdea într-atât, încât cu o seară în
urmă, când părinţii lui veniseră în vizită la spital, îi luase deoparte şi le-o
prezentase. Nu voise să-i spună în prealabil lui Lucy de teamă că ar fi
dezamăgită dacă părinţii lui s-ar opune în vreun fel. Dar în realitate ei nu s-au
arătat deloc deranjaţi. Maică-sa a fost absolut încântată de idee. Trecuse ceva
timp de când avusese ocazia să se dedice cu totul specialităţii ei: Răsfăţul cu R
mare. Mai mult, prezenţa lui Edward probabil că avea să reprezinte dispariţia
ultimei fărâme de încor-dare care mai adăsta între ei doi şi părinţii lui Roy,
urmarea nefericită a împrejurărilor deosebite în care avusese loc nunta. Pe lângă
asta, de-acum aveau şase luni de căsnicie - şi încă una plină de armonie. Roy a
spus că nu-i venea să creadă cât de compatibili se dovediseră a fi odată ce
lăsaseră în urmă toată nesiguranţa aceea premaritală. Să fi ştiut că avea să fie
aşa, i-a zis el lui Lucy, luându-i mâna într-a lui, ar fi cerut-o de nevastă din
maşină în prima seară când s-a ţinut după ea pe Broadway. Trebuia să
recunoască faptul că îl încerca o plăcere tainică la ideea că o să se întoarcă o
vreme în Liberty Center şi o să-i arate acelui Toma Necredinciosul de taică-său
cât de
 nemaipomenit de compatibilă se vădise a fi căsnicia fiului său.
Şi cum anume, întrebase Lucy, avea să-i întreţină Roy cât urmau să locuiască
în casa tatălui său?
El a asigurat-o că, dacă exista vreun loc în care să-şi găsească de lucru cu
uşurinţă ca fotograf liber-profesionist, acela era oraşul lui de baştină.
Nu.
Nu? Cum adică nu?
Nu.
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. De ce nu?
Nu!
Cum să se certe cu cineva aflat pe un pat de spital? A tot încercat o vreme,
dar răspunsul a fost de fiecare dată nu.
Din fericire, în luna de după naşterea lui Edward doamna Blodgett i-a lăsat
să aducă în cameră pătuţul pe care îl primiseră de la soţii Sowerby şi le-a acordat
drepturi şi mai extinse de folosire a dotărilor bucătăriei, totul pentru un singur
dolar în plus pe săptămână. Mai mult, a acceptat portretul făcut de Roy pentru
contravaloarea chiriei pe o săptămână. A fost de părere că îi făcea trăsăturile să
pară prea mici, în special ochii şi gura, dar a zis ea însăşi că, dacă se aştepta la o
realizare profesionistă, ar fi trebuit să meargă la un profesionist. Ea era o
persoană cinstită şi n-avea de gând să nu-şi onoreze partea ei de învoială.
Desigur, a zis Roy, Lucy trebuia să admită că proprietăreasa se străduia pe cât
putea să se poarte cum se cuvine. Un bărbat cu soţia şi un copil mic nu erau nici
pe departe chestia pentru care se învoise cu un an în urmă, aşa că el şi-ar fi dorit
ca Lucy să se arate ceva mai prietenoasă - sau, dacă nu, măcar să spună da, de
acord, şi, chiar dacă din vară mai rămăsese doar jumătate, să accepte să stea la ai
lui o lună sau cât mai era şi să
254
255
trăiască o vreme într-un mediu mai potrivit nevoilor lor actuale... Ei bine,
voia?
Ce să vrea? La care întrebare aştepta răspuns?
Dacă voia să meargă la Liberty Center.
Nu.
Doar în luna august?
Nu.
Ei bine, în cazul ăsta o să fie mai amabilă cu doamna Blodgett când trecea pe
lângă ea pe hol? Ce o costa să-i zâmbească puţin?
Era exact cât trebuia de amabilă.
Dar nu putea contesta faptul că femeia se dădea peste cap...
 Femeia era plătită cu suma pe care-o cerea pentru camera şi bucătăria ei.
Dacă nu-i plăcea învoiala sau nu-i plăcea de ei, le putea cere să se mute.
Să se mute? Unde?
într-un apartament al lor.
Dar cum şi-ar putea permite un apartament al lor?
El cum credea?
— Ei bine, îmi caut de lucru. In fiecare zi! E vară, Lucy! Şi nu te mint! Toţi
şefii sunt plecaţi în concediu. Oriunde mă duc - ne pare rău, şeful e în concediu!
Şi economiile noastre se topesc într-un ritm dement. Dacă am sta în Liberty
Center, n-am fi nevoiţi să cheltuim un ban toată vara. în loc de asta, suntem aici,
nu realizăm nimic, copilul moare de cald, banii ni se scurg printre degete, iar eu
nu fac altceva decât să pierd vremea stând prin birouri şi aşteptând la nesfârşit
oameni care nici măcar nu-s acolo. Ne-am putea bucura toţi trei de o mică
vacanţă -de o vacanţă de care avem cu toţii nevoie, fie că îţi dai seama sau nu.
Fiindcă acum vezi ce se întâmplă? Ne-am luat la ceartă. Ne certăm chiar în clipa
asta. Şi de ce? Lucy, suntem la fel de compatibili pe cât
eram şi în urmă cu şase luni, dar ne certăm din cauză că trăim doar în camera
asta pe vremea asta înăbuşitoare, în timp ce acolo, în Liberty Center, tot etajul
ăla stă nefolosit.
Nu.
Chiar înainte de Ziua Muncii, Lucy a zis că, de vreme ce nu părea să se
găsească nici un fel de slujbă pentru un fotograf, poate ar fi cazul să se apuce să-
şi caute altceva de lucru, dar Roy a replicat că n-avea de gând să se trezească
blocat într-o slujbă pe care o detesta doar fiindcă cea care îi plăcea şi pentru care
era înzestrat nu se ivise încă.
Numai că economiile lor chiar se topeau rapid, iar banii ăştia, i-a amintit ea,
nu constau doar în ce pusese el deoparte când era în armată, ci şi din economiile
ei din toţi anii ăia în care lucrase la lactobar.
Ei bine, întâmplător, ştia şi el treaba asta. Asta încercase să-i spună toată
vara. Exact asta ar fi putut evita - şi pe urmă a trântit uşa şi a ieşit din casă
înainte ca ea să apuce să-şi ţină discursul pe care el îl anticipase sau ca doamna
Blodgett, care deja bătuse cu pantoful în podeaua de deasupra, să apuce să
coboare ca să le ţină discursul ei.
Peste doar o jumătate de oră au primit un telefon pentru Roy din partea
domnului H. Harold LaVoy de la Institutul Britannia. Acesta a zis că, din câte a
înţeles el, domnul Bassart îşi căuta de lucru. Dorea să-1 informeze că Wendell
Hopkins avea nevoie de un asistent fotograf, deoarece fostul lui asistent tocmai
se înscrisese ca student la zi la facultatea de televiziune a Institutului Britannia,
care avea să se înfiinţeze din toamnă.
 Când Roy a venit acasă la prânz, a fost uluit de mesaj. Din partea lui LaVoy?
Hopkins, fotograful monden? în câteva minute era bărbierit,
256
257
îmbrăcat şi ieşise pe uşă. Peste mai puţin de-o oră i-a telefonat lui Lucy ca s-
o roage să i-1 dea pe Edward la telefon.
Să i-1 dea pe Edward la telefon? Edward dormea. Ce tot zicea el acolo?
Ei bine, în cazul ăsta ar face bine să-i spună cu gura ei copilaşului: tatăl lui
era de-acum fotograf asistent al lui Wendell Hopkins la studioul lui din Platt
Building, în centrul oraşului Fort Kean. Ei, meritase sau nu să aştepte?
Ce nu reuşea Roy să-şi scoată din minte în seara aceea, la cină, era faptul că
LaVoy se gândise să-1 sune tocmai pe el — chiar şi după toate dezacordurile pe
care le avuseseră aproape zilnic la curs - şi asta chiar în luna în care Roy nici nu
se sinchisise măcar să fie prezent. Din câte se părea, LaVoy nu era totuşi chiar
atât de supărăcios pe cât lăsa să se înţeleagă la curs. E drept, pârţarul ăla bătrân
nu suporta să fie criticat în public, dar în sinea lui părea să fi căpătat un anumit
respect înciudat pentru priceperea lui Roy în materie de compoziţie, de reglaj al
luminilor şi umbrelor. Ei bine, trebuia să admită că era mai mărinimos decât
crezuse el. Cine ştie, poate că nici măcar nu era poponar, poate că, întâmplător -
din păcate pentru el -, ăsta era felul lui de a umbla şi de a vorbi. Cine ştie, dacă
ar fi depăşit vreodată stadiul certurilor, poate că LaVoy s-ar fi dovedit un tip
destul de deştept. Poate chiar ar fi devenit prieteni. Oricum, ce mai conta? Avea
douăzeci şi doi de ani şi era unicul asistent al lui Wendell Hopkins, care, după
cum s-a dovedit, cu doar câţiva ani în urmă realizase un portret al întregii familii
Donald Brunn din Liberty Center. Vai, ce plăcut avea să fie când o să-i
telefoneze lui taică-său imediat după cină ca să-i povestească despre noua lui
slujbă! Asta ca să nu mai spunem
şi că domnul Hopkins era fotograful de familie ales de celebrul şef al tatălui
său.
în mai puţin de o lună îşi găsiseră primul lor apartament. Era situat la etajul
unei case vechi din capătul dinspre nord al parcului Pendleton -practic, la
periferia oraşului Fort Kean. Chiria era rezonabilă, mobila nu era rea, iar copacii
maies-tuoşi şi strada liniştită îi aminteau lui Roy de Liberty Center. Aveau un
dormitor pentru copil, un living spaţios, în care puteau şi să doarmă, şi o
bucătărie şi o baie doar ale lor. Mai exista şi o pivniţă umedă şi mucedă în
spatele boilerului, despre care agentul imobiliar i-a zis lui Roy că ar putea s-o
transforme într-o cameră obscură atâta timp cât înţelegea că la plecare trebuia să
lase nemodificate toate îmbunătăţirile făcute de ei în clădire. Apartamentul era la
douăzeci de minute de mers cu maşina până în centru, însă perspectiva camerei
obscure i-a convins să bată palma.
30 septembrie a picat într-o zi de sâmbătă răco-roasă şi înnorată. Şi-au
petrecut dimineaţa trans-portându-şi lucrurile la noua lor locuinţă. La sfârşitul
zilei, când au terminat cu mutarea şi au spălat ultimele vase folosite pentru
ultima masă, Roy şedea în maşină, apăsând încetişor şi sporadic claxonul, în
timp ce Lucy se oprise în picioare pe verandă, cu copilaşul în braţe, şi-i spunea
doamnei Blodgett ce părere are despre ea.
în anul ce a urmat Roy a colindat cu maşina întreg districtul Kean,
fotografiind întâlniri parohiale, cine la clubul Rotary, întruniri ale unor asociaţii
de doamne, meciuri din Liga Mică şi, cel mai adesea, cursuri festive de sfârşit de
gimnaziu şi liceu. Din câte se părea, cea mai mare parte a clientelei lui Hopkins
nu venea din lumea bună din Fort Kean, ci de la Comisia pentru Educaţie,
258
259
în care era membru fratele lui. în ceea ce-1 privea, Hopkins stătea toată ziua
la studio ca să facă şedinţele foto serioase - cu mirese, bebeluşi şi antreprenori.
în prima săptămână Roy umblase peste tot după el cu un carneţel mic cu arc, în
care avea de gând să-şi noteze ponturile şi sfaturile care ar fi putut scăpa în
timpul unei zile de muncă de pe buzele bătrânului profesionist hârşit. în scurt
timp a ajuns să treacă în el costul ben-zinei pe care o pompa zi de zi în maşină.
Edward. Un copilaş palid, cu ochi albaştri şi păr spălăcit, care a avut vreme
îndelungată o fire nemaipomenit de dulce, de blândă şi de liniştită, îi zâmbea
binevoitor oricui se uita admirativ la el în landou când Lucy îl plimba prin parc,
dormea şi mânca atunci când trebuia, iar între timp zâmbea întruna. Cuplul
vârstnic care locuia în apartamentul de dedesubt zicea că nu mai văzuse un
bebeluş atât de liniştit şi de cuminte. Când auziseră că deasupra lor o să
locuiască un copil, vechii locatari se pregătiseră pentru ce era mai rău, dar
trebuiau să le spună celor doi tineri soţi Bassart că până acum nu aveau motive
să se plângă.
Chiar înainte ca Edward să împlinească un an, unchiul Julian 1-a angajat pe
Roy să vină la ei şi să facă fotografii la petrecerea de acceptare a lui Ellie într-o
frăţie studenţească. A doua zi Roy a început să discute despre demisia din slujbă
şi deschiderea propriului studio fotografic. Cât mai putea s-o ţină ocupându-se
după-amiaza de Fiicele Revoluţiei Americane şi seara de balurile de liceu? Cât
mai putea continua să fie plătit cu mai nimic, deşi făcea toată munca anostă şi
murdară, munca de weekend, munca de noapte, în timp ce Hopkins întorcea
banii cu lopata şi, în plus, făcea şi toate treburile creative (asta dacă puteai numi
ceva din ce făcea Hopkins „creativ")? Cât timp anume mai trebuia să-1 lase pe
Hopkins să scape doar cu
 260
cheltuielile cu benzina, în timp ce Roy suporta toate reparaţiile maşinii?
— LaVoy! a izbucnit Roy într-o seară, la sfârşitul unei după-amiezi
îngrozitoare petrecută foto-grafiindu-i pe băieţii şi fetele de la 4H Club1. Ar
trebui să mă duc la Britannia şi să-i ard un pumn drept în gură fătălăului ăluia.
Fiindcă, ascultă la mine, el a ştiut din capul locului ce implica slujba asta. Un
comisionar cu ştaif. Cât despre tehnica fotografică necesară - ei bine, pentru
numele lui Dumnezeu, şi Eddie ar putea s-o facă! Şi să-ţi mai zic ceva: LaVoy
ştia. Păi, ia gândeşte-te puţin. Mai ţii minte ce surprins am fost? Ei bine, de fapt
a fost un gest de răzbunare la adresa mea -poţi să-ţi închipui aşa ceva? - şi eu
sunt aşa de tâmpit, că nu m-am prins decât azi, când tocmai îi pozam pe toţi
puştii ăia care făceau „Zâmbiţi, zâmbiţi". Ei bine, o să-i arăt eu lui. Şi lui
Hopkins. Dacă mi-aş deschide studioul meu, în mai puţin de-un an aş pune mâna
pe jumătate din clienţii lui Hopkins pentru portrete. Asta-i clar. Ştiu precis. Nu-i
trebuie decât puţină concurenţă şi pe urmă să-1 vezi cum fuge plângând acasă la
mămica.
— Şi unde ar funcţiona studioul ăsta, Roy?
— Unde ar funcţiona? La început? Adică unde l-aş deschide? Asta vrei să
ştii?
— Unde ar funcţiona? Cât o să coste? Ce-o să faci ca să ne întreţii până când
clienţii încep să-1 părăsească pe Hopkins şi să dea fuga la tine?
— Of, la naiba! a exclamat el, izbind cu pumnul în masă. Naiba să-1 ia pe
LaVoy ăla! Deloc nu suporta criticile, absolut deloc. Şi chestia e că am ştiut-o
dintotdeauna. Dar să se coboare într-atât...
1. Reţea de organizaţii de tineret din S.U.A. şi Canada, înfiinţată în 1902.
261
— Roy, unde anume ai de gând să-ţi deschizi studioul?
— Păi... dacă vrei să discutăm serios despre asta...
— Unde, Roy?
— Păi, vezi tu, ca să pot începe, ar trebui să mai închiriem un loc.
— încă o chirie?
— Dar trebuie să scoatem din calcul aşa ceva. Fiindcă n-avem cum, ştiu asta.
Nu ne-am putea-o permite. Aşa că pentru început, ei bine... mă gândeam că aici.
— Aici?
— Păi, camera obscură mi-aş amenaja-o în piv-niţă, bineînţeles.
— Şi studioul propriu-zis ar fi la noi în living?
— Doar pe timpul zilei, bineînţeles.
— Şi Edward şi cu mine pe timpul zilei?
— Păi, cum ziceam, Lucy, rămâne să discutăm, se înţelege. Eu sunt întru
totul dispus să analizăm argumentele pro şi contra şi s-o facem cu calm...
— Şi clienţii?
— Ţi-am spus, asta ar dura.
— Şi despre ce cameră obscură vorbeşti? Nici măcar nu te-ai apucat să-ţi
amenajezi o cameră obscură. Ai povestit cum o să te apuci să-ţi amenajezi o
cameră obscură. O, de povestit ai povestit, asta da...
— Ei bine, întâmplător, muncesc cât e ziua de lungă, ştii asta. Ajung seara
acasă rupt de oboseală, drept să zic. Iar în weekenduri jumătate din timp sunt
trimis la câte o nuntă la dracu-n praznic - o, las-o baltă. Nu înţelegi nimic din
cariera mea. Sau diri ambiţiile mele! Am un copil de crescut, Lucy. Şi
întâmplarea face că nutresc ambiţii la care să ştii că n-am renunţat numai fiindcă
m-am însurat. Şi cu siguranţă n-am de gând să fiu victima răzbunării acelui
LaVoy pentru tot restul vieţii, ascultă-mă ce-ţi spun. M-a prostit să
accept slujba asta, care e de fapt una de uzură, ştii - şi Hopkins mă plăteşte
cu mai nimic, dacă stai să te gândeşti cât pot câştiga fotografii, şi fiindcă îţi spun
ţie, nevasta mea, că îmi doresc un studio al meu... o, n-o să pricepi nimic! Nici
măcar nu încerci!
Şi a ieşit în fugă pe uşă.
Când s-a întors, era aproape miezul nopţii.
— Pe unde ai umblat, Roy? Am stat trează şi te-am aşteptat fără să ştiu unde
eşti. Unde ai fost? Prin vreun bar?
— Prin ce? a replicat el acru. Am fost să văd un film, Lucy, dacă chiar vrei
să ştii. Am fost în oraş şi am văzut un film.
S-a dus la baie ca să se spele pe dinţi. După ce au stins lumina, Roy a zis:
— Ei bine, ascultă-mă ce-ţi spun. Nu ştiu cum
a fost cu toţi guguştiucii dinaintea mea, dar în
ceea ce mă priveşte, Moş Scârţar o să plătească
măcar o parte din asigurarea maşinii când va tre
bui reînnoită. N-am de gând să trag ca un bou,
pardon de expresie, ca să-1 fac să devină cel mai
bogat tip din oraş.
Lunile au trecut. Nimeni n-a mai adus vorba de studio, deşi din când în când
Roy bodogănea câte ceva despre LaVoy. „Mă întreb dacă administraţia acelei
aşa-zise şcoli ştie care-i treaba cu tipul ăla. Un poponar veritabil, pe cuvânt, cum
mai auzi că există pe lume. Marţafoiul ăla bătrân de LaVoy. H. Harold. Frate, ce
mi-ar mai plăcea să dau nas în nas cu el prin centru într-o zi, să-1 întâlnesc faţă
în faţă."
Prin primăvară, într-o duminică, când merseseră în vizită în Liberty Center,
Lucy a auzit-o întâmplător pe mama lui Roy spunând că primiseră un colet
pentru el şi că era sus, la el în dormitor, pe măsuţa de toaletă. In seara aceea,
262
263
când se întorceau cu maşina la ei acasă, ea 1-a întrebat ce era în colet.
— Care colet? a întrebat Roy.
A doua zi, când a terminat de strâns după micul dejun şi a făcut patul lui
Edward, Lucy s-a apucat să scotocească prin apartament. Abia după prânz, când
Edward îşi făcea somnul, a dat peste o cutiuţă îndesată într-unui din bocancii de
armată ai lui Roy, tocmai în fundul debaralei de pe hol. Cutia era de la un atelier
tipografic din Cleveland, Ohio, iar înăuntru erau sute şi sute de cărţi de vizită pe
care scria
STUDIOUL FOTO BASSART
Cea mai rafinată portretistică foto
din întreg oraşul Fort Kean
Când Roy ajungea seara acasă, de obicei se juca un joc cu băiatul (oricât de
rupt de oboseală ar fi fost). „Ed?" zicea Roy când intra pe uşă. „Hei, 1-a văzut
cineva pe Edward Bassart?" - la care Edward iţea capul dindărătul canapelei şi,
luând în cătare uşa de la intrare, alerga cu toată viteza direct în braţele tatălui
său. Roy îl sălta de jos şi, învârtindu-1 pe deasupra capului, exclama, pre-
făcându-se uluit: „Măi să fie. Măi să fie! Uite-1 pe veritabilul Edward Q. Bassart
în persoană".
în seara zilei când Lucy i-a descoperit secretul, Roy a intrat pe uşă, Edward a
alergat într-un suflet la el, Roy 1-a săltat deasupra capului, iar Lucy şi-a zis „Nu!
Nu!" - căci cum ar fi fost dacă pruncul acela micuţ, inocent şi surâzător l-ar fi
crezut pe taică-său un bărbat adevărat şi-ar fi ajuns să crească luându-şi-1 drept
model?
S-a înfrânat cât a durat cina şi cât Roy i-a citit lui Edward, dar după ce acesta
1-a culcat pe băiat, ea 1-a aşteptat în camera de zi cu pachetul din Cleveland,
Ohio, aşezat pe măsuţa de cafea.
— Când ai de gând să te maturizezi? Când o
să-ţi faci treaba la slujba pe care o ai fără să
cauţi cu tot dinadinsul un mod de a te fofila?
Când?
Ochii lui Roy s-au umplut de lacrimi şi el a ieşit în fugă din apartament.
Când s-a întors, se făcuse iarăşi miezul nopţii. Mâncase un hamburger şi
fusese să vadă alt film. Şi-a scos paltonul şi 1-a atârnat în dulap. A intrat în
cameră la Edward. Când a ieşit de-acolo -refuzând în continuare s-o privească în
ochi -, a întrebat:
— S-a trezit?
 — Când?
El a luat o revistă şi, frunzărind-o, a spus:
— Cât am fost plecat.
— Din fericire, nu.
— Uite ce e, a început Roy.
— Ce?
— Of, a răbufnit el, trântindu-se într-un fotoliu, îmi pare rău! Serios vorbesc,
chiar îmi pare rău, a spus, înălţând braţele. Uite ce e, mă ierţi ori ba?
I-a explicat că văzuse reclama la cărţile de vizită pe spatele unei reviste de
specialitate când era la studioul lui Hopkins. O mie de cărţi de vizită...
— De ce nu zece mii, Roy? De ce nu o sută de mii?
— Mă laşi să termin, bine? a urlat el.
O mie era cantitatea minimă pe care o puteai comanda. Asta era oferta: o mie
cu cinci dolari şi nouăzeci şi opt de cenţi. OK, regreta că o făcuse fără să discute
mai întâi cu ea, fiindcă atunci s-ar fi putut certa pe tema asta, dacă avea rost sau
nu să comande cărţile de vizită înainte să fi pus la punct alte lucruri. Ştia că, din
punctul ei de vedere, nu banii erau problema, ci principiul.
— Şi una, şi alta, Roy.
264
265
Ei bine, poate că, din punctul ei de vedere, erau şi una, şi alta, dar, sincer
vorbind, nu ştia cât mai putea suporta felul în care îl exploata Hopkins pentru
şaizeci şi cinci de dolari amărâţi pe săptămână. în momentul acela valoarea de
vânzare a Hudsonului său la mâna a doua era, practic, zero. Dacă îşi făcea griji
pentru că plătise cinci dolari şi nouăzeci şi opt pentru nişte cărţi de vizită, de
degradarea maşinii ce mai zicea? Şi cum rămânea cu acel mărunţiş numit cariera
lui? Săptămâna trecută petrecuse două seri întregi foto-grafiind absolut fiecare
cercetaş şi cercetaşă din ţară! La ora asta putea să fi absolvit la Britannia, asta
dacă n-ar fi trebuit să meargă şi să-şi găsească o slujbă tâmpită ca asta ca să-şi
întreţină familia.
— Dar n-ai vrut să fii absolvent de Britannia.
— Vorbesc despre timpul care s-a scurs degeaba, Lucy, în timp ce eu îi
făceam treburile murdare lui Hopkins!
Ei bine, dacă tot voia să discute despre timp, ea ar fi fost acum în anul al
doilea, iar la toamnă în ultimul an. Peste un an ar fi absolvit facultatea. Ei bine, i-
a răspuns Roy, nu te purta de parcă ar fi vina mea. Dar era vina lui, a spus ea.
Cine venise cu ideea chestiei ăleia cu „retrasul"? Uite ce e, a spus el, discutaseră
deja de o mie de ori despre treaba asta. Ce treabă, Roy? Că, unu la mână, retrasul
funcţionase toată vara şi, doi la mână, că ea îl lăsase. îl lăsase, i-a replicat ea,
fiindcă o constrânsese, fiindcă insistase atâta... OK! a urlat el. în cazul ăsta
trebuie să-ţi asumi consecinţele, i-a spus ea, trebuie să plăteşti pentru faptele
tale! Toată viaţa? a întrebat el. Să plătesc o viaţă întreagă pentru asta? Fir-ar a
dracului de treabă, doar fiindcă fusese nevoit s-o ia de nevastă nu însemna că
trebuia să-1 slugărească pe Hopkins tot restul vieţii sau să fie fraierul unui
nenorocit de poponar bun de nimic!
266
— LaVoy nu are nici o legătură cu toată povestea! a ţipat ea.
— O, şi bănuiesc că nici Hopkins, după părerea ta.
— Nu are!
— A, nu? Pur şi simplu nu crezi chestia asta, aşa-i? Şi atunci cine are, Lucy,
doar eu? Doar eu şi nimeni altcineva?
Pe Roy l-au podidit lacrimile şi s-a repezit iarăşi spre uşă. S-a suit în maşină,
a plecat direct în Liberty Center şi nu s-a întors până în după-amiaza următoare.
Cu o mină foarte hotărâtă. Voia să aibă o discuţie serioasă, i-a spus el. Ca
între adulţi. Despre ce? a întrebat ea. întâmplarea făcea că avea un copil de doi
ani de care trebuia să aibă grijă în timp ce el se căra la film în centru sau dădea
fuga acasă la mămica. întâmplarea făcea că avea un băieţel isteţ şi vioi, care se
trezea dimineaţa şi descoperea că taică-său nu e acolo şi nu ştia ce să înţeleagă
din toate astea.
Roy se ţinea după ea prin încăpere, încercând să se facă auzit peste zgomotul
aspiratorului. în cele din urmă a smuls ştecherul din priză şi a refuzat să i-1
înapoieze până când îl asculta. Voia să discute despre o separare.
O ce? Te rog, i-a spus ea. Edward era la el în cameră, îşi făcea somnul de
după-amiază.
— Ce tot spui acolo, Roy?
— Mă rog, un fel de separare temporară. Ca să apucăm să ne liniştim
oarecum amândoi. Ca să putem judeca lucrurile în detaliu, iar mai târziu să
facem ce e mai bine... Un armistiţiu sau ceva de genul ăsta.
— Cu cine ai stat de vorbă, Roy, despre viaţa noastră privată?
— Cu nimeni, i-a zis el. Pur şi simplu am stat şi m-am gândit puţin. E ceva
aşa de nemaipomenit
267
că un bărbat stă şi se gândeşte la viaţa lui privată?
— Repeţi ideea altcuiva. Zi, e adevărat sau nu?
Roy a azvârlit ştecherul pe podea şi a ieşit iarăşi din apartament.
Se vede treaba că Edward nu dormea. Când ei doi începuseră să se certe,
fugise de la el din cameră în baie şi pusese micul cârlig cu care se zăvora uşa.
Lucy a bătut disperată la uşă. I-a promis tot soiul de recompense, numai să salte
cârligul din ochiul şurubului prins acolo. I-a zis că tăticul era supărat pentru că i
se întâmplase ceva la muncă, dar că nimeni nu era furios pe nimeni. Tăticul
plecase la muncă şi avea să se întoarcă la cină, la fel ca în fiecare seară. Nu voia
să se joace jocul lui cu tăticul? L-a implorat să deschidă. în timpul ăsta se
împingea întruna în uşă, gândindu-se că o să scoată şurubul din scândurile vechi
ale casei. într-un final a trebuit să se izbească tare cu umărul în uşă pentru ca
drăcia să se smulgă din perete.
Edward şedea sub lavoar, acoperindu-şi faţa cu un prosop. Când a auzit-o că
se apropie, a izbucnit în hohote de plâns şi de-abia după o jumătate de oră în care
l-a ţinut în braţe şi l-a legănat, a reuşit să-1 convingă că totul era în regulă.
în noaptea aia, când Roy a venit acasă şi s-a apucat să se dezbrace pe
întuneric, Lucy era în pat. A aprins lumina şi, pe tonul cel mai delicat cu putinţă,
temându-se să nu-1 trezească pe Edward, i-a cerut să ia loc şi să asculte ce avea
de zis. Trebuiau să stea de vorbă. Trebuia ca Roy să înţeleagă ce efect avea
comportamentul lui asupra liniştii sufleteşti a lui Edward. I-a povestit lui Roy
cum se încuiase Edward în baie - un copil de doi ani, Roy. I-a spus cum se
simţise văzându-1 că stă acolo, sub lavoar, ascunzându-se îndărătul
unui prosop. I-a spus că nu putea continua să fugă şi să se aştepte ca băieţelul
lor, aşa mititel cum era, să nu priceapă că între mama şi tatăl lui se petrecea ceva.
I-a spus că nu putea să vină de la muncă şi să se poarte drăgăstos cu un copilaş
de doi ani, să se joace cu el, să-i citească şi să-1 sărute de noapte bună şi pe
urmă, dimineaţa, pur şi simplu să nu fie acolo. Fiindcă băiatul era în stare să
pună lucrurile cap la cap, fie că Roy îşi dădea sau nu seama de asta.
Roy a încercat în câteva rânduri să se apere, dar ea a continuat, refuzând să
se lase întreruptă, până când a rostit tot adevărul şi după o vreme Roy pur şi
simplu şedea acolo, pe marginea canapelei extensibile, cu capul în palme,
spunând că-i pare rău. Eddie chiar se încuiase în baie?
I-a spus cum trebuise să spargă uşa ca să intre. O, Doamne. Se simţea
îngrozitor. Nu ştia ce se petrecea cu el. Era teribil de surescitat. Nu mai păţise
aşa ceva în viaţa lui. Cum îşi putea închipui că voia să-i facă rău lui Edward? îl
iubea, îl adora. Toată după-amiaza aştepta cu nerăbdare momentul când urma să
dea uşa de perete, iar Edward avea să se repeadă spre el din celălalt capăt al
livingului. îl iubea la nebunie. Şi o iubea şi pe ea, chiar o iubea, chiar dacă în
ultima vreme nu o arătase. De aici şi toată confuzia asta. Ea era persoana cea mai
importantă din viaţa lui, dintotdeauna fusese aşa. Era atât de puternică, atât de
bună. Era, probabil, una dintre fetele cele mai incredibile pentru vârsta ei din
câte existaseră. Uită-te la Ellie: la douăzeci de ani îi dăduse deja papucii lui Joe
Whetstone ca să se încurce cu tipul ăla, Clark, iar după mai puţin de şase luni
scăpase deja de Clark şi ieşea oficial cu tipul ăla, Roger. Uită-te la orice fată de
douăzeci de ani şi apoi uită-te la Lucy şi la toate câte le pătimise. Ştia prin ce
trecuse familia ei din pricina
268
269
lui taică-său. Ştia câte făcuse ea ca să-şi salveze familia de el când refuzau să
se salveze singuri. Ştia cum trebuie să se simtă fiindcă era nevoită să-şi aducă
aminte că până la urmă ea fusese cea care trebuise să-i încuie uşa în nas, să-1
alunge, ca să nu se mai întoarcă vreodată să-i nenorocească viaţa mamei ei.
Ea i-a spus că nu se gândise niciodată la asta. N-o interesa unde era taică-său.
Ei bine, el se gândise la lucrurile astea. Ştia că nu-i plăcea să vorbească
despre taică-său, dar ideea era... voia ca ea să ştie că tocmai curajul ei la vederea
comportamentului lui taică-său fusese lucrul pe care îl admirase şi avea să-1
admire întotdeauna la ea. Avea curaj. Avea tărie. Ştia să deosebească binele de
rău. Nu mai exista alta ca ea. Se simţea privilegiat şi onorat să-i fie soţ, ştia
lucrul ăsta? O, de ce plângea? Nu părea în stare să se înfrâneze. Nu voise să-i
facă nici un rău lui Edward, trebuia să ştie asta. Nici ei nu voia să-i facă nici un
rău, nu voia să pricinuiască nici cel mai mic rău sau neajuns nimănui din lumea
asta. Nu ştia? Fiindcă ăsta era adevărul. Voia să fie bun şi sincer. O, te rog, te
rog. Trebuia să înţeleagă.
Stătea în genunchi pe podea, cu capul în poala ei, şi plângea incontrolabil. O,
Doamne, o, Doamne, exclama el. O, trebuia să-i mărturisească ceva. Şi ea
trebuia să-1 asculte până la capăt, trebuia să înţeleagă şi să ierte. Trebuia să
reuşească să lase totul în urmă după ce el o să-i spună ce avea de spus şi să nu
mai aducă niciodată vorba despre asta, dar trebuia să ştie adevărul.
Care adevăr?
Chestia era că fusese îngrozitor de confuz. Nici măcar nu ştia ce era în
mintea lui sau ce face. Trebuia să înţeleagă lucrul ăsta.
Ce să înţeleagă?
Păi, când fusese în Liberty Center, nu se dusese să stea cu ai lui. Stătuse la
familia Sowerby. A recunoscut că ideea separării nu fusese a lui, ci a unchiului
său.
Nu s-a scurs nici măcar o săptămână. într-o seară, la cină, a început iarăşi să
bombăne cum îl călca în picioare Hopkins. înainte ca ea să apuce măcar să-i
răspundă, Edward se ridicase de pe podeaua bucătăriei, unde începuse să se
joace, şi o rupsese la fugă.
