Dilema veche Hîrtia, ecranul și cititul

Stela GIURGEANU

De fiecare dată cînd sînt întrebată de ce nu renunț la cartea tipărită, în favoarea

celei „electronice”, intru într-un soi de turbion de defensivă și mă precipit să arunc
cu argumente: dacă știrile le pot asimila online, n-aș putea citi niciodată ceva mai
cuprinzător, precum o carte, pe un dispozitiv electronic, simt că nu m-aș putea
concentra suficient, ecranul ăla mi se pare rece și distant, mi-ar omorî ochii,
laolaltă cu toată intimitatea mea cu cartea, ritualul meu de cititor s-ar duce pe apa
sîmbetei, și doar ideea de a citi un roman pe un dispozitiv îmi provoacă același
frison pe care îl am cînd ating puful unei piersici sau cînd aud scrijelitul piciorului
de scaun de fier pe o podea dură.

Și, de fiecare dată, după ce-mi vărs vehemențele emoționale contra cititului de
cursă lungă într-un mod „electronic”, primesc contraargumentele, cu rațiunea
calmă a adepților tehnologiei în toate: există, mi se spune, dispozitive care
recreează întru totul formatul unei pagini de carte, au luminozitate reglabilă, astfel
încît s-o poți alege pe cea potrivită ochilor tăi, poți alege mărimea fonturilor pe care
o dorești, ba chiar poți sublinia, la fel cum faci pe o carte tipărită, argumentul final
și imbatabil al celor care propovăduiesc cititul electronic fiind că acesta „este mai
ecologic”.

Drept care m-am gîndit dacă această reticență a mea are baze reale sau e mai
degrabă un răsfăț de comoditate, dacă nu cumva mă încăpățînez să rămîn în alt
timp, doar pentru că așa m-am obișnuit, și, pe scurt, dacă nu greșesc în această
obstinație a mea de a nu renunța la cartea tipărită.

E-book-urile chiar salvează planeta?

Am început, așadar, cu argumentul cel mai puternic al adepților cititului electronic:

salvăm oare planeta, sîntem mai eco și avem grijă de sănătatea oamenilor mai
abitir dacă renunțăm să citim cărți tipărite și ne îndreptăm cu toții către e-book-uri?

Atît industria producătoare de dispozitive destinate lecturii electronice, cît și adepții

unui mediu mai curat susțin că da. Potrivit acestora, tipărirea unei cărți presupune
un consum mai mare de energie electrică și contribuie, într-o mare măsură, la
amprenta de carbon din mediu și la defrișări, drept care e-book-urile sînt mult mai
ecologice decît cărțile „tradiționale”.
Pe de altă parte, aceste e-book-uri înseamnă și dispozitivele electronice destinate
citirii lor – or, care sînt costurile ecologice incluse în fabricarea acestor suporturi de
lectură?

Potrivit unei analize publicate în The New York Times, realizată de Daniel
Goleman, jurnalist pe teme științifice, și Gregory Norris, directorul Research for
The Sustainability Consortium, un asemenea dispozitiv „necesită extragerea a 33
de kilograme de minerale, care includ și urme de metale exotice, cum ar fi
columbitul-tantalit, adesea extrase în regiunile sfîșiate de război din Africa, (...),
are nevoie, de asemenea, de aproximativ 300 de litri de apă pentru a-și produce
bateriile și plăcile de cablare imprimate și pentru a rafina metale, cum ar fi aurul,
folosit în realizarea circuitelor”. De cealaltă parte, o carte tipărită, realizată cu hîrtie
reciclată, „consumă aproximativ două treimi din această cantitate de minerale. În
acest caz, cea mai mare utilizare a mineralelor este, de fapt, pietrișul. (…) Și este
nevoie de doar șapte litri de apă pentru a prepara pasta necesară (...) pentru a
face hîrtia”. De asemenea, fabricarea unui dispozitiv pentru e-reading, „de-a lungul
unui vast lanț de aprovizionare de electronice de larg consum, este relativ
consumatoare de energie, folosind 100 de kilowați/oră de combustibili fosili și
rezultînd 66 de kilograme de dioxid de carbon. Energia este necesară și pentru
tipărirea unei cărți, pentru a forma și a usca foile, însă pentru o singură carte
tipărită, reciclată sau nu, vorbim de doar doi kilowați/oră și de o emisie de 100 de
ori mai mică a gazelor cu efect de seră”.

Dacă vorbim despre energia consumată pentru citit, dacă o facem seara, o carte
tipărită implică lumina unui bec, care va consuma mai multă energie decît un
dispozitiv electronic. Totuși, lectura pe timpul zilei, la lumina soarelui, este mai
avantajoasă în ceea ce privește cartea tradițională.

