NEVILLE GODDARD

Colectie

La porunca ta…2
Credinta ti-e avutul…21
Rugaciunea, arta de a crede…73
Cum sa iti intrupezi dorintele…94
Din afara acestei lumi…147
Trairea launtrica e secretul…166
Puterea constiintei…185
Imaginatie trezita-Cautarea…240
Saditul si culesul…280
Legea si fagaduinta…305
Invierea…378
Libertate pentru toti…390
Piatra de temelie-Imaginatia…410
 LA PORUNCA TA
De NEVILLE
SNELLGROVE PUBLICATIONS
NEW YORK
1939

Această carte conţine însăşi esenţa Principiului Expresiei.

Dacă voiam, o puteam dezvolta într-un volum de câteva sute de pagini,

dar o asemenea extindere i-ar fi înfrânt adevăratul scop.

Pentru a fi eficiente, ‚poruncile’ trebuie să fie scurte şi la obiect: cea mai

însemnată poruncă pomenită vreodată se află în simplele cuvinte, „Şi a zis
Dumnezeu: ,Să fie lumină!’ [Şi a fost lumină”, Geneza/Facerea 1:3].

Mergând pe acest principiu, îţi ofer acum, cititorule, în aceste câteva

pagini, adevărul, aşa cum mi-a fost mie revelat.

Neville
 La porunca ta
Poate hotărî omul un lucru şi acesta să se întâmple? În cel mai categoric
mod, da! Omul întotdeauna a hotărât ceea ce a apărut în lumea sa şi azi
hotărăşte ceea ce apare în lumea lui şi va continua să facă asta atât timp cât
omul e conştient de a fi om. Niciun lucru nu a apărut vreodată în lumea lui fără
ca omul să fi hotărât că trebuie să apară.

Poţi nega asta, dar încearcă atât cât vrei şi contrariul nu-l poţi dovedi,
întrucât această „hotărâre” se bazează pe un principiu neschimbător. Nu
porunceşti lucrurilor să apară prin cuvinte sau afirmaţii vehemente. Asemenea
repetiţii zadarnice au mai degrabă ca rezultat contrariul.

Hotărârea se face întotdeauna în conştiinţă. Anume, fiecare om e conştient

a fi ceea ce el însuşi a hotărât să fie. Omul mut, fără a folosi cuvinte, e
conştient că e mut. Astfel, el se condamnă la a fi mut.

Când Biblia e citită în această lumină, o vei descoperi a fi cea mai mare
carte ştiinţifică scrisă vreodată. În loc să priveşti Biblia ca pe o consemnare
istorică a unei civilizaţii antice sau ca biografie a neobişnuitei vieţi a lui Iisus,
vezi-o ca o măreaţă dramă psihologică ce are loc în conştiinţa omului.

Asumă drama ca fiind a ta şi-ţi vei transforma de-ndată lumea din

deşerturile sterile ale Egiptului în ţara promisă a Canaanului.

Toţi vor fi de acord cu afirmaţia că toate lucrurile au fost făcute de

Dumnezeu şi, fără El nimic nu e făcut – din ce e făcut [Ioan 1:3] – dar, asupra a
ceea ce nu consimte omul e identitatea lui Dumnezeu. Toate bisericile şi
clerurile lumii se contrazic asupra identităţii şi adevăratei naturi ale lui
Dumnezeu. Biblia demonstrează dincolo de orice umbră de îndoială că Moise şi
profeţii erau în procent de sută la sută de acord asupra identităţii şi naturii lui
Dumnezeu. Şi viaţa lui Iisus şi învăţăturile lui sunt în acord cu descoperirile
profeţilor din vechime. Moise l-a descoperit pe Dumnezeu ca fiind conştienţa de
a fi a omului, când a declarat aceste puţin înţelese cuvinte, „EU SUNT/Cel ce
este m-a trimis la voi” [Ieşirea/Exodul 3:14]. David a cântat în psalmii săi,
„Opreşte-te/Stai liniştit şi cunoaşte că EU SUNT Dumnezeu [înălţa-Mă-voi pe
pământ”, Psalm 45:10]. Isaia a declarat, „EU SUNT Domnul şi nimeni altul!
Afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins fără ca tu să Mă cunoşti. Ca
să se ştie de la răsărit şi până la apus că nu este nimic afară de Mine! EU SUNT
Domnul şi nimeni altul! Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Eu fac
pacea şi nasc răul: EU SUNT Domnul Care fac toate acestea” [Isaia 45:5-7;
Ioel/Ioil 2:27].

Conştienţa de a fi e numită Dumnezeu de sute de ori în Noul Testament.

Să amintim doar câteva: EU SUNT Păstorul; EU SUNT Uşa [Ioan 10:2,
10:7, 10:9]; EU SUNT Învierea şi Viaţa [Ioan 11:25]; EU SUNT Calea [Ioan
14:6]; EU SUNT Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi
Sfârşitul [Apocalipsa 1:8, 22:13]; şi apoi, „Dar voi cine ziceţi că SUNT EU?”
[Matei 16:15, Marcu 8:29, Luca 9:20].
 Nu se afirmă, „Eu, Iisus, sunt uşa. Eu, Iisus, sunt calea”, nici nu se spune,
„Dar voi cine ziceţi că Eu, Iisus, sunt?”

Se afirmă clar, „EU SUNT Calea”. Conştienţa de a fi e uşa prin care

manifestările vieţii trec în lumea formei.

Conştienţa e forţa renaşterii – renaşterea la ceea ce omul e conştient a fi.

Omul mereu exprimă ceea ce e el conştient a fi. Acesta e adevărul care îl face
liber pe om [Ioan 8:32], căci omul e veşnic auto-încarcerat ori auto-eliberat.

Dacă tu, cititorule, te vei lepăda de toate vechile tale credinţe într-un
Dumnezeu separat de tine şi-ţi vei revendica dumnezeirea ca fiind conştienţa ta
de a fi – aşa cum Iisus şi profeţii au făcut –, îţi vei transforma lumea realizând
că, „Eu şi Tatăl Meu Una suntem” [Ioan 10:30]. Această afirmaţie, „Eu şi Tatăl
Meu una suntem, dar Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28] pare
năucitoare – dar, de e interpretată în lumina a ceea ce tocmai am spus referitor
la identitatea lui Dumnezeu, o vei găsi revelatoare foarte. Conştienţa, fiind
Dumnezeu, este ca „Tatăl”. Ceea ce eşti tu conştient a fi este „Fiul”, care aduce
mărturie „Tatălui” Său. Este precum creatorul şi creaţia. Creatorul e mereu mai
presus decât creaţia, concepţia sa, dar rămân, totuşi, mereu, una. De pildă,
înainte de a fi conştient că eşti om, eşti mai întâi conştient că eşti. Că exişti.
Apoi devii conştient că eşti om. Totuşi, rămâi ca şi creator, mai presus de
creaţia ta – omul.

Iisus a descoperit acest măreţ adevăr şi s-a declarat pe Sine ca fiind una cu
Dumnezeu – nu cu un Dumnezeu pe care l-a născocit omul. Pentru că El nu a
recunoscut niciodată un asemenea Dumnezeu. A spus, „De va veni vreodată
careva, spunând, ‘Priveşte aici sau dincolo’, crezare să nu-i dai, fiindcă
împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul tău” [„Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau
acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”, Luca 17:21; „Şi
vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei”,
Luca 17:23]. Paradisul e înlăuntrul tău. Astfel, când s-a consemnat că „S-a dus
la Tatăl Său” [„S-a înălţat la cer”, Marcu 16:19, Luca 24:51], ţi se spune că S-a
înălţat în conştiinţă până la nivelul la care era conştient numai că este,
transcendând astfel limitările concepţiei Sale de Sine curente, numită „Iisus”.

În conştienţa de a fi, toate lucrurile sunt posibile. A spus, „Când te vei

hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti” [„…şi lumina va străluci pe toate
drumurile tale”, Iov 22:28]. Aceasta e hotărârea Sa – înălţarea în conştiinţă
până la naturaleţea de a fi lucrul dorit. După cum a exprimat-o, „Iar Eu, când
Mă voi înălţa, voi trage toţi oamenii la Mine” [„Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe
pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”, Ioan 12:32]. Când mă voi înălţa în
conştiinţă până la naturaleţea lucrului dorit, voi trage manifestarea acelei
dorinţe la Mine. Pentru că spune, „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va
trage Tatăl, Care M-a trimis” [Ioan 6:44] şi „Eu şi Tatăl Meu Una suntem” [Ioan
10:30]. Aşadar, conştienţa este Tatăl care trage manifestarea vieţii la tine.

Tu, chiar în această clipă, tragi în lumea ta ceea ce eşti acum conştient a fi.
Acum vezi ce se înţelege prin „Trebuie să vă naşteţi de sus” [sau, „din nou”,
Ioan 3:7]. Dacă eşti nemulţumit cu actuala expresie din viaţă, singura cale de a
o schimba este să îţi iei atenţia de la ceea ce îţi pare atât de real şi să te înalţi
în conştiinţă spre ceea ce doreşti să fie. Nu poţi servi la doi stăpâni [Matei 6:24,
Luca 16:13], aşadar, a-ţi lua atenţia de la o stare a conștiinței şi să o îndrepţi
spre alta echivalează cu a muri uneia şi a trăi alteia.

Întrebarea „Dar voi cine ziceţi că SUNT?” [Matei 16:15, Marcu 8:29, Luca
9:20] nu este adresată unui om numit ‚Petru’ de către unul numit ‚Iisus’.
Aceasta este veşnica întrebare adresată propriului sine de propria adevărată
fiinţă. Cu alte cuvinte, „Cine zici tu că eşti?”. Fiindcă propria ta convingere –
părerea ta despre tine – va determina expresia ta în viaţă. El spune, „Credeţi în
Dumnezeu, credeţi şi în Mine” [Ioan 14:1]. Cu alte cuvinte, este Minele din tine
cel care e acest Dumnezeu.

Rugăciunea, astfel, este văzută ca fiind recunoaşterea ta ca fiind

ceea ce acum doreşti, în loc de forma comună de cerere către un
Dumnezeu care nu există pentru ceea ce acum doreşti.
Nu vezi, deci, de ce milioanelor de rugăciuni nu li se răspunde? Oamenii se
roagă unui Dumnezeu care nu există. De exemplu: a fi conştient că eşti sărac şi
a te ruga unui Dumnezeu pentru averi înseamnă a fi răsplătit cu ceea ce eşti
conştient a fi – adică sărăcie.

Rugăciunile, pentru a avea succes, trebuie să fie mai degrabă

revendicări decât cerşiri – aşa că, de te vei ruga pentru bogăţii,
întoarce-te de la imaginea sărăciei negând însăşi evidenţa simţurilor
tale şi atribuie-ţi natura de a fi îmbelşugat.

Ni se spune, „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa,
roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va
răsplăti ţie” [Matei 6:6]. Am identificat ‚Tatăl’ ca fiind conştienţa de a fi. Am
identificat şi ‚uşa’ ca fiind conştienţa de a fi. Aşadar, ‚închiderea uşii’ e
împiedicarea a ceea ce ‚Eu’ sunt acum conştient că sunt şi asumarea că sunt
ceea ce ‚Eu’ doresc să fiu. Chiar în clipa în care asumpţia mea e stabilită
la nivel de convingere, în acea clipă încep să trag la mine evidenţa
asumpţiei mele.

Nu căuta să înţelegi cum apar aceste lucruri, fiindcă nimeni nu

cunoaşte mecanismul.

Adică, nicio manifestare nu cunoaşte cum lucrul dorit va apărea.

Conştienţa e calea sau uşa prin care lucrurile apar. A spus, „EU SUNT
Calea” [Ioan 14:6] – nu „Eu, Ion Popescu, sunt calea”, ci „EU SUNT”, conştienţa
de a fi este calea prin care vine lucrul. Semnele întotdeauna urmează. Ele
niciodată nu preced. Lucrurile nu au o altă realitate în afara conştiinţei.
Aşadar, mai întâi conştientizează-l, şi lucrul e silit să apară.

Ţi se spune, „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi

toate acestea se vor adăuga vouă” [Matei 6:33]. Mai întâi conştientizează
lucrurile pe care le cauţi şi apoi lasă lucrurile în pace. Asta s-a intenţionat prin
„Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti” [„…şi lumina va străluci
pe toate drumurile tale”, Iov 22:28].
Aplică acest principiu şi vei şti ce înseamnă „pune-Mă la încercare şi vei
vedea” [„‚puneţi-Mă şi pe Mine la încercare’, zice Domnul Savaot, ‚şi veţi vedea
că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug
binecuvântarea, spre binele vostru’”, Maleahi 3:10].

Povestea Mariei este povestea fiecărui om. Maria nu a fost o femeie – dând
naştere în vreun fel miraculos unuia pe nume ‚Iisus’. Maria este conştienţa de a
fi care veşnic rămâne fecioară, indiferent câtor dorinţe dă naştere. Chiar acum,
priveşte-te ca fiind această Fecioară Maria – însămânţată de tine însuţi prin
intermediul dorinţei – devenind una cu dorinţa până la punctul întrupării sau
naşterii dorinţei tale.

De pildă: se spune despre Maria (care acum ştii că eşti tu) că „nu ştia de
bărbat” [Luca 1:34]. Şi totuşi, a conceput Prunc. Adică, tu, Ion Popescu, nu ai
niciun motiv să crezi că ceea ce acum doreşti este cu putinţă, dar,
descoperindu-ţi conştienţa de a fi ca fiind Dumnezeu, îţi faci această conştienţă
drept soţ şi concepi un Prunc (manifestare) al Domnului, „Căci bărbatul tău este
Făcătorul tău, şi numele Lui, Domnul Savaot şi Răscumpărătorul tău […],
‚Dumnezeul a tot pământul’ se cheamă!” [Isaia 54:5]. Idealul tău, sau ambiţia
ta e această concepţie – cea dintâi poruncă dată ei, care e acum dată ţie, este
„Nimănui să nu spui nimic” [înainte: Marcu 1:44; după: Matei 8:4, Luca 5:14].

Adică, nu discuta ambiţiile sau dorinţele tale cu altul, căci altul îţi va întări
numai temerile actuale. Discreţia e prima lege ce trebuie respectată în
realizarea dorinţei tale. A doua, după cum ni se spune în povestea Mariei, este
„Măreşte sufletul meu pe Domnul” [Luca 1:46]. Am identificat pe Domnul drept
conştienţa ta de a fi. Aşadar, ‚a mări pe Domnul’ înseamnă a-ţi reevalua sau
extinde actuala concepţie de sine până la punctul unde această reevaluare
devine naturală. Când această naturaleţe este obţinută, ‚dai naştere’, devenind
ceea cu ce te identifici acum în conştiinţă.

Povestea creaţiei ne este oferită în formă concisă în primul capitol din Ioan.

„La început era Cuvântul” [Ioan 1:1]. Acum, chiar în secunda asta, despre
‚început’ se vorbeşte. Este începutul unui impuls – al unei dorinţe. ‚Cuvântul’
este dorinţa ce se scaldă în conştienţa ta – căutând întrupare. Impulsul în sine
nu are realitate, deoarece, ‚EU SUNT’ sau conştienţa de sine e singura realitate.
Lucrurile există numai atâta timp cât sunt conştient a fi acele lucruri; deci,
pentru a se îndeplini dorinţa, a doua parte a acestui verset din Ioan trebuie
aplicată. Anume, „Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”
[Ioan 1:1]. Cuvântul, sau dorinţa, trebuie să fie unită cu, sau fixată în conştiinţă
pentru a primi realitate. Conştiinţa devine conştientă a fi lucrul dorit, astfel
bătându-se în cuie pe formă sau concepţie – şi dând naştere concepţiei sale –
sau reînviind ceea ce fusese până acum o dorinţă moartă, neîmplinită. „Doi se
vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere [şi se va da lor de
către Tatăl Meu, Care este în ceruri”, Matei 18:19].
 Această învoială nu se face niciodată între două persoane. Se face între
conştiinţă şi lucrul dorit. Eşti acum conştient a fi, aşa că îţi spui ţie însuţi, fără a
folosi cuvinte, ‚EU SUNT’. Acum, dacă este o stare de sănătate ceea ce eşti
doritor a obţine, înainte de a avea orice evidenţă de sănătate pe lume, începi să
TE SIMŢI a fi sănătos. Şi chiar în secunda în care senzaţia că ‚EU SUNT sănătos’
e obţinută, cei doi s-au învoit. Adică, EU SUNT şi sănătate s-au învoit să fie una
şi această învoială întotdeauna rezultă în naşterea unui prunc, care este lucrul
asupra căruia s-a făcut învoiala – în acest caz, sănătatea. Iar fiindcă am făcut
învoiala, exprim lucrul convenit. Vezi aşadar de ce Moise a declarat, „EU
SUNT/Cel ce este m-a trimis la voi” [Ieşirea/Exodul 3:14]. Fiindcă ce fiinţă, alta
decât EU SUNT, te poate trimite în expresie? Niciuna – pentru că „EU SUNT Cel
dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!”, „EU SUNT
Domnul şi nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu” [Isaia 44:6, 45:5,6].
Dacă zbori pe aripile dimineţii spre cele mai îndepărtate părţi ale lumii, sau
dacă îţi aşterni patul în iad, tot eşti conştient a fi. Eşti mereu trimis în
expansiune de conştiinţa ta şi expresia ta e veşnic aceea de care eşti conştient
a fi.

Din nou, Moise a afirmat, „EU SUNT Cel ce SUNT” [Ieşirea/Exodul 3:14]. Ei,
iată ceva demn de ţinut veşnic în minte. Nu poţi pune vin nou în burdufuri vechi
sau petice noi la haine vechi [Matei 9:16,17; Marcu 2:21,22; Luca 5:36-39].
Adică, nu poţi lua cu tine în noua ta conştiinţă nicio parte din vechiul
om. Toate credinţele, temerile şi limitările tale actuale sunt greutăţi care te
leagă de nivelul tău de conştiinţă actual. De va fi să transcenzi acest nivel,
trebuie să laşi în urmă tot ceea ce este sinele tău actual, sau concepţia despre
tine. Pentru a face asta, îţi îndepărtezi atenţia de la tot ceea ce reprezintă acum
problema sau limitarea ta şi te afunzi în doar a fi. Adică, îţi spui în tăcere dar cu
convingere, ‚EU SUNT’. Nu condiţiona această ‚conştiinţă’ încă. Doar
mărturiseşte-te a fi şi continuă să faci asta până ce te pierzi în senzaţia de
simplu a fi – fără faţă şi formă. Când această expansiune a conştiinţei este
atinsă, atunci, în acest adânc fără formă al tău dă formă noii concepţii
SIMŢINDU-TE a fi CEEA ce doreşti să fii.

Vei afla în acest adânc al tău toate lucrurile ca fiind divin de posibile.
Orice poţi concepe a fi pe lumea asta este pentru tine, în această
conştiinţă fără formă actuală, o cât se poate de firească realizare.

Invitația care ni se oferă în Scripturi este – „Mai bine să plecăm din trup şi
să petrecem la Domnul” [2Corinteni 5:8, 1Corinteni 5:3, Coloseni 2:5]. ‚Trupul’
fiind fosta ta concepţie despre tine şi ‚Domnul’ – conştienţa ta de a fi. Asta se
înţelege când Iisus îi spune lui Nicodim, „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va
naşte cineva de sus [sau, „din nou”], nu va putea să vadă împărăţia lui
Dumnezeu” [Ioan 3:3-7]. Adică, de nu laşi în urmă actuala ta concepţie despre
tine pentru a lua asupra ta natura noii naşteri, vei continua să exteriorizezi
numai limitările tale actuale.

Singura cale de a-ţi schimba reflecţiile vieţii este să îţi schimbi

conştiinţa.
 Căci conştiinţa este realitatea care veşnic se solidifică în lucrurile
din jurul tău.
Lumea omului, în cel mai mic detaliu, este conştiinţa sa
exteriorizată.

Nu poţi schimba mediul tău, sau lumea, distrugând lucruri, aşa cum nu îţi
poţi schimba chipul distrugând oglinda. Mediul tău, şi totul din el, reflectă ceea
ce eşti tu în conştiinţă. Atâta timp cât vei continua să fii ceva în conştiinţă,
atâta timp vei continua să exteriorizezi acel ceva în lumea ta.

Ştiind asta, începe să te reevaluezi. Omul a pus prea puţină valoare asupra
sa.

În Cartea Numeriilor, vei citi, „[Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri
rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând:] ‚Pământul pe care l-am
străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc
în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am
văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că
suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor’” [13:32,33].

Asta nu înseamnă un timp din trecutul întunecat când omul avea statura
uriaşilor. Astăzi este ziua, eternul acum, când condiţiile din jurul tău au dobândit
aparenţa uriaşilor (cum ar fi şomajul, armatele inamicului tău, problemele tale
şi toate lucrurile care par să te ameninţe); acelea sunt uriaşii care te fac să te
simţi a fi o lăcustă.

Dar, ţi se spune, erai în primul rând, în proprii tăi ochi o lăcustă şi din
cauza asta, erai în ochii uriaşilor – o lăcustă. Cu alte cuvinte, eşti pentru
ceilalţi numai ceea ce eşti mai întâi pentru tine. Aşadar, a te reevalua pe
tine şi a începe să te simţi a fi uriaş, un centru de putere, înseamnă a micşora
aceşti foşti uriaşi şi a face din ei lăcuste. „Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi
ca o nimica şi El face ce voieşte cu oştirea cerească şi cu locuitorii pământului şi
nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui şi să-I zică: ‘Ce faci Tu?’” [Daniel
4:35].

Această fiinţă despre care se vorbeşte nu este Dumnezeul ortodox ce șede

în spaţiu, ci unul şi singurul Dumnezeu – Tatăl veşnic, conştiinţa ta de a fi.
Trezeşte-te, deci, la puterea care eşti, nu ca om, ci ca adevăratul sine, o
conştienţă fără faţă, fără formă, şi eliberează-te din a ta autoimpusă închisoare.

„Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe
Mine. [Oile] vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor” [Ioan 10:14; 16].
Conştiinţa este păstorul cel bun. Ceea ce sunt eu conştient a fi este ‚turma’ care
mă urmează. Atât de bun păstor e conştiinţa ta, încât nu a pierdut vreodată
ceva din ‚turma’ de care eşti conştient a fi.

Sunt o voce chemând din sălbăticia confuziei umane spre ceea ce sunt
conştient a fi, şi nicicând nu va sosi o vreme în care, ceea ce sunt convins că
sunt nu va izbuti să mă găsească. ‚EU SUNT’ e o uşă deschisă pentru ca tot
ceea ce sunt să intre. Conştiinţa ta de a fi este Domnul şi Păstorul vieţii tale.
Deci, „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi” [Psalm 22:1] e văzută în
adevărata ei lumină a fi conştienţa ta. Nu ai putea fi vreodată în lipsuri sau lipsă
de evidenţă a ceea ce eşti conştient a fi.

Acesta fiind adevărul, de ce să nu devii conştient a fi măreţ, iubitor de

Dumnezeu, prosper, sănătos şi toate atributele pe care le admiri?

E la fel de uşor să ai conştiinţa acestor calităţi cât şi a opusurilor lor, fiindcă

nu ai actuala conştienţă din cauza lumii tale. Din contră, lumea ta este ceea ce
este datorită conştienţei tale actuale. Simplu, nu-i aşa? Prea simplu, de fapt,
pentru înţelepciunea omului care caută să complice totul.

Pavel spunea despre acest principiu, „pentru neamuri [elini; greci]” (sau
înţelepciunea lumii acesteia) este „nebunie”. „Pentru iudei” (sau cei care caută
semne, „cer semne”) „sminteală” [sau, „piatră de poticnire”, 1Corinteni 1:23];
cu rezultatul că omul mai degrabă continuă să păşească prin întuneric decât să
se trezească la fiinţa care el este. Omul a venerat atâta timp imaginile propriilor
creaţii încât, la început, el găseşte această revelaţie drept blasfemie, deoarece
implică moartea tuturor credinţelor sale anterioare într-un Dumnezeu în afara
sa. Această revelaţie va aduce cunoaşterea că „Eu şi Tatăl Meu una suntem, dar
Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28]. Eşti una cu actuala ta
concepţie despre tine. Dar eşti mai mare decât ceea ce eşti în prezent
conştient a fi.

Înainte ca omul să încerce să-şi transforme lumea, el trebuie să

aşeze mai întâi fundaţia – „EU SUNT Domnul [şi nimeni altul]”, [Isaia 45:5;
Ioel 2:27]. Adică, conştiinţa omului, conştienţa sa de a fi este Dumnezeu. Până
când acest lucru nu e ferm stabilit, astfel încât nicio altă sugestie sau argument
înaintat de alţii să nu-l zdruncine, el se va găsi întorcându-se la robia fostelor
sale credinţe. „Căci dacă nu credeţi că EU SUNT [EL], veţi muri în păcatele
voastre” [Ioan 8:24]. Adică, vei continua să fii încurcat şi ineficient până ce vei
fi găsit cauza acestei confuzii. Când vei fi ridicat Fiul Omului, atunci vei şti că EU
SUNT EL, adică, eu, Ion Popescu, nu fac nimic prin mine, ci Tatăl meu, sau
starea de conştienţă cu care sunt eu acum una face munca.
Când se realizează asta, fiecare impuls şi dorinţă care izvorăsc din tine îşi
vor găsi expresie în lumea ta. „Iată, [Eu] stau la uşă şi bat; de va auzi cineva
glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
[Apocalipsa 3:20]. Eul care bate este impulsul.

Uşa este conştienţa ta. A deschide uşa înseamnă a deveni una cu ceea ce
bate, SIMŢINDU-te a fi lucrul dorit. A simţi propria dorinţă ca fiind imposibilă
înseamnă a închide uşa sau a nega exprimarea acestui impuls. A te înălţa în
conştiinţă până la naturaleţea lucrului simţit înseamnă deschiderea largă a uşii
şi invitarea acesteia la întrupare.

Iată de ce se consemnează în mod repetat că Iisus a părăsit lumea

manifestării şi S-a înălţat la Tatăl Său. Iisus, ca şi tine şi ca mine, a găsit toate
lucrurile ca fiind imposibile lui Iisus, ca om.
 Dar descoperindu-Şi Tatăl a fi starea de conştienţă a lucrului dorit, El doar a
lăsat în urma Sa „conştienţa Iisus” şi s-a înălţat la conştienţa stării dorite,
rămânând acolo până ce a devenit una cu ea. Făcându-Se una cu ea, a devenit
aceea în expresie [„conştienţa Hristică”].

Acesta e mesajul simplu al lui Iisus pentru om: oamenii sunt doar veşminte
în care fiinţa impersonală, EU SUNT, prezenţa pe care oamenii o numesc
Dumnezeu – sălăşluieşte. Fiecare veşmânt are anumite limitări. Pentru a
transcende aceste limitări şi a da expresie a ceea ce, ca om – Ion Popescu – te
găseşti incapabil a face, îţi iei atenţia de la actualele tale limitări, sau concepţia
Ion Popescu despre tine şi te afunzi în sentimentul de a fi ceea ce doreşti. Cum
se va întrupa această dorinţă sau această nou-obţinută conştienţă, niciun om
nu ştie. Pentru că EU, sau nou-obţinuta conştienţă, avem căi pe care voi nu le
ştiţi [„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”, Ioan 4:32]; căi de
nepătruns [„cât sunt de nepătrunse căile Lui”, Romani 11:33]. Nu specula
asupra felului CUM această conştienţă se întrupează, fiindcă nimeni nu e atât
de înţelept încât să ştie. Speculaţiile sunt dovada că nu ai ajuns la naturaleţea
de a fi lucrul dorit şi astfel eşti plin de îndoială.

Ţi se spune, „Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de

la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da.
Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se
îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi
încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu” [Iacov 1:5-
7]. Vezi doar de ce se face această afirmaţie, căci numai pe piatra credinţei se
poate întemeia ceva. Dacă nu ai conştienţa lucrului, nu ai cauza sau fundaţia pe
care lucrul se ridică.

O dovadă a acestei conştienţe întemeiate ţi se dă în cuvintele, „Părinte,

Îţi mulţumesc [că M-ai ascultat”, Ioan 11:41; „Te slăvesc pe Tine, Părinte,
Doamne al cerului şi al pământului”, Matei 11:25]. Când intri în starea de
bucurie a mulţumirii, astfel încât te simţi recunoscător pentru a fi primit deja
ceea ce încă nu e prezent simţurilor tale, ai devenit, într-adevăr, una în
conştienţă cu lucrul pentru care aduci mulţumire. Dumnezeu (conştiinţa ta) nu e
batjocorit. Întotdeauna primeşti ceea ce eşti conştient a fi şi nimeni nu
mulţumeşte pentru ceva ce nu a primit. „Părinte, Îţi mulţumesc” nu este, aşa
cum o folosesc mulţi astăzi, un soi de formulă magică. Nici nu trebuie să
rosteşti cuvintele, „Părinte, Îţi mulţumesc”. Aplicând acest principiu, pe măsură
ce te ridici în conştienţă spre punctul în care eşti cu adevărat recunoscător şi
fericit că ai primit lucrul dorit, te bucuri automat şi aduci mulţumiri spre interior.
Deja ai acceptat darul care fusese numai o dorinţă înainte de a te ridica în
conştienţă, iar credinţa ta este acum substanţa care-ţi va înveşmânta dorinţa.

Această ridicare în conştienţă este cununia spirituală în care doi se vor

învoi să fie una şi asemănarea, sau imaginea lor se va întemeia pe pământ
[„dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor
cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”, Matei 18:19].
„Pentru că orice veţi cere în Numele Meu, asemenea vi se va da”
[„Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, El vă
va da”, Ioan 16:23; „v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada
voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în Numele Meu”, Ioan
15:16; „Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face”, Ioan 14:13].
„Orice” e, într-adevăr, o măsură mare. Este necondiţionalul. Nu spune dacă
societatea consideră lucrul drept sau rău, numai atunci să ceri; îţi rămâne ţie
asta. Îl vrei cu adevărat? Îl doreşti?
Asta e tot ce e necesar. Viaţa ţi-l va da, de ceri „în Numele Lui”.
Numele Lui nu e un nume pe care îl pronunţi cu buzele. Poţi cere la
nesfârşit în numele lui Dumnezeu sau Iahve sau Iisus Hristos şi vei cere în
zadar. „Nume” înseamnă „natură”; deci, când ceri în natura unui lucru, roadele
întotdeauna urmează. A cere în numele înseamnă să înalţi conştienţa EU-lui şi
să devii una în natură cu lucrul dorit, să te înalţi în conştienţă la natura lucrului
şi vei deveni acel lucru în expresie.

Aşadar, „toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi

le veţi avea” [Marcu 11:24].
Rugăciunea, după cum ţi-am mai arătat, este recunoaştere – presiunea de
„a crede că ai primit” se referă la persoana ta, timpul prezent [trecut]. Asta
înseamnă că trebuie să fii în natura lucrurilor cerute înainte de a le primi.

Pentru a intra în natură uşor, amnistia generală e necesară. Ni se spune,

„Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru
Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre. Că de nu iertaţi voi, nici Tatăl
vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşealele voastre” [Marcu 11:25,26].
Asta poate părea a fi vorba despre vreun Dumnezeu personal care este
mulţumit sau nemulţumit de faptele tale, dar nu acesta e cazul.

Conştienţa fiind Dumnezeu, dacă ţii în conştienţă ceva împotriva omului,

constrângi condiţia respectivă în lumea ta. Dar a elibera omul de toate
osândirile înseamnă a te elibera pe tine însuţi pentru a putea să te înalţi la orice
nivel necesar; nu este, aşadar, nicio osândire a celor în Iisus Hristos.

Astfel, un foarte bun obicei înainte de a intra în meditaţie este mai întâi să
eliberezi orice om din lume de vină. Pentru că LEGEA nu e astfel încălcată şi te
poţi linişti, încrezător în cunoaşterea faptului că fiecăruia, concepţia despre sine
îi va fi răsplata. Deci nu trebuie să te necăjeşti că omul va primi sau nu ceea ce
consideri tu că ar merita să primească. Pentru că viaţa nu face greşeli şi
întotdeauna dă omului ceea ce omul îşi dă sieşi în primul rând.

Ceea ce ne aduce la acea mult abuzată afirmaţie din Biblie despre

zeciuială. Predicatori de tot felul au înrobit omul cu afacerea asta a zeciuielii,
pentru că, neînţelegând ei înşişi natura zeciuielii şi fiind ei înşişi temători de
lipsuri, şi-au condus adepţii spre credinţa că a zecea parte din venitul lor
trebuie dat Domnului. Adică, insistând că, atunci când cineva dă a zecea parte
din veniturile lui organizaţiei lor particulare, îşi dă „a zecea parte” Domnului
(sau îşi onorează zeciuiala). Dar aminteşte-ţi, „EU SUNT Domnul”. Conştienţa ta
de a fi este Dumnezeul căruia îi dai şi nu îi poţi da vreodată astfel.

Aşadar, când te revendici a fi ceva, ai dat respectiva revendicare sau

însuşire lui Dumnezeu. Şi conştienţa ta de a fi, care nu ţine seama de persoane,
ţi se va întoarce presată de, amestecată cu şi călcată de acea însuşire sau
atribut pe care îl revendici pentru tine.

Conştienţa de a fi nu este ceva ce vei putea numi vreodată. Să pretinzi că

Dumnezeu e bogat, e măreţ, e iubire, e atotînţelept echivalează cu a defini
ceea ce nu poate fi definit. Pentru că Dumnezeu nu e ceva ce poate vreodată fi
numit.

Zeciuiala e necesară şi tu chiar zeciuieşti lui Dumnezeu. Dar de acum

înainte dă numai unicului Dumnezeu şi caută să-I dai însuşirea pe care doreşti
ca om să o exprimi revendicându-te a fi măreţul, bogatul, iubitorul,
atotînţeleptul.

Nu specula asupra felului CUM vei exprima aceste calităţi sau revendicări,
pentru că viaţa are o metodă pe care tu, ca om, nu o cunoşti. Căile sale sunt de
nepătruns. Dar, te asigur, în ziua în care îţi revendici aceste calităţi până la
punctul de convingere, revendicările tale vor fi onorate.
„Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu
ajungă cunoscut” [Matei 10:26; „Nimic nu este acoperit care să nu se
descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască”, Luca 12:2].

Ceea ce se vorbeşte în secret va fi proclamat de pe acoperişuri [„Ceea ce

vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche,
propovăduiţi de pe case”, Matei 10:27; „Câte aţi spus la întuneric se vor auzi la
lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri”,
Luca 12:3]. Deci, convingerile tale secrete despre tine – aceste revendicări
secrete despre care nu ştie nimeni, când sunt crezute cu adevărat, vor fi
strigate de pe acoperişuri în lumea ta. Deoarece convingerile tale despre tine
sunt cuvintele Dumnezeului din tine, care cuvinte sunt spirit şi nu se pot
întoarce fără rod, ci îşi vor îndeplini rostul oriunde sunt trimise [„Aşa va fi
cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea
rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”, Isaia 55:11]. Tu chiar în
momentul acesta chemi spre infinitul care acum eşti conştient a fi. Şi nici un
cuvânt sau convingere nu vor eşua în a te găsi.

„EU SUNT viţa, voi sunteţi mlădiţele [Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el,
acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15:5].
Conştienţa e „viţa” şi acele calităţi care eşti tu acum conştient că le ai sunt
„mlădiţele” pe care le hrăneşti şi ţii vii. Aşa cum o mlădiţă nu are viaţă decât
dacă este înrădăcinată în viţă, la fel lucrurile nu au viaţă decât dacă tu eşti
conştient de ele. Aşa cum o mlădiţă se veştejeşte şi moare dacă seva viţei
încetează a curge spre ea, aşa şi lucrurile din lumea ta dispar dacă îţi iei atenţia
de la ele, deoarece atenţia ta este precum seva vieţii care ţine vii şi susţine
lucrurile din lumea ta.

Pentru a desfiinţa o problemă care acum îţi pare atât de reală, tot
ce faci este să îţi îndepărtezi atenţia de la ea. În ciuda aparentei
realităţi, întoarce-te de la ea în conştienţă.
 Devino indiferent şi începe să te simţi a fi ceea ce ar fi soluţia
problemei.

De exemplu, dacă ai fi încarcerat, nimeni n-ar trebui să-ţi spună că ar

trebui să-ţi doreşti libertate. Libertatea, sau mai degrabă dorinţa de libertate ar
fi automate. Atunci de ce să priveşti din spatele zăbrelelor celor patru pereţi ai
închisorii tale? Ia-ţi atenţia de la a fi întemniţat şi începe să te simţi a fi liber.
SIMTE-o până la punctul unde e natural – în chiar secunda în care faci asta,
acele bare ale carcerei se vor topi. Aplică acelaşi principiu oricărei probleme.

Am văzut oameni care erau în datorii până la urechi aplicând acest

principiu şi într-un clipit de ochi, datorii ce erau cât munţii au dispărut. Am
văzut cei la care doctorii renunţaseră ca fiind incurabili luându-şi atenţia de la
problemele lor de boală şi începând să se simtă sănătoşi în ciuda evidenţei
contrare a simţurilor. În scurt timp, aceste aşa-zise ‚boli incurabile’ au dispărut
fără să lase vreo urmă.

Răspunsul tău la „Dar voi cine ziceţi că SUNT?” [Matei 16:15, Marcu 8:29,
Luca 9:20] e cel care veşnic îţi determină expresia. Atâta timp cât eşti conştient
a fi întemniţat sau bolnav sau sărac, atâta timp vei continua să exteriorizezi sau
să exprimi aceste condiţii.

Când omul realizează că este acum ceea ce caută şi începe să revendice

ceea ce este, va avea dovada revendicării sale. Această indicaţie îţi este oferită
în cuvintele, „Pe cine căutaţi?” [Ioan 18:4, 18:7]. Iar ei au răspuns, „Pe Iisus
[Nazarineanul”, Ioan 18:5, 18:7]. Şi vocea a spus, „EU SUNT”. ‚Iisus’ aici
înseamnă salvare sau salvator [mântuire sau mântuitor]. Cauţi să fii mântuit de
ceea ce nu este problema ta.

„EU SUNT” este Cel Care te va mântui. Dacă eşti flămând, mântuitorul tău
e mâncarea. Dacă eşti sărac, mântuitorul tău e bogăţia. Dacă eşti întemniţat,
mântuitorul tău e libertatea. Dacă eşti bolnav, nu va fi un om pe nume Iisus Cel
Care te va mântui, ci sănătatea va deveni mântuitorul tău. Aşadar, revendică-ţi
„EU SUNT [Acela]”, cu alte cuvinte, revendică-te pe tine ca fiind lucrul
dorit.

Revendică în conştienţă – nu în cuvinte – şi conştienţa te va

recompensa cu însăşi revendicarea ta. Ţi se spune, „Mă vei găsi când
mă vei căuta cu SIMŢURILE” [„Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi
căuta cu toată inima voastră”, Ieremia 29:13]. Ei bine, caută cu SIMŢURILE acea
însuşire în conştienţă până ce te vei SIMŢI a fi acea însuşire. Când te pierzi în
sentimentul de a fi ea, însuşirea se va întrupa în lumea ta.

Eşti vindecat de problema ta când atingi soluţia ei. „S-a atins de

Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” [Luca 8:46; „Şi
îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieşită din El, întorcându-Se către
mulţime, a întrebat: ‚Cine s-a atins de Mine?’”, Marcu 5:30]. Da, ziua în care
atingi această fiinţă din tine – SIMŢINDU-TE a fi vindecat, putere va ieşi din chiar
sinele tău şi se va solidifica în lumea ta drept vindecare.
 Se spune, „Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine (căci eu sunt El)” [Ioan
14:1]. Ai credinţa lui Dumnezeu. „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o
ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” [Filipeni 2:6].

Du-te şi fă şi tu asta. Da, începe să-ţi crezi conştiinţa, conştienţa ta de a fi

ca fiind Dumnezeu. Revendică pentru tine toate atributele pe care până acum
le-ai dat unui Dumnezeu extern şi vei începe să exprimi aceste revendicări.

„Căci nu sunt un Dumnezeu în depărtare” [William Blake, „Jerusalem”,

4:19]. EU SUNT mai aproape decât mâinile şi picioarele tale – mai aproape
decât chiar respiraţia ta. EU SUNT conştiinţa ta de a fi. EU SUNT cel în care tot
ce voi fi vreodată conştient a fi va începe şi se va sfârşi. „Pentru că înainte ca
lumea să fi fost, EU SUNT; şi când lumea va înceta să mai fie, EU SUNT” [Adon
Olam, dogmatică iudaică]; „Mai înainte de a fi fost Avraam, EU SUNT” [Ioan
8:58].
Acest EU SUNT este conştiinţa ta.
[„În lume era şi lumea prin El s-a făcut”, Ioan 1:10; „Cu slava pe care am
avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”, Ioan 17:5; „Ca să vadă slava Mea pe
care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea
lumii”, Ioan 17:24; „Înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care
Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră”, 1Corinteni 2:7;
„Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii”, Efeseni 1:4; „După
harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor”,
2Timotei 1:9; „Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii”, 1Petru
1:20]

„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc” [Psalm
126:1]. ‚Domnul’ fiind conştienţa ta, dacă ceea ce cauţi nu e mai întâi întemeiat
în conştienţa ta, te vei osteni în zadar să găseşti. Toate lucrurile trebuie să
înceapă şi să se termine în conştienţă.

Deci, binecuvântat într-adevăr este omul care nădăjduieşte în el însuşi

[„Binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este
Domnul”, Ieremia 17:7; „Doamne al puterilor, fericit este omul cel ce
nădăjduieşte întru Tine”, Psalm 83:13] – căci credinţa omului în Dumnezeu va fi
veşnic măsurată de încrederea în sine însuşi. Crezi în Dumnezeu, crezi şi în
MINE [Ioan 14:1].

Nu te încrede în oameni [Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor,

în care nu este izbăvire”, Psalm 145:3], fiindcă oamenii reflectă doar fiinţa care
eşti, şi îţi pot aduce sau face numai ceea ce mai întâi ţi-ai făcut tu singur.

„Nimeni nu-l ia [sufletul; viaţa] de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun.

Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau” [Ioan 10:18].
Indiferent ce se întâmplă omului în lumea lui, nu e niciodată un accident.
Se întâmplă sub îndrumarea unei Legi precise şi neschimbătoare.

„Nimeni” (nicio manifestare) nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage

Tatăl, Care M-a trimis” [Ioan 6:44], „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” [Ioan
10:30]. Crede acest adevăr şi te vei elibera. Omul mereu i-a învinuit pe alţii
pentru ceea ce e şi va continua să facă asta până ce se va descoperi ca fiind
cauza tuturor [relelor]. „EU SUNT” nu vine pentru a distruge, ci pentru a împlini.
„EU SUNT”, conştiinţa din tine, nu distruge nimic, ci veşnic umple din plin
şablonul sau concepţia pe care o ai despre tine însuţi.

Este imposibil ca omul sărac să găsească bogăţie în lumea asta,

indiferent de cât de mult ar fi înconjurat de bogăţie, până ce nu se
revendică mai întâi pe sine a fi bogat. Pentru că semnele întotdeauna
urmează, ele nu preced. A te împotrivi şi a te plânge constant de limitările
sărăciei, rămânând sărac în conştienţă, înseamnă a juca jocul nebunilor.
Schimbările nu se pot produce de la acel nivel al conştienţei, pentru că viaţa
reflectă constant toate nivelurile.

Urmează exemplul fiului risipitor [Luca 15:11-32]. Înţelege că tu, singur, ai

produs această condiţie a risipei şi lipsei şi ia decizia, lăuntric, de a te ridica la
un nivel mai înalt, unde viţelul cel îngrăşat, inelul şi haina cea dintâi îţi aşteaptă
revendicarea.

Nu a existat nicio judecare [condamnare] a risipitorului când a avut curajul

să-şi revendice moştenirea ca fiind a lui. Alţii ne vor condamna doar atâta
vreme cât noi continuăm în cele pentru care ne condamnăm singuri. Deci:
„Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!” [Romani 14:22].
Pentru viaţă, nimic nu e de condamnat. Totul se exprimă.
Vieţii nu îi pasă dacă te consideri bogat sau sărac; puternic sau slab. Te va
răsplăti pururi cu ceea ce te revendici că eşti cu adevărat.

Măsurile binelui şi răului aparţin doar omului. Pentru viaţă, nu există bine
sau rău. Aşa cum afirma Pavel în scrisoarea sa către romani: „Ştiu şi sunt
încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai
pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este” [14:14].
Încetează să te mai întrebi dacă eşti vrednic sau nevrednic să primeşti ceea ce
doreşti. Tu, ca om, nu ai creat dorinţa. Dorinţele tale sunt veşnic formate în tine
datorită a ceea ce te revendici acum a fi.

Când un om e flămând, (fără a se gândi) doreşte automat mâncare. Când e

deţinut, automat doreşte libertate şi aşa mai departe. Dorinţele tale conțin în
ele planul auto-exprimării.

Aşa că lasă judecăţile în afara ecuaţiei şi ridică-te în conştienţă până la

nivelul dorinţei tale şi fă-te una cu ea revendicându-te a fi astfel acum. Pentru
că, „mi-a zis: ‚Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în
slăbiciune’. [Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele,
ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”, 2Corinteni 12:9]

Ai credinţă în această revendicare nevăzută până ce convingerea

că aşa e se naşte în tine.

Încrederea ta în această revendicare te va răsplăti cu mari

recompense. În numai scurt timp, lucrul dorit va sosi. Dar fără
credinţă, este imposibil să realizezi ceva. Prin credinţă s-au clădit
lumi, căci „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor celor nevăzute” [Evrei 11:1].

Nu fi neliniştit sau îngrijorat în privinţa rezultatelor. Ele vor urma

la fel de sigur cum ziua urmează nopţii.
Priveşte-ţi dorinţele – pe toate – ca vorbe spuse de Dumnezeu, iar
fiecare vorbă sau dorinţă, o promisiune. Motivul pentru care cei mai mulţi
dintre noi nu reuşim să ne realizăm dorinţele este acela că le condiţionăm
constant. Nu-ţi condiţiona dorinţa. Doar accept-o aşa cum apare. Adu mulţumiri
pentru ea până la punctul în care eşti recunoscător că deja e împlinită – apoi
mergi în pace.

O astfel de acceptare a dorinţei tale este ca aruncarea seminţei –

seminţei roditoare – în pământul arat. Fiindcă atunci când poţi arunca
lucrul dorit în conştienţă, încrezător că va răsări, ai făcut tot ce se
aşteaptă din partea ta. Dar, a fi neliniştit sau îngrijorat asupra felului CUM
dorinţa ta se va maturiza înseamnă a ţine aceste seminţe roditoare într-o
strânsoare mentală şi, astfel, nu le vei fi aruncat niciodată în pământul
încrederii.

Motivul pentru care oamenii îşi condiţionează dorinţele este acela că ei

judecă mereu după aparenţa firii şi văd lucrurile ca fiind reale – uitând că
singura realitate este cea a conştienţei din spatele lor.

A vedea lucrurile ca fiind reale înseamnă a nega că toate lucrurile Îi sunt cu

putinţă Lui Dumnezeu [„La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă
toate sunt cu putinţă”, Matei 19:26; „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”,
Marcu 10:27]. Omul care e deţinut şi vede cele patru ziduri ca reale îşi neagă
automat îndemnul sau promisiunea Dumnezeului din el pentru libertate.

O întrebare pusă adesea când se face această afirmaţie este, dacă dorinţa
cuiva este un dar de la Dumnezeu, cum poţi spune că, dacă cineva doreşte să
ucidă un om, o astfel de dorinţă e bună şi, deci, trimisă de Dumnezeu? Ca
răspuns la asta, dă-mi voie să spun că niciun om nu doreşte să ucidă pe altul.
Ceea ce el doreşte este să fie eliberat de un astfel de om. Dar fiindcă el nu
crede că acea dorinţă de a se elibera de un astfel de om conţine în sine puterea
libertăţii, el condiţionează acea dorinţă şi vede ca singură cale de expresie a
acestei eliberări distrugerea omului – uitând că viaţa învăluită în acea dorinţă
are căi de care el, ca om, nu ştie.

Căile ei sunt de nepătruns. Astfel, omul desfigurează darurile lui Dumnezeu

prin lipsa lui de credinţă.

Probleme sunt munţii de care se vorbeşte că pot fi mutaţi dacă cineva are
credinţă măcar cât o sămânţă de muştar. Oamenii îşi abordează problemele
cum a făcut baba care, asistând la slujbă, a auzind preotul spunând, „Dacă veţi
avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia:
Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”
[Matei 17:20; „De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui
sicomor: Dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi vă va asculta”, Luca 17:6].
 Seara aceea, în timp ce-şi spunea rugăciunile, a citat bucata asta din
scripturi şi s-a culcat în ceea ce credea ea că era credinţă. La trezire, dimineaţa,
s-a repezit la fereastră şi a exclamat, „Ştiam eu că muntele ăla bătrân va fi tot
acolo!”

Fiindcă aşa îşi abordează omul problemele. El ştie că se va confrunta cu ele

în continuare. Şi fiindcă viaţa nu ţine seama de persoană şi nici nu distruge
nimic, continuă să menţină vie ceea ce el este conştient a fi.

Lucrurile vor dispărea numai când omul se schimbă în conştienţă. Neagă

cât vrei, tot rămâne ca fapt afirmaţia: conştienţa este singura realitate şi
lucrurile doar oglindesc ceea ce eşti tu în conştienţă. Deci starea paradisiacă pe
care o cauţi va fi găsită numai în conştienţă, „căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu
este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]. Cum voia lui Dumnezeu se face
întotdeauna pe pământ, tu trăieşti azi în împărăţia pe care ţi-ai construit-o.
Fiindcă aici, chiar pe pământul acesta, se dezvăluie împărăţia. Împărăţia lui
Dumnezeu chiar este la îndemână.

ACUM este timpul potrivit. Creează-ți deci o nouă împărăţie, intră într-o
nouă stare a conştienţei şi un nou pământ va răsări.

„Cele dintâi au trecut” [Apocalipsa 21:4]. Nu vor fi amintite, nu vor veni în

minte din nou. „Iată”, (EU, conştiinţa ta) „vin curând şi plata Mea este cu Mine”
[Apocalipsa 22:12].

Sunt fără de nume, dar voi lua asupra Mea orice nume (natură) pe care Mi-l
dai.

Aminteşte-ţi, tu eşti, chiar tu, cel despre care spun drept „EU”. Deci fiecare
concepţie pe care o ai despre tine – adică fiecare convingere adâncă pe care o
ai despre tine – este cea care apari tu ca fiind; pentru că „EU SUNT” nu e dus de
nas; Dumnezeu nu e batjocorit.

Acum hai să te instruiesc în arta pescuitului. S-a consemnat că ucenicii au

pescuit toată noaptea şi nu au prins nimic. Apoi apare Iisus la faţa locului şi le
spune să arunce mrejele încă o dată, în aceleaşi ape care cu o clipă mai
devreme erau sărace în peşte – şi acum plasele lor plesneau de mulţimea
peştilor [Ioan 21:3-6].

Această poveste are loc în lumea de azi chiar în tine, cititorule. Căci tu ai
înlăuntrul tău toate elementele necesare pentru a pleca la pescuit. Dar până ce
nu găseşti că Iisus Hristos (conştiinţa ta) este Domn, vei pescui, aşa cum au
făcut ucenicii, în noaptea întunericului omenesc. Adică, vei pescui după
LUCRURI închipuindu-ţi lucrurile a fi reale şi vei pescui cu momeală omenească
– anume, o luptă şi o străduinţă – încercând să intri în contact cu unul şi cu
altul; încercând să constrângi pe unul şi pe altul; şi toate eforturile astea vor fi
zadarnice. Dar când îţi descoperi conştiinţa de a fi ca fiind Iisus Hristos, îl vei
lăsa pe El să-ţi conducă pescuitul. Şi vei pescui în conştienţă pentru lucrurile pe
care le doreşti. Fiindcă dorinţa ta va fi peştele pe care-l vei prinde, căci
conştienţa ta este singura realitate vie – iar tu vei pescui în apele adânci ale
conştienţei.

Dacă va fi să prinzi ceea ce este dincolo de capacitatea ta actuală, trebuie

să te lansezi în ape adânci, fiindcă, în interiorul conştienţei tale actuale,
asemenea peşti sau dorinţe nu pot înota. Pentru a te lansa în ape adânci, laşi în
urma ta tot ceea ce este acum problema ta actuală, sau limită, ÎNDEPĂRTÂNDU-
ŢI ATENŢIA de la ea. Întoarce-ţi spatele complet de la orice problemă sau
limitare pe care acum le ai.

Insistă asupra doar a fi spunându-ţi „EU SUNT”, „EU SUNT”, „EU SUNT”.
Continuă să-ţi declari că doar eşti. Nu condiţiona această declaraţie, continuă
numai să te SIMŢI a fi şi pe neaşteptate te vei găsi scăpând ancora care te
leagă de superficialitatea problemelor tale şi mişcându-te spre adânc.

Aceasta este de obicei însoţită de sentimentul de expansiune. Te vei SIMŢI

lăţindu-te de parcă ai creşte la propriu. Nu te teme, căci e necesar curajul.

Nu vei muri la nimic altceva decât fostelor limitări, dar ele vor muri pe
măsură ce te îndepărtezi de ele, fiindcă ele trăiesc numai în conştienţa ta. În
acest adânc sau conştienţă extinsă te vei descoperi a fi o putere cum nici nu ai
visat vreodată înainte.

Lucrurile dorite dinaintea ta, împinse la suprafaţă din malurile limitării sunt
peştii pe care îi vei prinde în acest adânc. Pentru că ai pierdut conştienţa
problemelor şi a barierelor tale, acum este cel mai simplu lucru din lume să te
SIMŢI a fi una cu lucrurile dorite.

Pentru că EU SUNT (conştienţa ta) este învierea şi viaţa, trebuie să conferi

această putere dătătoare de viaţă, care acum eşti, lucrului dorit, dacă va fi să îl
faci să apară şi să trăiască în lumea ta. Acum începi să iei asupra ta natura
lucrului dorit prin simţire: „EU SUNT prosper”; „EU SUNT liber”; „EU SUNT
puternic”. Când aceste ‚SIMŢIRI’ sunt fixate în tine, fiinţa ta fără formă va lua
asupra sa forma lucrului simţit. Devii ‚crucificat’ pe sentimentele de
prosperitate, libertate şi putere.

Rămâi adâncit în neclintirea acestor convingeri. Apoi, ca un hoţ în noapte şi

când te aştepţi mai puţin, aceste atribute vor fi înviate în lumea ta ca realităţi
vii.

Lumea te va atinge şi va vedea că eşti carne şi sânge, fiindcă vei începe să

porţi roadele naturii acestor atribute nou-însuşite. Aceasta e arta pescuitului
eficient după manifestările vieţii.
Realizarea cu succes a lucrului dorit ne este spusă şi în povestea lui Daniel
în groapa cu lei [Daniel 6:14-24]. Aici, este consemnat că Daniel, aflându-se în
groapa leilor, şi-a întors spatele către lei şi a privit spre lumina ce venea de sus;
că leii au rămas neputincioşi iar credinţa lui Daniel în Dumnezeul lui l-a salvat.

Aceasta este tot povestea ta şi la fel trebuie să faci, cum Daniel a făcut.
Dacă te-ai găsi într-o groapă a leilor, nu ai avea altă grijă decât pe cea a leilor.
Nu te-ai gândi la nimic altceva pe lume în afara problemei tale – problema ta
fiind leii.

Totuşi, ţi se spune că Daniel şi-a întors spatele la ei şi a privit spre lumina

care era Dumnezeul lui. Dacă am urma exemplul lui Daniel, ne-am lua, cât
suntem închişi în groapa sărăciei sau a bolii, atenţia de la problemele noastre
cu datoriile sau bolile şi am insista asupra lucrului pe care-l căutăm.

Dacă nu ne uităm înapoi în conştienţă la problemele noastre, ci continuăm

în credinţă – crezându-ne a fi ceea ce căutăm – şi noi vom vedea pereţii
închisorii deschizându-se şi lucrul căutat – da, „orice veţi cere” – realizat.

O altă poveste ni se spune; despre văduvă şi cei trei stropi de ulei

[4Regi/2Împăraţi 4:1-6]. Profetul [Elisei] a întrebat-o pe văduvă, „Ce ai tu în
casă?”, iar ea a răspuns, „Trei picături de ulei”. Apoi i-a spus, „Mergi şi
împrumută vase. Închide uşa după ce te-ai întors acasă şi începe să torni”. Şi ea
a turnat din cele trei picături de ulei în toate vasele, umplându-le din plin cu
uleiul avut.