Lucy şi-a trântit şervetul.
— Chiar trebuie să te văicăreşti? Chiar trebuie să te plângi? Chiar trebuie să
te porţi ca un ţânc de faţă cu propriul copil?
— Dar ce am zis?
 De data asta a fost plecat două zile întregi. în a doua dimineaţă Hopkins a
telefonat ca s-o informeze că nu ştia cât mai era dispus să tolereze figura asta cu
dispariţia din partea tânărului Roy. Ea i-a spus că era iarăşi un caz de boală în
Liberty Center. Hopkins i-a spus că, dacă era adevărat, el avea toată înţelegerea,
numai că avea şi o afacere de administrat. Lucy i-a răspuns că înţelege lucrul
ăsta şi îl înţelege şi Roy şi că îl aştepta să se întoarcă dintr-o clipă într-alta.
Hopkins a spus că şi el. Şi că spera că, atunci când o să se întoarcă într-adevăr, o
să facă bine şi-o să se concentreze la ce avea de făcut. Din câte se părea, cu două
săptămâni în urmă Roy fotografiase prânzul celor de la Kiwanis1 tocmai în
Butler fără să aibă film în aparat.
în după-amiaza aceea a sunat-o avocatul lui Julian Sowerby din Winnisaw. A
spus că îl
1. Organizaţie de voluntari înfiinţată în 1915 în Detroit, azi răspândită în
întreaga lume.
270
271
reprezenta pe Roy. Dorea să-i sugereze să-şi pună propriul ei avocat să îl
contacteze.
— Vă rog, i-a replicat ea, n-am timp de pros
tii.
Individul i-a spus că fie îşi angaja pe cineva care s-o reprezinte, fie o să-i
trimită actele de divorţ ei personal.
— O, zău? Şi pe ce motiv, dacă pot să ştiu şi
eu? Eu sunt aia care fuge de-acasă? Eu sunt aia
care nu se prezintă la lucru şi care nu se concen
trează la treabă nici măcar când e acolo? Eu sunt
aia care izbucneşte în lacrimi şi face crize de nervi
de faţă cu un copilaş? Eu sunt aia care visează
la cărţi de vizită pentru o afacere pe care nici
măcar n-aş avea cum s-o pornesc? Nu-mi spuneţi
mie să-mi iau avocat, domnule. Spuneţi-i clientu
lui dumneavoastră, domnul Sowerby, să-i spună
lui nepotu-său să se maturizeze. Eu am un apar
tament pe care trebuie să îl întreţin şi un băieţel
bulversat, al cărui tată o tuleşte întruna pe uşă
ca să primească sfaturi de la o persoană dubioasă
şi iresponsabilă. La revedere!
Roy s-a întors complet schimbat. Toată povestea aia cu bocitul era de
domeniul trecutului, gata, nici măcar nu înţelegea ce fusese în mintea lui.
Probabil că fusese dus cu pluta, zău aşa. îl luase deoparte pe taică-său şi stătuseră
de vorbă pe îndelete despre toată povestea. Până în momentul acela Lloyd
Bassart nu avusese habar despre incursiunile secrete ale fiului lui în Liberty
Center. Roy îi rugase pe soţii Sowerby să nu sufle o vorbă şi, cu toate că prima
oară consimţiseră, când situaţia s-a repetat, Irene Sowerby a zis că n-avea altă
soluţie decât să-i spună surorii ei ce se petrecea.
Nici experienţa cu taică-său nu fusese floare la ureche. Stătuseră treji în
bucătărie o noapte întreagă, până când se crăpase de ziuă, căutând să-şi
reconcilieze divergenţele de opinie. Să nu-şi
închipuie că nu s-a ridicat vocea sau că nu i-a sărit nimănui muştarul. Dar
continuaseră cu îndârjire până când lumina zilei a început într-adevăr să pătrundă
prin ferestrele din spate ale casei. Nici măcar acum nu era de acord sub nici o
formă cu tot ce spusese taică-său - şi nu suporta să-şi amintească felul în care o
spusese. în primul rând, jumătate din spusele lui erau luate din cartea cu citate a
lui Bartlett1. Chiar şi aşa, faptul că stă-tuse de vorbă despre toate lucrurile care îl
frământaseră vreme îndelungată - dintre care despre unele ea nici măcar nu ştia -,
ei bine, asta îi oferise prilejul de care avea nevoie ca să se descarce şi el. Nu
fusese uşor, putea să-şi dea şi ea seama, dar reuşise să-1 facă pe taică-său să
admită că Hopkins îl exploata evident - şi exploata şi Hudsonul. în al doilea
rând, îl convinsese să accepte că, dacă Roy avea susţinere financiară (aşa încât să
nu fie o încropeală chiar din capul locului), un studio fotografic al lui nu era în
nici un caz ceva care să-i depăşească puterile. Dacă nu le depăşise pe ale lui
Hopkins în toţi anii ăştia, cu siguranţă nu le depăşea nici pe ale lui, Roy putea să-
i garanteze asta. într-un final a trebuit să-i dea clar de înţeles lui taică-său că, deşi
făcea un sacrificiu - şi încă unul împovărător -, era dispus să renunţe pe moment
la ambiţiile lui profesionale pentru a asigura bunăstarea nevestei şi copilului lui.
Nu-şi dorise decât ca taică-său să accepte că sacrificiu era exact cuvântul potrivit
pentru a descrie situaţia. Iar în momentul în care taică-său a acceptat -adică pe la
cinci dimineaţa -, tot restul a prins cumva să se lege. Pe de altă parte însă,
decizia de a se întoarce la Lucy fusese a lui Roy şi el
1. Bartlett's Quotation Book (1855) a lui John Bartlett este o culegere de
citate care s-a bucurat de o largă răspândire în Statele Unite încă de la prima
ediţie.
272
273
ţinea ca ea să o ştie. Felul în care se tot dăduse cu curul de pământ în
ultimele săptămâni (dacă putea să-1 ierte pentru că folosea o expresie cazonă
grosolană, dar exactă), ei bine, era şi pentru el un mister, cum trebuie să fi fost şi
pentru ea. Dar de-acum se terminase, asta era clar, fir-ar. Al naibii de clar.
Trebuia să se confrunte cu o decizie, iar el se confruntase. Se întorsese. Şi de ce?
Fiindcă şi-o dorise. Iar dacă era vreun lucru pentru care trebuia să fie iertat,
atunci îşi dorea şi asta, să-i ceară să fie iertat. Şi nu în genunchi, ci stând drept şi
privind-o în ochi. Ţinea ca ea să ştie că era un bărbat îndeajuns de matur ca să-şi
asume o greşeală, în caz că făcuse vreuna. Şi, pe undeva, presupunea că aşa şi
era - deşi în realitate era mai complicat de atât.
Dar de-ajuns cu explicaţiile. Fiindcă a explica era doar un fel de a te milogi,
iar el nu se milogea pentru nimic. Nu-i trebuia nici milă, nici înţelegere, nimic.
Era dispus să uite ce-a fost, s-o ia de la zero, despovărat de toate, iar toată
povestea asta avea să-i prindă al naibii de bine - asta dacă era dispusă şi ea.
Ea i-a spus că n-o să-1 ierte decât dacă promite că nu mai vorbeşte cu Julian
Sowerby câte zile mai trăia.
Câte zile mai trăia?
Da. Câte zile mai trăiau ei toţi.
Dar problema era că el îl cam determinase pe Julian să-şi facă o impresie
greşită legată de ceea ce îşi dorea.
Pe Lucy n-o interesa.
— Dar câte zile mai trăi... păi, e cam absurd, Lucy. Vreau să zic că asta ar
putea însemna foarte mult timp.
— Of, Roy...!
— Nu vreau să zic decât că nu mi-aş dori să fac din capul locului o
promisiune de care n-o să
274
mă ţin, asta-i tot. Adică peste un an, cine ştie? Uite ce e, ori uităm ce-a fost,
ori nu. Peste un an... la naiba, peste o lună toate astea o să fie deja tare departe.
Adică, eu cu siguranţă sper să fie aşa. Şi o să fie responsabilitatea mea, ştiu asta.
Adică, la drept vorbind, e deja.
Lucy nu avea de ales. Cum altfel l-ar fi putut împiedica să mai ceară
vreodată sfatul omului ăluia? Era greşit să dezvălui o mărturisire, dar dacă nu
izbutea să-i spună adevărul acum, ce l-ar împiedica să dea iar fuga la Julian
Sowerby cu prima ocazie când va simţi impulsul să se sustragă de la
responsabilităţile şi obligaţiile lui? Cum altfel să-1 facă să priceapă că unchiul
care se prefăcea că este atât de drăguţ, de amabil şi de nonşalant, tot numai
glume şi râsete şi trabucuri gratis, era în fond un individ crud, depravat şi
mincinos?
Aşa că i-a spus lui Roy ce auzise Ellie la telefon. La început nu i-a venit să
creadă, iar apoi a fost îngrozit, a zis el.
în a patra vară de când erau căsătoriţi, Roy s-a trezit că trebuia să facă
reparaţii la maşină în fiecare lună. De-acum o avea de şapte ani şi nu se putea
aştepta să reziste la nesfârşit fără să o îngrijească foarte atent. Nu că se plângea,
doar enunţa un adevăr. în multe duminici din lună Lucy se uita dimineaţa de la
fereastră la aleea din faţa casei şi-i vedea picioarele iţindu-i-se de sub maşină,
aşa cum i le vedea pe vremuri de la fereastra camerei lui Ellie. Şi o dată 1-a
văzut ţinându-1 pe Edward în braţe deasupra capotei şi explicându-i cum
funcţionează motorul.
Dacă Roy nu avea vreo nuntă de fotografiat, duminica mergeau toţi trei la o
plimbare cu maşina sau, dacă nu, se duceau în Liberty Center ca să-i viziteze pe
părinţii lui Roy. Ca să treacă timpul mai repede pe drum, de multe ori Roy îl
distra
275
pe Edward povestindu-i despre perioada petrecută în armată aproape de Polul
Nord. Erau nişte povestioare simple cu tăticul care făcuse asta şi tăticul care
făcuse aialaltă, povestioare care implicau pinguini, igluuri şi câini trăgând sănii
prin zăpadă - şi ceea ce o scotea uneori din minţi pe Lucy nu era neapărat faptul
că băieţelul le considera, fireşte, adevărate, ci faptul că Roy părea să-şi dorească
asta.
Poate că nici n-ar mai fi acceptat excursiile astea duminicale dacă n-ar fi fost
Edward, căruia îi plăcea la nebunie ideea că are nişte bunici pentru care trebuie
să călătorească ca să-i vadă. Ei îl pupau, îl luau în braţe, îi dădeau cadouri, îl
făceau să râdă, îi spuneau ce băieţel frumos şi isteţ este... Şi de ce să nu se
bucure de lucrurile astea? De ce să fie lipsit de lucrurile care pentru copiii altora
erau ceva de la sine înţeles? Să mergi în vizită la bunici făcea parte din copilărie
şi Edward urma să aibă parte de tot ce ţinea de copilărie.
îi făcea mult mai puţină plăcere să vadă cât de dornic era soţul ei să
întreprindă acele călătorii. Bineînţeles, se prefăcea că pentru el devenise - mai
mult sau mai puţin - o bătaie de cap, că o făcea din obligaţie filială, dintr-un
sentiment al datoriei, din respect. Pe de altă parte, întotdeauna se prefăcuse în
felul ăsta.
Acum îl vedea prefăcându-se aproape tot timpul, ca să evite confruntările
care avuseseră loc aproape săptămânal după primele şase luni de căsătorie. De
fiecare dată când deschidea gura, Lucy îşi dădea seama că nici un cuvânt de-al
lui nu era sincer, că încerca doar s-o dezarmeze spu-nându-i ce-şi închipuia că
voia ea să-1 audă zicând. Ar fi făcut orice ca să evite o confruntare - orice,
numai să se schimbe cu adevărat nu.
Se prefăcea, de pildă, că era mai mult sau mai puţin mulţumit să lucreze
pentru Hopkins. Wendell avea neajunsurile lui, dar cine nu le avea? se grăbea el
să adauge. Mda, dragul de Wendell -când ea ştia că, în sinea lui, îl ura de moarte
pe Hopkins.
 Tot aşa, se prefăcea că de-acum credea şi el că Lucy făcuse bine când îl
descurajase să-şi deschidă propriul atelier fotografic. Mai trebuia să înveţe o
droaie de lucruri şi n-avea decât douăzeci şi patru de ani, deci ce atâta grabă? în
timpul ăsta Lucy găsea cel puţin o dată pe lună cuvintele „Studio Portrete
Bassart" sau „Portrete de Bassart" scrise caligrafic pe marginea ziarului sau
mâzgălite în blocnotesul de lângă telefon.
Şi - lucrul cel mai îngrozitor - se prefăcea că e în continuare furios la culme
pe Julian Sowerby. După ce Lucy îi destăinuise secretul lui Julian, Roy fusese de
acord că din momentul acela nici unul din ei nu trebuia să mai aibă nimic de-a
face cu un asemenea individ. Şi totuşi, pe măsură ce lunile se scurgeau, a început
să se întrebe dacă nu o nedreptăţeau cumva pe mătuşa lui. Poate că ei i-ar fi
plăcut să-1 vadă din când în când pe Edward...
Lucy îi zicea că dacă Irene Sowerby îşi dorea suficient de tare să-1 vadă pe
Edward, putea să vină în vizită la soţii Bassart în orice după-amiază de duminică
când erau acasă. Roy îi răspundea că aşa era, bineînţeles că da, numai că, din
câte înţelesese el, mătuşa Irene credea că erau la fel de furioşi şi pe ea, nu doar
pe unchiul Julian, din pricina amestecului în căsnicia lor. Motivul profund al
rupturii cu Julian îi rămânea necunoscut mătuşii, iar ei nu i-1 puteau destăinui -
nici ei, nici părinţilor lui Roy. Era îngrozitor să te gândeşti cum trăia mătuşa
Irene fără să aibă habar ce fel de om era de fapt soţul ei, dar aveau şi ei
276
277
problemele lor, conchisese Roy, nu mai trebuia să încerce s-o scape pe
mătuşa Irene de ale ei. în plus, nu îi era mai bine dacă nu ştia? Şi, oricum, nu
despre asta era vorba. Era vorba despre faptul că Irene credea că Lucy şi Roy
erau furioşi pe ea... Lucy dorea să-1 informeze pe Roy că Irene Sowerby nu se
înşela întru totul.
Poftim? Chiar erau furioşi pe ea? Zău? După un an?
Lucy a continuat. Ştia că mama lui Roy îi şoptea lucruri la ureche duminica.
Poate că data viitoare Roy avea să profite de ocazie ca să-i şoptească la rândul
lui că soră-sa Irene ar fi putut să se gândească la binele acestui nepoţel pe care
tânjea atât de tare să-1 vadă atunci când Julian Sowerby se apucase să aranjeze
divorţul lui Roy! Poftim?
Asta, fireşte, dacă nu cumva Roy nu vedea în uneltirile lui Julian o
ameninţare pentru fericirea şi dezvoltarea armonioasă a lui Edward. Poate Roy
chiar împărtăşea părerea unchiului său cum că bunăstarea familiei cuiva nu
cântărea nici pe departe la fel de mult ca satisfacerea propriilor dorinţe egoiste.
Ei, nu. Fireşte că nu. Ce, glumea cumva? Doar fusese şocat, nu, fusese
scârbit de-a dreptul când aflase despre unchiul Julian şi femeile lui! Şi ea nu
credea că mai era aşa? Uneori, când începea să se gândească cum îşi făcuse
Julian de cap în toţi anii ăia, se simţea atât de scârbit şi de furios, că nici măcar
nu ştia ce să facă. Glumea cumva când îl asocia cu Julian Sowerby? Nu
respinsese el toată povestea cu divorţul după ce apucase să se gândească un pic
la asta? Uite care-i treaba, o căsnicie nu e un lucru pe care îl arunci pur şi simplu
pe geam, ca pe un pantof vechi. Căsnicia nu e un lucru în care să păşeşti cu
nonşalanţă şi nici unul pe care să-1 destrami cu nonşalanţă. Cu
cât stătea mai mult să reflecteze, cu atât ajungea să înţeleagă mai bine că a te
căsători era, probabil, lucrul cel mai serios pe care-1 făceai în viaţă. La urma
urmei, familia era coloana vertebrală a societăţii. Elimină familia şi ce-ţi mai
rămâne? Nişte oameni care aleargă de colo colo, atâta tot. Anarhie absolută.
încearcă să-ţi imaginezi lumea fără familii. Pur şi simplu n-ai cum. O, sigur, sunt
unii care dau fuga la câte un avocat de divorţuri cât ai bate din palme. Cum nu le
convine ceva, pac, la tribunal - şi la naiba cu copiii, la naiba cu celălalt. Pe de
altă parte, dacă cei doi soţi au vreo fărâmă de maturitate, se aşază şi stau de
vorbă pe îndelete despre neînţelegerile dintre ei, îşi exprimă doleanţele, iar când
toată lumea a apucat să-şi formuleze acuzaţiile - şi, în acelaşi timp, să recunoască
unde e posibil să fi greşit (fiindcă nu se poate, fireşte, ca unul să aibă dreptate de
fiecare dată, iar celălalt să greşească tot timpul) -, atunci, în loc să dea fuga în
Reno, Nevada, doi oameni îndeajuns de maturi ca să nu se mai poarte copilăreşte
se pun serios pe treabă şi se hotărăsc serios să facă eforturi ca să-şi salveze
căsnicia. Fiindcă acesta e cuvântul cheie, să fie clar, efortul - chestie pe care
fireşte că n-o ştii când intri în paşi de vals în sfânta legătură a căsătoriei,
gândindu-te că o să fie mai mult sau mai puţin o continuare a distracţiei lipsite
de griji din vremurile premaritale. Nu, căsnicia înseamnă efort, ba chiar unul
intens şi al naibii de important când întâmplarea face să mai fie implicat şi un
copil, care are nevoie de tine cum n-a mai avut nimeni în toată viaţa ta.
Nu suporta prefăcătoria asta a lui, aşa că se străduia din răsputeri să se
convingă că nu era prefăcătorie, că el chiar credea ce spunea, şi s-a trezit că nu
suporta nici gândul ăsta.
278
279
După cină şi o vizită la familia Bassart, îl duceau pe Edward acasă la taţi
Will. Mai întâi străbunica aducea fursecurile pe care le copsese anume pentru el.
Pe urmă străbunicul făcea nişte scamatorii despre care zicea că le făcuse pe
vremuri pentru mama lui Edward când era ea mică. II punea să închidă ochii,
timp în care îşi înfăşură pumnul şi două degete iţite în afară într-o batistă albă.
Pe urmă, măi să fie, zicea el, deschide ochii, Edward Bassart, că am aici un
iepuraş care ar vrea să te cunoască. Şi uite iepuraşul, cu două urechi lungi şi un
botic şi un şir nesfârşit de întrebări despre Edward şi despre mămica lui şi despre
tăticul lui. La sfârşitul conversaţiei Edward avea voie să-i şoptească iepuraşului
o dorinţă la ureche. O dată, spre deliciul tuturor celor prezenţi - în afară de taţi
Will, care era convins că se pricepea puţin să-şi prefacă vocea -, Edward a
trâmbiţat că dorinţa lui cea mai mare era ca iepuraşul să fie adevărat.
— Cum adică adevărat? 1-a întrebat străbunicul.
— Adevărat. Nu o batistă.
Lui Edward îi plăcea cel mai mult să se cocoaţe pe bancheta de la pian, fie
lângă bunica Myra în timp ce ea îi cânta, fie chiar la ea în poală, ca să „cânte" el.
Ea îi lua degeţelele într-ale ei şi dinspre pian începeau să răsune poticnit „Frere
Jacques", „Mary avea un mieluşel" şi un cântec intitulat „Michael Finnegan", la
care Edward învăţase versurile de la taţi Will. La fiecare vizită Edward, bunica
Myra şi taţi Will îl cântau în cor, în vreme ce străbunica băieţelului şedea cu
farfuria cu fursecuri în poală, iar tatăl lui, cu ilueta lui prelungă tolănită într-un
fotoliu, ţinea ritmul lovindu-şi încetişor un bombeu de celălalt.
Cunosc un om pe nume Michael Finnegan,
Avea favoriţi pe bărbie-negan,
A suflat vântul şi i-a smuls-negan,
Bietul moş Michael Finnegan - de la capăt-negan.
280
Aşa că o luau de la capăt în timp ce Lucy îi urmărea în tăcere. Astea, spunea
bunica Myra, erau toate cântecele pe care mamei lui Edward îi plăcea să le cânte
când era un copilaş de vârsta lui. Lucy îşi dădea seama că fiul ei nu pricepea în
ruptul capului cum venea asta. Mama lui fusese şi ea un copilaş? Nu-i venea să
creadă - şi nici ei.
Şi pe urmă mai era celebra poveste cu „zăritul" ei de pe pervazul ferestrei din
sufragerie, alt lucru despre care nu-şi amintea nimic. în prima zi când taţi Will 1-
a familiarizat cu sportul respectiv, bunica Myra s-a făcut nevăzută în baie şi n-a
mai ieşit de-acolo decât după ce musafirii plecaseră spre casă.
în anii de după dispariţia soţului ei, Myra ajunsese să-şi arate vârsta, ba chiar
mai mult de-atât: erau duminici în care arăta mai puţin ca o femeie de patruzeci
şi ceva de ani şi mai degrabă ca una de şaizeci. Cute adânci i se iţeau la colţurile
gurii, pielea de sub ochi îi căpătase o nuanţă vineţie, gâtul ei frumos îşi pierduse
netezimea şi strălucirea, însă înăsprirea, întunecarea, uzura aceea nu-i ştirbeau cu
nimic aerul delicat. Chiar şi celor care credeau că o cunoscuseră îndeaproape le
venea cu certitudine mai uşor să înţeleagă cât de adânc înrădăcinată în firea ei
era înfăţişarea aceea dulce ce o caracteriza. Anii treceau, femeia îmbătrânea şi în
scurt timp a devenit din ce în ce mai dificil pentru toţi - chiar şi pentru fiica ei -
să-şi amintească faptul că motivul pentru care Myra Nelson îndurase să fie
maltratată aşa cum fusese în timpul căsniciei era acela că, în esenţă, era pur şi
simplu fetiţa tatei. Timpul a trecut şi, încet, foarte încet, cum stătea în tăcere în
sufrageria aceea şi urmărea totul cu atenţie - cum nu putuse s-o facă niciodată pe
vremea când se dezlănţuia scandalul, când se dezlănţuia ea însăşi -, foarte încet,
lui Lucy a început să-i fie clar că mama ei îmbătrânită
281
avea într-adevăr o personalitate. „Nevolnică" şi „insipidă" nu mai păreau
cuvinte potrivite pentru a înţelege pe de-a-ntregul ce fel de om era. A început să-
i fie clar că motivul pentru care gura îi păruse întotdeauna atât de blândă, ochii
atât de miloşi şi corpul atât de moale nu era acela că maică-sa se născuse proastă
şi frumoasă.
A trecut timpul şi duminica prin salonaş au început să se perinde bărbaţi.
Erau invitaţi să cineze şi să-şi petreacă după-amiaza acolo. La început a fost
tânărul Hank Wirges, care, fireşte, nu era tocmai ceea ce s-ar putea numi un
bărbat. Era un băiat brunet şi drăguţ care studiase jurnalistica la Northwestern,
unde obişnuia să iasă cu o fată care fusese în aceeaşi frăţie cu Ellie Sowerby.
Hank venise la Winnisaw ca să lucreze ca reporter debutant la The Leader şi-i
căutase pe soţii Carroll fiindcă bunica lui şi Berta fuseseră prie-tene în copilărie,
cu mulţi ani în urmă.
O dată pe săptămână Hank o scotea pe Myra la film, unde plăteau pe din
două, şi în fiecare duminică era invitat la ei la cină. Tuturor le plăcea să se poarte
frumos cu el şi să-1 facă să se simtă ca acasă printre străini, dar, fireşte, n-a
surprins pe nimeni când, după un an, ieşirile la film au prins să se rărească. într-
un final el a întrebat dacă poate veni la cina de duminică împreună cu o fată pe
nume Carol-Jean, cu care s-a vădit că se vedea în paralel.
De fapt, era chiar mai bine că Hank se încurcase cu această Carol-Jean,
spunea Willard, căci începuse să dea impresia că i se aprinseseră călcâiele rău de
tot după Myra. Deşi nu i se adresa niciodată altfel decât cu doamna Wilson, se
uita la ea ca la un soi de zeiţă. A venit de două ori la cină împreună cu tânăra lui
prietenă, iar pe urmă Myra a avut un puseu serios de migrene şi, cumva, Hank a
ieşit din vieţile lor. Dar cel puţin reprezentase
282
pentru ea un soi de revenire treptată în lume, cum spusese tati Will, în anul
de după ce „Whitey se adunase, apoi răbufnise şi îşi dăduse în fine arama pe
faţă". Fusese o perioadă în care Myra găsea cu greu puterea să se arate pe
Broadway. Dacă n-ar fi fost dorul de casă al lui Hank, pe care să îl aline,
probabil că n-ar fi făcut altceva decât să dea lecţii după-amiaza şi pe urmă să se
întoarcă în pat ca să plângă după toţi anii aceia irosiţi cu cineva care „nu se
vădise a fi nici pe departe omul care ne aşteptaserăm cu toţii să fie", în ceea ce o
privea, Lucy nu stătea să se gândească nici o clipă la taică-său dacă putea evita
lucrul ăsta. Când i se pomenea numele, ei pur şi simplu îi pierea atenţia. N-o
preocupa fericirea lui, cum nu-1 preocupase nici pe el fericirea ei. Unde era
acum, ce făcea acum, asta era treaba lui - şi era pe barba lui. O fi fost ea cea care
încuiase uşa, dar pe fugă îl puseseră propria lui ruşine şi laşitate. Când Edward
era încă micuţ şi tocmai se mutaseră în apartamentul cel nou, într-o seară sunase
telefonul când era singură acasă, iar la „Alo"-ul ei, de la celălalt capăt al firului
nu venise nici un răspuns. „Alo?" a zis ea din nou şi în clipa aceea a ştiut că era
tatăl ei, că se afla în Fort Kean şi că plănuia să se răzbune pe ea prin Edward.
„Ascultă, dacă tu eşti, te sfătuiesc foarte serios..." şi pe urmă închisese. Ce ar fi
putut el să-i facă? Nu avea nici un motiv de teamă - şi nici de regret. îl încuiase
pe dinafară - şi ce era cu asta? Nu ea îl lipsise pe el de un cămin adevărat şi de o
familie adevărată - nici vorbă. Era o datorie care nu avea să fie achitată niciodată
pe de-a-ntregul, dar nu era a ei faţă de el - nici vorbă... Apoi, într-o după-amiază,
când îl plimba pe Edward în landou prin parcul Pendleton, un vagabond s-a
ridicat de pe o bancă şi s-a îndreptat împleticindu-se spre ei. în clipa următoare
ea
283
a întors landoul şi s-a îndepărtat, doar ca să-şi dea seama după câteva minute
că, chiar dacă fusese taică-său şi o pândea, ea nu avea de ce să se teamă şi nici ce
să regrete. Dacă ajunsese un vagabond care cerşea şi dormea pe străzi, nu din
cauza ei era acolo. Nu merita nici o fărâmă din gândurile sau mila ei.
în vara de după ce Edward a împlinit trei ani, Blanshard Muller a început să
fie un oaspete constant la ei acasă. Familia Muller locuise pe Hardy Terrace -
mai precis, în spatele casei soţilor Bassart - de când ştia Willard. Acum
Blanshard locuia singur acolo, căci cu trei ani în urmă soţia lui avusese parte de
o moarte tragică - boala Parkinson -, iar copiii lui crescuseră şi se mutaseră de-
acasă. Fiul cel mare, Blanshard jr., era căsătorit şi stătea cu familia în Des
Moines, Iowa, unde ajunsese deja director adjunct la departamentul de achiziţii
al Companiei Feroviare Rock Island, iar Connie Muller, pe care Lucy şi-1
amintea din şcoală drept un băiat masiv şi vânjos, cu doi ani mai mic decât ea,
urma să termine medicina veterinară la Michigan State.
Cu treizeci de ani în urmă Blanshard Muller intrase în afaceri cu o trusă de
scule şi picioarele lui vânjoase - asta era descrierea lui taţi Will - şi bătuse
birourile din toată ţara reparând maşini de scris. Astăzi închiria, vindea şi repara
cam toate tipurile de aparatură de birou care existau şi era unicul proprietar al
companiei Alpha Business Machine, care avea sediul chiar în spatele
judecătoriei din Winnisaw. Avea un pic peste cincizeci de ani şi era un bărbat
înalt, cu părul cărunt, pe care şi-1 pieptăna foarte lins, un nas cârn şi un maxilar
viril. Când îşi scotea ochelarii pătrăţoşi, ceea ce făcea ori de câte ori se punea să
mănânce, semăna foarte bine cu Bob Hope. Ceea ce era niţel ironic, zicea taţi
Will, fiindcă domnul Muller nu
prea avea simţul umorului. Dar nu încăpea vorbă că era un ins respectabil,
demn de încredere şi muncitor: era de ajuns să te uiţi la ceea ce realizase. Berta îl
îndrăgise din prima clipă şi, pe măsură ce lunile treceau, până şi Willard a fost
auzit zicând că nu puteai să nu admiri un om care nu vorbea aiurea şi nici nu
turuia în neştire, ci spunea ce avea de spus şi se ţinea de cuvânt. Iar când se
pronunţa totuşi pe marginea unui subiect - cum ar fi, de pildă, modernizarea
sortării corespondenţei prin automatizare, idee pe care Willard o pomenise într-o
duminică, după cină -, judecata lui era cu certitudine limpede şi la obiect.
în Ajunul Crăciunului, când trecuseră mai bine de trei ani de când Whitey
plecase, Blanshard Muller i-a cerut Myrei să divorţeze de soţul ei, invocând
părăsirea domiciliului conjugal, şi să devină soţia lui.
Lucy a aflat de cererea în căsătorie în dimineaţa următoare, când Roy le-a
telefonat părinţilor lui şi apoi părinţilor ei ca să le spună că nu aveau să ajungă în
Liberty Center de Crăciun. în dimineaţa respectivă Edward se trezise cu febră
mare şi cu o tuse urâtă. Faptul că era prea bolnav ca să meargă să petreacă
sărbătoarea împreună cu bunicii care-1 adorau 1-a făcut pe copil să plângă
întruna de dezamăgire - şi asta a întristat-o. Dar era singurul lucru care o întrista.
Avea toate motivele să suspecteze că în ziua cu pricina cineva ar fi sugerat ca
după cină să meargă cu toţii la familia Sowerby sau ca soţii Sowerby să vină
acasă la familia Bassart şi, dat fiind momentul sărbătoresc, ce-ar fi putut ea să
zică sau să facă pentru a împiedica reuniunea? Fireşte, ştia că nu putea să-1 ţină
la nesfârşit pe Roy departe de mătuşa şi unchiul lui, dar la fel de bine ştia că,
odată ce
284
285
o astfel de întâlnire avea loc, Roy urma să devină iarăşi susceptibil la cele
mai vătămătoare tipuri de sfaturi, iar ea şi Edward urmau să rişte iarăşi să fie
maltrataţi sau chiar părăsiţi. Măcar de-ar putea să-1 întărească cumva împotriva
influenţei unchiului său o dată pentru totdeauna! Dar cum? La sfârşitul lui
ianuarie, când au ajuns în cele din urmă la Liberty Center - bronşita lui Edward
ţinuse aproape trei săptămâni -, au constatat că mama lui Lucy nu-i dăduse încă
domnului Muller un răspuns clar la cererea în căsătorie. în pragul Anului Nou
Berta îşi cam pierduse răbdarea cu fiică-sa, dar taţi Will îi dăduse clar de înţeles
că Myra avea patruzeci şi trei de ani şi nu trebuia presată sau constrânsă în nici
un fel când venea vorba de o decizie atât de importantă ca aceea de a se
recăsători. O să oficializeze ea relaţia când o să fie pregătită. Oricine avea ochi
de văzut îşi putea da seama că, pe zi ce trecea, era tot mai înclinată să spună da.
De-acum mergea cu maşina de două ori pe săptămână până în Winnisaw ca să ia
prânzul cu domnul Blanshard la han şi uneori, seara, pleca cu el chiar şi în
timpul săptămânii fie la un film, fie la vreo serată în cercul lui de prieteni. La
mijlocul lunii îl ajutase chiar să-şi aleagă un linoleum nou pentru bucătărie.
Bucătăria şi baia începuseră să fie modernizate cu ani în urmă, dar treaba nu
fusese dusă niciodată până la capăt din pricina bolii şi a morţii doamnei Muller.
Myra le-a spus părinţilor ei că a-1 ajuta să-şi aleagă linoleumul era un serviciu
pe care l-ar fi făcut pentru oricine ar fi rugat-o. Nu trebuiau s-o interpreteze
cumva ca pe o decizie de-a ei de a-i deveni soţie.
Cu toate astea, chiar în seara următoare, când Blanshard a trebuit să rămână
acasă şi să intervieveze un comis-voiajor nou, ea măsurase încontinuu livingul
cu pasul şi, după o oră de chin, se
286
dusese la bucătărie şi îl sunase acasă. Nu era nicidecum treaba ei, nu voia ca
el să-şi închipuie că şi-ar fi permis s-o critice în vreun fel pe cea care fusese soţia
lui, dar nu se mai putea răbda. Trebuia să-i spună cât de tare îi displăcea gama
cromatică aleasă pentru baia de la etaj. Dacă nu era prea târziu ca să renunţe la
dulapurile şi accesoriile pe care apucase să le comande, spera din tot sufletul că
o s-o facă. Desigur că ar fi înţeles dacă, din raţiuni sentimentale, el nu dorea s-o
facă, dar desigur că el n-a zis asta.