Analiza celor doi atinge și capitolul sănătate – vorbind despre lucrătorii angajați fie
în industria producătoare de dispozitive electronice, fie despre cei care lucrează în
domeniul cărții tipărite: în ceea ce privește impactul asupra sănătății, expunerea la
materialele toxice pe care o presupune fabricarea unui dispozitiv electronic este
estimată a fi de 70 de ori mai mare decît în cazul tipăririi unei singure cărți.

Autorii menționează că o parte din aceste cifre se schimbă constant. „Din ce în ce

mai multe cărți sînt tipărite cu cerneală pe bază de soia, mai degrabă decît cu
cerneala tradițională, pe bază de petrol; hîrtia pe care sînt tipărite e reciclată sau
obținută din păduri bine gestionate și a fost produsă la fabricile de celuloză care nu
folosesc substanțe otrăvitoare, precum clorul, pentru a o albi. Industria electronică
încearcă, de asemenea, să reducă utilizarea de substanțe chimice toxice și să
îmbunătățească condițiile de muncă și siguranța lucrătorilor de-a lungul lanțurilor
sale de aprovizionare.”
Bineînțeles, există contraargumentul că, odată ce cumperi un dispozitiv electronic
pentru citit, acesta va fi folosit pe timp îndelungat, pentru citirea mai multor cărți,
deci, în mod automat, vorbim despre o amortizare în timp a costurilor ecologice
implicate în fabricarea sa.

Din estimările celor doi reiese însă că, pentru a atinge rentabilitatea pe care o
clamează dispozitivele electronice de citit, „în ceea ce privește combustibilii fosili,
utilizarea apei și consumul de minerale, impactul asupra ecologiei pe care îl are
fabricarea unui dispozitiv este egal cu tipărirea a aproximativ 40 pînă la 50 de
cărți, iar cînd vine vorba despre încălzirea globală, vorbim de 100 de cărți”.
Concluzia celor doi, în ceea ce privește latura ecologică a lecturii, este că, dacă
vrei să fii cu adevărat un cititor ecologist, „cel mai virtuos mod ecologic de a citi o
carte începe prin a merge, pe jos, la biblioteca locală”.

Abstract vs concret

Cum rămîne cu argumentele „emoționale” ale unui cititor care nu se poate

„debarasa” de cartea tipărită? Este doar o obișnuință și doar i se pare că n-ar
putea asimila îndeajuns de bine ceea ce citește dacă ar folosi un dispozitiv
electronic? Da și nu, depinde de ce urmărește – în urma mai multor cercetări și
experimente, concluzia este împărțită între substanța abstractă și informația
concretă.

În 2016, Geoff Kaufman, profesor la Institutul Human-Computer Interaction, din

cadrul Carnegie Mellon University, și dr. Mary Flannagan, profesoară la Dartmouth
College, au publicat un studiu (High-Low Split: Divergent Cognitive Construal
Levels Triggered by Digital and Non-digital Platforms) despre impactul cognitiv al
citirii aceluiași text în variantă tipărită și în variantă electronică. Rezultatul a relevat
faptul că aceia care citesc știrile pe hîrtie au obținut un scor de 66% răspunsuri
corecte la întrebările abstracte, față de 48% pentru cititorii de ecran. În schimb,
pentru întrebările concrete, cititorii de ecran au obținut un scor de 73%, față de
58% pentru cititorii textului printat. Potrivit studiului, capacitatea noastră de
abstractizare e mai mare atunci cînd ne confruntăm cu un text de hîrtie, însă cînd
ne confruntăm cu un text pe ecran, avem tendința de a ne concentra mai mult pe
detalii concrete.

Același lucru a fost relevat și de un alt studiu, realizat în 2020, de o echipă de

cercetători norvegieni și francezi, publicat în Frontiers in Psychology: deși
comprehensiunea textului a fost similară, atît în cazul celor care au citit pe un
dispozitiv electronic, cît și al cititorilor de print, atît ordinea evenimentelor, cît și
pasajele importante din text au fost memorate mai bine de către cei care folosiseră
un suport non-digital. Potrivit cercetătorilor, explicația stă și în sincronizarea
informațiilor citite cu gestul fizic de a da pagina. Acel gest care implică atît senzația
tactilă, cît și memorarea vizuală a paginii la care găsești informația poate fi
comparat, într-o oarecare măsură, cu o aplicabilitate geografică: vom reține mai
bine informațiile despre o țară străină dacă o vizităm decît dacă doar citim despre
ea.

