Dunărea

169 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

Unelte



















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Fluviu Dunărea

— Codul râului: XIV.1 —

 Cotul Dunării la Visegrád

Date geografice

Bazin
Bazinul Dunării
hidrografic

Zonă de
Munții Pădurea Neagră
izvorâre

Cotă la izvor 1.078 m.d.m.

Emisar Marea Neagră

Cotă la
0. m.d.m.
vărsare

Punct de
Sulina
vărsare

Diferență de
1.078 m
altitudine

Date hidrologice

Bazin de
817.000 km²
recepție

Lungimea

cursului de 2.850[1] km

apă

Debit mediu 6.500 m³/s

Date generale

Țări Germania

traversate Austria

Slovacia

Ungaria

Croația

Serbia

România

Bulgaria

Republica Moldova
 Ucraina

Afluenți Iller-Günz(d) -Mindel-Ris- Lech - Regen

- Altmühl - Isar - Inn - Enns - Morava -

Leitha - Váh - Hron - Ipel - Sió - Dráva

- Vuka - Tisa - Sava - Timiș - Velika

Morava - Caraș - Nera - Ponicova - Cer

na - Jiu - Iskar - Olt - Vedea - Argeș -

Ialomița - Siret - Prut

Afluenți de Altmühl - Regen - Váh Morava - Tisa -

stânga Timiș - Caraș - Nera - Jiu - Olt - Vedea

- Argeș - Ialomița - Siret - Prut

Afluenți de Iller - Lech- Isar Inn - Enns - Leitha - D

dreapta ráva - Sava - Sava - Velika

Morava - Râul Timok - Iskar

Principalele Sigmaringen Germania

localități Ulm - Germania

traversate Ingolstadt - Germania

Regensburg - Germania

Straubing - Germania

Deggendorf - Germania

Passau - Germania

Linz - Austria

Krems - Austria

Viena - Austria

Bratislava - Slovacia

Komárno - Slovakia

Komárom - Ungaria

Esztergom - Ungaria

Visegrád - Ungaria

Budapesta - Ungaria

Baja - Ungaria

Vukovar - Croația

Bačka Palanka - Serbia

Novi Sad - Serbia

Belgrad - Serbia

Smederevo - Serbia

Moldova Nouă - România

Orșova - România

Drobeta-Turnu Severin - România

Calafat - România

Vidin - Bulgaria

Lom - Bulgaria

Oreahovo - Bulgaria

Nikopol - Bulgaria

Svishtov - Bulgaria

Ruse - Bulgaria

Silistra - Bulgaria

Corabia - România

Turnu Măgurele - România

Zimnicea - România
 Giurgiu - România

Oltenița - România

Călărași - România

Fetești - România

Cernavodă - România

Hârșova - România

Brăila - România

Galați - România

Pătlăgeanca - România

Tulcea - România

Sulina - România

Izmail - Ucraina

Baraje 62[2]