Aşa încât mâţa părea să fie în sac, ca să zicem aşa. Doar că, dacă Berta
stăruia să-i înşire la nesfârşit realizările şi virtuţile lui Blanshard, era posibil să
constate că reuşise de una singură să obţină exact efectul contrar. Poate cel mai
bine era să-1 lase pe Blanshard Muller să-şi pledeze singur cauza şi s-o lase pe
Myra să hotărască singură dacă dorea să-şi clădească o viaţă nouă alături de un
bărbat ca el. Să-i ţii cuiva pistolul la tâmplă până când zice „Da" nu era în nici
un caz o soluţie bună: nu poţi constrânge oamenii să fie ceea ce pur şi simplu nu
le stă în fire sau să simtă lucruri pe care pur şi simplu nu le au în arsenalul lor de
trucuri. „N-am dreptate, Lucy?" a întrebat-o Roy, gândindu-se, probabil, că avea
să se alieze cu el împotriva Bertei, însă ea s-a prefăcut că nu fusese atentă la
discuţie.
A fost o după-amiază înfiorătoare. Nu doar fiindcă a trebuit să-1 asculte pe
bunicu-său turu-indu-şi concepţia filosofică şovăitoare care îi adusese, practic, în
pragul colapsului - concepţia care îi încuraja pe oameni să creadă că nu puteau fi
mai mult decât erau, indiferent cât de inferioară şi nesatisfăcătoare se întâmpla să
fie poziţia lor. A fost una înfiorătoare nu doar fiindcă bunicu-său părea să-şi
dorească să o determine pe fiică-sa să trăiască în continuare în casa lui cât mai
mult
 287
posibil, în vreme ce bunică-sa părea să-şi dorească să-i facă vânt în stradă, cu
sau fără soţ, chiar şi peste un ceas. A fost înfiorătoare fiindcă, după cum şi-a dat
seama atunci, ei personal nu părea să-i pese cu adevărat dacă maică-sa se mărita
sau nu cu Blanshard Muller. Asta deşi era lucrul pentru care se rugase toată
viaţa: ca un bărbat sever, serios, puternic şi prudent să fie soţ pentru mama ei şi
tată pentru ea însăşi.
în seara aceea au mers cu maşina prin viscol până la Fort Kean. Roy nu zicea
nimic în timp ce îşi croiau drum încet pe autostradă, iar Edward adormise
rezemat de ea. înfofolită în palton, Lucy se uita cum ninsoarea se învârtejea
peste capotă şi se gândea, da, mama ei era gata să se mărite cu bărbatul acela de
treabă la care fiica ei visase întotdeauna, în vreme ce propriul ei soţ încetase să
se mai eschiveze de la îndatoririle şi obligaţiile ce-i reveneau. în sfârşit se
acomodase, fie că-i convenea sau nu, cu sarcina cotidiană de tată şi soţ şi bărbat:
copilul ei avea doi părinţi care să-1 ocrotească, doi părinţi care îşi făceau fiecare
treaba, şi ea reuşise de una singură să înfăptuiască lucrul acesta. Purtase şi
bătălia aceasta şi o şi câştigase, totuşi avea senzaţia că niciodată în viaţa ei nu
mai fusese nefericită în felul în care era nefericită acum. Da, tot ce-şi dorise se
împlinise, dar iluzia care o încerca în timp ce rulau spre casă prin viscol era că n-
o să moară niciodată - o să trăiască de-a pururi în această lume nouă pe care o
crease şi n-o să moară niciodată şi n-o să aibă niciodată ocazia de a fi nu doar
justă, ci şi fericită.
în iarna aceea a nins întruna, dar aproape întotdeauna după lăsarea
întunericului. Zilele erau tăioase din pricina gerului pătrunzător şi orbitoare din
pricina luminii limpezi. Edward avea un combinezon de iarnă albastru cu glugă,
nişte
mănuşele roşii cu un deget şi galoşi roşii, noi, iar când Lucy termina de făcut
ordine în apartament, îl îmbrăca în hainele lui de iarnă viu colorate şi-1 lua cu ea
la piaţă, trăgând în urma ei căruciorul de cumpărături. Băieţelul mergea pe lângă
ea, înfigea pe rând câte un galoş roşu în zăpada afâ-nată, după care îl extrăgea de
acolo, de fiecare dată cu multă grijă şi concentrare. După ce Edward mânca de
prânz şi-şi făcea somnul de după-amiază, mergeau cu sania în parcul Pendleton.
Lucy îl trăgea pe alei şi în josul unei pante line de pe terenul de golf pustiu. Se
întorceau din ce în ce mai des acasă pe un drum mai lung, dând ocol iazului unde
şcolarii ţâşneau încoace şi încolo pe patine, şi ieşeau din parc în dreptul
colegiului de fete.
Colegele ei absolviseră în iunie. Probabil aşa se explica faptul că acum putea
să se plimbe relaxată prin campusul pe care îl evitase voit în toţi anii ăştia. Cât
despre profesorii ei, se îndoia că şi-ar fi amintit-o vreunul: venise şi plecase prea
repede. O, dar era straniu, foarte straniu să-1 tragă pe Edward cu sania prin
dreptul Bastiliei. Ar fi vrut să-i povestească despre lunile în care trăise acolo. Ar
fi vrut să-i spună că şi el trăise acolo. „Noi doi — în clădirea aceea. Şi nimeni nu
era dispus să ne vină în ajutor, absolut nimeni."
în timpul care trecuse de când fusese ea studentă, cazarma fusese demolată şi
în locul ei se ridicase o clădire de cărămidă alungită, modernistă, care adăpostea
sălile de curs, iar acum în spatele Bastiliei se construia o bibliotecă nouă. Lucy
se întreba pe unde o fi amplasat acum dispensarul studenţesc. Se întreba dacă
facultatea apela în continuare la serviciile aceluiaşi medic laş. N-ar fi deranjat-o
dacă i-ar fi ieşit într-o după-amiază în cale şi ar fi recunoscut-o cu băiatul.
Credea că ar fi încercat-o un soi de satisfacţie.
288
289
în câte o după-amiază ea şi Edward se încălzeau la o ciocolată caldă în
acelaşi separeu din fundul Vechii Cafenele a Campusului unde obişnuia ea să
mănânce de prânz în ultimele luni de sarcină. îi vedea în oglinda din dreptul
separeu-lui pe amândoi, cu nasurile roşii şi părul decolorat şi aspru intrându-le în
ochi şi cu ochii exact la fel. Ei doi străbătuseră cale lungă de la zilele acelea
cumplite din Bastilia! Aici, lângă ea, se găsea băieţelul pe care refuzase să-1
nimicească -băieţelul pe care acum refuza să-1 ştie văduvit de ceva!
„Mulţumesc, mama", zicea el, urmărind-o cu un aer grav cum muta cu lingura
bezeaua de pe ciocolata ei pe a lui, iar ea îşi zicea: „Iată-1. I-am salvat viaţa. Am
reuşit - de una singură. O, de ce mă simt atât de nefericită? De ce e viaţa mea
aşa?".
Ţurţurii prin dreptul cărora trecuseră mai devreme, când ieşiseră la soare, se
lungiseră odată cu lăsarea înserării. Edward rupea în fiecare zi turturele cel mai
lung pe care-1 găsea şi-1 ţinea cu grijă în mănuşi, iar apoi, odată ajunşi acasă, îl
aşeza în frigider ca să i-1 arate lui taţi atunci când acesta se întorcea de la muncă.
Era cu adevărat un copilaş adorabil şi era al ei, fără doar şi poate al ei, era adus
pe lume de ea şi ocrotit în lume tot de ea. Chiar şi aşa, se simţea con-damnată
de-a pururi la o viaţă crudă şi nefericită.
De Sfântul Valentin Roy a venit acasă cu două cutii de bomboane în formă
de inimă, una mare din partea lui şi una mai mică „de la Edward". După baia
celui mic, Roy i-a făcut o poză cu părul pieptănat, în halat de baie cu papucei şi
oferindu-i cadoul lui Lucy pentru a doua oară.
— Zâmbiţi, copilaşilor.
— Fă poza aia, Roy, te rog.
— Dar dacă tu nici măcar nu zâmbeşti...
— Roy, sunt obosită. Te rog, fă poza odată.
 După ce l-au pus pe Edward în pat, Roy s-a aşezat la masa din bucătărie cu
un pahar de lapte şi nişte biscuiţi Hydrox şi cu unul dintre plicurile lui mari,
gălbui. A început să se uite prin toate fotografiile pe care i le făcuse lui Edward
de când se născuse.
— Vrei să ştii ce idee mi-a venit azi?
A intrat în living ştergându-se la gură.
— E doar o idee, ştii. Vreau să zic că nu mă gândesc serios la chestia asta, pe
cuvânt.
— La ce?
— Păi, să strâng cumva la un loc toate pozele cu Eddie, să le aranjez
cronologic, după vârsta pe care o avea, şi să-i dau un nume. Ştii, probabil că nu-i
decât o idee prostească, dar am suficiente poze pentru aşa ceva, asta-ţi spun
sigur.
— Despre ce e vorba, Roy?
— Păi, despre o carte. Un soi de poveste în imagini. Nu ţi se pare că ar putea
fi o idee bună dacă ar vrea cineva s-o facă? I-aş zice „Creşterea unui copil". Sau
„Miracolul unui copil". Am scris o listă întreagă de titluri posibile.
— Zău?
— Păi, în pauza de prânz. Au început să-mi vină cumva deodată... aşa că le-
am notat. Vrei să le auzi?
Ea s-a ridicat şi s-a dus la baie. Şi-a zis în oglindă: „Douăzeci şi doi de ani.
Am doar douăzeci şi doi de ani".
Când s-a întors în living, a auzit radioul.
— Cum te simţi? s-a interesat el.
— OK.
— Nu ţi-e bine, Lucy?
— Mă simt OK.
— Uite ce e, n-am vrut să zic că am de gând să public o carte, chiar dacă aş
putea.
— Dacă vrei să publici o carte, Roy, publică o carte!
290
291
— Ei bine, n-o să public! Doar mă distram şi
eu un pic. Dumnezeule!
A luat de pe jos unul din numerele vechi ale revistei Life, din cele aduse de
la părinţi, şi s-a apucat să-1 frunzărească. S-a prăvălit în fotoliul lui, şi-a lăsat
capul pe spate şi a exclamat:
— Uau.
— Ce e?
 — La radio. Auzi? „It Might As Well Be Spring". Ştii al meu şi al mai cui
era cântecul ăsta? Al lui Bev Collison. Doamne. Slăbănoaga de Bev. Mă întreb
ce s-o fi ales de ea.
— De unde să ştiu eu?
— Cine-a zis că ai şti? Mi-am amintit de ea numai din cauza cântecului. Zi,
care-i problema? a întrebat el. Frate, halal seară de Sfântul Valentin!
Puţin mai târziu el a desfăcut canapeaua şi apoi au aranjat pe ea pătura şi
pernele. După ce au stins luminile şi erau deja în pat, i-a zis că părea obosită şi
că probabil mâine-dimineaţă o să se simtă mai bine. I-a zis că înţelege.
Ce înţelegea? De ce să se simtă mai bine?
Vedeau din pat cum cădea ninsoarea dincolo de felinarul de afară. Roy şedea
lungit, cu mâinile la ceafă. După o vreme a întrebat-o dacă era şi ea trează. Era
atât de liniştit şi de frumos afară, că nici măcar nu reuşea să adoarmă. Era în
regulă? Da. Se simţea mai bine? Da. Se întâmplase ceva? Nu.
Roy s-a sculat şi a rămas o vreme în picioare, privind pe fereastră. A desenat
cu grijă un „B" mare pe geamul îngheţat. Pe urmă a venit, s-a oprit în dreptul
patului şi s-a uitat în jos la ea.
— Uite, i-a spus, lipindu-şi buricele degetelor de fruntea ei. Ce iarnă. Ascultă
ce-ţi zic, e exact aşa cum era acolo în nord.
— Unde?
— în Aleutine. Doar că la patru după-amiaza. Iţi poţi închipui?
S-a aşezat lângă ea şi i-a pus o mână pe păr.
— Nu eşti supărată pe mine din cauza cărţii, nu?
— Nu.
— Fiindcă bineînţeles că nici măcar n-am de gând s-o fac, Lucy. Vreau să
zic, cum aş putea?
S-a vârât la loc sub pături. Trebuie să fi trecut jumătate de oră.
— Nu pot să dorm. Tu poţi?
— Ce?
— Poţi să dormi?
— Se pare că nu.
— Păi, s-a întâmplat ceva? Ea nu i-a răspuns.
— Ai nevoie de ceva? Vrei un pahar cu lapte?
— Nu.
El a traversat sufrageria cufundată în întuneric şi a intrat în bucătărie. Când
s-a întors, s-a aşezat pe fotoliul din dreptul patului.
— Vrei un Hydrox? a întrebat-o.
— Nu.
O maşină a trecut ţăcănind uşor pe strada aco-perită de zăpadă.
 — Uau, a zis el.
Ea n-a zis nimic.
El a întrebat-o dacă mai era trează.
Ea nu i-a răspuns. „Douăzeci şi doi de ani", îşi zicea, „şi asta o să fie viaţa
mea de acum încolo. Asta. Asta. Asta. Asta".
Roy s-a dus în camera lui Edward. Când s-a întors, a zis că Edward dormea
dus. Asta era grozav la copii. Stingi lumina şi, cât ai zice peşte, a şi venit Moş
Ene.
Tăcere.
Frate, n-ar fi o chestie dacă într-o zi ar avea şi o fetiţă?
O ce?
— O fetiţă, a spus el.
292
293
S-a ridicat şi s-a dus la bucătărie, de unde a revenit ţinând în mână cutia cu
lapte. Şi-a turnat restul conţinutului în pahar şi 1-a dat peste cap.
El a spus că visase dintotdeauna să aibă o fetiţă. Ştia ea lucrul ăsta? Şi
întotdeauna ştiuse şi cum o s-o cheme: Linda. A asigurat-o pe Lucy că numele îi
venise în minte cu mult înainte ca piesa „Linda" să devină atât de celebră. Chiar
şi aşa, ori de câte ori îl auzea pe Buddy Clark cântând-o la tonomat în magazinul
militar din Aleutine, se gândea cum o să fie când o să se căsătorească şi-o să aibă
o familie şi se gândea la fetiţa asta pe care o s-o aibă într-o zi şi pe care o s-o
cheme Linda Bassart. Linda Sue.
— Nu-i aşa că-i drăguţ? Vreau să zic lăsând cântecul la o parte. Nu e un
nume drăguţ aşa, singur? Şi se potriveşte cu Bassart. încearcă... Eşti trează?
— Da.
— Linda... Sue... Bassart, a rostit el. Adică, pe de-o parte, nu-i din cale-afară
de pretenţios, dar nici prea banal nu e. Şi Edward e cumva la mijloc între astea
două, de-aia îmi şi place.
Altă maşină. Tăcere.
Roy s-a ridicat şi s-a uitat pe fereastră.
— Domnişoara Linda... Sue... Bassart. Tare,
nu?
...Până în momentul acela fusese un efort atât de mare să facă din el un tată
potrivit pentru băieţelul lui, încât Lucy nu se gândise nici o secundă la un al
doilea copil. Insă în tăcerea profundă a nopţii de iarnă, ascultând ce spusese şi
tonul pe care o spusese, s-a gândit că poate în sfârşit nu mai rostea cuvinte doar
pentru a-i face ei pe plac. Părea să nu se mai prefacă. Lucy îşi dădea seama din
vocea lui că exprima un sentiment real, o dorinţă reală. Poate chiar îşi dorea cu
adevărat o fiică. Poate şi-o dorise dintotdeauna.
A doua zi nu mai reuşea să-şi scoată din minte ce-i spusese Roy cu o seară în
urmă. Nu se gândea decât la asta.
Când Roy a ajuns seara acasă şi 1-a săltat pe Edward deasupra capului, ca de
obicei, Lucy şi-a zis: „îşi doreşte o fată. îşi mai doreşte un copil. E oare posibil?
Să se fi schimbat cu adevărat? Să fi devenit în sfârşit bărbat?".
Şi aşa se face că în zorii zilei următoare, când Roy s-a rostogolit peste ea,
Lucy a decis că nu mai era cazul să folosească şi pe mai departe mijloace de
protecţie. După ce se născuse Edward, obstetricianul îi sugerase că poate şi-ar
dori să-şi pună un dispozitiv contraceptiv, asta dacă nu avea deja unul. Când a
înţeles că din momentul acela soarta ei nu o să mai fie în mâinile lui Roy, a
acceptat fără să stea o clipă pe gânduri. N-avea să mai cadă niciodată victimă
nepriceperii şi prostiei lui. însă acum el îi spusese că, încă de demult, una din
dorinţele lui era să aibă o fiică. Şi deşi nu sunase ca şi cum ar fi căutat să-i facă
ei pe plac cu vorbele astea, cum să-şi dea ea seama dacă nu-i oferea şansa să se
dovedească onest şi sincer?
în următoarele câteva săptămâni Roy n-a mai adus vorba despre Linda Sue -
şi nici ea. însă Lucy se trezea în crucea nopţii cu câte o mână sau un picior
prăvălindu-se peste ea, iar pe urmă trupul lui prelung se împingea în corpul ei
micuţ - sau, dacă nu era treaz de-a binelea, în cămaşa ei de noapte. Ăsta a fost
felul lor de-a face dragoste în acel februarie şi nu era nimic neobişnuit aici: era
felul lor de-a face dragoste de ani de zile. Doar că acum, în timp ce el se
împingea şi se înfigea în ea pe întuneric, Lucy se uita peste umărul lui la
ninsoarea care cădea constant, conştientă că peste foarte puţin timp urma să fie
însărcinată a doua oară în viaţă. Şi de data asta urma să fie
294
295
altfel: nu mai trebuia să se roage de nimeni, nici să se certe cu nimeni şi n-o
să se mai certe nici între ei. De-acum erau căsătoriţi şi nu mai existau familii de
care vreunul din ei să depindă în vreun fel. De data asta avea să fie ceva ce Roy
spusese cu gura lui că îşi doreşte. Şi de data asta Lucy pur şi simplu ştia că avea
să fie o fată.
Dintr-odată, viziunea ei despre o viaţă plină de o nefericire nesfârşită a
dispărut aşa, pur şi simplu. Părea că toată acea apăsare şi tristeţe şi melancolie
fuseseră extrase din ea peste noapte. Era oare cu putinţă? O altă Lucy? Un alt
Roy? O viaţă nouă? într-o după-amiază, pe când se îndrepta către casă ţinând
mânuţa înmănuşată a lui Edward într-a ei şi cu sania hârşâind în urma lor pe
aleile curăţate, a început să îngâne cântecelul prostesc pe care băieţelul ei îl
învăţase de la taţi Will.
 — „Bietul moş Michael Finnegan", a început şovăitor băiatul, ca şi când l-ar
fi bulversat gândul că l-ar putea şti şi ea...
— Dar ţi-a zis taţi Will că îl cântam şi eu când eram mică. Şi eu am fost
odată mică. Ştii asta.
— Da?
— Bineînţeles. Toată lumea a fost mică la un moment dat. Chiar şi taţi Will!
Băiatul a ridicat din umeri.
— Avea favoriţi pe bărbie-negan...
S-a uitat la ea cu coada ochiului, pe urmă a prins să zâmbească atotştiutor şi,
până să ajungă acasă, cânta într-un glas cu mămica lui:
— A suflat vântul şi i-a smuls-negan,
Bietul moş Michael Finnegan - de la capăt-negan.
Iar ea pur şi simplu nu-şi amintea să mai fi
fost vreodată atât de fericită în toată viaţa ei. Sentimentul care a început s-o
încerce era că trecutul îngrozitor rămăsese în fine în urmă şi că trăia brusc în
propriul viitor. Avea senzaţia că,
pe măsură ce luna trecea, se scurgeau intervale mari de timp, apoi a venit
ziua lui Washington şi, în cele din urmă, acea ultimă duminică în care l-au dus pe
Edward să-şi viziteze bunicii şi străbunicii în Liberty Center.
După cină Roy a ieşit ca să-i facă poze lui Edward în timp ce acesta îşi ajuta
bunicul să spargă o pojghiţă groasă de gheaţă din faţa uşilor de la garaj. Lucy îi
vedea pe toţi trei pe aleea din faţa casei: pe Roy, care îi spunea lui Lloyd unde să
stea pentru ca lumina şi umbrele să cadă exact cum trebuie, pe Lloyd, care îi
spunea lui Roy că stătea unde trebuia ca să facă ce avea de făcut, şi pe Edward,
care îşi înfigea galoşii roşii în troienele de pe marginea aleii. Lucy stătea în
dreptul chiuvetei, urmărea scena de afară şi asculta când şi când sporovăială
continuă a lui Alice Bassart. Tocmai terminau de spălat vasele. Alice le spăla, iar
Lucy le usca.
Ellie Sowerby venise acasă peste weekend şi Alice nu părea să vorbească
decât despre problemele pe care Irene le avea cu fiică-sa. Lucy se întreba dacă
discuţia urmărea în primul rând să o enerveze pe ea. Ea şi soacră-sa n-aveau în
nici un caz ceea ce s-ar putea numi o relaţie caldă şi afectuoasă şi, oricum, nici o
fată care l-ar fi luat pe băiatul ei cel mare de-acasă n-ar fi putut deveni amica lui
Alice Bassart, însă de curând se mai ivise un motiv de nemulţumire. Orice
resentimente ar fi nutrit faţă de Lucy din pricina căsătoriei propriu-zise, refuzul
acesteia de a avea vreo relaţie cu sora şi cumnatul lui Alice nu făcuse altceva
decât să înrăutăţească lucrurile. Nu că Alice ar fi spus-o făţiş: nu asta era mica ei
manieră de a acţiona.
Dar ce conta Alice Bassart pentru ea azi? Sau chiar şi soţii Sowerby? Cu toţii
ţineau de trecutul
296
297
acela care părea să se risipească până ce nu avea să mai rămână nimic din el.
Acel trecut şi acei oameni nu mai aveau nici un fel de putere asupra ei. Trecuse
luna fără să-i fi venit ciclul. în momentul ăsta nu trebuia să se gândească decât la
viitor. Aşa că, fără s-o deranjeze cu adevărat, ba chiar cu o anumită curiozitate
detaşată, asculta relatarea despre Eleanor Sowerby, din care după luna iunie,
când Eleanor absolvise la Northwestern, tot auzise frânturi ici şi colo. îşi
petrecuse vara împreună cu trei prietene la o fermă pentru turişti din Wyoming,
unde locuia familia uneia dintre fete. Acum era la Chicago cu aceleaşi trei fete,
toate îngrămădite în ceea ce Ellie numea un apartament „dement" din Near North
Side - foarte aproape de Rush Street sau „Lush"1 Street, cum îi zicea Skippy
Skelton, una din colegele de apartament ale lui Ellie. Desigur, Lucy ştia deja că
„acel Roger" (al doilea tânăr de la Northwestern care-i oferise lui Ellie o insignă
a frăţiei), „acel Roger" cu care urma să se logodească după absolvire hotărâse
brusc în semestrul al doilea din ultimul lor an de studenţie că de fapt nu-i plăcea
de Ellie atât de mult pe cât crezuse. într-o zi, pe nepusă masă, i-a dat papucii - şi
a făcut-o într-un mod aşa de neaşteptat şi de crud, că Irene a trebuit să dea fuga
la Evanston şi să rămână acolo o săptămână întreagă, până ce Ellie s-a pus iarăşi
pe picioare. Familia consimţise la ideea unei ferme turistice aflate hăt departe, în
Wyoming, doar fiindcă spera că o s-o ajute să nu se mai gândească la cele
întâmplate. Cât despre acel Roger, a spus Alice Bassart, trebuie să fi fost o
figură. Ştii când şi-a cerut înapoi nepreţuita insignă? Fix la o sptămână după ce
petrecuse o minunată vacanţă de Paşte în Liberty Center, ca musafir al lui Ellie!
1. Bogat, luxos (engl.).
însă, în ciuda cruzimii cu care se purtase individul faţă de ea, Ellie începea în
fine să-şi revină, începea să înţeleagă că, de când un ins cum era acel Roger
ieşise complet din viaţa ei, îi era mult mai bine. Şi nu o mai apucau nici crizele
acelea de plâns, ceea ce era o uşurare pentru toată lumea. Plânsul făcuse ca Irene
să fie aproape obligată să urce într-un avion şi să meargă în Wyoming. însă, din
câte se părea, Skippy Skelton se dovedise a fi o tânără foarte puternică şi îi
trăsese lui Ellie un soi de perdaf care a făcut-o să înceteze să-şi mai plângă de
milă, iar acum Ellie era atât de ocupată în Chicago, că pur şi simplu nu mai avea
timp să-şi petreacă zile întregi în pat, plângând în pernă. Lucra ca recepţioneră la
un soi de companie de cercetare publicitară şi oamenii de acolo erau „fabuloşi" -
nu mai întâlnise în viaţa ei atâţia bărbaţi „mintoşi". Nici măcar nu ştia că există.
Cei de aici nu ştiau încă sigur ce voia să spună cu asta. Sinceră să fie, Irene era
neliniştită, ştiind ce important era pentru Ellie să depăşească anul următor fără
nici un soi de şoc ce i-ar putea pricinui un alt blocaj emoţional. Iar lui Julian nu-i
plăcea deloc genul de oameni cu care umbla pe-acolo. Din câte înţelegea ea,
universitatea aia era doldora de aşa-zişi bărbaţi mintoşi, jumătate din ei fiind
comunişti.
Şi, colac peste pupăză, Ellie era pe zi ce trece tot mai înfloritoare. De fiecare
dată când o vedeai, era mai atrăgătoare decât data trecută. Se dezvoltase tare
frumos şi, deşi de-acum ştia ea din ce motiv îşi lăsa părul peste faţă ca să îi
ascundă gropiţele alea superbe, tot rămânea genul de fată care, din nefericire,
atrăgea băieţii chiar şi numai mergând pe stradă şi văzându-şi de treabă. Dar
băieţii n-ar fi fost o problemă. Pe ea o îngrijorau bărbaţii ăia mintoşi. Era şi mai
cochetă decât fusese în copilărie - se pare că pentru a umbla
298
299
de colo colo prin Chicago, aveai nevoie de douăzeci şi patru de perechi de
pantofi, a zis Alice - şi lucrul care îi îngrijora pe soţii Sowerby era că avea s-o
remarce vreun bărbat lipsit de scrupule, care o să-i intre pe sub piele şi pe urmă o
să profite de ea fără să-i pese câtuşi de puţin de sentimentele ei. Ellie încă îşi
revenea după povestea cu Roger şi, dată fiind firea ei dulce, generoasă şi
încrezătoare, era foarte uşor să se îndrăgostească nebuneşte de cineva care avea
să-i frângă inima a doua oară la rând. Soţii Sowerby erau cu atât mai supăraţi
zilele astea, cu cât se vădise că Skippy, care păruse să exercite o influenţă atât de
bună asupra lui Ellie, se întâlnea cu un bărbat de trei-zeci şi şapte de ani care nu
mai trăia cu soţia lui şi care se gândea s-o ia pe Skippy (douăzeci şi doi de ani),
să fugă cu ea în Spania şi să trăiască ascunşi acolo vreo zece ani sau, poate, chiar
pentru totdeauna. Motivul pentru care Ellie venise acasă peste weekend era ca să
discute cu părinţii ei ce fel de fată se vădise a fi această Skippy Skelton.
Câteva minute mai târziu, când erau cu toţii în living, Ellie a apărut în faţa
casei cu maşina mamei ei.
Lucy nici n-a apucat să se întoarcă spre Roy ca să-1 întrebe dacă vizita
fusese planificată: vechea ei prietenă străbătuse aleea, urcase treptele şi era deja
în casă.
In prima clipă Ellie i s-a părut cumva mai înaltă decât şi-o amintea Lucy. însă
asta era o iluzie creată în parte de părul ei - şi-1 lăsase să crească lung şi des, ca
un soi de coamă - şi în parte de haina ei, care era făcută dintr-un fel de blană de
culoarea mierii şi era strânsă la mijloc cu o centură. Ce teatral. A păşit în
sufragerie ca pe o scenă. Nimic din ce vedea Lucy n-o trimitea cu gândul la
faptul că Eleanor era o persoană care se recupera după un dezastru. Nu arăta nici
măcar ca şi cum ar trăi într-o lume în care dezastrele erau posibile.
Lloyd Bassart deschisese uşa, aşa că a fost primul pe care 1-a îmbrăţişat.
 — Unchiule Lloyd! Bună!
Şi Ellie 1-a pupat direct pe gură. Lucy nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată
pe cineva sărutându-1 pe Lloyd Bassart pe buze. In secunda următoare părul lui
Ellie, rece şi sfârâitor, era lipit de obrazul ei.
— Bună!
Şi în clipa următoare Ellie se uita în jos la Edward:
— Hei! Bună! Mă mai ţii minte? Nu? Sunt
verişoara ta, ştii asta? Nu sunt verişoara lui? Sunt
verişoara ta de-a doua, Eleanor, iar tu eşti veri
şorul meu de-al doilea, Edward. Bună, verişorule
de-al doilea!
Copilul stătea în picioare în dreptul fotoliului lui Roy, cu capul lipit de
genunchiul lui taică-său. însă după doar câteva minute Ellie îl ademenise la ea în
poală, unde 1-a lăsat să se cuibărească în haina ei de blană - despre care a zis că
e doar de vidră, deşi gulerul era de nurcă. Edward şi-a strecurat mânuţele în
mănuşile ei de piele îmblănită şi toată lumea a izbucnit în râs: îi veneau până la
cot.
Când Lucy i-a reamintit lui Roy că se făcuse ora să treacă pe la ai ei, el i-a
spus că Ellie întrebase dacă n-ar vrea ca mai întâi să meargă cu toţii pe la ea. O
urmase pe Lucy la bucătărie, care se retrăsese acolo, pretextând că voia un pahar
cu apă. Dacă mai auzea o dată numele de Skippy Skelton, avea să-şi iasă din
minţi. Skippy era o persoană în privinţa căreia nu aveai de ce să-ţi faci griji.
Skippy fusese pe lista studenţilor emeriţi în fiecare semestru petrecut la
Northwestern, în afară de ultimul, şi pe urmă pur şi simplu încetaseră s-o mai
intereseze notele. Skippy nu avea nici cea mai mică intenţie să fugă în Spania
300
301
cu genul de prefăcut care se dovedise a fi Greg. De fapt, povestea cu Spania
fusese o mică exagerare din partea lui Eleanor. Nu ştia de ce o spusese, numai
că, dacă vorbeai cu mama ta interurban o dată pe săptămână, până la urmă
ajungeai în pană de subiecte. între timp Greg se întorsese la nevastă şi la copii,
aşa că nu aveau de ce să se agite, cel puţin în privinţa lui Skippy. Nu era cazul
să-ţi faci griji pentru Skippy, căci ea reuşea să iasă din orice încurcătură râzând
de ea, era genul ăsta de fată. în clipa în care a aflat că la mijloc erau trei copilaşi,
Skippy îi spusese cu gura ei lui Greg că ar fi cazul s-o şteargă înapoi la familia
lui. Acum Skippy se întâlnea cu un tip foarte „sofisticat", care considera că Ellie
era o tâmpită dacă îşi irosea talentele în spatele unui pupitru de recepţioneră
pentru cincizeci de dolari pe săptămână... Acesta era şi motivul pentru care Ellie
venise acasă peste weekend. Poate că părinţii ei îşi vor fi închipuit că venise să le
explice care era treaba cu Skippy, dar în realitate venise aici ca să le spună că îi
fusese prezentată Martitei prin intermediul prietenului lui Skippy. Nu ştiau cine
era Martita? Ei bine, întâmplător, înainte de război fusese cel mai important
manechin din America. Acum se retrăsese din activitate şi con-ducea singura
agenţie adevărată din Chicago. Vestea adusă de Ellie era că peste doar câteva
săptămâni urma să renunţe la postul de recepţioneră ca să se avânte cu capul
înainte într-o nouă carieră.
— Manechin de mod! a exclamat ea. Eu!
„Măi să fie!" a comentat Lloyd, „Grozav!" a exclamat Roy, „Să nu uiţi cine
te-a fotografiat primul, Ellie-o", iar Alice a spus „Părinţii tăi nu au ştiut de treaba
asta până azi?". Şi, odată discuţia ajunsă în acest punct, Lucy s-a dus după
paharul cu apă. închisese uşa de la bucătărie în urma ei. Când s-a deschis, în prag
era Roy, care venise să-i
spună că părinţii lui Ellie sperau că o să treacă cu toţii pe la ei ca să bea o
cafea.
— Roy, toată povestea asta a fost plănuită dinainte? Şi când anume?
— Cum adică „plănuită dinainte"?
— Ştiai că Ellie vine încoace?
— Păi, nu, nu prea. Mă rog, ştiam că e în oraş. Uite ce e, vor să-1 vadă pe
Eddie, atâta tot. Şi vor să ne vadă şi pe noi, cred.
— Nu zău!
— Aşa zice Ellie. Ei acum! E clar că nu minte! Lucy, uite ce e, noi suntem
cei care i-au boicotat pe ei - şi pe bună dreptate, ştiu asta, stai liniştită. Dar nu s-a
pus problema că ei n-ar fi vrut să ne vadă, nu din câte ştiu eu. Şi, oricum, a
trecut. Serios. Greşeala pe care au comis-o ei a fost una gravă şi greşeala pe care
am comis-o eu a fost una gravă, dar a trecut. Nu?
— Oare?
— Păi... sigur. Ştii, o altă chestie e că poate începe să nu mai fie corect faţă
de Edward... dacă e să discutăm despre binele lui în situaţia dată.
—Tocmai asupra binelui lui în situaţia dată, Roy, a trebuit să-ţi atrag
atenţia...
— OK, OK ...şi ai făcut-o! Aşa că acum fac şi eu acelaşi lucru, atâta tot.
Orice părere ai avea despre unchiul Julian sau chiar şi despre mătuşa Irene, orice
am crede şi unul, şi celălalt despre ei, ei bine, rămân totuşi mătuşa şi unchiul lui
Eddie, iar el, e de prisos s-o mai spun, habar n-are de lucrurile astea... Of, zău
aşa, Lucy! Ellie ne aşteaptă.