Cu alte cuvinte, dacă pentru asimilarea unor informații sau a unor știri, care se
bazează pe lucruri concrete, cititul online este optim (pentru că sintetizează și, în
plus, oferă posibilitatea de a accesa în mod rapid și alte informații adiacente),
pentru aprofundarea unui text, tradiționalul print rămîne cea mai bună soluție.

Cîndva, am ascultat o voce

Mihaela MICHAILOV

E acolo. E foarte aproape de mine. E o sticluță care bolborosește și-n bolborositul ei aud: „Bea-mă!”.

Am patru ani și stau lipită de scăunelul meu cu spătar maro. Bunica Lola îmi
citește Alice în Țara Minunilor. Îl urmăresc pe Iepurele Alb,o urmăresc pe pisica
Cheshire. Cu sufletul la gură. Mă strecor în cotloane întortocheate. O aștept pe
ducesă. Aștept să zică: Tăiați-i capul! Și Alice să o înfrunte. De fiecare dată cînd
mă întorc la mine mică, mă văd încolăcită pe scăunel, ascultînd-o pe Lola, cu
vocea ei liniștitoare, care prinde ritmul bătăii inimii lui Alice. E vocea care mi-a
apropiat o lume din litere șerpuitoare și desene pistruiate de magie. E vocea care
mi-a deschis cartea și mi-a însoțit multă vreme toate lecturile. Ca un ecou fluid.
Alice în Țara Minunilor e cartea copilăriei mele. Am ascultat-o de-atîtea ori citită,
încît o știam pe dinafară. Uneori, cînd prindeam o respirație mai lungă a bunicii,
ziceam eu replicile ca și cum mi-ar fi fost frică să nu se evapore dacă nu sînt
spuse la timp. Ca și cum mi-ar fi fost frică să nu se topească o aventură care mi-aș
fi dorit să nu se termine niciodată. Mă fascina posibilitatea devenirii continue.
Lumina mieroasă care făcea să dispară capul pisicii. Masa cu cești de ceai băute
tacticos de iepure. Drumurile care se îmbîrligau continuu. Mîncam din prăjitura lui
Alice și creșteam odată cu ea. Beam din sticluța lui Alice și mă micșoram.
Cărăruiam cu ea și știam că, de fiecare dată cînd ajung undeva, începe o nouă
călătorie. În multe dintre cărțile pe care le-am citit ani de-a rîndul am căutat ceva
din năstrușnicia și realitatea de vizuină cu vîrtejuri nebănuite pe care Alice în Țara
Minunilor mi le-a impregnat. Am căutat vocea tolănită în poveste a bunicii. Am
căutat pisici cu corpuri unduioase, agățate de-un rînjet sculptat. Am căutat camere
ale imaginației care se întredeschid. Și uneori mi-am găsit liniștea sau revolta în
ele.

Cînd am terminat liceul, am descoperit o carte care mi-a luminat colțurile

umbroase ale unei vîrste cu multe așchii: O cameră doar a ei de Virginia Woolf.
Ani de zile, în vacanțele de vară, o reciteam. Îmi notam în caiete citate și
reveneam febril la ele. O cameră doar a ei mi-a revelat un mod de a citi literatură,
conectînd o operă la un context social, economic și politic, la identitatea care o
face să vibreze. O cameră doar a ei m-a legat de vocile unor autoare care scriau
pe ascuns, tînjind după un spațiu al lor și numai al lor. Un spațiu emoțional care să
le dea confortul de a oferi scrisului timp. Un spațiu palpabil și în același timp
imaterial. O cameră doar a ei m-a făcut să mă gîndesc la toate camerele pe care
am avut privilegiul să le am. În care am putut să mă adîncesc citind. În care am
putut să iau pulsul cărților. În care am avut tihna lecturii. Sînt atîtea și atîtea voci
care nu au aceste camere. Și care, de multe ori, nu au cum să se audă. Pentru că
sînt sugrumate de o istorie a literaturii în care autoarele sînt nevoite să
dovedească, iar și iar, că merită să fie filă din marea narațiune care contează. De
o literatură în care, așa cum spune autoarea nigeriană Chimamanda Ngozi
Adichie, pericolul dominației unei singure povești golește lumea de perspective
transformatoare. Or tocmai aceste perspective au nevoie de loc. În O cameră doar
a ei, o voce rupe o tăcere, în timp ce mii și mii și mii de alte voci își caută colțuri în
camere care le sînt încă refuzate.