Tu, cititorule, eşti această văduvă. Nu ai un bărbat care să te însărcineze

sau să te facă să rodeşti, căci o ‚văduvă’ e o stare sterilă. Conştiinţa ta este
acum Domnul – sau profetul care a devenit bărbatul tău.

Urmează exemplul văduvei care, în loc să recunoască vidul sau nimicul, a

recunoscut avutul – trei picături de ulei.

Apoi, porunca dată ei, „Intră şi închide uşa după tine”, adică, închide uşa
simţurilor care îţi vorbesc despre măsurile goale, datorii, probleme.

Când îţi vei fi luat complet atenţia închizând afară evidenţa simţurilor,
începe să SIMŢI bucuria (simbolizată de ulei) – de a fi primit lucrurile dorite.
Când armonia e stabilită în tine, astfel că toate îndoielile şi temerile au dispărut,
atunci, şi tu vei umple măsurile goale ale vieţii tale şi vei avea abundenţa dând
peste.

Recunoaşterea este puterea care materializează în lume. Orice

stare pe care ai recunoscut-o vreodată, ai întrupat-o. Ceea ce
recunoşti ca fiind adevărat despre tine azi este ceea ce experimentezi.
Deci fii ca văduva şi recunoaşte bucuria, indiferent cât de mic este începutul
recunoaşterii, şi vei fi răsplătit cu generozitate – căci lumea e o oglindă ce
mărește, mărind toate cele de care eşti conştient a fi.

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi
din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!” [Ieşirea/Exodul 20:2,3].
Ce descoperire plină de glorie, conştiinţa ta fiind acum revelată ca Domnul
Dumnezeul tău! Vino, trezeşte-te din visul că eşti captiv. Realizează că al tău
este pământul „şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” [Psalm 23:1].

Ai devenit atât de prins în plasa credinţei că eşti om, încât ai uitat de

fiinţa glorioasă care eşti. Acum, cu memoria recâştigată, HOTĂRĂŞTE
nevăzutului să apară şi VA apărea, fiindcă lucrurile sunt silite să răspundă
Glasului lui Dumnezeu, conştiinţa Ta de a fi – lumea este LA PORUNCA TA.
 Credinţa
ţi-e
avutul

NEVILLE

CREDINŢA OMULUI ÎN
DUMNEZEU E MĂSURATĂ DE
ÎNCREDEREA LUI ÎN SINE
ÎNSUŞI
 Credinţa
ţi-e
avutul

NEVILLE
[Titlu original: „Your Faith Is Your Fortune”, 1941]

De acelaşi autor

LA PORUNCA TA – AT YOUR COMMAND

PUTEREA CONŞTIINŢEI – THE POWER OF AWARENESS
IMAGINAŢIE TREZITĂ – AWAKENED IMAGINATION
LEGEA ŞI FĂGĂDUINŢA – THE LAW AND THE PROMISE
SĂDITUL ŞI CULESUL – SEEDTIME AND HARVEST
LIBERTATE PENTRU TOŢI – FREEDOM FOR ALL*
TRĂIREA LĂUNTRICĂ E SECRETUL – FEELING IS THE SECRET*
RUGĂCIUNEA, ARTA DE A CREDE – PRAYER, THE ART OF BELIEVING*
DIN AFARA ACESTEI LUMI – OUT OF THIS WORLD*
ÎNVIEREA – RESURRECTION*

*Aceste cinci cărţi sunt incluse într- un

volum intitulat ÎNVIEREA
 CUPRINS

1. Înainte de a fi fost Avraam 4

2. Vei hotărî 5

3. Principiul Adevărului 7

4. Pe Cine căutaţi? 10

5. Cine SUNT EU? 13

6. EU SUNT EL 16

7. Facă-se voia Ta 19

8. Nici un alt dumnezeu 21

9. Piatra de temelie 22

10. Celui ce are 23

11. Crăciunul 24

12. Răstignirea şi Învierea 26

13. Presările interioare 28

14. Circumcizia 30

15. Interval de timp 31

16. Trinitatea 33

17. Rugăciunea 34

18. Cei doisprezece ucenici 35

19. Lumină lichidă 39

20. Suflarea vieţii 40

21. Daniel în groapa leilor 41

22. Pescuitul 42

23. Fii urechi ce aud 43

24. Clarviziunea – „Contele de Monte Cristo” 45

25. Psalmul douăzeci şi trei/Douăzeci şi doi 47

26. Ghetsimani 49

27. O formulă pentru victorie 51

Scurtă biografie 52
 ÎNAINTE DE A FI FOST AVRAAM

Adevărat, adevărat zic vouă: EU SUNT mai înainte

de a fi fost Avraam. – Ioan 8:58

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” [Ioan 1:1].

La început era necondiţionata conştiinţă de a fi a fiinţei, şi necondiţionata conştiinţă de a fi a devenit

condiţionată imaginându-se a fi ceva, şi necondiţionata conştiinţă de a fi a devenit ceea ce s-a imaginat a fi;
astfel a început creaţia.

Prin această lege – mai întâi concepând, apoi devenind ce s-a conceput – toate lucrurile au ieşit din
Nimic; şi fără această secvenţă nu e nimic făcut din ceea ce e făcut.

Înainte să fi fost Avraam, sau lumea, EU SUNT. Când timpul va înceta a mai fi – EU SUNT. EU
SUNT conştiinţa fără formă de a fi concepându- mă pe mine a fi om. Prin nesfârşita lege a fiinţei sunt silit să
fiu şi să exprim tot ceea ce mă cred a fi.

EU SUNT eternul Nimic ce conţine în sinele meu fără formă putinţa de a fi toate lucrurile. EU SUNT
ceea în ce toate concepţiile mele despre mine trăiesc şi mişcă şi îşi au fiinţa lor şi se separă de ceea ce ele nu
sunt.

Sălăşluiesc în fiecare concepţie despre mine; din acest înlăuntru, caut veşnic să transcend tuturor
concepţiilor despre mine. Prin însăşi legea fiinţei mele, transcend concepţiilor mele despre mine, numai
crezându- mă a fi ceea ce transcende.

EU SUNT Legea Fiinţei şi în afară de MINE nu este lege. EU SUNT cel ce EU SUNT.
 VEI HOTĂRÎ

[Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti

şi lumina va străluci pe toate drumurile tale. – Iov 22:28]

Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea;

El nu se întoarce către Mine fără să dea rod,
ci El face voia Mea,
şi îşi îndeplineşte rostul lui. – Isaia 55:11

Omul poate hotărî un lucru şi acesta se va întâmpla.

Omul întotdeauna a hotărât ceea ce a apărut în lumea sa. Azi hotărăşte ceea ce apare în lumea lui şi
va continua să facă asta atât timp cât omul e conştient de a fi om.

Nimic nu a apărut vreodată în lumea lui fără ca omul să fi hotărât că trebuie să apară. Poţi nega asta;
dar încearcă atât cât vrei şi contrariul nu- l poţi dovedi, întrucât această „hotărâre” se bazează pe un principiu
neschimbător. Omul nu porunceşte lucrurilor să apară prin cuvintele sale care sunt, mai degrabă, o
mărturisire a îndoielilor şi temerilor sale. Hotărârea se face întotdeauna în conştienţă.

Fiecare om exprimă automat ceea ce e el conştient a fi. Fără efort sau a folosi cuvinte, în fiecare
moment din timp, omul se porunceşte a fi şi a avea ceea ce e el conştient a fi şi a avea.

Acest neschimbător principiu al expresiei este dramatizat în toate bibliile lumii. Scriitorii cărţilor
noastre sacre erau mistici iluminaţi, foşti maeştri în arta psihologiei. Spunând povestea sufletului, ei
personificau acest principiu impersonal în forma unui document istoric atât pentru a- l păstra cât şi pentru a-l
ascunde de ochii neiniţiaţilor.

Astăzi, cei cărora le-a fost încredinţată această mare comoară, anume, clerurile lumii, au uitat că
bibliile sunt drame psihologice ce reprezintă conştiinţa omului; în oarba lor uitare, ei îşi învaţă acum adepţii
să le venereze personajele ca bărbaţi şi femei care au trăit în realitate, în timp şi spaţiu.

Când omul vede Biblia ca pe o măreaţă dramă psihologică, cu toate personajele şi actorii drept
calităţi şi atribute personificate ale conştiinţei sale, atunci – şi numai atunci – Biblia îşi va revela lui lumina
simbologiei sale. Acest principiu impersonal al vieţii care face toate lucrurile este personificat ca Dumnezeu.
Acest Domn Dumnezeu, creator al cerurilor şi pământului, este descoperit a fi conştiinţa de a fi a omului.
Dacă omul ar fi mai puţin constrâns de ortodoxie şi un observator mai intuitiv, el n-ar putea să nu înţeleagă,
citind Biblia, că de sute de ori se revelează conştiinţa de a fi în această operă literară.

Să numim câteva: „EU SUNT m-a trimis la voi” [Ieşirea/Exodul 3:14]. „Stai neclintit şi cunoaşte
că EU SUNT Dumnezeu [înălţa-Mă-voi pe pământ”, Psalm 45:10]. „EU SUNT Domnul şi nu e alt
dumnezeu” [„EU SUNT Domnul şi nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins fără ca
tu să Mă cunoşti. Ca să se ştie de la răsărit şi până la apus că nu este nimic afară de Mine! EU SUNT
Domnul şi nimeni altul! Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Eu fac pacea şi nasc răul: EU SUNT
Domnul Care fac toate acestea”, Isaia 45:5; „EU SUNT Domnul Dumnezeul vostru şi nu este altul afară
de Mine”, Ioel/Ioil 2:27]. „EU SUNT Păstorul” [„EU SUNT Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune
sufletul pentru oile sale”, Ioan 10:11; „Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă
cunosc pe Mine”, Ioan 10:14;]. „EU SUNT Uşa” [„EU SUNT Uşa; de va intra cineva prin Mine, se va
mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”, Ioan 10:9; „Adevărat, adevărat, vă spun că EU SUNT uşa
oilor”, Ioan 10:7]. „EU SUNT Învierea şi Viaţa” [Ioan 11:25]. „EU SUNT Calea” [„EU SUNT Calea,
Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”, Ioan 14:6]. „EU SUNT Începutul şi
Sfârşitul” [„EU SUNT Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul”, Apocalipsa
22:13; „EU SUNT Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Atotţiitorul”, Apocalipsa 1:8].
 EU SUNT; conştiinţa necondiţionată de a fi este revelată ca Domn şi Făcător al fiecărei stări a fiinţei.
Dacă omul ar renunţa la credinţa sa într- un Dumnezeu separat de el însuşi şi ar recunoaşte conştiinţa de a fi
ca fiind Dumnezeu (această conştiinţă se făureşte pe sine după asemănarea şi chipul concepţiei sale de sine),
el şi-ar transforma lumea dintr-un deşert steril într-o câmpie pe propriul său plac.

În ziua în care face asta, omul va şti că el şi Tatăl său sunt una, dar Tatăl său e mai mare decât el. Va
şti că propria lui conştiinţă de a fi este una cu ceea ce el e conştient a fi, dar conştiinţa lui necondiţionată de
a fi este mai mare decât starea lui condiţionată sau concepţia lui despre sine.

Când omul îşi descoperă conştiinţa de a fi ca fiind puterea impersonală de expresie, putere care se
personifică etern în concepţiile lui despre sine, îşi va asuma şi însuşi acea stare de conştienţă pe care doreşte
să o exprime; făcând asta, va deveni acea stare în expresie.

„Vei hotărî să faci un lucru, şi lucrul îl vei izbuti” poate fi acum spus în acest fel: vei deveni conştient
a fi sau a avea un lucru şi vei exprima sau avea ceea ce eşti conştient a fi.

Legea conştienţei este singura lege a expresiei.

„EU SUNT calea”. „EU SUNT învierea”.
Conştienţa este calea, ca şi puterea care învie tot ceea ce omul va fi vreodată conştient a fi.

Întoarce-te de la orbirea omului neiniţiat care încearcă să exprime şi să aibă acele calităţi şi lucruri de
care el nu este conştient a fi şi a le avea; şi fii ca misticul iluminat care hotărăşte de la bazele acestei legi
neschimbătoare. Revendică-te conştient a fi ceea ce cauţi; asumă-ţi conştienţa a ceea ce vezi şi vei cunoaşte
şi tu condiţia adevăratului mistic, după cum urmează:

Am devenit conştient a fi acel lucru. Încă sunt conştient a fi acel lucru. Şi voi continua să fiu
conştient de a fi acel lucru până ce acel lucru de care sunt conştient a fi este exprimat pe deplin.

Da, voi hotărî un lucru şi lucrul îl voi izbuti.

 PRINCIPIUL ADEVĂRULUI

Veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul

vă va face liberi. – Ioan 8:32

„Veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.

Adevărul care- l eliberează pe om este cunoaşterea că propria lui conştienţă este învierea şi viaţa, că
propria lui conştienţă atât învie cât şi dă viaţă la tot ce e el conştient a fi. În afara conştienţei, nu e nici
înviere, nici viaţă.

Când omul renunţă la credinţa sa într-un Dumnezeu în afara lui şi începe să îşi recunoască propria
conştiinţă de a fi ca fiind Dumnezeu, aşa cum au făcut Iisus şi prorocii, el îşi va transforma lumea realizând
că, „Eu şi Tatăl Meu Una suntem” [Ioan 10:30], dar „Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28] . El va
şti că propria lui conştienţă este Dumnezeu şi ceea ce e el conştient a fi este „Fiul”, care aduce mărturie
lui Dumnezeu, „Tatăl”.

Creatorul şi creaţia sunt una, dar Creatorul e mai presus decât creaţia, concepţia sa. Înainte să fi fost
Avraam, EU SUNT. Da, am fost conştient de a fi înainte de a fi devenit conştient de a fi om, şi în acea zi în
care voi înceta de a fi conştient de a fi om tot voi fi conştient de a fi.

Conştiinţa de a fi nu depinde de a fi ceva. A precedat toate concepţiile de sine şi va fi atunci când

toate concepţiile de sine vor înceta să mai fie. „EU SUNT începutul şi sfârşitul”. Adică, toate lucrurile sau
concepţiile despre mine încep şi se sfârşesc în mine, dar EU, conştienţa fără formă, rămân pentru totdeauna.

Iisus a descoperit acest măreţ adevăr şi S-a declarat pe Sine ca fiind una cu Dumnezeu, nu cu
Dumnezeul pe care l-a născocit omul, pentru că El nu a recunoscut niciodată un asemenea Dumnezeu. Iisus
L-a găsit pe Dumnezeu ca fiind conştiinţa Lui de a fi şi astfel a spus omului că Î mpărăţia lui Dumnezeu şi a
Cerurilor era înăuntru [Luca 17:21,23].

Când s-a consemnat că Iisus a părăsit lumea şi S-a dus la Tatăl Său [„S-a înălţat la cer”, Marcu
16:19, Luca 24:51], se spune pur şi simplu că Şi-a întors atenţia de la lumea simţurilor şi S-a înălţat în
conştienţă până la nivelul pe care dorea să- l exprime. Acolo a rămas până ce a devenit una cu acea conştienţă
la care S-a înălţat. Când S-a întors la lumea omului, El putea să acţioneze cu sigura nţa clară a ceea ce era El
conştient a fi, o stare a conştienţei pe care nimeni în afară de El nu o simţea, sau nu ştia că o are. Omul
necunoscător al acestei legi veşnice a expresiei priveşte la astfel de întâmplări ca la miracole.

A te înălţa în conştienţă până la nivelul lucrului dorit şi a rămâne acolo până ce acel nivel devine
natura ta este calea tuturor miracolelor aparente. „Iar Eu, când Mă voi înălţa, voi trage toţi oamenii la Mine”
[„Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”, Ioan 12:32] . Dacă m-aş înălţa în
conştienţă la naturaleţea lucrului dorit, voi trage manifestarea acelei dorinţe la mine .

„Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu- l va trage Tatăl [Care M-a trimis”, Ioan 6:44] şi „Eu şi
Tatăl Meu Una suntem” [Ioan 10:30]. Conştienţa mea este Tatăl care trage manifestarea vieţii la mine.
Natura manifestării este determinată de starea de conştienţă în care sălăşluiesc. Întotdeauna trag în lumea
mea ceea ce sunt conştient a fi.

Dacă eşti nemulţumit cu actuala ta expresie a vieţii, atunci trebuie să te naşti d in nou [sau, „de sus”,
Ioan 3:7]. Renaşterea este părăsirea acelui nivel cu care eşti nemulţumit şi înălţarea la acel nivel al
conştienţei pe care doreşti să- l exprimi şi să-l ai.

Nu poţi servi la doi stăpâni [Matei 6:24, Luca 16:13] sau stări de conştienţă opuse în acelaşi timp.
Luându-ţi atenţia de la o stare şi îndreptându-ţi-o spre alta, mori celei din care ţi-o iei şi trăieşti şi o exprimi
pe cea cu care eşti unit.
 Omul nu poate înţelege cum ar fi posibil să exprime ceea ce doreşte a fi prin atât de s impla lege a
atingerii conştienţei lucrului dorit. Motivul acestei lipse de credinţă din partea omului este acela că el
priveşte la starea dorită prin conştienţa limitărilor sale actuale. Aşa că, lui îi pare, fireşte, imposibil de
îndeplinit.

Unul dintre primele lucruri pe care omul trebuie să le realizeze este acela că e imposibil, în lucrul cu
această lege spirituală a conştienţei, să pui vin nou în burdufuri vechi sau petice noi la haine vechi [Matei
9:16,17; Marcu 2:21,22; Luca 5:36-39]. Adică, nu poţi lua nicio parte din actuala ta conştienţă în noua
stare. Fiindcă starea căutată e completă în sine şi nu are nevoie de petice. Fiecare nivel de conştienţă se
exprimă pe sine automat.

A te înălţa la nivelul oricărei stări înseamnă a deveni automat acea stare în expresie. Dar, pentru a te
înălţa la nivelul pe care nu îl exprimi acum, trebuie să te lepezi de conştienţa cu care te identifici acum. Până
ce actuala ta conştienţă nu e lepădată, nu vei fi capabil să te înalţi la alt nivel. Nu te descuraja. Această
renunţare la actuala ta identitate nu e atât de dificilă precum pare a fi. Invitaţia scripturilor, „Mai bine să
plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” [2Corinteni 5:8, 1Corinteni 5:3, Coloseni 2:5], nu e oferită celor
puţini; e o chemare largă a întregii omeniri. Trupul din care eşti îndemnat să evadezi este actuala ta
concepţie despre tine cu toate limitările sale, pe când Domnul cu care vei petrece este conştiinţa ta de a fi.
Pentru a îndeplini această aparent imposibilă faptă de vitejie, îţi îndepărtezi atenţia de la problema ta
şi o îndrepţi spre starea de doar a fi. Îţi spui în tăcere dar cu convingere, „EU SUNT”. Nu condiţiona această
conştienţă, ci continuă să declari în tăcere, „EU SUNT – EU SUNT”. Simte pur şi simplu că eşti fără chip şi
fără formă şi continuă să faci asta până ce te simţi plutind.

„Plutind” este o stare psihologică ce neagă complet fizicul. Prin practica relaxării şi refuzând voit să
reacţionezi la impresii senzoriale, este posibil să dezvolţi o stare de conştienţă a receptivităţii pure. Este o
surprinzător de uşoară realizare. În această stare de completă detaşare, o anume singularitate a gândului
precis poate fi gravată profund pe conştienţa ta nemodificată. Starea aceasta a conştienţei e necesară pentru
meditaţia autentică.

Această minunată experienţă de înălţare şi plutire este semnalul că eşti absent din trup sau problemă
şi eşti acum în prezenţa Domnului; în starea aceasta extinsă nu eşti conştient a fi altceva decât EU SUNT –
EU SUNT; eşti numai conştient de a fi.

Când această stare de expansiune este obţinută, în acest adânc al tău, dă formă noii concepţii
revendicându-te şi simţindu-te a fi ceea ce, înainte de a intra în starea aceasta, doreai să fii. Vei descoperi că
în acest adânc fără formă al tău toate lucrurile apar a fi divin de posibile. Orice te simţi sincer a fi pe durata
acestei stări extinse devine, în timp, expresia ta naturală.

Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape ” [Geneza/Facerea
1:6]. Da, să fie o tărie sau convingere în mijlocul acestei conştienţe expandate în a şti şi a simţi că EU SUNT
acel lucru – lucrul dorit.

Revendicându-te şi simţindu-te a fi lucrul dorit, cristalizezi această lumină lichidă fără formă care eşti
după chipul şi asemănarea [Facerea 1:26] a ceea ce eşti conştient a fi.

Acum, că legea fiinţei tale ţi-a fost revelată, începe, în această zi, să îţi schimbi lumea reevaluându-te.
Prea îndelung a ţinut omul credinţa că e născut din amărăciune şi trebuie să-şi dobândească mântuirea prin
sudoarea frunţii. Dumnezeu e impersonal şi nepărtinitor [Fapte 10:34; Romani 2:11]. Atâta vreme cât omul
continuă să păşească în această credinţă a amărăciunii, atâta vreme va tot păşi într-o lume a amărăciunii şi
confuziei, fiindcă lumea, în cel mai mic detaliu, e conştienţa cristalizată a omului.

În Cartea Numeriilor se consemnează, „[Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un
pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte
mari.] Acolo am văzut noi şi uriaşi, [pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor;] şi nouă ni se părea că suntem
faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor” [13:33,34].
 Astăzi e ziua, eternul acum, când condiţiile lumii au dobândit aparenţa uriaşilor. Şomaj ul, armatele
inamicului, competiţia în afaceri etc. sunt uriaşii care te fac să te simţi a fi o neputincioasă lăcustă.

Ni se spune că eram mai întâi în ochii noştri lăcuste neputincioase şi, din cauza acestei concepţii
despre noi înşine, eram pentru inamici lăcuste neputincioase.

Putem fi pentru alţii numai ceea ce suntem pentru noi. Aşadar, pe măsură ce ne reevaluăm pe noi
înşine şi începem să ne simţim a fi uriaşi, un centru de putere, ne schimbăm automat relaţia cu uriaşii,
reducând aceşti foşti monştri la înălţimea lor adevărată, făcându- i să pară a fi neputincioasele lăcuste.

Pavel spunea despre acest principiu, „pentru neamuri [elini; greci]” (sau pentru aşa- zişii înţelepţi ai
lumii) este „nebunie”. „Pentru iudei” (sau cei care caută semne, „cer semne”) „sminteală” [sau, „piatră de
poticnire”, 1Corinteni 1:23]; cu rezultatul că omul mai degrabă continuă să păşească prin întuneric decât să
se trezească la realizarea „EU SUNT lumina lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12].

Omul a venerat atâta timp imaginile propriilor creaţii încât, la început, el găseşte această revelaţie
drept blasfemie, dar în ziua în care descoperă şi acceptă acest principiu ca fundament al vieţii sale, în acea zi
omul îşi ucide credinţa într- un Dumnezeu separat de el însuşi.

Povestea trădării lui Iisus în Grădina Ghetsimani este ilustrarea perfectă a descoperirii acestui
principiu de către om. Ni se spune că „mulţimi”, înarmate, cu felinare şi făclii, îl căutau pe Iisus în
întunericul nopţii. Pe când întrebau unde era Iisus (mântuirea), vocea a răspuns, „EU SUNT”; la care
întreaga mulţime a căzut la pământ. Venindu-şi în fire, ei au cerut din nou să li se arate locul de ascunzătoare
al Mântuitorului şi din nou Mântuitorul a replicat, „V-am spus că EU SUNT. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine,
lăsaţi pe aceştia să se ducă” [Ioan 18:8].

Omul, în întunericul ignoranţei omeneşti, purcede în căutarea Lui Dumnezeu, ajutat de lumina
pâlpâitoare a înţelepciunii omeneşti. Când i se revelează omului că EU SUNT-ul lui, sau conştiinţa de a fi
este Mântuitorul lui, şocul este atât de mare încât el cade mental la pământ, căci fiecare credinţă pe care el a
întreţinut-o vreodată se prăbuşeşte când el înţelege că numai conştienţa lui e singurul Mântuitor. Cunoaşterea
că EU SUNT-ul lui e Dumnezeu sileşte omul să lase toate celelalte, fiindcă descoperă că e imposibil să
serveşti la doi dumnezei. Omul nu-şi poate accepta conştiinţa de a fi ca Dumnezeu şi în acelaşi timp să
creadă în altă zeitate.

Cu această descoperire, urechea omenească sau auzul omului (înţelegerea) e tăiată de sabia credinţei
(Petru), pe când auzul autocontrolului său perfect (înţelegerea) este desăvârşit de (Iisus) cunoaşterea că EU
SUNT e Mântuitor şi Domn.

Înainte ca omul să încerce să-şi transforme lumea, el trebuie să aşeze mai întâi fundaţia, sau
înţelegerea. „EU SUNT Domnul [şi nimeni altul”, Isaia 45:5]. Omul trebuie să ştie că propria lui conştiinţă
de a fi este Dumnezeu. Până când acest lucru nu e ferm stabilit, astfel încât nicio altă sugestie sau argument
înaintat de alţii să nu- l zdruncine, el se va găsi întorcându-se la robia fostelor sale credinţe. „Căci dacă nu
credeţi că EU SUNT [EL], veţi muri în păcatele voastre” [Ioan 8:24]. Dacă omul nu descoperă că propria lui
conştienţă e cauza fiecărei expresii a vieţii sale, va continua să caute cauza confuziei sale în lumea efectelor,
şi astfel va muri în căutarea lui neroditoare.

„EU SUNT viţa, voi sunteţi mlădiţele [Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă
multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”, Ioan 15:5]. Conştienţa e „viţa” şi ceea ce eşti tu acum conştient
a fi reprezintă „mlădiţele” pe care le hrăneşti şi le ţii vii. Aşa cum o mlădiţă nu are viaţă decât dacă este
înrădăcinată în viţă, la fel lucrurile nu au viaţă decât dacă tu eşti conştient de ele. Aşa cum o mlăd iţă se
veştejeşte şi moare dacă seva viţei încetează a curge spre ea, aşa şi lucrurile şi calităţile dispar dacă îţi iei
atenţia de la ele, deoarece atenţia ta este precum seva vieţii care susţine expresia vieţii tale.
 PE CINE CĂUTAŢI?

V-am spus că EU SUNT. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine,

lăsaţi pe aceştia să se ducă. – Ioan 18:8

Atunci când le-a spus: EU SUNT,

ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. – Ioan 18:6

Astăzi se vorbeşte atât de mult despre Maeştri, Frăţii ale Înţelepţilor, Adepţi şi iniţiaţ i, încât
nenumăraţi căutători ai adevărului sunt constant induşi în eroare de aceste false lumini. Pentru un preţ, cei
mai mulţi dintre aceşti pseudo- învăţători oferă elevilor lor iniţieri în mistere, promiţându- le îndrumare şi
direcţie. Slăbiciunea omului pentru conducători, precum şi obiceiul lui de a venera idoli, îl fac o pradă
uşoară a acestor şcoli şi învăţători.
Binele tot îi va ajunge pe cei mai mulţi dintre elevii aceştia înmatriculaţi; ei vor descoperi, după ani
de aşteptare şi sacrificii, că au urmat un miraj. Vor deveni deziluzionaţi de şcolile şi dascălii lor şi această
dezamăgire va fi meritat efortul şi preţul pe care l-au plătit pentru căutările lor neroditoare. Se vor întoarce
apoi dinspre venerarea omului şi, făcând asta, vor descoperi că ceea ce caută nu e de aflat în alţii, fiindcă
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru [Luca 17:21]. Descoperirea asta va fi prima lor adevărată iniţiere.
Lecţia învăţată va fi aceasta: Există un singur Maestru şi acest Maestru e Dumnezeu, EU SUNT- ul din ei
înşişi.
„EU SUNT Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei”,
[Ieşirea/Exodul 20:2; Deuteronomul 5:6]. EU SUNT, conştienţa ta, este Domn şi Maestru şi în afară de
conştienţa ta nu există niciun alt Domn, nici Maestru. Tu eşti Maestru a toate ce vei fi vreodată conştient a fi.

Ştii că tu eşti, nu? Ştiinţa că tu eşti este Domn şi Maestru a ceea ce ştii că eşti. Ai putea fi complet
izolat de către om de ceea ce eşti conştient a fi; totuşi, în ciuda tuturor piedicilor omeneşti, ai trage la tine
fără efort tot ceea ce eşti conştient a fi. Omul care e conştient a fi sărac nu are nevoie de ajutorul nimănui
pentru a-şi exprima sărăcia. Omul care e conştient a fi bolnav, fie el şi izolat în cel mai ermetic- închis anti-
bacterii salon din lume, va exprima boala.

Nu există piedică pentru Dumnezeu, căci Dumnezeu e conştiinţa ta de a fi. Indiferent de ceea ce eşti
conştient a fi, poţi şi vei exprima fără efort. Încetează să mai cauţi venirea Maestrului; El e cu tine mereu.

„EU SUNT cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” [Matei 28:20].

Te vei şti, din când în când, a fi multe lucruri, dar nu e nevoie să fii ceva anume pentru a şti că eşti,
că exişti. Te poţi, dacă doreşti astfel, descătuşa de corpul pe care- l porţi; făcând asta, realizezi că eşti o
conştienţă fără chip, fără formă – şi nu dependent de forma care eşti în expresie. Vei şti că eşti; vei descoperi
şi că această cunoaştere de a fi este Dumnezeu, Tatăl, care a precedat tot ceea ce te-ai ştiut vreodată a fi.
Înainte ca lumea să fi fost, tu erai conştient a fi şi spuneai, astfel, „EU SUNT”, şi EU SUNT va fi, după ce
toate cele ce te şti a fi vor înceta a fi.
Nu există Maeştri Înălţaţi. Alungă această superstiţie. Tu te vei înălţa de la un nivel al conştienţei
(maestru) la altul; făcând astfel, manifestezi nivelul la care te-ai înălţat, exprimând această nou-dobândită
conştienţă.
Conştienţa fiind Maestru şi Domn, tu eşti Maestrul Magician ce conjură ceea ce eşti acum conştient a
fi. Căci „Tatăl (conştienţa) [...]cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt [ca şi când ar fi”, Romani 4:17] : lucruri
care acum nu sunt văzute vor fi văzute în clipa în care devii conştient a fi ceea ce acum nu se vede.

Această înălţare de la un nivel al conştienţei la altul este singura înălţare pe care o vei experimenta
vreodată. Nimeni nu te poate înălţa la nivelul pe care-l doreşti. Puterea de a te înălţa este în tine; este
conştienţa ta. Îţi însuşeşti conştienţa nivelului pe care doreşti să- l exprimi revendicându-te a exprima acum
acel nivel.
Asta e Înălţarea. E fără de limite, fiindcă nu-ţi vei secătui niciodată capacitatea de înălţare. Întoarce-
te de la superstiţia omenească a înălţării, cu credinţele ei în maeştri, şi descoperă singurul şi veşnicul
Maestru în tine.
 [„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că] Cel ce este în voi, este mai mare
decât cel ce este în lume. [1Ioan 4:4]. Crede asta. Nu continua în orbire, urmând mirajul maeştrilor. Te
asigur, căutarea ta se va sfârşi numai în dezamăgire.
„De oricine se va lepăda de Mine (conştiinţa ta de a fi) [înaintea oamenilor], Mă voi lepăda şi Eu
[înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”, Matei 10:33]. „EU SUNT Domnul şi nimeni altul! Afară de
Mine nu este Dumnezeu” [Isaia 45:5-7; Ioel/Ioil 2:27]. „Stai neclintit şi cunoaşte că EU SUNT Dumnezeu
[înălţa-Mă-voi pe pământ”, Psalm 45:10]. „‚Puneţi-Mă şi pe Mine la încercare’, [zice Domnul Savaot,] ‚şi
veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre
binele vostru’” [Maleahi 3:10].
Crezi că EU SUNT e în stare să facă asta? Atunci revendică-ţi EUL a fi ceea ce vrei să vezi vărsat din
belşug. Revendică-te a fi ceea ce vrei să fii şi aceea vei fi. Nu graţie maeştrilor „voi vărsa binecuvântarea”,
ci pentru că m-ai recunoscut pe MINE (pe tine însuţi) a fi acel lucru voi vărsa binecuvântarea, pentru că EU
SUNT toate lucrurile pentru toţi.

Iisus nu îngăduia ca nici El Însuşi să fie numit Bun Maestru. El ştia că e numai unul şi Bun Maestru.
El Îl ştia a fi Tatăl Său din Ceruri, conştiinţa de a fi. „Împărăţia lui Dumnezeu” (Bunul) şi „Împărăţia
Cerurilor” sunt înlăuntrul vostru [Luca 17:21].
Credinţa ta în maeştri e o mărturisire a robiei tale. Numai robii au maeştri (stăpâni). Schimbă-ţi
concepţia despre tine şi îţi vei transforma, fără ajutorul maeştrilor sau al oricui altcuiva, întreaga lume
conform concepţiei tale schimbate despre tine.
Ţi se spune în Cartea Numeriilor că era o vreme când oamenii erau în proprii ochi precum lăcustele
şi, din cauza acestei concepţii despre ei înşişi, ei vedeau uriaşi pe pământ. Asta e la fel de adevărat despre
om astăzi, cum a fost în ziua în care s-a consemnat. Concepţia omului despre sine însuşi e atât de
asemănătoare cu cea despre o lăcustă încât el automat face condiţiile din jurul său să pară uriaşe; în orbirea
lui, el strigă după maeştri să-l ajute în lupta cu problemele lui uriaşe.

Iisus încerca să arate omului că mântuirea era în el însuşi şi îl avertiza să nu-şi caute mântuitori în
locuri sau oameni. „De va veni careva, spunând, ‚Priveşte aici sau dincolo’, crezare să nu- i dai, fiindcă
împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul tău” [„Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru”, Luca 17:21].

Iisus nu numai că refuza să fie numit Bun Maestru El Însuşi, dar i-a avertizat pe cei care-L urmau,
„de vei întâlni pe cineva, să nu- i dai bună ziua, să nu- i răspunzi” [Luca 10:4, dar şi 4Regi/2Împăraţi 4:29].
A făcut clar faptul că ei nu trebuie să recunoască nicio autoritate sau superior în afara lui Dumnezeu, Tatăl.

Iisus a stabilit identitatea Tatălui ca fiind conştiinţa de a fi a omului. „Eu şi Tatăl Meu una suntem”
[Ioan 10:30], dar „Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28]. EU SUNT una cu tot ceea ce sunt
conştient a fi. EU SUNT mai mare decât ceea ce sunt conştient a fi. Creatorul e veşnic mai presus decât
creaţia Sa.

„Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului [pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, Ioan 3:14,15].
Şarpele simbolizează actuala concepţie de sine a omului, ca vierme al pământului, trăind în sălbăticia
confuziei omeneşti. Aşa cum Moise s-a înălţat de la concepţia „vierme-al-pământului” de sine pentru a-L
descoperi pe Dumnezeu ca fiind conştiinţa sa de a fi, „EU SUNT m-a trimis la voi” [Ieşirea/Exodul 3:14],
aşa şi tu trebuie să te înalţi. În ziua în care vei revendica, aşa cum a făcut Moise, „EU SUNT Cel Ce SUNT”
[Ieşirea/Exodul 3:14], în acea zi, revendicarea ta va înflori în sălbăticie.

Conştienţa ta este maestrul magician care conjură toate lucrurile, fiind deja ceea ce el ar conjura.
Acest Maestru şi Domn care eşti tu, poate şi chiar face tot ce eşti tu conştient a fi să apară în lumea ta.
„Nimeni (nicio manifestare) nu poate să vină la Mine, dacă nu- l va trage Tatăl, Care M-a trimis”
[Ioan 6:44], iar „Eu şi Tatăl Meu una suntem” [Ioan 10:30].
Tragi constant la tine ceea ce eşti conştient a fi. Schimbă-ţi concepţia despre tine de la cea de rob la
cea de Hristos. Nu te sfii să faci această revendicare; numai revendicând, „EU SUNT Hristos”, vei face tu
lucrările lui Hristos.
 „Lucrările pe care le fac Eu le vei face şi tu, şi chiar mai mari decât acestea vei face, fiindcă Eu merg
la Tatăl” [„Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai
mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl”, Ioan 14:12]. „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a
socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” [Filipeni 2:6]. Iisus ştia că oricine va îndrăzni să se
revendice pe sine a fi Hristos îşi va asuma automat capacităţile de a exprima lucrările concepţiei sale de
Hristos. Iisus mai ştia şi că uzul exclusiv al acestui principiu al expresiei nu I se dăduse numai Lui. S -a
referit constant la Tatăl Lui în Ceruri. A afirmat că lucrările Lui vor fi nu numai egalate, ci că vor fi întrecute
în măreţie de omul care va îndrăzni să se convingă pe sine a fi mai măreţ decât El (Iisus) se convinsese pe
Sine a fi.

Iisus, afirmând că El şi Tatăl Său erau una dar că Tatăl Său era mai mare decât El, Şi-a arătat
conştienţa Sa (Tatăl) a fi una cu ceea ce El era conştient a fi. Şi-a găsit Sinele, ca Tată sau conştienţă, ca
fiind mai mare decât ceea ce El, ca Iisus, era conştient a fi. Tu şi concepţia ta despre tine sunteţi una. Tu eşti
şi veşnic vei fi mai mare decât orice concepţie vei avea vreodată despre tine.

Omul eşuează în a face lucrările lui Iisus Hristos fiindcă el încearcă să le săvârşească de la nivelul
său actual al conştienţei. Nu-ţi vei transcende niciodată realizările curente prin trudă şi sacrificiu. Nivelul tău
actual al conştienţei va fi transcens numai pe măsură ce îţi părăseşti starea actuală şi te înalţi la un nivel
superior.

Te înalţi la un nivel superior al conştienţei luându-ţi atenţia de la limitările tale actuale şi p lasând-o
pe ceea ce doreşti să fii. Nu încerca asta în visarea cu ochii deschişi sau gândind la dorinţă, ci într-o manieră
pozitivă. Revendică-te a fi lucrul dorit. EU SUNT aceea; niciun sacrificiu, niciun post, nicio şmecherie
omenească. Tot ceea ce se cere din partea ta este să-ţi accepţi dorinţa. Dacă îndrăzneşti să o revendici, o vei
exprima.

Meditează asupra următoarelor: „Nu mă bucur de jertfele oamenilor” [probabil, „,nu mai aprindeţi
focul în zadar pe jertfelnicul Meu! Nu simt nici o plăcere pentru voi’, zice Domnul Savaot, ,şi nu-Mi sunt
plăcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre’”, Maleahi 1:10] . „[Lucrul acesta se va face] nu
prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” [Zaharia 4:6]. „Cere şi ţi se va da” [Matei 7:7; Matei
21:22; Marcu 11:24; Luca 11:9; Ioan 15:7; Ioan 16:24]. „Veniţi, mâncaţi şi beţi fără plată” [probabil
Isaia 55:1].

Lucrările sunt săvârşite. Tot ce ţi se cere pentru a îngădui acestor calităţi să se exprime este
revendicarea – EU SUNT acel lucru. Revendică-te a fi ceea ce doreşti să fii şi vei fi. Expresiile urmează
impresiilor, ele nu le preced. Dovada că eşti va urma revendicării că eşti, nu o precede.

„Lasă tot şi vino după Mine” [Matei 8:22; 9:9; Luca 5:27] este o invitaţie dublă pentru tine. Mai
întâi, te invită să te întorci complet de la probleme şi, apoi, te cheamă să continui să păşeşti în revendicarea
că eşti aceea ce doreşti să fii. Nu fi femeia lui Lot, care priveşte înapoi şi devine sărată [Geneza/Facerea 19]
sau conservată în trecutul mort. Fii un Lot care nu se uită în urmă, ci îşi menţine viziunea sa fixată pe
pământul promis, lucrul dorit.
Fă asta şi vei şti că ai găsit Maestrul, Maestrul Magician, făcând nevăzutul văzut prin porunca, „EU
SUNT ACELA”.
 CINE SUNT EU?

Dar voi cine ziceţi că EU SUNT? – Matei 16:15

„EU SUNT Domnul şi acesta este Numele Meu. Nu voi da nimănui slava Mea şi nici chipurilor
cioplite cinstirea Mea.” [Isaia 42:8]. „EU SUNT Domnul Dumnezeu a tot trupul.” [Ieremia 32:27].
Acest EU SUNT din tine, cititorule, această conştienţă, această conştiinţă de a fi, este Domnul,
Dumnezeul a tot trupul. EU SUNT este Cel ce trebuie să vină; încetează să mai aştepţi după altul. Atâta timp
cât crezi într- un Dumnezeu în afara ta, vei continua să-ţi transferi puterea ta de expresie concepţiilor tale,
uitând că tu eşti cel care le concepe.
Puterea care concepe şi lucrul conceput sunt una, dar puterea de a concepe este mai mare decât
concepţia. Iisus a descoperit acest măreţ adevăr când a declarat, „Eu şi Tatăl Meu una suntem” [Ioan 10:30],
dar „Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28]. Puterea ce se concepe pe sine a fi om este mai mare
decât concepţia sa. Toate concepţiile sunt limitări ale celui care le concepe.

„Mai înainte ca să se nască Avraam, EU SUNT” [Ioan 8:58]. Înainte ca lumea să fi fost, EU SUNT.
Conştienţa precedă toate manifestările şi este reazemul pe care se sprijină toată manifestarea. Pentru a
înlătura manifestările, tot ce ţi se cere ţie, celui care le-a conceput, este să-ţi îndepărtezi atenţia de la
concepţie. În loc de „nu se vede, nu se ştie”, de fapt e „nu se ştie – nu se mai vede”. Manifestarea va rămâne
la vedere numai atâta timp cât îi ia forţei cu care cel care a conceput-o – EU SUNT – şi a înzestrat-o de la
bun- început să se consume. Aceasta se aplică întregii creaţii, de la infinitezimal de micul electron până la
infinit de marele univers.

„Stai neclintit şi cunoaşte că EU SUNT Dumnezeu [înălţa-Mă-voi pe pământ”, Psalm 45:10]. Da,
chiar acest EU SUNT, conştiinţa ta de a fi, este Dumnezeu, unicul Dumnezeu. EU SUNT este Domnul –
Dumnezeul a toată făptura – toată manifestarea.
Această prezenţă, conştienţa ta neschimbătoare, necondiţionată, nu cuprinde nici începutul, nici
sfârşitul; limitările există numai în manifestare. Când realizezi că această conştienţă este Sinele tău etern, vei
şti că, înainte să fi fost Avraam, EU SUNT.
Începe să înţelegi de ce ţi se spune, „Mergi şi fă şi tu asemenea” [Luca 10:37]. Începe acum să te
identifici pe tine cu această prezenţă, conştienţa ta, ca singura realitate. Toate manifestările numai par a fi;
tu, ca om, nu ai altă realitate în afară de ceea ce Sinele tău etern, EU SUNT, se crede a fi.
„Voi cine ziceţi că EU SUNT?” [Matei 16:15, Marcu 8:29, Luca 9:20]. Aceasta nu e o întrebare
pusă acum două mii de ani. E veşnica întrebare adresată manifestării de către cel care o concepe. Este
adevăratul tău sine, conştiinţa ta de a fi, întrebându-te pe tine, actuala sa concepţie despre sine, „Cine crezi
că e conştienţa ta?”
Acest răspuns poate fi definit numai înlăuntrul tău, indiferent de influenţa altora.

EU SUNT (adevăratul tău sine) nu e interesat de părerea omului. Întregul său interes stă în
convingerea ta despre tine. Ce spui despre EU SUNT-ul din tine? Poţi răspunde spunând, „EU SUNT
Hristos”? Răspunsul sau gradul tău de înţelegere va determina poziţia pe care o vei ocupa în viaţă. Spui sau
crezi că eşti un om de o anumită rasă, naţiune etc.? Chiar crezi asta despre tine? Atunci viaţa, adevăratul tău
sine, va face ca aceste concepţii să apară în lumea ta şi vei trăi cu ele ca şi când ar fi adevărate.
EU SUNT Uşa [Ioan 10:9]; EU SUNT Calea [Ioan 14:6]; EU SUNT Învierea şi Viaţa [Ioan
11:25]; Nimeni (nicio manifestare) nu vine la Tatăl decât prin Mine [Ioan 14:6].
EU SUNT-ul (conştienţa ta) este singura uşă prin care orice poate trece în lumea ta.
Încetează să mai cauţi semne. Semnele urmează, ele nu preced. Începe să inversezi afirmaţia „Cred
dacă văd” în „Cred şi, astfel, văd”. Începe acum să crezi, nu cu oscilanta încredere bazată pe evidenţe
externe înşelătoare, ci cu o convingere neînfricată bazată pe legea imuabilă că poţi fi ceea ce doreşti să fii.
Vei descoperi că nu eşti o victimă a sorţii, ci o victimă a credinţei (a ta).
Numai printr-o singură uşă poate ceea ce cauţi să intre în lumea manifestării. „EU SUNT uşa”.
Conştienţa ta este uşa, deci trebuie să devii conştient a fi şi a avea ceea ce doreşti să fii şi să ai. Orice
încercare de a-ţi realiza dorinţele pe căi altele decât prin uşa conştienţei te face „un hoţ şi un tâlhar” [Ioan
10:1] al ţie însuţi. Orice expresie care nu e simţită nu e firească. Înainte ca orice să apară, Dumnezeu, EU
SUNT, se simte pe sine a fi lucrul dorit; şi apoi lucrul apare. E înviat; ridicat din nimicnicie.
 EU SUNT bogat, sărac, sănătos, bolnav, liber [sau] încătuşat erau toate mai întâi impresii sau
condiţii simţite înainte de a deveni expresii vizibile. Lumea ta este conştienţa ta concretizată. Nu pierde
vremea încercând să schimbi exteriorul; schimbă „înlăuntrul”, sau impresia; iar „exteriorul”, sau expresia, va
avea grijă de sine. Când adevărul acestei afirmaţii începe să fie înţeles de tine, vei şti că ai găsit cuvântul
pierdut sau cheia fiecărei uşi. EU SUNT (conştienţa ta) este cuvântul magic pierdut care s-a făcut trup în
asemănarea a ceea ce eşti conştient a fi.
EU SUNT EL. Chiar acum, te umbresc pe tine, cititorule, templul meu viu, cu prezenţa mea,
îmboldind asupra ta o nouă expresie. Dorinţele tale sunt cuvintele mele vorbite. Cuvintele mele sunt spirit şi
sunt adevărate şi nu se vor întoarce la mine fără să dea rod, ci vor împlini acolo unde le trimit [„Aşa va fi
cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi
îndeplineşte rostul lui”, Isaia 55:11]. Ele nu sunt ceva ce trebuie lucrat. Sunt veşminte pe care eu, sinele tău
fără formă, fără chip, le port. Iată! Eu, înveşmântat în dorinţa ta, stau la uşă (conştienţa ta) şi bat. Dacă- mi
auzi vocea şi- mi deschizi (mă recunoşti ca mântuitorul tău), voi intra şi voi cina cu tine şi tu cu mine [„Iată,
Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu
Mine”, Apocalipsa 3:20].
Cum se vor împlini cuvintele mele, dorinţele tale, nu e grija ta. Cuvintele mele au un fel de care tu nu
ştii [Ioan 4:32]. Căile lor sunt dincolo de pricepere [„de nepătruns”, Romani 11:33]. Tot ceea ce ţi se cere
este să crezi. Crede-ţi dorinţele a fi veşminte pe care mântuitorul tău le poartă. Credinţa ta că eşti acum ceea
ce doreşti să fii este dovada acceptării de către tine a darurilor vieţii. Ai deschis uşa pentru Domnul tău,
înveşmântat în dorinţa ta, să intre în momentul în care tu stabileşti această credinţă.
„Rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” [Marcu 11:24]. „[De poţi crede,] toate sunt
cu putinţă celui ce crede” [Marcu 9:23]. Fă imposibilul posibil prin credinţa ta; şi imposibilul (pentru alţii)
se va întrupa în lumea ta.

Toţi oamenii avuseseră dovada puterii credinţei. Credinţa care mută munţii este credinţa în tine. Nici
un om nu are credinţă în Dumnezeu dacă îi lipseşte încred erea în el însuşi. Credinţa ta în Dumnezeu e
măsurată de încrederea ta în tine însuţi. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” [Ioan 10:30], omul şi Dumnezeul lui
una sunt, conştiinţa şi manifestarea sunt una.

„Şi a zis Dumnezeu: ,Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape’” [Geneza/Facerea
1:6]. În mijlocul tuturor îndoielilor şi părerilor schimbătoare ale altora, să fie o convingere, o fermitate a
credinţei, şi vei vedea pământul uscat; credinţa ta va apărea. Răsplata este aceluia care îndură până la sfârşit
[„Dar cel ce va răbda până sfârşit, acela se va mântui”, Matei 24:13]. O convingere nu e o convingere dacă
poate fi scuturată. Dorinţa ta va fi ca norii fără ploaie dacă nu crezi.

Conştienţa ta necondiţionată sau EU SUNT este Fecioara Maria care „nu ştia de bărbat” [Luca 1:34]
şi totuşi, fără implicarea bărbatului, a conceput şi a născut un Fiu. Maria, conştienţa necondiţionată, a dorit şi
apoi a devenit conştientă a fi însăşi starea condiţionată pe care dorea să o exprime şi, într-un fel necunoscut
de alţii, a devenit aceea. Începe şi fă la fel; asumă-ţi conştienţa a ceea ce doreşti să fii şi tu, la rândul tău, vei
da naştere mântuitorului tău. Când se face vestirea, când impulsul sau dorinţa e deasupra ta, crede-o a fi
Cuvântul spus de Dumnezeu căutând întrupare prin tine. Nu vorbi nimănui despre acest lucru sfânt pe care l-
ai conceput. Închide secretul în tine şi „măreşte pe Domnul” [Luca 1:46], măreşte-ţi sau crede-ţi dorinţa a fi
mântuitorul tău venind pentru a fi cu tine.

Când această credinţă este atât de ferm stabilită încât te simţi încrezător în rezultate, dorinţa ta se va
întrupa pe sine. Cum se va face asta, nimeni nu ştie. Eu, dorinţa ta, am căi pe care tu nu le ştii [„Eu am de
mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”, Ioan 4:32]; căile mele sunt de nepătruns [„cât sunt de nepătrunse
căile Lui”, Romani 11:33]. Dorinţa ta poate fi asemănată cu o sămânţă, iar seminţele conţin în ele atât
puterea cât şi planul de auto-expresie. Conştienţa ta e pământul. Aceste seminţe sunt plantate cu succes
numai dacă, după ce te-ai revendicat pe tine a fi şi a avea ceea ce doreşti, aştepţi încrezător rezultate, fără
gânduri de nerăbdare.

Dacă aş fi înălţat în conştienţă până la naturaleţea dorinţei mele, voi trage automat manifestarea la
mine. Conştienţa e uşa prin care viaţa se arată pe sine. Conştienţa se concretizează întotdeauna.
 A fi conştient de a fi sau a avea orice înseamnă a fi sau a avea ceea ce eşti conştient a fi sau a avea.
Aşadar, înalţă-te până la conştienţa dorinţei tale şi o vei vedea exteriorizându-se automat.

Pentru a face asta, trebuie să-ţi negi identitatea actuală. „Să te lepezi de sine” [Marcu 8:34]. Negi sau
te lepezi de un lucru luându-ţi atenţia de la el. Pentru a lepăda un lucru, problemă sau ego din conştienţă,
insişti în Dumnezeu – Dumnezeu fiind EU SUNT.
„Stai neclintit şi cunoaşte că EU SUNT Dumnezeu [înălţa-Mă-voi pe pământ”, Psalm 45:10]. Crede,
simte că EU SUNT; cunoaşte că acest cunoscător dinlăuntrul tău, conştiinţa ta de a fi, e Dumnezeu. Închide-
ţi ochii şi simte-te a fi fără chip, fără formă şi înfăţişare. Abordează această liniştire de parcă ar fi cel mai
simplu din lume lucru de făcut. Această atitudine îţi va asigura succesul.
Când tot gândul la problemă sau la sine e lepădat din conştienţă fiindcă eşti acum absorbit sau pierdut
în sentimentul de numai „a fi EU SUNT”, atunci începe în această stare fără formă să te simţi a fi ceea ce
doreşti să fii, „EU SUNT Cel Ce SUNT”.

În clipa în care atingi un anumit grad de intensitate, astfel încât chiar te simţi a fi o nouă co ncepţie,
această nouă simţire sau conştienţă e stabilită şi, în timpul potrivit, se va personifica în lumea formei.
Această nouă percepţie se va exprima la fel de firesc cum exprimi tu acum actuala ta identitate. Pentru a
exprima calităţile unei conştienţe în mod firesc, trebuie să sălăşluieşti sau să trăieşti în acea conştienţă.
Atinge-o devenind una cu ea. A simţi un lucru intens, şi apoi rămâ nând încrezător că aşa este, face ca lucrul
simţit să apară în lumea ta. „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe ca să priveghez”
[Habacuc/Avacum 2:1] şi voi „privi izbăvirea Domnului” [2Cronici/2Paralipomena 20:17]. Voi sta ferm în
sentimentul meu, convins că aşa este, şi-mi voi privi dorinţa apărând.
„Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer” [Ioan 3:27]. Aminteşte-ţi, „cerul” e
conştienţa ta; Împărăţia Cerurilor e înlăuntrul tău. De aceea eşti avertizat în privinţa numirii vreunui om
„Tată”; conştienţa ta e Tatăl a tot ceea ce eşti. Din nou, ţi se spune, „să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe
drum” [Luca 10:4; 4Regi/2Împăraţi 4:29]. Nu privi la niciun om ca la o autoritate. De ce ai cere omului
permisiunea de a exprima, când îţi dai seama că lumea ta, în fiecare detaliu, a început în tine şi e menţinută
de tine ca singur centru concepţional?

Întreaga ta lume poate fi asemănată cu spaţiul solidificat ce oglindeşte credinţele şi acordurile tale,
proiectate de o prezenţă fără formă, fără faţă – EU SUNT-ul tău. Redu întregul la substanţa lui primordială şi
nimic nu va rămâne în afara ta, o prezenţă fără dimensiuni, cel care a conceput totul.
Cel care concepe ţine de o lege aparte. Concepţiile, sub această lege, nu trebuie măsurate după
realizări trecute sau modificate de capacităţile actuale, pentru că, fără a avea gând, concepţia se exprimă pe
sine într-un mod necunoscut omului.

Cufundă-te tainic înlăuntru şi însuşeşte-ţi noua conştienţă. Simte-te a fi ea, şi limitările trecute se vor
pierde complet şi uşor ca zăpada într-o zi fierbinte de vară. Nici nu-ţi vei aminti fostele limitări; ele nu au
făcut niciodată parte din această nouă conştienţă. La această renaştere s-a referit Iisus când i-a spus lui
Nicodim, „Trebuie să vă naşteţi de sus” [sau, „din nou”, Ioan 3:7]; nu era nimic altceva decât mutarea de la
o stare de conştienţă la alta.

„Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face ” [Ioan 14:13; similar, Ioan 15:16; Ioan 16:23].
Aceasta nu înseamnă, desigur, să ceri în cuvinte, pronunţând sunete cu buzele, Dumnezeu sau Iisus Hristos,
fiindcă milioane au cerut în felul acesta, fără rezultate. A te simţi a fi un lucru înseamnă să ceri acel lucru în
Numele Său. EU SUNT e prezenţa fără nume. A te simţi a fi bogat înseamnă a cere bogăţie în Numele Lui.
EU SUNT e necondiţionat. Nu e nici bogat nici sărac, nici puternic şi nici slab. Cu alte cuvinte, în EL nu e
nici grec nici evreu, încătuşat ori liber, bărbat sau femeie. Acestea sunt toate concepţii sau limitări ale celui
fără de limite, şi astfel, nume ale Celui fără de Nume. A te simţi a fi ceva înseamnă a cere Celui fără de
Nume, EU SUNT, să exprime acel nume sau acea natură.

„Cere orice vrei în Numele Meu însuşindu-ţi natura lucrului dorit şi Eu ţi- l voi da ţie.”
 EU SUNT EL

Căci dacă nu credeţi că EU SUNT [EL], veţi muri

în păcatele voastre” – Ioan 8:24

„Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3]. Asta e o vorbă
greu de acceptat de cei crescuţi în sisteme ortodox-religioase variate, dar iacătă-o. Toate lucrurile, bune, rele
şi neutre, au fost făcute de Dumnezeu. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut” [Geneza/Facerea 1:27].