— N-are decât să aştepte.
— Lucy, sincer vorbind... a început el.
— Ce?
 — Vrei să fiu foarte sincer cu tine?
— Te rog, Roy.
— De ce eşti dintr-odată aşa de sarcastică?
302
303
— Nu sunt sarcastică. Şi dacă sunt, n-am ce face. Vorbeşte-mi sincer. Insist.
— Ei bine, sincer vorbind, cred într-adevăr că în momentul ăsta, având în
vedere toate câte s-au întâmplat şi câte nu s-au întâmplat - şi ăsta, o zic de la bun
început, nu e un reproş -, cred totuşi că în momentul de faţă chiar e posibil să fii
un picuţ cam absurdă. Şi, sincer să fiu, pe undeva cred că şi ai mei cred la fel. A
trecut mai bine de-un an de când s-au întâmplat toate, apropo de felul cum m-am
purtat şi aşa mai departe, iar acum s-a terminat şi poate că în ceea ce-i priveşte
pe soţii Sowerby totul are o limită şi, cumva, e momentul să mergem cu toţii mai
departe şi tot aşa... Ei, tu ce crezi?
— Părerea alor tăi e importantă pentru tine? Ce surpriză.
— Nu zic părerel Nu zic că e importantă*. Şi nu mai fi aşa de sarcastică!
Spun doar cum vede lucrurile cineva neimplicat. Nu mă zăpăci de cap, te rog. E
important. Pur şi simplu nu mai are noimă, Lucy. Mă rog, îmi pare rău dacă sună
ca şi cum mi-aş critica propria nevastă, dar zău că n-are.
— Ce anume?
— Să continui un război când războiul s-a ter-minat, când nici măcar nu se
mai luptă nimeni, cel puţin din câte îmi dau eu seama.
Ellie i-a strigat din sufragerie:
— Veniţi? Roy?
— Roy, a zis Lucy, dacă ţii să te duci şi să-1 iei şi pe Edward cu tine, n-ai
decât.
— ...Vorbeşti serios?
— Da.
Lui Roy i-a pălit zâmbetul.
— Şi tu?
— Eu o să rămân aici. O să mă duc pe jos la taţi Will.
— Dar nu vreau să te ştiu umblând de colo
colo pe jos, Lucy.
A întins mâna şi i-a dat bretonul de pe frunte cu degetele.
— Hei, Lucy, a spus el încetişor. Haide. De ce
nu? S-a încheiat. Hai s-o încheiem definitiv. Lucy,
zău aşa, eşti aşa de frumoasă în ultima vreme.
Ştiai chestia asta? Adică pentru mine eşti fru
moasă mereu, dar în ultima vreme parcă eşti şi
 mai şi. Haide. Ei, ce zici?
Lucy a simţit cum îi slăbeşte voinţa. Hai s-o încheiem definitiv.
— Poate că ar trebui să merg la Chicago şi să fac cunoştinţă cu Martita, cel
mai celebru manechin din istoria Americii. Cu Martita şi cu Skippy Skelton...
— Of, zău aşa, Lucy, chiar eşti frumoasă. Pentru mine eşti - şi mult mai
frumoasă decât Ellie. Fiindcă tu ai personalitate şi eşti tu. Nu trebuie să fii o
pipiţă, nu trebuie să ai haine de nurcă să fii frumoasă, crede-mă. Aia-i doar o
chestie materială, o ştii şi tu. Nu există fată mai bună ca tine, Lucy. Serios. Hai,
te rog, vino şi tu. De ce nu?
— Roy, dacă vrei să te duci, poţi s-o faci.
— Păi, ştiu şi eu că pot, a spus el cu acreală.
— Vino să mă iei la patru de la taţi Will.
— Of, fir-ar să fie! a exclamat el, împingând unul din scaunele de bucătărie
până sub masă. Mai târziu o să fii supărată pe mine. O ştiu sigur.
— Ce vrei să zici?
— ...Dacă mă duc.
— Ce motiv aş avea? îţi propui să faci ceva ce nu mi-ar conveni cât stai
acolo?
— Nu-mi propun nimic! Merg în vizită la nişte oameni! O să beau o ceaşcă
de cafea!
— Atunci e în regulă.
304
305
— Aşa că să nu-ţi sară ţandăra când ajungem acasă... asta-i tot ce vreau să
zic.
— Roy, acum un minut m-ai asigurat că gata, ce-a fost a trecut, şi că pot
conta pe tine. Trebuie să recunoşti că n-am putut întotdeauna.
— OK.
— De-acum sunt şase luni de când mă asiguri că nu mai nutreşti anumite idei
copilăreşti...
— Aşa e.
— Că te-ai hotărât să te porţi responsabil faţă de mine şi de Edward.
— Da!
— Ei bine, dacă chiar aşa stau lucrurile, dacă e adevărat că nu am de ce să-
mi fac griji când te afli în compania acelui bărbat... dacă nu m-ai dus cu preşul,
Roy, şi nu te-ai prefăcut doar...
— N-am dus pe nimeni cu preşul!
— Hei! îi strigă iarăşi Ellie. Porumbeilor! Ieşiţi odată din ascunzătoare - sau
ce se petrece acolo?
 în living Alice şedea într-un fotoliu, îmbrăcată deja cu paltonul şi cu galoşii
în picioare. De fiecare dată când Roy şi Lucy se ciondăneau, Alice presupunea
că vina îi aparţinea exclusiv noră-sii. Era un lucru cu care Lucy trebuise să se
obişnuiască de mult. S-a prefăcut că nu bagă în seamă căutătura pe care i-a
adresat-o Alice, buzele ei strânse şi fălcile încleştate.
Ellie stătea în genunchi dinaintea lui Edward, trăgându-i fermoarul la
combinezon. Fusta şi haina i se săltaseră până mai sus de genunchi.
— Hei, să mergem, până nu facem toţi pneu
monie, a zis Ellie.
— Lucy nu poate, a spus atunci Roy.
...timp în care Lucy îşi zicea: „Să nu care cumva
să-1 îmbraci de plecare fără să-ţi dau eu voie. Eu decid dacă pune piciorul în
casa aia a voastră şi îi vede pe părinţii ăia ai tăi, în nici un caz tu. Eu sunt mama
lui".
N-ar fi trebuit să se înmoaie şi să-i spună da lui Roy când era la bucătărie.
Războiul s-a terminat? Războiul nu se termina niciodată când era vorba de
oameni în care nu puteai avea încredere sau pe care nu puteai conta. De ce, de ce
lăsase garda jos? Fiindcă neroada asta venise de la Chicago ca să stea peste
weekend? Fiindcă manechinul ăsta de modă stătea în genunchi lângă copilul ei,
jucându-se de-a mămica în timp ce-şi arăta picioarele de faţă cu toţi?
— Chiar nu poţi? a întrebat cu tristeţe Ellie.
Nici măcar o oral Nu te-am mai văzut de-un secol.
Şi, până una-alta, n-am făcut altceva decât să
turui despre mine. O, Lucy, vino cu noi! Cât te
invidiez: eşti măritată şi ai ieşit din cursa pentru
supravieţuire. Aşa ar trebui să fac şi eu.
într-o clipă privirea i s-a umbrit de melancolie.
— Te rog, Lucy. Chiar aş vrea să vorbesc cu tine. Mi-ar plăcea să-mi
povesteşti totul despre traiul conjugal cu tipul ăsta.
— Zău? a intervenit Roy, trăgându-şi paltonul pe el, şi a zâmbit atotştiutor.
Sunt convins.
— Uau, a exclamat Ellie, cum mai şedeam pe vremuri la taclale în camera
aia!
— îmi pare rău, a zis Lucy, după care 1-a chemat pe Edward la ea şi i-a tras
combinezonul pe el. Tu mergi cu tăticu'. Eu mă duc s-o văd pe bunica Myra.
L-a pupat.
Băiatul a alergat la taică-său, l-a apucat de mână şi a început să se holbeze
iarăşi la Ellie, care îşi trăgea mănuşile pe mâini. Roy a izbucnit în râs.
— Crede că-s ale lui, a lămurit-o el pe Lucy. De mănuşi zic.
 — Grr, a zis Ellie, imitând o gheară cu una din mâinile înmănuşate. Grr,
Edward, păzea că vin.
306
307
Copilul a început să se hlizească şi, când Ellie a schiţat un pas spre el, şi-a
îngropat capul în coapsa lui taică-său.
Roy s-a uitat întâi la Lucy, apoi la Ellie.
— Hei, El, ştiai că mama lui Lucy se mărită?
— Ei, minunat, a zis Ellie. E o veste fantastică, Lucy.
Lucy a primit cu răceală manifestarea ei de entuziasm.
— încă nu e ceva bătut în cuie.
— Ei bine, sper c-o să se întâmple. Ar fi grozav.
Lucy n-a zis nici da, nici ba.
— Hei, a reluat Ellie, taţi Will ce mai face?
— E bine.
— Mă topesc după el. Mi-1 amintesc de la nunta voastră. Cum spunea
poveştile alea despre pădurile din nord. Zău că erau nemaipomenite.
Nici un răspuns.
Lui Edward, care continua să se holbeze, Ellie i-a spus:
— Nu-i aşa, micuţule Edward, că şi tu îl iubeşti
pe taţi Will?
El a dat aprobator din cap, indiferent ce şi-o fi închipuit că-1 întreba Eleanor.
— Cred că Edward e ăla care i-u-b-e-ş-t-e chiar
acum pe cineva, a comentat Alice Bassart.
Ellie i-a spus lui Lucy:
— îmbrăţişează-1 din partea mea, te rog. Nu-i
aşa că nu te poţi abţine să-1 iei în braţe când
începe cu poveştile alea ale lui? E întru totul de
modă veche, zău aşa. E pur şi simplu perfect. Şi
asta-ţi lipseşte la Chicago, lăsând la o parte dis
tracţia: genul ăsta de om întru totul autentic,
căruia îi pasă într-adevăr de oameni şi nu e un
impostor şi-un prefăcut. Când eram la fermă în
Horse Creek, era acolo un om, supraveghetorul,
şi era nemaipomenit de politicos şi de demodat şi
de relaxat şi te gândeai tot timpul că, probabil, exact aşa trebuie să fi fost pe
vremuri America. Numai că Skippy zice că toate astea dispar încet chiar şi acolo,
unde e un fel de ultim bastion. Nu-i aşa că-i păcat? Dacă stai să te gândeşti, e de-
a dreptul groaznic. în Chicago e limpede că a pierit de tot, s-o ştii de la mine.
Uneori mă trezesc dimineaţa, aud afară toate maşinile alea pornind şi visez să fiu
aici, în Liberty Center, unde măcar n-ai de-a face cu toată ura şi violenţa de-
acolo. Aici poţi să-ţi laşi casa neîncuiată şi maşina neîncuiată şi poţi să fii plecat
şi-o săptămână întreagă, chiar şi o lună, şi tot nu-ţi faci nici un fel de griji. Dar ar
trebui să vezi numai ce încuietori avem la uşă! Trei, a spus ea, întorcându-se
către Alice.
— Dumnezeule mare! a exclamat Alice. Lloyd, ai auzit? Din cauza violenţei,
Ellie are nevoie de trei încuietori.
— Şi un lanţ, a completat Ellie.
— Eleanor, zău că nu înţeleg de ce vrei să trăieşti într-un asemenea loc, a
spus Alice. Cum rămâne cu hoţii? Sper sincer că nu mergi aşa pe străzi.
— Sigur că nu, mamă, a intervenit Roy. Merge prin aer. Pe unde-ai vrea să
meargă, mamă?
— Roy, mie chiar nu mi se pare că ar fi cazul să umble pe-afară după lăsarea
întunericului într-un loc unde ai nevoie de trei încuietori şi un lanţ la uşă, a
răspuns mama lui.
— Păi, a comentat Lloyd, acolo au o problemă mare cu coloraţii şi nu-i
invidiez deloc.
— Problema nu-s negrii, unchiule Lloyd. Voi ăştia credeţi că negrii-s de vină
pentru toate -şi, mă rog, câţi negri cunoşti tu de fapt? Adică pe care să-i cunoşti
personal, să stai de vorbă cu ei?
— Ia stai aşa, Ellie, a sărit Roy. Pe vremuri, când eram la Britannia, ştiam
unul cu care stăteam o grămadă de vorbă. Unde mai pui că era şi un tip al naibii
de deştept. îl respectam teribil.
308
309
— Ei bine, a zis Ellie, eu ştiu o fată care se vede cu un negru.
— Chiar aşa? s-a mirat Alice.
— Da, mătuşă Alice, chiar aşa. Dar ştii ce-a zis tata? Că, cel mai probabil, e
comunistă. Ei bine, a picat de fraier. Fiindcă, întâmplător, fata a votat cu
preşedintele Eisenhower, ceea ce nu e chiar foarte comunist din partea ei, nu
găsiţi?
— Iese la întâlniri cu el, Eleanor? în public? s-a interesat Alice.
— Păi, de fapt s-a cunoscut cu el la o petrecere - şi el a condus-o până acasă.
Dar chiar pe stradă şi într-un fel cât se poate de firesc şi n-a contat câtuşi de
puţin... Aşa a zis ea. Şi eu o cred.
— Dar 1-a sărutat? a întrebat Roy.
— Roy! 1-a admonestat maică-sa.
— Ce te agiţi aşa? Am pus şi eu o întrebare. Subliniez o idee, atâta tot.
 — Mda, halal idee, a comentat maică-sa.
Roy a continuat:
— Vreau să zic doar că una e să fie amici şi
aşa mai departe, chestie cu care sunt total de
acord şi am făcut-o şi eu, cum tocmai am menţi
onat. Dar, ca să fiu foarte sincer, Ellie, în privinţa
fetei ăsteia, părerea mea cât se poate de sinceră
e că sexul interrasial şi aşa mai departe e cu totul
altă mâncare de peşte.
Ellie a adoptat un ton arogant:
— Ei bine, n-am întrebat-o cum e cu sexul, Roy. Asta zău că o priveşte doar
pe ea.
— Eu cred, a intervenit Alice pe un ton foarte sever, că aici e un copilaş cu
două urechi foarte curate.
— Mă rog, eu zic doar că de fiecare dată când se întâmplă câte o nenorocire,
toată lumea arată cu degetul spre negri, a spus Ellie, iar eu refuz să mai ascult
asemenea prejudecăţi. Asta-i tot. Indiferent din gura cui ar veni.
— Dar cum rămâne cu toate violenţele alea, Eleanor? a întrebat Lloyd
Bassart. E enorm de multă violenţă în partea aia de ţară, ai zis-o cu gura ta.
— Dar nu e vina negrilor!
 — Şi-atunci a cui e? a întrebat Alice. Ei sunt cei care le comit pe majoritatea,
nu?
— De fapt, a explicat Ellie, cele mai multe sunt de fapt comise de
dependenţii de droguri -iar în realitate un dependent de droguri e un ins foarte
bolnav, care are nevoie de ajutor. Puşcăria nu e o soluţie, ascultaţi-mă ce vă zic.
— Dependent de droguri? a sărit Lloyd. Adică de-ăla, dro... dro-gan-giu,
Eleanor?
— ...sunt pe stradal s-a mirat Alice.
— Hap-ciu!
Edward zâmbea cu gura până la urechi.
— Hap-ciu, mămico! i-a spus el lui Lucy.
Ellie şi-a azvârlit capul pe spate şi coama i-a
scăpărat.
— Hap-ciu! Stai să vezi când o s-audă Skip! O, ce drăguţ. Hap-ciu! a repetat
ea, repezindu-se spre Edward şi săltându-1 în braţe. Şi Morocănosu'. Corect?
— î-hî, a zis el.
A întins mânuţa şi i-a atins gulerul hainei.
— Şi mai cine? 1-a întrebat Ellie, scuturându-1 încetişor. Şi Mutulică?
— Mutulică! a strigat băiatul.
— Lucy, e minunat, a spus Ellie. E nemaipomenit, pe cuvânt. Hei, să
mergem!
L-a lăsat pe Edward din braţe, însă el se agăţa în continuare de mâna ei.
— Să mergem, a zis copilul.
Roy a spus:
— Vrei să treci pe-acolo mai târziu, Lucy? După
ce mergi să-i vezi? Aş putea veni să te iau.
Ea a zis:
310
311
— O să fiu la bunicii mei. Alice a întrebat:
— Vii mai târziu, Lloyd?
— Da, da.
Şi au ieşit pe uşă, cu Edward ţinându-se de haina rudei sale proaspăt
descoperite.
— Şi Ruşinosu'.
— Ruşinosu'! Micul Ruşinosu'! Cum de-am uitat de micul Ruşinosu'?
Seamănă perfect cu tine.
— Şi Doc.
— Şi Doc, da! a zis Ellie. Of, Edward, eşti mortal, ce mai! Nici nu-mi vine
să cred că exişti şi uită-te aici!
— Şi maştera.
— O, da, şi ea. „Oglindă, oglinjoară..."
Şi uşa s-a închis.
Lucy s-a uitat pe fereastră cum soţul şi veri-şoara ei se hotărau ce maşină să
ia, Hudsonul sau Plymouth-ul nou, decapotabil, care îi aparţinea mamei lui Ellie.
în timp ce dezbăteau chestiunea, Alice Bassart se oprise pe aleea din faţa casei,
ţinându-1 pe Edward de mână, şi dădea s-o apuce când într-o direcţie, când în
cealaltă. Roy i-a zis:
— Mamă, vrei sau nu să ajungi acolo vie?
Ellie a făcut semn spre Hudson şi a zis ceva
ce Lucy nu a putut auzi, dar care 1-a făcut pe Roy să râdă.
— A, da? Aşa crezi tu! a strigat el.
— Zău aşa, Roy, a zis Ellie, ţinând portiera Plymouth-ului întredeschisă,
trăieşte şi tu puţin.
— Să trăiesc? a strigat Roy. în ceva făcut de Chrysler Motors? Glumeşti?
— Hai, mătuşă Alice, hai, Ed! Ie-a strigat Ellie.
La care Roy a spus:
— Hei, nu e vorba doar de viaţa ta, mamă!
Acolo e moştenitorul domeniului meu.
Iar Alice a spus:
— Roy, încetează imediat să te prosteşti!
— Bine, bine, a comentat el, ce-am avut şi ce-am pierdut.
Şi s-au îngrămădit în fine cu toţii în maşina soţilor Sowerby. Edward a urcat
în spate împreună cu bunica sa, iar Roy s-a strecurat lângă Ellie.
Lucy tocmai se pregătea să plece de la fereastră când portiera din dreptul
pasagerului din faţă s-a deschis şi Roy a ocolit maşina în fugă până în dreptul
portierei şoferului. Când a ajuns în spatele maşinii, a alunecat şi a căzut.
— Au!
S-a ridicat şi tocmai îşi scutura zăpada de pe manşetele pantalonilor, când a
ridicat privirea şi a văzut-o pe Lucy la fereastră. I-a făcut cu mâna. Ea nu i-a
întors gestul. El şi-a făcut mâinile pâlnie la gură şi-a strigat:
— Vrei să vii... peste o jumătate de oră? în maşină, Ellie s-a mutat de la
volan.
— Lucy? Vrei să vin eu...? Ea a clătinat din cap.
în clipa următoare el a dat impresia că nu ştie ce să facă. Ea nu s-a clintit din
loc. Până la urmă o să decidă şi el că nu mai merge? O să-şi amintească cine era
unchiul lui? O să-1 ia pe Edward din maşină şi o să se întoarcă în casă cu el - din
proprie iniţiativă?
 Ellie a coborât geamul.
— Roy! îngheţăm cu toţii în maşină.
Roy a ridicat din umeri - apoi, brusc, i-a trimis lui Lucy un sărut şi s-a urcat
la volan.
Imediat s-a auzit claxonul. Ellie şi-a acoperit urechile cu palmele. A dat de
două ori la cheie, şi motorul nu pornea: vălătuc după vălătuc de gaze de
eşapament înnegreau zăpada în spatele maşinii. Alice Bassart a ridicat geamul de
pe partea ei, apoi 1-a coborât iar, pentru ca Edward să-şi îndese mănuşica roşie
prin deschizătură. Lucy a
312
313
ridicat mâna. S-a auzit iarăşi claxonul şi în momentul următor maşina s-a
smucit de lângă bordură şi a pornit-o în sus spre Crâng. Ultimul lucru pe care 1-a
văzut a fost o scăpărare roşiatică în clipa în care Roy, din cine ştie ce motiv, a
apăsat frâna.
Din câte se părea, Ellie încerca să-şi convingă tatăl să-i dea maşina la
Chicago. Teoretic, era a maică-sii, doar că în decurs de patru luni Irene făcuse
mai puţin de 320 de kilometri cu ea, chestie despre care Ellie zicea că era
absurdă.
— Şi e foarte probabil să i-o dea, a spus Lloyd, timp în care Lucy se
îndepărta de la fereastră. Nu că i-aş purta pică fiindcă îşi permite. Nu am intrat în
învăţământ ca să deţin un parc de maşini la bătrâneţe. Am intrat pentru
mulţumirea de a pregăti tinerii să facă faţă provocărilor vieţii şi cred că tu o să
înţelegi, Lucy, că maşinile n-au nici în clin, nici în mânecă cu treaba asta. Chiar
şi aşa, sincer vorbind, părerea mea e că Julian nu ar trebui să-i facă hachiţele
fetei ăleia mai mult decât a făcut-o deja. N-am nimic cu oamenii de altă rasă,
credinţă sau culoare, dar, între noi fie vorba, îţi zic eu cine cred că era aia care a
ieşit cu un negru. Părerea mea e că era Eleanor.
— Eu cred că a fost prietena ei, a spus Lucy, punându-şi galoşii.
Ellie îşi făcuse apariţia în pantofi cu toc, de parcă ar fi fost iulie.
— Ce să zic? Tot ce se poate, Lucy. Din câte
am auzit, persoana respectivă nu e cea mai potri
vită pentru cineva atât de tânăr. Chiar deloc. Dar
dintre ele două, pe una cu siguranţă a condus-o
băiatul ăla de culoare acasă, asta să fie clar. Ştiu
să-i citesc pe tineri după ce spun. Am trăit prin
preajma lor toată viaţa. De fiecare dată e „o pri
etenă de-a mea", când de fapt se referă la propria
persoană. Eleanor a fost întotdeauna cocoloşită
 din pricina frumuseţii ei, iar acum Julian o să
culeagă ce-a semănat cu fiica asta frumoasă a lui cu care ne tot împuia
urechile. Să laşi o fată de douăzeci şi doi de ani să trăiască în inima unui oraş
cum e Chicago, fără o supraveghere adecvată şi cu tot soiul de influenţe
dubioase peste tot prin jur, e o treabă în privinţa căreia am mari îndoieli, ca să nu
zic mai mult. Mai ales când e vorba de o fată înnebunită după băieţi, cum a fost
întotdeauna Eleanor. O să-ţi spun părerea mea; Lucy, fie că mă crezi sau nu.
Eleanor se joacă cu focul şi încă tare de tot, având în vedere lucrurile pe care le-
am auzit din gura ei în după-amiaza asta. Dar, a continuat el, arătându-i palmele,
eu nu vreau să mă amestec şi am sfătuit-o şi pe Alice...
Lucy nu-1 mai asculta. Făcuse o prostie - acum îşi dădea seama. Să-1 lase pe
Roy să plece de unul singur, să-1 lase să-1 înfrunte pe unchiu-său pentru prima
oară fără s-o aibă alături - ce treabă pripită, ce treabă riscantă!
I-a trecut prin minte să-i spună socrului ei chiar în clipa aceea că era
însărcinată.
Nu, să le spună tuturor.
Aşa i-a răsărit în minte soluţia şi era una perfectă: avea să le spună tuturor.
Avea să li se alăture la familia Sowerby şi, de faţă cu Julian, Irene, Ellie, Alice,
Lloyd, Roy şi Edward, avea să facă anunţul. La vestea venirii pe lume a unui alt
copil, întreaga familie strânsă laolaltă nu va avea altă opţiune decât să se arate
entuziasmată... Da. Da. O şi vedea pe Eleanor bătând din palme şi strigând să se
aducă şampania. Şi pe toţi închinând paharele, cum făcuseră cu patru ani în urmă
la petrecerea dată în cinstea viitorului lui Roy: „Pentru Linda Sue!" - şi astfel
orice urmă de îndoială l-ar fi încercat pe Roy dacă i-ar fi dat vestea între patru
ochi, orice semn de ostilitate ar fi manifestat dacă ar fi avut impresia că ea şi
tatăl lui făcuseră front comun - ei bine, orice
314
315
reacţie de felul ăsta va fi desfiinţată în atmosfera generală de sărbătoare.
Da, da, asta va trebui să facă:
în primul rând, o să se ducă la taţi Will. O să aştepte cincisprezece minute, pe
urmă o să sune la familia Sowerby - şi da, o s-o roage pe Ellie să vină să o ia. în
maşină, ah, fireşte, o să i se destăinuie mai întâi lui Ellie. „Ellie?" „Ce e?" „Roy
şi cu mine o să mai avem un copil. Tu eşti prima care află." „Vai, Lucy, e
grozav!" Pe urmă o să le spună tuturor - cu Ellie alături, care o să exclame
întruna: „Ce extraordinar! Ce sublim!". Pentru a marca momentul, Irene
Sowerby o să îi invite cu siguranţă pe toţi să rămână la cină. Pe urmă ea o să-i
telefoneze lui taţi Will. O să-i invite pe mama ei, pe domnul Muller şi pe bunicii
ei să vină acasă la familia Sowerby după masa de seară: voia să le dea o veste
minunată. Şi atunci toată lumea o să ştie. O să fie sporovăială şi veselie,
distracţie şi larmă, iar neliniştea pe care Roy ar putea-o simţi la aflarea veştii că
o să fie iarăşi tată ar păli prin comparaţie cu sentimentul de mândrie şi speranţă
şi anticipare care l-ar încerca.
Şi o să le spună şi că ei sperau să fie fată, că asta era preferinţa lui Roy, că el
însuşi se oprise asupra unui nume şi că era un nume pe care şi-1 dorise
dintotdeauna pentru fetiţa pe care şi-o dorise dintotdeauna. Dacă toţi ar închina
în cor pentru Linda Sue, mai târziu n-ar mai exista nici urmă de îndoială cu
privire la persoana care venise din capul locului cu ideea de a avea o fetiţă. Mai
târziu n-ar mai exista acuzaţii şi reproşuri... Soţii Sowerby aveau un magnetofon
cu sistem de înregistrare la noua lor combină stereo. Numai să reuşească ea
cumva să-i convingă să-1 pornească - să înregistreze petrecerea. Atunci felul în
care toată lumea fusese realmente încântată de ideea venirii pe lume a Lindei Sue
ar rămâne consemnat de-a
pururi. „Pentru fiica noastră, sper", ar zice Roy şi ar rămâne înregistrat.
Dar poate că mergea prea departe cu imaginaţia... deşi poate că nu. Nu
văzuse până unde sunt dispuşi oamenii să meargă cu tăgăduirea adevărului? Nu
văzuse ea că oamenii erau în stare să mintă, să arate cu degetul, să facă orice
pentru a se sustrage de la îndatoririle şi obligaţiile ce le reveneau? Dac-ar fi avut
un aparat de înregistrare cu ea în noaptea când Roy îi pomenise de dorinţa lui de
a avea o fetiţă... Dar în nici un caz n-ar fi fost capabil să tăgăduiască aşa ceval
Cum ar putea s-o facă? De ce s-o facă? Poate că se maturiza el mai lent decât ea,
dar nu era în nici un caz mincinos din fire. Şi nici escroc sau nemernic sau
cartofor sau fustangiu sau beţiv nu era. Dincolo de toate, în adâncul inimii lui era
un suflet blând şi bun... şi ea îl iubea.
îl iubea pe Roy? Nu putea să se mintă că-1 iubise întotdeauna - sau că-1
iubise de fapt vreodată, însă acum, în după-amiaza aceea de duminică, odată ce
lăsaseră în urmă primii patru ani agonizanţi ai căsniciei lor, credea sincer că s-ar
putea să fie îndrăgostită. Nu de vechiul Roy, fireşte, ci de Roy cel nou, cel care
devenise. Fiindcă el fusese cel care o interpelase în bucătărie: un Roy care nu
mai era copilăros şi iresponsabil, un Roy care nu se mai prefăcea. Să fie oare cu
putinţă? Se schimbase oare? Devenise un bărbat bun?
Soţul ei era un bărbat bun?
Era măritată cu un bărbat bun?
Tatăl lui Edward, viitorul tată al Lindei Sue, era un bărbat bun?
O, în fine putea să-1 iubească: făcuse din el un bărbat bun.
Gata! El nu se mai opunea căsniciei şi nici ceilalţi nu se mai opuneau. Ăsta
era substratul vizitei lui Ellie: familia Sowerby depusese armele!
316
 317
S-o trimită pe Ellie să invite pe toată lumea la ei acasă era nici mai mult, nici
mai puţin decât o recunoaştere a faptului că Lucy avusese dreptate, iar ei
greşiseră. Julian Sowerby îşi recunoştea nfrângerea. Cu toţi banii şi avocaţii lui,
cu toate metodele lui perfide şi necinstite, Julian flutura steagul alb!
Nefericirea pe care o îndurase în primăvara aceea, nefericirea pe care o
îndurase cât fusese însărcinată cu Edward, amărăciunea şi umilinţa -toate se
terminaseră! De data asta avea să fie însărcinată aşa cum trebuia să fie o femeie.
Pântecul avea să i se rotunjească, sânii să i se umfle, pielea avea să-i devină
netedă şi strălucitoare şi nimic din toate astea n-o să-i pricinuiască scârbă ori
groază. De data asta avea să se desfete urmărind ce se petrecea. Avea să fie
primăvară, pe urmă vară... iar imaginea pe care o vedea dinaintea ochilor era cea
a unei femei cu păr lung într-o cămaşă de noapte de dantelă albă - era chiar ea şi
ea e în pat, fetiţa ei e în pătuţul de alături şi într-un fotoliu sade un bărbat care le
zâmbeşte. Ţine într-o mână nişte flori pe care le-a adus pentru fetiţă, iar în
cealaltă florile pe care i le-a adus ei. Bărbatul e Roy. Se uită cum copilul suge la
sân şi imaginea îl umple de duioşie şi de mândrie. E un bărbat bun.
Acestea erau gândurile care i se învârteau prin minte când a plecat de la soţii
Bassart şi a pornit-o spre casa lui taţi Will. Soţul ei era un bărbat bun... iar Julian
Sowerby fusese înfrânt... şi la maternitate o să fie flori... şi ea o să-şi lase părul
lung până la brâu... şi dacă în viaţa ei fusese din piatră, dacă în viaţa ei fusese din
fier, ei bine, toate astea erau de domeniul trecutului. Acum putea în fine să
devină... ea însăşi!
A suflat vântul şi i-a smuls-negan, Bietul moş Michael Finnegan...
Ea însăşi! Dar cum ar fi asta? Cum era ea de fapt? - adevărata Lucy, cum n-
avusese niciodată ocazia să fie...
Cântând, zâmbind, întrebându-se în sinea ei -cine ar fi ea? cum ar fi ea cu
adevărat? -, a urcat treptele de la casa bunicului său şi, fără ca măcar să mai sune
la sonerie, a deschis larg uşa şi a dat peste dezastru.
— Aşază-te la loc, Blanshard, spunea taţi Will.
Te rog, Blanshard.
Domnul Muller a clătinat din cap. A terminat să se încheie la palton şi s-a
întins să-şi ia pălăria din mâinile lui Willard.
Bunica Berta şedea pe fotoliul din dreptul cămi-nului cu spinarea dreaptă şi
cu braţele încrucişate pe piept. Lucy s-a uitat la faţa ei, pe care se citea furia,
apoi din nou la cei doi bărbaţi.
Taţi Will a zis:
— Blanshard, mâine e o altă zi.
însă a dat drumul pălăriei musafirului. Domnul Muller 1-a atins pe bărbatul
mai în vârstă pe umăr, după care a ieşit pe uşă. Lucy a întrebat:
— Ce e?
Taţi Will a clătinat din cap.
— Taţi Will, ce s-a întâmplat?
— Cel mai probabil, nimic, scumpo. S-a silit să zâmbească.
— Tu ce faci? Unde-s Roy şi Eddie? Bunica Berta a început să-şi plimbe
degetele
peste pielea lăsată a braţului.
— Cel mai probabil, nimic, 1-a îngânat ea.
— Ajunge, Berta, i-a retezat-o Willard.
— Cel mai probabil, nimic. Dincolo de faptul
că s-a hotărât că n-are chef să se mai vadă cu el.
în furia ei, s-a ridicat şi s-a dus la fereastră.
— Şi asta numeşte el nimic!
318
319
— De ce nu vrea să se mai vadă cu el? a între
bat Lucy.
Dar bunică-sa a rămas tăcută. Urmărea cu privirea silueta lui Blanshard
Muller îndepărtându-se de casă.
— Taţi Will, de ce a plecat omul ăla aşa? Ce se petrece aici?
— Păi, povesteşte-i, a zis bunica Berta.
— Nu e nimic de povestit, a răspuns taţi Will.
Berta a pufnit dispreţuitor şi a plecat la
bucătărie.
— Taţi Will...
— Nu e nimic de povestit! a repetat el. Lucy s-a luat după el:
— Ascultă...
însă el urcase deja treptele şi intrase în camera mamei ei. Uşa s-a închis în
urma lui.
Lucy s-a dus în bucătărie. Acum bunică-sa privea pe fereastra din spatele
casei.
— Nu pricep, a spus Lucy.
Bunica Berta n-a zis nimic.
— Am zis că nu pricep ce s-a întâmplat. Ce se petrece aici?
— E iar la puşcărie, a spus bunică-sa pe un ton înciudat.
Lucy a aşteptat de una singură în salon până când taţi Will a coborât scările.
I-a zis că voia să audă toată povestea.
El a întrebat:
 — Ce poveste?
Ea i-a repetat că voia să audă toată povestea. Şi în secunda aia, de la el, nu
mai târziu, de la cine ştie ce necunoscut.
Avea viaţa ei, pentru asta trebuia să-şi facă ea griji, i-a spus taţi Will.