Cititul e întîlnire. Și întîlnirea asta e uneori atît de tulburătoare încît iei din ea emoții
care te sparg în mii de bucăți. Îți ia o vreme să te faci la loc. Și cînd te faci, simți o
nesfîrșită eliberare. În angoasantul an 2020 am citit o carte care mi-a întors liniștea
pe dos: Învățare de Tara Westover. E cartea unei deveniri revelatoare. E cartea
unei desprinderi care-ți face stomacul ghem. O fetiță crește într-un mediu
masculin toxic, gîtuit de violență și excese, și reușește, în final, să-l lase în urmă.
Ca pe o cameră în care ți-ai înghețat de-atîtea ori ființa, încît orice întoarcere te-ar
sfărîma.

Am 43 de ani. Nu mai stau lipită de scăunelul meu cu spătar maro. Citesc pe

canapea. Citesc în pat. Îi citesc seara copilului meu. Uneori întrebările lui mi-aduc
aminte de întrebările mele mică. Și mi-aș dori să-i pot fi voce însoțitoare. Așa cum
mi-a fost mie bunica.

Mihaela Michailov este dramaturg și critic de artele spectacolului. Predă la

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică.

Cititul în scrisori
Marius CHIVU
Publicată în 1981, Mari corespondenţe este a treia carte din opera lui Livius
Ciocârlie (care între timp a ajuns la peste douăzeci de titluri) şi una dintre cele mai
frumoase cărţi de eseistică literară de la noi. Faţă de prima ediţie, celor
douăsprezece corespondenţe ale scriitorilor francezi (Voltaire, Balzac, Flaubert,
Jacques Rivière & Alain Fournier, Proust, Gide & Roger Martin du Gard) şi ale
criticilor români (Maiorescu, Gherea, Pompiliu Constantinescu, Lovinescu &
Dragomirescu, Călinescu & Rosetti, I. Negoiţescu & Radu Stanca), această
reeditare le adaugă două: Tudor Vianu şi Mircea Zaciu.

Este corespondenţa literatură? Ce fel de literatură? Şi ce anume o face să aspire

la acest statut artistic? În preambulul cărţii, Livius Ciocârlie formulează cîteva
criterii care, odată îndeplinite, fac din corespondenţa unor artişti parte din opera lor
sau chiar operă în sine. În primul rînd, e nevoie ca scrisorile să fie scoase din
contextul lor firesc, din „circuitul informaţional“, apoi e nevoie să intervină un al
treilea personaj: cititorul. Pentru asta trebuie să fi fost, evident, mai întîi publicate.
Aşadar, e nevoie de schimbarea funcţiei textului (gratuitatea trebuie să prevaleze
intenţionalităţii), care nu poate fi realizată decît de un cititor străin apt „să
proiecteze un univers imaginar“. Abia acest transfer, de la intenţia
corespondenţilor originari la dezinteresul unui cititor accidental, conferă o
încărcătură existenţială ce poate fi măsurată estetic. „Corespondenţa de o viaţă
formează întotdeuna, adunată, un roman. Prin forţa lucrurilor, corespondenţa
cuprinde durată, prefaceri, creştere ori declin, irosirea timpului, rupturi. Mai
«modernă» decît numeroase romane, corespondenţa nu are Sens – ci o mulţime
de sensuri risipite –, dar poartă destin“, mai spune Livius Ciocârlie, după ce face o
analiză amănunţită a „norocosului“ proces prin care Călinescu a transformat un
scrin de scrisori într-un roman veritabil. Dacă ar fi să cuprindem această
metamorfoză într-o simplă ecuaţie, ea ar arăta altfel: scrisori + timp + publicare [-
expeditor & destinatar + cititor] = literatură (un fel de roman).