Şi ca să adauge, aparent, la această confuzie, se mai spune, „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi
iată erau bune foarte” [Geneza/Facerea 1:31]. Ei? Ce vei face în privinţa acestei aparente anomalii? Cum va
corela omul toate lucrurile ca fiind bune, când ceea ce e el învăţat neagă acest fapt? Fie înţelegerea lui
Dumnezeu e greşită, fie ceva e radical în neregulă cu învăţăturile omului.

„Toate sunt curate pentru cei curaţi [iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li
s-au întinat lor şi mintea şi cugetul”, Tit/Titus 1:15]. Aceasta e o altă afirmaţie profund uluitoare. Toţi
oamenii „buni”, „oamenii-sfinţi”, sunt cei mai mari prohibiţionişti.

Adaugă afirmaţiilor de mai sus pe aceasta, „nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos
Iisus” [Romani 8:1], şi vei obţine o stavilă de netrecut pentru auto-numiţii judecători ai lumii. Asemenea
afirmaţii nu înseamnă nimic pentru de-sine-drepţii judecători ce orbeşte schimbă şi distrug umbre. Ei
continuă în credinţa fermă că îmbunătăţesc lumea. Omul, neştiind că lumea lui e conştienţa sa individuală
revărsată în afară, trudeşte în van să se conformeze părerilor altora în loc să se conformeze uneia şi singurei
păreri existente, anume, propria lui judecată de sine.

Când Iisus Şi-a descoperit conştienţa a fi această minunată lege a auto-guvernării, a declarat, „Şi Eu
însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr” [Ioan 17:19]. El ştia că propria conştienţă
este singura realitate, că lucrurile concretizate nu erau nimic mai mult decât stări diferite ale conştienţei.
Iisus i-a avertizat pe cei care-L urmau să caute mai întâi Împărăţia Cerurilor (acea stare a conştienţei care ar
produce lucrul dorit) şi toate lucrurile li se vor adăuga [Matei 6:33]. A mai afirmat şi că „EU SUNT
adevărul” [Ioan 14:6]. El ştia că adevărul, sau cauza a toate cele pe care omul le vede ca fiind lumea lui, era
conştienţa omului.
Iisus a realizat că lumea era făcută după asemănarea omului. El ştia că omul îşi vede lumea a fi ceea
ce este, pentru că omul este ceea ce este. Pe scurt, concepţia omului despre sine determină ceea ce el îşi vede
lumea a fi.
Toate lucrurile sunt făcute de Dumnezeu (conştiinţa) şi fără El, nimic nu e făcut din ceea ce e făcut
[Ioan 1:3]. Creaţia e judecată ca fiind bună, şi încă „bună foarte”, deoarece este asemănarea perfectă a acelei
conştienţe care a produs-o. A fi conştient de a fi un lucru şi apoi să te vezi exprimând altceva decât ceea ce
eşti conştient a fi e o violare a legii firii; astfel, nu ar fi bună. Legea firii nu e încălcată niciodată; omul
veşnic se vede pe sine exprimând ceea ce e el conştient a fi. Fie bună, rea sau neutră, este, totuşi, o
asemănare perfectă a concepţiei sale de sine; e bună şi e „bună foarte”.
Nu numai că toate lucrurile sunt făcute de Dumnezeu, toate lucrurile sunt făcute din Dumnezeu.
Toate sunt vlăstarele lui Dumnezeu. Dumnezeu este unul. Lucrurile sau diviziunile sunt proiecţii ale
unicului. Dumnezeu fiind unul, El trebuie să Se poruncească pe Sine a fi aparentul altceva, fiindcă nu e
nimic altceva. Absolutul nu poate conţine în sine ceva ce nu e el însuşi. Dacă putea, nu mai era absolutul,
unicul. Poruncile, pentru a fi eficiente, trebuie să fie date sieşi. „EU SUNT Cel Ce SUNT” este singura
poruncă eficientă. „EU SUNT Domnul şi afară de Mine nu e altul” [Isaia 45:5; Ioel/Ioil 2:27]. Nu poţi
porunci la ce nu e. Cum nu e altul, trebuie să îţi porunceşti ţie a fi ceea ce vei părea a fi.

Să clarific ce înţeleg prin „poruncă eficientă”. Nu repeţi ca un papagal afirmaţia, „EU SUNT Cel Ce
SUNT”; asemenea repetiţii seci ar fi atât stupide cât şi zadarnice. Nu cuvintele sunt cele care îi dau eficienţa;
este conştienţa de a fi lucrul cea care o face eficientă. Când spui „EU SUNT”, te declari a fi. Cuvintele „cel
ce/ceea ce” din afirmaţia „EU SUNT Cel Ce EU SUNT” indică ceea ce ai vrea tu să fii. Al doilea „EU
SUNT” din citat e strigătul de izbândă.
 Toată drama asta are loc înlăuntru, cu sau fără a folosi cuvinte. Stai neclintit şi cunoaşte că TU EŞTI.
Această linişte e obţinută observând observatorul. Repetă încet dar cu trăire, „EU SUNT – EU SUNT”, până
ce vei fi pierdut toată conştienţa despre lume şi te cunoşti ca doar fiind. Conştienţa, cunoaşterea că eşti, este
Atotputernic Dumnezeu; EU SUNT. După ce s-a atins asta, defineşte-te ca fiind ceea ce doreşti să fii
simţindu-te a fi lucrul dorit: EU SUNT acela. Această înţelegere că eşti lucrul dorit va cauza un fior să-ţi
străbată întreaga fiinţă. Când convingerea e stabilită şi crezi cu adevărat că eşti ceea ce doreşti să fii, atunci,
al doilea „EU SUNT” e exprimat ca un strigăt al victoriei. Această revelaţie mistică a lui Moise poate fi
văzută ca trei paşi distincţi: EU SUNT; EU SUNT liber; EU chiar SUNT!
Nu contează cum sunt aparenţele din jurul tău. Toate lucrurile fac loc pentru venirea Domnului. EU
SUNT Domnul venind în asemănarea a ceea ce sunt conştient a fi. Toţi locuitorii pământului nu- mi pot sta
înainte sau să- mi pună la îndoială autoritatea de a fi ceea e EU SUNT conştient că SUNT [„Toţi locuitorii
pământului sunt socotiţi ca o nimica şi El face ce voieşte cu oştirea cerească şi cu locuitorii pământului şi
nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui şi să-I zică: ‚Ce faci Tu?’”, Daniel 4:32].

„EU SUNT lumina lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12], cristalizându-se în forma concepţiei mele despre
mine. Conştienţa este lumina eternă care se cristalizează numai prin intermediul concepţiei tale despre sine.

Schimbă-ţi concepţia despre tine şi vei schimba automat lumea în care trăieşti. Nu încerca să schimbi
oamenii; ei sunt numai mesageri, spunându-ţi cine eşti. Reevaluează-te şi ei îţi vor confirma schimbarea.

Acum vei înţelege de ce Iisus S-a sfinţit pe Sine în loc să sfinţească pe alţii [Ioan 17:19], de ce
pentru cei puri toate sunt pure [Tit/Titus 1:15], de ce în Hristos Iisus (conştienţa trezită) nu e nicio osândire
[Romani 8:1]. Trezeşte-te din somnul osândirii şi dovedeşte principiul vieţii. Încetează nu numai judecarea
altora, dar şi osândirea ta proprie.

Ascultă revelaţia celui luminat, „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin
sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat [pentru acela întinat este” Romani 14:14] şi, iar,
„Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă!” [Romani 14:22].
Încetează să te mai întrebi dacă eşti sau nu vrednic sau nevrednic de a te revendica a fi ceea ce doreşti
să fii. Vei fi osândit de lume numai atâta timp cât te vei osândi tu însuţi.
Nu trebuie să produci nimic. Lucrările sunt săvârşite. Principiul prin care toate lucrurile sunt făcute şi
fără de care nimic nu e făcut din ce e făcut este etern. Tu eşti acest principiu. Conştiinţa ta de a fi este
această lege veşnică. Asumă-ţi conştienţa a ceea ce doreşti să exprimi. Reve ndic-o până ce devine o
manifestare naturală. Simte-o şi trăieşte înlăuntru acel sentiment până ce îl faci adevărata ta natură.
Iată o formulă simplă. Ia-ţi ate nţia de la concepţia ta actuală de sine şi plaseaz-o pe acel ideal al
tău, idealul pe care l-ai avut până acum, deşi dincolo de pute rile tale. Revendică-te a fi idealul tău, nu
ca ceva ce vei fi în timp, ci ca ceea ce eşti în prezentul imediat. Fă asta, şi lumea ta actuală a limitărilor
se va dezintegra pe măsură ce noua ta revendicare se înalţă precum fenixul din propria lui cenuşă.
„Să nu vă temeţi, nici să vă spăimântaţi de mulţimea aceasta mare, căci războiul nu este al vostru, ci
al lui Dumnezeu” [2Cronici/2Paralipomena 20:15]. Tu nu lupţi împotriva problemei tale; problema ta va
trăi numai atâta timp cât eşti conştient de ea. Ia-ţi atenţia de la problema ta şi multitudinea de motive din
cauza cărora nu-ţi poţi obţine idealul. Concentrează-ţi în întregime atenţia pe lucrul dorit.

„Lasă tot şi vino după Mine” [Matei 8:22; 9:9; Luca 5:27]. În faţa obstacolelor aparent cât munţii,
revendică-ţi libertatea. Conştienţa libertăţii este Tatăl libertăţii. Are o cale de a se exprima pe sine de care
nici un om nu ştie.

„Nu voi aveţi să vă luptaţi de astă dată; dar înşiraţi- vă, staţi şi priviţi izbăvirea Domnului, pe care o
va trimite El vouă” [2Cronici/2Paralipomena 20:17].

„EU SUNT Domnul”. EU SUNT (conştienţa ta) este Domnul. Conştienţa că lucrul e făcut, că
lucrarea e săvârşită, este Domnul oricărei situaţii. Ascultă cu atenţie promisiunea, „Nu voi aveţi să vă luptaţi
de astă dată; dar înşiraţi- vă, staţi şi priviţi izbăvirea Domnului, pe care o va trimite El vouă ”
[2Cronici/2Paralipomena 20:17].
 Vouă [ţie]! Acea conştienţă particulară cu care eşti tu identificat este Domnul înţelegerii. El, fără
ajutor, va stabili lucrul asupra căruia s-a făcut înţelegerea pe pământ.

Poţi tu, în faţa armatelor de motive din a căror cauză nu se poate face un lucru, intra liniştit
într-o înţelegere cu Domnul că e deja făcut? Poţi tu, acum, că L-ai găsit pe Domnul a fi conştienţa ta
de sine, deveni conştient de faptul că bătălia e câştigată? Poţi tu, indiferent de cât de aproape şi
ameninţător pare a fi inamicul, continua în încrederea ta, stând neclintit, ştiind că victoria e a ta?
Dacă poţi, vei vedea mântuirea Domnului.

Aminteşte- i, răsplata e a celui ce îndură [Matei 24:13]. Stai liniştit/neclintit [Psalm 46:10]. „A sta
liniştit/neclintit” înseamnă convingerea profundă că totul e bine; e gata, s-a terminat. Indiferent de ce auzi
sau vezi, rămâi nemişcat, conştient de a fi victorios la sfârşit. Toate lucrurile sunt făcute prin asemenea
înţelegeri, şi fără o asemenea înţelegere, nimic nu e făcut din ceea ce e făcut [Ioan 1:3]. „EU SUNT cel ce
SUNT” [Ieşirea/Exodul 3:14].

În Apocalipsă, se consemnează că un cer nou şi un pământ nou vor apărea [21:1]. Lui Ioan, arătându-
i-se această viziune, i s-a spus să scrie, „Făcutu-s-a” [„s-a săvârşit”, 21:6]. Cerul e conştienţa ta, iar
pământul, starea ei solidificată. Aşadar, acceptă, la fel ca Ioan – „Făcutu-s-a”.

Tot ce ţi se cere ţie, celui care cauţi o schimbare, este să te înalţi la nivelul a ceea ce doreşti; fără
să zăboveşti asupra modului de exprimare, consemnează că s -a isprăvit, simţind naturaleţea de a fi
acea schimbare.

Iată o analogie care te-ar putea ajuta să înţelegi acest mister.

Să presupunem că ai intrat într-un cinematograf tocmai când filmul prezentat e spre sfârşit. Tot ce ai
văzut din film a fost finalul fericit. Pentru că voiai să vezi întreaga poveste, ai aşteptat să ruleze din nou.
Odată cu secvenţele ce duc spre punctul culminant, eroul e înfăţişat ca fiind acuzat, împresurat de dovezi
false şi toate cele menite să smulgă lacrimile audienţei. Dar, tu, cunoscând perfect finalul, rămâi calm,
înţelegând că, indiferent de aparentele direcţii ale filmului, sfârşitul deja a fost definit.
În mod similar, îndreaptă-te spre finalul a ceea ce cauţi; fii martor al finalului său fericit simţind
conştient că exprimi şi ai deja ceea ce doreşti să exprimi şi să ai; iar tu, prin credinţă, deja înţelegând finalul,
vei avea încrederea născută din această cunoaştere. Această cunoaştere te va susţine prin intervalul necesar
de timp care- i ia filmului să se desfăşoare. Nu cere ajutor omului; simte, „Făcutu-s-a”, revendicându-te
conştient a fi, acum, ceea ce, ca om, speri să fii.
 FACĂ-SE VOIA TA
„Facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” – Luca 22:42

„Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” [Luca 22:44; „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să
treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”, Matei 26:42; „Depărtează paharul acesta de la Mine.
Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu”, Marcu 14:36]. Această resemnare nu e o oarbă realizare că „Eu
nu fac nimic de la Mine, Tatăl din Mine, El face lucrarea” [„Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud,
judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”, Ioan
5:30; „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu l e vorbesc
de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui”, Ioan 14:10].

Când vrea ceva, omul încearcă să facă acel ceva ce acum nu există să apară în timp şi spaţiu. Prea
adesea nu suntem conştienţi de ceea ce facem de fapt. Afirmăm la nivel subconştient că nu avem capacitatea
de expresie. Ne spunem dorinţa în speranţa de a obţine capacităţile necesare într- un timp viitor. „EU nu
SUNT, dar voi fi”.
Omul nu îşi dă seama că propria conştienţă e Tatăl Care face lucrarea, aşa că el încearcă să exprime
ceea ce el nu e conştient a fi. Atari trude sunt condamnate eşecului; numai prezentul se exprimă. Dacă nu
sunt conştient a fi ceea ce caut, nu o voi găsi. Dumnezeu (conştienţa ta) este substanţa şi plinătatea a toate.
Voia Domnului este recunoaşterea a ceea ce e, nu a ceea ce va fi. În loc să înţelegem asta ca „Facă-se voia
Ta”, vezi-o ca „S-a făcut voia Ta”. Lucrările sunt săvârşite.

Principiul prin care toate lucrurile sunt făcute vizibile este etern. „Ochii nu au văzut, nici urechile nu
au auzit şi nici în inimile oamenilor nu s-au suit lucrurile pe care Dumnezeu, pentru cei care iubesc Legea,
le-a pregătit” [„Ci precum este scris: ‚Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-
au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El’. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin
Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”, 1Corinteni 2:9-10].

Când un sculptor priveşte la o bucată de marmură fără formă, el vede, îngropată în masa ei brută,
opera sa de artă săvârşită. Sculptorul nu-şi face capodopera, el numai o dezvăluie îndepărtând acea parte de
marmură care ascunde concepţia lui.

Acelaşi lucru se aplică şi la tine. În conştienţa ta fără formă stă îngropat tot ceea ce te vei concepe
vreodată a fi. Recunoaşterea acestui adevăr te va transforma din lucrătorul neiscusit ce încearcă s-o facă în
marele artist care o recunoaşte a fi deja o capodoperă.

Revendicarea ta că deja eşti acum ceea ce vrei să fii va înlătura vălul întunericului omenesc şi astfel ţi
se va dezvălui perfect revendicarea; EU SUNT acela. Voia Domnului s-a exprimat prin cuvintele văduvei,
„E bine” [„e sănătos”, probabil 4Regi 4:27]. Voia omului ar fi fost, „Va fi bine” [„va fi sănătos”]. A
afirma, „Voi fi bine” înseamnă a spune, „Sunt bolnav”. Dumnezeu, Eternul Acum, nu e batjocorit de cuvinte
sau repetiţii zadarnice. Dumnezeu personifică încontinuu ceea ce este. De aceea, resemnarea lui Iisus (Care
S-a făcut egal cu Dumnezeu) a însemnat întoarcerea de la recunoaşterea lipsei (pe care o indică viitorul prin
„Voi fi”) la recunoaşterea avutului, revendicând, „EU SUNT acel lucru; s-a săvârşit; mulţumescu-Ţi, Tată”.
Acum vei înţelege înţelepciunea din cuvintele prorocului când afirmă, „Cel slab să zică: ,EU SUNT
tare!’”, Ioel/Ioil 3:10/4:10. Omul, în orbirea lui, nu va lua în seamă sfatul prorocului; el continuă să se
revendice a fi slab, sărac, nenorocit şi toate celelalte expresii nedorite din care încearcă să se elibereze,
revendicând prosteşte că va fi liber de aceste caracteristici în aşteptarea viitorului. Asemenea gânduri încalcă
singura lege care îl poate elibera vreodată.

E numai o singură uşă prin care ceea ce cauţi poate intra în lumea ta. „EU SUNT Uşa” [Ioan 10:9].
Când spui, „EU SUNT”, te declari a fi, persoana întâi, timpul prezent; nu e niciun viitor. A şti că EU
SUNT înseamnă a fi conştient de a fi. Conştienţa e singura uşă. Dacă nu eşti conştient a fi ceea ce cauţi,
cauţi în zadar.
 Dacă judeci după aparenţe, vei continua să fii înrobit de evidenţa simţurilor tale. Pentru a rupe
această vrajă hipnotică a simţurilor, ţi se spune, „Mergi înăuntru şi închide uşa” [„Tu însă, când te rogi,
intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie”, Matei 6:6]. Uşa simţurilor trebuie bine-închisă înainte ca noua ta revendicare să
fie onorată. A închide uşa simţurilor nu este atât de dificil precum pare la început. Se face fără efort.

E cu neputinţă să slujeşti la doi stăpâni în acelaşi timp [Matei 6:24, Luca 16:13]. Stăpânul la care
serveşte omul este cel de care omul e conştient a fi. Sunt Domn şi Stăpân a ceea ce sunt conştient a fi. Nu e
niciun efort pentru mine să conjur sărăcia, dacă sunt conştient a fi sărac. Slujitorul meu (sărăcia) este silit să
mă urmeze (conştientul de sărăcie) atâta timp cât EU SUNT (Domnul) conştient a fi sărac.

În loc de a lupta împotriva evidenţei simţurilor, te revendici a fi ceea ce doreşti să fii. În timp ce
atenţia ta se aşează pe revendicarea aceasta, uşile simţurilor se închid automat în faţa fostului tău stăpân
(ceea ce erai conştient a fi). Pe când te laşi pierdut în sentimentul de a fi (ceea ce revendici acum a fi
adevărat despre tine), uşile simţurilor se deschid din nou, dezvăluindu-ţi lumea a fi expresia perfectă a ceea
ce eşti conştient a fi.
Să urmăm exemplul lui Iisus, Care a realizat că, om fiind, nu putea face nimic pentru a-Şi schimba
imaginea prezentă a lipsei. A închis uşa simţurilor Sale în faţa problemei Sale şi S-a dus la Tatăl, Cel pentru
Care toate lucrurile sunt cu putinţă [Matei 19:26; Marcu 9:23; 10:27; 14:36; Luca 18:27; Fapte 8:37].
Negându-Şi evidenţa simţurilor, S-a revendicat a fi tot ceea ce, cu o clipă mai devreme, simţurile Sale
Îi spuneau că nu era. Ştiind că întotdeauna conştienţa îşi exprimă asemănarea pe pământ, El a rămas în
conştienţa revendicată până ce uşile (simţurile Sale) s-au deschis şi au confirmat stăpânirea Domnului.

Aminteşte-ţi, EU SUNT este Domnul a toate. Nu mai întrebuinţa nicicând voia omului care revendică
„Eu voi fi”. Fii resemnat ca Iisus şi revendică, „EU SUNT ace la”.
 NICI UN ALT DUMNEZEU

EU SUNT Cel dintâi şi Cel de pe urmă

şi nu este alt dumnezeu afară de Mine! – Isaia 44:6

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos

din pământul Egiptului, din casa robiei.
Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. – Deuteronomul 5:6,7

„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”. Cât timp omul întreţine o credinţă într-o putere în afara lui,
atâta timp se va priva pe sine de fiinţa care el este. Fiecare credinţă în puteri în afara sa, fie pentru bine sau
rău, va deveni matriţa imaginii turnate a idolatriei.
Credinţele în puterea medicamentelor de a lecui, dietelor de a întări, banilor de a da siguranţă, sunt
cămătari de valori sau de bani care trebuie uzurpaţi [Matei 21:12; Marcu 11:15; Luca 19:45; Ioan 2:14,15]
de la puterea prin care apoi omul poate manifesta fără greş respectivele calităţi. Această înţelegere izgoneşte
schimbătorii de bani din Templu. Voi sunteţi Templul lui Dumnezeu Cel Viu [„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi
templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”, 1Corinteni 3:16; „Sau nu ştiţi că
trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu
sunteţi ai voştri?”, 1Corinteni 6:19; „Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi
suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: ‚Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi
Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu’”, 2Corinteni 6:16], un Templu făcut fără mâini. „Scris este: ‚ Casa
Mea, casă de rugăciune se va chema’, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” [Matei 21:13; „Căci templul Meu,
locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele”, Isaia 56:7].

Hoţii care te privează sunt propriile tale credinţe. Este credinţa ta într- un lucru, nu lucrul în sine, cea
care te ajută. Există o singură putere: EU SUNT EL. Din cauza credinţei tale în lucruri din afară, le atribui
putere transferând puterea care eşti tu în lucruri din afară. Înţelege că tu însuţi eşti puterea pe care ai dat-o
din greşeală condiţiilor externe. Biblia compară omul fixat în opinii cu o cămilă care n-ar putea trece prin
urechea acului [Matei 19:24; Marcu 10:25; Luca 18:25]. „Urechea acului” la care se face referire era o
poartă mică în zidurile Ierusalimului, atât de îngustă încât o cămilă nu putea trece prin ea până ce era
eliberată de povară. Omul bogat, adică cel împovărat de false concepte omeneşti, nu poate intra în Împărăţia
Cerurilor până ce nu se debarasează de poverile sale [Matei 19:23], aşa cum nu poate nici cămila trece prin
mica poartă.

Omul se simte atât de în siguranţă în legile, opiniile şi credinţele sale făcute de om, încât le investeşte
cu o autoritate pe care nu o au. Satisfăcut că atotcunoaşterea sa e totul, el rămâne neştiutor că toate
aparenţele sunt numai stări ale minţii exteriorizate. Dacă ar realiza asta, conştienţa unei calităţi ar exterioriza
acea calitate, fără ajutorul vreunei sau mai multor valori şi ar stabili unica valoare, propria lui conştienţă.

„Dar Domnul este în templul Său cel sfânt” [Habacuc/Avacum 2:20]. Conştienţa sălăşluieşte în ceea
ce este conştientă a fi. EU SUNT este Domn şi omul, templul Său. Ştiind despre conştienţă că se
concretizează pe sine, omul trebuie să- i ierte pe toţi oamenii pentru că sunt ceea ce sunt. El trebuie să
realizeze că toţi exprimă (fără ajutorul altora) ceea ce sunt ei conştienţi a fi. Petru, omul iluminat sau
disciplinat, ştia că o schimbare a conştienţei ar produce o schimbare a expresiei. În loc de a simpatiza cu
cerşetorii de-o viaţă de la poarta templului, a declarat, „Argint şi aur nu am (pentru tine), dar ce am
(conştienţa de libertate), îţi dau [– În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă”, Fapte 3:6].

„Înflăcărează darul lui Dumnezeu din tine” [„Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui
Dumnezeu, care este în tine”, 2Timotei 1:6]. Încetează a mai cerşi; revendică-te a fi ceea ce hotărăşti să fii.
Fă asta şi vei sări şi tu din lumea schilozilor în lumea libertăţii, cântând osanale Domnului, EU SUNT. „Mai
mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” [1Ioan 4:4]. Acesta e strigătul fiecăruia care îşi află
propria conştiinţă de a fi ca fiind Dumnezeu. Recunoaşterea acestui lucru de către tine va curăţa automat
templul, conştienţa ta, de hoţi şi tâlhari, redându-ţi stăpânirea peste lucruri pe care ai pierdut-o în momentul
în care ai uitat porunca, „Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine!”
 PIATRA DE TEMELIE
[Eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte.]
Dar fiecare să ia seama cum zideşte;
Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos.
Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie,
Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua Domnului. – 1Corinteni 3:10-13

Temelia a toată expresia este conştienţa. Încearcă omul cât o vrea, el nu poate găsi o altă cauză a
manifestării în afară de conştienţa lui de a fi. Omul gândeşte că a găsit cauza bolii în microbi, cauza
războiului în ideologii politice conflictuale şi lăcomie. Toate aceste descoperiri ale omului, catalogate drept
esenţă a Înţelepciunii, sunt nebunie în ochii lui Dumnezeu.
Există o singură putere şi această putere e Dumnezeu (conştienţa). Ucide; dă viaţă; răneşte; vindecă;
face toate lucrurile, bune, rele sau neutre.

Omul se mişcă într-o lume care nu e nici mai mult nici mai puţin decât conştienţa lui concretizată.
Neştiind asta, el se războieşte cu reflecţiile sale în timp ce el ţine vie lumina şi imaginile care proiectează
reflecţiile. „EU SUNT lumina lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12]. EU SUNT (conştienţa) e lumina. Ceea ce sunt
conştient a fi (concepţia mea despre mine) – cum ar fi „Sunt bogat”, „Sunt sănătos”, „Sunt liber” –
reprezintă imaginile. Lumea e oglinda ce măreşte tot ce EU SUNT conştient a fi.

Încetează să tot încerci a schimba lumea, fiindcă e numai o oglindă. Tentativa omului de a
schimba lumea prin forţă e la fel de nerodnică precum s pargerea unei oglinzi în spe ranţa de a-şi
schimba faţa. Lasă oglinda şi schimbă-ţi faţa. Lasă lumea în pace şi schimbă-ţi concepţiile despre tine.
Reflecţia va fi apoi satisfăcătoare.

Libertatea sau închisoarea, satisfacţia sau frustrarea pot fi diferenţiate numai de conştiinţa de a fi.
Indiferent de problema ta, durata sau magnitudinea ei, atenţia ascuţită la aceste instrucţiuni va elimina, într-
un timp uluitor de scurt, chiar şi amintirea problemei. Pune-ţi următoarea întrebare: „Cum m-aş simţi de aş fi
liber?”. În chiar clipa în care îţi pui sincer întrebarea asta, vine răspunsul. Nici un om nu- i poate spune altuia
satisfacţia dorinţei sale împlinite. Rămâne pentru fiecare în înlăuntrul său să experimenteze sentimentul şi
bucuria schimbării sale automate de conştienţă.

Sentimentul sau fiorul care vine în răspuns la această auto-chestionare este starea-Tată a
conştienţei sau Piatra de Temelie pe care schimbarea conştientă se zideşte. Cum exact se va întrupa
acest sentiment, nimeni nu ştie, dar se va întrupa; Tatăl (conştienţa) are căi pe care omul nu le
pătrunde [Romani 11:33]; e legea neschimbătoare.
Toate lucrurile îşi exprimă natura. Purtând un sentiment, devine natura ta. Ar putea lua o clipă sau un
an – depinde în întregime de gradul de convingere. Îndoielile dispărând şi tu simţindu-te „EU SUNT
aceasta”, începi să dezvolţi fructul sau natura lucrului care te simţi a fi. Când cineva cumpără o pălărie nouă
sau o pereche de pantofi, el crede că toată lumea ştie că sunt noi. Se simte nefiresc cu noile sale achiziţii –
până ce devin o parte din el. Acelaşi lucru se aplică la purtarea noii stări de conştienţă. Când îţi pui
întrebarea, „Cum m-aş simţi dacă dorinţa mea ar fi împlinită în acest moment?”, răspunsul automat, până ce
se acomodează prin timp şi folosinţă, e, în realitate, jenant. Perioada de ajustare pentru a realiza acest
potenţial al conştienţei este comparabilă cu noutatea purtării articolelor de îmbrăcăminte.

Neştiind că propria ta conştienţă se reflectă pe sine în condiţiile din jurul tău, ca şi femeia lui Lot, tu
priveşti înapoi continuu spre problema ta şi iar devii hipnotizat de aparenta sa naturaleţe [Geneza/Facerea
19]. Ia seama la vorbele lui Iisus (mântuirea): „Lasă tot şi vino după Mine” [Matei 4:19; Matei 8:22;
Matei 16:24; Matei 19:21; Marcu 1:17; Marcu 8:34; Marcu 10:21; Luca 9:23; Luca 18:22].
„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” [Matei 8:22; Luca 9:60]. Se poate să te fi hipnotizat
problema ta prin realitatea şi naturaleţea ei aparente încât îţi vine greu să porţi noul sentiment sau conştiinţă
a mântuirii tale. Însă trebuie să-ţi asumi aceste veşminte, de e să ai rezultate. Piatra (conştienţa) pe care au
respins-o ziditorii (n-ar purta-o) [Psalm 118/117:22; Matei 21:42; Marcu 12:10; Luca 20:17; Fapte 4:11;
1Petru 2:4;7] este principala piatră unghiulară şi altă fundaţie nimeni nu poate aşeza.
 CELUI CE ARE

Luaţi seama deci cum auziţi;

celui ce are i se va da;
iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are se va lua de la el. – Luca 8:18

Biblia, care este cea mai mare carte psihologică scrisă vreodată, avertizează omul să fie conştient de
ceea ce aude; apoi urmează această atenţionare prin afirmaţia, „iar de la cel ce nu are, şi ce i se pare că are
se va lua de la el”. Deşi mulţi privesc la această afirmaţie ca la una dintre cele mai crude şi nedrepte dintre
zicerile atribuite lui Iisus, rămâne totuşi o lege dreaptă şi milostivă bazată pe principiul de expresie
neschimbător al vieţii.

Necunoaşterea de către om a funcţionării legii nu îl exonerează, nici nu- l fereşte de rezultate. Legea e
impersonală şi astfel nepărtinitoare [Fapte 10:34; Romani 2:11]. Omul e avertizat să fie selectiv în ceea ce
aude şi acceptă ca adevărat. Tot ceea ce omul acceptă ca adevărat lasă o impresie pe conştienţa sa şi trebuie,
în timp, să fie dovedit sau infirmat. Auzul intuitiv este mijlocul perfect prin care omul înregistrează impresii.
Un om trebuie să se disciplineze pentru a auzi numai ceea ce vrea să audă, indiferent de zvonuri sau evidenţa
contrară a simţurilor sale. Condiţionându-şi auzul perceptiv, el va reacţiona doar la acele impresii asupra
cărora a consimţit. Această lege nu dă greş niciodată. Condiţionat deplin, omul devine incapabil de a auzi
altceva decât ceea ce contribuie la dorinţa sa.

Dumnezeu, după cum ai descoperit, este acea conştienţă necondiţionată care îţi dă tot ceea ce eşti
conştient a fi. A fi conştient a fi ori a avea ceva înseamnă a fi sau a avea ceea ce eşti conştient a fi. Pe acest
principiu neschimbător stau toate lucrurile. Este imposibil pentru orice să fie altceva decât ceea ce este
conştient a fi. „Celui ce are (ceea ce este el conştient a fi) i se va da”. Bun, rău, neutru – nu contează – omul
primeşte însutit ceea ce este el conştient a fi. În consecinţa acestei neschimbătoare legi, „Celui ce nu are, i se
va lua şi i se va adăuga celui ce are”, bogatul devine mai bogat, săracul mai sărac. Poţi spori numai ceea ce
eşti conştient a fi.

Toate lucrurile gravitează spre acea conştienţă cu care sunt în rezonanţă. Similar, toate lucrurile se
desprind de acea conştienţă cu care nu sunt în rezonanţă. Împarte averea lumii în mod egal între toţi oamenii
şi, în scurt timp, aceste diviziuni egale vor fi tot disproporţionate c um au fost. Averea îşi va găsi drumul
înapoi spre buzunarele celor de la care a fost luată. În loc să te alături corului celor care „n-au şi n-au” şi care
vor să- i distrugă pe cei care au, recunoaşte această neschimbătoare lege a expresiei. Defineşte-te conştient ca
fiind ceea ce doreşti.

Odată definită, revendicarea ta conştientă stabilită, continuă în această încredere până ce răsplata este
primită. La fel de sigur cum ziua urmează nopţii, orice atribut, revendicat conştient, se va manifesta pe sine.
Astfel, ceea ce lumii ortodoxe adormite îi pare o lege crudă şi nedreaptă devine celui iluminat una dintre cele
mai milostive şi juste afirmaţii ale adevărului.

„N-am venit să stric, ci să împlinesc” [Matei 5:17]. Nimic nu e distrus, de fapt. Orice aparentă
distrugere este rezultatul schimbării în conştienţă. Conştienţa veşnic umple din plin starea în care
sălăşluieşte. Starea din care se detaşează conştienţa pare celor nefamiliarizaţi cu această lege a fi distructivă.
Totuşi, aceasta e numai pregătitoare unei noi stări de conştienţă. Revendică-te a fi ceea ce vrei, umplut din
plin. „Nimic nu e distrus. Totul e împlinit”.

„Celui ce are i se va da”.

 CRĂCIUNUL
Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu,
şi vor chema numele Lui Emanuel,
care se tâlcuieşte: „Cu noi este Dumnezeu”. – Matei 1:23.

Una dintre cele mai controversate afirmaţii din Noul Testament vizează conceperea virgină şi
Naşterea lui Iisus care i-a urmat, o concepere la care bărbatul nu a luat parte. Se consemnează că o Fecioară
a conceput un Fiu fără ajutorul bărbatului, apoi, în secret şi fără efort, a dat naştere conceperii sale. Aceasta e
fundaţia pe care se sprijină întreaga creştinătate.

Lumii creştine i se cere să creadă această poveste, fiindcă omul trebuie să creadă incredibilul pentru
a-şi exprima din plin măreţia care el este.

Ştiinţific, omul ar putea înclina să respingă întreaga Biblie, ca fiind neadevărată, pentru că raţiunea
lui nu-i va îngădui să creadă că o naştere virgină e fiziologic posibilă, dar Biblia este un mesaj pentru suflet
şi trebuie interpretată psihologic de va fi ca omul să- i descopere adevărata simbologie. Omul trebuie să
înţeleagă această poveste ca o dramă psihologică în loc de o înşiruire de realităţi fizice. Făcând asta, el va
descoperi Biblia ca fiind bazată pe o lege care, de e auto- însuşită, va rezulta într-o expresie manifestată ce-i
va transcende şi cele mai sălbatice vise de împlinire. Pentru a aplica această lege a auto-expresiei, omul
trebuie să se şcolească şi disciplineze în credinţa ce stă pe platforma că „lui Dumnezeu toate Îi sunt cu
putinţă” [Matei 19:26; Marcu 9:23; 10:27; 14:36; Luca 18:27; Fapte 8:37].

Datele excepţional de dramatice ale Noului Testament, anume, Naşterea, Moartea şi Învierea lui Iisus
au fost calculate şi datate pentru a coincide cu anumite fenomene astronomice. Misticii care au consemnat
această poveste au observat că, în anumite anotimpuri ale anului, schimbări benefice de pe pământ
coincideau cu schimbări astronomice de sus. Scriind această dramă psihologică, ei au per sonificat povestea
sufletului ca biografie a omului. Folosind aceste schimbări cosmice, au marcat Naşterea şi Învierea lui Iisus
pentru a sublinia că aceleaşi schimbări benefice au loc psihologic în conştienţa omului supus legii.
Chiar şi pentru cei care nu reuşesc să o înţeleagă, povestea Crăciunului este una dintre cele mai
frumoase poveşti spuse vreodată. Desfăşurată în lumina simbologiei sale mistice, se dezvăluie ca adevărata
naştere a fiecărei manifestări din lume.

Această naştere virgină s-a consemnat ca având loc pe 25 decembrie sau, cum o celebrează anumite
societăţi secrete, în Ajunul Crăciunului, la miezul nopţii de 24 decembrie. Misticii au stabilit această dată
pentru a marca naşterea lui Iisus fiindcă era în relaţie cu marile beneficii pământeşti pe care le semnifică
această schimbare astronomică.

Observaţiile astronomice care i-au inspirat pe autorii acestei drame să folosească aceste date erau
făcute toate în emisfera nordică; deci din punct de vedere astronomic, opusul ar fi adevărat de ar fi văzut de
la latitudini sudice. Totuşi, această poveste era consemnată în nord şi astfel bazată pe observaţii nordice.
Omul a descoperit foarte devreme că soarele juca un rol dintre cele mai importante în viaţa sa, că,
fără soare, viaţa fizică aşa cum o ştim, nu putea fi. Deci aceste date de cea mai mare importanţă în povestea
vieţii lui Iisus sunt bazate pe poziţia soarelui văzut de pe pământ de la latitudinile nordice.
După ce soarele îşi atinge cel mai înalt punct pe cer în iunie, cade gradual spre sud, luând cu el viaţa
lumii plantelor astfel că în decembrie aproape întreaga natură va fi încremenit. De-ar continua să cadă spre
sud, întreaga natură ar fi încremenită spre moarte. Totuşi, pe 25 decembrie, soarele îşi începe marea mutare
spre nord, aducând cu sine promisiunea mântuirii şi a noii vieţii pentru lume. Cu fiecare zi în care soarele
răsare tot mai sus pe cer, omul prinde încredere în mântuirea de moarte prin frig şi înfometare, fiindcă ştie
că, pe măsură ce se mută spre nord şi trece de ecuator, întreaga natură se va înălţa din nou, va fi înviată din
lungul său somn de iarnă.

Ziua noastră e măsurată de la miez la miez de noapte şi, fiindcă ziua vizibilă începe în est şi se
sfârşeşte în vest, anticii spuneau că ziua se naşte din acea constelaţie care ocupa orizontul estic la miezul
nopţii. În Ajunul Crăciunului, sau miezul nopţii de 24 Decembrie, constelaţia Fecioarei se înalţă acolo.
 Aşa că s-a consemnat că acest Fiu sau Mântuitor al lumii s-a născut din Fecioară. S-a mai consemnat,
de asemenea, că această Mamă Fecioară călătorea prin noapte, că s-a oprit la un han şi i s-a dat singura odaie
liberă, între animale, şi acolo, într-o iesle, unde se hrănesc animalele, păstorii au găsit Pruncul Sfânt.
Animalele cu care Sfânta Fecioară a fost găzduită sunt sfintele animale ale zodiacului. Acolo, în acel
constant mişcător cerc al animalelor astronomice stă Sfânta Mamă, Fecioara, şi acolo o vei vedea în fiecare
miez de noapte la 24 decembrie, stând la orizontul răsăritean, când soarele şi mântuitorul lumii îş i începe
călătoria spre miazănoapte.

Psihologic, această naştere are loc în om în acea zi când omul îşi descoperă conştiinţa de a fi drept
soarele şi mântuitorul lumii sale. Când omul cunoaşte semnificaţia afirmaţiei mistice, „Eu sunt lumina
lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12], el va realiza că al său EU SUNT, sau conştienţa, este soarele vieţii lui, care
soare radiază imagini pe ecranul spaţiului. Aceste imagini sunt în asemănarea a ceea ce el, ca om, este
conştient a fi. Astfel, calităţi şi atribute care apar mişcându-se pe ecranul lumii lui sunt într-adevăr proiecţii
ale acestei lumini din sine însuşi.

Nenumăratele speranţe şi ambiţii neîmplinite ale omului sunt seminţele care sunt îngropate în
conştienţa sau pântecele virgin al omului. Acolo rămân ca seminţele pământului, ţinute în pustiul îngheţat al
iernii, aşteptând ca soarele să se mişte spre miazănoapte sau ca omul să se întoarcă la cunoaşterea a cine este
el. Întorcându-se, el se mişcă spre miazănoapte prin recunoaşterea adevăratului său sine, revendicând, „EU
SUNT lumina lumii”.
Când omul îşi descoperă conştiinţa sau EU SUNT-ul a fi Dumnezeu, mântuitorul lumii sale, el va fi
ca soarele în trecerea lui nordică. Toate impulsurile şi ambiţiile lui ascunse vor fi atunci încălzite şi stimulate
spre naştere prin această cunoaştere a adevăratului său sine. El se va revendica a fi ceea ce până atunci spera
a fi. Fără ajutorul vreunui om, se va defini pe sine ca ceea ce doreşte să exprime. Va descoperi că al său EU
SUNT este Fecioara ce concepe fără ajutorul bărbatului, că toate concepţiile sale despre sine, când sunt
simţite şi fixate în conştienţă, vor fi întrupate cu uşurinţă ca realităţi vii în lumea lui.

Omul va realiza într-o zi că această întreagă dramă are loc în conştienţa lui, că necondiţionata lui
conştienţă, sau EU SUNT, este Fecioara Maria dorind să exprime, că prin această lege a auto-expresiei el se
defineşte pe sine ca fiind ceea ce doreşte să exprime şi că fără ajutorul sau cooperarea nimănui el va exprima
ceea ce conştient s-a revendicat şi definit pe sine ca fiind.
Va înţelege atunci: de ce Crăciunul este fixat pe 25 decembrie, în timp ce Paştele e o dată
schimbătoare; de ce întreaga creştinătate se sprijină pe concepţia virgină; că propria lui conştienţă este
pântecele virgin sau mireasa Domnului primind impresii ale auto- impregnării şi apoi fără ajutor întrupează
aceste impresii ca expresii ale vieţii sale.
 RĂSTIGNIREA ŞI ÎNVIEREA

EU SUNT Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine,

chiar dacă va muri, va trăi. – John 11:25

Misterul Răstignirii [Crucificării] şi cel al Învierii sunt atât de întreţesute încât, pentru a fi pe deplin
înţelese, cele două trebuie explicate împreună, fiindcă unul îl determină pe celălalt. Misterele sunt
simbolizate pe pământ în ritualurile de Vinerea Mare şi Paşti. Ai observat că aniversarea acestui eveniment
cosmic, anunţat în fiecare an de Biserică, nu este o dată fixă, aşa cum sunt alte aniversări ce marchează
naşteri şi morţi, ci că această zi se schimbă de la an la an, picând oriunde între 22 martie şi 25 aprilie [cf.
ritului catolic, n. tr.].
Ziua Învierii este determinată astfel: prima duminică după luna plină în Berbec este celebrată ca
Paşti. Berbecul începe în 21 martie şi se încheie aproximativ pe 19 aprilie. Intrarea soarelui în Berbec
marchează începutul primăverii. Luna, în tranzitul său lunar în jurul pământului, va forma la un moment-dat
între 21 martie şi 25 aprilie o opoziţie cu soarele, care opoziţie e numită lună plină. Prima duminică după ce
se produce acest fenomen ceresc este celebrată ca Paşti; vinerea care precede această zi e Vinerea Mare.

Această dată schimbătoare ar trebui să spună celui ce observă să caute o altă interpretare decât cea
comun acceptată. Aceste zile nu marchează aniversările morţii şi învierii unui individ care a trăit pe pământ.
Văzut de pe pământ, în trecerea sa nordică din anotimpul primăverii, soarele pare a intersecta [într-o
cruce, n.tr.] linia imaginară pe care omul o numeşte ecuator. Aşa că se spune de către mistic că se
încrucişează sau crucifică pentru ca omul să trăiască. Este semnificativ că imediat după ce are loc acest
eveniment, întreaga natură începe să se ridice sau să [re]învie din lungul somn de iarnă. Aşadar, se poate
concluziona că această perturbare din natură, în acest anotimp al anului, are legătură directă cu această
încrucişare. Astfel, se crede că soarele trebuie să-şi verse sângele de Paşti.
Dacă aceste zile marcau moartea şi învierea unui om, ele ar fi fost fixe, ca să pice în aceeaşi dată în
fiecare an, aşa cum toate celelalte evenimente istorice sunt fixe, dar, evident, acesta nu face cazul. Nu s-a
intenţionat ca aceste date să marcheze aniversările morţii şi Învierii lui Iisus, omul. Scripturile sunt drame
psihologice şi îşi vor dezvălui înţelesul numai când sunt interpretate psihologic. Aceste date sunt potrivite
pentru a coincide cu schimbările cosmice care se produc în acest timp al anului, marcând moartea vechiului
an şi începutul sau [re]învierea noului an, sau primăvara. Aceste date simbolizează într-adevăr moartea şi
Învierea Domnului; dar acest Domn nu e om; este conştiinţa ta de a fi. Se consemnează că El Şi-a dat viaţa
pentru ca tu să poţi trăi, „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă ” [Ioan 10:10]. Conştienţa se
ucide pe sine detaşându-se de ceea ce era conştientă a fi, astfel încât să poată trăi în ceea ce doreşte a fi.
Primăvara este timpul anului când milioane de seminţe, care întreaga iarnă au stat îngropate în
pământ, izvorăsc dintr-odată în vizibil, pentru ca omul să poată trăi; şi, fiindcă drama mistică a Răstignirii şi
Învierii este în natura acestei schimbări anuale, se celebrează în acest anotimp de primăvară al anului; dar, de
fapt, are loc în fiecare moment în timp. Fiinţa care e crucificată este conştiinţa ta de a fi. Crucea este
concepţia ta despre tine însuţi. [Re]Învierea este ridicarea în vizibil a acestei concepţii despre tine însuţi.

Departe de a fi o zi de jale, Vinerea Mare ar trebui să fie o zi a bucuriei, fiindcă nu poate fi înviere
sau expresie dacă nu e mai întâi crucificare sau impresie. Lucrul de înviat în cazul tău este ceea ce doreşti
a fi. Pentru a face asta, trebuie mai întâi să te simţi a fi lucrul dorit. Trebuie să simţi „EU SUNT
Învierea şi Viaţa dorinţei”. EU SUNT (conştiinţa ta de a fi) este puterea ce învie şi dă viaţă la ceea ce
doreşti în conştie nţa ta să fii.

„Doi se vor învoi [pe pământ] în privinţa unui lucru pe care îl vor cere şi se va da lor de către Tatăl
Meu [Care este în ceruri”, Matei 18:19]. Cei doi care se înţeleg sunteţi tu (conştiinţa ta de a fi –
conştienţa care doreşte) şi lucrul dorit. Când această învoială este obţinută, crucificarea este completă; doi
s-au încrucişat şi crucificat unul pe celălalt. EU SUNT şi CEL CE/CEEA CE – conştienţa şi ceea ce eşti
conştient a fi – s-au unit şi sunt una; EU SUNT acum bătut în cuie sau fixat în credinţa că EU SUNT această
contopire. Iisus sau EU SUNT este bătut în cuie pe crucea a ceea ce/cel ce [vreau să fiu]. Cuiul care te leagă
pe cruce este cuiul simţirii. Uniunea mistică este acum consumată şi rezultatul va fi naştere a unui Prunc sau
învierea unui Fiu ce aduce mărturie Tatălui Său.
 Conştienţa este unită cu ceea ce este conştientă a fi. Lumea expresiei este pruncul ce confirmă această
uniune. În ziua în care încetezi a fi conştient a fi ceea ce eşti acum conştient a fi, în ace a zi fiul tău sau
expresia ta va muri şi se va întoarce la sânul tatălui său, conştienţa fără formă, fără chip.
Toate expresiile sunt rezultatele unor asemenea uniuni mistice. Aşa că preoţii spun corect că
adevăratele căsătorii se leagă în ceruri şi pot fi desfăcute numai în ceruri. Dar dă-mi voie să clarific această
afirmaţie înştiinţându-te că cerurile nu sunt o locaţie; reprezintă o stare de conştienţă. Împărăţia Cerurilor
este înlăuntrul tău [Luca 17:21]. În ceruri (conştienţă), Dumnezeu e atins de ceea ce El e conştient a fi.
„Cine s-a atins de Mine? Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” [Luca 8:45,46; Marcu 5:30]. În clipa
în care această atingere (simţire) are loc, se naşte un vlăstar sau are loc o ieşire-din- mine în vizibil.

În ziua în care omul simte „EU SUNT liber”, „EU SUNT bogat”, „EU SUNT puternic”,
Dumnezeu (EU SUNT) este atins de aceste calităţi sau virtuţi. Rezultatele unor asemenea atingeri sau
crucificări vor fi văzute în naşterea sau învierea calităţilor simţite, fiindcă omul trebuie să aibă
confirmare vizibilă a tot ceea ce el e conştient a fi. Acum vei şti de ce omul sau manifestarea este
întotdeauna făcut după chipul lui Dumnezeu. Conştienţa ta imaginează şi exteriorizează tot ceea ce tu
eşti conştient a fi.

„EU SUNT Domnul şi nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu” [Isaia 45:5]; „EU SUNT
Învierea şi Viaţa” [Ioan 11:25]. Vei deveni fixat în credinţa că eşti ceea ce doreşti a fi. Înainte să ai orice
dovadă vizibilă că eşti, din adâncul convinge rii pe care ai simţit-o fixată înlăuntrul tău, vei şti că eşti;
şi astfel, fără a aştepta confirmarea simţurilor tale, vei striga, „Săvârşitu-s-a” [Ioan 19:30]. Apoi, cu o
credinţă născută din cunoaşterea acestei legi neschimbătoare, vei fi ca unul mort şi îngropat; vei sta liniştit şi
nemişcat în convingerea ta şi încrezător că vei învia calităţile pe care le-ai fixat şi le simţi înlăuntrul tău.
 PRESĂRILE INTERIOARE

Şi după cum am purtat chipul celui pământesc,

tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. – 1Corinteni 15:49

Conştienţa ta sau EU SUNT-ul tău este potenţialul nelimitat pe care se fac impresiunile.
Impresiunile sunt stări definite presate pe EU SUNT-ul tău.
Conştienţa ta, sau EU SUNT- ul tău, poate fi asemănată cu un film senzitiv. În stare virgină, e
potenţial nelimitată. Poţi imprima sau înregistra un mesaj de iubire sau un imn al urii, o minunată simfonie
sau un jazz distonant. Nu contează care ar putea fi natura impresiei; EU SUNT- ul tău va primi şi susţine, fără
un murmur, de bună voie, toate impresiile.
Conştienţa ta este cea la care se face referire în Isaia 53:3-7.

„Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea
căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.”

„Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam
pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu,”
„Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost
pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat.”
„Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui
fărădelegile noastre ale tuturor.”

„Chinuit a fost, dar S-a supus,

şi nu Şi-a deschis gura Sa;
ca un miel spre junghiere S-a adus
şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund,
aşa nu Şi-a deschis gura Sa.”

Conştienţa ta neschimbătoare, necondiţionată, este impersonală; nu e părtinitoare [Fapte 10:34;

Romani 2:11]. Fără gând sau efort, ea exprimă automat fiecare impresie care este înregistrată pe ea. Nu
obiectează la nicio impresiune care e înscrisă pe ea; deşi este capabilă de a primi şi exprima orice şi toate
stările definite, rămâne veşnic un imaculat şi nelimitat potenţial.

EU SUNT-ul tău este fundaţia pe care se clădeşte starea definită sau concepţia despre tine; dar nu
este definită, nici nu depinde de astfel de stări definite pentru existenţa ei. EU SUNT-ul tău nici nu se
extinde, nici nu se contractă; nimic nu-l alterează sau adaugă le el. Înainte ca orice stare să fi fost, EL este.
Când toate stările încetează a mai fi, EL este. Toate stările definite sau concepţiile despre tine sunt numai
expresii efemere ale fiinţei tale eterne.

A fi impresionat înseamnă a fi presat înlăuntru (EU SUNT presat – persoana întâi – timpul prezent).
Toate expresiile sunt rezultatul impresiunilor. Numai revendicându-te a fi ceea ce doreşti să fii vei exprima
respectiva dorinţă. Lasă toate dorinţele să devină impresii ale calităţilor care sunt, nu ale calită ţilor care vor
fi. EU SUNT (conştienţa ta) este Dumnezeu şi Dumnezeu este plinătatea a toate, Eternul ACUM, EU SUNT.

Nu-ţi irosi gândurile la ziua de mâine; expresiile de mâine sunt determinate de impresiunile de
azi. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” [2Corinteni 6:2; Isaia 49:8].
„Împărăţia Ce rurilor e aproape/la înde mână” [Matei 4:17]. Iisus (mântuirea) spunea, „Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului” [Matei 28:20]. Conştienţa ta este mântuitorul tău care e cu
tine mereu; dar, dacă te lepezi de El, şi El Se va lepăda de tine [Matei 10:33; Luca 12:9]. Te lepezi de
El revendicând că El „va apărea”, aşa cum milioane de oameni spun azi că mântuirea „va veni”; asta
e echivalent cu a spune „Nu suntem mântuiţi”. Trebuie să încetezi să-ţi mai aştepţi Mântuitorul să
apară şi să începi să revendici, să spui că deja eşti salvat, iar semnele revendicării tale vor urma.
 Când văduva a fost întrebată ce avea în casa ei, a existat o recunoaştere a substanţei; revendicarea ei
era, „câţiva stropi de untdelemn” [4Regi/2Împăraţi 4:1-6]. Câţiva stropi vor deveni un izvor, dacă revendici
asta aşa cum trebuie. Conştiinţa ta de a fi măreşte întreaga conştienţă. A revendica faptul că „voi avea ulei”
(bucurie) înseamnă a recunoaşte că am vasele goale. Astfel de impresiuni ale lipsei produc lipsă. Dumnezeu,
conştienţa ta, nu e părtinitor [Fapte 10:34; Romani 2:11]. Pur impersonal, Dumnezeu, această conştiinţă a
toată existenţa, primeşte impresii, calităţi şi atribute definitorii conştienţei, anume, impresiunile tale.
Fiecare dorinţă de-ale tale trebuie determinată prin nevoie. Nevoile, fie aparente, fie reale, vor
fi împlinite automat când sunt bine-primite cu suficientă intensitate a scopului ca dorinţe definite.
Ştiind că propria ta conştienţă e Dumnezeu, ar trebui să priveşti asupra fiecărei dorinţe ca şi cuvânt
vorbit de Dumnezeu, spunându-ţi ceea ce este. „Nu mai nădăjduiţi în omul cel muritor, în nările
căruia nu este decât o suflare! Oare, ce putere are el?” [Isaia 2:22]. Suntem veşnic ceea ce este definit
de conştiinţa noastră de a fi. Nu revendica niciodată, „Eu voi fi aia”. Lasă ca toate revendicările să fie
de acum, „EU SUNT cel ce/ceea ce EU SUNT”. Înainte de a întreba, ni se răspunde [Isaia 65:24].
Soluţia fiecărei probleme asociată cu dorinţa este evidentă. Fiecare proble mă produce automat
dorirea soluţiei.

Omul este educat în credinţa că dorinţele lui sunt lucruri împotriva cărora el trebuie să lupte. În
necunoaşterea lui, el îşi neagă Mântuitorul care bate întruna la uşa conştienţei pentru a fi primit [Apocalipsa
3:20] (EU SUNT uşa). Nu dorinţa, de-ai recunoaşte-o, te-ar scăpa de problemă? A-ţi primi mântuitorul să
intre este cel mai uşor lucru din lume. Lucrurile trebuie să fie, pentru a fi primite. Eşti conştient de o dorinţă;
dorinţa este ceva de care eşti conştient acum. Dorinţa ta, deşi invizibilă, trebuie să fie afirmată de către tine
pentru a fi ceva ce e real. „(Dumnezeu) cheamă lucrurile care nu sunt (nu se văd), ca şi cum ar fi” [Romani
4:17].

Revendicând EU SUNT lucrul dorit, Îl primesc pe Mântuitor înăuntru. „Iată, stau la uşă şi bat; de va
auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine ” [Apocalipsa 3:20].
Fiecare dorinţă este o bătaie a Mântuitorului în uşă. Fiecare om aude această bătaie. Omul deschide uşa când
revendică, „EU SUNT EL”. Caută şi primeşte-ţi Mântuitorul. Lasă lucrul dorit să se preseze pe tine până ce
eşti impregnat cu acum-ul mântuitorului tău; apoi eliberezi strigătul de victorie, „Săvârşitu-s-a” [Ioan
19:30].
 CIRCUMCIZIA

În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos,
în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti. – Coloseni 2:11

Circumcizia este operaţia care înlătură vălul ce ascunde capul creaţiei. Actul fizic nu are nimic de-a
face cu actul spiritual. Întreaga lume ar putea fi circumcisă fizic şi să rămână, totuşi, necurată şi conducători
orbi ai celor orbi. Celor circumcişi spiritual li se rid icase vălul întunericului şi s-au cunoscut pe sine a fi
Hristos, lumina lumii.