Hartă a cursului principal al Dunării

Modifică date / text

Dunărea este al doilea cel mai lung fluviu din Europa (după Volga care curge în
întregime în Rusia). Izvorăște din Munții Pădurea Neagră din Germania, de unde
provin două râuri, Brigach și Breg, care se întâlnesc la Donaueschingen, punct de
unde râul ia denumirea de Dunăre.
Lungimea Dunării depinde de punctul de pornire considerat: 2.852 km de
la confluența din Donaueschingen, sau 3.019 km de la izvorul Bregului.[3] Curge spre
est și trece prin mai
multe capitale din centrul, estul și sudul Europei: Viena, Bratislava, Budapesta și Bel
grad. Delta Dunării se deschide spre Marea Neagră, este împărțită
între România și Ucraina, este protejată de o rezervație a biosferei(d) și este inclusă
în Patrimoniul Mondial UNESCO.
De secole, Dunărea este o importantă cale navigabilă. Cunoscut în antichitate
drept graniță de nord a Imperiului Roman, râul străbate zece
țări: Germania (7,5 %), Austria (10,3 %), Slovacia (5,8 %), Ungaria (11,7 %), Croația
(4,5 %), Serbia (9,4 %), Bulgaria (5,2 %), România (28,9 %), Republica
Moldova (1,7 %) și Ucraina (3,8 %).
Bazinul său hidrografic se întinde pe alte nouă
țări: Italia (0,15 %), Polonia (0,09 %), Elveția (0,32 %), Cehia (2,6 %), Slovenia (2,2
%), Bosnia și Herțegovina (4,8 %), Muntenegru, Macedonia de
Nord, Albania (0,03 %) și Kosovo.
Etimologie
În germană, numele Dunării este Donau Donau.ogg (ajutor·info), în slovacă se
numește Dunaj, în maghiară Duna, în croată, sârbă și bulgară se numește Dunav (cu
litere chirilice Дунав), în rusă și ucraineană Дунай (Dunai), în engleză și
în franceză Danube iar în turcă Tuna. Toate aceste nume provin din
latinescul Danubius care ar fi numele unei zeități a râurilor.[4] Acest etimon indo-
european se regăsește în cuvântul sanscrit dānu care înseamnă „râu" sau „care
curge”. Și alte râuri europene au denumiri ce ar putea avea aceeași rădăcină indo-
europeană: Donețul, Niprul, Nistrul, Donul în Rusia, râul Don(d) din Regatul Unit și
Dão în Portugalia.
În germană, terminația au provine din hidronimul germanic *awa, iar termenul
„Donau” este în uz din 1763. În documentele germane mai vechi, găsim și
terminologiile „Tonach" Și mai târziu „Donaw”.
Latinescul Danubius mai are și versiunea Danuvius, iar în greaca veche i se
spunea Ἴστρος (Istros).[5]
Mitologie
Sub numele de Istros (în greacă veche Ἴστρος), Dunărea este unul dintre cei 25 de
copii ai lui Tethys și ai lui Oceanus, numiți de Hesiod în Teogonia sa, unde relatează
crearea lumii:
„Tethys i-a născut lui Oceanus râurile învolburate: Nil, Alfios, Eridan(d) cu vârtejuri(d) adânci, Strymon, Meandru(d), Istros cu frumoase ape
curgătoare, Phasis, Rhesos, Ahelous cu vârtejuri de argint, Nessos, Rhodios(d), Halliacmon, Heptaporos, Granicos(d), Aisepos(d),
divinul Simois(d), Peneus, Hermos, și Caicul(d) frumos curgător, marele Sangarios, Ladon, Parthenios(d), Evenos, Ardescos(d) și divinul Scamandru(d).”
—[6]

Mitul argonauților relatează că, pentru a se întoarce în Argos, aceștia au urcat pe

Istros (Istru) de la Pontul Euxin (Marea Neagră) până la izvoare și apoi s-au întors
în Marea Adriatică printr-o altă ramură a râului.[7] Diodor din Sicilia (secolul I î.e.n.)
observă că acest lucru este imposibil[8] și atribuie această legendă omonimiei dintre
Istros (Dunăre) și zona numită Istria din nordul Mării Adriatice. În ipoteza că ei
considerau că Dunărea ar fi cea care se varsă în Inn la Passau (Germania),
străvechii ar fi urcat nu pe Dunăre, ci pe Inn (cu debit mai mare) până la izvorul său
(de lângă St. Moritz), unde se află o importantă limită de bazine hidrografice (între
Rinul care duce spre Marea Nordului, Dunărea care duce spre Marea Neagră și
Padul care duce spre Marea Adriatică).
Sudul gurilor Dunării era ocupat de orașul grecesc milesian Istros sau Histria fondat
în jurul secolului al VII-lea î.e.n.,[9] care marca granița dintre lumea grecească și
lumea scitică.
Hidrografie