— Nu e nici o poveste.
în timp ce el măsura încăperea cu pasul, Lucy i-a explicat ceva ce se gândea
că poate era cazul
ca de-acum să ştie: nu-i putea feri pe oameni de adevăr, nu-i putea proteja de
urâţenia lumii ascun-zând-o sub preş... S-a oprit. Voia să audă ce era de auzit,
orice ar fi fost. Dacă tatăl ei era în puşcărie...
— Serios acum, cine-a zis aşa ceva?
— Dacă e aşa, vreau s-o aud de la tine, taţi Will. Nu vreau să fiu nevoită să
pun cap la cap adevărul din şuşoteli şi bârfe...
N-avea să fie nici o bârfă, i-a zis el, nu de data asta. Ei nu spuseseră nimănui,
nici măcar lui Blanshard, de-aia şi era toată chestia aşa de a naibii de dureroasă.
Willard şi Berta deciseseră seara trecută că nimeni n-avea de câştigat dacă se
apucau să dea de veste prin târg despre ceea ce se întâmplase, având în vedere că
da, se întâmplase ceva. La cina de seara trecută Myra plecase capul şi dăduse pe
gură ceea ce ţinuse în ea aproape o lună. Dar zău că el nu vedea de ce Lucy ar
trebui să fie părtaşă la aşa ceva. Avea viaţa ei şi trebuia să-şi vadă de ea.
Ce era?
— Lucy, ce rost are?
— Taţi Will, în ceea ce-1 priveşte, nu-mi fac nici o iluzie. Dacă-ţi aminteşti,
în cazul lui am adoptat de mult atitudinea realistă. Şi încă dinainte s-o facă şi
alţii, taţi Will - asta dacă au făcut-o vreodată.
— Păi, sigur c-au făcut-o...
— Spune-mi povestea.
— Păi, e una lungă, Lucy. Şi nici măcar nu ştiu de ce vrei s-o auzi.
— E tatăl meu.
Remarca ei a părut să-1 descumpănească.
— E tatăl meu\ Spune-mi povestea.
— Parcă te văd că începi să plângi, Lucy.
— Nu-ţi bate capul cu mine, te rog.
321
A făcut câţiva paşi până la piciorul scării şi înapoi. O să trebuiască să înceapă
cu începutul, i-a spus el.
— Bine, a zis ea, reuşind să-şi stăpânească emoţiile. Te ascult.
Păi, în primul rând, din câte se părea, într-un fel sau altul, Myra ţinuse
legtura cu el în tot timpul ăsta. Aproape din ziua în care plecase, cu aproximativ
patru ani în urmă, el purtase un soi de corespondenţă cu ea prin intermediul unei
căsuţe poştale. Din păcate, nici unul dintre vechii prieteni ai lui Willard de la
oficiul poştal nu se gândise să-i spună vreodată că Myra trecea uneori pe-acolo
ca să-şi ridice corespondenţa. Pe de altă parte, nu ştia ce-ar fi făcut el într-o atare
situaţie, având în vedere regulile de confidenţialitate pe care le implică
obligatoriu serviciul poştal. Şi-apoi poate că nici măcar nu băgaseră de seamă.
Fiindcă nu era o chestie care se întâmpla în fiecare zi, nici în fiecare săptămână,
nici măcar în fiecare lună - sau cel puţin aşa le spusese Myra în timp ce se
destăinuia printre hohote de plâns. Cumva, el o informa despre locurile unde se
afla şi ce mai făcea, în special când i se întâm-pla ceva important. Şi, din când în
când, în funcţie de starea ei de spirit, de cât de tristă era sau cât de nostalgică
putea deveni la gândul vremurilor de mult apuse, ea îi răspundea.
...Ei bine, ca să continue, dacă asta îşi dorea Lucy, în primele luni de după
dispariţia lui trăise undeva mai la sud, în Butler. Lucrase pentru un tovarăş vechi
de-al lui care avea o benzinărie acolo. Dar cam pe vremea când se născuse
Edward...
— Ştie că îl am pe Edward.
— Lucy, majoritatea chestiilor importante, cum ar fi Edward, de pildă, da, le
cam ştie.
— De ce?
— De ce? Drept să zic, habar n-am de ce, Lucy. Cred că ea considera că,
indiferent ce se întâmplase înainte, anumite lucruri, având în vedere că era, la
urma urmei, un om pe care l-am cunoscut cu toţii la un moment dat, înţelegi... ei
bine, că anumite lucruri ar trebui să le ştie şi el.
— Desigur.
în orice caz, după naşterea lui Edward a ajuns la un moment dat în Florida.
Şi acolo se pare că a încercat să se înroleze iarăşi în marină. O vreme chiar a
lucrat pentru ei la Pensacola şi a încercat să obţină gradul de maistru electrician.
— Se visa ofiţer?
— Lucy, nu fac altceva decât să-ţi relatez ce mi s-a relatat şi mie. Dacă vrei
să mă opresc, o să fiu bucuros s-o fac.
— Şi după Pensacola? După ce n-a reuşit să devină ofiţer?
După Pensacola s-a mutat în Orlando.
— Şi acolo ce şi-a mai visat?
O vreme a locuit cu vară-sa Vera şi cu părinţii ei. Se pare că s-a apropiat
foarte tare de o doamnă din Winter Park. Ba chiar s-au logodit. Cel puţin ea a
crezut că erau logodiţi până când, într-un final, el i-a mărturisit adevărul despre
sine.
— Nu zău!
 — Că era încă însurat, a spus taţi Will.
— A, acel adevăr.
— Lucy, nu caut să-1 apăr în faţa ta. Nu fac altceva decât să-ţi relatez o
poveste pe care tu ai cerut s-o auzi. De fapt, îţi spun o poveste împotriva voinţei
mele. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred c-o să mă opresc. Fiindcă la ce-ţi
foloseşte să cunoşti amănuntele? S-a terminat. Aşa că hai s-o lăsăm baltă.
— Continuă, te rog.
322
323
— Scumpo, eşti sigură că tre' să afli toate treburile astea? Fiindcă, să ştii, s-ar
putea să nu fii aşa de puternică atunci când vine vorba de subiectul ăsta...
— Te rog! Subiectul ăsta mă lasă cu totul rece! Subiectul ăsta n-are nimic de-
a face cu mine dincolo de faptul că, prin cine ştie ce accident, tipul respectiv a
lăsat-o gravidă pe maică-mea, iar eu am fost rezultatul! E o persoană la care nu
mă gândesc nici o secundă dacă mă pot împiedica s-o fac. Şi pot. Şi reuşesc!
Sunt perfect conştientă că povestea asta nu mă priveşte în nici un fel, că nimic
din ce i s-a întâmplat nu mă priveşte în nici un fel. în consecinţă, n-ai de ce să-ţi
faci griji că-mi spui povestea, cu toate amănuntele ei ridi-cole. Vreau adevărul,
nici mai mult, nici mai puţin de-atât.
— Dar de ce?
— Carevasăzică, i-a spus logodnicei lui „adevărul despre sine"? Şi cum a
plusat după un asemenea miracol, dacă mi-e permis să întreb? Te rog, continuă,
taţi Will. Ţi-e întru totul clar că, evident, eu nu-mi asum vreo răspundere pentru
tâmpeniile pe care le-o mai fi făcut de când s-a hotărât să plece din Liberty
Center. Nu sunt eu ăla din marină, oricine-o fi fost, care i-a spus că nu prea are
stofă de ofiţer...
— Subofiţer.
— Subofiţer. In regulă. Şi nici nu l-am pus eu să se logodească şi pe urmă să
rupă logodna.
— N-a zis nimeni aşa ceva, Lucy.
— Bine. Deci pe urmă unde s-a mai dus?
— Ei bine, a ajuns în Clearwater. Şi acolo a rămas cel mai mult. Şi-a găsit de
lucru la departamentul de mentenanţă de la Clearwater Beach Arms, care, din
câte se pare, e unul dintre cele mai mari şi mai elegante hoteluri din zonă. Şi
324
acum vreo patru luni a fost numit tehnician-şef peste tot stabilimentul.
— Serios?
— Pe tura de noapte.
— Şi pe urmă ce s-a întâmplat?
 Păi, din câte se vede treaba, reuşise să-şi ţină sub control alcoolismul. Cele
întâmplate apoi par să nu fi avut nimic de-a face cu asta. Nu se atingea de
băutură şi, cum întotdeauna trăgea ca un cal de povară când se putea controla,
foarte probabil că i-a impresionat pe cei din conducere cu priceperea lui. E
limpede că nu s-au înşelat când au ajuns să-i evalueze abilitatea de a asigura
funcţionarea unui asemenea stabiliment la capacitate maximă, zi şi noapte.
Greşeala lor a fost că i-au supraestimat tăria de caracter, dat fiind faptul că era
angajat de atât de puţină vreme. Greşeala lor a fost că i-au dat cheile de la
aproape întreg hotelul. Dar până şi cu cheile se descurca fără probleme sau cel
puţin aşa se părea. îi mergea foarte bine, cu toată răspunderea aia pe capul lui,
sau cel puţin aşa se părea - asta până imediat după Crăciun. în momentul acela
Myra s-a pus la masă şi i-a scris o scrisoare în care-i zicea că, după ce cumpănise
îndelung lucrurile, se hotărâse să divorţeze de el şi să se mărite cu Blanshard
Muller.
Willard s-a afundat în fotoliu şi, ţinând ochii închişi, şi-a rezemat fruntea în
mâini.
— Şi nu ne-a spus nici unuia dintre noi. A luat decizia să se mărite cu el de
capul ei, aşa, pur şi simplu, chiar în perioada aia... Bănuiesc că a considerat că-i
de datoria ei să-1 anunţe mai întâi pe Whitey... Vezi tu, nu voia ca el să afle de la
vreunul din vechii lui amici de la Adăpostul lui Earl... Of, nu prea ştiu ce-a fost
în mintea ei, dar ce-i făcut e bun făcut... Şi ea asta a făcut.
— A fost o soţie bună, taţi Will. A ţinut seama de sentimentele lui Whitey. A
fost cuviincioasă şi
325
respectabilă. A fost o soţie bună şi supusă. Şi totuşi!
— Lucy, era ea însăşi, atâta tot.
— Şi pe urmă el a fost el însuşi cel dintotdea-una, aşa-i? Şi ce-a făcut el
însuşi? Ce ? Crede-mă, pot să suport.
Păi, când a primit vestea, 1-a zdruncinat destul de tare. Te-ai fi gândit că
acum, când era iarăşi bine sănătos, când reuşea să se ţină de o slujbă decentă şi
trăia unde spusese dintotdeauna că i-ar plăcea să trăiască... te-ai fi gândit că, de
vreme ce el însuşi era mai mult sau mai puţin logodit cu altcineva, practic, de un
an... te-ai fi gândit că ar trebui să fie întru câtva pregătit pentru un asemenea şoc
şi că, după o zi sau două, cât i-ar fi luat ca să se obişnuiască cu ideea, şi-ar fi
văzut de noua lui viaţă, de noua lui slujbă, de noii lui amici şi s-ar fi împăcat în
vreun fel cu ceva ce i se întâmpla, la trei mii două sute de kilometri distanţă,
cuiva pe care nu-1 mai văzuse de un car de ani. în loc de asta, el a făcut ceva cu
desăvârşire prostesc. Şi, cine ştie, poate că într-o bună zi ar fi făcut-o oricum, cu
sau fără scrisoarea de la Myra. Poate că nici n-a avut legătură cu Myra, ci a fost
ceva ce plănuia de mult. în orice caz, în ajunul Anului Nou se afla într-unui din
birourile administraţiei hotelului, unde venise să verifice nu ştiu ce problemă cu
un ventilator de fereastră. Din nefericire, în biroul cu pricina o secretară fusese
neglijentă sau se grăbea sau ceva de genul ăsta şi plecase acasă lăsând pe fişetul
de lângă seif ditamai punga cu obiecte de valoare.
— Ştii, a explicat Willard, alea pe care le încre-dinţează turiştii hotelului la
venire. în principal bijuterii. Ceasuri de mână. Şi nişte bani.
— Aşa că el a fost el însuşi şi a luat-o.
— Mă rog, o parte din ea.
— O parte, a repetat ea, plecând privirea.
— O mână, a spus Willard cu mâhnire în glas. Şi după aceea, când şi-a dat
seama ce făcuse...
— Era prea târziu.
— Era prea târziu, a spus taţi Will. Aşa este.
— I-a băut pe toţi.
— A, nu, a spus el. în privinţa băuturii nu se
mai punea problema. Nu, acolo în Orlando se înscri
sese iarăşi la Alcoolicii Anonimi, cum făcuse şi în
Winnisaw. Dar de data asta s-a ţinut, ştii? De
fapt, acolo a şi cunoscut-o pe doamna din Winter
Park. Nu, ce-a făcut el a fost să ducă lucrurile
acolo unde locuia şi pe urmă, ei bine, ştii, nu
putea să adoarmă, fiindcă şi-a dat seama ce făcuse,
cum şi-ar da seama şi ultimul tâmpit. Numai că
între timp se făcuse deja a doua zi, venise cineva
la recepţie ca să anunţe că pleacă şi ca să ceară
un ceas de damă şi, mă rog, ia-1 de unde nu-i.
Aşa că au început verificările şi, chiar înainte să
apuce el să se întoarcă la hotel, scandalul era cât
casa. Iar în momentul ăla n-a ştiut ce să facă.
Ştia că nu putea înapoia lucrurile chiar în momen
tul ăla, când şeful lui era în dispoziţia în care era
şi detectivii mişunau peste tot. Aşa că s-a gândit
că pentru o vreme cea mai deşteaptă mişcare ar
fi să nu sufle o vorbă şi să se ducă acasă. S-a
gândit că o să reuşească el să strecoare cumva
lucrurile la loc, poate chiar în noaptea aceea. Dar
nu trecuseră decât câteva ore şi deja suspiciunile
planau asupra lui, aşa că au venit acolo unde
 stătea în chirie, iar el s-a gândit că n-avea de
ales şi, de vreme ce asta i se părea corect să facă
şi asta îşi propusese să facă din primul ceas după
ce comisese fapta, a recunoscut absolut tot. A pre
dat toate obiectele, până la ultimul, şi a zis c-o
să achite eventualele daune din veniturile lui.
Numai că între timp şeful o concediase deja pe
secretara care lăsase lucrurile la vedere şi, fiindcă
326
327
trebuia să-i liniştească pe clienţi şi aşa mai departe, avea nevoie de cineva ca
să dea un exemplu de ţinut minte. Fiecare obiect în parte era asigurat, unde mai
pui că totul fusese înapoiat, însă directorul a fost neîndurător. Bănuiesc că s-a
gândit că trebuie să-şi apere propriile interese. Aşa încât, în loc să-1 concedieze
pur şi simplu pe Whitey, cum făcuse cu fata aceea, s-a năpustit tare de tot asupra
lui. La fel şi judecătorul. Ăla e ţinutul hotelurilor mari şi bănuiesc că toţi îşi
cunosc bine interesul, aşa că l-au fript zdravăn. Ca exemplu pentru alţii. Sau cel
puţin aşa pare să fi fost. Optsprezece luni. In penitenciarul de stat din Florida.
Terminase ce avusese de spus. Lucy a zis:
— Şi tu crezi povestea asta. Tu chiar o crezi.
El a ridicat din umeri.
— Lucy, e în penitenciarul de stat din Raiford,
Florida.
Ea se ridicase în picioare.
— Dar nu e vina lui, aşa-i?
— Nu, n-am spus...
— Tu nu spui niciodată! Niciodată!
— Scumpo, ce nu spun niciodată?
— A fost nevoit să fure din cauză că era aşa de trist, corect? Nici măcar nu
ştia ce face! Nu a vrut să facă ce-a făcut! A vrut să-şi îndrepte greşeala imediat
ce-a comis-o! Dar i s-a înscenat totul!
— Lucy...
— Dar asta crezi tu! Secretara neglijentă! Şeful afurisit! Şi oamenii nu se pr
înfrâna! Au neajunsurile şi slăbiciunile lor, cu care s-au născut... O, eşti ceva de
groază!
înainte ca el să apuce s-o oprească, urca deja la etaj.
Maică-sa zăcea cu faţa îngropată în pernă.
— Mamă, a început ea, domnul Muller tocmai
a ieşit din casă. Ştii lucrul ăsta, mamă? Mă auzi,
 328
mamă? Tocmai ai dat afară pe uşă singura ta şansă de a duce o viaţă bună. Şi
de ce? Mamă, te întreb de ce.
— Dă-mi pace...
Vocea femeii abia se auzea.
— De ce? Ca să iroseşti încă douăzeci de ani? Ca să fii iarăşi înjosită?
Maltratată? Să suferi lipsuri? Mamă, ce-ţi închipui că faci? Pe cine crezi tu că
salvezi? Mamă, ce rost sau noimă are să-i spui domnului Muller să plece, când
idiotul, cretinul, inutilul, incurabilul ăla...
— Dar tu ar trebui să te bucuri!
— Poftim?
Brusc, Lucy s-a simţit vlăguită.
Maică-sa se ridicase în capul oaselor. Avea faţa umflată, iar ochii încercănaţi
îi erau înfundaţi în orbite. A scos un ţipăt ascuţit:
— Fiindcă e acolo unde ţi-ai dorit dintotdeauna să-1 ştii!
— Eu... Nu!
— Ba da! Unde el niciodată, niciodată...
Restul a fost înăbuşit de hohotele ei de plâns
în timp ce s-a rostogolit înapoi în pat.
Peste o oră Lucy coborâse scările şi ieşise pe uşă înainte ca Roy să fi apucat
măcar să coboare din maşină. Mama ei avea o migrenă şi ar fi fost prea mult
pentru ea să-i primească în vizită pe Edward sau pe vreunul din ei. Până şi
domnul Muller plecase devreme acasă. Iar la radio anunţaseră ninsoare
abundentă spre seară. Trebuiau să plece.
Taţi Will o urmase pe verandă. Mai devreme bătuse încetişor la uşa fostei ei
camere, însă Lucy i-a interzis să intre.
— Mă descurc şi singură, mulţumesc, spusese
ea.
329
— Lucy, te porţi ca şi cum eu aş aproba toate astea. Te porţi ca şi cum mi le-
aş dori.
— Ce-ai făcut ca să le previi? Ce-ai făcut tu vreodată?
— Lucy, nu sunt Dumnezeu...
— Lasă-mă în durerea mea, te rog! Nu eu sunt aia care are nevoie de tine.
Du-te la scumpa ta
fiică!
Acum taţi Will o urmase pe aleea din faţa casei. Lucy se instalase deja pe
bancheta maşinii, cu Edward lângă ea, când bunicul ei şi-a rezemat coatele de
portieră.
 — Ce face prinţul Edward? a zis el, vârându-şi
braţul în interiorul maşinii şi trăgându-i copilului
gluga până peste ochi.
— Termină, a chicotit Edward.
— Tu ce mai faci, Roy? s-a interesat taţi Will.
— O, supravieţuiesc, a răspuns Roy. Spune-i mamei că-i doresc însănătoşire
grabnică.
Aşa-i zicea el mamei lui Lucy. Mamă! Fiinţa aia nevolnică, proastă şi oarbă...
Poliţia îl vârâse acolo. El singur se vârâse acolo!
— Ai grijă de tine, Lucy, i-a spus taţi Will şi a bătut-o încetişor pe braţ.
— Da, a răspuns ea, făcându-şi de lucru cu gluga lui Edward.
— Păi atunci, a mai zis taţi Will în timp ce Roy pornea motorul, ne vedem
luna viitoare...
— Aşa e, a spus Roy. La revedere, Willard.
— Pa-pa, a strigat Edward. Pa-pa, tati-bunicu'. O, nu, şi-a zis ea, o, să nu
îndrăzneşti... Refuz
să fiu învinuită, refuz să fiu trasă la răspundere... Amurg. Ninsoare. Noapte.
In timp ce rulau pe şosea, Edward spărgea băşicuţe de salivă, iar Roy sporovăia
întruna. Ghici cu cine se văzuse Ellie la Chicago de Crăciun? Cu Joe Degetul. A
dat nas în nas cu el prin Loop. Din câte se pare, acum e student la medicină, tot
în Alabama. Dar a rămas
330
acelaşi Joe Degetul, aşa a spus Ellie. Hei, ghici ce-a zis Eddie. A întrebat-o
din senin pe Ellie dacă Skippy era numele căţeluşei ei. O, soţii Sowerby
întrebaseră de ea, fireşte. Julian avea un pic de treabă la clubul de golf, aşa că n-
apucase decât să-i salute. Practic, ăsta fusese singurul lucru pe care i-1 spusese.
A, şi vestea cea mare: Ellie îi invitase să-şi petreacă un weekend cu ea în pri-
măvara aceea. Puteau să-1 lase pe Eddie la rude...
Lucy a închis ochii şi s-a prefăcut că doarme. Poate chiar a dormit, fiindcă o
vreme a reuşit să-şi alunge din minte orice amintire a lucrurilor care i se
spuseseră în după-amiaza aceea.
Aproape că intraseră în Fort Kean. Roy tocmai îi spunea lui Edward, care
rămăsese treaz tot drumul, urmărind cu privirea ştergătoarele care împrăştiau
ninsoarea abundentă de pe parbriz:
— ...căpitanul a intrat şi-a zis: „Care din voi
e dispus să plece şi să-1 ajute pe eschimosul ăsta
să-şi caute câinele?". Aşa că eu m-am gândit: „Mi
se pare c-ar fi rost de ceva distracţie..."
Şi acela a fost momentul când Lucy a ţipat.
 Roy a tras de volan şi a oprit pe marginea drumului. Când s-a aplecat peste
Edward ca s-o atingă, ea şi-a retras umărul şi s-a înghesuit în portieră.
— Lucy!
Ea şi-a lipit gura de geamul îngheţat. „Toată povestea nu merită nici cea mai
mică atenţie."
— Lucy...
Iar ea a mai scos un ţipăt. Roy a zis buimăcit:
— Lucy, te doare ceva? Unde? Lucy, am zis eu
ceva...?
Roy a mai stat câteva clipe, aşteptând să audă dacă era vorba de ceva ce
spusese sau făcuse el. Pe urmă a revenit cu maşina pe şosea şi a intrat în oraş.
331
— Lucy, ţi-ai revenit? Te simţi mai bine? Scumpo,
o să merg cât pot de repede. E alunecos, o să
trebuiască să rezişti...
Edward şedea încremenit între ei. Din când în când Roy întindea braţul şi îl
mângâia pe băiat pe picior.
— Nu s-a întâmplat nimic, Eddie. Pe mămica
o doare puţin, atâta tot.
Când au ajuns în dreptul casei, copilul mergea în urma lor, ţinându-se strâns
de partea din spate a pantalonilor lui Roy, timp în care Roy a ajutat-o pe Lucy să
urce cele trei rânduri de trepte şi să intre în apartament.
Ajuns în living, Roy a aprins o veioză. Ea s-a prăvălit pe canapea. Edward se
oprise în prag, îmbrăcat în combinezon şi încălţat cu galoşii roşii, îi curgea nasul.
Când Lucy a întins mâna spre el, băiatul a rupt-o la fugă prin dreptul ei şi s-a
ascuns la el în cameră.
Braţele lui Roy se bălăbăneau pe lângă corp. Părul îi era ud şi îi atârna pe
frunte.
— Să aduc un medic? a întrebat-o el încetişor. Sau de-acum ţi-ai revenit?
Lucy, ai auzit ce te-am întrebat? Te simţi mai bine?
— O, ce să zic! a spus ea. Eroule.
— Vrei s-o desfac? a întrebat el, arătând spre canapea. Vrei să te odihneşti?
Spune-mi.
Ea şi-a tras de la spate perna de care se rezema şi a azvârlit-o cu ură spre el.
— Marele erou de război!
Perna 1-a nimerit în picior. El a cules-o de pe jos.
— Doar încercam să-1 distrez. Uite ce e, îi poves-tesc mereu...
— Ştiu că îi povesteşti mereu! O, ştiu, Roy - îi povesteşti în fiecare duminică
a vieţii noastre! Fiindcă numai atâta poţi să faci! Dumnezeu ştie că n-ai cum să-i
şi arăţi]
332
— Lucy, ce-am mai făcut de data asta?
— Tâmpitule! Neghiobule! Tu nu poţi să-i arăţi decât carburatorul de la
maşină - şi probabil nici pe ăla nu l-ai nimeri! Te-am văzut, Roy, în Plymouth-ul
ăla nou-nouţ. Să conduci un Plymouth nou - pentru tine trebuie să fi fost cel mai
palpitant moment al anului!
— Ei bine, nu!
— Să stai la volanul uneia din noile maşini ale familiei Sowerby!
— Dumnezeule mare, Lucy! Ellie m-a întrebat dacă vreau să conduc eu, aşa
că am zis, da, vreau să zic, ăsta nu e un motiv... Uite ce e, dacă eşti nervoasă din
cauză că am fost la ei... Uite ce e, Lucy, am discutat despre asta...
— Vierme ce eşti! Chiar n-ai nici un strop de sânge-n instalaţie? Nu eşti în
stare să stai niciodată pe picioarele tale? Parazitule! Lipitoare! Laş nevolnic,
incorigibil şi molâu! N-o să te schimbi niciodată - nici măcar nu vrei să te
schimbi! Nici măcar nu înţelegi ce vreau să spun prin schimbare! Stai acolo şi
căşti gura ca prostu'! Fiindcă n-ai coloană vertebrală! Deloc!
A înşfăcat şi cealaltă pernă de la spate şi a azvârlit-o spre capul lui.
— Din ziua în care ne-am cunoscut! El a deviat perna cu mâinile.
— Uite ce e, ascultă... Eddie e chiar în... Ea a ţâşnit de pe canapea.
— Şi nici un pic de curaj! a ţipat. Şi nici un
pic de hotărâre! Şi nici o fărâmă de voinţă! Dacă
nu ţi-aş zice eu ce să faci, dacă ţi-aş întoarce
spatele... dacă n-aş face asta în fiecare nenorocită
de zi din viaţa asta nenorocită... O, tu nu eşti băr
bat, n-o să fii niciodată şi nici măcar nu-ţi pasăl
încerca să-1 lovească cu pumnii în piept. La început el i-a împins mâinile în
jos, pe urmă s-a apărat cu antebraţele şi cu coatele, iar într-un final a început să
se tragă în spate, pas cu pas.
333
— Lucy, zău aşa! Te rog. Nu suntem singuri...
însă ea se ţinea după el.
— Eşti un nimic! Mai puţin decât un nimic!
Mai rău decât un nimic!
El i-a apucat pumnii strânşi.
— Lucy. Stăpâneşte-te. încetează, te rog.
— Ia mâinile de pe mine, Roy! Roy, dă-mi drumul! Să nu cumva să
îndrăzneşti să-ţi foloseşti forţa împotriva mea! Să nu cumva să devii violent!
— Nu devin în nici un fel!
 — Sunt femeie! Dă-mi drumul la mâini!
Ray s-a conformat. Plângea.
— O, a răbufnit ea, răsuflând greu, cât te dis
preţuiesc, Roy! Fiecare vorbă pe care-o scoţi pe
gură şi tot ce faci sau încerci să faci e îngrozitor.
Eşti un nimic şi n-o să te iert niciodată...
El şi-a acoperit ochii cu palmele şi a început să plângă.
— Niciodată, niciodată, a continuat ea. Fiindcă eşti incorigibil. Fiindcă ai
devenit insuportabil. Eşti definitiv pierdut. Nu mai poţi fi salvat. Nici măcar nu
vrei să fii.
— Lucy, Lucy, nu-i adevărat.
— LaVoy, a spus ea scârbită.
— ...Ce-i cu el?
— Nu LaVoy e fătălăul, Roy. Tu eşti.
— O, nu, nu!
— Ba da! Tu! Of, pleacă! S-a trântit la loc pe canapea.
— Dispari. Lasă-mă, du-te, dispari din ochii
mei!
Şi în clipa aceea a început să plângă cu atâta violenţă, încât avea senzaţia că
organele o să-i fie smulse din corp. Scotea pe nări şi pe gură sunete care păreau
să-şi aibă originea nu în corpul ei, ci în colţurile craniului. A închis ochii aşa de
strâns, încât între pomeţi şi frunte îi mai rămăsese doar o fantă îngustă prin care
şiroiau lacrimi fierbinţi.
începea să aibă sentimentul că n-o să se mai poată opri niciodată din plâns.
Şi nu-i păsa. Ce altceva îi rămânea de făcut?
Când s-a trezit, apartamentul era cufundat în beznă. A aprins veioza. Cine o
stinsese?
— Roy?
El plecase.
S-a repezit în camera lui Edward.
în clipa următoare n-a mai ştiut unde se află. Nu reuşea să-şi convingă
mintea să-i furnizeze nici o informaţie. „Sunt studentă în anul întâi."
Nu!
— Edward!
A alergat la bucătărie şi a aprins lumina. în secunda următoare era iarăşi la el
în cameră. A deschis dulapul, dar nu se ascundea acolo. A tras sertarul de la
masa de toaletă ca să vadă... ce să vadă?
„L-a luat cu el la film." Dar era ora nouă seara.
„L-a scos să mănânce în oraş."
 Revenită în sufragerie, şi-a trecut palma peste fiecare suprafaţă: nici un bilet,
nimic. în cameră la Edward s-a lăsat în genunchi. „Bau!" Dar el nu se ascundea
sub pat.
Bineînţeles! A format din bucătărie numărul de la studioul lui Hopkins. „îi
arată unde munceşte, îi arată ce bărbat mare şi tare e el. îi arată ce fel de studio ar
putea avea chiar la el acasă dacă mămica n-ar fi o fiinţă aşa de îngrozitoare." Ei
bine, Lucy spera - în timp ce telefonul suna întruna —, Lucy spera că îi arăta şi
unde se presupunea că ar fi trăit cu toţii în timp ce livingul şi dormitorul ar fi
transformate în birou de firmă, că îi arăta şi din ce anume se presupunea că ar fi
trăit în timp ce el aştepta să-i vină clien...
La studio nu era nimeni.
334
335
A scotocit încă o dată apartamentul. „Ce anume caut?" Atunci a sunat în
Liberty Center. însă soţii Bassart erau încă la familia Sowerby. Telefonista a
întrebat-o dacă dorea să efectueze apelul mai târziu, însă ea a închis fără să-i dea
numărul familiei Sowerby. Dacă era o alarmă falsă? Dacă doar îl scosese pe
Edward la un hamburger şi amândoi se întorceau acasă exact când Julian
Sowerby ridica receptorul?
O să-1 aştepte să se întoarcă şi să-i explice. Cum să dispară aşa, fără să lase
măcar un bilet? Cum să scoată în oraş, pe viscol, la ora nouă seara, un copilaş
epuizat! Era mâncare rece în frigider, aveau supă pe raft. Nu-mi spune că ai vrut
să-1 duci să mănânce ceva, Roy. Ai făcut-o ca să mă bagi pe mine în sperieţi.
Să...
La zece şi jumătate Roy a telefonat ca să-i spună că tocmai ajunsese înapoi în
Liberty Center. Lucy nici măcar n-a aşteptat să termine ce avea de zis. I-a spus
ce trebuia să facă. El a zis că Edward era bine - cel puţin în momentul acela, dar
pentru micuţ fusese o experienţă înfiorătoare, oribilă, iar ea trebuie să ştie lucrul
ăsta. A trebuit să ridice tonul ca să-1 întrerupă: i-a explicat încă o dată, cât se
poate de clar, ce avea de făcut - şi asta imediat. Dar el i-a zis doar să nu se îngri-
joreze. O să se ocupe de tot ce ţine de el. Poate că ea ar trebui să se îngrijească
cumva să aducă iar lucrurile sub control în ceea ce o privea. în momentul acela a
fost nevoită să urle la el ca să-1 facă să priceapă. Trebuia să facă ce-i spunea. El
i-a zis că ştia lucrurile astea, dar problema era ce făcuse ea în maşină şi ce făcuse
după aceea, ce uriaşe la el - şi asta în auzul unui copilaş lipsit de apărare. Când
ea a ţipat iarăşi, el i-a zis că ar fi nevoie de intervenţia puşcaşilor marini ca să-1
convingă să aducă înapoi un copil într-un loc unde, sincer să fie, chiar el unul nu
mai rezista
nici o zi atâta timp cât ea continua să se poarte în felul acela. îi mai zicea o
dată că nu avea de gând să aducă înapoi un copil de trei ani şi jumătate ca să
trăiască fie şi o zi în plus cu o persoană pe care - îi părea rău, dar avea să fie
nevoit s-o spună...
— Ce să spui?
— Pe care o urăşte de moarte, poftim!
— Cine pe cine urăşte de moarte, Roy? Nici un răspuns.
— Cine pe cine urăşte de moarte, Roy? Să nu-ţi închipui că poţi să insinuezi
aşa ceva şi să scapi basma curată, indiferent unde te ascunzi! îţi cer să lămureşti
imediat ce tocmai ai avut tupeul să-mi spui - ce n-ai îndrăzni niciodată să-mi
spui în faţă, plângăciosule! Laşule! Cine urăşte...
— Pe tine te urăşte!
— Poftim? Mă iubeşte, mincinosule! Minţi! Mă iubeşte şi să faci bine să
aduci copilul înapoi! M-ai auzit, Roy? Adu-mi înapoi copilul!
— Ţi-am spus ce mi-a spus băiatul, Lucy - şi refuzi
— Nu te cred! Nu sunt dispusă să cred nici o secundă...
— Ei bine, ar fi cazul s-o faci! Tot drumul până aici a plâns de se scutura
cămaşa pe el...
— Nu te cred!
— „O urăsc pe mami, era toată neagră la faţă." Aşa-mi striga, Lucy!
— Minţi, Roy!
— Atunci de ce se încuie în toaletă? De ce fuge de la cină din două în două
zile...?
— Nu e adevărat!
— A făcut-o!
— Din cauza ta! a urlat ea. Fiindcă nu-ţi faci treaba!
— Nu, Lucy, din cauza ta! Din cauză că ţipi şi eşti afurisită şi despotică şi
afurisită şi crudă!