Lasă- mă să îndeplinesc operaţia spirituală asupra ta, cititorule. Actul este îndeplinit în a opta zi după
naştere, nu fiindcă ziua aceasta ar avea vreo semnificaţie specială sau ar diferi în vreun fel de celelalte zile,
ci este îndeplinită în această a opta zi pentru că opt este figura ce nu are nici început nici sfârşit. Mai mult,
anticii simbolizau cifra sau litera opt ca o închidere sau ca un văl înăuntru [Cântarea Cântărilor 6:7; Evrei
6:19] şi după care era îngropat misterul creaţiei. Astfel, secretul operaţiei în a opta zi are legătura cu natura
actului, anume de a dezvălui capul etern al creaţiei, acel ceva neschimbător în care toate lucrurile încep şi se
sfârşesc şi care totuşi rămâne sinele etern când toate lucrurile încetează a fi. Acest misterios ceva este
conştiinţa ta de a fi.
În acest moment eşti conştient a fi, dar eşti şi conştient a fi cineva. Acest cineva este vălul care
ascunde fiinţa care eşti tu de fapt. Eşti mai întâi conştient a fi, apoi eşti conştient a fi om. După ce vălul
omului este pus pe sinele tău fără chip, devii conştient a fi un membru al unei anumite rase, naţiuni, familii,
crez etc. Vălul de ridicat în circumcizia spirituală este vălul omului. Dar înainte ca aceasta să se poată face,
trebuie să tai adeziunea la rasă, naţiune, familie şi aşa mai departe. „În Hristos nu mai e nici grec, nici evreu,
nici rob, nici slobod, nici bărbat, nici femeie” [aprox., Coloseni 3:11]. „Trebuie să laşi tată, mamă, frate şi
să-Mi urmezi Mie” [aprox., Luca 14:26]. Pentru a îndeplini asta, încetezi a te mai identifica pe tine cu aceste
diviziuni, devenind indiferent la atari revendicări. Indiferenţa este cuţitul care taie. Simţirea este funia care
leagă. Când poţi privi asupra omenirii ca o mare frăţie fără distincţie de rasă sau crez, atunci vei şti că ai
îndepărtat aceste membrane. Cu aceste legături tăiate, tot ce te mai separă acum de adevărata ta fiinţă este
credinţa ta că eşti om.

Pentru a îndepărta acest ultim văl, îţi lepezi concepţia despre tine ca om, ştiindu-te numai a fi. În loc
de conştienţa „EU SUNT om”, lasă să fie doar „EU SUNT” – fără chip, fără formă şi fără statură. Eşti
circumcis spiritual când conştienţa de om este lepădată şi conştiinţa ta necondiţionată de a fi îţi este
dezvăluită ca veşnicul cap al creaţiei, o prezenţă atotştiutoare, fără formă, fără chip. Apoi, dezvelit şi trezit,
vei declara şi vei şti că EU SUNT este Dumnezeu şi afară de mine, această conştienţă, nu este Dumnezeu.
Acest mister este spus simbolic în Biblie în povestea lui Iisus spălând picioarele ucenicilor Săi. Este
consemnat că Iisus S-a dezbrăcat de haine şi S-a încins cu un ştergar. Apoi, după ce a spălat picioarele
ucenicilor Săi, le-a şters cu ştergarul cu care era încins. Petru a protestat faţă de spălarea picioarelor lui şi i s-
a spus că, altfel, nu va avea parte de Iisus. Auzind asta, Petru a replicat, „Doamne, spală- mi nu numai
picioarele, ci şi mâinile şi capul”. Iisus a răspuns că „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât
picioarele, ca să fie curat de tot” [Ioan 13:1-10].

Simţul comun ar spune cititorului că omul nu este curat de tot numai fiindcă picioarele îi sunt spălate.
Aşadar, el ar trebui fie să respingă povestea ca fiind fantezie, fie să- i caute înţelesul ascuns. Fiecare poveste
a Bibliei este o dramă psihologică ce are loc în conştienţa omului şi cea de faţă nu e o excepţie. Spălarea
picioarelor discipolilor este povestea mistică a circumciziei spirituale sau a dezvăluirii secretelor Domnului.
Iisus este numit Domnul. Ţi se spune că numele Domnului este EU SUNT – Je Suis. „EU SUNT
Domnul, acesta este Numele Meu”, Isaia 42:8. Povestea spune că Iisus era gol, în afara ştergarului care-I
acoperea vintrele sau secretele. Iisus sau Domnul simbolizează conştiinţa ta de a fi ale cărei secrete sunt
ascunse de ştergar (conştiinţa de a fi om). Piciorul simbolizează înţelegerea care trebuie spălată de toate
credinţele sau concepţiile omeneşti de către Domnul. Când se scoate şi ştergarul pentru a şterge picioarele,
secretele Domnului sunt dezvăluite.
Pe scurt, înlăturând credinţa că tu eşti om îţi dezvăluie conştienţa drept cap al creaţiei.
Omul e prepuţul ce ascunde capul creaţiei. EU SUNT Domnul ascuns de vălul omului.
 INTERVAL DE TIMP

Să nu se tulbure inima voastră;

credeţi în Dumnezeu,
credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt.
Iar de nu, v-aş fi spus.
Mă duc să vă gătesc loc.
Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine,
ca să fiţi şi voi unde EU SUNT. – Ioan 14:1-3

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu multe
locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi
voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde EU SUNT.”

Acel MINE în care trebuie să crezi este conştienţa ta, EU SUNT; este Dumnezeu. Este, de asemenea,
casa Tatălui ce conţine înlăuntrul său toate stările de conştienţă ce ar putea fi concepute. Fiecare stare de
conştienţă este numită „locaş”.
Această conversaţie are loc înlăuntrul tău. EU SUNT-ul tău, conştienţa necondiţionată, este Hristos
Iisus vorbind sinelui condiţionat sau conştienţa Ion Popescu. „EU SUNT Ion”, dintr-un punct de vedere
mistic, este două fiinţe, anume, Hristos şi Ion. Deci mă duc să pregătesc un loc pentru tine, mutând u-mă din
starea ta de conştienţă actuală în starea dorită. Este o promisiune din partea lui Hristos sau conştiinţa de a fi
către actuala ta concepţie despre tine că îţi vei părăsi conştienţa actuală şi îţi vei însuşi alta.

Omul este un aşa sclav al timpului încât, dacă după ce şi-a însuşit o stare a conştienţei care nu
este acum văzută de lume şi ea, starea însuşită, nu se întrupează imediat, el îşi pierde credinţa în
revendicarea sa nevăzută; imediat o leapădă şi se întoarce la fosta sa stare inertă de a fi. Din cauza
acestei limitări a omului, am găsit de mare ajutor să folosesc un interval de timp specific în facerea
acestei călătorii spre un locaş pregătit.

„Aşteaptă o clipă” [Iov 36:2].

Noi toţi am catalogat zilele diferite ale săptămânii, lunilor anului şi anotimpurilor. Prin asta, vreau să
spun că tu şi cu mine am spus iar şi iar, „Hei, azi parcă-i duminică” sau „luni” sau „sâmbătă”. Am spus şi în
mijlocul verii, „Hei, parcă- i toamna”. Aceasta e dovada clară că tu şi cu mine avem sentimente definite
asociate cu aceste zile diferite, luni şi anotimpuri ale anului. Din cauza acestor asociaţii, putem oricând
să ne afundăm conştient în acea zi sau anotimp pe care l-am ales.
Nu defini egoist acest interval în zile şi ore, numai pentru că eşti nerăbdător să-l primeşti, ci
rămâi simplu în convinge rea că e făcut – timpul, fiind pur relativ, ar trebui eliminat complet – şi
dorinţa ta se va împlini.

Această abilitate de a ne plasa în orice moment în timp ne permite să folosim timpul în călătoria
noastră în locaşul dorit. Acum, eu (conştienţa) merg într-un punct al timpului şi acolo pregătesc un locaş.
Dacă mă duc într-un asemenea punct în timp şi pregătesc un locaş, mă voi întoarce în acest punct din timp de
unde am plecat; şi am să te iau şi am să te duc în acel locaş pe care l-am pregătit, ca acolo unde EU SUNT,
să fii şi tu.
Dă-mi voie să-ţi ofer un exemplu de astfel de călătorie. Să zicem că ai o dorinţă intensă. Ca cei mai
mulţi oameni care sunt înrobiţi de timp, ai putea crede că e cu neputinţă să realize zi o dorinţă atât de
mare într-un interval limitat. Dar admiţând că toate lucrurile sunt cu putinţă lui Dumne zeu,
crezându-l pe Dumnezeu a fi EUL din tine sau conştiinţa ta de a fi, poţi spune, „Ca Ion, nu pot face
nimic; dar din moment ce toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu şi ştiu că Dumnezeu e
conştiinţa mea de a fi, îmi pot realiza dorinţa în scurt timp. Cum va fi realizată dorinţa mea, eu (ca
Ion) nu ştiu, dar prin însăşi legea fiinţei mele, ştiu că va fi”.

Cu această credinţă ferm stabilită, hotărăşte care ar fi un interval relativ, raţional de timp în care o
astfel de dorinţă ar putea fi realizată.
 Încă o dată, dă-mi voie să-ţi amintesc să nu scurtezi intervalul de timp fiindcă eşti nerăbdător să-ţi
primeşti dorinţa; lasă un interval firesc. Nimeni nu-ţi poate preciza intervalul de timp. Numai tu poţi spune
care ar fi pentru tine intervalul firesc. Intervalul de timp este relativ, adică, nicicare doi indivizi nu ar da
aceeaşi măsură a timpului pentru realizarea dorinţei lor.

Timpul e veşnic condiţionat de concepţia omului despre el însuşi. Încrederea în tine însuţi,
determinată de conştienţa condiţionată, întotdeauna scurtează intervalul de timp. Dacă erai obişnuit cu
împliniri măreţe, îţi dădeai un mult mai scurt interval în care să-ţi împlineşti dorinţa decât omul instruit în
eşecuri.

Dacă azi ar fi miercuri şi tu decizi că ar fi destul de posibil pentru dorinţa ta să întrupeze o nouă
realizare a ta însuţi până duminică, atunci duminică devine punctul în timp pe care ar trebui să- l vizitezi.
Pentru a face vizita asta, închizi miercurea în afară şi pofteşti duminica înăuntru. Asta se realizează prin
simpla simţire că e duminică. Începe să auzi clopotele bisericii; începe să simţi liniştea zilei şi tot ceea ce
duminica înseamnă pentru tine; simte că e duminică de fapt.

Când acest lucru este împlinit, simte bucuria de a fi primit ceea ce miercuri era numai o dorinţă.
Simte fiorul deplin de a fi primit, apoi întoarce-te la miercuri, punctul în timp pe care l-ai lăsat în urma ta.
Făcând asta, creezi un vacuum în conştienţă mutându-te de miercuri spre duminică. Natura, detestând
vacuumurile, se grăbeşte să le umple, făurind astfel o matriţă în asemănarea a ceea ce tu ai creat ca potenţial,
anume, bucuria de a fi realizat dorinţa ta definită.
Întorcându-te la miercuri, vei fi umplut de o fericită expectativă, pentru că ai stabilit conştienţa a ceea
ce trebuie să aibă loc duminica viitoare. Trecând prin intervalul joi, vineri, sâmbătă, nimic nu te perturbă
indiferent de condiţii, pentru că tu ai predeterminat ceea ce vei fi „de sabat” şi asta rămâne o convingere
nealterabilă.

Plecând înainte şi pregătind locaşul, te-ai întors la Ion şi acum îl iei cu tine prin intervalul de trei zile
spre locaşul pregătit pentru ca să împartă bucuria ta cu tine, ca acolo unde EU SUNT, să fii şi tu.
 TRINITATEA

Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru,

după asemănarea Noastră”. – Geneza/Facerea 1:26

Descoperindu-L pe Dumnezeu ca fiind conştiinţa noastră de a fi şi această realitate neschimbătoare,

necondiţionată (EU SUNT- ul) ca fiind unicul creator, să vedem de ce Biblia consemnează o trinitate drept
creator al lumii.
În cel de-al 26- lea verset al primului capitol din Geneza/Facerea, se spune, „Apoi Dumnezeu a zis:
„Să facem om după chipul Nostru”. Bisericile se referă la această pluralitate de dumnezei ca Dumnezeu
Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh. Ce vrea să se spună prin „Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul
şi Dumnezeu Sfântul Duh” nu au încercat vreodată să explice, fiindcă sunt în întuneric cu privire la acest
mister.
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei aspecte sau condiţii ale conştienţei necondiţionate pe care o
numim Dumnezeu. Conştiinţa de a fi precede conştiinţa de a fi ceva. Acea conştienţă necondiţionată care a
precedat toate stările de conştiinţă este Dumnezeu – EU SUNT. Cele trei aspecte condiţionate sau diviziuni
ale sinelui pot fi cel mai bine descrise în acest fel:
Atitudinea receptivă a minţii este acel aspect care primeşte impresiuni şi astfel poate fi asemănat cu
un pântec sau Mamă.
Cel care face impresiunea este masculinul sau aspectul presant şi astfel cunoscut ca Tatăl.
Impresiunea devine în timp o expresie, care expresie e veşnic în asemănarea şi imaginea impresiunii;
astfel, acest aspect concretizat se spune că e Fiul purtând mărturie Tatălui- Mamei lui.

O înţelegere a acestui mister al trinităţii permite celui care o înţelege să-şi transforme complet lumea
şi să o făurească după propriul său plac.
Iată o aplicaţie practică a acestui mister. Stai în tăcere şi decide ce este ceea ce ţi-ar plăcea cel mai
mult să exprimi sau să posezi. După ce ai decis, închide-ţi ochii şi ia-ţi complet atenţia de la tot ceea ce ar
nega realizarea lucrului dorit; apoi asumă-ţi o atitudine receptivă a minţii şi joacă-te de-a presupusul,
imaginându-ţi cum te-ai simţi dacă ţi-ai realiza acum dorinţa. Începe să asculţi de parcă spaţiul ţi-ar vorbi şi
ţi-ar spune că eşti acum ceea ce doreşti să fii.
Această atitudine receptivă este starea de conştienţă pe care trebuie să ţi-o asumi înainte ca o
impresiune să se poată face. Odată obţinută această stare a minţii flexibilă şi impresionabilă, începe să
imprimi asupra ta faptul că eşti ceea ce doreşti să fii, revendicând şi simţind că exprimi şi posezi acum ceea
ce ai decis a fi şi a avea. Continuă în această atitudine până ce impresiunea este făcută.
În timp ce contemplezi, fiind şi posedând ceea ce ai hotărât să fii şi să ai, vei observa că fiecare
inspirare de aer aduce un fior de bucurie ce curge prin întreaga ta fiinţă. Acest fior sporeşte în intensitate pe
măsură ce simţi tot mai multă bucurie de a fi ceea ce te revendici pe tine a fi. Apoi, într-o ultimă inhalare
adâncă, întreaga ta fiinţă va exploda de bucuria împlinirii şi vei şti prin sentimentul acesta că eşti impregnat
de Dumnezeu, tatăl. De îndată ce impresia s-a făcut, deschide ochii şi întoarce-te la lumea pe care ai închis-o
afară cu câteva momente mai devreme.

În această atitudine receptivă a ta, în timp ce contemplai cum e să fii ceea ce doreşti să fii, îndeplineai
de fapt actul spiritual al generării, aşa că eşti acum, la întoarcerea ta din această meditaţie tăcută, o fiinţă
însărcinată purtând un prunc sau o impresie, care prunc a fost conceput imaculat, fără ajutor de bărbat.

Îndoiala este singura forţă capabilă să perturbe sămânţa sau impresia; pentru a evita pierderea sarcinii
unui atât de minunat prunc, păşeşte în secret prin intervalul de timp necesar care îi va lua impresiunii să
devină o expresie. Nu spune nimănui despre idila ta spirituală. Încuie-ţi secretul în tine cu bucurie, încrezător
şi fericit că într-o zi vei da naştere fiului iubirii tale exprimând şi posedând natura impresiei tale. Atunci vei
cunoaşte misterul lui „Dumnezeu a zis: ,Să facem om după chipul Nostru’”.

Vei şti că pluralitatea lui Dumnezeu la care se face referire reprezintă cele trei aspecte ale propriei
tale conştienţe şi că tu eşti trinitatea, întâlnindu-se în conclavul spiritual pentru a făuri lumea după chipul şi
asemănarea a ceea ce eşti tu conştient a fi.
 RUGĂCIUNEA
Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă -te Tatălui tău, Care este în ascuns,
şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. – Matei 6:6
Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit,
şi le veţi avea. – Marcu 11:24

Rugăciunea este cea mai minunată experienţă pe care o poate avea omul. Nicidecum murmuratul
zilnic al vastei majorităţi de pe tot pământul care, prin repetările acelea zadarnice speră să ajungă la urechea
lui Dumnezeu, rugăciunea este extazul cununiei spirituale ce are loc în adânca, tăcuta neclintire a
conştienţei. În adevăratul său sens, rugăciunea este ceremonia cununiei lui Dumnezeu. Aşa cum domnişoara,
în ziua nunţii ei, îşi lasă numele familiei sale pentru a-şi asuma numele soţului, la fel, cel ce se roagă trebuie
să-şi lase actualul nume sau natură şi să-şi asume natura a ceea pentru ce se roagă.
Evangheliile au dat omului instrucţiuni clare referitoare la îndeplinirea acestei ceremonii, astfel: „Tu
însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău,
Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:6]. Intrarea în cămară este intrarea în camera nupţială. Aşa
cum nimănui în afara miresei şi a mirelui nu i se permite să intre într-o cameră atât de sfântă ca apartamentul
nupţial în noaptea ceremoniei cununiei, la fel, nimănui în afara celui care se roagă şi a ceea pentru ce se
roagă nu i se permite să intre în sfântul ceas al rugăciunii. Cum mireasa şi mirele, la intrarea în apartamentul
nupţial, închid uşa lumii de afară, aşa şi cel ce intră în sfânta oră de rugăciune închide uşa simţurilor şi lasă
afară întreaga lume din jurul lui. Aceasta se obţine luându-ţi complet atenţia de la toate lucrurile în afara
celui ce care eşti acum îndrăgostit (lucrul dorit).
A doua fază a acestei ceremonii spirituale este definită în aceste cuvinte: „Când te rogi, crede că ai
primit, şi vei primi”. Contemplând în bucurie cum eşti şi cum ai ceea ce doreşti să fii şi să ai, ai făcut şi acest
al doilea pas şi îndeplineşti spiritual astfel actul cununiei şi procreării. Atitudinea ta receptivă a minţii în
timpul rugăciunii sau contemplării poate fi asemănată cu o mireasă sau un pântec, fiindcă este acel aspect al
minţii care primeşte impresiile. Ceea ce te contemplezi a fi este mirele, fiindcă este numele sau natura pe
care le asumi şi astfel este cel care lasă impregnarea; aşadar cineva moare fecioriei sau naturii prezente pe
când îşi asumă numele şi natura impregnării.
Pierdut în contemplare şi asumându-ţi numele şi natura lucrului contemplat, întreaga ta fiinţă începe
să se înfioreze de bucuria de a fi acel lucru. Acest fior, care aleargă prin întreaga ta fiinţă când îţi însuşeşti
conştienţa dorinţei tale, este dovada că eşti atât cununat cât şi impregnat. Întorcându-te din această tăcută
meditaţie, uşa e din nou deschisă spre lumea pe care ai lăsat-o în urmă. Dar de data aceasta te întorci ca o
mireasă impregnată. Intri în lume o fiinţă schimbată şi, deşi nimeni în afară de tine nu ştie despre această
minunată idilă, lumea va vedea, în foarte scurtă vreme, semnele însărcinării tale, fiindcă vei începe să
exprimi ceea ce te-ai simţit, în ceasul tău de tăcere, a fi.

Mama lumii sau mireasa Domnului este înadins numită Maria, sau apă, fiindcă apa îşi pierde
identitatea asumându-şi natura a ceea cu ce este amestecată; la fel, Maria, atitudinea receptivă a minţii,
trebuie să-şi piardă identitatea sa când îşi asumă natura lucrului dorit. Numai când cineva este dispus să
renunţe la propriile limitări şi identitatea din prezent poate deveni ceea ce doreşte să fie. Rugăciunea e
formula prin care se încheie asemenea divorţuri şi mariaje. „Doi se vor învoi pe pământ în privinţa unui
lucru pe care îl vor cere şi se va da lor de către Tatăl din ceruri” [Matei 18:19]. Cei doi care se învoiesc
sunteţi tu, mireasa, şi lucrul dorit, mirele. Când această învoială s-a încheiat, un prunc ce poartă mărturia
acestei uniuni se va naşte. Începi să exprimi şi să posezi ceea ce eşti conştient a fi. Rugăciunea, deci,
înseamnă a te recunoaşte pe tine însuţi a fi ceea ce doreşti să fii în loc să cerşeşti de la un dumnezeu din afară
ceea ce doreşti.
Milioane de rugăciuni nu primesc răspuns zilnic fiindcă omul se roagă la un dumnezeu care nu există.
Conştienţa fiind Dumnezeu, trebuie să cauţi în conştienţă după lucrul dorit, asumându-ţi conştienţa calităţii
dorite. Numai făcând asta îţi vor fi rugăciunile ascultate. A fi conştient că eşti sărac şi a te ruga unui
dumnezeu pentru averi înseamnă a fi răsplătit cu ceea c e eşti conştient a fi, adică sărăcie. Pentru a fi
eficiente, rugăciunile trebuie să fie revendicate şi însuşite. Asumă-ţi conştienţa pozitivă a lucrului dorit.
Cu dorinţa ta definită, întoarce-te în tăcere spre înlăuntru şi închide uşa după tine. Pierde-te în dorinţa
ta; simte-te a fi una cu ea; rămâi în această fixaţie până vei fi absorbit viaţa şi numele revendicându-te şi
simţindu-te a fi şi a avea ceea ce doreşti. Când ieşi din ora de rugăciune, trebuie să o faci conştient a fi şi a
avea ceea ce până atunci numai doreai a fi şi a avea.
 CEI DOISPREZECE UCENICI

Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi,

şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală
şi orice fel de neputinţă. – Matei 10:1

Cei doisprezece ucenici [sau, „discipoli”] reprezintă cele douăsprezece calităţi ale minţii care pot fi
controlate şi disciplinate de om. Disciplinate, vor urma tot timpul porunca celui care le-a disciplinat.
Aceste douăsprezece calităţi din om sunt potenţiale fiecărei minţi. Nedisciplinate, acţiunile lor
seamănă mai mult acţiunilor unei gloate decât ale unei armate disciplinate. Toate furtunile şi confuziile care
îl copleşesc pe om îşi pot găsi originile direct în aceste prost-corelate caracteristici ale minţii umane în starea
adormită actuală.
Până ce vor fi trezite şi disciplinate, ele vor permite fiecărui zvon şi emoţie senzitivă să le perturbe.
Când aceste douăsprezece sunt disciplinate şi aduse sub control, cel care reuşeşte acest control le va
spune, „De acum vă voi numi nu robi, ci prieteni” [aprox., Ioan 15:15]. El ştie că din acel moment înainte,
fiecare atribut disciplinat al minţii obţinut îi va deveni prieten şi îi va servi.

Numele celor douăsprezece calităţi le dezvăluie natura. Aceste nume nu li se dau până ce sunt
chemate la ucenicie. Ele sunt: Simon, care mai târziu va fi supranumit Petru, Andrei, Iacov, Ioan, Filip,
Bartolomeu, Toma, Matei, Iacov al lui Alfeu, Tadeu, Simon Canaanitul şi Iuda [Matei 10; Marcu 1; Marcu
3; Luca 6].

Prima calitate de chemat şi disciplinat este Simon, sau atributul auzului. Această facultate, când e
ridicată la nivelul de ucenic, permite să ajungă la conştienţă numai acelor impresii cărora auzului i s-a
poruncit să le lase înăuntru. Indiferent ce ar putea sugera înţelepciunea omului sau evidenţa transmisă de
simţuri, dacă asemenea sugestii şi idei nu sunt în legătură cu ceea ce aude, el rămâne nemişcat. Aceasta a
fost instruită de Domnul său şi făcută să înţeleagă că fiecare sugestie căreia îi permite să treacă prin poarta
sa, ajungând la Domnul şi Stăpânul său (conştienţa sa), îşi lasă impresiunea acolo, impresiune care trebuie,
în timp, să devină o expresie.
Instrucţiunea lui Simon este că ar trebui să permită numai vizitatorilor demni şi onorabili, sau
impresiilor de acest fel, să intre în casa (conştienţa) Domnului său. Nicio greşeală nu poate fi acoperită sau
ascunsă de Stăpânul său, căci fiecare expresie a vieţii îi spune Domnului său cui i-a oferit, conştient sau
inconştient, ospitalitate.
Când Simon, prin lucrările lui, se dovedeşte a fi un ucenic adevărat şi credincios, atunci primeşte
supranumele de Petru, sau piatră, ucenicul nemişcat, cel care nu poate fi mituit sau constrâns de nici un
vizitator. Este numit de către Domnul său Simon Petru, cel care aude cu credinţă poruncile Domnului său şi
nu aude nimic altceva în afara acestor porunci.
Acest Simon Petru descoperă EU SUNT-ul a fi Hristos, şi pentru descoperirea sa, primeşte cheile
Cerurilor şi este făcut piatra de temelie pe care se sprijină Templul lui Dumnezeu. Clădirile trebuie să aibă
temelii ferme şi numai auzul disciplinat poate, auzind că EU SUNT este Hristos, să rămână ferm şi nemişcat
în cunoaşterea că EU SUNT Hristos şi afară de MINE nu e alt mântuitor.

A doua calitate de chemat la ucenicie este Andrei, sau curajul. Prima calitate, credinţa în sine
însuşi, dezvoltându-se, îşi cheamă automat la viaţă fratele, curajul.
Credinţa în sine, care nu cere ajutor omului ci singur şi în tăcere îşi însuşeşte conştienţa calităţii
dorite – şi, în ciuda raţiunii sau a evidenţelor contrare a simţurilor sale, continuă răbdător-credincios să
aştepte în cunoaşterea că revendicarea sa nevăzută, dacă e susţinută, trebuie să se realizeze –, asemenea
credinţă dezvoltă un curaj şi o tărie de caracter ce sunt dincolo de cele mai îndr ăzneţe vise ale omului
nedisciplinat, a cărui credinţă stă în lucrurile văzute.
Credinţa omului nedisciplinat nu prea poate fi numită credinţă. Fiindcă, de i s-ar lua armatele,
medicamentele sau înţelepciunea omenească în care e pusă credinţa lui, credinţa şi curajul lui ar dispărea
odată cu ele. Dar de la cel disciplinat întreaga lume ar putea fi luată şi totuşi, el va rămâne credincios în
cunoaşterea că starea de conştienţă în care el rămâne trebuie să se întrupeze la timpul potrivit. Acest curaj
este fratele lui Petru, ucenicul care ştie ce înseamnă a cuteza, a face şi a tăcea.
 Următorii doi chemaţi sunt tot înrudiţi. Ei sunt fraţii Iacov şi Ioan, Iacov cel drept, dre ptul
judecător şi fratele său, Ioan, cel iubit. Dreptatea, pentru a fi înţeleaptă, trebuie administrată cu iubire,
întorcând mereu celălalt obraz şi tot timpul întorcând bine la rău, iubire pentru ură, pace la violenţă.
Ucenicul Iacov, simbol al judecăţii disciplinate, trebuie, atunci când e ridicat pe înaltul jilţ de
judecător suprem, să fie legat la ochi, pentru a nu fi influenţat de carne şi nici să judece după aparenţele firii.
Judecata disciplinată este administrată de cel ce nu e influenţat de aparenţe.
Cel care i-a chemat pe aceşti fraţi la ucenicie continuă credincios poruncii sale de a auzi numai ceea
ce a poruncit să audă, anume, Binele. Omul cu această calitate disciplinată a minţii este incapabil de a auzi şi
accepta ca fiind adevărat nimic – fie despre sine, fie despre alţii – din ce nu îi umple, odată auzit, inima cu
iubire.
Aceşti doi ucenici sau aspecte ale minţii sunt unul şi inseparabili, odată treziţi. Un asemenea
disciplinat iartă toţi oamenii că sunt ceea ce sunt. El ştie, ca judecător înţelept, că fiecare om exprimă perfect
ceea ce este, ca om, conştient a fi. El ştie că întreaga manifestare se sprijină pe temelia neschimbătoare a
conştienţei, că schimbările de expresie pot fi aduse în vizibil numai prin schimbarea conştienţei.
Fără condamnare sau critică, aceste calităţi disciplinate ale minţii permit oricui să fie ceea ce este.
Totuşi, deşi permit tuturor această libertate deplină de alegere, ei sunt veşnic atenţi să vadă cum ceea ce ei
înşişi predică şi fac – atât pentru alţii cât şi pentru ei înşişi –, numai asemenea lucruri, atunci când sunt
exprimate, glorifică, aduc demnitate şi dau bucurie celui care le exprimă.

Cea de-a cincea calitate chemată la ucenicie este Filip. Acesta cere să i se arate Tatăl. Omul trezit
ştie că Tatăl este starea de conştienţă în care sălăşluieşte omul şi că această stare, sau Tatăl, poate fi văzută
numai aşa cum este exprimată. El se ştie a fi asemănarea sau imaginea perfectă a acelei conştienţe cu care el
este identificat.
Aşa că El declară, „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în
sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” [Ioan 1:18]; aşadar, când Mă vezi pe Mine, Fiul, Îl vezi pe Tatăl
Meu, fiindcă Eu am venit să aduc mărturie Tatălui Meu [„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu
L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi pe El şi L-aţi şi văzut”, Ioan 14:7; „De atâta vreme sunt cu voi
şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: ‚Arată-ne pe Tatăl?’
Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la
Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui”, Ioan 14:9-11]. Tatăl Meu şi cu Mine,
conştienţa şi expresia sa, Dumnezeu şi omul, sunt una.
Acest aspect al minţii, când este disciplinat, persistă până ce ideile, ambiţiile şi dorinţele devin
realităţi întrupate. Aceasta e calitatea care afirmă, „Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” [Iov
19:26]. Ştie cum să facă din cuvânt trup [Ioan 1:14], cum să dea formă celui fără de formă.

Al şaselea ucenic este numit Bartolomeu. Această calitate este facultatea imaginativă, calitate a
minţii care, odată trezită, îl distinge pe om de mulţime.
O imaginaţie trezită îl plasează pe cel astfel trezit cu cap şi umeri deasupra omului obişnuit, dându- i
aparenţa unei făclii de lumină într-o lume întunecată.
Nicio altă calitate nu separă pe om de oameni aşa cum face imaginaţia disciplinată. Aceasta e
separarea grâului de neghină. Cei care au dat cel mai mult societăţii noastre sunt artiştii, oamenii de ştiinţă,
inventatorii şi alţii cu imaginaţie vie.
De s-ar face un sondaj pentru a determina motivul pentru care atât de mulţi aparent educaţi bărbaţi şi
femei eşuează în anii de după facultate sau de s-ar face un astfel de sondaj pentru a determina motivul
diferitelor forţe de venituri ale maselor, fără îndoială că s-ar evidenţia faptul că imaginaţia joacă rolul
important. Un asemenea sondaj ar arăta că imaginaţia este cea care face din om un lider, pe când lipsa ei îl
face un simplu urmăritor de lideri.
În loc să dezvolte imaginaţia în om, sistemul nostru educaţional adesea o suprimă prin încercarea de a
pune în mintea omului înţelepciunea pe care o poartă. Îl forţează să memoreze un număr de cărţi şi texte
care, la scurt timp, sunt contrazise de cărţi şi texte ulterioare.
Educaţia nu se împlineşte punând ceva în om; scopul său este să scoată din om înţelepciunea care e
latentă în el.
Fie ca cititorul să- l cheme pe Bartolomeu la ucenicie, fiindcă numai înălţând această calitate la rang
de ucenic va avea capacitatea de a concepe idei care-l vor ridica dincolo de limitările omului.
 Cel de-al şaptelea se numeşte Toma. Această calitate disciplinată pune la îndoială sau neagă
fiecare zvon şi sugestie care nu sunt în armonie cu ceea ce i s -a poruncit lui Simon Petru să lase să
intre. Omul care e conştient a fi sănătos (nu datorită sănătăţii moştenite, dietelor sau climatului, ci datorită
faptului că el e trezit şi cunoaşte starea de conştienţă în care trăieşte) va continua, în ciuda condiţiilor lumii,
să exprime sănătate. Ar putea auzi, de la presă, radio şi oamenii înţelepţi ai lumii că o plagă a măturat
pământul şi totuşi ar rămâne nemişcat şi neimpresionat. Toma, cel ce se îndoieşte – atunci când e disciplinat
– va nega faptul că acea boală sau orice altceva ce nu este în acord cu acea conştienţă căreia el îi aparţine ar
avea puterea să- l afecteze.
Această calitate a negării – atunci când e disciplinată – protejează omul de primirea impresiilor care
nu sunt în armonie cu natura sa. El adoptă o atitudine de totală indiferenţă la toate sugestiile ce sunt străine
de ceea ce doreşte el să exprime. Negarea disciplinată nu e o luptă sau o străduinţă, ci totală indiferenţă.
Matei, al optulea este darul lui Dumnezeu. Această calitate a minţii arată dorinţele omului ca daruri
ale lui Dumnezeu. Omul care a chemat acest ucenic la viaţă ştie că fiecare dorinţă a inimii sale este un dar
din ceruri şi că aceasta conţine atât puterea cât şi planul auto-expresiei sale. Un astfel de om nu pune
niciodată la îndoială modul de expresie al dorinţei. El ştie că planul de expresie nu este nic iodată arătat
omului, deoarece căile lui Dumnezeu sunt de nepătruns [Romani 11:33]. El îşi acceptă pe deplin dorinţele ca
daruri deja primite şi merge pe calea lui în pace, încrezător că ele vor apărea.

Al nouălea ucenic este numit Iacov, fiul lui Alfeu. Aceasta este calitatea discernământului. O
minte limpede şi ordonată este vocea care cheamă ucenicul la viaţă. Această facultate percepe ceea ce nu
se arată ochiului. Acest ucenic nu judecă după aparenţe, pentru că are capacitatea de a funcţiona pe tărâmul
cauzei şi astfel nu este niciodată indus în eroare de aparenţe.
Clarviziunea este facultatea care se trezeşte când această calitate este dezvoltată şi disciplinată, nu
clarviziunea din camerele de şedinţe mediumnice, ci adevărata clarviziune sau clarvedere a misticului.
Adică, acest aspect al minţii are capacitatea de a interpreta ceea ce se vede. Discernământul, sau capacitatea
de diagnoză este calitatea lui Iacov, fiul lui Alfeu.

Tadeu, al zecelea, este ucenicul preamăririi, o calitate care lipseşte, din nefericire, omului
nedisciplinat. Când această calitate a preamăririi şi recunoştinţei se trezeşte în om, el păşeşte având mereu
cuvintele „Mulţumesc, Tată” pe buze. El ştie că mulţumirea lui pentru lucruri încă nevăzute deschide
ferestrele cerurilor şi îngăduie darurilor mai presus de capacitatea lui să fie turnate peste el.
Omul care nu e recunoscător pentru lucrurile primite e puţin probabil să fie destinatarul multor daruri
de la aceeaşi sursă. Până ce această calitate a minţii nu e disciplinată, omul nu va vedea deşertul înflorind
precum trandafirii. Preamărirea şi recunoştinţa sunt, pentru darurile invizibile ale lui Dumnezeu (dorinţele
omului) ceea ce ploaia şi soarele sunt pentru seminţele nevăzute din sânul pământului.

Cea de-a unsprezecea calitate chemată este Simon Canaanitul. O sintagmă-cheie potrivită pentru
acest ucenic este „primitorul de veşti bune”. Simon Canaanitul, sau Simon din ţara laptelui şi a mierii,
atunci când e chemat la ucenicie, devine dovada că cel care cheamă această facultate la viaţă a devenit
conştient de abundenţa vieţii. El poate spune, împreună cu psalmistul David, „Gătit-ai masă înaintea mea,
împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându- mă ca un
puternic” [Psalm 23:5/22:6]. Acest aspect al minţii disciplinate este incapabil de a auzi altceva decât veşti
bune şi astfel este perfect calificat de a predica Evanghelia, sau Buna-Vestire.
Cea de-a douăsprezecea şi ultima dintre calităţile disciplinate ale minţii este numită Iuda. Când
această calitate este trezită, omul ştie că el trebuie să moară pentru ceea ce este înainte de a deveni ceea
ce doreşte să fie. Astfel, se spune despre acest ucenic faptul că a comis suicid, ceea ce e calea misticului de
a spune iniţiatului că Iuda este aspectul disciplinat al detaşării. Acesta ştie că EU SUNT-ul lui, sau
conştienţa sa, este mântuitorul său, aşa că îi lasă pe toţi ceilalţi mântuitori să plece. Această calitate – atunci
când este disciplinată – dă omului tăria de a renunţa.
Cel care l-a chemat pe Iuda la viaţă a învăţat cum să-şi ia atenţia de la probleme sau limitări şi să şi-o
aşeze pe ceea ce este soluţia sau mântuirea. „Dacă nu vă veţi naşte din nou, nu puteţi în nici un fel intra în
Împărăţia Cerurilor” [Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus (sau, „din nou”), nu va
putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”, Ioan 3:3-7]. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
sufletul lui să şi- l pună pentru prietenii săi” [Ioan 15:13].
 Când omul realizează că acea calitate dorită, odată realizată, îl va salva şi îi va deveni tovarăş, el îşi
dă de bună-voie viaţa (actuala concepţie despre el însuşi) pentru prietenul său [concepţia dorită] detaşându-şi
conştienţa de ceea ce el este conştient a fi şi asumându-şi conştienţa a ceea ce el doreşte a fi.
Iuda, cel pe care lumea, în necunoaşterea sa, l-a stigmatizat, va fi aşezat, atunci când omul se trezeşte
din starea sa nedisciplinată, pe înălţimi, căci Dumnezeu e iubire şi nu e mai mare iubire la om decât aceasta
– să-şi dea viaţa pentru un prieten. Până ce omul nu va renunţa la ceea ce este acum conştient a fi, el nu va
deveni ceea ce doreşte să fie; iar Iuda este cel care împlineşte asta prin suicid sau detaşare.

Acestea sunt cele douăsprezece calităţi care s-au dat omului de la temelia lumii. Datoria omului este
să le ridice la nivelul uceniciei. Când aceasta este împlinită, omul va spune, „Eu Te-am proslăvit pe pământ,
am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care
o aveam la Tine înainte de a fi lumea” [Ioan 17:4,5].
 LUMINĂ LICHIDĂ

În El avem viaţa,
mişcarea şi fiinţa. – Fapte 17:28

Fizic, această lume apare ca un ocean de lumină conţinând în sine toate lucrurile, inclusiv omul, ca
trupuri pulsânde învelite în lumină lichidă. Povestea biblică a Potopului [Facerea/Geneza 6-8] este starea în
care trăieşte omul. Omul este de fapt inundat într-un ocean de lumină lichidă în care fiinţe de lumină
nenumărate se mişcă.

Povestea Potopului este într-adevăr pusă în scenă azi. Omul este arca ce conţine înlăuntrul său
principiul masculin- feminin al fiecărei fiinţe vii. Porumbelul sau ideea care e trimisă în afară pentru a găsi
pământ uscat este încercarea omului de a-şi întrupa ideile. Ideile omului aduc a păsări în zbor – ca şi
porumbelul din poveste, întorcându-se la om fără a găsi un loc de odihnă. Dacă omul nu va lăsa asemenea
căutări neroditoare să- l descurajeze, într-o bună zi, pasărea se va întoarce cu o ramură verde. După asumarea
conştienţei lucrului dorit, el va fi convins că aşa este; şi va simţi şi şti că el este ceea ce şi-a însuşit conştient,
deşi nu este confirmat încă de simţurile lui. Într-o bună zi, omul va deveni atât de identificat cu propria lui
concepţie încât o va şti a fi el însuşi şi va declara, „EU SUNT; EU SUNT ceea ce doresc să fiu (EU SUNT
cel ce/ceea ce EU SUNT)”. Va descoperi că, făcând asta, va începe să-şi întrupeze dorinţa (porumbelul sau
dorinţa va găsi de această dată pământ uscat), înţelegând în aces t fel misterul cuvântului făcut trup.

Totul pe lume este o cristalizare a acestei lumini lichide. „EU SUNT lumina lumii” [Ioan 8:12; Ioan
9:5; Ioan 12:46]. Conştiinţa ta de a fi este lumina lichidă a lumii, care se cristalizează în concepţia pe care o
ai despre tine însuţi.

Conştiinţa ta necondiţionată de a fi s-a conceput mai întâi pe sine în lumină lichidă (care e viteza
primordială a universului). Toate lucrurile, de la cele mai înalte până la cele mai de jos vibraţii sau expresii
ale vieţii, sunt nimic mai mult decât vibraţii ale vitezei acestei velocităţi iniţiale; aur, argint, fier, lemn, carne
etc. sunt numai diferite expresii sau velocităţi ale acestei unice lumini de substanţă lichidă.

Toate lucrurile sunt lumină lichidă cristalizată; diferenţierea sau infinitatea de expresie este cauzată
de dorinţa celui care o concepe de a se cunoaşte pe sine. Concepţia ta despre sine determină automat
velocitatea necesară pentru a exprima ceea ce te-ai conceput pe tine însuţi a fi.

Lumea este acest ocean de lumină lichidă în nenumărate stări diferite de cristalizare.
 SUFLAREA VIEŢII

[Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ,

a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă,
şi s-a făcut omul fiinţă vie. – Facerea/Geneza 2:7

După cum nu ştii care este calea vântului, cum se întocmesc oasele în pântecele maicii, tot aşa
nu cunoşti lucrarea lui Dumnezeu, care face toate. – Eclesiastul 11:5

După aceasta s-a îmbolnăvit copilul femeii, stăpâna casei, şi boala lui a fost atât de grea,
că n-a mai rămas suflare într-însul. 3Regi/1Împăraţi 17:17

(Elisei) s-a ridicat şi s-a culcat peste copil şi şi-a pus buzele sale pe buzele lui şi ochii săi pe ochii lui
şi palmele sale pe palmele lui şi s-a întins pe el şi a încălzit trupul copilului. 4Regi/2Împăraţi 4:34

Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s -au ridicat pe
picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei. – Apocalipsa 11:11]

Chiar a readus la viaţă prorocul Ilie [şi/sau Elisei, n. tr.] pe fiul cel mort al văduvei?
Această povestire, la fel ca toate celelalte povestiri ale Bibliei, este o dramă psihologică ce are loc în
conştienţa omului. Văduva simbolizează fiecare bărbat şi femeie din lume; fiul cel mort reprezintă dorinţe le
frustrate şi ambiţiile omului; prorocul, Ilie [şi/sau Elisei, n. tr.], simbolizează puterea lui Dumnezeu din om,
sau conştiinţa omului de a fi.

Povestirea ne spune că prorocul a luat copilul mort de la sânul văduvei şi l-a dus în odaia de sus.
Intrând în odaia de sus, a închis uşa după el; punând copilul pe un pat, a suflat viaţă în el; întorcându- i- l apoi
mamei, i-a dat copilul şi i-a spus, „Iată, copilul tău este viu” [3Regi/1Împăraţi 17:23 şi 4Regi/2Împăraţi
4:36].

Dorinţa omului poate fi simbolizată de copilul mort. Simplul fapt că el doreşte e dovada clară că
lucrul dorit nu este încă o realitate vie în lumea lui. El încearcă în toate modurile imaginabile să-şi aducă
dorinţa în realitate, să-i dea viaţă, dar descoperă într- un final că toate încercările lui sunt neroditoare.

Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de existenţa puterii infinite din ei înşişi, ca proroci. Ei rămân
la nesfârşit cu un copil mort în braţe, nerealizând că dorinţa este indicarea clară a capacităţilor nelimitate
pentru împlinirea ei.

Fie ca omul să recunoască odată că propria sa conştienţă este prorocul care suflă viaţă în tot ce este el
conştient a fi, şi îşi va închide uşa simţurilor în faţa problemei sale şi îşi va fixa atenţia – numai asupra a ceea
ce doreşte, ştiind că, făcând asta, dorinţele lui sigur sunt realizate. Va descoperi recunoaşterea a fi suflarea
vieţii, căci va percepe – pe când se revendică pe sine, acum, conştient, a exprima sau a poseda tot ceea ce
doreşte a fi sau a avea – cum el suflă suflarea [sic!] vieţii în dorinţa sa. Calitatea revendicată pentru dorinţă
(într-un mod necunoscut lui) va începe să mişte şi va deveni o realitate vie în lumea lui.

Da, prorocul Ilie [şi/sau Elisei, n. tr.] trăieşte totdeauna ca şi conştiinţă nelimitată a omului de a fi,
văduva, ca şi conştiinţa sa limitată de a fi, iar copilul, ca ceea ce doreşte el a fi.
 DANIEL ÎN GROAPA LEILOR

Dumnezeul tău pe Care tu Îl cinsteşti fără încetare,

Acela te va scăpa! – Daniel 6:16/6:17

Povestea lui Daniel este povestea fiecărui om. E consemnat că Daniel, închis fiind în groapa leilor, şi-
a întors spatele către fiarele flămânde; şi cu privirea către lumina ce venea de sus, s-a rugat unului şi
singurului Dumnezeu. Leii, care fuseseră dinadins înfometaţi pentru ospăţ, au rămas neputincioşi în a vătăma
pe proroc. Credinţa lui Daniel în Dumnezeu era atât de mare încât i-a adus la sfârşit libertatea şi numirea ca
înalt dregător în împărăţie [Daniel 6:13-28]. Această poveste a fost scrisă pentru tine, pentru a te instrui în
arta eliberării de orice problemă sau închisoare din lume.
Cei mai mulţi dintre noi, aflându-ne în groapa leilor, am fi preocupaţi numai de lei, nu ne-am gândi la
nicio altă problemă de pe lumea asta mare în afara leilor; totuşi, ni se spune că Daniel şi-a întors spatele către
ei şi a privit spre lumina care era Dumnezeu. Dacă am putea urma exemplul lui Daniel când suntem
ameninţaţi de vreun dezastru teribil precum leii, sărăcia sau boala, dacă, precum Daniel, ne-am putea duce
atenţia spre lumina care e Dumnezeu, soluţiile noastre ar fi la fel de simple.
De exemplu, dacă ai fi întemniţat, n-ar fi nevoie să-ţi spună cineva că ceea ce ar trebui să-ţi doreşti
este libertatea. Libertatea sau mai degrabă dorinţa de a fi liber ar fi automată. Acelaşi lucru ar fi adevărat
dacă ai fi bolnav sau dator sau în orice altă încurcătură. Leii reprezintă situaţii de natură ameninţătoare,
aparent fără soluţii. Fiecare problemă îşi produce automat soluţia în forma unei dorinţe de a te elibera de
problemă. Aşadar, întoarce-ţi spatele către problemă şi îndreaptă-ţi atenţia pe soluţia dorită, simţindu-te deja
a fi ceea ce doreşti. Continuă în credinţa asta şi vei descoperi că zidurile temniţei tale vor dispărea pe măsură
ce începi să exprimi ceea ce ai devenit conştient a fi.
Am văzut oameni, datornici aparent fără speranţă, aplicând acest principiu şi, în foarte scurt timp,
datorii ce erau cât munţii au fost înlăturate. Am văzut, de asemenea, din cei la care doctorii au renunţat, ca
fiind intratabili, aplicând acest principiu şi, într-un timp incredibil de scurt, aşa-zisele lor boli incurabile au
dispărut fără să lase urme. Priveşte asupra dorinţelor tale drept cuvinte vorbite de Dumnezeu şi fiecare
cuvânt o prorocire a ceea de ce eşti capabil a fi. Nu pune la îndoială dacă meriţi sau nu meriţi să-ţi realizezi
dorinţele. Acceptă- le aşa cum vin. Adu mulţumiri pentru ele de parcă ar fi daruri. Simte-te fericit şi
recunoscător pentru a fi primit asemenea daruri minunate. Apoi mergi pe calea ta în pace. Asemenea
acceptări simple ale dorinţelor tale sunt ca aruncarea de seminţe fertile pe pământ mereu afânat. Când îţi
sădeşti dorinţa în conştienţă ca sămânţă, încrezător că va apărea în deplinul său potenţial de rodire, ai făcut
deja tot ceea ce se aşteaptă de la tine. A fi îngrijorat sau temător în legătură cu felul în care va fi împlinirea ei
înseamnă a ţine aceste seminţe într-o strânsoare mentală şi, astfel, a le împiedica să crească până la vremea
recoltei.
Nu fi nerăbdător sau îngrijorat în privinţa rezultatelor. Rezultatele vor urma la fel de sigur cum ziua
urmează nopţii. Ai credinţă în această sădire până ce evidenţa ţi se manifes tă a fi astfel. Încrederea ta în
această procedură va aduce mari recompense. Aştepţi numai puţin în conştienţa lucrului dorit; apoi, deodată,
când te aştepţi mai puţin, lucrul simţit devine expresia ta. Viaţa nu e părtinitoare [Fapte 10:34; Romani
2:11] şi nu distruge nimic; continuă să ţină vie ceea ce omul este conştient a fi. Lucrurile vor dispărea numai
pe măsură ce omul îşi schimbă conştienţa. Neagă dacă vrei, şi totuşi rămâne un fapt acela că singura realitate
este conştienţa iar lucrurile numai o oglindă a ceea ce eşti conştient a fi. Starea paradisiacă pe care o cauţi va
fi găsită numai în conştienţă, fiindcă Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul tău.
Conştienţa ta este singura realitate vie, capul etern al creaţiei. Ceea ce eşti tu conştient a fi este trupul
vremelnic pe care- l porţi. A-ţi întoarce atenţia de la ceea ce eşti conştient a fi înseamnă a decapita acel trup;
dar, aşa cum o găină sau un şarpe continuă să sară şi să se zbată o vreme după ce li s-a retezat capul, la fel,
calităţile şi condiţiile par a trăi încă o vreme după ce ţi-ai îndepărtat atenţia de la ele.
Omul, necunoscând această lege a conştienţei, îşi îndreaptă constant gândul spre condiţiile lui
anterioare şi, fiind atent la ele, aşează asupra acestor trupuri moarte capul etern al creaţiei; prin asta, el le
reanimă şi învie. Trebuie să laşi aceste trupuri moarte şi morţii să-i îngroape pe morţi [Matei 8:22, Luca
9:60]. Omul, după ce şi-a pus mâna pe plug (adică, după ce şi-a însuşit conştienţa calităţii dorite), uitându-se
îndărăt, îşi neagă destoinicia pentru Împărăţia Cerurilor [Luca 9:62]. Cum voia cerurilor se face veşnic pe
pământ, eşti astăzi în ceruri ceea ce eşti înlăuntrul tău, fiindcă aici, pe acest pământ, se arată cerurile tale.
Împărăţia Cerurilor chiar este la îndemână. Acum este vremea potrivită. Creează-ţi deci un nou cer,
intră într-o nouă stare de conştienţă şi un pământ nou va apărea [Isaia 65:17].
 PESCUITUL

Au ieşit, şi au intrat într-o corabie; şi n-au prins nimic în noaptea aceea. – Ioan 21:3
El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei, şi veţi găsi.”
Au aruncat-o deci, şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor. – Ioan 21:6

S-a consemnat că ucenicii au pescuit toată noaptea şi nu au prins nimic. Apoi apare Iisus la faţa
locului şi le spune să arunce mrejele încă o dată, dar, de această dată, în partea dreaptă. Petru se supune vocii
lui Iisus şi îşi aruncă plasele încă o dată în ape. Acolo unde cu o clipă mai de vreme apa era complet lipsită de
peşte, acum plasele aproape plesneau de mulţimea capturii [Ioan 21:3-6].

Omul, pescuind prin noaptea necunoaşterii omeneşti, încearcă să-şi realizeze dorinţele prin efort şi
luptă, numai pentru a descoperi la final că toată căutarea lui a fost zadarnică. Când el îşi descoperă conştiinţa
de a fi ca fiind Hristos Iisus, se va supune vocii Sale şi o va lăsa pe ea să- i dirijeze pescuitul. Îşi va arunca
plasa în partea dreaptă [cea corectă]; va aplica această lege în modul corect şi va căuta în conştienţă după
lucrul dorit. Găsindu- l acolo, el va şti că se va multiplica în lumea formei.

Aceia ce au avut plăcerea de a pescui cunosc fiorul de a simţi peştele în cârlig. Muşcarea peştelui este
urmată de jocul lui; acest joc, apoi, este urmat de aducerea la mal. Ceva similar are loc în conştienţa omului
pe când pescuieşte după manifestările vieţii.
Pescarii ştiu că, dacă vor să prindă un peşte mare, trebuie să pescuiască în ape adânci; de va fi să
prinzi o bucată mare de viaţă, trebuie să laşi în urma ta apele mici, cu multele lor stânci şi şanţuri şi să
lansezi în albastrul adânc unde se joacă cei mari. Pentru a prinde o manifestare mare a vieţii, trebuie să intri
în stări de conştienţă mai adânci şi mai largi; numai în aceste profunzimi trăiesc marile expresii ale vieţii.
Iată o formulă simplă pentru pescuitul cu succes. Mai întâi, decide ce este ceea ce vrei să exprimi
sau să posezi. Acest pas este esenţial. Trebuie să ştii categoric ce vrei de la viaţă înainte de a pescui în ea.
După ce ţi-ai stabilit dorinţa, întoarce-te de la lumea simţurilor, îndepărtează-ţi atenţia de la problemă şi
direcţioneaz-o numai spre starea de a fi, repetând în tăcere dar cu simţire, „EU SUNT”. Luându-ţi atenţia de
la lumea din jurul tău şi punându-ţi-o pe EU SUNT, astfel încât te pierzi în sentimentul de doar a fi, te vei
găsi slăbind ancora ce te leagă de superficialul problemei tale; fără efort, te vei îndrepta spre adânc.
Senzaţia care însoţeşte această experienţă este una de expansiune. Te vei simţi înă lţându-te şi
dilatându-te de parcă ai creşte. Nu te nelinişti; această experienţă de plutire şi expansiune nu înseamnă decât
moartea limitărilor tale. Totuşi, limitările tale vor muri pe măsură ce te îndepărtezi de ele, fiindcă ele trăiesc
numai în conştienţa ta.
În acest adânc sau conştienţă extinsă, te vei simţi a fi o pulsândă şi atotputernică forţă, precum ritmul
şi adâncul oceanului. Acest sentiment de expansiune este semnalul că acum eşti în apele albastre-adânci
unde înoată peştii cei mari. Poate că peştii pe care ai decis să- i prinzi sunt sănătatea şi libertatea; începi să
pescuieşti în acest adânc pulsând fără formă al tău după aceste calităţi sau stări ale conştienţei simţindu-te
„EU SUNT sănătos” – „EU SUNT liber”. Continui să te revendici şi să te simţi a fi sănătos şi liber până ce
convingerea că eşti astfel te posedă.
Pe măsură ce convingerea se naşte în tine, astfel că toate îndoielile se sting şi ştii şi simţi că eşti liber
de limitările trecutului, vei şti că ai prins aceşti peşti în cârlig. Bucuria care curge prin întreaga ta fiinţă
simţind că eşti ceea ce doreai să fii este egală cu fiorul pescarului ce-şi agaţă peştii lui.
Acum urmează jocul peştelui. Aceasta se obţine întorcându-te la lumea simţurilor. Pe când îţi
deschizi ochii la lumea din jurul tău, convingerea şi conştienţa că eşti sănătos şi liber ar trebui să fie atât de
hotărâte în tine, încât întreaga ta fiinţă tremură în anticipare. Apoi, trecând prin intervalul de timp necesar
care va lua lucrurilor să se întrupeze, vei simţi un fior tainic ştiind că în scurtă vreme, ceea ce nimeni nu
vede, dar ceea ce simţi şi ştii că eşti, va ieşi la mal.

Într-un moment în care nici nu te gândeşti, în timp ce păşeşti credincios în această conştienţă, vei
începe să exprimi şi să ai ceea ce eşti conştient a fi şi a avea, experimentând, ca pescarul, bucuria tragerii la
mal a celui mare.