Confluența Innului (stânga) cu Dunărea (dreapta) și

cu Ilz la Passau („Dreiflüssestadt” — orașul celor trei râuri), Germania.
 Isar, unul dintre afluenții alpini ai Dunării, aici la nord
de München.
Dunărea este unul dintre puținele mari râuri europene (alături de Pad) care curg de la
vest la est. Ajunge, după o călătorie de 2.852 km[3] (lungime prescurtată), la Marea
Neagră în regiunea Deltei Dunării (4.300 km²), în România și Ucraina. Spre
deosebire de alte râuri, kilometrii Dunării se numără de la vărsare până la izvor,
kilometrul „zero” oficial fiind la farul Sulina de pe malul Mării Negre. Prin urmare, nu
sunt luate în considerare cursul Bregului, cursul inițial al Dunării și cursul principal
din delta acesteia. Bazinul hidrografic al Dunării are o suprafață de 802.266 km².[3]
Izvorând în principal din Alpi, cei mai importanți afluenți ai Dunării vin de pe malul
drept. O etimologie comună a dat același nume la doi dintre ei: Morava. De la izvor
până la vărsare, afluenții majori sunt:

 Iller cu 70 m³/s

 Lech cu 118 m³/s

 Altmühl cu 22 m³/s
 Naab cu 49 m³/s
 Isar cu 174 m³/s
 Inn cu 735 m³/s
 Traun cu 150 m³/s
 Enns cu 195 m³/s
 Kamp(d)
 Morava (Moravia) cu 110 m³/s
 Raab cu 63 m³/s
 Váh cu 161 m³/s
 Hron cu 55 m³/s
 Ipeľ(d) pour 22 m3⋅/s
 Sió(d), emisar al lacului Balaton, cu 39 m³/s
 Drava cu 577 m³/s
 Tisa cu 794 m³/s
 Sava cu 1.564 m³/s
 Timiș cu 47 m³/s
 Morava din Serbia cu 232 m³/s
 Timok cu 31 m³/s
 Jiu cu 86 m³/s
 Iskăr cu 54 m³/s
 Olt cu 174 m³/s
 Vedea
 Iantra cu 47 m³/s
 Argeș cu 71 m³/s
 Ialomita cu 45 m³/s
 Siret cu 240 m³/s
 Prut cu 110 m³/s
Hidrologie

Dintre bazinele hidrografice din Europa, cel al Dunării

este unul dintre cele mai mari. Liniile roșii corespund principalelor bazine hidrografice

europene.
Debitul Dunării, 6.500 m³/s măsurat la defluența celor trei brațe ale deltei, pentru
un debit specific sau Qsp de 8,1 l⋅s-1⋅km-2, este rezultatul debitului precipitațiilor pe
întreaga sa zonă de captare, între 2.000 mm și 3.000 mm în partea alpină până
la 600 mm în Moravia pentru o medie de aproximativ 800 mm. Diferiții afluenți ai
Dunării prezintă o mare eterogenitate în regimul(d) lor: regim pluvial(d) oceanic
în Bavaria apuseană, nivo-pluvial montan în Austria, pluvio-nival de câmpie
în Ungaria, nival(d) de câmpie în Muntenia-Moldova.
Complexul regim pluvio-nival(d) al Dunării explică aceste influențe variate. Până
la Ulm, ea se află sub influența oceanică cu un maxim de abundență a precipitațiilor
iarna. Apoi, afluenții săi alpini — Lech, Isar, Inn, Enns, Ybbs, aduc Dunărea Alpină la
80 %. Fluviul este apoi sensibil la retenția hibernală și topirea zăpezilor îi conferă
la Linz un debit minim în decembrie și unul maxim în mai sau iunie (pentru o medie
de 1.710 m³/s). Influența zăpezii se menține sesizabilă până la Viena (debit mediu de
2.237 m³/s), maximul din iunie fiind sporit și mai mult de ploile de vară specifice
Europei centrale.[10] Aceste precipitații sunt responsabile de inundațiile catastrofale,
Dunărea ajungând la de până la 5 ori debitul său obișnuit: 8.000 m³/s în
iunie 1965 și 1970, 9.000 m³/s în iulie 1899. În Budapesta și Bratislava, topirea de
iarnă de la câmpie menține debitul maxim în mai-iunie. Aportul
apelor Tisei și Savei face să crească apele mai devreme, de acum primăvara (aprilie-
mai), și coboară apele din iunie până în septembrie (este cazul la Giurgiu unde
debitul ajunge la 5.900 m³/s).[10] De la Porțile de Fier, Dunărea devine sensibilă la
regimul climatic care îl anunță pe cel al stepei rusești, cu debite de vară foarte
scăzute.[11]
Iernile grele asociate climei continentale fac ca Dunărea să înghețe aproape în
fiecare an și să aibă pod de gheață în cel puțin un punct al cursului (în special în
defileuri) într-un an din două sau trei. Pot urma, în timpul dezghețului, inundații în
amonte de podul de gheață (cele din martie 1956 au fost cele mai importante).
Principalele pagube se înregistrează în Ungaria, unde câmpia este regulat inundată
de apă, ceea ce a necesitat o politică de dezvoltare cu construirea de diguri și
rectificarea cursului.
Debit mediu lunar (în m³/s)
Stația hidrologică: Gura Dunării