336
337
Fiindcă nu vrea să-ţi mai vadă niciodată mutra aia urâtă şi afurisită - şi nici
eu! Niciodată!
— Roy, eşti soţul meu! Ai responsabilităţi! Să faci bine să te sui în maşina
aia în clipa asta, să te pui la drum în minutul ăsta şi, chiar dacă o să trebuiască să
conduci toată noaptea...
Insă la celălalt capăt al firului s-a auzit un pârâit: legătura se întrerupsese. Fie
Roy închisese, fie cineva îi luase receptorul din mână şi îl pusese în furcă în
locul lui.
Ultimul autobuz care a plecat din Fort Kean a adus-o în Liberty Center cu
puţin înainte de unu noaptea. Ninsoarea aproape că încetase, iar pe Broadway nu
se zărea nici ţipenie de om. A trebuit să aştepte în spatele prăvăliei lui Van Ham
un taxi care s-o ducă în Crâng.
A profitat de răstimpul respectiv aşa cum profitase şi de ora în care călătorise
prin beznă spre nord: a repetat a nu ştiu câta oară ce avea să spună. Intre timp îi
devenise limpede ce se aştepta de la ea. Scena ce urma să se joace devenea
nedesluşită doar atunci când trebuia să-şi închipuie ce ar face dacă Roy refuza să
îi ducă pe ea şi pe Edward înapoi în Fort Kean. Nici nu se punea problema să
rămână până dimineaţa la taţi Will. Putea să se lipsească de un asemenea ajutor.
N-o făcuse întotdeauna? Şi nici n-o să înnopteze la soţii Bassart, deşi erau şanse
infime fie şi măcar s-o poftească. Dacă socrii ei ar fi nutrit măcar o fărâmă de
devotament faţă de ea, în secunda în care Roy revenise în oraş, i-ar fi cerut vreo
explicaţie oarecare. Erau acasă la familia Sowerby şi-ar fi putut pune chiar ei
mâna s-o sune, ar fi putut interveni în numele unei mame şi al unui copil, chiar
dacă întâmplarea făcea ca în cazul respectiv soţul să le fie fiu. Existau principii
care trebuiau respectate şi valori de care trebuia să se ţină seama şi care
transcendeau legăturile de
338
339
sânge. Numai că, din câte se părea, ei înţelegeau ce înseamnă să fii o fiinţă
umană la fel de puţin ca propria ei familie. Nici unul nu ridicase măcar un deget
ca să-1 oprească pe Roy din escapada asta smintită şi absurdă a lui, nici măcar
profesorul de liceu cu înalte concepţii morale. Nu, nu se putea să fie naivă, nu în
privinţa unor astfel de oameni: ştia foarte bine că, atunci când Roy va declara că
nu e în stare să facă a doua oară drumul până la Fort Kean la ora unu noaptea,
părinţii lui aveau să se ralieze cu soţii Sowerby şi să-i ia partea. Şi mai ştia şi că,
dacă îi permitea să rămână acolo în vreme ce ea şi Edward se întorceau singuri la
Fort Kean, Roy n-o să mai vină niciodată să locuiască cu ei.
Şi cum îşi mai dorea să poată îngădui aşa ceva! Nu îi arătase el oare că
sufletul lui era un hău, nu doar de egoism şi nechibzuinţă, dar şi de cruzime
nemiloasă? Oricât ar fi încercat să-1 creadă capabil de un devotament mai
profund, oricât s-ar fi amăgit crezându-1 „dulce" şi „drăguţ", crezându-1 un
bărbat bun şi blând, adevărul despre caracterul lui devenise limpede ca lumina
zilei. Exista o limită dincolo de care nu mai puteai crede în potenţialul altui om
de a fi bun şi în cele din urmă, după patru ani de coşmar, ea o atinsese, îşi dorea
din adâncul inimii ca ea şi Edward să poată reveni în Fort Kean şi să-1 lase pe
Roy în urmă. N-avea decât să se întoarcă la mămica şi tăticu' şi la tuşica şi
unchiu', la laptele şi biscuiţii lui şi la visele copilăreşti şi inutile cu ochii deschişi.
Dacă toată povestea asta s-ar fi întâmplat cu o lună în urmă, dacă ar fi fost
implicaţi numai ea şi Edward, atunci, din partea ei, Roy putea să dispară pentru
totdeauna. Era tânără şi puternică, ştia ce înseamnă munca, ştia ce înseamnă
sacrificiul şi zbaterea şi nu se temea de nici una din ele. Peste doar câteva luni
Edward putea să
înceapă grădiniţa. în momentul acela ea se putea angaja la un magazin, la un
restaurant, la o fabrică - oriunde ar fi avut salariul mai bun, indiferent cât de
solicitantă ar fi fost munca în sine. Urma să se întreţină - pe ea şi pe Edward -,
iar Roy n-avea decât să se ducă şi să locuiască la ai lui, să doarmă până la prânz,
să-şi deschidă un „studio" în garaj, să decupeze poze din reviste, să le lipească în
albume - n-avea decât să se zbată ca peştele pe uscat cât poftea, dar fără ca ea şi
Edward să fie nevoiţi să suporte consecinţele neplăcute. Da, o să-şi găsească de
lucru, o să câştige cât le trebuia şi o să rupă legătura cu monstrul ăla - căci cine
altcineva decât un monstru ar fi spus la telefon lucrurile alea îngrozitoare pe care
i le spusese el? -, o să rupă pentru totdeauna orice legătură cu el.
Ar fi făcut toate lucrurile astea - şi încă bucuroasă de ocazie - dacă el şi-ar fi
dezvăluit ticăloşia fără margini nu mai departe de acum o lună. însă în acest
moment o asemenea ruptură ieşea din discuţie - căci foarte curând treaba ei avea
să fie nu aceea de a asigura traiul familiei, ci de a fi mamă pentru al doilea copil.
Nu mai erau doar două persoane ce trebuiau ocrotite, ea şi Edward, ci şi o a treia
viaţă la care trebuia să se gândească. Oricare ar fi fost sentimentele şi dorinţele ei
personale, nu vedea nimic de câştigat, ci doar un şir infinit de greutăţi, dacă îi
îngăduia acestui om să abandoneze un copilaş în faşă... Prin urmare, deşi acum
el îi oferise toate motivele să-1 deteste, deşi acum înţelegea extremele
înfiorătoare până la care era dispus să meargă ca să se apere şi s-o umilească pe
ea, deşi ar fi preferat mai degrabă să deschidă uşa casei familiei Sowerby şi să
afle că era mort, ideea ca el să-şi părăsească familia nici nu intra în discuţie.
Avea îndatoriri şi obligaţii şi urma să se achite de ele, fie că-i
340
341
convenea sau nu. Nu avea să rămână în casa aia şi nici altundeva în oraşul
ăsta ca să se despovăreze astfel de durerea care intervenea inevitabil în viaţă. La
urma urmei, cine era Roy Bassart, ca să nu simtă nici un fel de durere? Cine era
Roy Bassart, ca să ducă o viaţă privilegiată? Cine era Roy Bassart, ca să n-aibă
nici un fel de responsabilităţi? Aici nu era raiul. Era viaţa reală!
In casele din Crâng nu era aprinsă nici o lumină. Plugul de zăpadă trecuse
deja, iar taxiul a putut să-şi croiască drum cu uşurinţă de-a lungul străzii. Când
au oprit în faţa casei familiei Sowerby, i-a trecut prin minte să-i spună şoferului
să o aştepte. într-un minut o să iasă de-acolo împreună cu băiatul ei... Dar aşa
ceva nu era posibil. Oricât de nesuferit i-ar fi fost Roy, erau aspecte şi
împrejurări concrete de care nu putea face abstracţie: niciodată, în viaţa ei, nu o
să se salveze pe sine în detrimentul unui copil nenăscut.
Dar nu se vedea nici urmă de Hudson. Fie îl băgase în garajul familiei
Sowerby - fie nu mai era acolo. Fugise şi mai înspre nord! în Canada! Unde
braţul legii nu-1 putea ajunge! îl răpise pe Edward! O abandonase!
Nu! A închis ochii ca să alunge gândul la ce era mai rău până când afla care
era acel rău. A apăsat butonul soneriei, a auzit-o sunând şi 1-a văzut pe tatăl ei
într-o celulă a penitenciarului de stat din Florida. Sade pe un taburet cu trei
picioare, îmbrăcat în zeghe. Pe piept are un număr. Ţine gura deschisă şi pe
dinţii lui e scris cu ruj „NEVINOVAT".
Cel care a deschis uşa a fost Julian Sowerby.
într-o clipă Lucy şi-a amintit unde se afla şi ce anume trebuia făcut.
— Julian, am venit după Roy şi Edward. Unde sunt?
El purta peste pijamale un halat de un albastru strălucitor.
— Măi să fie! Lucy. Nu ne-am mai văzut de mult.
— Am venit aici cu un scop, Julian. Roy se ascunde la voi sau nu? Dacă e la
părinţii lui, spune-mi, te rog, şi...
El şi-a dus un deget la buze.
— Ssst, i-a şoptit el. Aici sunt oameni care dorm.
— Vreau să ştiu, Julian.
— Ssst, ssst... E trecut de unu. Ce-ar fi să intri în casă?
I-a făcut semn să se grăbească să treacă pragul.
— Brrr. Trebuie să fie peste minus douăzeci
de grade.
Urma să fie primită fără nici un fel de împotrivire? Cât durase drumul cu
autobuzul spre nord, se pregătise pentru eventualitatea unei scene chiar în pragul
uşii. în loc de asta, îl urmă tăcută pe Julian de-a lungul holului până în living. Şi
de ce? Fiindcă ce făcuse Roy era aşa de revoltător, încât bineînţeles că nici soţii
Sowerby nu-i mai puteau ţine partea. în izolarea ei, exagerase - nu în privinţa
gravităţii faptei lui Roy, ci a seriozităţii cu care până şi duşmanii ei urmau să
trateze toată povestea. Persoana care trântise telefonul mai devreme nu era alta
decât Roy. probabil că el nici măcar nu avusese curajul să sune cu o altă fiinţă
raţională de faţă.
înţelegerea acestui fapt a însemnat o imensă uşurare. Niciodată nu se
eschivase de la o luptă inevitabilă şi n-ar fi făcut-o nici acum. Dimpotrivă, la
nevoie l-ar fi îmbrâncit pe Julian Sowerby ca să intre la el în casă şi să-şi
recupereze soţul şi copilul. Dar era grozav de recunoscătoare că putea să-1
urmeze cu calm şi în tăcere. Scena de mai
342
343
 devreme, cu familia ei, fusese cea care îi inflamase imaginaţia în halul ăla şi
o îmboldise să se pregătească pentru cea mai aprigă luptă a vieţii ei. Insă, din
câte se vedea, Roy se înfăţişase într-o asemenea lumină, încât până şi cei mai
insensibili şi mai pripiţi susţinători ai lui îşi pierduseră orice fărâmă de înţelegere
pentru el.
Şi oare nu fusese ceva inevitabil? Adevărul nu trebuie să triumfe în cele din
urmă? O, nu se sacrificase, nu se zbătuse în zadar! O, da, bineînţeles! Dacă ştii
că dreptatea e de partea ta, dacă nu te înmoi şi nu şovăi, dacă, în ciuda tuturor
necazurilor care te lovesc, în ciuda tuturor greutăţilor, a suferinţelor, lupţi
împotriva a ceea ce în adâncul inimii tale ştii că e greşit, dacă te întăreşti ca să
înduri părerile altora, dacă eşti dispus să suporţi însingurarea provocată de
căutarea binelui într-o lume indiferentă la bine, dacă te lupţi cu fiecare fibră a
corpului tău, chiar şi atunci când ceilalţi te dispreţuiesc, te urăsc şi se tem de
tine, dacă stărui necontenit, oricât de mare ar fi chinul, oricât de teribilă
sforţarea, atunci, într-o bună zi, adevărul va ieşi în fine la iveală...
— Ia loc, i-a spus Julian.
— Julian, a început ea pe un ton măsurat, nu cred c-o să iau loc. în secunda
asta cred sincer...
— Ia loc, Lucy, a zâmbit el şi a arătat spre un scaun.
— Prefer să n-o fac, a zis ea apăsat.
— Dar nu mă interesează ce preferi tu. îţi spun ce-o să faci. înainte de orice,
o să iei loc.
— N-am nevoie să mă odihnesc, mersi.
— Ba ai, Scumpico. Ai nevoie de multă, multă odihnă.
Lucy a simţit cum o năpădeşte furia.
— Nu ştiu ce-ţi închipui că încerci să spui,
Julian, şi nici nu-mi pasă. N-am venit aici la ora
asta, la sfârşitul unei zile înfiorătoare, ca să iau loc...
— A, nu?
— ...şi să discut cu tine.
S-a oprit. Ce rost avea să vorbească? Cum se mai amăgise doar cu o clipă
mai înainte! Cât de jalnic, de prostesc, de naiv din partea ei să nutrească un gând
generos pentru un astfel de om! Nu erau deloc mai buni decât şi-i închipuise -
erau mai răi.
— Am rămas treaz ca să te aştept, Lucy, i-a spus Julian. Ce părere ai? De
fapt, aştept de mult momentul. M-am gândit că trebuie să fii în autobuzul ăla.
— Aveai toate motivele să te aştepţi să vin, i-a răspuns ea. Aşa ar fi făcut
orice mamă în locul meu.
— Sigur că da, exact aşa eşti tu. Ei bine, ia loc, Orice Mamă.
 Ea nu s-a clintit din loc.
— Ei bine, a zis el, în cazul ăsta o să mă aşez
eu.
S-a instalat comod într-un fotoliu, fără să o slăbească din ochi.
Brusc, Lucy s-a simţit năucită. Scara era acolo: de ce nu o urca pur şi simplu,
ca să se ducă să-1 trezească pe Roy?
— Julian, a început ea, ţi-aş fi recunoscătoare
dacă ai urca şi i-ai spune soţului meu că sunt aici
şi vreau să vorbesc cu el. Am venit tocmai de la
Fort Kean, în crucea nopţii, Julian, din cauza a
ceea ce a făcut. Dar sunt dispusă să fiu rezonabilă
în privinţa asta dacă eşti şi tu.
Julian a scos din buzunarul halatului o ţigară rătăcită şi a îndreptat-o cu două
degete.
— Eşti dispusă, aşa-i?
Şi şi-a aprins ţigara.
344
345
Ce omuleţ scârbos! De ce-o fi zis „dacă eşti şi tu"? Ce treabă avea el cu
povestea asta? Şi de ce o aştepta în pijama şi halat? Erau oare nişte demersuri
premergătoare unei propuneri indecente? Avea de gând să încerce s-o seducă în
timp ce propria lui soţie, propria lui fiică...?
Insă în capul scărilor şi-a făcut apariţia Irene - şi acela a fost momentul în
care Lucy a înţeles pe deplin monstruozitatea lucrului pe care se pregăteau să-1
facă oamenii ăştia.
— Irene...
Lucy a avut senzaţia că o să se prăbuşească pe spate.
— Irene, a reluat ea şi a trebuit să tragă adânc
aer în piept ca să poată continua, dacă tot eşti
aici, vrei, te rog, să-1 trezeşti? Te rog să-i spui că
am venit tocmai din Fort Kean. Că am venit aici
după el şi după Edward. Te rog.
Nu trebuia să se uite la Julian ca să-şi dea seama că o ţintuia cu privirea.
— Nu mai ninge, a spus ea, continuând să i
se adreseze femeii aflate în capul scărilor, care
purta un halat matlasat peste cămaşa de noapte.
Aşa că o să plecăm spre casă cu maşina. Dacă e
prea obosit, atunci o să luăm o cameră undeva
peste noapte. Dar aici nu rămâne. Şi nici Edward.
 în loc să o apuce de-a lungul coridorului în direcţia opusă, ca să meargă să-1
trezească pe Roy, Irene a început să coboare treptele. în anii din urmă părul îi
albise aproape complet şi părea să se mai fi îngrăşat sau, dacă nu, grosimea taliei
i se desluşea mai uşor fără corset. Una peste alta, arăta ca o matroană în vârstă,
absolut calmă şi, să vezi şi să nu crezi, plină de înţelegere.
— Irene, vreau să-ţi spun că dacă îl lăsaţi pe Roy să-şi închipuie că o să
scape basma curată...
— Da? a intervenit Julian din locul unde şedea şi fuma.
— ...o să ne fie peste putinţă să vă mai vedem
vreodată. Şi mă refer la noi toţi, inclusiv la Edward.
Şi sper că o să ajungeţi să înţelegeţi cu toţii şi
de data asta că v-aţi făcut-o cu mâna voastră.
— înţelegem tot, puştoaico, a zis Julian.
Irene s-a apropiat de ea, ţinând o mână întinsă
în faţă.
— Lucy, ce-ar fi să iei loc? Ce-ar fi să încercăm să stăm de vorbă şi să
vedem ce s-a întâmplat?
— Uite ce e, a zis Lucy, trăgându-se un pas în spate. Nu vreau să rămân în
casa asta şi nici măcar în oraşul ăsta fie şi o secundă mai mult decât e nevoie. Nu
eşti prietena mea, Irene, aşa că nu te preface brusc că ai fi. Nu sunt chiar atât de
proastă şi ar trebui să ştii lucrul ăsta. Din prima zi când Roy a început să mă
scoată în oraş, te-ai purtat de parcă aş fi fost nu ştiu ce chestie inferioară. De
parcă eu nu eram demnă de el. Ştiu ce simţi cu adevărat, aşa că nu-ţi închipui că
mă poţi păcăli luându-mă de mână. N-ai decât să te amăgeşti cum doreşti, însă
faptele tale au fost mai grăitoare decât vorbele. Treaba asta e o dovadă de prostie
pură din partea lui Roy, iar el şi Edward trebuie să plece de-aici în secunda asta
şi să se întoarcă cu mine...
— Părerea mea, a spus Julian, ridicându-se în picioare, e că în primul rând ai
face bine să te linişteşti.
— Nu-mi spune tu mie ce să fac, Julian! s-a întors ea cu faţa spre el ca să-1
privească drept în ochii ăia mincinoşi.
O, cum i-ar mai fi şters rânjetul ăla de pe faţă! Ce superiori se credeau inşii
ăştia cu o moralitate de animale!
— Nu ai nici o autoritate asupra mea. Cred
că ar fi bine să nu uiţi lucrul ăsta, Julian. întâm
plarea face să nu fiu printre cei care depind de
milioanele tale.
346
347
 — Miliarde, a spus el rânjind. Irene a intervenit:
— Lucy, dacă-ţi fac o cafea...
— Nu vreau cafea! îmi vreau copilul! Şi soţul -cum o fi el. Mă aştept să-mi
fie înapoiaţi numaidecât. In secunda asta.
— Dar, Lucy dragă... a dat să spună Irene.
— Nu mă lua pe mine cu „dragă"! Nu am încredere în dumneata, doamnă
Sowerby - cum n-am nici în el!
Silueta lui Julian se deplasase brusc, oprindu-se între Lucy şi nevasta lui.
— Ei, şi-acum, a spus el, regula numărul unu: ori îţi mai retezi din tonul ăsta
de şefă, domnişoară, ori ieşi afară.
— Şi dacă nu vreau să ies?
— Atunci încâlci o proprietate privată şi o să te azvârl afară în şuturi.
— Să nu care cumva să îndrăzneşti să mi te adresezi...
Şi a dat să se repeadă spre scară. Numai că în secunda următoare a simţit pe
spate apăsarea unui braţ. S-a smucit, dar el o înşfăcase de palton.
— Nu! Dă-mi drumul...
Insă i-a simţit cealaltă mână pe umăr şi a fost împinsă în jos cu o asemenea
violenţă, încât a simţit că i se face rău. O obligase să ia loc şi stătea aplecat
deasupra ei, roşu la faţă de furie. Halatul i se descheiase şi, pentru o fracţiune de
secundă, Lucy i-a zărit abdomenul printre nasturii de la pijama.
Rămăsese împietrită şi nu mai scotea nici un cuvânt. El s-a îndreptat de spate
şi şi-a strâns la loc halatul peste trup, însă a rămas proţăpit în faţa ei.
Articulând clar şi atent, Lucy a început:
— Nu ai nici un drept...
— Nu-mi spune tu mie ce drepturi am, jăvruţă de douăzeci de ani ce eşti! Tu
eşti aia care o să înveţe cine ce drepturi are.
— Mda, a scăpat Lucy, simţind cum mintea îi goneşte şi căutând să se uite pe
lângă el la nevastă-sa, ce să zic, Irene, trebuie să fii foarte mândră că ai drept soţ
o brută care bate pe cineva pe jumătate din...
— Cel cu care ai de-a face, Lucy, sunt eu. Aşa că mie mi te adresezi. Nu lui
Irene.
în momentul acela Ellie a ieşit pe palier. Se oprise acolo în capotul ei alb,
ţinând amândouă mâinile pe balustradă, şi se uita în jos.
Lucy şi-a ridicat faţa spre Julian şi a vorbit aşa încât să n-o poată auzi decât
el.
— Ştiu despre tine, Julian. Aşa că ai mare gryă.
— Zău? s-a împins el spre ea, lipindu-se de genunchii ei.
Lucy şi-a tras capul în spate, ca să nu o atingă cu burta.
— Şi ce ştii, mă rog? a întrebat-o Julian cu o
 voce aspră şi joasă. încerci să mă ameninţi? Vor
beşte mai tare!
Nu vedea nimic dincolo de silueta lui mătăhă-loasă. în momentul acela nu
era în stare nici să gândească limpede - şi trebuia s-o facă.
— Cum n-am venit aici ca să discut despre
calitatea ta morală, a început ea, adresându-se
cordonului de la halatul lui, n-o s-o fac.
— O idee bună, a răspuns el şi s-a tras îndărăt.
Eleanor se făcuse nevăzută.
Lucy şi-a împreunat mâinile în poala paltonului. A trebuit să aştepte un pic
ca să fie sigură că vocea n-avea să-i tremure.
— Cât timp pot să fac ce-am venit să fac şi
pe urmă să plec, nu e cazul să ne lansăm în nici
un fel de discuţie... Mie îmi convine.
348
349
Pe urmă a ridicat privirea spre Irene.
— Acum vreţi, vă rog, să mergeţi să-1 treziţi pe soţul meu? Vă rog.
— Poate că doarme, a intervenit Julian. Te-ai gândit la lucrul ăsta? Poate că a
avut o zi a naibii de grea din cauza ta, soro.
Rămăsese în picioare, aşa că Lucy nu se putea ridica. Ea a izbit cu pumnii în
cele două braţe ale fotoliului.
— Toţi am avut o zi a naibii de grea, Julian! Eu am avut o zi de comar. Acum
pretind să fie anunţat...
— Dar zilele în care puteai emite pretenţii s-au dus. Asta e ideea, jigodie
mică.
— Te rog, a spus ea, trăgând adânc aer în piept. Dacă nu te superi, aş prefera
să discut cu soţia ta, care cel puţin vorbeşte politicos.
— Dar soţia mea cea politicoasă nu vrea să aibă de-a face cu tine.
— Ba s-avem pardon, a spus Lucy, poate că e în stare să gândească cu mintea
ei, domnule...
— Soţia mea a avut de-a face cu tine, puştoaice Pe vremea când îmi spunea
că mai existau încă indicii că ai fi o fiinţă umană. Dar se vede treaba că n-ar fi
trebuit să-i urmez sfatul acum patru ani, pe vremea când abia începeai să-ţi înfigi
colţii în băiatul ăla.
— Băiatul ăla m-a sedus, Julian! De-acum datoria băiatului ăluia faţă de
mine...
Julian s-a răsucit şi s-a uitat spre soţia lui.
— Datorie, a pufnit el dispreţuitor.
 Lucy s-a smuls din fotoliu.
— Nu ţi-o plăcea cuvântul, Julian, dar, repet, era datoria lui faţă de mine...
— Vai, a zis bărbatul clătinând din cap, toată lumea are o datorie faţă de tine.
Dar faţă de cine e datoria ta sacră, Lucy? Mi se pare c-am uitat.
— Faţă de copilul meu! Faţă de odrasla soţului meu şi a mea! Faţă de cineva
care face primii paşi în viaţă, poftim! Să mă asigur că are parte de un cămin şi de
o familie şi de o educaţie potrivite! Să mă asigur că nu e brutalizat de toate
bestiile de pe lumea asta jegoasă!
— Vai, a exclamat Julian, eşti o adevărată sfântă, ce mai!
— Prin comparaţie cu tine, evident că sunt. Aşa e!
— Ei bine, Sfântă Lucy, a spus el, trecându-şi o mână peste bărbia nerasă, nu
e cazul să-ţi mai faci griji în legătură cu odrasla ta. Fiindcă te urăşte de moarte.
Lucy şi-a acoperit faţa cu palmele.
— Nu e adevărat. Asta e minciuna îngrozitoare
a lui Roy. Asta e... nu. Nu, nu e...
A simţit mâna lui Irene pe braţ.
— Nu, nu, a spus printre suspine şi s-a pră
vălit la loc în fotoliu. Ce... ce-ai de gând să-mi
faci? Nu-mi poţi răpi copilul. Asta e răpire, Irene.
Irene, contravine tuturor legilor care există.
Julian a zis:
— Las-o în pace.
Irene i-a răspuns ceva ce Lucy nu a putut auzi.
— încercăm să lămurim ceva aici, Irene. Pleacă
de lângă ea. Las-o în pace. Şi-a etalat ultima...
Deodată Lucy s-a repezit spre el, vânturându-şi pumnii prin aer:
— N-o să scapi nepedepsit! Indiferent ce-ţi
închipui c-o să-mi faci!
Julian n-a făcut altceva decât să-şi îndese mâinile în buzunarele halatului.
— Asta e răpire, Julian, dacă la asta te gân
deşti! Răpire - şi abandon! Nu poate să mă lase
de izbelişte şi să-mi ia copilul! Există legi, Julian,
legi împotriva celor ca tine!
350
351
— Foarte bine. Pleacă şi ia-ţi un avocat. Nimic nu m-ar face mai fericit.
— Dar n-am nevoie de avocat, Julian! Fiindcă intenţionez să lămuresc
problema aici, pe loc!
— Vai, ba ai nevoie de avocat, Lucy. Dă-mi voie să-ţi spun ceva. O să ai
nevoie de cel mai bun avocat din câţi există.
Irene a intervenit:
— Julian, copila nu e în nici un caz capabilă...
El s-a scuturat, îndepărtându-i mâna nevestei.
— Nici Roy nu e, Irene! Nici Eddie! Nici unul nu suntem! Ne-a ajuns tuturor
câte ordine şi jigniri am încasat de la scârba asta mică...
— Julian...
însă în momentul acela el s-a răsucit furios spre Lucy:
— Fiindcă asta eşti şi nimic mai mult, să ştii. O scârbă de tartoriţă. Aşa
sfântă eşti tu, puştoaico: Sfânta Tartoriţă. Şi, când o să termin eu cu tine, o s-o
afle şi restul lumii.
— Nu face asta, a intervenit Irene.
— Irene, ajunge cu nu face asta, nu face aia-laltă! Mi s-a acrit de mult de
„nu"-urile tale.
Lucy clătina din cap.
— Lasă-1 să continue, Irene. Nu-mi pasă. Nu face decât să-şi dea arama pe
faţă.
— Corect, Sfinţişoaro. Ăsta-s eu. Şi de-aia fre-catul ridichii încetează aici.
Aşa, n-ai decât să zâmbeşti printre lacrimi, să zâmbeşti de cât eşti tu de deşteaptă
şi ce gură spurcată e bătrânul Julian. O, vorbesc ca un birjar, aşa e. Unde mai pui
că sunt şi o brută abjectă. Să-ţi spun însă ceva, Lucy: lui i-ai tot frecat ridichea şi
te-apu-caseşi s-o faci şi cu Eddie, dar de-acum s-a terminat. Şi dacă în momentul
ăsta ţi se pare amuzant, să vedem cât de amuzant o să ţi se mai pară la tribunal,
fiindcă acolo o să te târăsc, fetiţo. Jigodie
mică. Nimic cu ochi ce eşti. O să fie vai de steaua ta când o să termin cu tine,
Sfântă Lucy.
— Tu o să mă târăşti pe mine în tribunal?
— îhî. Cu limbajul meu vulgar şi tot restul.
— Tu? a repetat ea, continuând să etaleze zâm-betul acela straniu.
— Exact. Eu.
— Fantastic, ce să zic.
Lucy s-a scotocit prin poşetă după o batistă. Şi-a suflat nasul.
— Ei, chiar că-i fantastic. Fiindcă tu, Julian,
eşti un nemernic şi să ajung cu tine într-o sală
de tribunal...
în cele din urmă în capul scărilor şi-a făcut apariţia şi Roy, urmat de Eleanor.
Carevasăzică iată-i laolaltă pe toţi cei care, cu doar câteva ore mai devreme,
uneltiseră împotriva ei... Ei bine, n-o să plângă, n-o să se milogească. Nu era
nevoie. O să spună adevărul.
 Şi-a mutat privirea de la unul la altul şi, odată cu convingerea aceea de
nestrămutat că ea avea dreptate, iar ei greşeau, a simţit cum o învăluie o stare de
calm copleşitor. Nu era nevoie să ridice tonul ori să fluture pumnul - doar să
spună adevărul.
— Eşti un ticălos, Julian. Şi ştii asta.
— Ce să ştiu?
Umerii lui Julian păreau să se fi lăţit când s-a aplecat în faţă ca să o audă ce
spune.
— Ce să ştiu? Zi!
— N-avem nevoie de avocaţi, Julian. Nu e nevoie să mergem nicăieri
altundeva. Fiindcă tu nu ai căderea să-mi spui mie sau altcuiva ce e bine şi ce e
rău. Şi sunt convinsă că o ştii. Să continui, Julian? Sau vrei să-ţi ceri iertare chiar
în momentul ăsta în faţa familiei tale?
— Ia ascultă aici, gură-spartă... a spus el şi a pornit-o spre ea.
352
353
— Eşti un curvar, a spus ea - şi asta 1-a făcut să încremenească în loc.
Plăteşti femei ca să se culce cu tine. Ai avut un şir de amante. Iţi înşeli soţia.
— Lucy! a ţipat Ellie.
— Dar nu-i ăsta adevărul, Eleanor?
— Nu!
Lucy s-a întors spre Irene Sowerby:
— Aş fi preferat să nu fiu nevoită să spun
ce-am spus...
Irene s-a prăvălit pe canapea.
— Nu era nevoie.
— Ba da, a contrazis-o Lucy. Ai văzut cum s-a purtat cu mine. Ai auzit ce-
avea de gând. Am vreo altă opţiune decât să spun adevărul?
Irene clătina din cap.
— A avut o legătură amoroasă cu femeia care
administra spălătoria automată din Selkirk. Am
uitat cum o cheamă. Oricum, sunt sigură că poate
să-ţi spună chiar el.
Căutătura pe care Julian o aţintise asupra ei era ucigaşă. Ei bine, n-avea decât
să încerce. S-o atingă numai şi pe urmă o să vadă el care din ei o să compară
dinaintea unui judecător. In momentul acela visul lui fantastic o să se
împlinească. Şi încă cum - doar că pârâtul n-avea să fie ea, ci chiar el.
— Şi, a reluat Lucy, înfruntându-i privirea, a
mai fost o femeie pe care fie o întreţinea, fie o
 ţinea de amantă sau o plătea pentru serviciile ei.
îmi închipui că şi acum există altcineva, prin altă
parte. Mă înşel, „unchiule" Julian?
Atunci cea care a vorbit a fost Irene:
— Taci.
— Nu fac altceva decât să-ţi dezvălui adevărul. Femeia s-a ridicat în
picioare.
— Ai spus destule.
— Dar e adevăraţi a insistat Lucy. Şi n-o să
devină neadevărat, Irene, fiindcă tu refuzi să o
crezi. E un curvar! Un afemeiat! Un necredincios! îşi face de cap pe la
spatele tău! Te înjoseşte! Te dispreţuieşte, Irene! Nu-ţi dai seama? Aşa se
numeşte un bărbat care face ce-ţi face el ţie!
Ellie se ţinea cu amândouă mâinile de balustradă, iar părul îi cădea peste
faţă. Orice o fi spus printre suspine, Lucy n-a reuşit să priceapă nimic.
— îmi pare rău, Eleanor. Nici eu nu cred că asta înseamnă să te porţi
civilizat. Dar am şi eu o limită la cantitatea de ameninţări, mizerii, perfidie şi ură
pe care pot s-o suport de bunăvoie cum stau aşa aici. Te asigur că nu am venit la
voi ca să-1 atac pe tatăl tău. Ce am spus am spus în legitimă apărare. E un om
fără suflet...
— Dar ea ştie, s-a tânguit Ellie. Ştia, a ştiut-o dintotdeauna.
— Eleanor! a ţistuit-o Irene Sowerby.
— Ştii? a ţipat Lucy. Adică, i s-a adresat ea lui Irene, ştii cine e...
Nu-i venea să creadă.
— Adică voi toţi cei de aici ştiţi ce om este şi
ce-a făcut şi totuşi aveţi de gând să-i permiteţi
să...
Pentru o clipă nici nu şi-a mai găsit cuvintele.
— Nu-mi vine să cred, a spus ea într-un târziu. Că poţi fi atât de lipsită de
scrupule, atât de mincinoasă, de venală şi...
— Vai, Roy! a exclamat Ellie, întorcându-se spre vărul ei. E nebună.
Şi-a îngropat capul la pieptul lui şi a izbucnit în plâns.
Roy purta un halat în caroruri de-al lui Julian, care îi era cu două numere
prea mic. A început s-o bată încetişor pe Ellie pe spate cu un braţ.
— O, a reluat Lucy, uitându-se în sus la ei
doi, asta-i povestea ta, Roy? Nu că unchiul tău e
nebun, nu că mătuşa ta e nebună, ci că eu sunt
nebuna? Şi mai ce, Roy? Sunt nebună, am înţeles,
354
 355
şi mai ce? A, şi Edward mă urăşte. Şi mai ce? Nu se poate să fie doar atât!
Ce alte minciuni ai mai scornit ca să justifici ce mi-ai făcut?