Partea cu adevărat fascinantă a acestor eseuri este felul în care Livius Ciocârlie
găseşte de fiecare dată unghiul potrivit pentru a citi şi a interpreta
corespondenţele. Balzac, Flaubert, Roger Martin du Gard, Gherea, Călinescu şi
Negoiţescu (aceştia în mod deosebit) devin adevărate personaje, fatalmente,
diferite în actul transcrierii propriei vieţii de autorii care trăiesc viaţa reală: inclusiv
în latura lor de fiinţe epistolare au personalitate, zbateri interioare, ambiţii, eşecuri,
deci destin. „Chiar dacă interpretarea ar fi corectă, rămîn între personaje şi autori
numeroase deosebiri“, afirmă Livius Ciocârlie în timp ce supune scrisorile unor
analize ce variază de la stilistică la psihologie şi biografism: caracterizează şi face
portrete, pune în evidenţă detalii, citează replici, reproduce anecdote, coroborează
fapte, urmăreşte recurenţe, detectează contradicţii, înregistrează schimbări,
reconstituie contexte, extrage şi formulează poetici. Căci fiecare corespondenţă
sfîrşeşte prin a contura identitatea scriitorului faţă cu personajul: excesiv în roman,
în scrisori Proust îşi pune în scenă viaţa mondenă, Balzac (care a scris romane
din ambiţie) în scrisori îşi rescrie opera în negativ, lui Flaubert (care a scris romane
din plictiseală) din scrisori îi reiese o operă în răspăr, Roger Martin du Gard
(novator întîrziat în romane) reuşeşte în scrisori o operă superioară, Maiorescu
(„care nu se suferea suferind“) a fost un virtual mare scriitor, Gherea („emul
înzestrat al amicului său Caragiale“) scria pentru a prelungi contactul cu oamenii
dragi, în Vianu (la care a prevalat idealul umanist) am pierdut un scriitor, dacă
Lovinescu a scris din îndoială, Călinescu era foarte conştient de valoarea sa etc.
Mai mult decît un cititor de scrisori, eseistul se dovedeşte un cititor în scrisori.

Dacă umorul foarte fin al lui Livius Ciocârlie a fost, poate, insuficient remarcat,
umor manifestat aici pe seama iluştrilor săi subiecţi în exerciţiul privat al
mărturisirilor (de altfel, eseistul ridică problema dreptului la intimitate al scriitorilor
şi a naturii comentării lor, vezi şi fragmentul de mai jos), talentul său de a fi
memorabil în formulări este binecunoscut: „Invers decît la Proust, care îşi sfîrşeşte
romanul anunţînd intenţia de a-l începe, Roger Martin du Gard îl sfîrşeşte pe al
său înainte de a-l fi început“ sau „Tudor Vianu a fost un brave homme; n-a fost, s-o
recunoaştem, şi un homme brave“.

Absolut lăudabilă iniţiativa Editurii Tracus Arte de a reedita cărţile de eseuri,

romanele şi jurnalele (patru titluri deocamdată) ale lui Livius Ciocârlie, printre
puţinii scriitori cu adevărat originali de la noi.

***

Livius CIOCÂRLIE

Mari corespondenţe (fragment)

Problema este de a şti dacă i se poate îngădui cuiva, sau mai bine zis, oricui, să
evoce pe un ton familiar, lipsit de veneraţie, mari figuri din trecut, oameni fără de
lucrarea cărora lumea ar arăta altfel, mintea noastră ar fi mai săracă, sufletul mai
uscat. Oameni care, orice s-ar zice, au fost şi sînt făcuţi din alt aluat decît cei mai
mulţi, care văd acolo unde nouă ni s-ar părea că nu e nimic de văzut, schimbă în
evidenţe şi pun la îndemîna tuturor adevăruri ce scapă măsurii comune, activează
latenţe ale făpturii umane, fac ca – în ciuda atîtor furtuni ce-i bîntuie – să sune
minunat cuvîntul om. Nu ne obligă oare o minimă decenţă să-i pomenim mereu cu
gravitate, mai cu seamă că nu fără suferinţă şi sacrificii, nu fără a fi trecut prin
experienţe dureroase au ctitorit aceştia universul nostru spiritual?

Cred – mai întîi – că în ceea ce priveşte tragismul destinului marilor artişti în parte
ne înşelăm. Dacă există suferinţă care, într-adevăr, nu îngăduie decît respect şi
compasiune, ea nu este aceea îndurată de creatori. Oricît de mult s-ar fi frămîntat,
oricît de mult s-ar fi chinuit, măsura bucuriei va fi fost întotdeauna mai mare în
viaţa unui artist, căci bucuria este însăşi substanţa creaţiei. De aceea, adevărata
suferinţă, cea cutremurătoare, cea de nesuportat, este suferinţa omului sensibil,
însă lipsit de însuşirea, ori mijloacele, de a se exprima. În numele acestor „oameni
sărmani“ numai artiştii – tot ei – pot să pledeze cu înţelegere şi cu rost. Altfel, li se
cuvine măcar tăcerea; a-i răscoli, a-i scoate din ungherele unde se adăpostesc, a-i
arăta cu degetul este crud şi bolnăvicios. În schimb, a vorbi fără reţinere despre
artist, despre omul care a fost, este salutar. Ne ferim astfel de tendinţa – ea
bîntuie, din păcate, mai ales în şcoli – de a face din ei îngeri de ghips. A ne
închina la statuile lor înălţate pe soclu înseamnă a alege, în raportul cu arta,
unghiul cel mai nepotrivit. Înseamnă, de fapt, a-i arăta în majuscule şi a-i închide
într-un muzeu, cu tot ce au făcut.