În anul 2022, seceta care a afectat întreaga Europă a făcut ca apele Dunării să
scadă, temperatura apei să crească, iar nivelul de oxigen să ajungă să fie periculos
de scăzut, ceea ce s-a soldat cu moartea a numeoși pești.[12] Traficul naval a fost și el
afectat, întrucât șenalul navigabil s-a îngustat, în special la Futog în Serbia și
la Zimnicea/Sviștov pe granița româno-bulgară; s-a recurs la operațiuni de dragare
de urgență.[13]
Geologie
 Pierderile Dunării(d) (Donauversickerung(d)) între
comunele Immendingen și Fridingen din Germania
Din punct de vedere geologic, Dunărea este mult mai veche decât Rinul, al cărui
bazin hidrografic din sudul Germaniei concurează cu cel al Dunării. Acest lucru duce
la unele particularități.
Rinul este singurul râu alpin care curge spre nord, spre Marea Nordului. Procedând
astfel, recuperează apele europene care curg spre nord și împarte părți din sudul
Germaniei în două.
Până la ultima eră glaciară, Rinul izvora abia din capătul de sud-vest al Pădurii
Negre. Apele din Alpi, care se varsă în prezent în Rin, erau transportate la acea
vreme, până în perioada glaciațiunii Riss(d), la est de Dunărea originară. Cursul
acesteia trecea mai spre nord de-a lungul liniei Wellheim–Dollnstein– Eichstätt–
Beilngries–Riedenburg. Defileele din actuala Jura Suabă, astăzi lipsită de cursuri de
apă, sunt rămășițele albiei acestui râu străvechi care era mult mai mare decât
Dunărea pe care o cunoaștem. După ce o parte din câmpia Rinului Superior s-a
format prin eroziune, majoritatea apelor care coborau din Alpi și-au schimbat direcția
și au început să se verse în Rin.