— Dar ce ţi-a făcut el ţie? a ţipat Ellie. Eşti
nebună, chiar eştil Eşti dementă!
Lucy a aşteptat până când Ellie a reuşit să se stăpânească îndeajuns cât să fie
atentă. Acum Irene Sowerby stătea în dreptul soţului ei, împie-dicându-1 să se
îndrepte cumva spre Lucy. îşi îngropase faţa la pieptul lui - la pieptul bărbatului
care nu dădea doi bani pe onoarea ei.
Adresându-i-se lui Eleanor, Lucy a spus:
— Eu nu sunt Skippy Skelton, Ellie, dacă asta vrei să spui. Şi nu sunt nici tu.
Şi nu sunt nici mama ta, deşi îmi închipui că de-acum lucrul ăsta e limpede.
— Nimic nu e limpede! Nimic din ce spui tu nu e limpede! a ţipat Ellie exact
când mama ei ridica o mână, ca să-i sugereze să tacă.
însă Ellie a ţipat iar:
— Vreau să ştiu ce încearcă să spună!
Lucy a spus:
— încerc să spun, Eleanor, că eu nu sunt promiscuă - eu nu umblu cu bărbaţi
însuraţi, încerc să spun că nu sunt o copilă înfumurată şi nătângă. Nu-mi petrec
jumătate din timpul cât sunt trează - probabil şi mai mult - gân-dindu-mă la părul
meu şi la pantofii mei...
— Cine eşti tu? s-a tânguit Ellie. Fecioara Măria?
Julian a făcut un pas în faţă, dând-o la o parte pe soţia lui, care între timp
izbucnise şi ea în plâns.
— Ajunge, Eleanor.
— Tăticule! s-a tânguit ea.
— Tăticul, a îngânat-o Lucy. Tăticul cel minunat.
— Pune mâna pe telefon chiar în clipa asta, Lucy, i-a spus Julian, răsuflând
greoi. Sună-1 pe
bunicu-tău. Spune-i să vină încoace şi să te ia acasă... Fiindcă, dacă n-o faci
tu, o fac eu.
— Numai că, întâmplător, casa mea nu e aici,
Julian. Casa mea e în Fort Kean, alături de soţul
şi copilul meu.
A ridicat privirea spre soţul ei.
— Roy, plecăm acasă. Vreau să te pregăteşti.
Lui Roy nu i s-au mişcat decât ochii: tot se
mutau de la unul la altul dintre inşii aflaţi în living.
— Roy, m-ai auzit? Ne întoarcem acasă la noi.
El a rămas nemişcat şi tăcut.
— Bineînţeles, Roy, a continuat ea, alegerea
îţi aparţine. Poţi să fii bărbat şi să te întorci cu
mine şi cu Edward sau poţi să urmezi sfatul aces
tui foarte demn...
Roy şi-a pus mâinile în cap.
— Lucy! Pentru numele lui Dumnezeu, uită
de asta!
— Dar nu pot să uit, Roy!
Uşor de zis: uită.
— Nici tu nu poţi! O, n-aveţi decât să uitaţi
faptul că, întâmplător, unchiul lui, tăticul aici de
faţă, soţul aici de faţă e o brută abjectă. N-aveţi
decât să vă amăgiţi singuri în privinţa unui curvar
şi să vă spuneţi că sunt eu nebună - o, trăiţi cu
el, culcaţi-vă cu el, cui îi pasă? Dar să uit? O, nu,
Roy - fiindcă întmplarea face că mai există un
element important ce trebuie avut în vedere. îţi
spun eu de ce, întâmplător, nu poţi urma sfatul
unchiului tău, Roy - şi-o să-i spun şi lui unchiu-tău.
întâmplarea face, Roy, şi tu, Julian, şi tu, Eleanor,
şi tu, Irene, întâmplarea face că sunt însărcinată.
— Cum eşti? a şoptit Julian. Roy a spus:
— Lucy... ce vrei să spui?
în momentul acela nu mai era nevoie să ridice vocea ca să se facă auzită.
356
357
— O să am un copil. Roy a spus:
— Nu înţeleg.
— Fiica pe care ţi-ai dorit-o, Roy, trăieşte în
pântecul meu. Trăieşte şi creşte.
Julian a intervenit:
— Ce fiică? Serios acum, ce mama naibii încerci
să...?
— Roy o să mai aibă un copil. Speranţa noas
tră e că o să fie fată.
Julian a ridicat privirea spre Roy.
— Roy, a zis Lucy. Haide, spune-le.
— Ce să le spun?
 — Ce mi-ai spus şi mie, Roy. Spune-le ce mi-ai spus mie că-ţi doreşti.
— Lucy, i-a răspuns el, nu înţeleg.
— Roy, chiar ai de gând să negi...?
— însărcinată? a exclamat Julian. O, nu începe cu şmecheria asta veche...
— A, dar chiar sunt, Julian! Ştiu că ţie personal s-ar putea să nu-ţi convină,
dar asta e realitatea! Sunt însărcinată cu copilul lui Roy Bassart. Copilul pe care
şi 1-a dorit. Copilul la care a visat toată viaţa. Linda, Roy. Hai, spune-le!
— O, nu! a exclamat Roy.
— Roy, spune-le.
— Dar, Lucy...
— Roy Bassart, în noaptea aia când a nins... e-adevărat sau nu? Nu pot să
cred că o să minţi şi-n privinţa asta! E-adevărat sau nu că te-ai dat jos din pat...?
Mi-ai zis sau nu...? Linda, Roy... Linda Sue!
— Dar, Lucy... o, Dumnezeule mare... doar vor-beam.
— Vorbeam!
Roy s-a aşezat pe o treaptă din capul scării, cu capul îngropat în mâini.
— Da, a gemut el stins.
— Doar vorbeaml Chiar vrei să spui...
— Tăticule, a ţipat Eleanor, fă ceva!
Insă Julian se repezise deja după Lucy, care îşi croia drum spre scară.
Lucy s-a întors rapid spre el:
— Să nu care cumva să pui mâna pe mine! Ascultă ce-ţi spun, curvarule.
— Coboară dracului de-acolo! i-a zis el printre dinţi.
— Sunt femeie, domnule Sowerby. Poate crezi cumva că-s o tâmpită ca fiică-
ta, dar nu sunt! Nu-ţi permit să mă tratezi ca pe un nimic. Nu permit nimănui!
Sunt însărcinată, fie că-ţi convine sau nu. Am o familie de ocrotit, fie că-ţi place
sau nu. Acum, Roy, a reluat ea, răsucindu-se din nou şi apucând-o spre scară.
— O, nu! a exclamat soţul ei, continuând să-şi ţină capul în palme. Nu mai
suport. Zău că nu.
— Ba o să suporţi, Roy. Fiindcă m-ai lăsat însăr-cinată iar, Roy!
— Roy! a strigat Julian în momentul în care Lucy s-a repezit spre scări.
Opreşte-o!
— Roy, a ţipat ea, îl luăm pe Edward! Plecăm! El şi-a înălţat chipul, care îi
era ud de lacrimi.
— Dar doarme.
— Roy... dă-te din drum...
în secunda aceea Lucy a simţit încă o dată apăsarea braţului lui Julian. A
azvârlit din picior în spate - mâna s-a încleştat şi-a înşfăcat-o de gleznă. în
timpul ăsta faţa lui Roy s-a mutat mai sus -ca să-i aţină calea! Soţul ei, care ar fi
trebuit s-o protejeze! s-o apere! s-o ocrotească! s-o păzească! şi, în loc de asta,
stătea între ea şi copilul ei, între ea şi căminul ei, între ea şi viaţa unei femei!
— Pune mâna pe ea! a strigat Julian. Roy!
— Nu! a ţipat Lucy şi, neavând de ales, şi-a mutat mâna de la spate şi,
închizând ochii, a rotit-o cu toată puterea.
358
359
Şi în secunda aceea a avut iarăşi viziunea:
NEVINOVAT
Când a deschis ochii, 1-a văzut pe Roy aplecat deasupra ei. îşi ţinea mâna la
gură. Ea zăcea întinsă de-a curmezişul scărilor.
Şi mai sus de ea, pe palier, în chiloţi şi cămaşă, 1-a văzut pe micuţul Edward
privind în jos şi târând după el o pătură într-o mână.
Băiatul a început să ţipe ascuţit, fie pentru că văzuse sângele de pe mâna
mamei sale, fie sângele de pe faţa tatălui său. Eleanor, care până atunci stătea
acolo, mai sus de Lucy, a ţâşnit în sus pe trepte, a săltat în braţe copilul care urla
şi 1-a dus în altă parte.
Nu reuşeau s-o facă să dea drumul balustradei, aşa că stătea aşa, de-a
curmezişul scării, timp în care Julian se oprise pe treapta următoare şi o ţinea
strâns de spatele paltonului, iar Irene îi telefona lui taţi Will.
Acesta a venit, a dat-o jos de pe scară şi a condus-o prin hol până la uşă.
Când Willard a ieşit în marşarier de pe alee şi a plecat cu ea din Crâng spre casă,
în casa familiei Sowerby toate luminile erau aprinse.
„Părinte Damrosch."
Unde era o fereastră? Unde era un zid? Era acoperită cu o pătură. A bâjbâit
pe întuneric. „Sunt abia în anul întâi."
Era într-un pat. în camera ei. Era în Liberty
Center.
Cât timp dormise?
îl lăsase s-o ducă pe scări până sus şi s-o acopere cu o pătură... Plânsese... El
şedea pe un scaun lângă pat... Şi pe urmă pesemne că adormise.
360
însă fiecare minut care trecea era un minut pierdut în faţa celor care îşi
puseseră în gând s-o nenorocească. Trebuia să facă ceva!
Părinte Damrosch!
Dar ce putea face el? Părinte Damrosch, de ce nu poţi să faci ceva? îl şi
vedea - părul lui negru, pe care şi-1 pieptăna cu degetele, maxilarul mare, mobil,
şi mersul acela elegant, cu paşi mari, după care până şi protestantele se topeau
când îl zăreau cotind-o pe după vreun colţ în centru. „Părinte Damrosch!" îi
strigă una din fetele care-1 cunoaşte. „Părinte Damrosch!" El flutură din mână -
„Bună" - şi dispare, în timp ce toate cad leşinate una în braţele alteia...
Şi acolo, săltând în sus şi în jos, legănându-se şi ridicându-se de pe bancheta
ei, e Lucy, în drum spre prima ei tabără catolică. Iar părintele Damrosch se
leagănă şi el dintr-o parte în alta, aplecat peste volanul imens al autobuzului. Şi
fetele celelalte saltă în scaune, pentru ca în secunda următoare să se prăvălească
la loc, şi privesc în zare, la pădurea întunecată care scapără prin dreptul
geamurilor, ca nişte condamnaţi în drum spre locul de execuţie, stau laolaltă, braţ
la braţ, ca şi când ar fi legate cu lanţuri una de alta. Cineva începe să cânte în
spate „Strânge-ţi necazurile în vechiul tău rucsac", dar numai vreo două voci i se
alătură şi pe urmă în vechiul autobuz al parohiei se reia larma obişnuită.
înaintează săltându-se şi aterizând violent şi, cu iarna planând ameninţător
deasupra, trepidând de nerăbdare să se năpustească, şi cu linia orizontului
împingând în sus ultima pojghiţă de lumină, atmosfera e una de goană nebună
spre dezastru. O pasăre ţâşneşte prin dreptul geamului, iar abdomenul ei are
reflexii roşiatice. Se îndepărtează pendulând, iar când Lucy se răsuceşte în scaun
ca să-i urmărească zborul, vorbele acelea
361
se adâncesc în ea, vorbele Sfintei Tereza: Dumnezeu!
Miel! Rătăcit!
„Prr!" răcneşte părintele Damrosch în timp ce bocancii lui de armată calcă
frâna. „Prr!" şi virează brusc, aşa încât se iţesc brusc picioare şi se izbesc ţeste
una de alta. „Prrr, Nelly!" şi fetele chicotesc. Ţinându-se strâns de cordonul
paltonului lui Kitty, îşi târşâie picioarele în galoşii ei neîncheiaţi pe intervalul
cufundat în beznă dintre scaune. Se lasă să se prăvălească prin uşa deschisă pe
domeniul mănăstirii cu senzaţia că se prăbuşeşte de pe o stâncă, aşteptându-se să
vadă focuri arzând. Aşteaptă de una singură lângă autobuz, ţinând strâns în mâini
tolba de vânătoare a lui taţi Will. O aude pe Kitty strigând-o şi se piteşte
îndărătul maşinii. Nimeni n-o poate vedea acolo. Muşcă din aerul rece al nopţii -
ca să-1 audă trosnind ca un măr tare, să simtă între dinţi o chestie pură, dură şi
limpede, să devoreze... O, de-abia aşteaptă prima împărtăşanie! Numai că nu
trebuie să muşte. Nu, nu, o să i se topească în adânciturile gurii şi o să i se
prelingă prin corp. Trupul Lui, sângele Lui... şi atunci o să se întâmple ceva.
Dar dacă era lucrul pentru care se ruga în secret? „Nu!" Stă de una singură
îndărătul autobuzului, ochii ei înlăcrimaţi captează contururile întunecate,
siluetele neclare... preoţii, călugăriţele, fetele care se încolonează şi pornesc în
pas de marş pe întuneric, camionetele, autobuzele, maşinile care-şi aprind
farurile şi demarează huruind... Aude cauciucurile scrâşnind pe prundiş - cum ar
suna oare osul sub roţi? Pe dinăuntru asta-i tot ce sunt, nişte schelete şi-atât. Pe
dinăuntru toţi sunt la fel. A învăţat la ora de biologie denumirea fiecărui os din
corpul uman - tibia, scapula, femurul... Of, de ce nu pot fi oamenii buni? Pe
dinăuntru sunt numai oase, tendoane şi sânge, rinichi,
362
creier şi glande, dinţi, artere şi vene. De ce, de ce nu pot fi pur şi simplu
buni?
— Părinte Damrosch!
— Cine-i acolo?
— ...Lucy.
îşi croieşte drum pe lângă autobuz.
— Te simţi bine? Lucy Nelson?
-Da.
— Ce-ai păţit? Ai rău de maşină, Lucy? Haide,
mergi sus şi ia-ţi camera în primire. Ei, ce s-a
întâmplat?
Lucy întinde braţul şi dă de un cauciuc imobil.
— Părinte Damrosch...
Dar oare poate să-i spună? Nu i-a spus nici măcar lui Kitty. Nici Sfintei
Tereza. Nimeni nu ştie ce lucru monstruos îşi doreşte de fapt.
— Părinte Damrosch...
îşi strecoară mănuşa printre crestăturile cauciucului şi prin marginea de la
gluga hainei ei de lână matlasate, murmurând nedesluşit ceea ce nu mai poate
ţine pentru ea:
— ...să-1 omor pe tata.
— Vorbeşte mai tare, Lucy, ca să te pot auzi. Vrei să...
— Nu! Nu! Vreau ca Iisus s-o facă! într-un accident de maşină! Să cadă de
undeva! Când e beat şi pute şi e beat!
Plânge.
— O, părinte Damrosch, spune ea, cred că săvâr
şesc un păcat îngrozitor. Ştiu asta, dar nu mă pot
înfrâna.
îşi lipeşte faţa de el. Simte că el aşteaptă.
— Of, părinte, spuneţi-mi, spuneţi-mi, e un păcat? El e aşa de rău. E aşa de
păcătos.
— Lucy, nu ştii de ce duh eşti însufleţită.
— ...Nu? Atunci, vă rog, vă implor... de ce duh?
în momentul următor este împreună cu călu
găriţele. Se îndreaptă spre capelă printre pelerinele
363
 foşnitoare. Lumânările pâlpâie peste tot în jur - şi, deasupra, Mântuitorul
pătimeşte. O, Doamne! Mielule! Rătăcit! O, lisuse care nu ucizi! Care alini! Care
mântuieşti! Care ne izbăveşti pe noi toţi! O, lisuse Sfânt Scânteietor Iubitor şi
Alinător care nu ucizi... fă din tatăl meu un tată!
Duminică seară e aşa de istovită de la atâtea rugăciuni, că de-abia reuşeşte să
îngaime ceva. Fetele celelalte trăncănesc întruna pe treptele laterale de la St.
Mary, aşteptând să vină să le ia cineva şi să le ducă acasă. Ea strânge degetele în
buzunar în jurul vălului negru pe care i 1-a dăruit sora Angelica a Patimilor.
„Răbdare. Credinţă. Suferinţă. Calea cea mică, nu uita", i-a spus sora Angelica.
„Ştiu, n-o să uit", a spus Lucy. „Nu ai nevoie de răbdare ca să distrugi", a spus
sora Angelica. „Ştiu", a spus Lucy. „Ştiu asta." „Oricine poate să distrugă. Un
bătăuş poate să distrugă." „Ştiu, ştiu." „Ca să salvezi..." „Da, da. O, vă
mulţumesc, soră..."
— Hei, Lucy Nelson!
Tatăl ei îi face cu mâna din maşină. De jur împrejurul ei, celelalte fete
aleargă şi strigă - se aud claxoane, se deschid şi se trântesc la loc portiere. Toată
lumea pare aşa de mândră! aşa de fericită! aşa de vie! E frig şi beznă limpede şi
scăpărătoare, e o seară de duminică şi toate se suie în maşini încălzite ca să fie
duse în case încălzite, unde le aşteaptă băi calde, lapte cald, paturi încălzite. „Te
rog!" se roagă ea. Şi aşa, deo-dată cu celelalte, la fel ca celelalte, se grăbeşte spre
portiera pe care tatăl ei a deschis-o.
Cum stă proţăpit acolo şi dirijează circulaţia în bătaia farurilor, părintele
Damrosch arată precum ceva negru care arde.
— Noapte bună, Lucy.
— Da, noapte bună.
364
Tatăl ei îşi înclină şapca dinaintea preotului. Părintele Damrosch îi face cu
mâna.
— Noroc! Bună seara.
Lucy închide portiera. îi strigă pe geam „La revedere" părintelui Damrosch şi
maşina iese de pe alee.
— Bine ai revenit la civilizaţie, spune tatăl ei.
Să fie mântuit! Fă-1 bun! O, lisuse, nu e decât
un om care a rătăcit calea! Atâta tot!
— Nu e amuzant, spune ea.
— Ce să zic, nu pot nici eu să fiu amuzant din
prima, ştii.
Tăcere.
— Cum a fost la reuniunea de evanghelizare?
 — Tabără.
Maşina rulează pe şosea.
— Sper că n-ai răcit. După voce pari să fi răcit.
— S-au ocupat foarte bine de noi, tată. E o mănăstire. E foarte frumoasă şi e
foarte bine încălzită, mulţumesc.
Dar nu vrea să se certe. O, lisuse, nu mai vreau să fiu sarcastică niciodată!
Ajută-mă!
— Tăticule... vino cu mine duminică.
— Unde să vin cu tine, Gânsăcel?
— Te rog. Trebuie. La liturghie. Tatăl ei nu se poate abţine: zâmbeşte.
— Nu râde de mine! ţipă ea. E ceva serios.
— Ce să zic, Lucy, eu nu-s decât un luteran de modă veche...
— Dar nu te duci.
— Ei, când eram copil, mă duceam. Când eram de vârsta ta, sigur că mă
duceam.
— Tăticule, nu ştii de ce duh eşti însufleţit!
El îşi mută privirea de la şosea.
— Şi, mă rog, cine a spus asta, Gânsăcel? Amicul tău, preotul?
— Iisus!
365
— Mă rog, spune el ridicând din umeri, bine
înţeles că nimeni nu le ştie pe toate.
Numai că zâmbeşte iar.
— Dar mâine... Nu râde de mine! Nu mă lua peste picior! Mâine o să-ţi fie
iar rău, ştii c-aşa o să fie.
— Lasă-mă pe mine să-mi bat capul cu ce-o să fie mâine.
— Mâine o să te îmbeţi iar.
— Ia stai aşa, domnişoară...
— Dar n-o să fii mântuit! N-o să fii izbăvit!
— Ia ascultă aici, oi fi tu mare cucernică la biserica aia a ta, dar pentru mine
să ştii că eşti cine eşti.
— Eşti un păcătos!
— Uite ce e, ajungel spune el. M-ai auzit? Ajunge - şi intră pe aleea casei. Şi
să-ţi mai zic ceva. Dacă aşa vii acasă după ce-ai fost într-un aşa-zis weekend
ecumenic, poate c-o să trebuiască să ne gândim de două ori înainte să ne mai
dăm acordul să pleci undeva, cu sau fără libertatea credinţei.
— Dar dacă nu te schimbi, jur că mă călugăresc.
— Ei, nu zău!
— Da!
 — Ce să zic! Unu la mână, n-am mai auzit să existe călugăriţe care de-abia
au început liceul...
— Când o să am optsprezece ani, o să pot face ce vreau! Şi o să fie legal!
— Când o să ai optsprezece ani, mica mea pri-etenă, şi dacă o să-ţi mai
doreşti să te costumezi ca de Halloween, să ai faţa zbârcită şi să te temi de viaţa
normală, cum, după părerea mea, întâmplător, e cazul călugăriţelor...
— Dar n-ai de unde să ştii! Sora Angelica nu se teme de viaţa normală! Nici
una dintre călugăriţe nu se teme! O să mă călugăresc şi, orice-ai încerca să faci,
n-o să mă poţi opri.
366
El scoate cheia din contact.
— Ei na, e clar că n-au tărăgănat să facă din tine o catolică adevărată, ce-i al
lor e-al lor. După o lună ştii deja toate răspunsurile, aşa-i? Ai felul tău de a crede
şi ăla e singurul fel în care au voie să creadă toţi ceilalţi. Şi asta înţelegi tu prin
libertatea credinţei la care ziceai că ai dreptul. Măi frate! a încheiat el deschizând
portiera.
— O să mă călugăresc. Ţi-o jur!
— Ei bine, dacă vrei să fugi de viaţă, n-ai decât.
Ea îl urmăreşte cu privirea cum o apucă de-a
curmezişul peluzei şi urcă treptele verandei. îşi scutură bocancii de zăpadă
tropăind pe loc, apoi intră în casă.
— Iisuse! Sfântă Tereza! Careva!
Trece o lună de iarnă, apoi încă una. îi mărturiseşte părintelui Damrosch
totul. „Lumea nu e perfectă", îi spune el. „Dar de ce?" „Nu ne putem aştepta să
fie altfel decât este." „Dar... de ce nu?" „Fiindcă suntem nevolnici, suntem
venali. Fiindcă suntem păcătoşi. Răul e în firea omenirii." „A tuturor? A fiecărui
individ care alcătuieşte omenirea?" „Toată lumea face lucruri rele, da." „Dar,
părinte Damrosch... dumneavoastră nu." „Păcătuiesc şi eu. Bineînţeles că
păcătuiesc." Ce anume face? Şi cum ar putea să-1 întrebe? „Dar când o să
înceteze lumea să mai fie rea?" întreabă ea. „Când n-o să mai fie omenirea rea?"
„Când Mântuitorul o să vină iar." „Dar până atunci..." „Ce e, Lucy?" „Păi, nu
vreau să par egoistă, părinte... dar nu doar eu, ci toţi cei care sunt în viaţă acum...
ei bine, toţi o să fie morţi. N-am dreptate?" „Asta nu e viaţa noastră, Lucy. Asta e
pregătirea pentru viaţa noastră." „Ştiu asta, părinte, problema nu e că n-aş
crede..." Dar nu poate să-şi ducă vorba până la capăt. Trăieşte prea mult în
prezent. Sora Angelica are dreptate. Ăsta e păcatul ei.
367
Participă duminică de duminică împreună cu Kitty la toată liturghia de două
ori pe zi. Şi se roagă „Fă din el un tată!", apoi se duce acasă ca să vadă ce s-a
întâmplat. Dar duminică de duminică acasă n-o aşteaptă decât pulpă de miel,
fasole lima, cartofi copţi, jeleu de mentă, chifle, plăcintă şi lapte. Nimic nu se
schimbă, de fiecare dată totul e la fel. Când, când o să se întâmple? Şi cum o să
fie? Duhul Lui o să pătrundă... Dar în cine? Şi în ce fel?
Şi vine seara de vineri. Stă şi-şi face temele la masa din sufragerie. Mama ei
e în salonaş, citeşte o revistă şi îşi înmoaie picioarele. Se deschide uşa. El
smuceşte de stor, care alunecă de pe suport, Lucy sare în picioare, dar mama ei
rămâne aşezată şi nu se clinteşte. Iar tatăl ei spune nişte chestii aşa de
îngrozitoare, de oribile! Ce-ar trebui să facă? Şi aşa e prea ancorată în prezent.
Asta e doar pregătirea pentru viaţa noastră. Firea omului e păcătoasă. Hristos o
să vină iar, îşi spune ea, timp în care tatăl ei trage cratiţa de sub picioarele mamei
şi deşartă apa pe covor. Firea omului e păcătoasă. Hristos o să vină iar -dar ea nu
mai poate aştepta! între timp omul ăsta îi distruge viaţa! între timp ei sunt
nenorociţi! O, Iisuse, vino! Acum! Sfântă Tereza! Şi în clipa următoare se repede
la telefon. „Vreau să vină poliţia. La mine acasă." Şi poliţia soseşte în câteva
minute. Vreau să vină poliţia, zice ea, şi poliţia soseşte. Cu pistoale, după cum se
va vedea. Se uită cum îl iau şi-1 duc într-un loc unde n-o să le mai poată face
nici un rău.
în timp ce forma numărul de la familia Bassart, taţi Will a intrat în bucătărie.
— Lucy, a început el. Scumpo, e trei şi jumătate dimineaţa. Ce cauţi trează la
ora asta? Ce încerci să faci?
368
— Lasă-mă-n pace.
— Lucy, nu poţi să suni oamenii...
— Ştiu foarte bine ce fac.
La celălalt capăt al firului socrul ei a zis:
— Alo?
— Lloyd, Lucy e la telefon.
Willard s-a aşezat la masa din bucătărie.
— Lucy, a zis el pe un ton rugător.
— Lloyd, fiul tău Roy 1-a răpit pe Edward şi pe mine m-a lăsat de izbelişte.
Se ascunde la familia Sowerby. A refuzat să ne întoarcem la Fort Kean. S-a dat
pe mâna lui Julian Sowerby şi trebuie făcut imediat ceva pentru a-1 opri pe omul
ăla. Au ţesut o urzeală de minciuni şi au de gând să meargă la tribunal cu ea. Au
de gând să meargă la un judecător şi să-i spună că sunt o mamă nepotrivită şi că
Roy e un tată minunat... şi o să încerce să divorţeze de mine, el, fiul tău, şi să
obţină custodia copilului meu. Mi-au dat foarte clar de înţeles lucrurile astea şi
trebuie opriţi înainte să apuce să facă primul pas. Deja au început sâ-1 mintă pe
Edward, asta-i cât se poate de clar, şi dacă acolo nu intervine cineva - asta acum,
imediat -, o să-1 spele pe creier pe băieţelul ăla lipsit de apărare, de numai trei
ani şi jumătate, până o să-1 convingă să se înfăţişeze dinaintea unui judecător, pe
el, un copilaş, şi să spună că-şi urăşte propria mamă. Dar tu ştii, Lloyd, chiar
dacă ei nu... tu ştii foarte bine că, dacă nu eram eu, nici n-ar fi fost lăsat să vină
pe lume. Toţi ceilalţi l-ar fi raclat şi l-ar fi aruncat la canal sau l-ar fi trimis la un
orfelinat sau l-ar fi dat spre adopţie sau l-ar fi lăsat să umble singur prin lume,
bănuiesc, fără familie, fără nume, iar acum o sâ încerce să stabilească într-o sală
de tribunal că pro-priul meu copil ar prefera să trăiască cu taică-său şi nu cu
mine şi chestia asta e absurdă şi prostească, nu se poate aşa ceva şi nu e adevărat
şi
369
trebuie să intervii, Lloyd, să intervii imediat. Eşti tatăl lui Roy...
Taţi Will i-a pus o mână pe spate.
— Lasă-mă-n pace! i-a spus ea. Lloyd?
Lloyd închisese.
— Te rog, i-a spus ea bunicului ei, te rog mult
să nu te bagi. Nu eşti în stare să pricepi ce se
întâmplă. Eşti un bărbat nevolnic şi neajutorat.
Ai fost întotdeauna aşa, încă eşti aşa şi dacă nu
erai tu, poate că toată povestea asta nici măcar
n-ar fi început. Aşa că, te rog, lasă treaba asta
în seama mea\
Când bunica ei a intrat pe uşa bucătăriei, Lucy forma din nou numărul
familiei Bassart.
— Ce face copila aia, Willard? E miezul nopţii.
El s-a uitat la nevasta lui, incapabil să zică
ceva.
— Lloyd, a spus Lucy în receptor, tot Lucy
sunt. Mai înainte s-a întrerupt.
— Uite ce e, i-a spus socrul ei, du-te la culcare.
— N-ai fost atent la nimic din ce ţi-am spus?
— Ba am fost, Lucy. Mai bine du-te la culcare.
— Nu-mi spune dumneata mie să mă duc la culcare, Lloyd! Nu somnul e
problema în momentul de faţă! Mie să-mi spui ce-ai de gând să faci în legătură
cu fiul dumitale, cu cumnatul dumitale Julian şi cu planul lor!
— Nu-ţi spun nimic, i-a zis Lloyd Bassart. Cred că tu o să trebuiască să spui
nişte lucruri, Lucy. Nu-mi prea place ce-am auzit. Deloc nu-mi place, a încheiat
el pe un ton ameninţător.
— Ce să spun? Şi cui? Sunt însărcinată! Ştii? Asta am de spus - că sunt
însărcinată!
— Mă tem că nu mai pot să discut cu tine cât eşti în starea asta.
— Dar ai auzit ce ţi-am spus? Starea mea e că sunt însărcinată cu al doilea
copil!
370
— Cum am zis, am auzit destule. Am auzit mai multe decât era cazul.
— Minciuni! Dacă de la ei le-ai auzit, sunt numai minciuni! Eu îţi spun
adevărul, Lloyd. Sunt însărcinată! Nu mă poate părăsi într-un asemenea
moment!
— Noapte bună, Lucy.
— Lloyd, nu poţi să închizi! Toţi te cred aşa de cumsecade, aşa de cinstit...
aşa de respectabil! Ai face bine să nu-mi închizi în nas! Lloyd, acum patru ani...
exact la fel a vrut să facă şi atunci. Aveam optsprezece ani şi tot aşa a vrut să dea
bir cu fugiţii. Exact lucrul pe care chiar tu nu i-ai permis să-1 facă. Lloyd, e
acelaşi lucru - e exact la fel ca atunci!
— Ei, nu mai spune! a zis el.
— Da!
— Ba bine că nu! Era Alice Bassart.
— Alice, lasă-mă, a spus Lloyd.
— Perfidă, perfidă şi ticăloasă ce eşti - l-ai păcălit pe fiul nostru! Şi acum
iar!
— Alice, mă ocup eu.
— Eu să-1 păcălesc pe el? a sărit Lucy.
— Ne-ai îmbrobodit băiatul cu un şiretlic perfid! Domnişoara Băieţoasa!
Domnişoara Sarcastica! Domnişoara Rânjită!
— Alice!
— Nu, el a fost cel care m-a păcălit pe mine, Alice! M-a făcut să cred că era
un bărbat în toată firea când în realitate e un şoarece, un monstru! Un imbecil!
Un fătălău, asta e fiul vostru, cel mai abject şi mai nevolnic fătălău din câţi s-au
pomenit!
— Willard! a exclamat Berta.
Taţi Will se oprise chiar în spatele ei şi s-a aplecat deasupra telefonului.
— Să nu care cumva... i-a spus Lucy peste umăr
...să îndrăzneşti...
371
însă el a coborât mâna peste furca telefonului şi a ţinut-o acolo, întrerupând
convorbirea.
— Ce-ţi închipui că faci? a ţipat ea. Se prăbuşeşte lumea! Lumea arde!
— Lucy, scumpo, e patru dimineaţa.
 — Dar n-ai auzit nimic din ce-am spus? N-auzi ce încearcă să-mi facă? Nu
pricepi ce sunt de fapt toţi oamenii ăştia cumsecade şi buni? Sunt însărcinată!
Chiar nu-i pasă nimănui? Sunt însărcinată, iar soţul meu refuză să-şi asume
răspunderea!
— Lucy, i-a spus el încetişor, scumpo, dacă chiar aşa stau lucrurile, mâine-
dimineaţă...
— Nu mai aştept nici o dimineaţă. Până dimi-neaţă...
A încercat să-i smulgă telefonul din mână.
— Nu, scumpo, nu. Deocamdată ajunge.
— Dar minciunile se amplifică la fiecare minutl Susţin că l-am păcălit ca să
mă ia de nevastă. Când de fapt el m-a sedus pe mine\ M-a obligat s-o fac pe
bancheta maşinii ăleia, stăruia întruna şi nu voia să înceteze cu nici un chip şi
până la urmă, împotriva voinţei mele, ca să-i demonstrez... ca să-l las... aveam
şaptesprezece ani... iar acum ei vin şi zic că eu l-am păcălit pe el\ De parcă l-aş fi
vrut. De parcă mi-aş fi dorit vreodată un bărbat ca el\ îmi doresc să-l văd mort,
asta-mi doresc. îmi doresc să nu se fi născut niciodată.
I-a aruncat o căutătură furioasă lui Willard.
— Dă-mi telefonul.
— Nu.
— Dacă nu-mi dai telefonul, taţi Will, atunci o să iau singură nişte măsuri.
Ori îmi dai telefonul ăla şi mă laşi să-l sun pe taică-său... fiindcă vreau să-i spun
lui Lloyd Bassart ăla că n-o să mai fie ditamai stâlpul comunităţii dacă nu pune
capăt întregii poveşti - şi asta imediat. Ori îmi dai telefonul ăla...
— Nu, Lucy.
372
— Dar el m-a sedus pe minei Nu pricepi? Iar acum vin şi susţin că eu l-am
sedus pe el! Fiindcă sunt în stare să mă acuze de orice. Nu se dau în lături de la
nimic ca să mă nenorocească. Julian Sowerby n-o să se dea în lături de la nimic,
nu pricepi? Urăşte femeile! Mă urăşte! încearcă să-mi facă praf viaţa fiindcă ştiu
adevărul! Şi eu n-o să permit aşa ceva!