Acum, mergi şi pescuieşte după manifestările vieţii aruncându-ţi plasele în partea cea dreaptă.
 FII URECHI CE AUD

Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea:

Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor. – Luca 9:44

„Voi ascultaţi bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor”. Nu fi ca aceia care au
ochi ce nu văd şi urechi care nu aud. Fie ca aceste revelaţii să pătrundă adânc în urechile tale, căci după ce
Fiul (ideea) este conceput, omul cu valorile lui false (raţiunea) va încerca să explice „de ce” şi „pentru ce”-
urile expresiei Fiului, şi, făcând asta, Îl va rupe-n bucăţi.

După ce oamenii au chibzuit că un anume lucru este omeneşte imposibil şi astfel nu poate fi făcut, fie
ca cineva să reuşească imposibilul; înţelepţii care ţi-au spus că nu se poate face îţi vor explica acum de ce şi
cum s-a întâmplat. După ce vor fi rupt în bucăţi cămaşa cea fără cusătură [Ioan 19:23] (cauza manifestării),
ei vor fi la fel de departe de adevăr cum au fost atunci când l-au proclamat ca fiind imposibil. Atâta vreme
cât omul caută cauza expresiei în alte locuri decât în cel care o exprimă, el caută în zadar.

Timp de mii de ani, omului i s-a spus, „EU SUNT Învierea şi Viaţa” [Ioan 11:25]. „Nicio
manifestare nu poate să vină la Mine dacă nu o trag” [aprox., Ioan 6:44], dar omul tot nu crede. El preferă să
creadă în cauze în afara lui. În clipa în care ceea ce nu era văzut devine văzut, omul e gata să explice cauza şi
scopul apariţiei sale. Astfel, Fiul Omului (ideea dorind manifestare) este constant distrusă de mâinile
(explicaţiile raţionale sau înţelepciunea) omului.

Acum că propria ta conştienţă îţi este revelată drept cauză a toată expresia, nu te întoarce la
întunecimea Egiptului cu mulţii săi zei. Este numai un singur Dumnezeu. Unul şi singurul Dumnezeu este
conştienţa ta. „Toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica şi El face ce voieşte cu oştirea cerească şi
cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să- L împiedice la lucrul Lui şi să-I zică: ‚Ce faci Tu?’” [Daniel
4:32].

Dacă întreaga lume s-ar pune de acord că un anume lucru nu poate fi exprimat şi totuşi tu devii
conştient a fi ceea ce ei s-au înţeles că nu poate fi exprimat, îl vei exprima. Conştienţa ta nu cere niciodată
permisiunea de a exprima ceea ce eşti tu conştient de a fi. Face asta firesc şi fără efort, în ciuda înţelepciunii
omului şi a opoziţiei sale.

„De vei întâlni pe cineva [pe cale], să nu- i dai bună ziua” [„şi dacă te va întreba cineva de sănătate,
să nu-i răspunzi” Luca 10:4; 2Împăraţi/4Regi 4:29]. Aceasta nu e o poruncă să fii insolent sau neprietenos,
ci o reamintire de a nu recunoaşte un superior, de a nu vedea în nimeni o barieră pentru expresia ta. Nimeni
nu poate să te împiedice sau să-ţi pună la îndoială abilitatea de a exprima ceea ce eşti conştient a fi. Nu
judeca după aparenţele lucrului, pentru că „toate [neamurile] sunt ca o nimica înaintea Lui [nu sunt decât
nimicnicie şi deşertăciune”, Isaia 40:17].

Când ucenicii, prin judecata lor după aparenţe, au văzut copilul nebun [Marcu 9:17-29; Luca 9:37-
43], ei au crezut-o a fi o problemă mai greu de rezolvat decât altele cu care s-au întâlnit; aşa că au eşuat în a
găsi o soluţie. Judecând după aparenţe, ei au uitat că Lui Dumnezeu toate Îi sunt cu putinţă [Matei 19:26;
Marcu 10:27]. Hipnotizaţi cum erau de realitatea aparenţelor, nu puteau simţi naturaleţea sănătăţii mintale.

Singura cale de a evita asemenea eşecuri este de a ţine constant minte că propria ta conştienţă este
Atotputernicul, prezenţa atotştiutoare; fără ajutor, această prezenţă neştiută dinlăuntrul tău exteriorizează
fără efort ceea ce eşti tu conştient de a fi. Fii perfect indiferent la evidenţa simţurilor, astfel încât să poţi
simţi naturaleţea dorinţei tale – şi dorinţa ta va fi realizată. Întoarce-te de la aparenţe şi simte naturaleţea
acelei percepţii perfecte dinlăuntrul tău, o calitate niciodată de necrezut sau îndoit. Înţelegând-o, nu vei fi
niciodată în rătăcire. Dorinţa ta este soluţia problemei ta le. Iar cum dorinţa se realizează, problema dispare.

Nu poţi forţa nimic în afară, nici prin cel mai puternic efort de voinţă. Există o singură cale
prin care poţi porunci lucrurilor pe care le vrei – asumarea conştienţei lucrului dorit.
 E o diferenţă uriaşă între a simţi un lucru şi numai a-l cunoaşte intelectual. Trebuie să accepţi
fără rezerve faptul că, posedând (simţind) un lucru în conştienţă, ai poruncit realităţii care -l cauzează
să-l aducă în existenţă în formă concretă. Trebuie să fii absolut convins de o legătură neîntreruptă între
realitatea invizibilă şi manifestarea sa vizibilă. Acceptarea ta interioară trebuie să devină o convingere
intensă şi nealterabilă care transcende atât raţiunea cât şi intelectul, renunţând în întregime la orice credinţă
în realitatea externalizării altfel decât ca o reflecţie a unei stări interioare a conştienţei. Când înţelegi într-
adevăr şi crezi lucrurile astea, vei fi construit o atât de profundă siguranţă, încât nimic nu te poate zgudui.

Dorinţele tale sunt realităţile nevăzute care răspund numai la poruncile lui Dumnezeu.
Dumnezeu porunceşte nevăzutului să apară revendicându-Se pe Sine a fi lucrul poruncit. „S-a făcut
pe Sine întocmai cu Dumnezeu şi n-a socotit o ştirbire a face lucrările lui Dumnezeu” [„Care, Dumnezeu
fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu”, Filipeni 2:6].

Acum fie ca această zicere să pătrundă adânc în urechea ta:

FII CONŞTIENT A FI CEEA CE VREI SĂ APARĂ.
 CLARVIZIUNEA

Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi?

Şi nu vă aduceţi aminte deloc? – Mark 8:18

Adevărata clarviziune constă, nu în abilitatea ta de a vedea lucruri dincolo de spectrul vederii

omeneşti, ci, mai degrabă, în abilitatea ta de a înţelege ceea ce ve zi.
O afirmaţie din domeniul financiar poate fi văzută de oricine, dar numai puţini pot citi o afirmaţie din
domeniul financiar. Capacitatea de a interpreta afirmaţia este semnul de vedere clară sau clarviziune.

Că fiecare obiect, atât animat cât şi inanimat, este învelit într-o lumină lichidă care se mişcă şi
pulsează cu o energie mult mai radiantă decât obiectele în sine, nimeni nu ştie mai bine decât autorul; dar el
mai ştie şi că abilitatea de a vedea asemenea aure nu este egală cu abilitatea de a înţelege ceea ce vede cineva
în lumea din jurul său.

Pentru a ilustra acest punct, iată o poveste cu care întreaga lume este familiarizată, dar pe care numai
autenticul mistic sau clarvăzător a văzut-o cu adevărat.
SINOPSIS
Povestea lui Dumas, „Contele de Monte Cristo”, este, pentru mistic şi adevăratul clarvăzător,
biografia fiecărui om.

I
Edmond Dantés, un tânăr marinar, îl găseşte pe căpitanul corabiei sale, mort. Preluând comanda
vasului în mijlocul unei mări măturate de furtună, el încearcă să cârmească spre un loc de ancorare sigur.
COMENTARIU
Viaţa însăşi este o mare furtunoasă cu care luptă omul încercând să cârmească spre un port liniştit.
II
Asupra lui Dantés se află un document secret care trebuie dat unui om pe care nu-l cunoaşte, dar care
se va face cunoscut tânărului marinar la timpul potrivit. Acest document este un plan de a- l elibera pe
împăratul Napoleon din închisoarea sa de pe insula Elba.
COMENTARIU
Înlăuntrul fiecărui om există un plan secret care va elibera puternicul împărat din el însuşi.

III
Când Dantés ajunge în port, trei oameni (care, prin linguşeli şi osanale, au reuşit să se târască spre
bunele graţii ale actualului rege), temându-se că orice schimbare le-ar putea afecta poziţiile dregătoreşti, îl
arestează pe tânărul marinar şi- l încredinţează catacombelor.
COMENTARIU
Omul, în încercarea de a-şi afla siguranţa în lumea asta, se lasă condus de luminile false ale lăcomiei,
vanităţii şi puterii.
Cei mai mulţi oameni cred că faima, multa bogăţie sau puterea politică îi vor asigura împotr iva
furtunilor vieţii. Aşa că ei caută să le obţină ca ancore ale vieţii lor, numai pentru a descoperi că, în alergarea
lor după acestea, şi-au pierdut treptat cunoaşterea adevăratei lor fiinţe. Dacă omul îşi pune credinţa în lucruri
altele decât el însuşi, cele în care şi-a pus credinţa, în timp, îl vor distruge; la care timp va fi deja ca cel
întemniţat şi disperat.

IV
Aici, în acest „mormânt”, Dantés este uitat şi lăsat să putrezească. Mulţi ani trec. Apoi, într-o zi,
Dantés (care de-acum este un schelet viu) aude o bătaie în zidul său. Răspunzând la această bătaie, el aude
vocea unuia de partea cealaltă a pietrei. Călăuzit de această voce, Dantés înlătură piatra şi descoperă un
bătrân preot care era în închisoare de atât de mult, încât nimeni nu mai ştie motivul încarcerării sale sau
lungimea timpului cât a fost acolo.
COMENTARIU
Aici, dincolo de aceste ziduri ale întunericului mental, omul rămâne în ceea ce pare a fi o moarte vie.
După ani de dezamăgiri, omul se întoarce de la aceşti falşi prieteni şi- L descoperă înlăuntrul său pe Cel de
demult (conştiinţa sa de a fi), care fusese îngropat acolo din ziua în care S-a crezut întâia dată pe Sine a fi
om şi a uitat că era Dumnezeu.

V
Bătrânul preot petrecuse mulţi ani săpându-şi ieşirea din acest mormânt viu, numai ca să descopere
că îşi săpase drumul spre mormântul lui Dantés. Se resemnează apoi destinului său şi decide să-şi găsească
bucuria şi libertatea învăţându-l pe Dantés tot ceea ce ştia el referitor la misterele vieţii şi să-l ajute, de
asemenea, să se elibereze.
Dantés, la început, e nerăbdător să acumuleze toată această informaţie; dar bătrânul preot, cu infinita
răbdare adunată în lunga sa detenţie, îi arată lui Dantés cât de nepregătit este de a primi această cunoaştere în
mintea lui actuală, neliniştită şi nerăbdătoare. Deci, cu calm psihologic, el îi dezvăluie gradual tânărului
bărbat misterele vieţii şi ale timpului.

COMENTARIU
Această revelaţie este atât de minunată, încât omul, când o aude întâia oară, vrea să o cuprindă toată
dintr-odată; dar descoperă că, după ani nenumăraţi petrecuţi în credinţa de a fi om, el şi-a uitat într-atât de
complet adevărata identitate, încât e acum incapabil să absoarbă această amintire pe dată. El mai descoperă
şi că o poate acumula numai proporţional cu cât elimină din toate valorile şi părerile omeneşti.

VI
Pe măsură ce Dantés se coace sub îndrumarea bătrânului preot, bătrânul se descoperă a trăi tot mai
mult şi mai mult în conştienţa lui Dantés. În sfârşit, îi împarte ultima picătură de înţelepciune lui Dantés,
dezlegându- l astfel de orice tutelaj. Îi spune apoi despre o comoară inepuizabilă îngropată pe insula de
Monte Cristo.

COMENTARIU
Pe măsură ce omul se leapădă de aceste aclamate valori omeneşti, el absoarbe tot mai mult şi mai
mult lumina (bătrânul preot), până ce, într- un sfârşit, devine el însuşi lumina şi se cunoaşte pe sine a fi Cel
de demult. „EU SUNT lumina lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12; Ioan 9:5; Ioan 12:46].

VII
Cu această revelaţie, zidurile tavanului catacombei care- i separa de ocean se prăbuşesc, zdrobindu-l
şi ucigându- l pe bătrân. Gardienii, descoperind accidentul, cos trupul bătrânului preot într- un sac şi se
pregătesc să- l arunce în mare. Plecând să aducă o targă, Dantés înlocuieşte trupul bătrânului preot şi se coase
pe sine înăuntrul sacului. Gardienii, neştiutori de această schimbare de trupuri şi crezându- l a fi bătrânul, îl
aruncă pe Dantés în apă.

COMENTARIU
Curgerea atât a sângelui cât şi a apei la moartea bătrânului preot este comparabilă cu cea a sângelui şi
a apei din coasta lui Iisus când ostaşii romani L-au străpuns, fenomen care întotdeauna are loc la naştere (aici
simbolizând naşterea unei mai înalte conştienţe).

VIII
Dantés se eliberează din sac, merge pe insula de Monte Cristo şi descoperă comoara îngropată. Apoi,
înarmat cu această fabuloasă avuţie şi cu înţelepciune supraomenească, se leapădă de identitatea lui umană
de Edmond Dantés şi îşi asumă titlul de Conte de Monte Cristo.

COMENTARIU
Omul îşi descoperă conştiinţa de a fi ca fiind comoara inepuizabilă a universului. În acea zi, când
omul face această descoperire, el moare ca om şi se trezeşte ca Dumnezeu. Da, Edmond Dantés devine
Contele de Monte Cristo. Omul devine Hristos.
 PSALMUL DOUĂZECI ŞI TREI/DOUĂZECI ŞI DOI

I
Domnul mă paşte şi nimic nu- mi va lipsi.

COMENTARIU
Conştienţa mea este Domnul şi Păstorul meu. Ceea ce EU SUNT conştient a fi sunt oile care mă
urmează. Atât de bun păstor este conştiinţa mea de a fi, încât nu a pierdut vreodată nici o singură oaie sau
lucru de care EU SUNT conştient a fi.
Conştienţa mea este o voce care cheamă în sălbăticia confuziei omeneşti; cheamă tot ceea ce EU
SUNT conştient a fi să mă urmeze. Atât de bine îmi cunosc oile vocea, încât ele întotdeauna răspund
chemării mele; nu va veni niciodată vremea când ceea ce sunt convins că EU SUNT să nu mă găsească.
EU SUNT o uşă deschisă pentru ca tot ceea ce EU SUNT să intre. Conştiinţa mea de a fi este Domn
şi Păstor al vieţii mele. Acum ştiu că niciodată nu voi duce lipsă de dovadă sau îmi va lipsi dovada a ceea ce
sunt conştient a fi. Ştiind asta, voi deveni conştient a fi măreţ, iubitor, avut, sănătos şi toate celelalte atribute
pe care le admir.

II
La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit.

COMENTARIU
Conştiinţa mea de a fi măreşte tot ceea ce sunt conştient a fi, astfel că mereu este o abundenţă a ceea
ce sunt conştient a fi. Nu face diferenţă în ceea ce omul este conştient a fi; el o va găsi etern izvorând în
lumea lui. Măsura Domnului (concepţia omului despre el însuşi) este mereu presată, amestecată şi dând
peste.

III
La apa odihnei m-a hrănit.

COMENTARIU
Nu e nevoie să lupt pentru ceea ce sunt conştient a fi, căci tot ceea ce sunt conştient a fi va fi adus
spre mine fără efort, la fel cum un păstor îşi duce turma spre apele de odihnă ale izvorului liniştit.

IV
Sufletul meu l-a întors, povăţuitu- m-a pe căile dreptăţii, pentru Numele Lui.

COMENTARIU
Acum că memoria mea e refăcută – astfel că ştiu că EU SUNT Domnul şi nu e dumnezeu afară de
mine –, împărăţia mea este refăcută. Împărăţia mea – care s-a dezmembrat în ziua în care am crezut în puteri
în afara mea – este acum complet refăcută.
Acum că îmi cunosc propria conştiinţă de a fi ca fiind Dumnezeu, voi face uz chibzuit de această
cunoaştere, devenind conştient a fi ceea ce doresc să fiu.

V
Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Toiagul Tău şi
varga Ta, acestea m-au mângâiat.

COMENTARIU
Da, deşi umblu prin toată confuzia şi părerile schimbătoare ale oamenilor, nu mă voi teme de nici un
rău, fiindcă am găsit conştienţa ca fiind cea care face confuzia. Având-o în cazul meu restabilită la poziţia
demnă care i se cuvine, voi exterioriza, în ciuda confuziei, ceea ce sunt acum conştient a fi. Şi însăşi
confuzia va răsuna şi reflecta propria mea demnitate.
VI
Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi
paharul Tău este adăpându- mă ca un puternic.
COMENTARIU
În faţa aparentei confuzii şi conflictului, voi reuşi, fiindcă voi continua să exteriorizez abundenţa care
sunt acum conştient a fi.
Capul meu (conştienţa) va continua să fie plin de dă peste de bucuria de a fi Dumnezeu.

VII
Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de
zile.

COMENTARIU
Pentru că sunt acum conştient a fi bun şi milostiv, semne ale bunătăţii şi îndurării sunt silite să- mi
urmeze toate zilele vieţii mele, fiindcă voi continua să sălăşluiesc în casă (sau conştienţă) ca fiind Dumnezeu
(bun) veşnic.
 GHETSIMANI

Atunci Iisus a mers împreună cu ei la un loc [îngrădit],

ce se cheamă Ghetsimani şi a zis ucenicilor:
„Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga.” – Matei 26:36

O extraordinar de minunat- mistică idilă este spusă în povestea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, dar
omul a eşuat în a vedea lumina simbologiei sale şi a interpretat greşit această uniune mistică drept o
experienţă agonizantă în care Iisus pledează în zadar în faţa Tatălui pentru a-I schimba destinul.

Ghetsimani este, pentru mistic, Grădina Creaţiei – locul din conştienţă unde merge omul pentru a-şi
realiza obiectivele sale definite. Ghetsimani este un cuvânt compus ce înseamnă a stoarce/a presa în afară/a
extrage o substanţă uleioasă: Geth, a stoarce/a presa în afară/a extrage, şi Shemen, o substanţă uleioasă.
Povestea despre Ghetsimani revelează misticului, în simbologie dramatică, actul creaţiei. Aşa cum un om
conţine în el o substanţă uleioasă care, în actul creaţiei, este presată în afară în asemănarea lui, aşa are el
înlăuntrul său un principiu divin (conştienţa sa) care se condiţionează ca o stare de conştienţă şi, fără
asistenţă, presează în afară sau se concretizează.

O grădină este o bucată cultivată de pământ, un câmp pregătit special, unde seminţele grădinarului
sunt plantate şi cultivate la alegerea lui. Ghetsimani este o asemenea grădină, locul în conştienţă unde
misticul merge cu obiectivele sale precis definite. Se intră în această grădină când omul îşi ia atenţia de la
lumea din jurul lui şi şi-o îndreaptă spre obiectivele sale.

Dorinţele clarificate ale omului sunt seminţe ce conţin puterea şi planurile de auto-expresie şi,
precum sămânţa din om, şi acestea sunt îngropate într-o substanţă uleioasă (o atitudine de bucurie şi
recunoştinţă a minţii). Contemplând a fi şi a avea ceea ce doreşte el să fie şi să aibă, omul a început procesul
de presare în afară sau actul spiritual al creaţiei. Aceste seminţe sunt presate în afară şi plantate când omul se
pierde într-o stare sălbatică, nebună de bucurie, simţind conştient şi revendicându-se a fi ceea ce anterior
dorea a fi.

Dorinţele exprimate, sau presate în afară, rezultă în trecerea acelei dorinţe particulare. Omul nu poate
poseda un lucru şi încă să dorească a-l poseda în acelaşi timp. Deci, când îşi însuşeşte conştient sentimentul
de a fi lucrul dorit, această dorinţă de a fi lucrul dorit trece – este realizată. Atitudinea receptivă a minţii,
simţind şi primind impresiunea de a fi lucrul dorit, este terenul fertil sau pântecele care primeşte sămânţa
(obiectivul definit).
Sămânţa care este presată în afara omului se dezvoltă în asemănarea omului din care a fost presată.
Similar, sămânţa mistică, revendicarea ta conştientă că eşti ceea ce până atunci doreai să fii, se va dezvolta în
asemănarea ta, din cine şi în cine a fost presată. Da, Ghetsimani este grădina cultivată a idilei unde omul
disciplinat merge să preseze sămânţa bucuriei (dorinţe definite) în afara lui, în atitudinea sa receptivă a
minţii, unde le va îngriji şi hrăni păşind conştient în bucuria de a fi tot ceea ce până atunci dorea să fie.

Simte cu Marele Grădinar fiorul secret de a şti că lucrurile şi calităţile acum nevăzute vor fi văzute de
îndată ce aceste impresiuni conştiente se dezvoltă şi se coc la maturitate. Conştienţa ta este Domn şi Soţ
[Isaia 54:5]; starea conştientă în care persişti este soţie sau iubită. Această stare făcută vizibilă este Fiul tău,
purtându-ţi ţie mărturie, Tatălui şi Mamei Sale, căci lumea ta vizibilă este făcută după chipul şi asemănarea
[Geneza/Facerea 1:26] stării de conştienţă în care trăieşti; lumea ta şi plinătatea ei nu sunt nici mai mult nici
mai puţin decât conştienţa ta definită concretizată.
Ştiind acest lucru ca fiind adevărat, vezi să alegi bine mama copiilor tăi – acea stare conştientă în care
trăieşti, concepţia ta despre tine. Omul înţelept îşi alege soaţa cu mare discreţie. El realizează că pruncii săi
trebuie să moştenească de la părinţi calităţile şi astfel dedică mult timp şi grijă selecţiei mamei lor. Misticul
ştie că starea conştientă în care el trăieşte este alegerea pe care şi-a făcut-o soaţă, mama copiilor lui, că
această stare trebuie, în timp, să se întrupeze pe sine în lumea lui; aşa că el e mereu selectiv în alegerea lui şi
întotdeauna se revendică pe sine a fi cel mai înalt ideal al său. El se defineşte conştient ca ceea ce doreşte să
fie.
 Când omul realizează că starea conştientă în care trăieşte este alegerea pe care şi-a făcut-o de soaţă,
el va fi mult mai atent cu dispoziţiile şi sentimentele sale. Nu-şi va permite să reacţioneze la sugestii de frică,
lipsă sau altă impresie nedorită. Asemenea sugestii de lipsă n-ar putea niciodată trece de paza minţii
disciplinate a misticului, fiindcă el ştie că fiecare revendicare conştientă trebuie să fie exprimată în timp ca o
condiţie a lumii sale – a mediului său. Deci, el rămâne credincios iubitei sale, obiectivul său definit, definind
şi revendicând şi simţindu-se pe sine a fi ceea ce doreşte să exprime. Fie ca omul să se întrebe dacă
obiectivul său definit va fi un lucru al bucuriei şi frumuseţii, de ar fi realizat. Dacă răspunsul său este
afirmativ, atunci el poate şti că alegerea miresei sale este o prinţesă a Israelului, o fiică a lui Iuda, căci
fiecare obiectiv definit care exprimă bucurie odată realizat este o fiică a lui Iuda, regele preamăririi.

Iisus Şi-a luat cu Sine în ora Lui de rugăciune ucenicii, sau atributele disciplinate ale minţii, şi le-a
poruncit să vegheze cât El Se ruga, astfel încât niciun gând sau credinţă care ar nega realizarea dorinţei Sale
n-ar putea pătrunde în conştienţa Sa. Urmează exemplul lui Iisus, Care, cu dorinţele Sale clar definite, a
intrat în Grădina Ghetsimani (starea de bucurie) însoţit de ucenicii Lui (mintea Lui disciplinată) pentru a Se
pierde pe Sine într-o bucurie sălbatică a realizării. Fixarea atenţiei Sale asupra obiectivului Său era porunca
Lui către mintea Sa disciplinată să vegheze şi să rămână credincioasă acelei fixări. Contemplând bucuria
care ar fi a Lui odată cu realizarea dorinţei Sale, El începe actul spiritual de generare, actul de presare în
afară a seminţei mistice – dorinţa Sa definită. În această fixare a rămas El, revendicându-Se şi simţindu-Se a
fi ceea ce El (înainte de a intra în Ghetsimani) dorea să fie, până ce întreaga Sa Fiinţă (conştienţa) Îi era
scăldată într-o sudoare uleioasă (bucurie) asemănătoare sângelui (viaţă), pe scurt, până ce întreaga Sa
conştienţă era pătrunsă de bucuria vie, susţinută, de a fi obiectivul Său definit.

Când această fixare este atinsă, astfel încât misticul ştie prin sentimentul său de bucurie că a trecut de
la fosta sa stare conştientă în conştienţa sa actuală, s-a obţinut Paştele sau Răstignirea. Această crucificare
sau fixare a noii revendicări conştiente este urmată de Sabat, un timp de odihnă. Există întotdeauna un
interval de timp între impresiune şi expresia sa, între revendicarea conştientă şi întruparea sa. Acest interval
este numit Sabat, perioadă de odihnă sau non-efort (ziua îngropăciunii).

A umbla neclintit în conştienţa de a fi sau a avea o anumită stare înseamnă a ţine Sabatul. Povestea
crucificării exprimă minunat această nemişcare sau odihnă. Ni se spune că, după ce Iisus a strigat,
„Săvârşitu-s-a” [Ioan 19:30], El a fost aşezat într-un mormânt. Acolo a rămas peste întregul Sabat. Când
noua stare sau conştienţă este însuşită, încât te simţi, prin această însuşire, fixat şi asigurat în cunoaşterea că
s-a finalizat, atunci, şi tu, vei striga, „Săvârşitu-s-a!” şi vei intra în mormânt sau Sabat, un interval de timp în
care vei umbla neclintit în convingerea că noua ta conştienţă trebuie să fie înviată (făcută vizibilă).

Paştele, Ziua Învierii, cade în prima duminică după luna plină în Berbec. Motivul mistic pentru
aceasta este simplu. O zonă definită nu se va precipita pe sine în forma ploii până ce această zonă nu atinge
punctul de saturaţie; la fel, starea în care tu persişti nu se va exprima pe sine până ce întregul nu este pătruns
de conştienţa că aşa este – săvârşitu-s-a.

Obiectivul tău definit este starea imaginară, aşa cum ecuatorul este linia imaginară pe care soarele
trebuie să o treacă pentru a marca începutul primăverii. Această stare, ca şi luna, nu are lumină sau viaţă în
sine; dar va reflecta lumina sau conştienţa soarelui – „EU SUNT Lumina lumii” [Matei 5:14; Ioan 8:12;
Ioan 9:5; Ioan 12:46] – „EU SUNT Învierea şi Viaţa” [Ioan 11:25].

Cum Paştele este determinat de luna plină în Berbec, la fel este şi învierea revendicării tale conştiente
determinată de conştienţa plină a revendicării tale, prin adevărata trăire a acestei concepţii noi. Cei mai mulţi
oameni eşuează în a-şi învia obiectivele deoarece ei eşuează în a rămâne credincioşi noii lor stări definite
până ce plinătatea este obţinută. Dacă omul ar ţine în minte faptul că nu poate exista Paşti sau Zi a Învierii
până după luna plină, el ar realiza că starea în care a trecut conştient va fi exprimată sau înviată numai după
ce a rămas în acea stare de a fi obiectivul său definit.
Când întregul său sine se înfiorează de sentimentul de a fi în realitate revendicarea sa
conştientă, trăind conştient în această stare de a fi revendicarea împlinită însăşi, şi numai în acest fe l,
îşi va învia sau realiza vreodată omul dorinţa sa.
 O FORMULĂ PENTRU VICTORIE

Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru,

vi-l dau. – Iosua 1:3

Majoritatea oamenilor sunt familiarizaţi cu povestea lui Iosua cucerind cetatea Ierihonului. Ceea ce
nu ştiu ei este că acea poveste reprezintă formula perfectă pentru victorie, în orice împrejurări şi împotriva
tuturor neşanselor.
Se consemnează că Iosua era înarmat numai cu promisiunea că fiecare loc pe care- l va călca talpa
piciorului său îi va fi dat lui; că dorea să cucerească Ierihonul, sau să păşească prin cetate, dar că zidurile ce-l
separau de aceasta erau de netrecut. Părea fizic imposibil pentru Iosua să treacă dincolo de zidurile masive şi
să pătrundă în cetatea Ierihonului. Totuşi, era mânat de cunoaşterea promisiunii că, indiferent de barierele şi
obstacolele ce- l separă de dorinţele lui, dacă putea sta numai în interiorul cetăţii, îi va fi dată.

Cartea lui Iosua consemnează, în continuare, că, în loc să lupte cu această uriaşă problemă a zidului,
Iosua apelează la serviciile unei „desfrânate”, Rahab, şi o trimite ca iscoadă în cetate. Când Rahab a intrat în
casa ei, care era în mijlocul [pe zidurile, n. tr.] cetăţii, Iosua – care era împiedicat de zidurile Ierihonului – a
suflat din trompetele sale de şapte ori. La a şaptea trâmbiţare, zidurile s-au dărâmat şi Iosua a intrat victorios
în cetate.

Pentru neiniţiat, povestea e lipsită de sens. Pentru cel care o vede ca o dramă psihologică, nu ca o
consemnare istorică, este cât se poate de revelatoare.

Dacă am urma exemplul lui Iosua, victoria noastră ar fi similar de simplă. Iosua simbolizează, pentru
tine, cititorul, starea ta actuală; cetatea Ierihonului simbolizează dorinţa ta, obiectivul tău definit. Zidurile
Ierihonului simbolizează obstacolele dintre tine şi realizarea obiectivelor tale. Piciorul simbolizează
înţelegerea; aşezarea tălpii piciorului pe un loc definit indică fixarea stării psihologice definite. Rahab,
spioana, este abilitatea ta de a călători în secret sau psihologic spre or ice loc în spaţiu. Conştienţa nu
cunoaşte frontiere. Nimeni nu te poate opri din persistarea psihologică în orice punct, sau în orice stare în
timp sau spaţiu.
Indiferent de barierele fizice care te separă de obiectivul tău, poţi, fără efort sau ajutorul nimănui, să
anihilezi timpul, spaţiul şi barierele. Astfel, poţi persista, psihologic, în starea dorită. Deci, deşi s-ar putea să
nu fi capabil de a păşi fizic printr-o stare sau printr-o cetate, poţi oricând păşi psihologic în starea dorită. Prin
„a păşi psihologic” înţelegem că poţi, acum, în acest moment, închide ochii şi, după ce vizualizezi sau
imaginezi un loc sau o stare altele decât cele actuale, poţi SIMŢI că eşti acum într-un asemenea loc sau stare.
Poţi simţi această condiţie ca fiind atât de reală încât, deschizându-ţi ochii, eşti uluit să descoperi că nu eşti
acolo fizic.

O „desfrânată”, după cum ştii, dă la toţi bărbaţii ceea ce ei îi cer. Rahab, desfrânata, simbolizează
capacitatea ta infinită de a-ţi însuşi psihologic orice stare dorită fără a întreba dacă eşti sau nu pregătit fizic
sau moral pentru asta. Poţi cuceri azi cetatea modernă a Ierihonului sau obiectivul tău definit dacă vei re-juca
psihologic povestea lui Iosua; dar pentru a cuceri o cetate şi a-ţi realiza dorinţele, trebuie să urmezi cu grijă
formula victoriei aşa cum e ea prezentată în cartea lui Iosua.

Iată aplicarea acestei formule victorioase aşa cum o dezvăluie misticul modern astăzi:
1. Defineşte-ţi obiectivul (nu modul de a- l obţine) – obiectivul tău, pur şi simplu; să ştii exact ce
este ceea ce îţi doreşti, astfel încât să ai o imagine mentală clară a sa.
2. Ia-ţi atenţia de la obstacolele care te separă de obiectivul tău şi îndreaptă-ţi gândurile spre
obiectivul însuşi.
3. Închide-ţi ochii şi SIMTE că eşti deja în cetate sau starea pe care ai cuceri-o. Rămâi înlăuntrul
acestei stări psihologice până ce primeşti o reacţie conştientă de satisfacţie completă a acestei
victorii. Apoi, deschizându-ţi simplu ochii, întoarce-te la starea ta conştientă anterioară.
 Această călătorie secretă în starea dorită, cu reacţia sa psihologică ulterioară de satisfacţie completă
este tot ceea ce e necesar pentru a aduce victoria totală. Această stare psihică victorioasă se va întrupa în
ciuda a toată opoziţia. Are planul şi puterea de auto-exprimare. Din acest punct înainte, urmează exemplul
lui Iosua care, după ce a persistat psihologic în starea dorită până ce a primit o reacţie conştientă completă a
victoriei, nu a făcut nimic mai mult pentru a-şi obţine victoria decât să sufle de şapte ori în trâmbiţe.

Cea de-a şaptea trâmbiţare simbolizează cea de-a şaptea zi, un timp de neclintire sau odihnă,
intervalul dintre stările subiectivă şi obiectivă, o perioadă de sarcină sau aşteptare fericită. Această neclintire
nu este neclintirea trupului, ci neclintirea minţii – o perfectă pasivitate care nu e indolenţă ci o neclintire vie
născută din încrederea în această lege imuabilă a conştienţei.

Aceia nefamiliarizaţi cu această lege sau formulă pentru victorie, în încercarea de a-şi linişti mintea,
reuşesc să obţină numai o tensiune tăcută, care nu e nimic mai mult decât anxietate comprimată. Dar tu, care
cunoşti această lege, vei descoperi că, după cucerirea stării psihologice care va fi a ta dacă te-ai instalat
victorios şi cu adevărat în acea cetate, într-o stare a minţii fixă în cunoaşterea victoriei pre-aranjate.

Nu te vei teme de inamic, deoarece rezultatul fusese determinat de starea psihologică ce a precedat
ofensiva fizică; şi toate forţele cerului şi pământului nu pot opri împlinirea victorioasă a acelei stări.

Stai neclintit în starea psihologică definită ca obiectiv al tău până ce simţi fiorul Victoriei.
Apoi, cu încrederea născută din cunoaşterea acestei legi, priveşte realizarea fizică a obiectivului tău.

... Pregăteşte-te, stai neclintit şi priveşte

mântuirea Legii în tine...

NEVILLE

1905 - 1972

Născut în Barbados, Indiile de Vest, Neville a fost al patrulea fiu într-o familie de nouă băieţi şi o fată.
La şaptesprezece ani, a venit în Statele Unite pentru a studia arta dramatică. În 1932 a renunţat cu totul la teatru pentru a-şi dedica
întreaga atenţie studiilor sale în domeniul misticismului. Şi-a început cariera de lector în New York City şi a călătorit pretutindeni prin ţară,
stabilindu-şi reşedinţa, într-un final, în Los Angeles.
La sfârşitul anilor 1950, a realizat o serie de emisiuni de televiziune, iar mulţi ani la rând a conferenţiat cu regularitate şi săli pline la
Wilshire Theater, în Los Angeles.
Cele zece cărţi ale sale, scrise de-a lungul unei perioade de treizeci de ani, se ocupă cu vizualizarea creativă şi transformarea
conştienţei.

DeVorss Publications – A şaptesprezecea ediţie, 1993

 R UGĂ CIU NE A,
ARTA DE A CREDE

DE
Neville

1945

G & J PUBLISHING CO.

330 South La Brea Avenue
Los Angeles 36, California
 Cuprins

1. LEGEA REVERSIBILITĂŢII

2. NATURA DUALĂ A CONŞTIENŢEI

3. IMAGINAŢIE ŞI CREDINŢĂ
4. VISARE CONTROLATĂ
5. LEGEA TRANSMISIEI GÂNDULUI

6. FLUXURI PRIELNICE

7. CEA MAI MARE RUGĂCIUNE

 PREFAŢĂ

RUGĂCIUNEA este paspartuul. O

cheie se poate potrivi unei uşi a
unei case, dar când poate deschide
toate uşile, îşi poate clama rangul
de paspartu. O asemenea cheie
este, pentru toate problemele
pământeşti, rugăciunea.
 Capitolul 1

LEGEA REVERSIBILITĂŢII

„Roagă-te pentru sufletul meu, mai multe lucruri decât visează lumea aceasta sunt
forjate prin rugăciune.” (Tennyson).

RUGĂCIUNEA este o artă şi cere practică.

Prima cerinţă este o imaginaţie controlată. Parada şi repetiţiile zadarnice sunt
străine rugăciunii. Exersarea ei necesită calm şi pace a minţii.

„[Când vă rugaţi,] nu spuneţi multe, ca neamurile [că ele cred că în multa lor
vorbărie vor fi ascultate”, Matei 6:7], fiindcă rugăciunea se face în taină şi „Tatăl tău,
Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” [Matei 6:4; 6:6; 6:18].

Ceremoniile ce se folosesc tradiţional în rugăciune sunt numai superstiţii şi au

fost născocite pentru a da rugăciunii un aer de solemnitate. Aceia care practică arta
rugăciunii sunt adesea necunoscători în privinţa legilor care o controlează. Ei atribuie
rezultatele obţinute ceremoniilor şi încurcă litera cu spiritul.

Esenţa rugăciunii este credinţa; dar credinţa trebuie întrepătrunsă cu înţelegerea

pentru a-şi însuşi acea calitate activă pe care nu o are de una singură. „[Iată începutul
înţelepciunii:] Agoniseşte înţelepciunea şi cu preţul a tot ce ai, capătă priceperea”
[Pildele lui Solomon 4:7].

Această carte este o încercare de a reduce necunoscutul la cunoscut indicând

condiţiile în care se răspunde rugăciunilor şi fără de care lor nu li se poate răspunde.
Defineşte condiţiile ce guvernează rugăciunea în legi ce sunt o simplă generalizare a
observaţiilor noastre.

Legea universală a reversibilităţii este temelia pe care se bazează afirmaţiile ei.

Mișcarea mecanică produsă de vorbire era cunoscută cu mult timp înainte ca
cineva să fi visat la posibilitatea unei transformări inverse, adică, reproducerea vorbirii
prin mişcare mecanică (fonograful). Electricitatea fusese produsă prin frecare pentru o
lungă perioadă, fără vreo idee că frecarea, în schimb, ar putea fi produsă de electricitate.
Fie că omul reuşeşte sau nu să inverseze transformarea unei forţe, el ştie, totuşi, că
toate transformările forţei sunt reversibile. Cum căldura poate produce mişcare
mecanică, şi mişcarea mecanică poate produce căldură. Dacă electricitatea produce
magnetism, şi magnetismul poate genera curenţi electrici. Dacă vocea poate cauza
curenţi ondulatori, la fel, asemenea curenţi pot reproduce vocea şi aşa mai departe.
 Cauză şi efect, energie şi materie, acţiune şi reacţie sunt în acelaşi timp şi inter-
convertibile.
Această lege e de maximă importanţă, deoarece îţi permite să anticipezi
transformarea inversă odată ce s-a verificat transformarea directă. Dacă ştii cum te-ai
simţi de ţi s-ar realiza obiectivul, atunci, reciproc, ai şti ce stare ai putea realiza pentru a
trezi în tine un asemenea sentiment. Porunca de a te ruga crezând că deja posezi acel
ceva pentru care te rogi [Marcu 11:24] se bazează pe cunoaşterea acestei legi a inversei
transformări. Dacă rugăciunea ta împlinită produce în tine o trăire sau o stare de
conştienţă definite, atunci, şi invers, acea trăire sau stare de conştienţă particulare
trebuie să-ţi producă rugăciunea împlinită. Fiindcă toate transformările forţelor sunt
reversibile, ar trebui să-ţi asumi întotdeauna sentimentul dorinţei tale împlinite. Ar
trebui să-ţi trezeşti în tine sentimentul că eşti şi ai ceea ce până acum ai dorit numai să
fii şi să ai. Aceasta se face cu uşurinţă contemplând bucuria pe care ai trăi-o dacă
obiectivul tău ar fi un fapt împlinit, astfel că trăieşti şi îţi mişti şi îţi păstrezi fiinţa în
sentimentul că dorinţa ta e realizată.

Sentimentul dorinţei împlinite, de e însuşit şi susţinut, trebuie să concretizeze

starea care l-ar fi creat. Această lege explică de ce „credinţa este încredinţarea celor
nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” [Evrei 11:1] şi de ce „El cheamă la fiinţă
cele ce încă nu se văd de parcă ar fi fost şi cele ce nu se vedeau se fac văzute” [aprox.,
Romani 4:17]. Asumă-ţi sentimentul dorinţei tale împlinite şi continuă să simţi că e
împlinită până când ceea ce simţi se concretizează.

Dacă un eveniment fizic poate produce o stare psihologică, o stare psihologică

poate produce un eveniment fizic. Dacă efectul (a) poate fi produs de cauza (b), atunci,
şi invers, efectul (b) poate fi produs de cauza (a).

Aşadar, „de aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi
primit şi le veţi avea” (Marcu 11:24).
 Capitolul 2

NATURA DUALĂ A CONŞTIENŢEI

UN CONCEPT CLAR al naturii duale a conştienţei omului trebuie să fie temelia a

toată adevărata rugăciune. Conştienţa include atât o parte subconştientă cât şi una
conştientă. Partea infinit mai mare a conştienţei se află sub sfera conştienţei obiective.
Subconştientul este partea cea mai importantă a conştienţei. Este cauza acţiunii
voluntare. Subconştientul este ceea ce omul este. Conştientul e ceea ce omul ştie. „Eu şi
Tatăl Meu una suntem” [Ioan 10:30], dar „Tatăl este mai mare decât Mine” [Ioan 14:28].
Conştientul şi subconştientul sunt una, dar subconştientul este mai mare decât
conştientul.
„Eu nu pot să fac de la Mine nimic” [Ioan 5:30], „ci Tatăl – Care rămâne întru Mine
– face lucrările Lui” [Ioan 14:10]. Eu, conştienţa concretă, obiectivă, nu pot face nimic de
la mine; Tatăl, subconştientul, El face lucrarea. Subconştientul este cel în care totul se
cunoaşte, în care totul e posibil, căruia toate îi ies, din care totul vine, care aparţine
tuturor, la care toţi au acces.

Cele despre care suntem conştienţi sunt construite din cele despre care nu
suntem conştienţi. Nu numai că asumpţiile noastre subconştiente ne influenţează
comportamentul, dar şi modelează tiparele existenţei noastre concrete.
Numai ele au puterea de a spune „Să facem om – manifestări concrete – după
chipul şi după asemănarea Noastră” [Geneza/Facerea 1:26]. Întregul creaţiei e adormit
în adâncul omului şi e trezit la existenţă concretă de asumpţiile lui subconştiente.
Înlăuntrul absenţei aceleia pe care o numim somn există o conştienţă de o vigilenţă ce
nu doarme, iar în timp ce corpul doarme, această fiinţă neadormită eliberează din
vistieria eternităţii asumpţiile subconştiente ale omului.

Rugăciunea e cheia care descuie depozitul infinit. „‚Puneţi-Mă şi pe Mine la

încercare’, zice Domnul Savaot, ‚şi veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră,
stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru’” [Maleahi
3:10]. Rugăciunea modifică sau schimbă în întregime asumpţiile noastre subconştiente
şi o schimbare de asumpţie este o schimbare de expresie.

Mintea conştientă raţionează inductiv, de la observare, experienţă şi educaţie.

Găseşte, aşadar, greu de crezut ceea ce este negat de cele cinci simţuri. Subconştientul
raţionează deductiv şi nu-l preocupă niciodată adevărul sau falsitatea premisei, ci
purcede în asumpţia corectitudinii premisei şi concretizează rezultate compatibile cu
premisa. Distincţia trebuie văzută limpede de toţi cei ce va fi să stăpânească arta
rugăciunii.
 Nicio înţelegere reală a ştiinţei rugăciunii nu se poate obţine cu adevărat până ce
nu sunt înţelese legile ce guvernează natura duală a conştienţei şi nu se realizează
importanţa subconştientului.
Rugăciunea – arta de a crede ceea ce e negat de simţuri – ţine aproape exclusiv de
subconştient. Prin rugăciune, subconştientului i se sugerează să accepte dorinţa
împlinită şi, raţionând deductiv, o desfăşoară logic spre finalul ei legitim. „[Voi, copii,
sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci] mai mare este Cel ce e în voi,
decât cel ce este în lume” [1 Ioan 4:4].
Mintea subiectivă este conştienţa mocnită ce animează lumea; „este Duhul cel ce
dă viaţă” [Ioan 6:63]. În toată substanţa este un singur suflet – mintea subiectivă. Gând
şi simţământ contopite în credinţe imprimă modificări asupra ei, îi trasează misiunea,
pe care misiune o execută cu fidelitate.
Mintea conştientă naşte premise. Mintea subiectivă le desfăşoară spre finalităţile
lor logice. De n-ar fi mintea subiectivă atât de limitată în puterea ei de a raţiona
preliminar, omul concret n-ar putea fi considerat responsabil pentru faptele lui pe
pământ. Omul transmite idei subconştientului prin sentimentele lui. Subconştientul
transmite idei de la minte la minte prin telepatie. Convingerile tale neexprimate de alţii
sunt transmise lor fără a şti sau consimţi la asta conştient, iar dacă sunt acceptate de ei
subconştient, le vor influenţa comportamentul.

Singurele idei pe care ei le resping subconştient sunt ideile tale despre ei care ei
nu doresc să fie adevăruri în privinţa nimănui. Orice ar putea ei dori altora poate fi
crezut despre ei şi, prin legea credinţei care guvernează raţionarea subiectivă, ei sunt
constrânşi să accepte subiectiv şi astfel să exprime obiectiv ca atare.

Mintea subiectivă este controlată complet de sugestie. Ideile sunt optim sugerate
când mintea obiectivă este parţial subiectivă, adică, atunci când simţurile obiective sunt
diminuate sau ţinute în suspensie.

Această stare parţial subiectivă poate fi cel mai bine descrisă drept visare
controlată, în care mintea este pasivă dar capabilă să funcţioneze absorbitor. Este o
concentrare a atenţiei. Nu trebuie să existe niciun conflict în mintea ta când te rogi.
Întoarce-te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie. Asumă-ţi dispoziţia dorinţei
împlinite şi, prin legea universală a reversibilităţii, îţi vei realiza dorinţa.
 Capitolul 3

IMAGINAŢIE ŞI CREDINŢĂ

RUGĂCIUNILE nu sunt făcute eficient dacă nu există un raport între minţile

conştientă şi subconştientă ale operatorului. Acesta se face prin imaginaţie şi credinţă.
Prin puterea imaginaţiei, toţi oamenii, cu siguranţă oamenii imaginativi, veşnic
lansează farmece în ale căror mreje cad continuu toţi oamenii, mai ales cei fără
imaginaţie. Putem fi vreodată siguri că nu însăşi mama noastră a fost cea care, în timp
ce ne peticea şosetele, a pornit acea schimbare subtilă din minţile noastre? Dacă pot
arunca farmece fără intenţie asupra unei persoane, nu e niciun motiv pentru a mă îndoi
că sunt în stare să arunc înadins farmece mult mai puternice.

Tot ce poate fi văzut, atins, explicat, discutat, este, pentru omul cu imaginaţie,
nimic mai mult decât un mijloc, fiindcă el funcţionează, din cauza imaginaţiei sale
controlate, în adâncul lui, unde fiecare idee există în sine şi nu în relaţie cu altceva.
Înlăuntrul său nu e nevoie de constrângerile logicii. Fiindcă singura constrângere de
care ascultă este instinctul misterios care-l învaţă să elimine toate dispoziţiile în afara
dispoziţiei dorinţei împlinite.
Imaginaţia şi credinţa sunt singurele abilităţi ale minţii necesare pentru a crea
condiţii concrete. Credinţa necesară pentru operarea cu succes a legii conştienţei este o
credinţă pur subiectivă şi este posibilă prin oprirea opoziţiei active din partea minţii
obiective a operatorului. Depinde de abilitatea ta de a simţi şi accepta ca adevărat ceea
ce simţurile tale obiective neagă.
Nici pasivitatea subiectului, nici acordul lui conştient cu sugestia ta nu sunt
necesare, fiindcă, fără consimţământul său ori fără ca el să ştie, i se poate da un ordin
subiectiv pe care el trebuie să-l exprime concret. Este o lege fundamentală a conştienţei
aceea conform căreia, prin telepatie, putem intra în comuniune imediată cu alţii.
Pentru a stabili raportul, chemi mental subiectul. Îţi îndrepţi atenţia asupra lui şi
strigi mental numele lui exact aşa cum ai face pentru a atrage atenţia cuiva. Imaginează-
ţi că răspunde şi auzi mental vocea lui. Reprezintă-ţi-l ţie însuţi, interior, în starea pe
care vrei să o obţii. Apoi imaginează-ţi că îţi spune pe tonurile normale ale unei
conversaţii ceea ce vrei să auzi. Răspunde-i mental. Spune-i despre bucuria ta de a fi
martor al norocului său.

Auzind mental, cu toată claritatea realităţii ceea ce voiai să auzi şi simţind fiorii
veştii auzite, întoarce-te la conştienţa ta concretă, obiectivă. Conversaţia ta subiectivă
trebuie să trezească ceea ce s-a afirmat.
 „Când te vei hotărî să faci un lucru, lucrul îl vei izbuti [şi lumina va străluci pe
toate drumurile tale”, Iov 22:28]. Nu o voinţă puternică e cea care trimite cuvântul
subiectiv în misiunea lui, cât gândirea clară şi sentimentul de adevăr al stării afirmate.
Când crezul şi voinţa sunt în conflict, invariabil, crezul câştigă. „‚Nu prin putere, nici prin
tărie, ci prin Duhul Meu’ - zice Domnul Savaot” [Zaharia 4:6].

Nu ceea ce vrei atragi; atragi ceea ce crezi a fi adevărat.

Aşadar, intră în spiritul acestor conversaţii mentale şi dă-le acelaşi grad de
realism pe care l-ai da unei conversaţii telefonice. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă
celui ce crede” [Marcu 9:23]. „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să
credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” [Marcu 11:24].
Acceptarea finalului determină mijloacele. Şi nici cea mai înţeleaptă cugetare nu
ar putea născoci mijloace mai eficiente decât cele care sunt determinate de acceptarea
finalului. Vorbeşte mental cu prietenii tăi ca şi când dorinţele tale pentru ei ar fi deja
realizate.
Imaginaţia este începutul progresului a toate formele, iar credinţa este substanţa
din care ele sunt formate. Prin imaginaţie, ceea ce există latent sau este adormit în
adâncul conştienţei se trezeşte şi i se dă formă. Lecuirile atribuite influenţei anumitor
medicamente, moaşte sau locuri sunt efectele imaginaţiei şi credinţei. Puterea
tămăduitoare nu este în spiritul care e în ele, este în spiritul în care sunt ele acceptate.
„Litera ucide, iar duhul face viu” [2 Corinteni 3:6].
Mintea subiectivă este complet controlată de sugestie, deci, fie că obiectul
credinţei tale e adevărat sau fals, vei obţine aceleaşi rezultate.
Nu e nimic şubred în teoria medicală sau în susţinerea preoţimii faţă de moaştele
şi locurile lor sfinte. Mintea subiectivă a pacientului acceptă sugestia de sănătate
condiţionată în asemenea stări şi, de îndată ce aceste condiţii sunt îndeplinite, purcede
la a genera sănătate. „După credinţa voastră, fie vouă!” [Matei 9:29], fiindcă „[de poţi
crede,] toate sunt cu putinţă celui ce crede” [Marcu 9:23]. Aşteptarea încrezătoare a
vindecării face exact ceea ce nici un tratament medical nu poate reuşi.
Nereuşita e mereu cauzată de o autosugestie antagonistă a pacientului, ce
porneşte din îndoiala obiectivă în puterea medicinii sau a moaştelor, ori din
neîncrederea în privinţa adevărului teoriei. Mulţi dintre noi, fie din prea puţină
sensibilitate fie din prea mult intelect, ambele fiind pietre de poticnire în calea
rugăciunii, nu putem crede ceea ce simţurile noastre neagă. A ne forţa să credem duce
la o şi mai mare neîncredere. Pentru a evita astfel de contra-sugestii, pacientul ar trebui
să nu fie conştient, obiectiv, de sugestiile care i se fac. Cea mai eficientă metodă de
vindecare sau de influenţare a comportamentului celorlalţi constă în ceea ce este
cunoscut drept „tratamentul tăcut sau absent”.
 Când subiectul nu-şi dă seama, concret, de sugestia care i se dă, nu există
posibilitatea ca el să-şi formeze o credinţă antagonistă. Nu e necesar ca pacientul să ştie,
concret, că i se face ceva.
Din ce se ştie despre procesele subiective şi obiective ale raţionării, e mai bine să
nu cunoască obiectiv ceea ce i se face. Cu cât se ţine mai mult mintea obiectivă în
ignoranţă completă în privinţa sugestiei, cu atât îşi va îndeplini mai bine funcţiile
mintea subiectivă. Subiectul acceptă subconştient sugestia şi crede că el a iniţiat -o,
dovedind adevărul dictonului lui Spinoza conform căruia nu cunoaştem cauzele care ne
determină acţiunile.

Mintea subconştientă este conductorul universal pe care îl modifică operatorul

prin gândurile şi sentimentele sale. Stările vizibile sunt fie efecte vibratorii ale
vibraţiilor subconştiente dinlăuntrul tău, fie cauze vibratorii ale vibraţiilor
corespondente dinlăuntrul tău. Un om disciplinat nu le permite vreodată să fie cauze,
dacă nu trezesc în el stările de conştienţă dorite. Cunoscând legea reversibilităţii, omul
disciplinat îşi transformă lumea imaginând şi simţind numai „câte sunt vrednice de
iubit, câte sunt cu nume bun” [Filipeni 4:8]. Ideea de frumos pe care o trezeşte
înlăuntrul lui nu va eşua în a-şi stârni afinităţile în alţii. El ştie că mântuitorul lumii nu e
un om, ci manifestarea care va mântui. Mântuitorul bolnavului este sănătatea, a celui
flămând e mâncarea, a celui însetat mântuirea este apa.

El păşeşte la braţ cu mântuitorul asumându-şi, însuşindu-şi sentimentul dorinţei

sale împlinite. Prin legea reversibilităţii, aceea conform căreia toate transformările sunt
reversibile, energia sau sentimentul trezit se transformă pe sine în starea imaginată. El
nu aşteaptă niciodată patru luni până la cules [Ioan 4:35, Apocalipsa 14:15]. Dacă în
patru luni recolta va trezi în el o stare de bucurie, atunci, şi invers, bucuria recoltei de
acum va trezi recolta acum.

„[Acum e vremea potrivită] să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de

bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi numiţi: stejari ai
dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui” [Isaia 61:3].
 Capitolul 4

VISARE CONTROLATĂ

FIECARE este supus aceloraşi legi psihologice care guvernează subiectul hipnozei
obişnuite. El se supune controlului sugestiei. În hipnoză, simţurile obiective sunt parţial
sau total suspendate.

Totuşi, indiferent de cât de profund sunt încătuşate simţurile obiective în

hipnoză, facultăţile subiective sunt alerte, iar subiectul recunoaşte tot ce se petrece în
jurul lui. Activitatea şi puterea minţii subiective sunt proporţionale cu somnul minţii
obiective. Sugestii ce par neputincioase când sunt prezentate direct conştienţei
obiective sunt extrem de eficiente când subiectul este în stare hipnotică. Starea
hipnotică înseamnă pur şi simplu a fi neconştient, din punct de vedere obiectiv.