Inundația secolului din 1954 la Passau, pe Dunăre

Până în prezent, o parte din apele Dunării se pierd în stâncile poroase de calcar din
Jura Suabă și se alătură Rinului situat la altitudine mai joasă. Pe măsură ce aceste
cantități mari de apă erodează din ce în ce mai mult această rocă de calcar, se
presupune că Dunărea Superioară va dispărea complet într-o zi în favoarea Rinului.
Lângă Immendingen, Dunărea seacă aproape complet pe măsură ce apele sale se
infiltrează în pământ și, trecând prin râuri și peșteri subterane, se varsă la 14 km
distanță, în Aachtopf(d), care alimentează Lacul Konstanz și, implicit, Rinul. Acest
fenomen se numește pierderile Dunării(d). Acesta este un fenomen de captură(d). Când
apele sunt foarte scăzute, apele Dunării se infiltrează în întregime în pământ și apoi
ea este alimentată doar de Krähenbach(en)[traduceți] (care devine de facto izvorul Dunării
pe timp de vară) și Elta(en)[traduceți]. Întrucât aceste perioade de secetă au crescut brusc
în ultimii ani, o parte din apa Dunării a fost deviată din această zonă printr-o galerie
subterană. Galeria, precum și cascada artificială care face parte din lucrare, sunt
situate după ieșirea din satul Immendingen și duce la Möhringen an der Donau.
Până în regiunea din aval de Viena, regimul Dunării seamănă mai degrabă cu al unui
râu de munte și abia acolo prezintă caracteristicile unui mare râu de câmpie. Factori
precum topirea rapidă a zăpezii și precipitațiile abundente din mediul alpin
favorizează o creștere bruscă a debitului râului și declanșarea inundațiilor.
Regularizând râul și înlăturând o parte din zonele inundabile, omul a amplificat acest
fenomen: amploarea inundațiilor a crescut pe parcursul secolului al XX-lea. Cele mai
mari inundații din ultimul secol au avut loc în 1954, 1988, 2002 și 2013.[11]
Geografie
Prezentare generală
Dunărea este formată din două pâraie care izvorăsc din Munții Pădurea
Neagră: Breg și Brigach. Breg își are izvorul lângă Furtwangen im Schwarzwald, la
1.078 m deasupra nivelului mării. Având un curs mai lung, izvorul său, care se află la
numai o sută de metri de linia hidrografică a bazinului Rinului, este considerată
izvorul geografic al Dunării. Cele două pâraie se întâlnesc la Donaueschingen unde,
în parcul castelului, se află monumentala fântână din secolul al XIX-lea, numită
„Donauquelle”, simbol al izvorului oficial. Dunărea traversează apoi landurile
germane Baden-Württemberg și Bavaria, udând
orașele Sigmaringen, Ulm, Regensburg și Passau, apoi nordul Austriei (trecând
prin Linz și Viena), străbate sudul Slovaciei trecând prin Bratislava,
traversează Ungaria de la nord la sud prin Budapesta, se învecinează cu Croația la
est, traversează nordul Serbiei prin Belgrad, marchează granița dintre Serbia și
România apoi între România și Bulgaria înainte de a se vărsa în Marea
Neagră în România, formând o deltă largă care se învecinează cu granița cu
Ucraina. Republica Moldova are un acces de aproximativ 300 m pe malul stâng al
râului la Giurgiulești (între Galați și Reni), pe care urmărește să-l lărgească. Între
Moldova și România, pe de o parte, și Ucraina, pe de altă parte, rămân câteva mici
dispute.
Delta Dunării are mai multe brațe, dintre care trei principale sunt accesibile navelor
maritime de mare tonaj: Chilia, Sulina si Sfântu Gheorghe. Este o arie naturală
protejată în România, în special pentru pădurea cu aspect tropical Letea. A fost
inclusă în Patrimoniul Mondial de către Unesco din 1991. România, care a inaugurat
în 1984 Canalul Dunăre-Marea Neagră care leagă Cernavodă de Marea
Neagră pe 64 km ca scurtătură de 400 km, este îngrijorată de repercusiunile pe care
le-ar putea avea asupra mediului dezvoltarea Canalului Bîstroe de către Ucraina.
Contribuția diferitelor țări riverane la fluxul Dunării este următoarea:[14] Austria
(22,1 %), România (17,6 %), Germania (14,5 %), Serbia (11,3 %), Bosnia (8,8 %),
Croația (6,4 %), Ungaria (4,3 %), Ucraina (4,3 %), Bulgaria (3,7 %), Slovenia (3,1 %),
Slovacia (1,9 %), Cehia (1,2 %), Moldova (0,7 %).
Populația situată în bazinul fluviului Dunărea era de 81 de milioane în 2005.
Zece țări se întind de-a lungul Dunării. Râul servește drept graniță pe o lungime de
1.070,9 km sau 37 % din lungimea sa totală. Patru țări se află pe un singur mal
(Croația, Bulgaria, Republica Moldova și Ucraina).
Traseu detaliat de la Pădurea Neagră la Marea Neagră