— Cheamă medicul, Willard. Sună la medic, a spus Berta.
— Ce să cheme? a ţipat Lucy.
— Mâine-dimineaţă, Berta.
— în clipa asta, Willard.
— O, da, cum să nu! i-a spus Lucy bunică-sii. Ce ţi-ar mai plăcea, aşa-i? Toţi
anii ăştia ai aşteptat să-mi faci felul... fiindcă te-am ghicit şi pe tine, căţea
egoistă. Să cheme un medic? şi-a vânturat ea pumnii spre amândoi. Sunt
însărcinată! Am nevoie de un soţ, nu de un medic - un soţ pentru mine şi un tată
pentru copilul meu...
 — Sună la medic, a spus Berta.
însă el ţinea în continuare telefonul în mână.
— Lucy, i-a zis fetei, mergi, te rog, la culcare.
— Dar chiar nu eşti în stare să pricepi...? Julian Sowerby îl răpeşte pe
Edward! Un bărbat care e un curvar! Şi ei toţi o ştiu. Şi nu le pasă! Cumpără
femei cu bani şi nimeni nu se sinchiseşte! înţelegi ce încerc să-ţi spun?
— Da, scumpo.
— Şi-atunci ce-ai de gând să faci? Lumea e plină de diavoli şi monştri şi tu
nu ridici un deget, n-ai făcut-o niciodată! Tu asculţi de ea, a spus Lucy, făcând
semn spre bunica ei. Dar eu nu! Şi nici n-o s-o fac!
A dat să iasă din bucătărie, dar Berta i-a aţinut calea.
— Lasă-mă să trec, te rog.
Bunică-sa a zis:
373
— Unde te duci?
— La secţia de poliţie.
— Nu, a intervenit taţi Will. Nu, Lucy.
— Dă-mi voie să trec, bunică dragă. Taţi Will, dacă ai vreo înrâurire asupra
nevestei tale, spune-i să mă lase să trec. Urc să-mi iau paltonul şi pantofii şi pe
urmă mă duc la secţia de poliţie. Fiindcă nu scapă ei basma curată după povestea
asta -nici unul dintre ei. Şi dacă o să trebuiască să vină să-i aresteze pe toţi, pe
Roy şi pe Julian şi pe acel faimos om de bine, Lloyd Bassart, atunci asta e!
Fiindcă nu se poate să răpeşti un copil! Nu se poate să distrugi o viaţă! Nu se
poate să întorci spatele unei căsnicii şi unei familii! Bunico, lasă-mă, te rog, să
trec. Urc să-mi iau paltonul.
— Berta, a spus taţi Will, las-o să plece.
— Şi dacă chemi medicul în momentul când m-am întors cu spatele, atunci,
taţi Will, nu eşti cu nimic mai breaz ca ei. S-o ştii de la mine.
— Las-o să plece, Berta.
— Willard...
— O să sun, a adăugat el dând din cap.
— Ce să zic, a replicat Lucy, adevărul o să iasă la iveală, nu-i aşa, taţi Will?
Dacă vrei să ştii, întotdeauna am nutrit un soi de speranţă pentru dumneata. Dar
m-am înşelat amarnic. Păcat, a încheiat ea ieşind pe uşă şi apucând-o în sus pe
scări.
Uşa de la camera mamei ei era închisă. Cel mai probabil era trează, dar, ca de
fiecare dată, era prea timidă şi prea înspăimântată ca să dea piept cu ceea ce se
petrecea în propria familie.
După ce s-a îmbrăcat cu hainele de stradă, a ieşit pe hol şi, înainte să coboare
scările şi să pornească spre secţia de poliţie, s-a oprit în dreptul uşii mamei ei.
Trebuia oare să plece în momentul acela şi să lase ca vorbele rostite după-amiază
de mama ei să fie ultimele pe care aveau să le
374
mai schimbe vreodată? Fiindcă, odată ce Edward avea să-i fie înapoiat şi
catastrofa evitată, nu o să mai pună piciorul în această casă.
îi auzea pe bunicii ei discutând jos, în salonaş, numai că nu putea desluşi ce
spuneau. Dar conta oare? Era limpede ce tabără aleseseră. îi povestise plângând
toată tărăşenia lui taţi Will pe când traversau oraşul cufundat în întuneric, în
drum spre casă - iar el căutase s-o liniştească. Cum era stoarsă de puteri, o
ajutase să se vâre în pat, o învelise până la bărbie cu o pătură, îi spusese că
trebuia să se odihnească, că mâine-dimineaţă o să se ocupe el de tot - şi, de parcă
ar fi fost cineva care nu pricepea ceea ce ea pricepuse de fapt de atâta timp, de
parcă ar fi fost o neghioabă, o naivă, îngăduise ca vorbele lui şi deznădejdea ei
personală s-o târască în vise despre o altă lume, despre un alt aici, despre un alt
acum, vise cu bunul Iisus şi părintele Damrosch şi sora Angelica a Patimilor. Iar
acum se trezise şi constata că şi el se întorsese împotriva ei.
O, cât de absurd era totul! Cât de inutil! De ce trebuiau s-o împingă de
fiecare dată la capătul răbdării? De ce trebuiau să atragă asupra lor treaba asta
când soluţia simplă şi onorabilă era întotdeauna şi permanent la îndemână? Dacă
şi-ar fi făcut datoria! Dacă ar fi fost bărbaţi adevăraţi!
Un medic. Asta aşteptau ei acolo jos, în salonaş. Pe doctorul Eglund! Ca să-i
dea o pastilă care să facă viaţa să pară roz până mâine-dimineaţă! Ca să-i tragă
un perdaf de modă veche! Sau să fi fost doctorul Eglund o diversiune? Urma să
fie în fine beneficiara unui avort menit să-i scoată pe toţi ceilalţi din încurcătură?
Da, orice, orice, indiferent cât ar fi înjosit-o şi ar fi umilit-o pe ea - numai să-i
scutească pe toţi inşii aceia respectabili de răspunderea personală şi de oprobriul
public. O, dar oprobriul urma să se abată cu certitudine asupra
375
lor imediat ce se va afla că a trebuit să fie condusă în Crâng cu o maşină a
poliţiei ca să recupereze ceea ce ei aveau de gând să răpească, să strice şi
să distrugă.
Căci ce altă variantă îi lăsaseră? Doar nu era să se întoarcă singură în Fort
Kean şi să-1 lase pe Edward în urmă, ca să fie asaltat cu minciuni, ca să fie
pregătit de duşmanii ei şi ai lui să depună mărturie împotriva propriei mame. Şi
ea nu avea de gând în nici un caz să le facă jocul şi să fie atât de proastă încât să
păşească într-o sală de tribunal împreună cu domnul Sowerby şi avocatul lui - să
contrapună mărunţişul ei milioanelor lui Julian, scrupulele ei tacticilor
neprincipiale ale avocatului lui, timp în care cazul era plimbat de la o instanţă la
alta şi cheltuielile se adunau şi minciunile se îngrămădeau una peste alta. O,
parcă îi şi vedea spunând în faţa instanţei cum ea - o liceana de şaptesprezece
ani, complet neprihănită în planul experienţei sexuale - sedusese şi amăgise să se
însoare cu ea un bărbat care, întâmplător, era cu trei ani mai mare ca ea şi fusese
înrolat în armata Statelor Unite. O, nu, nu avea de gând să aştepte cu mâinile în
sân momentul acela - sau s-o aştepte pe Ellie Sowerby, acea autoritate
recunoscută în materie de afecţiuni psihice, să izbucnească în lacrimi şi să
declare într-o sală de tribunal cum că, după părerea ei de spe-cialistă, Lucy
Bassart era nebună şi fusese întotdeauna aşa. Nici n-avea de gpnd să asiste tăcută
la momentul acela jalnic când propriul ei bunic urma să fie chemat la bară şi se
apuca să-i povestească judecătorului cum s-a gândit el că, poate, cel mai bun
lucru pentru Lucy ar fi fost să aibă o discuţie deschisă cu medicul familiei... Nu,
nu avea de gând să se sperie de ceea ce chiar ei, fiindcă nu-i lăsau altă variantă, o
împingeau să
facă pentru a-şi salva viaţa, precum şi viaţa copiilor ei născuţi şi nenăscuţi.
A deschis uşa de la camera mamei ei. De-acum începea să se crape de ziuă.
— Eu o să plec, mamă.
Silueta de sub pătură nu s-a mişcat. Mama ei zăcea ghemuită pe jumătatea de
pat dinspre fereastră, cu o mână acoperindu-i faţa. Lucy şi-a pus mănuşile. Pe
dosul mâinii stângi, acolo unde pielea i se hârşâise de dintele lui Roy, avea o
zgârietură.
— Ştiu că eşti trează, mamă. Ştiu că ai auzit
ce s-a întâmplat jos.
Mama ei a rămas nemişcată sub pătură.
— Am intrat să-ţi spun ceva, mamă. O să vor
besc, indiferent dacă îmi răspunzi sau nu. Ar fi
mai simplu dacă ai reuşi să te ridici în capul
oaselor şi să te uiţi la mine. Cu siguranţă ar fi
mai demn, mamă.
Dar nu avea să existe nici un fel de demnitate. Asta era decizia mamei ei - iar
şi iar şi iar. Ea n-a făcut altceva decât să-şi îngroape faţa în pernă, arătându-i
fiicei ei ceafa.
— Mamă, ce am auzit ceva mai devreme,
azi - de fapt ieri -, despre tata... am lăsat lucru
rile alea să mă tulbure. Asta voiam să-ţi spun.
După ce am plecat de aici, m-am gândit la ce
mi-ai spus. Ai spus, dacă-ţi aminteşti, mamă, că
era acolo unde mi-am dorit dintotdeauna să-1 ştiu.
Ai zis că speri că sunt în sfârşit fericită. Aşa că
 m-am întors în Fort Kean spunându-mi „Vai, ce
om îngrozitor sunt!". Am început să mă gândesc
că, dacă nu eram eu, poate că ar fi fost scutit de
toate câte le pătimeşte acum. Mi-am zis: „De-acum
sunt aproape patru ani de când stă departe - şi
de ce? S-a temut chiar şi să-şi arate faţa pe-aici.
A fost nevoit să ţină legătura cu ea prin interme
diul unei căsuţe poştale - şi toate astea din cauza
376
377
mea!". Pe urmă am încercat să-mi spun că nu, nu, nu eu am fost motivul...
Dar ştii ceva, mamă? Chiar sunt! E-adevărat: nu e aici .din cauză că se teme de
mine. Fiindcă îl îngrozeşte că-1 judec. Şi ştii ceva? Asta e singura reacţie
omenească pe care a avut-o vreodată bărbatul ăla, mamă. Să stea la distanţă - e
singurul lucru pe care a reuşit să-1 facă cum trebuie în toată viaţa lui.
A auzit-o pe maică-sa plângând. Lumina soarelui a năvălit brusc în încăpere
şi Lucy a văzut o scrisoare pe pătură. Era cuibărită într-o cută a păturii, unde,
probabil, căzuse din mâna maică-sii. O luase cu ea în pat. „Dumnezeule, nu
există nici o limită, n-o să se termine niciodată."
Când a dat să se repeadă spre pat, mama ei s-a întors să vadă ce urma să se
petreacă. Iar groaza din ochii femeii, durerea de pe chipul ei... o, deznădejdea
aceea cumplită a ei!
— Mamă, el e cel care ne-a distrus vieţile.
Lucy a înşfăcat scrisoarea de pe pat.
— El! a ţipat apoi, fluturând-o deasupra capu
lui. Asta!
Pe urmă a rupt-o la fugă. Căci taţi Will s-a iţit deodată în pragul
dormitorului, îmbrăcat cu pantaloni şi o cămaşă.
— Lucy...
A apucat-o de palton şi Lucy a auzit cum se sfâşie stofa când s-a smucit de
lângă el şi a rupt-o înnebunită la fugă în jos pe scări. în momentul acela bunica
Berta şi-a croit drum spre ea de-a lungul salonului, însă Lucy a ţipat:
— Nu! Fiinţă egoistă, ego...
Şi când bunica ei s-a tras speriată înapoi, a putut împinge uşa în lături şi s-a
repezit afară, pe verandă.
— Opreşte-te! a strigat Berta. Opriţi-o!
Dar nu era nimeni pe stradă, nimeni între ea şi centrul oraşului.
378
în secunda următoare a simţit cum îi fug picioarele de sub ea. Coatele i s-au
izbit de pământul îngheţat cu o secundă mai devreme decât bărbia. A simţit cum
o năpădeşte o senzaţie de greaţă, dar s-a ridicat într-o clipă şi a traversat strada,
îndreptându-se spre Broadway. Pe aleile curăţate se aşternuse un strat de zăpadă
proaspătă de vreo doi centimetri, ici şi colo erau şi porţiuni cu gheaţă, iar ea ştia
că, dacă mai cădea o dată, o să fie ajunsă din urmă, dar fugea cât de repede putea
aşa, în palton şi cu galoşi, căci trebuia să ajungă la secţia de poliţie înainte ca ei
s-o poată împiedica. Taţi Will era deja pe verandă, 1-a zărit în secunda în care şi-
a îngăduit să privească în urmă. în momentul următor o maşină trăgea în dreptul
casei, iar taţi Will cobora scările numai în cămaşă. Doctorul Eglund! Aveau de
gând să vină după ea cu maşina! Maşina o să ajungă în dreptul ei în doar câteva
secunde! în momentul acela lumea o să iasă la geamuri, uşile o să se dea de
perete, o să năvălească şi alţii afară din case ca să-i ajute pe cei doi bătrâni -ca s-
o împiedice pe ea să îşi mai afle vreodată dreptatea!
Imediat a cotit-o pe o alee, s-a strecurat printre o maşină şi o casă şi s-a
avântat de-a curmezişul pojghiţei albe care acoperea curtea cuiva. S-a auzit un
câine lătrând şi ea s-a trezit că se răşchirează, cu un picior prins într-un gard
scund de sârmă, ascuns de un nămete. în secunda următoare se ridicase şi alerga
iar. O lumină albăstruie învăluia totul, singurul zgomot care se auzea era sunetul
ritmic pe care îl făceau galoşii ei în timp ce izbeau zăpada, iar ea alerga, alerga
mâncând pământul spre defileu.
Numai că ei o s-o aştepte la sosire! Acum, că o scăpaseră din ochi, urmau să
se ducă drept la poliţie. Doi bătrâni care nu pricepeau o iotă din tot ce se
petrecea, care n-aveau nici cea mai vagă
379
idee despre miza aflată în joc, urmau să le spună poliţiştilor că ea era în drum
spre ei. Şi cei de la poliţie ce-o să facă? O să-i telefoneze lui Roy! Până apuca ea
să străbată oraşul, să ajungă la defileu şi pe urmă s-o ia în sus pe Broadway peste
râu, soţul ei o să fie deja la secţia de poliţie, unde o s-o aştepte. Şi Julian! Şi
Lloyd Bassart! Iar ea avea să ajungă ultima, cu paltonul plin de zăpadă, cu faţa
roşie şi udă, cu răsuflarea între-tăiată, epuizată şi arătând ca o copilă fugită de
acasă - şi aşa avea să şi fie tratată. Bineînţeles! Ei vor fi denaturat într-un
asemenea hal faptele, încât, în loc să-i sară imediat în ajutor, poliţiştii o s-o dea
pe mâna bunicului ei, a medicului...
Dar oare ceilalţi aveau să se mulţumească doar cu atât? Un om ca Julian
Sowerby nu ştia decât un singur lucru: să facă orice avea el chef. Propria lui
nevastă ştia, fiică-sa ştia, toată lumea ştia ce era, dar atâta timp cât îi cumpăra pe
toţi, ce le păsa? Parcă îl şi auzea, îi auzea pe toţi promiţând în stânga şi-n dreapta
şi cerându-şi iertare, pentru ca în secunda următoare să devină iar ce fuseseră
dintotdeauna. Fiindcă pur şi simplu refuzau să se îndrepte! Refuzau să se
schimbe! Şi aveau să se înrăiască tot mai mult! De ce erau împotriva unei mame
şi a unui copil? De ce erau împotriva unei familii, a unui cămin şi a iubirii? De
ce erau împotriva unei vieţi frumoase şi în favoarea uneia urâte? De ce se luptau
cu ea şi o nedreptăţeau şi o respingeau, când ea nu-şi dorea decât ceea ce
era just?
Dar acum încotro? Fiindcă ştia ce-ar fi însemnat să meargă în continuare spre
secţia de poliţie, ştia ce o să încerce Julian Sowerby. Ştia în ce fel o să se
folosească el de ocazia asta, cum o să profite de ea ca s-o distrugă o dată pentru
totdeauna. Da, fiindcă ştia să deosebească binele de rău, fiindcă îşi ştia datoria şi
şi-o făcea, fiindcă
ştia adevărul şi-1 rostea, fiindcă refuza să stea cu mâinile în sân şi să îndure
perfidia şi trădarea, fiindcă refuza să-i lase să-i fure băieţelul, să cocoloşească un
bărbat în toată firea şi să racleze din corpul ei viaţa nouă care începea să crească
în el... ei o să încerce să dea impresia că ea era vinovată, că ea era infractoarea!
...Deci încotro? Nu avea nici o logică să facă acum cale-ntoarsă: în urmă nu
exista nimic. Dar nici să se repeadă drept în braţele duşmanilor ei - drept spre
minciunile şi perfidia lor! S-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă pe aleea de pe
care tocmai ieşise. A cotit-o o dată, apoi încă o dată, spre Broadway, s-a
îndepărtat de Broadway şi a ieşit din nou în stradă. Ţâşnea şi o cotea pe după
colţuri, se lipea de ziduri, se afunda în troiene. Zăpada spulberată i se aşeza pe
faţă. S-a lovit cu capul de un burlan învelit în gheaţă. A căzut. O ardea pielea. O
fereastră s-a trântit în lături. A luat-o la fugă. Lumina albăstruie a devenit
plumburie. Lucy a început să dea peste urmele pe care le lăsase în zăpadă cu
minute bune în urmă.
In momentul următor s-a trezit că se uită la fereastra bucătăriei din spatele
casei lui Blanshard Muller. împingându-se cu un umăr, a deschis uşa garajului, s-
a strecurat înăuntru, apoi a închis uşa în urma ei. Ţinându-se cu o mână de
coaste, s-a aplecat peste portbagajul maşinii, a lăsat capul în jos şi a închis ochii.
Prin faţă au început să i se învârtă culori. A încercat să nu gândească. „De ce să
mă urască de moarte? Nu mă urăşte! Nu se poate! Aia e o minciună de-a lui
Roy!"
Respirând tremurat, şi-a umplut plămânii cu aer şi senzaţia că orice sunet era
expulzat cu violenţă din capul ei s-a atenuat. A început să fie străbătută de
frisoane, apoi s-a simţit învăluită de un calm straniu la vederea obiectelor
aliniate
380
381
de-a lungul peretelui lateral al garajului: un furtun de grădină înfăşurat, o
lopată, jumătate de sac de ciment, o anvelopă dezumflată, o pereche de cizme de
pescar.
A încercat portiera maşinii. Dacă ar putea să stea doar câteva clipe ca să se
odihnească, să gândească... nu, nu să gândească...
Zgomotul a fost unul ascuţit şi metalic. S-a răsucit speriată. Nu era nimic.
Prin geamul garajului putea vedea în bucătărie, putea desluşi de-a lungul
pereţilor dulapurile pe care mama ei le alesese pentru domnul Muller. A auzit
iarăşi o bufnitură şi de data asta a văzut cum gheaţa de pe acoperiş alunecă în
curte. S-a urcat în maşină. Şi acum? Se făcuse dimineaţă... Dacă se aprindea un
bec în bucătărie, cât de repede putea să iasă din garaj? Dacă el o văzuse deja şi
se furişa pe uşa din faţă? Cum s-ar putea ea justifica? Ce poveste ar crede el?
Cum ar putea să-i spună altceva decât adevărul?
Şi pe urmă? Avea să-i spună tot, ce făcuseră deja, ce aveau de gând să facă -
şi pe urmă? El urma să deschidă uşa garajului, să iasă în mar-şarier de pe alee, s-
o ducă chiar el în Crâng. Odată ajunşi la casa familiei Sowerby, avea să sune la
uşă şi să aştepte lângă ea pe veranda din faţă, după care avea să-i dea clar de
înţeles lui Irene Sowerby de ce el şi Lucy erau acolo... însă dacă ar da pe
neaşteptate peste ea, ar descoperi-o în genunchi, pitită pe bancheta din spate a
maşinii lui - o să tragă concluzia că ea era cea care greşea! Aşa că trebuia să se
ducă imediat la uşa din spate - nu, la uşa din faţă -, să sune, să spună că-şi cerea
scuze fiindcă îl deranja atât de devreme, că înţelegea că era complet ieşit din
comun, numai că avea o nevoie disperată să... Dar ar fi crezut-o el vreodată? Ce
făceau ei era atât de monstruos, încât ar fi putut el crede că aşa ceva era cu
putinţă?
382
Nu exista oare riscul ca el s-o asculte şi să-şi spună în tot timpul acela:
„Sigur, asta e doar versiunea ei". Sau să zicem că o asculta şi pe urmă îi telefona
mamei ei ca să verifice dacă era adevărat. Şi, oricum, ce însemna Lucy Bassart
pentru el? Nimic! Mama şi tatăl ei se îngrijiseră ca lucrurile să stea aşa. „îmi
pare rău", avea să-i spună el, „dar nu văd în ce fel mă priveşte pe mine".
Bineînţeles! De ce i-ar veni el în ajutor, când până şi oamenii cei mai apropiaţi
de ea se întorseseră împotriva ei? Nu, exista un singur om pe care avea să se
bazeze - şi acum, la fel ca întotdeauna. Cea care avea s-o salveze era ea însăşi.
Trebuia să se ascundă. Trebuia să găsească o ascunzătoare în apropiere şi
apoi, la momentul potrivit, avea să treacă la acţiune, să fugă cu Edward, după
care amândoi aveau să-şi piardă urmele.
Dar unde? O, undeva unde să nu poată fi găsiţi niciodată! Undeva unde ea o
să nască al doilea copil şi unde să poată lua toţi trei viaţa de la capăt. Şi din
momentul acela nu o să mai fie niciodată atât de neghioabă, de credulă şi de
aiurită încât să se lase - pe ea şi pe copiii ei - în grija altcuiva în afară de ea.
Urma să le fie amândurora şi mamă, şi tată şi astfel toţi trei - ea, băieţelul şi, în
curând, fetiţa ei - o să trăiască fără cruzime, fără perfidie, fără trădare. Da, fără
bărbaţi.
Şi dacă Edward refuza să vină cu ea? Dacă ea îl striga şi el o rupea la fugă în
direcţia opusă? „Eşti neagră la faţă! Pleacă!"
Ţinea încă vârâtă în mănuşă scrisoarea luată din mâna mamei ei. Se afundase
până la brâu în troiene, se împiedicase şi se prăvălise peste garduri de curţi,
împinsese în sus uşa garajului, se suise pe bancheta din spate a maşinii - şi totuşi
scrisoarea adresată maică-sii era îndesată în mănuşa ei.
383
De-acum putea să o pornească la drum. Venise momentul. De-acum
ajunseseră cu toţii la secţia de poliţie. în curând urmau să se împrăştie şi să
înceapă căutarea. Nu avea nici o secundă de pierdut, nu cu ceva atât de prostesc
precum o scrisoare de la el. Din ziua când se născuse Edward, rareori îi mai
fugise gândul la el. îl alungase din vieţile lor şi din mintea ei. Era limpede că
singurul lucru pe care-1 putea face cu această scrisoare era s-o distrugă. Şi-ar fi
fost ceva tare nimerit. Să ardă scrisoarea, să-i împrăştie cenuşa în vânt - ar fi fost
o ceremonie cât se poate de potrivită, asta era clar. Da, adio, adio, bărbaţi viteji şi
darii. Adio, protectori şi apărători, eroi şi mântuitori. Nu mai sunteţi de trebuinţă,
nu mai sunteţi doriţi - vai, aţi fost daţi de gol. Rămâneţi cu bine, donjuani şi
impostori, laşi şi nevolnici, infideli şi mincinoşi. Taţi şi soţi, adio!
Scrisoarea consta dintr-o coală lungă de hârtie de corespondenţă. în partea de
sus erau nişte spaţii rămase necompletate, iar dedesubt urma mesajul lui. Coala
era scrisă mărunt pe ambele feţe şi era liniată cu albastru, aşa încât scrisul
deţinutului se aşternea drept dintr-un capăt în altul.
A îndesat-o la loc în plic. Dintr-o clipă în alta Blanshard Muller o să se dea
jos din pat, o să coboare scările şi o să iasă din casă - şi ea o să fie descoperită!
Şi dată pe mâna lor - a duşmanilor ei! Aşa că trebuia s-o ia din loc!
Dar încotro? Undeva unde nu s-ar gândi nimeni s-o caute... undeva suficient
de aproape cât să poată năvăli în casa familiei Sowerby... într-o după-amiază,
când micuţul se joacă în curte... nu, noaptea, când dorm toţi... da, noaptea, când
doarme şi el, să-1 înfofolească şi să-1 ia... „Faţa ta e ca moartea! Eşti neagră la
faţă! Lasă-mă jos!"
Nu! Nu! Nu trebuia să şovăie tocmai acum. Nu trebuia să şovăie dinaintea
minciunilor lor neruşinate. Oricâtă forţă i-ar fi necesară, trebuia să şi-o găsească.
Oricâtă îndrăzneală, oricâtă cutezanţă...
A mai scos o dată scrisoarea din plic. O s-o citească şi s-o distrugă - şi pe
urmă o s-o ia din loc. Fireşte, o să citească ce scrisese el şi o să găsească în
cuvintele lui lucrul care s-o întărească în faţa încercărilor care o aşteptau...
pânda... răpirea... fuga... O, nu ştia ce o aşteaptă, dar nu trebuia să-i fie frică! în
singurătatea ei, în frig şi întuneric, în timp ce aştepta să-şi elibereze copi-lul din
mâinile temnicerilor lui - „Mămico, unde ai fost?" -, în timp ce aştepta să-1
salveze - „O, mămico, ia-mă de aici!" -, să fugă cu el spre o lume mai bună, spre
o viaţă mai bună, singurul lucru care putea s-o susţină avea să fie forţa urii ei,
faptul că îi detesta, că îi era scârbă de monştrii ăştia care distrugeau cu atâta
cruzime vieţile femeilor nevinovate şi pe cele ale copiilor nevinovaţi. O, da, dacă
e pe-aşa, citeşte şi aminteşte-ţi grozăvia la care aţi fost supuşi tu şi ai tăi,
cruzimea şi răutatea la care ai fost supusă cu bună-ştiinţă clipă de clipă. Da,
citeşte ce-a scris şi o să găseşti curajul necesar să înfrunţi vitregiile sorţii. Cu
toată nefericirea şi singurătatea, o să fii de neclintit. Fiindcă n-ai încotro! Fiindcă
numai tu poţi să-ţi salvezi fiul, numai tu poţi să-ţi salvezi viitoarea fiică
nevinovată şi neajutorată de astfel de bărbaţi. O, da, notează cuvintele astea ale
lui, scrijeleşte-ţi-le în inimă şi pe urmă porneşte la drum fără teamă. Fără teamă,
Lucy! Cu şanse minime de reuşită, dar fără teamă! Căci ei se înşală, iar tu ai
dreptate şi n-ai de ales: până la urmă cei buni trebuie să învingă! Cei buni, cei
drepţi şi cei cinstiţi trebuie...
384
385
NUME: D. Nelson NR.: 70561
DATA: 14 feb.
CĂTRE: Dna Myra Nelson (SOŢIE)
Draga mea Myra,
Cred că am citit scrisoarea ta de peste douăzeci de ori. Nu contest nimic din
toate câte le spui. Am fost toate lucrurile alea şi poate chiar mai rău. Cum am
mai spus, îmi pare nespus de rău şi o să-mi pară rău cât trăiesc că ţi-am pricinuit
atâta ruşine şi durere. Dar de-acum cu siguranţă n-o să-ţi mai dau niciodată bătăi
de cap. Presupun că statul Florida o să se îngrijească de asta. Pentru mine oricum
nu contează. Toată viaţa mea a fost mai mult sau mai puţin o pedeapsă. Nici un
plan, indiferent cât de bun era, n-a părut să-mi iasă vreodată. Dar nu trebuia
conceput în aşa fel încât să-1 rănească pe cel care ţi-e mai drag decât orice pe
lume. Aici e problema.
Mă face să mă simt mai bine când îmi spui că nu există altcineva. Asta ar fi
fost mai mult decât aş putea eu suporta. Pur şi simplu n-aş putea suporta aşa
ceva. Aminteşte-ţi un singur lucru: că am avut parte de nouăsprezece ani de
fericire. Că singura chestie care strica fasonul era că nu puteam să-ţi ofer
lucrurile pe care doream să le ai. Poate atunci când o să ies, dacă o să fac faţă
până la capăt, o să te pot ajuta cumva din punct de vedere financiar, chiar şi de la
depărtare, în caz că mai vrei asta. Dar trebuie să ai un garant şi o slujbă ca să poţi
ieşi de-aici după ce-ai făcut pedeapsa minimă şi, cu toate că n-ar trebui să te
deranjez cu asemenea lucruri, mă întreb dacă îţi vine cumva cineva în minte.
Bineînţeles că oricum totul o să depindă de cât de răzbunătoare înclină să fie
„pretinsa Justiţie". Există un punct în care pedeapsa devine corectivă. Când îl
depăeşte, devine distructivă. De când sunt aici, am văzut situaţii în care justiţia
depindea de felul cum o scriai. Fie de felul cum o ortografia şi o definea
dicţionarul, fie ortografiind-o cu simbolul dolarului sau cu relaţii. Am văzut deja
numeroase cazuri când justiţia nu era „înfăptuită", ci cum-părată. Văd băieţi care
puteau fi ajutaţi şi care se înrăiesc şi se înăspresc.
Dar n-o să stărui asupra lucrurilor ăstora. Cu atât mai puţin azi. Myra, Myra,
trecerea anilor pare să facă şi mai vii amintirile trecutului. Dorul după tine e mai
cumplit decât foamea. Am zis cu ani în urmă că fără tine m-aş prăvăli în iad cât
ai zice peşte. Bănuiesc că a fost o prezicere ce s-a adeverit cu vârf şi îndesat.
Există câţiva oameni pe care i-aş putea numi şi fără de care aş putea trăi fără nici
o problemă, dar Myra, Myra, Myra, tu n-ai fost niciodată printre ei.
O, Myra, în acest moment al vieţii mele am sperat permanent că o să-mi pot
exprima această dorinţă faţă de tine într-un mod mult mai concret, dar dacă mă
poţi ierta, o să trebuiască să te mulţumeşti cu atât până când statul Florida
hotărăşte altceva:
Odată ce trec anii - cu viteză tot mai mare,
Ne-ncearcă o nevoie tot mai apăsătoare
Să ne-amintim trecutul de glorii, să vrem să-1
trăim încă o dată, să dăm iarăşi şi iar să dăruim.
Ne amintim greşeli ce noi le-am făptuit, Durerea şi mâhnirea ce le-am
pricinuit,
387
Ne vin limpede-n minte şi tot mai dureros Şi vrem ca să le ştergem, să facem
iar ce-a fost,
Doar că mai bine - astfel ca durerea să dispară Şi numai cele bune în toate să
răsară. Măcar dorinţa-mi mare, singura ce-o nutresc -Să fiu al tău de Sfântul
Valentin -, s-o-mplinesc.
Al tău credincios, Duane
în a treia noapte de după dispariţia lui Lucy, doi puşti de la liceu s-au dus cu
maşina până în Paradisul Pasiunii ca să fie singuri. Aproape de miezul nopţii, oră
la care fata trebuia să fie acasă, au încercat s-o pornească înapoi spre oraş şi s-au
trezit că roţile maşinii li se afundaseră în zăpadă. La început băiatul a împins
maşina din spate, în vreme ce însoţitoarea lui şedea la volan şi călca acceleraţia.
Pe urmă el a luat o lopată din portbagaj şi, în timp ce fata îşi acoperea urechile
cu mănuşile şi-1 implora să se grăbească, s-a apucat să sape aşa, pe întuneric, ca
să scoată maşina de-acolo.
Astfel a fost găsit cadavrul. Era complet îmbrăcat - de fapt desuurile îi erau
îngheţate şi lipite de piele. De asemenea, pe obraz i se lipise o coală de hârtie
liniată şi îngheţată, iar mâna ei era prinsă în gheaţă de hârtie. O primă ipoteză,
cum că, poate, ar fi ridicat mâna ca să pareze o lovitură, a fost respinsă atunci
când legistul a specificat în raport că, în afară de o mică leziune pe încheietura
mâinii drepte, corpul nu prezenta nici un fel de răni, contuzii sau perforaţii şi nici
un semn de violenţă. Nu existau nici indicii că ar fi fost agresată sexual. Nu se
menţiona nimic despre vreo sarcină, fie din pricină că medicul legist nu
descoperise nici un indiciu în acest sens, fie pentru
că examinarea nu implica decât nişte analize de laborator obişnuite. Cauza
morţii a reprezentat-o hipotermia.
în ce priveşte perioada cât zăcuse acolo până să fie descoperită, legistul nu a
putut decât să facă presupuneri. Gerul menţinuse trupul intact, dar, judecând
după grosimea stratului de zăpadă de pe cadavru şi de sub el;-s-a estimat că
atunci când a fost găsită, tânăra era moartă de aproximativ treizeci şi şase de ore.
Dacă era adevărat, reuşise cumva să supravieţuiască acolo sus, în Paradisul
Pasiunii, o zi şi o noapte şi toată dimineaţa următoare.
Au trecut câteva luni de la înmormântare până când, într-una din primăverile
acelea reci, tăioase şi umede tipice pentru inima Americii, scrisorile de la
penitenciar au început să sosească direct acasă.