În hipnoză, mintea conştientă este adormită şi puterile subconştiente sunt

dezvăluite pentru a fi ajunse direct de către sugestie. E uşor de văzut din asta, dacă
admiţi adevărul sugestiilor mentale, că oricine nu e conştient de tine se află într-o stare
profund hipnotică în relaţie cu tine. Aşadar, „[nici] chiar în gândul tău nu blestema pe
rege şi în cămara unde dormi nu defăima pe cel puternic; căci păsările cerului pot să
ducă un cuvânt şi neamul celor înaripate să dea vorba ta pe faţă” (Eclesiastul 10:20).
Ceea ce crezi sincer ca fiind adevărat despre altul vei trezi în el.
Nimeni nu trebuie hipnotizat, la propriu, pentru a fi ajutat. Dacă subiectul nu-şi dă
seama conştient de sugestie, iar dacă sugestia este dată cu convingere şi acceptată cu
încredere de către operator ca fiind adevărată, atunci ai urmat condiţiile ideale pentru o
rugăciune eficientă. Reprezintă-ţi subiectul mental ca şi când a făcut deja ceea ce doreşti
să facă. Vorbeşte-i mental şi felicită-l pentru că a făcut ceea ce voiai ca el să facă. Vezi-l
mental în starea pe care vrei să o obţină. În raza acţiunii sale, fiecare cuvân t spus
subiectiv trezeşte, la propriu, ceea ce afirmă. Lipsa de încredere din partea subiectului
nu e un obstacol atunci când deţii control visării tale.
Afirmaţiile tale îndrăzneţe, când eşti într-o stare parţial subiectivă, trezesc ceea ce
afirmi. Auto-încrederea în tine şi credinţa absolută în adevărul afirmaţiei tale mentale
sunt tot ce e necesar pentru a produce rezultate. Vizualizează subiectul şi imaginează-ţi
că îi auzi vocea. Aceasta stabileşte un contact cu mintea lui subiectivă. Apoi imaginează-
ţi că îţi spune ceea ce vrei să auzi. Dacă vrei să-i trimiţi vorbe de sănătate şi
prosperitate, atunci imaginează-ţi că îţi spune, „Nu m-am simţit niciodată mai bine şi
parcă niciodată n-am avut ca acum”, apoi răspunde-i mental că te bucuri auzind de
marele lui noroc.

Imaginează-ţi că vezi şi auzi bucuria lui.

 O conversaţie mentală cu imaginea subiectivă a celuilalt trebuie să se desfăşoare
într-un climat care nu exprimă nici cea mai mică urmă de îndoială în privinţa
adevărului a ceea ce auzi şi spui. Dacă ai o vagă impresie că nu crezi ceea ce ai imaginat
că ai auzit şi spus, subiectul nu va consimţi lor, fiindcă mintea ta subiectivă îi va
transmite numai ideile tale solide. Numai ideile fixate îşi pot trezi corespondenţii
vibraţionali în cei spre care sunt îndreptate. În visarea controlată, ideile trebuie să fie
sugerate cu cea mai mare grijă. Dacă nu-ţi controlezi imaginaţia în visare, imaginaţia ta
are să te controleze pe tine. Orice vei sugera cu încredere este lege pentru mintea
subiectivă; este supusă obligaţiei de a concretiza ceea ce afirmi mental. Nu numai că
subiectul execută starea afirmată, dar o face ca şi când decizia a fost a lui, sau ca şi când
ideea a izvorât din mintea lui.

Controlul subconştientului înseamnă stăpânirea peste toate. Fiecare stare se

supune controlului minţii omului. Iar controlul subconştientului se obţine prin
controlul credinţelor tale care, la rândul lor, sunt factorul atotputernic în stările vizibile.
Imaginaţia şi credinţa sunt secretele creaţiei.
 Capitolul 5

LEGEA TRANSMISIEI GÂNDULUI

„Trimis-a cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei şi i-a izbăvit pe ei din stricăciunile lor”
[Psalm 106/107:20]. A transmis conştienţa sănătăţii şi a trezit corespondentul ei
vibraţional în cel spre care a fost dirijată. Şi-a reprezentat sieşi mental subiectul într-o
stare de sănătate şi şi-a imaginat că îl aude pe subiect confirmând asta. „Că nici un
cuvânt de-ale Domnului nu va fi lipsit de putere” [cf. unei versiuni în l. română, „Că la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”, Luca 1:37]; aşadar, „ţine dreptarul cuvintelor
sănătoase pe care le-ai auzit de la mine” [2 Timotei 1:13].

Pentru a te ruga eficient, trebuie să ai obiective clar definite. Trebuie să ştii ce vrei
înainte de a putea cere. Trebuie să ştii ce vrei înainte de a putea simţi că ai deja, iar
rugăciunea este sentimentul dorinţei împlinite. Nu contează ce e ceea ce cauţi în
rugăciune sau unde e sau pe cine priveşte.

Nu ai nimic de făcut în afară de a te convinge pe tine de adevărul a ceea ce doreşti

să vezi manifestat. Când te ridici din rugăciune, nu mai cauţi, fiindcă – dacă te-ai rugat
corect – ţi-ai însuşit subconştient realitatea stării căutate, iar prin legea reversibilităţii,
subconştientul tău trebuie să concretizeze ceea ce afirmă.

Trebuie să ai un conductor pentru a transmite o forţă. Poţi întrebuinţa o sârmă,

un jet de apă, o rază de lumină sau absolut orice intermediar. Principiul fotofonului sau
al transmisiei vocii prin lumină te va ajuta să înţelegi transmisia gândului, sau
trimiterea cuvântului pentru a vindeca pe altul. E o analogie puternică între vocea
vorbită şi vocea mentală. A gândi înseamnă a vorbi încet, a vorbi înseamnă a gândi cu
voce tare.
Principiul fotofonului este acesta: o rază de lumină este reflectată de o oglindă şi
proiectată spre un receptor dintr-un punct îndepărtat. În spatele oglinzii este un
muştiuc. Vorbind în muştiuc, faci oglinda să vibreze. O oglindă ce vibrează modifică
lumina reflectată pe ea. Lumina modificată poartă vorbirea ta, nu ca vorbire, ci aşa cum
e reprezentată în corespondentul ei mecanic. Ajunge la staţia de recepţie şi se izbeşte de
un disc din receptor; face ca discul să vibreze în concordanţă cu modificarea la care a
fost supusă – şi îţi reproduce vocea.
„Eu sunt Lumina lumii” [Ioan 8:12; 9:5]. Eu sunt, cunoştinţa că exist, este o lumină
prin intermediul căreia ceea ce trece prin mintea mea este interpretat vizibil. Memoria,
sau abilitatea mea de a vedea mental ce e prezent concret, dovedeşte că mintea mea
este o oglindă, o oglindă atât de sensibilă încât poate reflecta un gând. Re-percepţia unei
imagini în memorie nu diferă în niciun fel ca act vizual de percepţia imaginii mele într-o
oglindă. Acelaşi principiu este implicat în ambele.
 Conştienţa ta este lumina reflectată pe oglinda minţii tale şi proiectată în spaţiu
spre cel la care te gândeşti. Vorbind mental imaginii subiective în mintea ta, faci oglinda
minţii tale să vibreze. Mintea ta vibrând, modifică lumina conştienţei reflectată pe ea.
Lumina modificată a conştienţei ajunge la cel spre care este îndreptată şi se izbeşte pe
oglinda minţii sale; face ca mintea lui să vibreze în concordanţă cu modificările la care a
fost supusă. Astfel, reproduce în el ceea ce a fost afirmat de către tine.
Credinţele tale, atitudinile tale fixe ale minţii îţi modifică în ritm constant
conştienţa aşa cum e ea reflectată pe oglinda minţii tale. Conştienţa ta, modificată de
credinţele tale, se concretizează în condiţiile din lumea ta. Pentru a-ţi schimba lumea,
trebuie mai întâi să-ţi schimbi concepţia despre ea. Pentru a schimba un om, trebuie să-
ţi schimbi concepţia despre el. Trebuie mai întâi să-l crezi a fi omul care vrei tu să fie şi
să-i vorbeşti mental de parcă ar fi. Toţi oamenii sunt suficient de sensibili pentru a
reproduce credinţele tale despre ei. Aşadar, dacă lumea ta nu este reprodusă vizibil în
cel spre care s-a trimis, cauza trebuie căutată în tine, nu în subiect. De îndată ce crezi în
adevărul stării afirmate, rezultatele urmează. Oricine poate fi transformat; fiecare gând
poate fi transmis; fiecare gând poate fi întrupat vizibil.
Cuvinte subiective – asumpţii subconştiente – trezesc ceea ce afirmă.

„Ele sunt vii şi eficace şi nu se vor întoarce la Mine fără să dea rod, ci vor îndeplini
voia Mea şi vor propăşi în lucrul spre care le trimit” [aprox., Isaia 55:11; cf. unei versiuni
în l. română, „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine
fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”]. Ele sunt înzestrate cu
inteligenţă referitoare la misiunea lor şi vor stărui până ce obiectul existenţei lor este
realizat; stăruiesc până ce trezesc corespondentul vibraţional al lor în cel spre care sunt
îndreptate, dar în clipa în care scopul creaţiei lor a fost atins, ele încetează a mai fi.
Cuvântul rostit subiectiv în încredere tăcută va trezi întotdeauna o stare corespondentă
în cel în care s-a rostit; dar în clipa în care sarcina lui a fost îndeplinită, el îşi încetează
existenţa, permiţând celui în care s-a realizat starea să rămână în conştienţa stării
afirmate sau să revină la starea lui anterioară.
Orice stare beneficiază de atenţia ta, aceea îţi întreţine viaţa. Aşadar, a deveni
atent asupra unei foste stări înseamnă a reveni la acea condiţie. „Nu vă mai amintiţi de
întâmplările trecute şi nu mai luaţi în seamă lucrurile de altădată” [Isaia 43:18].

Nimic nu se poate adăuga omului, fiindcă întregul creaţiei deja este perfecţionat
în el. „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]. „Nu poate
un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer” [Ioan 3:27]. Cerul este subconştientul
tău. Nici măcar o insolaţie nu provine din afară. Razele de afară numai trezesc razele
corespondente dinăuntru. De n-ar fi razele arzătoare înlăuntrul omului, toate razele
universului la unison n-ar putea să-l ardă. De n-ar fi tonele de sănătate deja înlăuntrul
conştienţei celui care le afirmă sau a celui pentru care se afirmă, n-ar putea fi
reverberate prin cuvântul care se trimite.
 De fapt nici nu dai ceva altuia – reînvii ceea ce doarme înlăuntrul lui. „Copila n-a
murit, ci doarme” [Matei 9:24, Marcu 5:39]. Moartea e numai dormire şi uitare. Vârsta şi
decăderea sunt somnul – nu moartea – tinereţii şi sănătăţii. Recunoaşterea unei stări o
reverberează sau o trezeşte.
Distanţa, aşa cum e ea cunoscută simţurilor tale obiective, nu există pentru
mintea subiectivă. „De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile
mării, şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” [Psalm 138/139:9-10].
Timpul şi spaţiul sunt condiţii ale gândului; imaginaţia le poate transcende şi se poate
muta într-un timp şi spaţiu psihologice. Deşi separat fizic de un loc prin mii de
kilometri, poţi trăi mental în locul acela îndepărtat de parcă ar fi aici. Imaginaţia ta
poate transforma cu uşurinţă iarna în vară, New York în Florida şi aşa mai departe. Fie
obiectul dorinţei tale aproape sau departe, rezultatele vor fi aceleaşi. Subiectiv, obiectul
dorinţei tale nu e niciodată îndepărtat; proximitatea lui intensă îl face îndepărtat
observaţiei simţurilor. Sălăşluieşte în conştienţă, iar conştienţa e mai apropiată decât
respiraţia şi mai colea decât mâinile şi picioarele.

Conştienţa este unica, singura realitate. Toate fenomenele sunt formate din
aceeaşi substanţă reverberantă la viteze diferite. Din conştienţă am ieşit eu ca om şi în
conştienţă, ca om mă întorc. În conştienţă toate stările există subiectiv şi sunt trezite la
existenţa lor concretă prin credinţă. Singurul lucru care ne împiedică să producem o
impresie subiectivă eficientă asupra cuiva aflat la mare distanţă, ori să transformăm
acolo în aici este obişnuinţa noastră de a vedea spaţiul ca un obstacol.
Un amic de la mii de kilometri depărtare are rădăcini în tine prin ideile tale fixe
despre el. A te gândi la el şi a ţi-l reprezenta înăuntrul tău în starea în care îţi doreşti să
fie, încrezător că imaginea aceasta subiectivă e la fel de reală pe cât ar fi de s-ar fi
concretizat deja trezeşte în el o stare corespondentă pe care trebuie să o concretizeze.
Rezultatele vor fi evidente, deşi cauza rămâne ascunsă. Subiectul va exprima starea
trezită înlăuntrul său şi va rămâne neștiutor în privinţa adevăratei cauze a acţiunii lui.
Iluzia ta de liber-arbitru este numai necunoaştere a cauzelor care te împing să acţionezi.
Rugăciunile depind de atitudinea ta mentală pentru a avea succes şi nu de
atitudinea subiectului. Subiectul nu are nicio putere în a rezista ideilor tale controlate
subiectiv în ceea ce-l priveşte în afară de cazul în care, starea afirmată de către tine ca
fiind adevărată în privinţa lui este o stare pe care el este incapabil de a o dori ca fiind
adevărată în privinţa altora. În acest caz, se întoarce la tine, cel care a trimis-o, şi se va
realiza în tine. Dacă însă ideea e acceptată, succesul depinde în întregime de operator,
nu de subiectul care, precum acul busolei în pivotul lui, e chiar indiferent în privinţa
direcţiei pe care alegi să i-o dai. Dacă ideea ta fixă nu este acceptată subiectiv de către
cel spre care a fost îndreptată, ricoşează spre tine, cel care ai trimis-o. „Şi cine vă va face
vouă rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” [1 Petru 3:13].
„Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia
lui cerând pâine” [Psalm 36/37:25].
 „Nicio nenorocire nu se întâmplă celui drept [pe când cei nelegiuiţi sunt covârşiţi
de rele”, Pilde 12:21]. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură.
O persoană care îndreaptă un gând răutăcios spre altul va fi rănit de ricoşeu dacă
nu reuşeşte să obţină acceptul subconştient al aceluia. „Ce semeni, aceea culegi”. Mai
mult, ceea ce poţi dori şi crede despre altul poate fi dorit şi crezut despre tine, iar tu nu
ai puterea de a o respinge dacă cel care ţi-o doreşte o acceptă ca fiind un adevăr în ceea
ce te priveşte. Singura putere de a respinge un cuvânt subiectiv este de a fi incapabil de
a dori o stare similară altuia – a da presupune abilitatea de a primi. Posibilitatea de a
imprima o idee în mintea altuia presupune abilitatea acelei minţi de a primi acea
impresie. Nebunii exploatează lumea; înţelepţii o transfigurează.
Este cea mai înaltă înţelepciune aceea de a cunoaşte că în universul viu nu e un alt
destin în afara celui creat din imaginaţia omului. Nu există influenţă în afara minţii lui.
„[Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate,] câte
sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să
vă fie gândul” [Filipeni 4:8]. Nu accepta niciodată ca adevărat despre alţii ceea ce nu ai
vrea să fie adevărat despre tine. Pentru a trezi o stare înlăuntrul altuia, aceasta trebuie
să fie trează mai întâi în tine. Starea pe care ai transmite-o altuia poate fi transmisă dacă
este crezută de tine. Aşadar, a da înseamnă a primi. Nu poţi da ceea ce nu ai şi ai numai
ceea ce crezi. Deci a crede o stare ca fiind adevărată despre altul nu numai că trezeşte
acea stare înlăuntrul aceluia, dar îi dă viaţă şi în tine.
Eşti ceea ce crezi.
„Daţi şi se va da. [Turna-vor în sânul vostru] o măsură bună, îndesată, clătinată şi
cu vârf [căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura”, Luca 6:38]. A da
înseamnă pur şi simplu a crede, fiindcă ceea ce crezi sincer despre alţii vei trezi în ei.
Starea reverberatoare transmisă de credinţa ta persistă până ce îşi trezeşte vibraţia
corespondentă în cel despre care se crede aceea. Dar înainte de a putea fi transmisă,
trebuie mai întâi să fie trezită înlăuntrul transmiţătorului. Indiferent ce e treaz
înlăuntrul conştienţei tale, eşti.
Că acea credinţă se referă la sine sau la altul, nu contează, deoarece credinciosul
este definit prin suma totală a credinţelor sau asumpţiilor sale subconştiente.
„Cum gândit-a omul în inima lui” – în subconştientul adânc al său – „aşa e el” [cf.
unei versiuni în l. română, „Căci el este ca unul care îşi face socotelile în suflet”, Pilde 23:7].
Nu lua în considerare aparenţele, ci afirmă subiectiv ca adevărat ceea ce doreşti tu să fie
adevărat. Aceasta trezeşte în tine tonul stării afirmate care, la rândul ei, se auto-
realizează în tine şi în cel despre care este afirmată. Daţi şi se va da [Luca 6:38].
Credinţele trezesc invariabil ceea ce ele afirmă. Lumea este o oglindă în care fiecare se
vede reflectat pe sine. Lumea concretă reflectă credinţele minţii subiective.
Unii oameni se auto-impresionează cel mai bine prin imagini vizuale, alţii prin
sunete mentale, iar alţii prin acţiuni mentale. Forma activităţii mentale care permite
întregii puteri a atenţiei tale să se fixeze în direcţia aleasă este cea care trebuie cultivată
până ce le poate aduce pe toate celelalte în sprijinul atingerii obiectivului tău simultan.
 Dacă ai dificultăţi în a înţelege termenii „imagini vizuale”, „sunete mentale” şi
„acţiuni mentale”, iată o ilustrare ce ar trebui să le clarifice sensurile: A imaginează că
vede o partitură muzicală, necunoscând nimic despre notaţia muzicală. Impresia din
mintea sa este o imagine pur vizuală. B imaginează că vede aceeaşi partitură, dar el
poate citi muzical şi îşi poate imagina cum ar suna interpretată la pian; acest imaginar
este sunetul mental. C poate citi muzical şi este şi pianist; pe măsură ce citeşte, se
imaginează interpretând partitura. Acţiunea imaginară este acţiune mentală.

Imaginile vizuale, sunetele mentale şi acţiunile mentale sunt creaţii ale

imaginaţiei tale şi, deşi par a veni din afară, ele vin de fapt dinlăuntrul tău. Ele se mişcă
de parcă ar fi mişcate de altcineva, dar sunt lansate de fapt de propriul tău spirit din
depozitul magic al imaginaţiei. Sunt proiectate în spaţiu de aceleaşi legi ale vibraţiei
care guvernează trimiterea vocii sau a imaginii. Vorbirea şi imaginile sunt proiectate nu
ca vorbire sau ca imagini, ci drept corelativi vibraţionali. Mintea subiectivă vibrează în
conformitate cu modificările produse de gândul şi sentimentele operatorului. Starea
vizibilă creată este efectul vibraţiilor subiective. Un sentiment este întotdeauna
acompaniat de o vibraţie corespondentă, adică, o schimbare de expresie sau senzaţie în
operator.

Nu există gând sau sentiment fără expresie. Indiferent cât de lipsit de emoţii pari
a fi, dacă reflectezi cu orice grad de intensitate, va exista mereu o uşoară mişcare
musculară. Ochiul, deşi închis, urmează mişcările obiectelor imaginare şi pupila se
dilată sau contractă în funcţie de strălucirea sau depărtarea acelor obiecte; respiraţia
este accelerată sau încetinită, în funcţie de cursul gândurilor tale; muşchii se contractă
corespunzător mişcărilor mentale.

Această schimbare de vibraţie persistă până ce trezeşte o vibraţie corespondentă

în subiect, care vibraţie se exprimă apoi într-un fapt fizic. „Şi Cuvântul S-a făcut trup”
[Ioan 1:14]. Energia, aşa cum o vezi în cazul radioului, este transmisă şi recepţionată
într-un „câmp”, un loc în care se produc schimbări în spaţiu. Câmpul şi energia sunt una
şi inseparabile. Câmpul subiectului devine întruparea cuvântului sau energiei primite.
Cel care gândeşte şi gândul, operatorul şi subiectul, energia şi câmpul sunt una. De-ai fi
suficient de liniştit pentru a-ţi auzi sunetul credinţelor, ai şti ce se înţelege prin „muzica
sferelor”. Sunetul mental pe care îl auzi în rugăciune ca venind din afară e produs de
tine de fapt.
Autoobservarea va revela acest fapt. Cum muzica sferelor este definită ca armonia
auzită numai de zei, şi se presupune a fi produsă de mişcarea sferelor celeste, la fel este
şi armonia pe care o auzi subiectiv numai tu în privinţa altora – produsă de mişcările
gândurilor şi sentimentelor tale în adevărata împărăţie sau „cerurile dinlăuntrul tău”.
 Capitolul 6

FLUXURI PRIELNICE

„Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului
de veste bună, care dă de ştire mântuirea” [Isaia 52:7].

O foarte eficientă cale de a aduce „fluxuri prielnice” altuia este aceea de a chema
înaintea ochilor minţii tale imaginea subiectivă a celui pe care doreşti să îl ajuţi şi să-l
auzi afirmând ceea ce doreşti tu să facă. Auzi-l mental cum îţi spune că a făcut-o.
Aceasta trezeşte în el corespondentul vibraţional al stării afirmate, care vibraţie
persistă până ce misiunea sa este îndeplinită. Nu contează ce anume doreşti să fi făcut,
sau pe cine ai ales să facă. De îndată ce afirmi subiectiv că s-a făcut, rezultatele urmează.
Nereuşita poate rezulta numai dacă eşuezi în a accepta adevărul afirmaţiei tale
sau dacă starea afirmată nu ar fi dorită de subiect pentru sine sau pentru altul. În cel de-
al doilea caz, starea se va realiza în tine, operatorul.

Obiceiul aparent inofensiv de „a vorbi cu tine însuţi” este cea mai rodnică formă
de rugăciune. O ceartă mentală cu imaginea subiectivă a altuia este cea mai sigură
metodă de a te ruga pentru o ceartă. Ceri să fii ofensat de celălalt când vă întâlniţi în
mod concret. E obligat să acţioneze într-o manieră care să-ţi displacă, de nu îţi
contramandezi sau modifici ordinul înainte de a vă întâlni, afirmând subiectiv o
schimbare.
Din nefericire, omul îşi uită certurile subiective, conversaţiile mentale zilnice cu
alţii, aşa că nu găseşte explicaţii pentru conflictele şi nenorocirile vieţii sale. Cum
certurile mentale produc conflicte, similar, conversaţiile mentale bine alese produc stări
vizibile ale fluxurilor prielnice. Omul se creează pe sine din propria sa imaginaţie.
Dacă starea dorită este pentru tine şi ţi se pare greu să accepţi ca adevărat ceea ce
simţurile tale neagă, cheamă înaintea ochilor minţii tale imaginea subiectivă a unui
prieten şi pune-l să afirme mental că tu eşti deja ceea ce doreşti să fii. Aceasta stabileşte
în el, fără consimţământul sau ştiinţa lui conştiente, asumpţia subconştientă că tu eşti
ceea ce el a afirmat mental, care asumpţie, fiindcă e însuşită neconştient, va persista
până ce îşi împlineşte misiunea. Misiunea sa este aceea de a trezi în tine corespondentul
ei vibraţional, care vibraţie, odată trezită în tine, se realizează pe sine ca fapt concret.

O altă modalitate eficientă de a te ruga pentru tine este să foloseşti formula lui
Iov, care a descoperit că propriul lui necaz a fost înlăturat pe când se ruga pentru
prietenii săi [Iov → 42:10].
 Fixează-ţi atenţia asupra unui prieten şi fă ca vocea imaginară a prietenului tău
să-ţi spună că el e, sau are, ceea ce ar fi comparabil cu ceea ce doreşti tu să fii sau să ai.
În timp ce îl auzi şi îl vezi mental, simte fiorul norocului său şi doreşte-i tot binele cu
sinceritate. Aceasta trezeşte în el vibraţia corespondentă a stării afirmate, care vibraţie
trebuie apoi să se concretizeze ca fapt fizic. Vei descoperi adevărul afirmaţiei, „Fericiţi
cei milostivi, că aceia se vor milui” [Matei 5:7].

„Virtutea milostivirii e de două ori binecuvântată – binecuvântează pe cel care a

primit-o şi pe cel care a dat-o” [William Shakespeare, „Neguţătorul din Veneţia”]. Binele
pe care îl accepţi subiectiv ca adevărat despre alţii nu numai că se va exprima prin ei,
dar o bună parte se va realiza prin tine.

Transformările nu sunt niciodată totale. Forţa A este mereu transformată în mai

mult decât o forţă B. O lovitură cu ciocanul produce nu numai o contuzie mecanică, dar
şi căldură, electricitate, un sunet, o schimbare magnetică şi aşa mai departe.
Corespondentul vibraţional în subiect nu este transformarea întreagă a sentimentului
comunicat. Darul transmis altuia este după asemănarea măsurii divine, îndesată,
clătinată şi cu vârf [Luca 6:38], astfel încât, după ce cinci mii sunt hrăniţi din cinci pâini
şi doi peşti, încă mai rămân douăsprezece coşuri pline [I. Matei 14:13-21, Marcu 6:31-44,
Luca 9:10-17, Ioan 6:5-15; II. Matei 15:32-38; Marcu 8:1-9].
 Capitolul 7

CEA MAI MARE RUGĂCIUNE

Imaginaţia este începutul creaţiei. Îţi imaginezi ce doreşti şi apoi crezi că e real.
Fiecare vis ar putea fi realizat de cei suficient de autodisciplinaţi pentru a crede.
Oamenii sunt ce alegi tu să-i faci; un om e după felul în care priveşti la el. Trebuie să te
uiţi la el cu alţi ochi înainte ca el să se schimbe concret.
„Doi oameni priveau de dincolo de gratii; unul vedea tina, celălalt vedea stelele.”

Cu veacuri în urmă, Isaia punea întrebarea: „Cine este orb, fără numai sluga Mea?
Cine este surd ca trimisul Meu? Cine este orb ca cel de un neam cu Mine şi surd ca
Slujitorul Domnului?” [42:19].
Omul perfect nu judecă după aparenţe, ci judecă drept. Îi vede pe alţii aşa cum îi
doreşte să fie; aude numai ceea ce vrea să audă. Vede numai binele din alţii. Asupra lui
nu e nicio osândă [Romani 8:1], fiindcă el transformă lumea cu văzul şi auzul lui.
„Un rege care stă pe scaunul de judecată deosebeşte cu ochii lui orice faptă rea”
[Pilde 20:8].

Compasiune pentru lucrurile vii – înţelegere a limitărilor omeneşti – nu există în

conştienţa regelui, fiindcă el a învăţat să deosebească conceptele lor false de adevărata
lor fiinţă. Pentru el, sărăcia este numai somnul avuţiei. El nu vede larve, ci viitori fluturi
multicolori; nu iarnă, ci vara dormind [Mary Webb, „Precious Bane”]; nu om nevoiaş, ci
pe Iisus adormit. Iisus din Nazaret, care risipea răul cu ochiul Său, e adormit în
imaginaţia fiecărui om, şi din propria lui imaginaţie trebuie să îl trezească omul
afirmând „EU SUNT Iisus”.
Atunci şi numai atunci îl va vedea pe Iisus, fiindcă omul poate vedea numai ce e
treaz în el. Pântecul sfânt este imaginaţia omului. Pruncul sfânt este acea concepţie de
sine care corespunde definiţiei perfecţiunii dată de Isaia. Ia seama la vorbele Sf.
Augustin, „Prea târziu Te iubisem, căci, iată, Tu erai înlăuntru iar eu Te căutam pe
aiurea”. Este conştienţa ta cea spre care trebuie să te întorci ca spre singura realitate.
Acolo, şi numai acolo, trezeşti ceea ce este adormit.

„De mii de ori de S-ar naşte Hristos în Betleem, de nu Se naşte în tine, sufletul tău
e tot pustiu” [colind medieval englezesc de Crăciun].
Creaţia e săvârşită. Îţi chemi creaţia întru fiinţă simţind realismul stării pe care o
chemi.
 O dispoziţie îşi atrage afinităţile, dar nu creează ceea ce atrage. Cum somnul se
cheamă prin simţământul „mi-e somn”, la fel, şi Iisus Hristos se cheamă prin
sentimentul „Eu sunt Iisus Hristos”. Omul se vede numai pe sine. Nimic din ce nu e în
natura lui nu se întâmplă omului. Oamenii se ivesc în jurul tău din mulţime trădându-şi
afinitatea cea mai apropiată dispoziţiilor tale pe măsură ce se zămislesc. Îi întâlnești
aparent din întâmplare, dar descoperi că sunt pe măsura dispoziţiilor tale. Fiindcă
dispoziţiile tale se exteriorizează continuu pe ele însele, poţi profeţi, citindu-ţi propriile
dispoziţii, că vei întâlni curând, fără ca măcar să cauţi, anumite personaje şi anumite
circumstanţe.
Prin urmare, cheamă-L pe Cel perfect întru fiinţă trăind în sentimentul „Eu sunt
Hristos”, căci Hristos este singurul concept de sine prin care se pot vedea realităţile
dezvăluite ale veşniciei.
Comportamentul nostru este influenţat de asumpţia noastră subconştientă ce ţine
seama de propriul nostru rang social şi intelectual precum şi de cel al celui căruia ne
adresăm.

Fie ca să căutăm şi să evocăm cel mai mare rang, iar cel mai nobil dintre toate e
cel care dezbracă omul de moralitatea lui şi îl înveşmântează în glorie nemuritoare
nelimitată. Fie ca să ne asumăm sentimentul „Eu sunt Hristos”, şi întregul nostru
comportament se va schimba subtil şi inconştient în conformitate cu această asumpţie.

Asumpţiile noastre subconştiente se exteriorizează singure continuu, pentru ca şi

alţii să ne vadă aşa cum ne vedem noi subconştient şi să ne spună prin acţiunile lor ceea
ce ne-am însuşit noi subconştient a fi. Aşadar fie ca să ne asumăm sentimentul „EU
SUNT Hristos” până ce revendicarea noastră conştientă devine asumpţia noastră
subconştientă, „Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului,
ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă [ca de la Duhul Domnului”, 2 Corinteni
3:18].
Fie ca Dumnezeu să se trezească şi potrivnicii Lui să fie nimiciţi.

Nu e altă rugăciune mai măreaţă pentru om.

 Cum să-ţi întrupezi
dorinţele: Metoda lui
Neville

Prelegeri rare din cariera lui Neville Goddard

„Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci experimentează în imaginaţie
ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii
la toate cele care neagă realitatea asumpţiei tale.” – Neville, 1948

Compilate de Dr. Joe Vitale

Orator şi publicist al curentului motivaţional.
Neville Goddard
(1905­1972)
 TEME ABORDATE:

Lecţia 1 – CONŞTIENŢA ESTE SINGURA REALITATE -4

Lecţia 2 – ASUMPŢIILE SE ÎNTĂRESC ÎN FAPT - 21
Lecţia 3 ­ GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ - 36
Lecţia 4 – NIMENI DE SCHIMBAT ÎN AFARA SINELUI - 53
Lecţia 5 – RĂMÂI CREDINCIOS IDEII TALE - 70
ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI - 86

NERUŞINARE CRASĂ - 99

Discursuri radiofonice
FII CEEA CE DOREŞTI; FII CEEA CE CREZI - 105
PRIN IMAGINAŢIE DEVENIM - 109
RUGĂCIUNE ASCULTATĂ - 113
MEDITAŢIE - 117
LEGEA ASUMPŢIEI - 121
ADEVĂR - 125
TRĂIREA E SECRETUL - 128
AFIRMĂ ADEVĂRUL MĂREŢIEI TALE - 131

Prelegeri
CEEA CE DEJA A FOST - 134
AL TĂU DE LUAT - 141
PIATRA DE TEMELIE – IMAGINAŢIA - 146

Sugestii practice
IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA - 152
O CAUZĂ - 154
CUM FUNCŢIONEAZĂ LEGEA - 158
FOLOSIRE CONŞTIENTĂ A LEGII - 159
ALEGERE – LIBER-ARBITRU - 160
DORINŢĂ - 161
FII SCRUTĂTOR -162
APARENŢE - 162
CONVERSAŢII LĂUNTRICE - 164
REVIZUIREA - 164
STĂRI ALE CONŞTIENŢEI - 165
PIESA - 166
ADEVĂRATUL TĂU ROST - 167
STUDII DE CAZ - 168
FUNDAMENTELE METAFIZICII - 174
 „Învăţăturile lui Neville”
Cărţulie cu lecţii din 1948

(Din 1948)
Lecţia 1 – CONŞTIENŢA ESTE SINGURA REALITATE

Acesta va fi un curs foarte practic. Sper, aşadar, că fiecare dintre voi are o
imagine foarte clară a ceea ce doreşte, fiindcă sunt convins că vă puteţi realiza
dorinţele prin tehnica pe care o veţi primi aici săptămâna aceasta în cinci lecţii.

Ca să puteţi beneficia din plin de aceste instrucţiuni, îngăduiţi-mi să vă

descopăr acum că Biblia nu face nicio trimitere la vreo persoană care ar fi existat
vreodată sau vreun eveniment care s-ar fi petrecut vreodată pe pământ. Povestitorii
antici nu scriau istorie, ci o lecţie în imagini alegorice despre anumite principii de bază
pe care le-au îmbrăcat în veşmintele istoriei, adaptând apoi aceste povestiri capacităţii
limitate de înţelegere a oamenilor, cel mai adesea naivi şi neanalitici.

De-a lungul veacurilor, am luat în mod greşit personificările drept persoane,

alegoria drept istorie, vehiculul ce a transmis instrucţiunea drept instrucţiune şi sensul
brut aparent drept sens final deliberat.

Diferenţa dintre forma Bibliei şi substanţa sa e la fel de uriaşă precum diferenţa

dintre o boabă de porumb şi sămânţa vieţii din acea boabă. Aşa cum organele noastre
asimilative deosebesc între hrana ce trebuie asimilată sistemului şi hrana ce trebuie
lepădată, la fel, facultăţile noastre intuitive trezite descoperă în spatele alegoriei şi
parabolei sămânţa dătătoare de viaţă a Bibliei; şi, hrănindu-ne din aceasta, şi noi
putem lepăda forma ce transmite mesajul.

Discuţia referitoare la istoricitatea Bibliei este prea vastă; prin urmare, nu e

cazul să o abordăm în această interpretare psihologică practică a poveştilor sale.
Aşadar, nu voi pierde vreme încercând să vă conving că Biblia nu e o realitate istorică.

În seara aceasta, voi lua patru poveşti şi vă voi arăta ce au intenţionat

povestitorii antici ca noi să vedem în aceste poveşti. Învăţătorii antici au adăugat
adevăruri psihologice alegoriilor falice şi solare. Nu cunoşteau despre structura fizică a
omului modern atât de multe câte cunosc oamenii de ştiinţă moderni, nici despre bolta
cerească atât de multe câte ştiu astronomii de azi. Dar au folosit cu înţelepciune
puţinul pe care-l cunoşteau şi au construit contexte falice şi solare de care au legat
marile adevăruri psihologice pe care le descoperiseră.

În Vechiul Testament, veţi găsi mult din această veneraţie falică. Pentru că nu
ne serveşte, nu am să accentuez asta. Vă voi arăta numai cum să o interpretaţi.
 Înainte de a ajunge la prima dintre dramele psihologice pe care o putem folosi
într-un mod practic, îngăduiţi-mi să amintesc cele două remarcabile nume ale Bibliei:
cel pe care noi îl traducem prin DUMNEZEU sau IEHOVA [„DOMNUL” în versiunile
Bibliei ortodoxe] şi cel căruia îi spunem Fiul Său, pe care îl avem drept IISUS.

Anticii scriau aceste nume folosind mici simboluri. Limba antică, anume
ebraica, nu era una pe care o expirai pur şi simplu. Era o limbă mistică nicicând rostită
de om. Cei care o înţelegeau o înţelegeau aşa cum matematicienii înţeleg simbolurile
matematicii superioare. Nu era ceva ce oamenii foloseau pentru a transmite gânduri
aşa cum folosim noi astăzi limba engleză [ori pe cea română].

Spuneau că numele lui Dumnezeu era scris IOD HE VAV HE. Voi lua aceste
simboluri şi, în limba noastră firească, realistică, le voi tălmăci ca atare.

Prima literă, IOD, din numele DUMNEZEU, o mână sau o sămânţă, dar mâna
regizorului. Dacă e vreo parte a omului care îl diferenţiază clar de restul lumii creaţiei,
aceasta e mâna. E folosită nu numai cu scopul de a duce mâncare la gură ori a sări de
pe o creangă pe alta.
Mâna omului dă formă, modelează. Nu te poţi exprima cu adevărat fără de
mână. Aceasta e mâna ziditorului, mâna regizorului; regizează, modelează şi
construieşte în lume. Povestitorii antici au numit această primă literă IOD, mâna, ori
sămânţa absolută din care întreaga creaţie va fi să fie.

Celei de-a doua litere, HE, i-au dat simbolul unei ferestre. O fereastră este un
ochi – fereastra e pentru casă ceea ce ochiul e pentru trup.

Cea de-a treia literă, VAV, au numit-o cui [cârlig]. Un cui se foloseşte cu rostul
de a prinde lucrurile laolaltă. Conjuncţia „şi” în limba ebraică e pur şi simplu această a
treia literă, ori VAV.
Dacă vreau să spun „bărbat şi femeie”, pun VAV la mijloc – şi le uneşte.

A patra şi ultima literă, HE, este încă o fereastră sau ochi.

În această limbă modernă, realistică a noastră, poţi lăsa deoparte ochi şi

ferestre şi mâini şi priveşti astfel: te afli aici şi acum. Prima literă, I OD, este EU SUNT-ul
tău, conştiinţa ta de a fi. Eşti conştient de a fi conştient – aceasta e prima literă. Din
această conştienţă curg toate stările de conştiinţă.

A doua literă, HE, numită ochi, este imaginaţia ta, abilitatea ta de a percepe
ceva ce pare a fi în afara Sinelui. Ca şi când, atunci când eşti cufundat în vise stările
mentale contemplate ar fi ceva separat, făcând pe cel ce gândeşte şi gândurile sale
două entităţi diferite.
 A treia literă, VAV, este abilitatea ta de a simţi că eşti ceea ce doreşti să fii. Pe
măsură ce simţi că eşti, devii conştient de a fi acel lucru. A umbla ca şi când eşti deja
ceea ce vrei să fii înseamnă a-ţi lua dorinţa din lumea imaginarului şi a pune VAV-ul
asupra ei. Ai încheiat actul creaţiei. Sunt conştient de ceva. Apoi devin conştient de a fi
de fapt aceea de care eram conştient.

A patra şi ultima literă din numele lui Dumnezeu este încă un HE, încă un ochi,
adică lumea concretă vizibilă care aduce constant mărturie a aceea de care sunt
conştient de a fi. Nu faci nimic în privinţa lumii concrete; întotdeauna se modelează
singură în armonie cu aceea de care eşti tu conştient de a fi.

Ţi se spune că acesta este numele prin care se făptuiesc toate lucrurile, şi fără
de acesta nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut [Ioan 1:3]. Numele este tot ce ai
acum, aflându-te aici. Eşti conştient de a fi, nu-i aşa? Desigur că eşti. Eşti, de asemenea,
conştient de ceva ce e altceva decât tine: sala, mobilierul, oamenii.
Poţi deveni selectiv acum. Poate că nu vrei să fii altceva decât ceea ce eşti, sau
să ai ceea ce vezi. Dar ai capacitatea de a simţi cum ar fi de ai fi altceva decât eşti
acum. Şi asumându-ţi că eşti ceea ce vrei să fii, ai încheiat numele lui Dumnezeu sau
IOD HE VAV HE. Rezultatul final, concretizarea asumpţiei tale, nu e grija ta. Va veni la
vedere automat în clipa în care îţi asumi conştiinţa de a fi aceea.

Să ne îndreptăm acum spre numele Fiului, fiindcă El dă Fiului stăpânire asupra

lumii. Tu eşti acel Fiu, tu eşti măreţul Iosua sau Iisus al Bibliei. Cunoşti numele Iosua,
ori Iehosua, pe care l-am românizat drept Iisus.
Numele Fiului este aproape ca şi cel al Tatălui. Primele trei litere ale numelui
Tatălui sunt primele trei litere ale numelui Fiului, IOD HE VAV, apoi adaugi un ŞIN sau
SIN şi un AIN, făcând ca numele Fiului să se citească IOD HE VAV ŞIN AIN.

Ai auzit ce reprezintă primele trei, IOD HE VAV. IOD înseamnă că eşti conştient;
HE înseamnă că eşti conştient de ceva şi VAV înseamnă că devii conştient de a fi aceea
de care eşti conştient. Ai stăpânire, deoarece ai abilitatea de a concepe şi de a deveni
ceea ce concepi. Aceasta este puterea creaţiei.

Dar de ce s-a pus un ŞIN în numele Fiului? Graţie milostivirii nemăsurate a

Tatălui.
Atenţie, Tatăl şi Fiul sunt una. Dar când Tatăl devine conştient de a fi om, El
pune în starea numită om ceea ce El nu Şi-a dat Sieşi. El pune un ŞIN în acest scop; un
ŞIN simbolizează un dinte.
Un dinte e cel ce consumă, cel care devorează. Trebuie să am în mine puterea
de a consuma ceea ce îmi displace acum. Eu, în neştiinţa mea, am dat naştere
anumitor lucruri pe care le displac acum şi care aş vrea să rămână acum în urmă.
 De nu erau în mine flăcările ce le vor consuma, aş fi condamnat pe vecie să
trăiesc într-o lume a tuturor greşelilor mele.
Dar există un ŞIN, dinte ori flacără, în numele Fiului, care îngăduie Fiului să Se
separe de stările pe care le-a exprimat în lume în trecut. Omul nu poate vedea altceva
decât conţinutul propriei sale conştienţe.

Dacă devin acum separat în conştienţă de sala aceasta luându-mi atenţia de la

ea, atunci nu mai sunt conştient de ea. Există ceva în mine care o devorează înlăuntrul
meu. Poate exista în interiorul lumii mele concrete numai dacă o păstrez vie în
interiorul conştienţei mele.

Este ŞIN-ul, sau dintele din numele Fiului, cel care Îi dă stăpânire absolută.
De ce nu a putut fi în numele Tatălui? Dintr-un motiv simplu: nimic nu
încetează a fi în Tatăl. Nici chiar lucrurile neplăcute nu încetează a fi. Dacă am dat
expresie unui lucru, acesta rămâne în veci pururi în Sinele mai mare dimensional care
este Tatăl. Dar nu mi-ar plăcea să ţin vii în lumea mea toate greşelile mele. Aşadar, Eu,
în milostivirea Mea nemăsurată, Îmi dau Mie, când devin om, puterea de a deveni
separat de aceste lucruri cărora Eu, în neştiinţa Mea, le-am dat viaţă în lumea Mea…

Acestea sunt cele două nume care-ţi dau stăpânire. Ai stăpânire dacă, în timp
ce păşeşti pe pământ, ştii că propria ta conştienţă este Dumnezeu, una şi singura
realitate. Devii conştient de ceva ce ai vrea să exprimi sau să ai. Ai abilitatea de a simţi
că eşti sau că ai ceea ce cu numai o clipă în urmă era imaginar. Rezultatul final,
întruparea asumpţiei tale, este complet în afara minţii tri-dimensionale. Prinde viaţă
într-un fel pe care nimeni nu îl cunoaşte.

Dacă aceste două nume sunt limpezi în ochiul minţii tale, vei vedea că ele sunt
numele tale veşnice.
Aflându-te aici, eşti acest IOD HE VAV HE; eşti IOD HE VAV ŞIN AIN.

[1. ŞIN, ca prefix, poartă acelaşi înţeles ca şi pronumele relativ „cel ce”, „cel
care” din l. română.
ŞIN mai reprezintă şi cuvântul „Shaddai”, un nume pentru Dumnezeu.
În tradiţia ebraică, litera ŞIN este înscrisă pe Mezuzah, un vas ce conţine un sul
de pergament scris cu text biblic.
Rugăciunea „Shema Yisrael” porunceşte israeliţilor să scrie poruncile lui
Dumnezeu în inimile lor (Deut. 6:6); forma literei ŞIN imită structura inimii omeneşti.
2. Numele literei AIN este derivat din proto-semiticul „AYIN” – „ochi” şi litera
proto-canaanită avea formă de ochi, derivând într-un final din hieroglifa „IR” în formă
de ochi.
Până în zi de azi, AIN înseamnă „ochi” şi în ebraică şi în malteză şi în arabă.]
 Poveştile din Biblie se ocupă exclusiv cu puterea imaginaţiei.
Sunt cu adevărat dramatizări ale tehnicilor de rugăciune, căci rugăciunea este
secretul schimbării viitorului. Biblia descoperă cheia prin care omul pătrunde într-o
lume mai largă dimensional cu scopul de a schimba condiţiile lumii mărunte în care el
trăieşte. O rugăciune ascultată implică faptul că ceva s-a întâmplat ca urmare a
rugăciunii, ceva ce nu s-ar fi întâmplat altfel. Aşadar, omul este elanul acţiunii, mintea
ce dirijează cursul, precum şi cel care răspunde rugăciunii.

Poveştile Bibliei conţin o puternică provocare la adresa capacităţii cognitive a

omului. Adevărul de dedesubt – acela că ele sunt drame psihologice şi nu realităţi
istorice – solicită reafirmare, în măsura în care aceasta e singura justificare a
poveştilor. Cu puţină imaginaţie, putem cu uşurinţă descoperi sensul psihologic din
toate poveştile cuprinse acolo.

„Şi a zis Dumnezeu: ‚Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca
să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se
târăsc pe pământ şi tot pământul!’. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după
chipul Lui Dumnezeu l-a făcut.” – Facerea 1:26,27

Aici, în primul capitol al Bibliei, învăţătorii antici au aşezat fundaţia potrivit

căreia Dumnezeu şi omul sunt una şi că omul are stăpânire peste întreg pământul.
Dacă Dumnezeu şi omul sunt una, atunci Dumnezeu nu poate fi niciodată prea
departe, aşa cum nu poate fi nici prea aproape – căci apropierea însăşi înseamnă tot
separare.
Se ridică întrebarea: Ce e Dumnezeu? Dumnezeu este conştienţa omului,
conştiinţa lui [de a fi], EU SUNT-ul său. Piesa vieţii este una psihologică, în care aducem
împrejurări întru fiinţă prin atitudinile noastre, mai degrabă decât prin faptele noastre.
Piatra de temelie pe care se sprijină toate lucrurile este conceptul omului despre sine.
El face ceea ce face şi are experienţele pe care le are deoarece conceptul său despre
sine este cel care este, şi niciodată din altă cauză. De-ar fi avut un alt concept despre
sine, ar acţiona diferit şi ar avea experienţe diferite.

Omul, asumându-şi sentimentul dorinţei sale împlinite, îşi schimbă viitorul în

armonie cu asumpţia sa, fiindcă asumpţiile, deşi false, de sunt susţinute, se întăresc în
fapt.
Minţii nedisciplinate îi pare greu să-şi asume o stare care e negată de simţuri.
Dar învăţătorii antici au descoperit că somnul, ori o stare apropiată somnului,
ajuta omul în crearea asumpţiei sale. Aşadar, ei au dramatizat primul act creativ al
omului drept unul în care acesta era într-un somn adânc. Aceasta nu numai că
stabileşte tiparul tuturor actelor creative viitoare, dar arată şi că omul are o singură
substanţă care e cu adevărat a lui pentru a o folosi în crearea lumii sale şi aceea e el
însuşi.
 „Atunci a adus Domnul Dumnezeu (omul) asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a
adormit, a luat una din coastele [sau ‚coapsele’, în alte traduceri] lui şi a plinit locul ei
cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la
Adam.” – Facerea 2:21,22

Înainte ca Dumnezeu să facă această femeie pentru om, El aduce înaintea lui
Adam fiarele câmpului şi păsările cerului şi îi cere lui Adam să le dea nume.
„Aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.” [2:19]

Tu eşti Adam şi animalele există în tine ca dispoziţii ale tale, sentimente cărora
le dai viaţă.

Pune un nume dorinţei tale. Atinge-o cu simţire şi dispoziţia (dorinţa) va lua

formă. Vrei să fii fericit, de succes şi în siguranţă? Ori vrei să te simţi trist, sărac şi
nesigur? Nu-mi pasă care-ţi e dorinţa, dispoziţia ei este înlăuntrul tău şi aşteaptă să fie
numită. Aşa cum chemi somnul la viaţă spunând „Mi-e somn”, exact la fel chemi orice
stare dorită.

Adam a numit fiarele pământului şi păsările cerului. Aşadar dând nume

dispoziţiei pe care dorea să o exprime, Adam adoarme de îndată ce toate cele pe care
le-a numit s-au concretizat. Şi nu există nicio menţiune că Adam s-ar mai fi trezit
vreodată din acest somn…

Tehnica pe care o predau pune accent pe această stare creativă a somnului.

Îngăduie-mi încă o dată să-ţi amintesc faptul că poveştile biblice sunt toate
despre tine. Prezentând multe personalităţi diferite, acestea dramatizează tehnica prin
care îţi poţi schimba conceptul despre tine. Şi când aceasta se va fi produs, viitorul tău
este schimbat, căci toate întâmplările se împlinesc în mintea ta personală.

Să ne îndreptăm spre cel de-al 32-lea capitol al cărţii Facerii şi să vedem

povestea lui Iacov luptându-se cu un înger. Se spune, „Rămânând Iacov singur, S-a
luptat Cineva [‚un Înger’, ‚un om’ cf. altor traduceri] cu dânsul până la revărsatul
zorilor. Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi
i-a vătămat [‚i-a micşorat/i-a sleit’, cf. originalului şi traducerilor Bibliei în l. engleză] lui
Iacov încheietura coapsei [‚vâna’, cf. altor traduceri], pe când Se lupta cu el [24,25]. De
aceea fiii lui Israel până astăzi nu mănâncă muşchiul de pe şold, pentru că Cel ce S-a
luptat a atins încheietura şoldului lui Iacov, în dreptul acestui muşchi” [32].

Această poveste a fost scrisă cu veacuri în urmă, şi totuşi încă mai sunt unii
astăzi care, deoarece cred literal această poveste, nu vor mânca acea parte a unui
animal presupus asemănătoare părţii lui Iacov care „s-a vătămat” [„s-a sleit”].
 Dar dacă vei căuta cuvântul „coapsă” în [Dicţionarul de] Concordanţe biblice
[editat de] Strong aşa cum e folosit în această poveste, vei vedea că nu e vorba de nicio
coapsă. Se defineşte ca „părţi generative moi ce atârnă între coapsele bărbatului”.

Povestitorii antici au folosit acest cadru falic pentru a înfăţişa un mare adevăr
psihologic pe care-l vom examina chiar acum. Un înger este un mesager al lui
Dumnezeu. Cum conştienţa ta este Dumnezeu, orice idee (mesaj) pe care o întreţii este
livrată de un înger. Neştiind că eşti deja ceea ce contemplezi şi nefiind în stare să crezi
că ai putea vreodată deveni aceea, te lupţi cu dorinţa. Te lupţi cu o idee, căci nu ştii că
deja eşti ceea ce contemplezi, nici nu crezi că ai putea deveni aceea. Ai vrea, dar nu
crezi că ai putea.

Cine se luptă cu îngerul? Iacov. Iar cuvântul Iacov, ca definiţie, înseamnă

suplinitorul, înlocuitorul.

Ai vrea să te transformi pe tine şi să devii ceea ce raţiunea şi simţurile tale

neagă.
Dorind să te transformi în ceea ce raţiunea şi simţurile tale neagă, te lupţi cu
sentimentul împlinirii sale până când ceva iese din tine. Până când îţi poţi spune, „Cine
este cel ce s-a atins de Mine? S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a
ieşit din Mine” [Luca 8:45,46; Marcu 5:30].

Ca şi într-un act creativ fizic, după o meditaţie reuşită devii, pentru scurt timp,
incapabil de a continua actul. Şi când ai obţinut satisfacţia, foamea şi setea dispar.

Dacă foamea persistă, nu ai reuşit în a deveni conştient de împlinire; aşadar, şi

setea e încă acolo. Dacă poţi simţi, înlăuntrul tău, că eşti deja ceea ce cu numai câteva
clipe mai devreme era numai o dorinţă, nu mai eşti avid după aceea. Dorinţa ta, fiind
atinsă cu simţire, se sleieşte, se micşorează în conştienţa ta şi dorinţa de a continua
meditaţia încetează.

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” [Marcu
11:24].

Când actul creativ fizic s-a încheiat, „vâna din dreptul coapselor” bărbatului se
micşorează, iar acesta se descoperă impotent, incapabil să mai continue actul. În
acelaşi fel, când omul se roagă eficient, el este conştient de a fi ceea ce doreşte să fie şi
astfel nu mai poate continua să dorească aceea.

În momentul satisfacerii fizice şi psihologice, ceva iese afară, ceva ce, în timp,
poartă mărturie puterii creative a omului.
**************
 Următoarea noastră poveste se află în cel de-al 38-lea capitol al cărţii Facerii.
Iată un rege al cărui nume este Iuda [„a aduce laude”], primele trei litere ale numelui
acestuia începând tot cu IOD HE VAV. Tamara este nora lui.

Cuvântul „Tamara” înseamnă palmier, ori cea mai frumoasă, cea mai plăcută.
Ea e frumoasă la privit, graţioasă şi e numită palmier. Un palmier înalt, maiestuos
înfloreşte chiar şi în deşert – oriunde s-ar afla el, acolo e o oază. Când vezi palmierul în
deşert, acolo vei fi aflat ceea ce cauţi cel mai mult pe acel pământ arid. Nu e nimic mai
de dorit de către un om ce trece prin deşert decât vederea unui palmier.

În cazul nostru, pentru a fi practici, obiectivul nostru este palmierul. Adică

maiestuozitate, frumuseţe e ceea ce căutăm. Orice ar fi aceea ce tu sau eu vrem, ce
dorim cu adevărat, este personificat în povestea frumoasei Tamara.

Ni se spune că îşi pune vălul unei „nărăvite” şi se aşează într-un loc public. Pe
acolo trece socrul său, regele Iuda; acestuia îi place atât de mult de cea învăluită încât
îi oferă un ied pentru „a intra la ea”.
Ea îi spune, „Bine, dar să-mi dai ceva zălog până mi-l vei trimite”.
Răspuns-a Iuda: „Ce zălog să-ţi dau?”
Şi ea a zis: „Inelul tău, cingătoarea ta [brăţările tale] şi toiagul ce-l ai în mână”.
Şi el i le-a dat şi a intrat la ea şi ea a rămas grea. [14-18]

Aceasta e povestea; acum, interpretarea.

Omul are un singur dar care e cu adevărat al lui şi pe care îl poate da – pe sine
însuşi. Nu are alt dar, după cum ţi s-a spus în chiar primul act creativ al lui Adam dând
naştere femeii din sine însuşi. Nu era nicio altă substanţă pe lume în afară de sine
însuşi din care să fi putut modela obiectul dorinţei sale. În mod asemănător, Iuda avea
un singur dar care era cu adevărat al lui de dat – pe sine însuşi, dat fiind faptul că
inelul, cingătoarea [brăţările] şi toiagul erau simbolurile statutului său regal.
Omul oferă ceea ce nu e el, dar viaţa cere ca el să dea singurul lucru care-l
simbolizează pe sine însuşi.
„Dă-mi inelul tău, cingătoarea ta [brăţările tale] şi toiagul ce-l ai în mână.”

Acestea îl fac rege. Când le dă, el se dă pe sine.

Tu eşti măreţul rege Iuda. Înainte de a-ţi putea cunoaşte Tamara şi a o face să-ţi
poarte asemănarea în lume, trebuie să intri la ea şi să te dai pe tine însuţi. Să
presupunem că vreau siguranţă. Nu o pot obţine cunoscând oameni care o au. Nu o
pot obţine trăgând sfori. Trebuie să devin conştient de a fi în siguranţă.
Să spunem că vreau sănătate. Pastilele nu mi-o vor aduce. Dieta ori climatul nu
mi-o vor aduce. Trebuie să devin conştient de a fi sănătos, asumându-mi sentimentul
de a fi sănătos.
 Poate că vreau să devin cunoscut în lumea aceasta. Privind doar la regi şi
preşedinţi şi nobili, trăind în umbra lor, nu mă va umple de demnitate. Trebuie să devin
conştient de a fi nobil şi demn şi să umblu ca şi când aş fi ceea ce vreau acum să fiu.

Când păşesc în lumina aceasta, mă dau pe mine însumi imaginii care mi-a
bântuit mintea şi, în timp, ea îmi va face un Prunc; ceea ce înseamnă că eu concretizez
o lume în armonie cu ceea ce sunt conştient a fi.

Tu eşti regele Iuda şi tot tu eşti Tamara. Când devii conştient a fi ceea ce vrei să
fii, eşti Tamara. Apoi, îţi cristalizezi dorinţa în lumea din jurul tău.

Indiferent ce poveşti citeşti în Biblie, indiferent câte personaje au introdus în

drama lor aceşti povestitori antici, este un singur lucru pe care trebuie să îl ţinem
minte – toate se petrec în mintea omului individual. Toate personajele trăiesc în
mintea omului individual.