Desigur, poţi încerca să fii familiar cu artiştii pentru a-i micşora, pentru a-ţi dovedi
că sînt şi ei ca tine, dacă nu mai răi, şi, prin urmare, n-ai de ce să te laşi intimidat
de existenţa lor. Însă în cazul acesta n-ai priceput nimic. Căci, în ciuda aparenţei,
familiaritatea cu artiştii, dacă nu porneşte dintr-un imbold meschin, le sporeşte
misterul şi te aduce în preajma unui miracol. Prin ce chimie stranie, slăbiciuni şi
însuşiri dintre care ai şi tu cîteva, sfîrşesc din cînd în cînd prin a produce Opera?
Cum a izbutit să pătrundă atîtea secrete ale societăţii Balzac, acest om care şi-a
petrecut viaţa în singurătate, la masa de scris? Cunoscînd corespondenţa lui,
miracolul Comediei umane nu scade, ea nu devine mai banală decît drama
shakesperiană, despre al cărei autor nu ştim mai nimic. Dar citind-o, înţeleg mai
bine că Shakespeare a fost şi el un om şi mă simt frustrat de necunoaşterea
corespondenţei lui.

Cititul la sate
Marius CHIVU
Vara asta s-au împlinit 150 de ani de la publicarea ultimului episod în foileton al
romanului 20.000 de leghe sub mări în bilunarul Magasin d`éducation et de
récréation. Editorul publicației, Pierre-Jules Hetzel, era și editorul lui Jules Verne,
iar un an mai tîrziu, în 1871, avea să-i tipărească romanul într-o ediție
spectaculoasă, însoțită de 111 ilustrații realizate de Alphonse de Neuville și
Édouard Riou. 20.000 de leghe sub mări a avut un succes răsunător și astăzi este
considerat unul dintre marile romane de aventuri ale lui Jules Verne, nu doar prin
calitatea speculativ-intuitivă a voiajului subacvatic al submarinului Nautilus (la
vremea respectivă, submarinele erau niște ambarcațiuni primitive), dar și prin
substratul politic socialist al demersului căpitanului Nemo (vezi și analiza lui Lucian
Boia din Jules Verne. Paradoxurile unui mit).

Cu prilejul acestei mici aniversări și în ton cu Dosarul acestui număr îngrijit de

mine, o să iau o pauză de la recenzii și mă întorc cu amintirile literare la sat, acolo
unde cititul pare să fi murit de mult.

Crescut de bunici, am făcut primul an de grădiniță la țară, apoi mi-am petrecut,

fără excepție, toate vacanțele la țară pe coclaurii împăduriți, pe izlazul comunal, pe
rîu. Privind în urmă, mă gîndesc că e posibil chiar să-mi datorez cariera de scriitor
copilăriei petrecute în Slătioara, lîngă bunicii guralivi și plini de povești de viață și
de familie formidabile, unele greu de crezut, dar cu atît mai fascinante. (În fond,
prima dată cînd mi-am văzut numele pe o copertă a fost, în chip de editor, pe
Cartea cu bunici, Humanitas, 2007.)

Eram în clasele primare cînd, într-o vacanță de vară, bibliotecara, o nepoată a

bunicii mele, m-a chemat la Casa de Cultură și mi-a împrumutat cartea ce avea
să-mi dezvăluie, pentru prima dată, fabuloasa lume a lecturii. Era chiar 20.000 de
leghe sub mări, carte care m-a dat peste cap. Citeam romanul cu atlasul geografic
alături pentru a urmări pe glob traseul aventurilor submarinului Nautilus al
căpitanului Nemo, asta în timp ce vacile, cu care fusesem trimis la păscut, intrau în
grădinile cu lucernă și în lanurile de porumb ale vecinilor. Cine știe dacă nu cumva
atunci, la nivelul subconștientului, am început să visez că voi ajunge eu însumi
dacă nu un călător adevărat, atunci măcar autor de cărți de călătorii fictive. Ceea
ce, în mod cumva miraculos, s-a și întîmplat.

Pe vremea aceea, în anii ʼ80, Casa de Cultură avea nu doar bibliotecă, dar și
cinematograf. Construcția clădirii se datorase, cel mai probabil, influenței lui Dinu
Săraru, primul scriitor de la noi din sat cunoscut la nivel național datorită unui
succes moderat cu romanul Niște țărani (1974), ecranizat de Mircea Daneliuc sub
titlul Vînătoarea de vulpi (1980), dar, mai ales, faptului că a fost membru al
Comitetului Central al PCR, precum și directorul Teatrului Mic, apoi și al Teatrului
Foarte Mic între anii 1977-1990. (În paranteză fie spus, tocmai a publicat o nouă
„culegere de povestiri țărănești”, intitulată Ultimul țăran din Slătioara și distribuită
împreună cu Jurnalul național, însoțită de această extrem de... îndrăzneață
recomandare: „Dinu Săraru, cel mai mare autor român în viață”.)