Pe măsură ce citeşti povestea, fă-o să corespundă tiparului propriu.

Cunoaşte că singura realitate este conştienţa.
Apoi, cunoaşte ceea ce vrei să fii.
Apoi, asumă-ţi sentimentul de a fi ceea ce vrei să fii şi rămâi credincios
asumpţiei tale, trăind şi făptuind conform convingerii tale.

Întotdeauna fă-o să corespundă acelui tipar.

**************

A treia noastră interpretare este povestea lui Isaac şi a celor doi fii ai săi: Isav şi
Iacov. Ni se înfăţişează scena unui orb ce este înşelat de către cel de-al doilea fiu al său
pentru a-i da lui binecuvântarea ce i se cuvenea fiului cel mare.

Povestea accentuează ideea că înşelăciunea a fost reuşită prin simţul pipăitului.

„Zis-a Isaac iarăşi către Iacov: ‚Apropie-te să te pipăi, fiul meu, de eşti tu fiul
meu Isav sau nu’. Şi s-a apropiat Iacov de Isaac, tatăl său, iar acesta l-a pipăit... Îndată
ce a isprăvit Isaac de binecuvântat pe Iacov, fiul său, şi cum a ieşit Iacov de la faţa
tatălui său Isaac, a venit şi Isav cu vânatul lui.” Facerea 27:21-22;30

Această poveste poate fi extrem de utilă dacă o vei rejuca acum. Din nou, ţine
minte că toate personajele Bibliei sunt personificări sau idei abstracte şi trebuie
împlinite în omul individual. Tu eşti tatăl cel orb şi fii amândoi.

Isaac este bătrân şi orb şi, simţind apropierea morţii, îl cheamă pe cel dintâi fiu,
Isav, un băiat aspru, păros, şi îl trimite la câmp ca să-i aducă ceva vânat.
 Al doilea fiu, Iacov, un băiat cu pielea fină, aude cererea tatălui său. Dorind
dreptul din naştere al fratelui său, Iacov, băiatul cu pielea fină, junghie doi iezi din
turma tatălui său şi îi jupoaie. Apoi, înfăşurat în pielea iezilor pe care îi junghiase, îşi
trădează cu ingeniozitate tatăl în credinţa că el era Isav.

Tatăl spune, „Apropie-te să te pipăi, fiul meu, de eşti tu fiul meu Isav sau nu”.
Nu poate vedea, dar poate atinge. Observă accentul pus pe simţ în această poveste.

Acesta se apropie şi tatăl îi spune, „Glasul este glasul lui Iacov, iar mâinile sunt
mâinile lui Isav”. Şi simţind asprimea lor, realitatea fiului Isav, el rosteşte
binecuvântarea şi i-o acordă lui Iacov.

Ţi se spune în poveste că, „Îndată ce a isprăvit Isaac de binecuvântat pe Iacov,

fiul său, şi cum a ieşit Iacov de la faţa tatălui său Isaac, a venit şi Isav cu vânatul lui”.

Acesta e un verset important. Nu trece cu uşurinţă peste acesta, fiindcă aşa

cum stai aici, şi tu eşti Isaac. Această sală în care te afli este Isavul tău actual.

Aceasta e lumea aspră, sau cunoscută prin simţuri, cunoscută prin raţiunea
organelor trupului. Toate simţurile tale poartă mărturie faptului că te afli aici, în
această sală. Totul îţi spune că eşti aici, dar poate că tu nu vrei să fii aici.

Poţi aplica asta în privinţa oricărui obiectiv. Locul în care stai oricând – mediul
în care te afli, acesta e lumea ta aspră sau cunoscută prin simţuri sau fiul care e
personificat în poveste prin Isav. Ce ţi-ar plăcea în locul celor pe care le ai sau eşti
reprezintă starea ta cu piele fină sau Iacov, înlocuitorul.

Nu îţi trimiţi la vânătoare lumea vizibilă, aşa cum fac atât de mulţi oameni, prin
negare. Spunând că „nu există”, o faci şi mai reală.

În schimb, îţi iei pur şi simplu atenţia din zona senzaţiei care în acest moment
este sala din jurul tău şi o focalizezi asupra a ceea ce vrei să pui în locul ei, ceea ce vrei
să faci să fie real.

În concentrarea asupra obiectivului tău, secretul este să îl aduci aici. Trebuie

să transformi „altundeva” în „aici” şi „cândva” în „acum”, astfel încât imaginea care e
obiectivul tău să fie atât de aproape încât o simţi.

Să zicem că în această clipă vreau un pian aici în sală. Să văd un pian în ochii
minţii mele altundeva nu duce la nimic. Dar a-l vizualiza în această sală ca şi când ar fi
fost aici şi să-mi pun mâna mentală pe pian şi să-l simt real de solid înseamnă să iau
acea stare subiectivă personificată ca al doilea meu fiu Iacov şi să o aduc atât de
aproape încât să o simt.
 Isaac se zice că avea vederea slăbită; era practic orb. Tu eşti orb, fiindcă nu îţi
vezi obiectivul cu organele trupului, nu îl poţi vedea cu simţurile tale concrete. Îl
percepi numai cu mintea ta, dar îl aduci atât de aproape încât îl simţi ca şi când ar fi de
o realitate solidă ACUM. Când faci asta şi te pierzi în realitatea lui şi îl simţi a fi atât de
real, deschide-ţi ochii.

Când îţi deschizi ochii, ce se întâmplă? Sala pe care ai blocat-o afară cu numai o
clipă mai devreme se întoarce de la vânat. Nu-i mai dai binecuvântarea – simţi starea
imaginară ca fiind mai reală decât lumea concretă, care părea nereală şi care acum s-a
întors. Nu-ţi vorbeşte în cuvintele lui Isav, dar întreaga sală din jurul tău îţi spune prin
prezenţa ei că te-ai înşelat singur.
Îţi spune că, atunci când te pierzi în contemplare, simţindu-te a fi acum ceea ce
voiai numai să fii, simţindu-te a avea acum ceea ce doreai să ai, pur şi simplu te îmbătai
cu apă rece. Priveşte această sală. Îţi neagă prezenţa ta altundeva.

Dar dacă ştii legea, spui acum: „Chiar dacă fratele tău a venit prin vicleşug şi
m-a trădat şi ţi-a luat dreptul de întâi-născut, i-am dat lui binecuvântarea ta şi nu o mai
pot lua înapoi” [„Iată, stăpân l-am făcut peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut lui robi;
cu pâine şi cu vin l-am dăruit”, 27:37].
Cu alte cuvinte, rămâi credincios realităţii subiective şi nu lua de la ea dreptul şi
puterea din naştere. I-ai dat drept de naştere şi se va concretiza în această lume a ta.
Nu e loc în acest spaţiu limitat al tău pentru ca două lucruri să-l ocupe în acelaşi timp.
Făcând subiectivul real, îl învii în lumea ta.

Ia ideea pe care vrei să o întrupezi şi asumă-ţi că eşti deja aceea. Pierde-te în

sentimentul că această asumpţie este adevărată. Dându-i simţul realităţii, i-ai dat
binecuvântarea ce-i aparţine lumii concrete şi nu trebuie să îi ajuţi naşterea mai mult
decât trebuie să ajuţi un copil să se nască ori o plantă să răsară. Sămânţa pe care o
sădeşti creşte neajutată de om, deoarece conţine în sine puterea şi toate planurile
necesare pentru auto-exprimare.

Poţi, în această seară, să rejoci piesa lui Isaac binecuvântându-şi pe cel de-al
doilea fiu şi vezi ce se întâmplă în viitorul imediat în lumea ta. Mediul tău actual se
evaporă, toate împrejurările vieţii se schimbă şi fac loc venirii a ceea ce ai dat viaţă.
Umblând ştiind că eşti că eşti ceea ce voiai să fii, concretizezi acel lucru fără asistenţa
nimănui.

**************

Cea de-a patra poveste din seara aceasta este luată din ultima carte atribuită
lui Moise. Dacă ai nevoie de vreo dovadă că nu Moise a scris-o, citeşte povestea cu
atenţie. Se găseşte în capitolul 34 al Deuteronomului. Întreabă orice preot ori rabin,
„Cine e autorul acestei cărţi?”, şi ei îţi vor spune că Moise a scris-o.
 În capitolul 34 al Deuteronomului, vei citi despre un om ce-şi scrie propriul
necrolog, adică Moise scrie acest capitol. Un om se poate aşeza şi scrie ce i-ar plăcea să
îi apară pe piatra de mormânt, dar iată aici unul care-şi scrie ferparul propriu. Apoi
moare şi atât de complet se şterge pe sine, încât sfidează posteritatea în a afla unde
s-a îngropat singur.

„Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după
Cuvântul Domnului. Şi a fost îngropat [sau, „s-a îngropat”] în vale, în pământul
Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de
astăzi. Şi era Moise de o sută douăzeci de ani, când a murit; dar vederea lui nu slăbise
şi tăria lui nu se împuţinase.” Deuteronomul 34:5-7

Trebuie, chiar în această seară – nu mâine – să înveţi tehnica de a-ţi scrie

propriul tău necrolog şi atât de complet să mori pentru ceea ce eşti încât nimeni pe
lumea asta să nu-ţi poată spune unde ai îngropat pe cel vechi. Dacă eşti acum bolnav şi
te faci bine, şi te ştiu pe baza faptului că eşti bolnav, încotro poţi arăta şi-mi spune că
l-ai îngropat pe cel bolnav?

Dacă ai sărăcit şi iei cu împrumut de la fiecare prieten pe care îl mai ai şi apoi te

scalzi în bogăţie, unde ai îngropat pe sărăntoc? Atât de complet ştergi sărăcia din
ochiul minţii, încât nu e nimic pe lumea asta spre care să arăţi şi să zici, „Iată, acolo am
lăsat-o”. O transformare completă a conştienţei şterge toate evidenţele că ceva altceva
decât asta a existat vreodată pe lume.

Cea mai frumoasă tehnică de realizare a obiectivului omului este dată în primul
verset al capitolului 34 din Deuteronom:

„Atunci s-a suit Moise din şesurile Moabului în Muntele Nebo, pe vârful Fazga,
care este în faţa Ierihonului, şi i-a arătat Domnul tot pământul Galaad până la Dan.”

Citeşti versetul şi spui, „Şi ce-i cu asta?”

Dar ia un dicţionar de concordanţe şi uită-te la cuvinte.

Primul cuvânt, Moise, înseamnă, în acelaşi timp, „a se lungi”, „a dura mult”, „a

părăsi”, „a elibera”, „a scoate”, „a aduce”. Cu alte cuvinte, Moise este personificarea
puterii din om care poate scoate din om ceea ce acesta caută, căci totul vine
dinăuntru, nu dinafară. Scoţi dinlăuntrul tău ceea ce acum vrei să-ţi exprimi drept ceva
concret ţie însuţi. Tu eşti Moise ieşind din şesurile Moabului.

Cuvântul Moab este o formă contrasă din două cuvinte ebraice, Mem şi Ab,
care se tălmăcesc mamă-tată. Conştienţa ta este mamă-tată, nu există altă cauză pe
lume. EU SUNT-ul tău, conştiinţa ta de a fi este acest Moab sau mama-tatăl. Mereu
scoţi câte ceva din acesta.
 Cuvântul următor este Nebo. În acelaşi dicţionar de concordanţe, Nebo este
definit ca profeţie. O profeţie este ceva subiectiv. Dacă spun, „Va fi aşa şi aşa”, este
numai o imagine a minţii; nu e încă o realitate. Trebuie să aşteptăm şi fie să dovedim
fie să infirmăm această profeţie.
În limba noastră, Nebo este vrerea, dorinţa ta. Este numită munte deoarece
este ceva ce pare a fi greu de urcat şi astfel aparent imposibil de realizat. Un munte
este ceva mai mare decât eşti tu, se înalţă până deasupra ta. Nebo personifică ceea ce
vrei să fii, în contrast cu ceea ce eşti.

Cuvântul Fazga, prin definiţie, este a „contempla”. Ierihonul este un „miros

plăcut”. Iar Galaad înseamnă coline-martori. Ultimul cuvânt este Dan, „Profetul”.

Pune-le acum laolaltă într-un sens practic şi vezi ce au încercat să ne spună

anticii. Cum stau aici, descoperindu-mi conştienţa drept Dumnezeu şi că pot, prin
simpla simţire că sunt ceea ce vreau să fiu, să mă transform în asemănarea a ceea ce
asum că sunt, ştiu acum că EU SUNT tot ceea ce e necesar pentru a urca muntele.

Îmi definesc obiectivul. Nu îi spun Nebo, îi pot spune „dorinţa mea”. Orice
vreau, aceea e Nebo-ul meu, uriaşul meu munte pe care îl voi urca. Încep acum să-l
contemplez, căci mă voi căţăra până în vârful Fazga.

Trebuie să-mi contemplez obiectivul într-o asemenea manieră încât capăt

reacţia care aduce satisfacţie. Dacă nu primesc reacţia mulţumitoare, atunci Ierihonul
nu este văzut, căci Ierihonul este un miros plăcut.

Când simt că sunt ceea ce vreau să fiu, nu-mi pot înăbuşi bucuria ce vine odată
cu acest sentiment.

Trebuie să-mi contemplez mereu obiectivul, până ce capăt sentimentul de

satisfacţie personificat de Ierihon. Apoi, nu fac nimic pentru a-l face vizibil în lumea
mea; căci dealurile Galaadului, adică bărbaţi, femei, copii, întreaga lume mare din
preajma mea vor veni să aducă mărturie. Ei vin să ateste că sunt ceea m-am asumat a
fi eu însumi şi menţin înlăuntrul meu. Când lumea mea se conformează asumpţiei
mele, profeţia este îndeplinită.

Dacă ştiu acum ce vreau să fiu, şi-mi asum că sunt aceea, şi umblu ca şi când aş
fi, devin aceea; şi devenind atât de complet aceea, mor conceptului despre mine astfel
încât nu mai pot arăta nicăieri într-un loc anume în lumea asta şi să spun: acolo e locul
unde fostul meu sine este îngropat. Atât de complet am murit, încât sfidez posteritatea
în a afla vreodată unde mi-am îngropat vechiul meu sine.

Trebuie să fie cineva în sala asta care se va transforma pe sine atât de complet
în lumea lui, încât nici cei din cercul lui de prieteni intimi nu-l vor mai recunoaşte.
 Timp de zece ani am fost dansator, jucând în spectacole pe Broadway, în
vodeviluri, cluburi de noapte şi în Europa. A fost o perioadă în viaţa mea când credeam
că n-aş putea trăi fără anumiţi prieteni din lumea mea. Întindeam mese în fiecare seară
după showuri şi petreceam cu toţii pe cinste. Credeam că n-aş putea trăi fără ei. Acum,
mărturisesc că nu aş putea trăi cu ei. Nu avem nimic în comun azi. Când ne întâlnim, nu
trecem dinadins pe trotuarul celălalt, dar întâmpinările sunt aproape reci, fiindcă nu
avem nimic de discutat. Am murit într-atât de mult acelei vieţi încât, văzându-ne, ei
nici măcar nu mai pot vorbi de vremurile trecute.

Dar sunt oameni azi care încă trăiesc în acea stare, devenind din săraci în şi mai
săraci. Mereu le place să vorbească despre vremurile apuse. Ei nu îngroapă niciodată
acel om, el e cât se poate de viu în lumea lor.
Moise avea 120 de ani, o vârstă plină, minunată, după cum indică 120. Unu plus
doi plus zero dau trei, simbolul numeric al expresiei. Eu sunt deplin conştient de
expresia mea.
Vederea mea nu e slăbită şi tăria mea nu e împuţinată. Sunt pe deplin conştient
a fi ceea ce NU vreau să fiu.

Dar cunoscând această lege, prin care omul se transformă pe sine, îmi asum că
sunt ceea ce vreau să fiu şi umblu în asumpţia că aceasta s-a îndeplinit. Devenind
aceea, fostul om moare şi tot ce avea legătură cu acel fost concept despre sine moare
odată cu el. Nu poţi pune vin nou în burdufuri vechi sau petice noi la haine vechi
[Matei 9:16,17; Marcu 2:21,22; Luca 5:36-39]. Trebuie să fii o fiinţă complet nouă.

Asumându-ţi că eşti ceea ce vrei să fii, nu ai nevoie de asistenţa altuia pentru a

face ca aşa să fie. Nici nu ai nevoie de asistenţa altuia pentru a îngropa vechiul om în
locul tău. Lasă morţii să îngroape morţii [Matei 8:22, Luca 9:60]. Nici măcar nu privi
înapoi, căci „nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru
împărăţia lui Dumnezeu” [Luca 9:62].

Nu te întreba cum va fi acest lucru. Nu contează dacă raţiunea ta îl neagă. Nu

contează nici dacă întreaga lume din jurul tău îl neagă. Nu trebuie să îngropi trecutul.
„Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Vei îngropa trecutul în aşa fel, rămânând
credincios noului concept de Sine, încât vei sfida întregul larg viitor în a găsi unde l-ai
îngropat. „Dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi”.

**************

Acestea sunt cele patru poveşti pe care ţi le-am promis pentru această seară.
Trebuie să le aplici în fiecare zi a vieţii tale. Chiar dacă scaunul pe care stai acum pare
dur şi nu se dă pe sine imaginaţiei, poţi, prin imaginaţie, să-l faci cel mai confortabil
scaun din lume.
 Îngăduie-mi acum să-ţi definesc tehnica aşa cum vreau s-o aplici. Nădăjduiesc
că fiecare dintre voi a venit aici seara asta cu o imagine clară a dorinţei sale. Nu spune
că e imposibilă. O vrei? Nu trebuie să-ţi foloseşti codul moral pentru a o realiza. Este
întrutotul dincolo de marginile codului tău.
Conştienţa este una şi singura realitate. Aşadar, trebuie să ne formăm obiectul
dorinţei noastre din propria noastră conştienţă.
Oamenii au obiceiul de a minimiza importanţa lucrurilor simple, iar sugestia de
a crea o stare asemănătoare somnului ca să te ajute în asumarea a ceea ce raţiunea şi
simţurile tale neagă este unul dintre lucrurile simple pe care le-ai putea desconsidera.

Totuşi, această formulă simplă de a schimba viitorul, care a fost descoperită de

către învăţătorii antici şi dată nouă în Biblie, poate fi pusă la încercare de toţi.

Primul pas în schimbarea viitorului este Dorinţa, adică, defineşte-ţi obiectivul –

să ştii precis ce vrei.

Al doilea: construieşte o împrejurare pe care crezi că ai petrece-o IMEDIAT

după împlinirea dorinţei tale – o împrejurare ce implică realizarea acesteia – ceva ce va
ţine predominant de acţiunea Sinelui.

Al treilea pas este de a-ţi imobiliza corpul fizic şi de a-ţi induce o stare
asemănătoare somnului. Apoi, simte-te mental chiar în acţiunea propusă, imaginează
în tot acest timp că desfăşori în realitate acea acţiune AICI ŞI ACUM. Trebuie să
participi în acţiunea imaginară, nu să stai doar undeva în spate şi să priveşti, ci SĂ
SIMŢI că tu desfăşori de fapt acţiunea, astfel încât senzaţia imaginară îţi devine reală.

E important să-ţi aminteşti întotdeauna că acţiunea propusă trebuie să fie una

care URMEAZĂ împlinirii dorinţei tale, una care implică împlinirea. De exemplu, să
presupunem că doreşti o promovare la serviciu. Atunci, a fi felicitat ar fi un eveniment
pe care îl vei petrece IMEDIAT DUPĂ împlinirea dorinţei tale.
După ce ţi-ai ales această acţiune ca cea pe care o vei experimenta în
imaginaţie pentru a insinua promovarea de la serviciu, imobilizează-ţi corpul fizic şi
indu-ţi o stare apropiată somnului, o stare soporifică, dar una în care încă eşti capabil
să-ţi controlezi direcţia gândurilor tale, o stare în care eşti atent fără efort. Apoi,
vizualizează un prieten ce stă înaintea ta. Pune-ţi mâna imaginară în a lui. Simte-o ca
fiind solidă şi reală, apoi poartă o conversaţie imaginară cu el în armonie cu
SENTIMENTUL DE A FI FOST PROMOVAT.

Nu te vizualiza la distanţă în spaţiu şi timp ca fiind felicitat pentru norocul tău.

În schimb, FĂ altundeva AICI şi viitorul ACUM. Diferenţa între A TE SIMŢI în acţiune, aici
şi acum, şi a te vizualiza pe tine în acţiune de parcă ai fi pe un ecran cinematografic
reprezintă diferenţa între succes şi eşec.
 Diferenţa poate fi evaluată dacă vei încerca să te vizualizezi urcând o scară.
Apoi, cu pleoapele închise, imaginează-ţi că scara e chiar în faţa ta şi SIMTE-TE
URCÂND-O ÎN REALITATE.

Experienţa m-a învăţat să limitez acţiunea imaginară care insinuează împlinirea

dorinţei, să condensez ideea într-un singur gest şi să-l refac iar şi iar până dobândeşte
sentimentul realităţii. Altfel, atenţia ta va hoinări pe cărări lăturalnice unde va găsi
motive să zăbovească şi, în câteva secunde te vei trezi la mii de kilometri de obiectivul
tău, atât în spaţiu cât şi în timp.

Dacă hotărăşti să urci treptele dintre două paliere, fiindcă acesta e evenimentul
probabil ce va urma după împlinirea dorinţei tale, atunci trebuie să-ţi limitezi acţiunea
la urcarea acelor trepte anume. De-ţi va lua-o atenţia pe alte cărări, adu-o înapoi la
sarcina ei de a urca acele trepte şi continuă să faci asta până ce acţiunea imaginară are
toată soliditatea şi claritatea realităţii.

Ideea trebuie menţinută în minte fără un efort prea mare din partea ta.
Trebuie, cu minimum de efort, să impregnezi mintea cu sentimentul dorinţei împlinite.
Toropeala uşurează schimbarea, deoarece favorizează atenţia fără efort, dar nu
trebuie împinsă spre starea de somn în care nu mai eşti capabil să-ţi controlezi
mişcările atenţiei, ci doar spre un grad moderat de moleşeală în care încă eşti capabil
să-ţi direcţionezi gândurile.

Un foarte eficient mod de a-ţi întrupa o dorinţă este să-ţi asumi sentimentul
dorinţei împlinite şi apoi, într-o stare relaxată şi molatică, să repeţi iar şi iar, ca un
cântec de leagăn, orice scurt enunţ care implică împlinirea dorinţei tale, cum ar fi,
„Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc”, ca şi când te-ai adresa recunoscător unei puteri
înalte după ce ţi-a dat ceea ce ai dorit.

Ştiu că până vineri, atunci când acest curs are să se sfârşească, mulţi dintre cei
de aici îmi vor putea spune că şi-au realizat obiectivele. Acum două săptămâni, am
coborât de pe podium şi am mers la uşă pentru a da mâna cu auditoriul. Pot spune că
cel puţin 35 dintr-o serie de 135 mi-au spus că ceea ce doreau când s-au înscris la
cursuri se realizase deja. Asta s-a întâmplat numai acum două săptămâni. Nu am făcut
nimic altceva decât le-am dat această tehnică de rugăciune. Nu trebuie să faci nimic
pentru a face să se întâmple – numai să aplici această tehnică de rugăciune.

Cu ochii închişi şi cu trupul fizic imobilizat, indu-ţi o stare apropiată somnului şi

intră în acţiune ca şi când ai fi un actor ce-şi joacă rolul. Experimentează în imaginaţie
ce ai experimenta în carne şi oase dacă ţi-ai fi atins obiectivul. Fă AICI din aiurea şi
ACUM din altcândva. Şi cu cât vei folosi mai bine, focalizând puternic, toate mijloacele
şi le vei repeta, aşa cum fac cei mai buni dintre actori, vei fi produs cu succes piesa pe
care ţi-ai asumat-o.
 Eşti uşurat de toată responsabilitatea de a îndeplini tu lucru, deoarece, odată
ce ai imaginat şi ai simţit că aşa e, sinele tău mai mare dimensional determină
mijloacele. Nu te gândi nici pentru o clipă că cineva va fi rănit în derularea
evenimentelor, ori că cineva o să fie dezamăgit. Tot nu e treaba ta.

Trebuie să duc asta până la capăt. Prea mulţi dintre noi, educaţi pe căi diferite,
sunt atât de preocupaţi de ceilalţi.
Întrebi, „Dacă voi obţine ceea ce vreau, nu înseamnă asta că voi lua de la
altul?”
Sunt căi despre care tu nu ştii, aşa că nu-ţi fă griji.

Închide-ţi ochii acum, fiindcă vom păşi într-o lungă tăcere. Curând, vei deveni
atât de pierdut în contemplare, simţind că eşti ceea ce vrei să fii, încât vei deveni total
neconştient de faptul că eşti în această sală alături de alţii.

Vei întâmpina un şoc când vei deschide ochii şi vei descoperi că suntem aici. Ar
trebui să fie un şoc atunci când vei deschide ochii şi vei descoperi că nu eşti de fapt
ceea ce, cu numai o clipă mai devreme, simţeai atât de intens că eşti, ori simţeai că ai.

Acum vom intra în adânc.

PERIOADA DE TĂCERE...

**************

Nu trebuie să-ţi amintesc faptul că eşti acum ceea ce îţi asumi că eşti. Nu
discuta asta cu nimeni, nici chiar cu sine. Nu poţi gândi CUM, din moment ce ştii că
EŞTI deja.

Raţiunea ta tri-dimensională, care e una cu adevărat foarte limitată, nu ar

trebui adusă în această piesă. Nu ştie. Ceea ce tocmai ai simţit a fi adevărat este
adevărat.

Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că n-ar trebui să ai ceea ce ceri. Ceea ce simţi că
ai, vei avea. Şi îţi făgăduiesc măcar atât, după ce-ţi vei fi realizat obiectivul,
gândindu-te, va trebui să admiţi că mintea aceasta conştient raţională nu ar fi putut
meşteşugi modalitatea.

Eşti aceea şi ai ceea ce ţi-ai însuşit în chiar această clipă. Nu discuta asta.

Nu căuta încurajare la alţii, fiindcă lucru ar putea să nu vină. A venit. Mergi în

grija Tatălui tău făcând firesc orice şi lasă aceste lucruri să se întâmple în lumea ta.
 Lecţia 2 – ASUMPŢIILE SE ÎNTĂRESC ÎN FAPT

Biblia asta a noastră nu are nimic de-a face cu istoria. Unii dintre voi ar putea fi
în seara asta încă înclinaţi să creadă că, deşi îi putem da o interpretare psihologică, ar
putea fi totuşi lăsată în forma ei actuală şi interpretată literal. Nu se poate. Biblia nu
face referire defel la oameni sau întâmplări aşa cum ai fost învăţat să crezi. Cu cât mai
devreme începi să îndepărtezi ideea aia, cu atât mai bine.

Vom lua câteva poveşti în seara aceasta şi, din nou, îţi voi reaminti că tu trebuie
să rejoci toate aceste poveşti înlăuntrul minţii tale.

Ţine minte că, deşi ele par a fi poveşti ale oamenilor deplin treji, drama se
petrece de fapt între tine, cel adormit, cel profund, şi tine, cel trezit conştient. Aceşti
doi „tu” sunt personificaţi ca oameni, dar când vei ajunge la partea aplicativă, trebuie
să-ţi aminteşti importanţa stării soporifice.

Întreaga creaţie, după cum îţi spuneam aseară, are loc în timpul stării de somn,
sau acea stare apropiată somnului – o stare de toropeală, soporifică.

Îţi spuneam seara trecută că cel dintâi om încă nu s-a trezit. Tu eşti Adam,
primul om, încă în somn profund. Creativul tu este cvadri-dimensionalul tu, a cărui casă
este pur şi simplu starea în care intri când ţi se spune că eşti adormit.

**************

Prima noastră poveste din seara aceasta se găseşte în Evanghelia lui Ioan. Pe
măsură ce o vei auzi desfăşurându-se înaintea ta, vreau să o compari cu povestea pe
care ai auzit-o seara trecută din cartea Facerii. Prima carte a Bibliei, cartea Facerii, spun
istoricii că este consemnarea unor evenimente care s-au petrecut pe pământ cu vreo
3000 de ani înaintea evenimentelor înregistrate în cartea lui Ioan. Îţi cer să fii raţional
în privinţa asta şi să observi dacă nu cumva acelaşi autor ar fi putut scrie ambele
poveşti. Judecă tu dacă n-ar fi putut acelaşi om inspirat să spună aceeaşi poveste şi să
o spună diferit.

Aceasta e o poveste foarte familiară, povestea judecării lui Iisus. În această

Evanghelie a lui Ioan, se consemnează că Iisus a fost adus înaintea lui Pontius Pilat şi
gloata vocifera împotriva Lui – îl voiau pe Baraba. Pilat se întoarce către ei şi spune:

„Dar este la voi obiceiul ca la Paşti să vă eliberez pe unul. Voiţi deci să vă

eliberez pe regele iudeilor? Deci au strigat iarăşi, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar
Baraba era tâlhar.” Ioan 18:39,40
 Ţi se spune că Pilat n-a avut de ales în această privinţă, el era doar un judecător
ce interpreta legea, şi aceasta era legea. Oamenilor trebuia să li se dea pe acela pe care
îl cereau. Pilat nu putea să-L elibereze pe Iisus împotriva dorinţelor gloatei, şi astfel îl
eliberează pe Baraba şi li-L dă lor pe Iisus ca să fie crucificat.

Acum ţine minte că propria ta conştienţă este Dumnezeu. Nu e alt Dumnezeu.

Şi ţi se spune că Dumnezeu are un Fiu al Cărui nume este Iisus. Dacă-ţi vei face de lucru
şi vei căuta cuvântul Baraba în dicţionarul acela de concordanţe, vei vedea că este un
contras între două cuvinte ebraice: BAR, care înseamnă fiică sau fiu – un copil, şi ABA,
care înseamnă tată.

Baraba este fiul marelui tată. Iar Iisus este numit în poveste Mântuitorul, Fiul
Tatălui. Avem doi fii în această poveste. Şi avem doi fii în povestea lui Isav şi Iacov.

Ţine minte că Isaac era orb, iar justiţia, pentru a fi dreaptă, trebuie să fie legată
la ochi. Deşi în acest caz Pilat nu e orb fizic, rolul dat lui Pilat sugerează că e orb,
deoarece el e judecător.
Pe toate marile clădiri ale justiţiei din lume vedem o femeie, ori un bărbat, care
reprezintă justiţia ca fiind legată la ochi.

„Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă.” Ioan 7:24

Aici îl găsim pe Pilat jucând acelaşi rol al lui Isaac. Sunt doi fii. Toate
personajele, aşa cum apar ele în această poveste, pot fi aplicate vieţii tale proprii. Ai un
fiu care te lipseşte în fiecare clipă de ceea ce ai putea fi.

Dacă ai venit la această întâlnire în seara aceasta conştient de a vrea ceva,

dorind ceva, ai venit în compania lui Baraba.

Fiindcă a dori înseamnă a recunoaşte că nu ai acum ceea ce doreşti, şi fiindcă

toate lucrurile sunt ale tale, te lipseşti pe tine însuţi prin perpetuarea acestei stări de
dorinţă. Mântuitorul meu este dorinţa mea.
Cum vreau ceva, privesc în ochii Mântuitorului meu. Dar dacă voi continua să o
doresc, îmi neg pe Iisus, Mântuitorul meu, căci dorind, recunosc faptul că nu sunt şi
„dacă nu credeţi că EU SUNT, veţi muri în păcatele voastre” [Ioan 8:24]. Nu pot avea şi
recunoaşte în continuare că doresc ceea ce deja am. Mă pot bucura de ceea ce am, dar
nu pot continua să tânjesc după aceea.

Iată povestea. Aceasta e sărbătoarea Paştilor. Ceva se va schimba chiar acum,

se va trece peste ceva [evreii comemorau ieșirea lor din Egipt, sub conducerea lui
Moise]. Omul este incapabil să treacă de la o stare de conştienţă la alta decât dacă
eliberează din conştienţă ceea ce întreţine acum, fiindcă aceasta îl ţine ancorat acolo
unde este acum.
 Tu şi cu mine putem merge la aniversări fizice an după an la intrarea soarelui în
marele semn al Berbecului, dar asta nu înseamnă absolut nimic pentru Paştile mistice.
Pentru a ţine sărbătoarea Paştilor, sărbătoarea psihologică, trec dintr-o stare de
conştienţă în alta. O fac eliberându-l pe Baraba, hoţul şi tâlharul care mă lipseşte de
acea stare pe care aş putea-o întrupa în lumea mea.
Starea pe care caut să o întrupez este personificată în poveste ca Iisus
Mântuitorul. Dacă devin ceea ce vreau să fiu, atunci sunt mântuit de ceea ce eram.
Dacă nu devin aceea, continui să ţin captiv în mine un hoţ care mă tâlhăreşte de ceea
ce aş putea fi.

Aceste poveşti nu fac referire la vreo persoană care a trăit sau la vreun
eveniment care s-a petrecut vreodată pe pământ. Aceste personaje sunt veşnic
personajele din mintea fiecărui om din lume. Tu şi cu mine ţinem viu perpetuu fie pe
Baraba, fie pe Iisus. Ştii în fiecare clipă în timp pe cine întreţii.

Nu condamna gloata pentru că vociferează cum că ar trebui eliberat Baraba şi

răstignit Iisus. Nu e o gloată de oameni numită evrei. Ei n-au avut nimic de-a face cu
asta.
Dacă suntem înţelepţi, şi noi ar trebui să vociferăm pentru eliberarea acelei
stări a minţii care ne împiedică să fim ceea ce vrem să fim, care ne limitează, care nu
ne permite să devenim idealul pe care-l căutăm şi ne străduim să-l obţinem pe lume.
Nu spun că nu îl întrupezi în seara asta pe Iisus. Îţi amintesc numai că, dacă în
chiar acest moment, ai o ambiţie neîmplinită, atunci întreţii ceea ce neagă împlinirea
ambiţiei, iar cel care o neagă este Baraba.
Pentru a explica transformarea mistică, psihologică ştiută drept Paşti, ori
trecerea, trebuie să devii acum identificat cu idealul căruia i-ai servi, şi trebuie să rămâi
credincios acelui ideal. Dacă îi rămâi credincios, nu numai că îl răstigneşti prin credinţa
ta, dar îl şi învii fără ajutor omenesc.

După cum continuă povestea, nici un om nu se putea trezi suficient de devreme

pentru a prăvăli piatra de la uşa mormântului [Marcu 16:3]. Fără ajutor omenesc,
piatra a fost prăvălită [Matei 28:2], şi ceea ce aparent era mort şi îngropat era de-acum
înviat fără asistenţa omului.
Umbli în conştienţa de a fi ceea ce vrei să fii, nimeni nu o vede încă, dar tu nu ai
nevoie de vreun om ca să-ţi prăvălească problemele şi obstacolele vieţii pentru a
exprima aceea de care eşti conştient a fi. Acea stare îşi are propriile sale căi unice de a
se întrupa în această lume, de a deveni fizică, astfel încât lumea întreagă să o poată
atinge.
Acum poţi vedea relaţia dintre povestea lui Iisus şi povestea lui Isaac şi a celor
doi fii ai săi, în care unul l-a strămutat pe celălalt, în care unul era numit Înlocuitorul
celuilalt. De ce crezi că cei care au compilat cele [peste] şaizeci de ciudate cărţi ale
Bibliei noastre l-au făcut pe Iacov strămoșul lui Iisus?
 L-au luat pe Iacov, căruia i-au spus Înlocuitorul, şi l-au făcut tată la doisprezece,
apoi l-au luat pe Iuda sau laudă, al cincilea [al patrulea] fiu, şi l-au făcut strămoşul lui
Iosif, care se presupune că a procreat într-un fel straniu pe unul numit Iisus. Iisus
trebuie să-l înlocuiască pe Baraba aşa cum Iacov trebuie să-l înlocuiască şi să-i ia locul
lui Isav.
În seara asta ai ocazia să stai şi să judeci între cei doi fii, din care vrei să
eliberezi unul. Poţi deveni gloata care vociferează pentru eliberarea hoţului, şi judele
care-i dă drumul lui Baraba şi-L condamnă pe Iisus să-i ia locul. El a fost răstignit pe
Golgota, locul căpăţânii, tronul imaginaţiei.
Pentru a experimenta Paştile sau trecerea de la vechiul la noul concept despre
sine, trebuie să-l eliberezi pe Baraba, actualul tău concept de sine, care te jefuieşte de
dreptul de a fi ceea ce ai putea fi, iar tu trebuie să-ţi asumi noul concept pe care
doreşti să-l exprimi.
Cel mai bun mod de a face asta este să-ţi concentrezi atenţia asupra ideii de a
te identifica pe tine cu idealul tău. Asumă-ţi că eşti deja ceea ce cauţi şi asumpţia ta,
deşi falsă, de vei stărui în ea, se va întări în fapt.

Vei şti când ai reuşit să-l eliberezi pe Baraba, vechiul tău concept despre tine, şi
când ai reuşit să-L răstigneşti pe Iisus, ori să fixezi noul tău concept de sine, privind pur
şi simplu MENTAL la oamenii pe care îi cunoşti. Dacă îi vezi tot aşa cum obişnuiai să-i
vezi, nu ţi-ai schimbat conceptul despre sine, deoarece toate schimbările de concepte
de sine duc la schimbarea relaţiei tale cu lumea ta.

Întotdeauna părem celorlalţi o întrupare a idealului pe care-l inspirăm. Aşadar,

în meditaţie, trebuie să ne imaginăm că alţii ne văd aşa cum ne-ar vedea de am fi ceea
ce dorim să fim.

Îl poţi elibera pe Baraba şi răstigni şi învia pe Iisus dacă îţi defineşti mai întâi
idealul. Apoi, relaxează-te într-un scaun confortabil, indu-ţi o stare de conştienţă
apropiată somnului şi experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în realitate dacă
ai fi deja ceea ce doreşti să fii.
Prin această simplă metodă de a experimenta în imaginaţie ce ai experimenta
în carne şi oase de ai fi întruparea idealului căruia îi serveşti, îl eliberezi pe Baraba, care
te-a furat de măreţia ta, şi Îl răstigneşti şi învii pe Mântuitorul tău, sau idealul pe care
doreşti să îl exprimi.

Să ne îndreptăm acum spre povestea lui Iisus în grădina Ghetsimani. Ţine în

minte faptul că o grădină este o bucată de pământ pregătită corespunzător, nu un
teren sălbatic, necultivat. Pregăteşti acest pământ numit Ghetsimani venind aici şi
studiind şi făcând ceva în privinţa minţii tale. Petrece câtva timp zilnic în pregătirea
minţii tale citind literatură bună, ascultând muzică de calitate şi angajându-te în
conversaţii care înnobilează.
 Ni se spune în epistole, „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt
drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice
virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul”, Filipeni 4:8.

Continuând cu povestea noastră, după cum ni se prezintă în capitolul 18 al

Evangheliei lui Ioan, Iisus este în grădină şi deodată apare oaste [„mulţime”, Matei
26:47, Marcu 14:43, Luca 22:47] şi începe să-L caute. El stă acolo în întuneric şi le
spune, „Pe Cine căutaţi?” [Ioan 18:4 şi următoarele].
Ei au răspuns, „Pe Iisus Nazarineanul”.
O voce răspunde, „EU SUNT”.
În această clipă, ei toţi cad la pământ, cu miile. Asta în sine ar trebui să te
oprească şi să-ţi spună că nu poate fi o scenă fizică, deoarece nimeni nu poate fi atât
de cutezător în revendicarea Sa că „EL ESTE” Cel pe care-L caută încât să facă mii de
oameni să cadă la pământ.
Dar povestea ne spune că ei toţi au căzut la pământ. Apoi, când şi-au revenit în
fire, au pus din nou aceeaşi întrebare.
„Răspuns-a Iisus: V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe
aceştia să se ducă”, Ioan 18:8.
„Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând”, Ioan 13:27.
Iuda, căruia i se vorbeşte, pleacă şi se sinucide [Matei 27:5].

Acum dramatizarea. Tu eşti în grădina Ghetsimani a ta, sau mintea pregătită,

dacă îţi poţi, stând într-o stare apropiată somnului, controla atenţia şi a nu o lăsa să se
îndepărteze de la scopul său. Dacă poţi face asta, eşti, categoric, în grădină.

Foarte puţini oameni reuşesc să stea liniştiţi şi să nu intre în reverie, sau în

starea de gândire necontrolată.

Când îţi poţi struni activitatea mentală şi rămâne credincios veghii tale,
nepermiţând atenţiei tale să o ia razna aiurea, ci reţinând-o fără efort într-un cadru
limitat spre starea pe care o contemplezi, atunci eşti fără îndoială această prezenţă
disciplinată din grădina Ghetsimani.

Suicidul lui Iuda nu e nimic mai mult decât schimbarea conceptului despre tine.
Când ştii ce vrei să fii, ţi-ai găsit pe Iisus sau Mântuitorul. Când îţi asumi că eşti ce vrei
să fii, ai murit fostului tău concept despre tine (Iuda se sinucide) şi trăieşti acum ca
Iisus. Poţi deveni voit detaşat de lumea din jurul tău şi ataşat acelui lucru pe care vrei
să îl întrupezi în lumea ta.
Acum că M-ai găsit, acum că ai găsit ceea ce te va mântui de ceea ce eşti,
renunţă la ceea ce eşti şi la tot ce reprezintă acela în lume. Devino complet detaşat de
acela.
Cu alte cuvinte, „du-te şi te spânzură”.
 Atât de complet mori în privinţa tuturor celor pe care le-ai exprimat în lume în
trecut şi atât de complet trăieşti acum în toate cele pe care nimeni nu le vedea ca fiind
adevărate în privinţa ta înainte. E ca şi când ai fi murit de propria ta mână, ca şi când ai
comis un suicid. Ţi-ai luat propria viaţă devenind detaşat în conştienţă de ceea ce în
trecut ţineai în viaţă şi începi să trăieşti în ceea ce ai descoperit a fi grădina ta. Ţi-ai
aflat Mântuitorul.

Nu oameni sunt cei care cad la pământ, nici om trădând alt om, ci tu,
detaşându-ţi atenţia şi refocalizând-o într-o direcţie complet nouă. Din acest moment
înainte, păşeşti ca şi când ai fi ceea ce mai devreme voiai să fii. Rămânând credincios
noului tău concept despre sine, mori comiţând suicid. Nimeni nu ţi-a luat viaţa, tu ţi-ai
dat-o singur [„Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de
la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau”, Ioan
10:17,18].
Trebuie să fii capabil să vezi relaţia acesteia cu moartea lui Moise, când el atât
de complet a murit, încât nimeni nu a mai aflat unde era îngropat. Trebuie să vezi
legătura cu moartea lui Iuda. El nu e un om ce-L trădează pe Alt om numit Iisus.

Cuvântul Iuda înseamnă „[a aduce] laudă”; e Iuda, aducere de laude, aducere
de mulţumiri, explozie de bucurie. Nu explodezi de bucurie decât dacă eşti identificat
cu idealul pe care îl cauţi şi vrei să-l întrupezi în această lume. Când devii identificat cu
starea pe care o contemplezi, nu-ţi poţi înăbuşi bucuria. Se înalţă precum mirosul
plăcut descris drept Ierihon în Vechiul Testament.

Încerc să-ţi arăt că anticii au spus aceeaşi poveste în toate poveştile Bibliei.
Tot ce încercau ei să ne spună este cum să devenim ceea ce vrem să fim. Şi
includeau de fiecare dată faptul că nu avem nevoie de sprijinul altora. Nu ai nevoie de
altcineva pentru a deveni ceea ce vrei cu adevărat să fii.

**************

Ne îndreptăm acum spre o ciudată poveste din Vechiul Testament; una pe care
puţini preoţi şi rabini sunt suficient de îndrăzneţi pentru a o aminti din amvoanele lor.
Iată pe Cineva Care va primi Făgăduinţa aşa cum o primeşti tu acum. Numele Lui este
Iisus, numai că anticii I-au spus Iosua [Navi], Iosua Ben Nun, sau Mântuitor, Fiu al
Peştelui, Mântuitorul marelui adânc. Nun înseamnă „peşte”, iar peştele este elementul
adâncului, profunzimii oceanului. Iehosua înseamnă „Iehova mântuieşte”, iar Ben
înseamnă „odrasla” ori „fiul lui”. Deci El a fost numit „Cel Ce aduce Era Peştelui”.

Această poveste se găseşte în cartea a şasea a Bibliei, cartea lui Iosua. Lui Iosua
I se face o făgăduinţă aşa cum I se face lui Iisus în versiunile anglicizate [şi româneşti]
ale evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.
 În Evanghelia lui Ioan, Iisus spune, „Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat
sunt de la Tine”, Ioan 17:7. „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”,
Ioan 17:10.

În Vechiul Testament, în cartea lui Iosua, se spune în aceste cuvinte: „Tot locul
pe care vor călca tălpile picioarelor voastre [Tale], îl voi da vouă [Ţie]”, Iosua 1:3.
Nu contează unde se află; cercetează făgăduinţa şi vezi dacă o poţi accepta
literal. Nu e adevărat fizic, dar e adevărat psihologic. Oriunde te poţi afla mental în
lumea aceasta, aceea poţi realiza.

Iosua e bântuit de făgăduinţa asta conform căreia oriunde va fi pământul pe

care îşi va pune piciorul (piciorul reprezintă înţelegerea), oriunde ar fi pământul peste
care va trece cu piciorul, acela Îi va fi dat. El vrea cea mai de dorit stare din lume,
oraşul miresmelor, starea minunată numită Ierihon.

Se confruntă însă cu zidurile impenetrabile ale Ierihonului. El e în afara

acestora, aşa cum eşti tu acum pe de-afară. Funcţionezi tri-dimensional şi nu pari a
putea atinge lumea cvadri-dimensională în care dorinţa ta actuală este deja o realitate
materială concretă.
Nu pari a o putea atinge, deoarece simţurile tale te ţin închis în afara ei.
Raţiunea îţi spune că este imposibil, toate lucrurile din jurul tău îţi spun că nu e reală.

Acum, apelezi la serviciile unei desfrânate şi spioane, iar numele ei este Rahab.
Cuvântul Rahab înseamnă „spiritul tatălui”. RAH [literele Resh Vav He] înseamnă
„suflu” sau „spirit”, iar AB, „tatăl”. Aflăm aşadar că această desfrânată este spiritul
tatălui şi tatăl este conştiinţa de a fi a omului, EU SUNT-ul omului, conştienţa sa.

Capacitatea ta de a simţi este măreţul spirit al tatălui, iar acea capacitate este
Rahab în povestea noastră. Ea are două profesii: aceea de spioană şi pe cea de
desfrânată.

Profesia de spion e aceasta: de a călători în secret, de a călători într-atât de pe

tăcute încât să nu poţi fi remarcat. Nu există nici un spion material în întreaga lume
care să poată călători atât de în linişte încât să fie pe deplin nevăzut altora. O fi vreunul
foarte iscusit în a-şi ascunde urmele şi s-ar putea să nu fie vreodată prins, dar în fiecare
clipă el îşi menţine riscul de a fi descoperit.
Când stai liniştit cu gândurile tale, nu există nici un om pe lume atât de ager
încât să se uite la tine şi să-ţi spună unde te afli mental.
Pot sta aici şi să mă plasez în Londra. Cunoscând Londra destul de bine, îmi pot
închide ochii şi asuma că sunt de fapt în Londra. Dacă rămân în starea asta suficient de
mult, voi fi capabil să mă înconjor cu mediul Londrei ca şi când aceasta ar fi o realitate
materială concretă.
 Fizic, sunt încă aici, dar mental, sunt la mii de kilometri depărtare şi am făcut
din altundeva aici. Nu merg acolo ca spion, fac mental din acolo aici şi din altcândva,
acum. Nu mă poţi vedea stând acolo, aşa că vei crede că am aţipit şi sunt încă aici, în
lumea asta, această lume tri-dimensională care e acum San Francisco. Din punct de
vedere fizic, sunt aici, dar nimeni nu-mi poate spune unde sunt când intru în momentul
meditaţiei.

Cealaltă profesie a lui Rahab era aceea de desfrânată, adică de a oferi

bărbaţilor ceea ce aceştia îi cer, fără a pune la îndoială dreptul bărbatului de a cere. De
e o desfrânată desăvârşită, după cum îi sugerează numele, atunci ea posedă totul şi
poate oferi bărbatului tot ce îi cere acesta. Ea e acolo pentru a servi, şi nu pentru a
pune la îndoială dreptul bărbatului de a căuta ceea ce caută de la ea.

Ai înlăuntrul tău capacitatea de a-ţi însuşi o stare fără a cunoaşte mijloacele

care vor fi angajate pentru a realiza acea finalitate şi îţi asumi sentimentul dorinţei
împlinite fără vreunul dintre talentele pe care oamenii susţin că trebuie să le ai pentru
a putea face asta. Când ţi-o însuşeşti în conştienţă, ai angajat spionul şi, deoarece poţi
întrupa de fapt acea stare dinlăuntrul tău dându-i-te ei, tu eşti desfrânata, căci
desfrânata îl satisface pe omul care o caută.
Îţi poţi satisface sinele însuşindu-ţi sentimentul că eşti ceea ce vrei să fii. Şi
această asumpţie, deşi falsă, adică, deşi raţiunea şi simţurile o neagă, dacă se
stăruieşte în ea, se va întări în fapt. Întrupând cu adevărat ceea ce ai asumat că eşti, ai
capacitatea de a deveni complet satisfăcut. Dacă nu devine o realitate tangibilă,
concretă, nu vei fi satisfăcut; vei fi frustrat.

Ţi se spune în această poveste că, atunci când Rahab a rămas în oraş pentru a-l
cuceri, porunca dată ei era să rămână în centrul cetăţii [acasă la ea, pe ziduri, cf. altor
versiuni], inima problemei, chiar în centrul ei, şi să rămână înăuntru până la venirea
israeliţilor [Iosua 2:18]. Nu te du de la uşă la uşă, nu ieşi din casa în care ai intrat. Dacă
părăseşti casa, „sângele tău să fie asupra capului tău” [19]. Dar dacă nu ieşi din casă şi
va fi sânge pe capul cuiva, „sângele aceluia să fie asupra capului nostru, de se va atinge
de tine mâna cuiva” [19].
Rahab intră în casă, leagă la fereastră o funie roşie şi acolo rămâne în timp ce
zidurile se prăbuşesc. Adică, trebuie să ne păstrăm o atitudine victorioasă de va fi să
fim de partea învingătorilor. Povestea ne arată în continuare că, atunci când zidurile
s-au prăbuşit şi Iosua a intrat, singura care a fost cruţată din întregul oraş a fost Rahab
[cu cei din casa ei], spioana şi desfrânata.

Povestea arată ce poţi face tu în lumea aceasta. Nu vei pierde niciodată

capacitatea de a te plasa altundeva ca şi când ar fi aici. Nu-ţi vei pierde niciodată
abilitatea de a-ţi oferi ţie însuţi ceea ce eşti suficient de îndrăzneţ pentru a-ţi însuşi ca
fiind adevărat în ceea ce te priveşte. Nu are nimic de-a face cu femeia ce a jucat rolul.
 Explicaţia prăbuşirii zidurilor este simplă. Ţi se spune că a sunat din trâmbiţe de
şapte ori, şi la a şaptea trâmbiţare, zidurile s-au prăbuşit până la temelii şi Iosua a
intrat victorios în starea pe care o căutase [6:20].
Şapte este neclintire, odihnă, Sabatul. Este starea când omul rămâne complet
nemişcat în convingerea lui că lucrul este [înfăptuit]. Când îmi pot asuma sentimentul
dorinţei mele împlinite şi adorm, nepreocupat, netulburat, sunt liniştit mental, ţin
Sabatul sau sun din trâmbiţă de şapte ori. Şi când ating acel punct, zidurile cad.
Circumstanţele se alterează, apoi se remodelează singure în armonie cu
asumpţia mea. Pe măsură ce se prăbuşesc, eu reînviez ceea ce mi-am însuşit lăuntric.
Zidurile, obstacolele, problemele se prăbuşesc sub propria lor greutate dacă pot
atinge acel punct al neclintirii dinlăuntrul meu.

Omul care poate fixa înlăuntrul propriului său ochi al minţii o idee, deşi lumea
o va nega, dacă el rămâne credincios ideii aceleia, o va vedea manifestată. E întreaga
diferenţă din lume între a ţine la o idee şi a fi ţinut de o idee. Devino atât de dominat
de o idee încât îţi bântuie mintea ca şi când ai fi aceea. Apoi, indiferent de ce ar spune
alţii, păşeşti în direcţia atitudinii fixe a minţii tale. Păşeşti în direcţia ideii care-ţi domină
mintea.

După cum îţi spuneam aseară, ai numai un singur dar care e cu adevărat al tău
şi pe care poţi să-l dai, iar acela eşti tu însuţi. Nu există alt dar; trebuie să-l storci din
tine însuşindu-ţi-l. Se află acolo, înlăuntrul tău, acum – căci creaţia e săvârşită. Nu e
nimic să fie ce nu e acum. Nu mai e nimic de creat, căci toate lucrurile sunt deja ale
tale, sunt toate săvârşite.
Deşi omul s-ar putea să nu fie capabil să stea fizic asupra unei stări, el poate
mereu sta mental în orice stare dorită. Stând mental, vreau să spun că poţi, acum, în
chiar acest moment, să-ţi închizi ochii şi să vizualizezi un loc altul decât cel actual, şi să
asumi că eşti de fapt acolo. Poţi SIMŢI aceasta atât de real încât, deschizându-ţi ochii,
eşti uluit să descoperi că nu eşti fizic acolo.

Această călătorie mentală în starea dorită, cu sentimentul său ulterior al

realităţii, este tot ce e necesar pentru a duce la împlinirea sa. Sinele tău dimensional
mai mare are căi pe care tu cel tri-dimensional sau mai mic nu le cunoşti. Mai mult,
pentru mai-marele tu, toate mijloacele care duc la împlinirea asumpţiei tale sunt bune.

Rămâi în starea mentală definită ca obiectiv al tău până ce dobândeşte

sentimentul realităţii, şi toate forţele cerurilor şi pământului se vor grăbi să ajute la
întruparea sa. Mai-marele tău Sine va influenţa acţiunile şi cuvintele tuturor celor care
pot fi folosiţi în sprijinul producerii atitudinii tale mentale fixate.

*************
 Acum ne îndreptăm spre cartea Numeriilor, şi aici găsim o ciudată poveste.
Poate că unii dintre voi au avut această experienţă, aşa cum e ea descrisă în cartea
Numeriilor. Se vorbeşte despre construirea unui tabernacul [cortul mărturiei] la
porunca lui Dumnezeu; cum că Dumnezeu poruncise lui Israel să-I construiască un loc
de închinare.
Le-a dat toate specificaţiile tabernaculului. Trebuia să fie un loc de închinare
alungit, mobil, şi trebuia să fie acoperit cu piele. Trebuie să ţi se spună mai multe?

Nu-i omul, acela?

„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi?” 1Corinteni 3:16

Nu există alt templu. Nu un templu făcut de mâini, dar un etern templu în

ceruri. Acest templu este alungit şi este acoperit cu piele şi se mişcă prin deşert.

„În ziua când a fost aşezat cortul, nor a acoperit cortul adunării, şi de seara
până dimineaţa a fost deasupra cortului, ca o vedere de foc. Aşa era totdeauna: ziua îl
acoperea un nor şi noaptea o vedere de foc.” Numerii 9:15,16

Porunca dată lui Israel era să aştepte până ce norul se ridica ziua şi focul
noaptea.
„De umbrea norul deasupra cortului două zile, sau o lună, sau un an, fiii lui
Israel stăteau şi nu plecau la drum; iar când se ridica el, atunci plecau”, Numerii 9:22.

Ştii că tu eşti tabernaculul, dar te-ai putea întreba ce e norul.

În meditaţie, mulţi dintre voi trebuie să-l fi văzut. În meditaţie, acest nor, ca
apele subterane ale unei fântâni arteziene, ţâşneşte spontan spre capul tău şi se
formează în inele aurii pulsânde. Apoi, ca un râu domol, curge dinspre capul tău într-un
şuvoi de inele vii de aur.

Într-o stare meditativă apropiată somnului, norul se ridică.

În această stare soporifică fiind, trebuie să-ţi asumi că eşti ceea ce doreşti să fii
şi că ai ceea ce cauţi, căci norul îşi va asuma forma asumpţiei tale şi va croi o lume în
armonie cu aceasta. Norul e pur şi simplu haina conştienţei tale, şi unde e aşezată
conştienţa ta, acolo vei fi tu şi în carne şi oase.