Revenind la Casa de Cultură, denumită între timp chiar „Dinu Săraru”, clădirea a
fost recent renovată cu fonduri europene (din păcate, proiectorul de filme nu mai
există), iar biblioteca comunală (pe care m-am angajat s-o îmbogățesc cu cărți noi
pentru adolescenți și tineri prin donații personale, dar și apelînd direct la edituri –
Nemira și Litera, spre lauda lor, au confirmat deja donațiile) poartă numele poetului
local Damian Ureche, autorul unui poem politic intitulat „Ceaușwitz”, care circula
clandestin prin sat la finalul anilor `80.

De aceea țin să laud proiectul „Librăria Humanitas – Cartea pe roți”, o autorulotă

care va porni prin țară, oprindu-se în localitățile fără librării, prima oprire fiind în
comuna Scrioaștea (Teleorman), la Asociația „Cu cărțile pe uliță”, donație ce va fi
urmată și de altele, acolo unde bibliotecile locale/școlare au nevoie de o
împrospătare a fondului de carte. (Proiectul are o pagină de Facebook, îl puteți
urmări acolo.) 20.000 de kilometri pe roți – ca să mă întorc la pretextul acestui text
– într-o țară în care la sate nu mai există nici o librărie, iar bibliotecile n-au mai
achiziționat/primit cărți de o jumătate de secol.

Cititul nu e o floare la butonieră

Ana Maria SANDU

Nu știu cum ar fi arătat viața mea fără cărți. Cum nu mai reușesc nici să-mi
imaginez ce altă meserie aș fi putut să am dacă n-aș fi fost o cititoare care, la un
moment dat, a început să scrie. Am cărat lăzi întregi, pline cu volume, la etajul
șapte al unui bloc, apoi la patru, pe scări, pentru că nu exista lift. Sînt cele mai
grele lucruri cu care te poți muta. Încă mă impresionează bibliotecile oamenilor pe
care îi vizitez și sînt în stare să petrec ore în șir în fața lor. Îi privesc uneori pe cei
care călătoresc cu cîte o carte în mînă, în mijloacele de transport. Am o slăbiciune
pentru un homeless pe care îl văd mereu, înfofolit, pe Magheru, cum citește,
concentrat, la lumina unui bec stradal.

Au existat cîteva perioade în existența mea în care n-am reușit să citesc. Și îmi
aduc aminte de ele cu groază.

Acum trei ani, cînd am început cu Svetlana Cârstean, proiectul nostru „Incubatorul
de lectură“, a fost în primul rînd pentru că n-am crezut și n-am acceptat acest
verdict implacabil: „Copiii de azi nu mai citesc literatură“. Am întîlnit de atunci
peste 600 de copii, cu care am lucrat în București și în țară. Le-am citit texte
contemporane sau clasice, despre care nu auziseră. Le-am discutat, le-am
îmblînzit așa cum face Micul Prinț cu vulpea pe care o întîlnește. Puterea literaturii
și a limbajului e concretă. Vizibilă. Incontestabilă. Propria narațiune crește din
textele cu care te intersectezi. Se așază, se rotunjește și te ajută să vorbești
despre tine.

Pentru lectură, ca pentru orice altceva, ai nevoie de antrenament. Copiii și tinerii

pe care i-am cunoscut nu sînt foarte diferiți de noi. Știu multe lucruri, au acces la o
lume de informații, dar au aceleași frici și nesiguranțe. Vremurile se pot schimba,
dar natura umană rămîne constantă.

Mă bucur enorm că avem această experiență. Că deschidem cărți noi și vechi

împreună cu ei.

După fiecare întîlnire de la „Incubatorul de lectură“, cel mai greu mă despart de

privirile copiilor/tinerilor cu care interacționăm. E o energie imensă și o legătură
care nu ține cont nici de distanțe și nici de timp. Nici pentru noi și nici pentru ei.

Cu Teodora Grumeza, al cărei text îl puteți citi în acest Dosar, ne-am cunoscut în
vară, la Ipotești, la „Centrul Memorial Mihai Eminescu“, în tabăra de vară. La
cîteva zile după ce ne-am întors, și-a făcut un blog, în care scrie despre cărți. Ne-a
trimis și acest mesaj: „Duc lipsa «Incubatorului» şi abia aştept să ne revedem.
Dacă nu, cred că o să mă furișez într-o valiză să vin cu dumneavoastră. Mi-a prins
foarte bine experiența. Acum chiar pot citi orice fără greutate“.
Nu e ușor să reușești să faci un proiect de acest fel, pentru că toată lumea se
plînge, dar prioritățile sînt mereu altele. Povestea cu cititul pare o floare la
butonieră, printre multe altele, din păcate.

Dar, de fiecare dată cînd obosim sau ne pierdem speranța, recitim ce ne-au scris
copiii. Ana mică a venit într-o zi la Cărturești Verona, în mansardă, și, cu fața ei
serioasă, ne a zis: „O să mă țin de voi ca de coada unei pisici“. N-am uitat și
mergem mai departe.

Lecturi la iarbă verde

Mihai MATEIU
Cărtureştiul e partener al Festivalului de Jazz de la Smida încă de la prima ediție.
Ne-am dorit asta în primul rînd pentru că ne place jazz-ul contemporan, pe care-l
găsiți bine reprezentat în oferta noastră de muzică și a cărui scenă autohtonă am
încercat mereu să o susținem. Apoi pentru că ni se pare contextul social și cultural
în care merită încercat să promovăm literatura română contemporană – o altă
dimensiune importantă pentru noi.

Participanții la festival petrec acolo două-trei zile întregi, nu doar serile, iar cititul la
umbră, într-un hamac, nu e o opțiune de lepădat. Am gîndit așadar o mică
„Bibliotecă de campanie“, cu cărți care pot fi împrumutate și citite în perimetrul
festivalului. Și am propus, la fiecare ediție, lecturi și dialoguri cu cîte doi scriitori
contemporani. Pentru că ne-am dorit șansa întîlnirii acestora cu un public nou. Și
într-un mediu nou, altul decît librăriile, care poate crea o altă dinamică și un alt
impact. La prima ediție au fost Filip și Matei Florian, la cea de a doua Marin
Mălaicu-Hondrari și Marius Chivu, anul acesta Ana Maria Sandu și Augustin
Cupșa. Iar răspunsul publicului a fost de fiecare dată entuziasmant – curiozitate,
atenție, implicare în discuții și, la final, dorința de a-și exprima personal
recunoștința pentru experiențele trăite.

Ca să menționez și acest aspect, nu e un loc unde se vinde mult. În magazinul

festivalului se găsesc doar cărțile autorilor invitați, și nici pe ele nu e bătaie. Cu
toate astea, din punctul nostru de vedere merită. Pentru oamenii, tot mai mulți de
la an la an, care renunță la o plimbare prin pădure sau o siestă pe malul lacului,
preferînd să petreacă o oră și jumătate în compania unui autor. Pentru cei cîțiva
care, la finalul unor asemenea întîlniri, ne-au spus că au fost pentru ei revelațiile
festivalului. Și mai ales pentru că între cei 30-50-70 de oameni care participă nu-i
recunoști pe aceiași iubitori de literatură care fac publicul evenimentelor literare de
la Cluj. De-asta mergem la Smida Jazz Festival!

Anul acesta am dus acolo și un proiect personal, operat prin Flux. Se numește
„Poveștile de lîngă tine“ și mediază un (prim) contact cu literatura română
contemporană prin intermediul unor citate – scurte, ușor de citit chiar și în trecere,
dar care reușesc să surprindă cîte o imagine memorabilă, un sîmbure de poveste
sau de atmosferă, ceva din stilul autorului. Selecția e un demers curatorial
subiectiv, fără nicio pretenție de-a fi acoperit tot ce s-a scris valoros în ultimii ani.
La Smida au fost 40 de citate, răspîndite în tot perimetrul festivalului, iar de-a
lungul celor trei zile am văzut foarte mulți oameni oprindu-se în fața lor să le
citească. Reacții de surpriză, zîmbete, încruntări, căderi pe gînduri. Pentru
majoritatea celor cu care am discutat a fost o surpriză plăcută, capabilă să le
stîrnească curiozitatea – unii s-au ambiționat să parcurgă toate citatele, alții aveau
un top al preferatelor, cîțiva s-au dus să caute cărțile autorilor la „Biblioteca de
Campanie“. Am socotit că e un succes. Mulțumesc încă o dată celor care-au
sprijinit acest proiect, Altom și Cărturești.

Mihai Mateiu este scriitor, coordonator de evenimente la Cărturești Cluj și inițiator

al proiectului Flux.