Acest nor auriu apare în meditaţie. E un anume punct când te apropii de somn
care e foarte, foarte dens, foarte lichid şi foarte viu şi care pulsează. Începe să se ridice
pe măsură ce atingi starea soporifică, meditativă, apropiată de somn. Nu pătrunzi în
tabernacul; nici nu-l mişti până ce norul nu începe să se ridice.
 Norul întotdeauna se ridică atunci când omul e cuprins de moleşeala somnului.
Căci atunci când omul adoarme, fie că ştie, fie că nu, el alunecă dintr-o lume
tri-dimensională într-una cvadri-dimensională şi ceea ce se ridică este conştienţa
omului într-un mai mare focar; este focarul cvadri-dimensional.

Ceea ce vezi acum ridicându-se este mai-marele tău Sine. Când acela începe să
se ridice, intri în adevărata stare a sentimentului că eşti ceea ce vrei să fii. Acela e
timpul în care te ogoieşti în dispoziţia de a fi ceea ce vrei să fii, ori experimentând în
imaginaţie ce ai experimenta în realitate dacă ai fi deja ceea ce vrei să fii, ori repetând
iar şi iar fraza care implică faptul că deja ai făcut ce vrei să faci. O frază ca „Ce minunat,
ce minunat!”, de parcă ţi s-a întâmplat ceva minunat.

„El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni
şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu
arătările Sale”, Iov 33:15,16.

Foloseşte înţelept intervalul ce precede somnul. Asumă-ţi sentimentul dorinţei

împlinite şi adormi în această stare. Noaptea, într-o lume dimensional mai largă, atunci
când somnul adânc se lasă peste oameni, ei văd şi joacă rolurile pe care mai târziu le
vor juca pe pământ. Şi piesa este mereu în armonie cu ceea ce sinele lor dimensional
mai mari citesc şi interpretează prin ei. Iluzia noastră de liber-arbitru este numai
necunoaştere a cauzelor care ne fac să acţionăm.

Senzaţia care domină mintea omului pe când acesta adoarme, deşi falsă, se va
întări în fapt. Asumarea sentimentului dorinţei împlinite în momentul trecerii în lumea
somnului este comanda ce lansează acest proces de întrupare spunând stării noastre,
„Fii aievea”. În acest fel devenim, printr-un proces firesc, ceea ce dorim să fim.

Îţi pot spune zeci de experienţe personale în care părea imposibil să merg
într-un loc dar, aşezându-mă mental în locul acela pe când adormeam, împrejurările se
schimbau rapid, silindu-mă parcă să merg într-acolo. Am călătorit peste mări şi ţări
aşezându-mă numai noaptea în pat şi dormind ca şi când dormeam acolo unde voiam
să fiu. Cu trecerea zilelor, lucrurile începeau să se modeleze în armonie cu acea
asumpţie şi tot ce trebuia să se întâmple pentru a-mi aranja călătoria se întâmpla.
Iar eu, în ciuda mea parcă, trebuia să mă pregătesc să plec spre locul în care îmi
asumasem că eram când mă îndreptam spre adâncul somnului.

Pe măsură ce se ridică norul, asum că sunt acum omul care vreau să fiu, sau că
sunt deja în locul pe care mi-ar plăcea să-l vizitez. Dorm în acel loc acum. Apoi, viaţa
pătrunde în tabernacul, pătrunde în mediul meu şi îmi rearanjează mediul peste mări şi
peste ţări şi îl rearanjează în asemănarea asumpţiei mele. Nu are nimic de-a face cu
oameni umblând printr-un deşert fizic. Întreaga lume largă din jurul tău e acel deşert.
 Din leagăn şi până-n mormânt, tu şi eu umblăm de parcă am umbla prin deşert.
Dar avem un tabernacul viu în care locuieşte Dumnezeu, şi este acoperit cu un nor care
se poate ridica şi se ridică atunci când mergem la culcare ori suntem într-o stare
apropiată somnului. Nu neapărat în două zile, se poate ridica în două minute. De ce
ţi-au dat două zile? Dacă devin acum omul care vreau să fiu, pot deveni nemulţumit
mâine. Ar trebui să las măcar o zi înainte de a hotărî să merg mai departe.

Biblia spune în două zile, o lună sau un an: oricând hotărăşti să mergi mai
departe cu acest tabernacul, lasă norul să se ridice. Cum se ridică, începi să te mişti
într-acolo unde e norul. Norul e pur şi simplu haina conştienţei tale, asumpţia ta. Unde
aşezi conştienţa, nu trebuie să-ţi iei trupul fizic; gravitează într-acolo chiar şi în ciuda
ta. Se întâmplă lucruri care te împing să te îndrepţi în direcţia unde sălăşluieşti
conştient.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă
gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca
să fiţi şi voi unde sunt Eu.” Ioan 14:2,3

Multele locaşuri sunt stările nenumărate dinlăuntrul minţii tale, căci tu eşti casa
lui Dumnezeu. În casa Tatălui Meu sunt nenumărate concepte de sine. Nu ai putea în
toată veşnicia să epuizezi ce eşti tu capabil de a fi.
Dacă stau liniştit aici şi asum că sunt altundeva, m-am dus să pregătesc un loc.
Dar dacă-mi deschid ochii, bilocaţia pe care am creat-o dispare şi eu sunt înapoi aici în
forma fizică pe care am lăsat-o în urma mea când m-am dus să pregătesc un loc. dar
am pregătit locul oricum şi, în timp, voi locui acolo fizic.
Nu trebuie să te preocupe căile şi mijloacele ce vor fi angajate pentru a te muta
prin spaţiu într-acel loc unde ai mers mental şi l-ai pregătit.
Stai doar liniştit, indiferent unde te-ai afla, şi descrie-ţi-l cât mai realist.

Dar te avertizez, nu trata asta cu uşurinţă, fiindcă sunt conştient de ceea ce va

aduce acelora care o vor lua în joacă. Am tratat-o şi eu cu prea multă uşurinţă odată,
numai pentru că voiam să plec departe din cauza vremii de afară. Era miezul iernii în
New York, şi atât de mult am vrut să fiu în climatul cald al Indiilor, încât am dormit
într-o noapte ca şi când aş fi dormit pe sub palmieri. A doua zi, când m-am trezit, era în
continuare cât se poate de iarnă. Nu aveam de gând să merg în Indii în acel an, dar au
sosit veşti tulburătoare, care m-au silit să fac acea călătorie. Era în toiul războiului,
când vasele erau scufundate în stânga şi în dreapta, dar m-am îmbarcat din New York
la 48 de ore după ce am primit ştirile.

Era singurul mod de a ajunge în Barbados, şi am ajuns chiar la timp pentru a-mi
vedea mama şi a-i spune un tri-dimensional „adio”.
 În ciuda faptului că nu aveam nicio intenţie de a merge, Sinele mai profund a
vegheat unde s-a coborât norul. L-am aşezat în Barbados şi acest tabernacul (trupul
meu) a trebuit să meargă şi să facă acea călătorie pentru a împlini porunca, „Tot locul
pe care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă” [Iosua 1:3]. Oriunde se
opreşte norul în deşert, acolo îţi faci şi tu tabăra.
Am plutit pe vas la miezul nopţii dinspre New York fără nici un gând la
submarine ori altceva. Trebuia să merg. Lucrurile s-au întâmplat într-un fel pe care nu
l-aş fi putut eu născoci.

Te avertizez, deci, nu trata lucrul acesta cu uşurinţă. Nu spune, „Voi încerca să

mă pun în Labrador, doar ca să văd dacă funcţionează”. Vei merge în Labradorul tău şi
apoi te vei minuna de ce mai vii oare la cursurile astea. Va funcţiona, dacă vei îndrăzni
să-ţi asumi sentimentul dorinţei tale împlinite când mergi la culcare.
Controlează-ţi dispoziţiile atunci când te culci. Nu pot găsi o modalitate mai
bună de a descrie această tehnică decât să-i spun „vis treaz controlat”. Într-un vis
[obişnuit] pierzi controlul, dar încearcă să-ţi precezi somnul cu un vis treaz complet
controlat, intrând în acesta aşa cum faci în visurile [obişnuite], căci într-un vis eşti
întotdeauna foarte predominant, întotdeauna tu joci rolul. Eşti mereu un actor într-un
vis, nu eşti niciodată publicul. Când ai un vis treaz controlat, eşti actor şi intri în scena
visului controlat. Dar nu o fă cu prea multă uşurinţă, căci mai apoi va trebui să rejoci
fizic acea scenă în lumea tri-dimensională.

Acum, înainte de a intra în momentul nostru de tăcere, este ceva ce trebuie să

clarific, şi anume în privinţa efortului despre care am vorbit aseară. Dacă este vreun
motiv pe toată lumea asta pentru care oamenii eşuează, atunci e acela pentru că nu
sunt conştienţi de o lege pe care psihologii de azi o numesc legea efortului invers.

Când îţi asumi sentimentul dorinţei tale împlinite, o faci cu minimum de efort.
Trebuie să controlezi direcţia mişcărilor atenţiei tale. Dar trebuie să o faci cu minim de
efort. Dacă depui efort în control, şi o forţezi într-o anumită direcţie, nu vei obţine
rezultate. Vei obţine rezultate contrare, oricare ar fi acestea.

Iată de ce insistăm în a stabili bazele biblice ale somnului adamic. Acela este
primul act creativ, şi nu există nicio consemnare că el s-a mai trezit vreodată din acest
somn profund.
Cât doarme el, creaţia încetează.

Îţi schimbi viitorul cel mai bine atunci când ai control asupra gândurilor tale,
într-o stare apropiată somnului, fiindcă atunci efortul este redus la minimum. Atenţia
ta pare a fi complet relaxată şi atunci trebuie să exersezi menţinerea atenţiei tale în
acel sentiment, fără a folosi forţa şi fără a folosi efort.
 Nu crede nici pentru un moment că puterea voinţei e cheia. Când îl eliberezi pe
Baraba şi devii identificat cu Iisus, nu te forţezi să fii El, te imaginezi a fi El. Asta e tot
ceea ce faci.

Acum, apropiindu-ne de partea esenţială a serii, intervalul dedicat rugăciunii,

îngăduie-mi din nou să limpezesc tehnica. Să ştii ce vrei. Apoi construieşte un singur
eveniment, un eveniment care implică împlinirea dorinţei tale. Rezumă evenimentul
la un singur gest.

De exemplu, dacă aleg ca eveniment strângerea mâinii unui om, atunci acesta e
singurul lucru pe care îl fac. Nu i-o strâng, apoi aprindem o ţigară şi mai facem o mie de
alte lucruri. Pur şi simplu imaginez că strângem mâinile în realitate şi fac asta iar şi iar şi
iar până ce actul imaginar are sentimentul realităţii.
Evenimentul trebuie întotdeauna să sugereze împlinirea dorinţei. Construieşte
întotdeauna un eveniment pe care crezi că îl vei petrece firesc imediat ca urmare a
împlinirii dorinţei tale. Tu hotărăşti ce eveniment vrei să produci cu adevărat.

Există încă o tehnică pe care ţi-am dat-o seara trecută. Dacă nu te poţi
concentra asupra gestului, dacă nu te poţi ghemui în scaunul tău şi să crezi că eşti
altundeva ca şi când altundeva ar fi aici, atunci fă asta: Redu ideea, condenseaz-o
într-o singură frază simplă ca „Ce minunat!”, sau „Mulţumesc!”, sau „În sfârşit!”, sau
„E gata!”.
N-ar trebui să fie mai mult de trei cuvinte. Ceva ce implică faptul că dorinţa este
deja împlinită. „Ce minunat!”, sau „Mulţumesc!” implică asta cu siguranţă. Astea nu
sunt toate expresiile pe care le-ai putea folosi. Inventează una din propriul tău
vocabular, care crezi tu că e mai potrivită. Dar fă-o foarte, foarte scurtă şi întotdeauna
foloseşte o frază care implică realizarea ideii.

Când ai fraza în minte, ridică norul. Lasă norul să se înalţe inducându-ţi starea
care se apropie de somn. Pur şi simplu începe să-ţi imaginezi şi să simţi că ţi-e somn,
şi în această stare, asumă-ţi sentimentul dorinţei împlinite. Apoi repetă fraza iar şi
iar, ca pe un cântec de leagăn. Oricare ar fi fraza, las-o să insinueze că asumpţia ta
este adevărată, că e concretă, că e deja un fapt şi ştii foarte bine asta.

Relaxează-te doar şi intră în sentimentul de a fi într-adevăr ceea ce vrei să fii.

Făcând-o, pătrunzi în Ierihon cu spionul tău, care are puterea să-ţi ofere aceasta. Îl
eliberezi pe Baraba şi îl osândeşti pe Iisus la răstignire şi înviere. Rejoci toate aceste
poveşti dacă începi acum să dai drumul şi să intri în sentimentul de a fi de fapt tot ce
vrei să fii. Acum ne putem duce...

PERIOADA DE TĂCERE...

**************
 Dacă mâinile-ţi sunt uscate, dacă gura ţi-e uscată la sfârşitul acestei meditaţii,
aceea e dovadă sigură că ai reuşit să ridici norul. Ce ai făcut cât norul era ridicat e
numai şi numai treaba ta. Dar ai ridicat norul dacă mâinile îţi sunt uscate.

Îţi voi spune despre un alt fenomen care e foarte ciudat şi unul pe care nu îl pot
analiza. Se întâmplă dacă pătrunzi într-adevăr în adânc. Vei descoperi la trezire că ai
cea mai activă pereche de rinichi din lume. Am discutat asta cu doctori şi nici ei nu pot
să explice.
Alt lucru pe care l-ai putea observa în meditaţie este o minunată lumină
albastră lichidă. Cel mai apropiat lucru de pe pământ cu care o pot asemui este alcoolul
arzând. Ştii, când pui alcool peste budinca de prune la Crăciun şi îi dai foc, plăcuta
văpaie albastră lichidă care învăluie budinca până ce o stingi. Acea flacără este cel mai
apropiat lucru de lumina albastră ce apare pe fruntea omului în meditaţie.

Nu fi necăjit. O vei cunoaşte atunci când ai s-o vezi. E ca două nuanţe de

albastru, un albastru mai închis şi unul mai deschis în continuă mişcare, exact ca
alcoolul aprins, care e altfel decât flacăra unui jet de gaz. Această flacără e vie, aşa cum
spiritul ar fi viu.
Un alt lucru care ţi-ar putea apărea aşa cum mi-a apărut mie. Vei vedea pete în
faţa ochilor.
Nu sunt pete de la ficat, aşa cum ţi-ar spune unii care nu ştiu nimic despre asta.
Acestea sunt lucruşoare ce plutesc în spaţiu ca o plasă, cerculeţe legate laolaltă. Încep
cu o singură celulă şi vin în grupuri în tipare geometrice diferite, ca viermi, ca remorci,
şi toate îţi plutesc peste tot prin faţă. Când închizi ochii, încă le vezi, dovedind că ele nu
sunt afară, sunt înlăuntru.

Când începi să te extinzi în conştienţă, vin toate lucrurile astea. Ar putea fi

fluxul tău sanguin concretizându-se printr-un truc ciudat de-ale omului pe care omul
nu prea îl înţelege. Nu neg că ar fi fluxul tău sanguin făcut vizibil, dar nu şi necăjit
crezând că sunt pete de la ficat ori vreo altă aiureală pe care ţi-ar spune-o oamenii.

Dacă aceste variate fenomene vin la tine, nu gândi că faci ceva greşit. Este
expansiunea firească, naturală care vine la toţi cei care se suie în remorcă şi încearcă să
dezvolte grădina Ghetsimani.

Din clipa în care începi să-ţi disciplinezi mintea observându-ţi gândurile şi

veghindu-ţi-le de-a lungul zilei, devii poliţaiul gândurilor tale. Refuză să intri într-o
conversaţie ce e neplăcută, refuză să asculţi atent orice bârfă.

Începe să construieşti în ochiul minţii tale viziunea fecioarei neprihănite mai

degrabă decât viziunea fetei mari şi proaste. Ascultă numai la lucrurile care-ţi aduc
bucurie atunci când le auzi.
 Nu-ţi pleca urechea la cele care nu sunt vrednice de iubit, cele pe care atunci
când le auzi ai vrea să nu le fi auzit. Asta e ascultare şi vedere de lucruri „fără de
untdelemn în candelă”, sau bucurie la tine în minte.

Sunt două feluri de fecioare în Biblie: cinci fără de minte şi cinci înţelepte
[Matei 25:1-12]. În clipa în care devii fecioara înţeleaptă, ori încerci măcar să devii, vei
vedea toate acestea întâmplându-se. Vei vedea aceste lucruri şi-ţi vor deştepta
interesul într-atât încât nu vei mai avea timp pentru prostii, atât de dragi multor
oameni. Sper că nimeni de aici nu are timp. Fiindcă nimeni nu ar trebui să se identifice
cu această măreaţă lucrare şi încă să se mai bucure discutând despre altele nevrednice
de laudă.

Lecţia 3 ­ GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ

Sunt de fapt două perspective asupra lumii pe care le posedă fiecare om, şi
povestitorii antici erau deplin conştienţi de aceste două perspective. Ei numeau una
„mintea trupească” şi pe cealaltă „mintea lui Hristos”.

Recunoaştem aceste două centre de gândire în afirmaţia: „Omul firesc nu

primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le
înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte”, 1Corinteni 2:14

Pentru mintea „firească”, realitatea este limitată la imediatul numit acum; chiar
acest moment pare a conţine întreaga realitate, tot restul fiind ireal. Pentru mintea
firească, trecutul şi viitorul sunt pur imaginare. Cu alte cuvinte, trecutul meu, când
folosesc mintea firească, este numai o imagine a memoriei despre lucrurile care au
fost. Şi pentru focarul limitat al minţii fireşti, carnale sau trupeşti, viitorul nu există.
Mintea firească nu crede că ar putea revizita trecutul şi că l-ar putea vedea ca pe ceva
ce actual, ceva obiectiv şi concret în sine, aşa cum nu crede nici că viitorul există.

Pentru mintea christică, mintea spirituală [„duhovnicească”], pe care o vom

numi în limba noastră focar cvadri-dimensional, trecutul, prezentul şi viitorul minţii
fireşti sunt un întreg actual. Include întreaga varietate de impresii senzoriale pe care
omul le-a întâlnit, le întâlneşte şi le va întâlni.

Singurul motiv pentru care tu şi cu mine funcţionăm aşa cum o facem în zi de

azi, fără a fi conştienţi de mai-larga perspectivă, este din simplul motiv că suntem
creaturi ale obişnuinţei, iar rutina ne face complet orbi la ceea ce altfel ar trebui să
vedem; dar obişnuinţa nu e lege. Funcţionează ca şi când ar fi cea mai irezistibilă forţă
din lume, şi totuşi, nu e lege.
 Puteam crea o nouă abordare a vieţii.
Dacă am petrece câteva minute în fiecare zi retrăgându-ne atenţia din regiunea
senzaţiei şi concentrând-o pe o stare invizibilă, am deveni în timp conştienţi de această
mai largă lume, această lume dimensional mai largă. Starea contemplată este acum o
realitate concretă, dislocată în timp.

În această seară, întorcându-ne la Biblia noastră, judecă tu însuţi unde stai în

evoluţia ta actuală.

**************

Prima noastră poveste din această seară este din capitolul 5 al Evangheliei lui
Marcu. În acest capitol sunt trei poveşti spuse de parcă ar fi experienţe separate ale
personajelor principale.

În prima poveste, ni se spune că Iisus dă peste un nebun, un om gol care trăia

într-un cimitir şi se ascundea printre morminte. Acest om Îi cere lui Iisus să nu scoată
din el demonii care îl chinuiau.
Căci îi zicea [Iisus lui], „Ieşi duh necurat din omul acesta”, Marcu 5:8.
Vasăzică Iisus scoate duhurile ca acestea să se poată distruge acum, şi găsim pe
acest om îmbrăcat şi cu mintea senină, pentru prima dată, şezând la picioarele
Învăţătorului.

Vom afla sensul psihologic al acestui capitol schimbând numele I isus cu cel de
raţiune luminată sau gândire cvadri-dimensională.

Mergând mai departe în acest capitol, ni se spune că Iisus dă acum peste „unul
din mai-marii sinagogilor, anume Iair” [5:22], şi acest Iair mai-mare preot al sinagogii
are o fiică ce era pe moarte. Fata are 12 ani şi el Îi cere lui Iisus să vină să o scape.

Iisus Se învoieşte şi, în timp ce Se îndreaptă spre casa marelui preot, o femeie
din piaţă Îi atinge haina. „Şi îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieşită din El,
întorcându-Se către mulţime, a întrebat: Cine s-a atins de Mine?”, Marcu 5:30.
Femeia care fusese vindecată de o curgere de sânge pe care o avea de 12 ani a
mărturisit că ea Îl atinsese. „Iar El i-a zis: Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi
fii sănătoasă de boala ta!”, Marcu 5:34.

Mergând mai departe spre casa marelui preot, I se spune că fata era de-acum
moartă şi nu mai era necesar să Se ducă până acolo. Nu mai e doar bolnavă, ci moartă.

„Dar Iisus, auzind cuvântul ce s-a grăit, a zis mai-marelui sinagogii: Nu te teme.
Crede numai”, Marcu 5:36.
„Şi intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”,
Marcu 5:39
 La care, mulţimea L-a luat în râs, da Iisus, închizând uşile şi lăsându-i pe cei ce
nu credeau afară, i-a luat cu Sine în casă pe discipolii Săi şi pe tatăl şi mama fetei
moarte.
Au intrat în camera unde era aceasta întinsă. „Şi apucând pe copilă de mână, i-a
grăit: Talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-te!”, Marcu 5:41

„Şi îndată s-a sculat copila şi umbla, căci era de doisprezece ani. Şi s-au mirat
îndată cu uimire mare. Dar El le-a poruncit, cu stăruinţă, ca nimeni să nu afle de
aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce”, Marcu 5:42,43

Tu eşti, aşa cum stai aici, înfăţişat în acest capitol 5 al lui Marcu. Un cimitir are
un singur rost: este un pomelnic al celor morţi. Trăieşti tu în trecutul mort?

Dacă trăieşti printre morţi, prejudecăţile tale, superstiţiile tale şi falsele tale
credinţe pe care le ţii în viaţă sunt pietrele de morminte după care te ascunzi. Dacă
refuzi să le dai drumul, eşti la fel de nebun ca nebunul biblic ce îşi apăra nebunia în faţa
raţiunii luminate. Nu e nicio diferenţă. Dar raţiunea luminată nu poate apăra
prejudecăţile şi superstiţiile de năvala logicii.

Nu există om în lumea asta ce are o prejudecată, indiferent de natura acestei

prejudecăţi, şi care să o poată susţine în lumina logicii. Spune-mi că eşti împotriva unei
anume naţiuni, unui anume „ism” [-ÍSM suf. „doctrină”, „sistem”, „curent”,
„profesiune”, „stare de fapt”], un anume orice – nu-mi pasă care anume – nu îţi poţi
expune acea credinţă a ta luminii raţiunii şi aceasta să stea în picioare. Ca să o poţi ţine
vie în lumea ta, trebuie să o ţii ascunsă de raţiune. Nu o poţi analiza raţional şi ea să
rămână în picioare. Când acest focar cvadri-dimensional vine şi-ţi arată o nouă
abordare a vieţii şi-ţi scoate din mintea ta proprie toate acele lucruri care te chinuiau,
atunci eşti curăţat şi îmbrăcat şi întreg la minte. Şi stai la piciorul înţelegerii, sau la
picioarele Învăţătorului.

Îmbrăcat de-acum şi în toate minţile, poţi învia morţii. Care morţi? Copila din
poveste nu e o copilă. Copila este ambiţia ta, dorinţa ta, visele neîmplinite ale inimii
tale. Aceasta e copila din casa minţii omului.

Fiindcă, după cum am afirmat mai devreme, întreaga piesă a Bibliei este una
psihologică. Biblia nu face trimiteri de nici un fel la vreo persoană care ar fi existat
vreodată, sau la vreun eveniment care s-ar fi petrecut pe pământ. Toate poveştile
biblice se desfăşoară în mintea omului individual.

În această poveste, Iisus este intelectul trezit al omului. Când mintea ta

funcţionează în afara razei simţurilor tale, când mintea ta este vindecată de toate
fostele limitări, atunci nu mai eşti omul nebun; dar eşti această prezenţă personificată
drept Iisus, puterea ce poate învia dorurile inimii omeneşti.
 Eşti femeia cu o curgere de sânge acum. Ce e curgerea de sânge? Un pântec
supurant nu e un pântec productiv. Avea curgerea aceea de 12 ani, era incapabilă de a
purta rod. Nu-şi putea da formă dorinţei din cauza curgerii de sânge. Ţi se spune că a
salvat-o, sau a mântuit-o credinţa ei. Cum pântecul se închide, poate da formă
seminţei, ori ideii.

Cum mintea îţi este curăţată de fostul tău concept de Sine, îţi asumi că eşti
ceea ce vrei să fii şi, rămânând credincios acestei asumpţii, dai formă asumpţiei tale
sau învii copila. Eşti femeia curăţată de curgerea de sânge şi te îndrepţi spre casa
copilei moarte.

Copila sau starea pe care o doreşti este acum conceptul fixat despre tine. Dar
acum, asumându-mi că sunt ceea ce doream mai devreme să fiu, nu pot continua să
doresc ceea ce sunt conştient că sunt. Deci nu discut despre asta. Nu discut cu nimeni
despre ceea ce sunt. Este limpede pentru mine că sunt ceea ce voiam să fiu, încât
umblu ca şi când aş fi.

Păşind ca şi când sunt ceea ce mai devreme voiam numai să fiu, lumea mea a
focarului limitat nu vede acel lucru şi crede că nu-l mai doresc. Copila e moartă în
lumea lor; dar eu, cel care cunosc legea, spun, „Copila n-a murit”. Copila nu a murit, ci
doarme. O trezesc acum. Eu, prin asumpţia mea, trezesc şi fac vizibil în lumea mea
ceea ce asum, căci asumpţiile susţinute trezesc invariabil ceea ce afirmă.

Închid uşa. Care uşă? Uşa simţurilor mele. Pur şi simplu închid complet în
afară tot ce mi-ar arăta simţurile mele. Neg evidenţa simţurilor mele. Întrerup
raţiunea limitată a omului firesc şi păşesc în această afirmaţie îndrăzneaţă că sunt
ceea ce simţurile mele neagă.

Cu uşa simţurilor închisă, ce iau în acea stare disciplinată? Nu iau pe nimeni în

acea stare în afara părinţilor copilei şi ucenicii mei. Închid uşa în nasul mulţimii
batjocoritoare ce râde.
Nu mai am nevoie de confirmări. Neg complet evidenţa simţurilor mele şi nu
discut dacă asumpţia mea e posibilă sau nu.
Cine sunt părinţii? Am descoperit că tatăl-mama întregii creaţii este EU SUNT-ul
omului. Conştienţa omului este Dumnezeu. Sunt conştient de stare. Sunt tatăl-mama
tuturor ideilor mele şi mintea mea rămâne fidelă acestui nou concept de Sine. Mintea
mea e disciplinată. Iau în acea stare ucenicii şi închid în afara acelei stări orice ar
putea-o nega.
Acum, copila, neajutată de un om, este înviată. Condiţia pe care am dorit-o şi
am asumat că o aveam devine concretizată înlăuntrul lumii mele şi poartă mărturie
puterii asumpţiei mele.
 Judecă tu, nu te judec eu. Fie trăieşti acum în trecutul mort, fie trăieşti ca
femeia căreia i se oprise hemoragia. Ai putea să-mi răspunzi hotărât, dacă te-aş
întreba, „Crezi acum că tu, fără ajutorul altora, trebuie numai să-ţi asumi că eşti ceea
ce vrei să fii pentru a face adevărată acea asumpţie în lumea ta? Sau crezi că trebuie
mai întâi să îndeplineşti anumite condiţii impuse ţie de către trecut, că trebuie să fii de
un anume fel, un anume ceva”?

Nu sunt critic la adresa anumitor biserici ori grupuri, dar sunt dintr-aceia care
cred că oricine e în afara bisericii sau grupului lor nu e încă mântuit. Eu m-am născut
protestant. Vorbeşti cu un protestant, îţi va spune că e un singur fel de creştini,
protestanţii. Vorbeşti cu un catolic, oh, nimic nu e creştin pe lume în afara catolicilor.
Vorbeşti cu un evreu şi creştinii sunt dintr-odată păgâni iar evreii, cei aleşi. Vorbeşti cu
un mahomedan, evreii şi creştinii sunt „necredincioşii”. Vorbeşti cu altul şi acela e cel
perfect. Nu contează cu cine vorbeşti, dar acela e întotdeauna cel ales.
Dacă crezi că trebuie să fii unul dintre aceştia pentru a fi mântuit, eşti încă un
om nebun ascunzându-se pe după aceste superstiţii şi aceste prejudecăţi ale trecutului,
şi implori să nu fii curăţat.
Unii îmi vor spune, „Nu-mi cere să renunţ la credinţa mea în Iisus-omul, ori în
Moise omul, ori în Petru, omul. Când îmi ceri să renunţ la credinţa mea în aceste
personaje, pur şi simplu îmi ceri prea mult. Lasă-mi credinţele astea, fiindcă ele îmi
aduc alinare. Pot să cred că ei au trăit pe pământ şi în acelaşi timp să urmez
interpretările tale psihologice ale acestor istorisiri”.
Iar eu spun, „Ieşi din trecutul mort. Ieşi din cimitirul acela şi umblă cunoscând
că tu şi Tatăl tău una sunteţi, iar Tatăl tău, Căruia oamenii îi spun Dumnezeu, este
propria ta Conştienţă”.
Aceasta este singura lege creativă din lume.
De ce anume suntem conştienţi a fi? Deşi nu-ţi poţi vedea obiectivul cu focarul
limitat al minţii tale tri-dimensionale, eşti acum ceea ce ţi-ai asumat că eşti. Mergi
înainte în asumpţia aia şi rămâi credincios ei.
Timpul în dimensiunea asta a fiinţei tale bate încet şi s-ar putea, chiar şi după
ce ţi-ai concretizat asumpţia, să nu-ţi aminteşti că a fost o vreme când această realitate
actuală a fost numai o atitudine a minţii. Din cauza încetei treceri de aici a timpului,
adesea nu reuşeşti să vezi relaţia dintre natura ta lăuntrică şi lumea exterioară ce-i
aduce mărturie.

Judecă tu asupra locului pe care-l ocupi acum în acest al cincile capitol al lui
Marcu. Înviezi tu copila moartă? Încă ai nevoie să ţi se închidă acel pântec al minţii?
Curge încă, neputând astfel fi roditor? Eşti acum nebunul ce trăieşte în trecutul mort?
Numai tu poţi judeca şi răspunde acestor întrebări.

**************
 Acum ne întoarcem spre o poveste din cel de-al 5-lea capitol al Evangheliei lui
Ioan. Aceasta vă va arăta cât de frumos exprimau povestitorii antici cele două
perspective distincte asupra lumii – una, focarul tri-dimensional limitat, şi cea de-a
doua, focarul cvadri-dimensional.

Această poveste ne înfăţişează un bărbat neputincios care e vindecat rapid.

Iisus vine într-un loc numit Vitezda [Bethesda], care prin definiţie înseamnă Casa celor
Cinci Pridvoare. Pe aceste cinci pridvoare se află nenumăraţi neputincioşi – „orbi,
şchiopi, uscaţi” [3] şi alţii. Conform tradiţiei, la o vreme anume, un înger cobora şi
tulbura apa care era lângă aceste cinci pridvoare. Cum îngerul tulbura apa, cel dintâi
care intra după tulburarea aceasta era întotdeauna vindecat. Dar numai cel dintâi, nu
şi ceilalţi. Iisus, văzând un om ce era şchiop încă din pântecele maicii sale, îi spune,
„Voieşti să te faci sănătos?”, Ioan 5:6.
„Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare,
când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”, Ioan 5:7.
„Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, Ioan 5:8.
„Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era
sâmbătă”, Ioan 5:9.

Citeşti această poveste şi te gândeşti că un om misterios care posedă puteri

miraculoase a spus brusc unui şchiop, „Scoală-te şi umblă”. Nu pot repeta suficient de
des că povestea, chiar şi atunci când prezintă individualităţi nenumărate, are loc
înlăuntrul minţii omului individual.

Scăldătoarea este conştienţa ta. Îngerul este o idee, numit mesager al

Domnului [4].
Conştienţa fiind Dumnezeu, când ai o idee, întreţii un înger. În clipa în care eşti
conştient de o dorinţă, scăldătoarea ta a fost tulburată. Dorinţa tulbură mintea omului.
A vrea ceva înseamnă a fi tulburat.
Exact în momentul în care ai o ambiţie, ori un obiectiv lămurit, scăldătoarea a
fost tulburată de îngerul care era dorinţa. Ţi se spune că cel dintâi care intră în
scăldătoarea tulburată este întotdeauna vindecat.

Cei mai apropiaţi mie tovarăşi din lumea asta, soţia mea şi fetiţa mea, sunt
pentru mine, când mă adresez lor, „persoana a doua”. Trebuie să-i vorbesc soţiei mele
prin „tu”. Trebuie să vorbesc oricui, indiferent cât de apropiaţi îmi sunt, prin „tu eşti
tu”. Şi după aceea, a treia persoană, „el este”. Există o singură persoană în lumea asta
cu care pot folosi persoana a treia prezent şi aceea sunt eu însumi. „Eu sunt” poate fi
spus numai despre mine, nu poate fi spus despre altul.
Aşadar, când sunt conştient de vreo dorinţă c-aş vrea să fiu ceva, dar aparent
nu sunt, scăldătoarea fiind tulburată, cine poate intra în scăldătoare înaintea mea?
 Numai eu am puterea primei persoane. Eu sunt ceea ce vreau să fiu. Dacă nu
cred că sunt ce vreau să fiu, rămân aşa cum am fost şi mor în limitarea aia.
În această poveste, nu ai nevoie de nici un om să te arunce în scăldătoare în
clipa în care conştienţa ta e tulburată de dorinţă. Tot ce îţi trebuie este să-ţi asumi că
deja eşti ceea ce mai devreme voiai să fii şi eşti în scăldătoare, şi nici un altul nu poate
intra înaintea ta. Care altul poate intra înaintea ta când tu devii conştient a fi ceea ce
vrei să fii? Nimeni nu poate fi înaintea ta când numai tu singur ai puterea de a spune
EU SUNT.

Acestea sunt cele două perspective. Eşti acum ceea ce simţurile tale neagă. Eşti
destul de îndrăzneţ să-ţi asumi că deja eşti ceea ce vrei să fii? Dacă îndrăzneşti să-ţi
asumi că eşti deja ceea ce raţiunea ta şi simţurile tale neagă acum, atunci eşti în
scăldătoare şi, fără ajutor omenesc, şi tu te vei scula, îţi vei lua patul şi vei umbla.

Ţi se spune că s-a întâmplat de sabat, într-o sâmbătă. Sabatul este numai simţul
mistic al neclintirii, când eşti nepreocupat, când nu eşti neliniştit, când nu te mai uiţi
după rezultate, ştiind că semnele urmează şi nu preced.

Sabatul este ziua neclintirii, când nu se lucrează. Când nu lucrezi pentru a face
să fie, păstrezi sabatul. Când nu eşti deloc preocupat de părerea altora, când umbli ca
şi când ai fi deja, nu poţi mişca un deget pentru a face ca să fie, eşti în sabat.

Nu pot fi preocupat de cum se va face şi încă să spun că sunt conştient că sunt

deja acel lucru. Dacă sunt conştient a fi liber, asigurat, sănătos şi fericit, susţin aceste
stări de conştienţă fără efort ori muncă din partea mea. Aşadar, sunt în sabat; şi pentru
că era sabatul, el s-a ridicat şi a umblat.

***'********

Povestea noastră următoare este din capitolul 4 al Evangheliei lui Ioan, şi este
una pe care ai auzit-o de nenumărate ori.

Iisus vine la o fântână şi acolo e o femeie din Samaria, iar El îi spune, „Dă-Mi să
beau”, Ioan 4:7.
„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine,
care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”, Ioan
4:9.
„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel
Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”, Ioan 4:10.
„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai
apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat
această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”, Ioan 4:11,12.
 „Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Dar cel ce
va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da
Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”, Ioan 4:13,14.

„Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl
ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus”, Ioan 4:17,18.
Femeia, ştiind că acestea erau adevărate, merge în piaţă şi spune celorlalţi,
„L-am întâlnit pe Mesia” [„Nu cumva aceasta este Hristosul?”], Ioan 4:29.
Iar ei o întreabă de unde ştia că L-a întâlnit pe Mesia. „[E] un om Care mi-a spus
toate câte am făcut” [4:29], răspunde ea.

Iată aici un focar ce cuprinde cel puţin întregul trecut, iar acum vorbeşte despre
viitor.
Continuând cu povestea, ucenicii vin la Iisus şi Îi spun, „Învăţătorule, mănâncă”,
Ioan 4:31
„Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi”, Ioan 4:32.

Când ei vorbesc despre secerişul de peste patru luni, Iisus răspunde, „Nu ziceţi
voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi
holdele că sunt albe pentru seceriş”, Ioan 4:35

El vede lucruri pentru care oamenii aşteaptă patru luni, ori pentru care
aşteaptă patru ani; El le vede ca fiind acum într-o lume dimensional mai largă, existând
acum, având loc acum.

Să ne întoarcem la prima parte a poveştii. Femeia din Samaria este

tri-dimensionalul tu, iar Iisus la fântână este cvadri-dimensionalul tu. Conflictul începe
între ceea ce vrei tu să fii şi ceea ce raţiunea îţi spune că eşti. Mai-marele tu îţi spune
că, dacă îndrăzneşti să-ţi asumi că deja eşti ceea ce vrei să fii, vei deveni aceea.

Mai-micul tu, cu focarul său limitat, îţi spune, „Oh, n-ai nici găleată, nici
frânghie, mai e şi adâncă rău fântâna asta… Cum ai putea vreodată atinge adâncul
acestei stări fără mijloacele de a obţine acea finalitate?”.
Tu răspunzi şi zici, „De-ai fi ştiut cine îţi cere să bea, ai fi cerut tu de la el”.
Dacă ai şti numai ce din tine te îndeamnă spre întruparea stării pe care acum
o cauţi, ţi-ai suspenda slaba ta perspectivă şi l-ai lăsa pe el să o facă în locul tău.

Apoi îţi spune că ai cinci soţi, şi tu negi. Dar el ştie mult mai bine decât tine că
cele cinci simţuri ale tale te însămânţează dimineaţă, prânz şi seară cu limitările lor. Ele
îţi spun ce prunci vei purta în seara asta, mâine şi în zilele ce vin. Fiindcă cele cinci
simţuri ale tale funcţionează ca cinci soţi care îţi însămânţează constant conştienţa,
care este marele pântec al lui Dumnezeu; şi dimineaţă, prânz şi seară ele îţi sugerează
şi îţi dictează ceea ce tu trebuie să accepţi ca fiind adevărat.
 El îţi spune că cel pe care ar trebui să-l ai de soţ nu e soţul tău. Cu alte cuvinte,
cel de-al şaselea nu te-a însămânţat încă.
Ceea ce ai vrea să fii este negat de către aceşti cinci, şi ei deţin puterea, ei
dictează ce vei accepta ca fiind adevărat. Ceea ce ai vrea să accepţi nu ţi-a penetrat
încă mintea şi nu ţi-a însămânţat-o cu realitatea ei încă. Cel căruia îi spui soţ nu îţi e soţ
cu adevărat. Nu îi porţi asemănarea. A-i purta asemănarea e dovada că tu eşti soaţa
lui, măcar l-ai cunoscut intim. Nu îi porţi asemănarea celui de-al şaselea; porţi numai
asemănarea celor cinci.
Apoi unul se întoarce spre mine şi îmi spune tot ce am cunoscut vreodată. Mă
întorc spre ochiul minţii mele şi raţiunea îmi spune că pe toată durata vieţii mele,
mereu am acceptat limitările simţurilor, mereu le-am privit ca realităţi; şi, dimineaţă,
prânz şi seară, am dat naştere mărturiei acestei acceptări.

Raţiunea îmi spune că le-am cunoscut numai pe acestea cinci încă din timpul în
care m-am născut. Acum aş vrea să păşesc dincolo de limitările simţurilor mele, dar
încă nu am găsit înlăuntrul meu curajul de a-mi asuma că sunt ceea ce aceste cinci
simţuri neagă că sunt. Aşa că rămân aici, conştient de sarcina mea, dar fără curajul de a
păşi dincolo de limitările simţurilor mele şi ale celor pe care raţiunea mi le neagă.

„Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi [Ioan 4:32]. Eu
sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer [Ioan 6:41;51]. Eu sunt viţa cea adevărată
[Ioan 15:1]”. Eu ştiu ceea ce vreau să fiu, şi fiindcă sunt pâinea, mă ospătez din ea.
Asum că sunt, şi în loc de a mă ospăta din faptul că sunt în această sală vorbindu-ţi ţie
şi tu ascultându-mă, şi că sunt în Los Angeles, mă ospătez din faptul că sunt altundeva
şi umblu pe aici ca şi când aş fi altundeva. Şi, gradual, devin aceea din care mă ospătez.

**************

Îngăduie-mi să-ţi spun două poveşti personale. Când eram copil, trăiam într-un
mediu foarte limitat, pe o mică insulă numită Barbados. Mâncare pentru animale
găseai foarte, foarte rar şi era foarte scumpă, fiindcă trebuia să o importăm. Provin
dintr-o familie cu zece copii şi bunica mea locuia cu noi, aşa că eram treisprezece la
masă.
Îmi amintesc cum, iar şi iar, mama mea îi spunea bucătăresei la începutul
săptămânii, „Vreau să pui deoparte trei raţe pentru prânzul de duminică”. Asta
însemna că trebuia să ia din cârdul din curte trei raţe, să le înghesuie într-un coteţ
foarte mic şi să le îndoape, hrănindu-le dimineaţa, la prânz şi seara cu porumb şi alte
lucruri care plac raţelor să se ospăteze din ele.
Aceasta era o dietă complet diferită de ceea ce dădeam de obicei raţelor,
fiindcă ţineam păsările alea în viaţă cu peşte. Le ţineam în viaţă şi grase cu peşte,
fiindcă peştele era foarte ieftin şi din belşug; dar nu puteai mânca o pasăre ce se
hrănise cu peşte, nu aşa cum şi ţie şi mie ne place carnea de pasăre.
 Bucătăreasa lua trei raţe, le punea în coteţ şi timp de şapte zile le îndopa cu
porumb, lapte acru şi toate lucrurile pe care voiam să le gustăm în acele păsări. Apoi,
când erau tăiate şi servite la prânz şapte zile mai târziu, erau gustoase, dulci şi
suculente – deh, păsări hrănite cu lapte, hrănite cu porumb.
Dar, uneori, bucătăreasa uita să pună deoparte păsările şi tatăl meu, ştiind că
aveam raţe, şi crezând că ea îndeplinise ordinul, nu trimitea altceva pentru prânz, iar
pe masă ajungeau trei peşti. Erau raţe, dar nu te puteai atinge de raţele alea, fiindcă
ele erau cu întrutotul întruparea a cele cu care se hrăneau.
Omul este o fiinţă psihologică, un gânditor. Nu aceea cu ce se hrăneşte el fizic,
ci aceea cu care se hrăneşte el mental, aceea devine. Devenim întruparea a ceea din
care ne hrănim mental.
Acuma, raţele alea nu puteau fi hrănite cu porumb dimineaţa şi peşte la prânz
şi cine mai ştie ce seara. Trebuia să fie o schimbare completă de dietă. În cazul nostru,
nu putem avea puţintică meditaţie dimineaţa, blesteme la prânz şi să facem alte
minuni seara. Trebuie să trecem pe o dietă mentală timp de o săptămână, trebuie să
ne schimbăm complet hrana mentală.

„Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate,
câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la
acestea să vă fie gândul”, Filipeni 4:8.

„După cum gândit-a omul în inima lui, aşa e el” [„As a man thinketh in his heart,
so is he”, frază din Proverbe/Pildele lui Solomon 23:7, foarte dragă în lumea vorbitoare
de l. engleză, tradusă cam fără echivalent în versiunile româneşti: „Căci el este ca unul
care îşi face socotelile în suflet”, Cornilescu, „Căci el îţi numără bucăţile din gură”,
Biblia ortodoxă sinodală din 2008]. Dac-aş putea selecta acum felul de mâncare
mentală pe care vreau să-l exprim în lumea mea şi din care să mă ospătez, aş deveni
exact aia.
Îngăduie-mi să-ţi spun de ce fac ceea ce fac în ziua de azi. A început în 1933, în
oraşul New York, unde studiasem ebraica timp de cinci ani cu bătrânul meu prieten
Abdullah. Atunci s-a produs începutul erodării tuturor superstiţiilor mele. Când m-am
dus la el, eram plin de superstiţii. Nu mâncam carne, nu mâncam peşte, nu mâncam
pui, nu mâncam nimic din lucrurile astea care trăiesc pe lume. Nu beam, nu fumam şi
făceam un efort extraordinar de a trăi o viaţă cât se poate de castă.
Abdullah mi-a zis, „Nu am să-ţi spun că ‚eşti nebun’, Neville, dar ştii că eşti.
Toate astea sunt prostii”. Dar nu puteam crede că erau prostii.
În noiembrie 1933, schimbam un rămas-bun cu părinţii mei în New York, ei
plecând înapoi spre Barbados. Stătusem în ţara asta timp de 12 ani fără vreo dorinţă de
a mă duce acasă în Barbados. Nu mă găsise norocul pe aici şi îmi era ruşine să merg
acasă, la membrii familiei mele, toţi oameni de succes. După 12 ani în America, eram
un ratat în proprii mei ochi. Eram la teatru, făceam bani un an şi îi cheltuiam mai apoi
în luna următoare. Nu eram, după standardele lor şi ale mele, un om de succes.
 Ţine minte, când îmi luam rămas-bun cu ai mei în noiembrie, nu aveam nicio
dorinţă să plec în Barbados. Vasul a plecat şi, mergând pe stradă spre casă, ceva a pus
stăpânire pe mine cu dorinţa de a merge în Barbados.

Era anul 1933, eu eram fără serviciu şi n-aveam nicăieri unde să mă duc în afară
de o cămăruţă pe Strada 72. Am mers glonţ la bătrânul meu prieten Abdullah şi i-am
spus, „Ab’, mă munceşte cea mai ciudată chestie. Pentru prima dată în 12 ani, vreau să
plec în Barbados”.
„Dacă vrei să pleci, Neville, ai plecat”, mi-a răspuns el.

Asta era o limbă foarte ciudată pentru mine. Eu sunt în New York pe Strada 72
şi el îmi spune că am plecat în Barbados. I-am spus, „Cum adică ‚am plecat’, Abdullah?”
El a zis, „Vrei ‚pe bune’ să pleci?”
Am răspuns „da”.
Atunci mi-a spus, „Cum ieşi pe uşa asta acum, nu păşeşti pe Strada 72, păşeşti
pe străzi umbrite de palmieri, străzi umbrite de cocotieri; ăsta-i Barbados. Nu mă
întreba cum vei pleca. Eşti în Barbados. Nu spui ‚cum’ când ‚eşti acolo’. Eşti acolo.
Acum umblă ca şi când ai fi acolo”.

Am plecat de la el zăpăcit. Sunt în Barbados. N-am bani, n-am de lucru, n-am

nici măcar haine de doamne-ajută, da’ io-s în Barbados.

Nu era tipul de om cu care să-ncepi contradicţii, nu Abdullah. Două săptămâni

mai târziu, nu eram mai aproape de ţelul meu decât fusesem în prima zi când îi
spusesem că voiam să plec în Barbados. I-am spus, „Ab’, am încredere în tine,
se-nţelege, da’ acu-i unul din momentele alea când chiar nu văd să iasă cum zici. N-am
un chior pentru călătorie”, am început eu cu explicaţiile.

Ştii ce-a făcut? Era negru ca asul de pică, bătrânul meu prieten Abdullah, cu
capul lui pe sub turban. Cum stăteam în livingul lui, s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus
spre biroul lui trântind uşa, ceea ce nu era o invitaţie de a-l urma. Când a trecut pe uşă,
mi-a zis, „Am spus tot ce aveam de spus”.

Pe 3 decembrie stăteam înaintea lui Abdullah şi îi spuneam din nou că nu eram

defel aproape de călătoria mea. El şi-a repetat afirmaţia, „Eşti în Barbados”.

Ultimul vas ce pleca spre Barbados, bătrânul Nerissa, cel care m-ar fi putut
duce acolo pentru a mai prinde Crăciunul, ridica ancora pe 6 decembrie la prânz.

În dimineaţa de 4 decembrie, neavând vreun job, neavând unde să merg, am

dormit până târziu. Când m-am trezit, văd o scrisoare par avion din Barbados
strecurată pe sub uşă. Deschizând scrisoarea, o foicică aterizează lin pe podea. O ridic
şi văd că era un cec pentru 50 de dolari.
 Scrisoarea era de la fratele meu Victor şi zicea, „Nu te rog să vii, Neville, îţi
ordon să vii. N-am avut niciodată un Crăciun cu toată familia la un loc. Îl puteam avea
de data asta dacă vii şi tu”.

Fratele meu cel mai mare, Cecil, a plecat de-acasă înainte ca cel mai mic să se fi
născut şi apoi am început să tot plecăm pe rând, aşa că niciodată în istoria familiei
noastre nu am fost toţi împreună în acelaşi timp.

Scrisoarea continua, „Nu lucrezi, ştiu că n-ai nici un motiv ca să nu vii, aşa să
trebuie să fii aici înainte de Crăciun. Cei 50$ ataşaţi sunt pentru a-ţi cumpăra ceva
cămăşi ori vreo pereche de pantofi de ţi-or fi trebuind pentru drum. Ce să-ţi mai spun –
foloseşte barul de pe vapor dacă vrei să bei ceva. Am să v-aştept şi-ţi voi achita nota şi
cheltuielile adiacente. Am telegrafiat celor de la Furness, Withy & Co. în New York City
şi le-am spus să-ţi oprească un bilet când apari la ei. Cei 50$ sunt numai pentru lucruri
de bază. Te poţi îmbarca oricând vrei. Vă aştept şi mă ocup de tot tacâmul”.

Am mers în port la Furness, Withy & Co. şi le-am arătat scrisoare. Aceştia au
spus, „Am primit telegrama, dle Goddard, dar, din păcate, nu mai avem nici un loc
disponibil pentru cursa din 6 decembrie. Tot ce vă putem oferi este un bilet la clasa a
treia între New York şi St. Thomas. Când ajungem în St. Thomas, avem câţiva pasageri
care coboară. Veţi putea lua un loc la clasa întâi între St. Thomas şi Barbados. Dar între
New York şi St. Thomas, trebuie să mergeţi la clasa a treia, deşi veţi avea, desigur,
privilegiile clasei întâi, masă şi plimbări pe punţile clasei întâi”.

Am spus, „Îl iau”.

M-am dus iar la prietenul meu Abdullah în după-amiaza de 4 decembrie şi i-am
spus, „A funcţionat ca-ntr-un vis”. I-am povestit ce făcusem, crezând că va fi mulţumit.
Ştii ce-mi zice? Zice, „Cine ţi-a spus că vei merge la clasa a treia? Te-am văzut
eu oare în Barbados, la omul care eşti, mergând la clasa a treia? Eşti în Barbados şi ai
ajuns acolo la clasa întâi”.

N-am mai apucat să-l văd înainte de a mă îmbarca pe 6 decembrie, la amiază.

Când am ajuns la docuri cu paşaportul şi hârtiile pentru a mă sui pe vas, îmi
spune agentul, „Avem veşti bune pentru dvs., dle Goddard. A apărut o contramandare,
aşa că veţi călători la clasa întâi”.

Abdullah m-a învăţat importanţa de a rămâne credincios unei idei şi de a nu

face compromisuri.
Eu am ezitat, dar el a rămas fidel asumpţiei că eram în Barbados şi că
ajunsesem acolo la clasa întâi.

**************
 Să revenim acum la semnificaţia celor două poveşti biblice. Fântâna e adâncă şi
tu nu ai găleată, nu ai frânghie. Mai sunt patru luni până la seceriş iar Iisus spune, „Eu
am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Eu sunt pâinea cea vie”.

Ospătează-te din idee, devino identificat cu ideea ca şi când ai fi deja starea

întrupată. Umblă în asumpţia că eşti ceea ce vrei să fii. Dacă te ospătezi din asta şi
rămâi credincios acelei diete mentale, o vei cristaliza. Vei deveni acea idee în lumea
asta.
Când m-am întors în New York în 1934, după trei luni de vis în Barbados, beam,
fumam şi făceam de toate din cele din care nu mai făcusem de ani de zile.
Îmi amintesc ce-mi spusese Abdullah, „După ce vei fi dovedit legea aceasta, vei
deveni normal, Neville. Vei ieşi din cimitir, vei ieşi din acel trecut mort în care credeai
că erai vreun sfânt sau ceva. Că, la cum eşti acum, să ştii, eşti atât de bun, Neville, că
eşti bun de nimic”.
M-am întors păşind pe acest pământ ca o persoană complet transformată. Din
acea zi, una de februarie 1934, am început să trăiesc din ce în ce mai mult. Nu-ţi pot
spune cu mâna pe inimă că am reuşit de fiecare dată. Multele mele greşeli din lumea
asta, multele mele eşecuri m-ar osândi dacă ţi-aş spune că mi-am stăpânit într-atât de
bine mişcările atenţiei mele încât aş fi putut rămâne tot timpul fidel ideii pe care voiam
să o întrupez.
Dar îţi pot spune, împreună cu învăţătorul din vechime că, deşi se pare că am
eşuat în trecut, merg mai departe şi mă străduiesc zi după zi să devin ceea ce vreau să
întrupez în lumea aceasta [„Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, Dar una fac:
uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata
chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus”, Filipeni 3:13,14].
Suspendă-ţi judecata, refuză să accepţi ceea ce raţiunea şi simţurile îţi
dictează acum şi, dacă rămâi fidel noii diete, vei deveni întruparea idealului căruia
i-ai rămas fidel.

Dacă e vreun loc pe pământ care e cu totului altfel decât mica mea insulă
Barbados, acela e New York City. În Barbados, cea mai mare clădire are trei etaje, iar
străzile sunt umbrite de palmieri şi cocotieri şi tot soiul de lucruri tropicale. În New
York City, trebuie să mergi într-un parc dacă vrei să afli un pom.
Şi totuşi, păşeam pe străzile din New York de parcă păşeam pe străzile din
Barbados. Imaginaţiei unuia îi sunt toate cu putinţă. Umblam, simţind că umblam de
fapt pe străzile din Barbados şi, în acea asumpţie, aproape că puteam mirosi parfumul
cocotierului de pe alee. Am început să creez înlăuntrul minţii mele atmosfera pe care
aş fi întâlnit-o fizic de eram în Barbados.
Rămânând fidel acestei asumpţii, cineva şi-a anulat călătoria şi i-am primit eu
locul. Fratele meu din Barbados, căruia nici prin cap nu-i trecea ca eu să fi venit acasă,
simte impulsul de a-mi trimite o scrisoare ciudată. Nu-mi mai dictase el mie niciodată
nimic, dar de data asta mi-a dictat, şi a şi crezut că în el se născuse ideea venirii mele.
 Am mers acasă şi am petrecut trei luni de vis, m-am întors la clasa întâi şi am
venit şi cu o sumă frumuşică în buzunare – un cadou. Călătoria mea, de-ar fi trebuit să
plătesc eu, m-ar fi ajuns la 3000 de dolari, dar am făcut-o fără a cheltui vreun şfanţ.

"Am căi pe care tu nu le cunoşti” [aprox., Isaia 42:16]. „Căile Mele sunt de
necuprins” [aprox., Iov 9:10, Romani 11:33].
Sinele mai mare dimensional mi-a luat asumpţia şi a influenţat comportamentul
fratelui meu, făcându-l să trimită acea scrisoare, a influenţat comportamentul altuia
determinându-l să-şi anuleze biletul la clasa întâi, şi a făcut toate cele necesare care
duceau spre producerea ideii cu care mă identificasem.

Eram identificat cu sentimentul de a fi acolo. Dormeam ca şi când eram acolo,

şi întregul comportament al omului a fost modelat în armonie cu asumpţia mea. Nu a
trebuit să merg la cei de la Furness, Withy & Co. şi să mă milogesc pentru un bilet,
cerându-le să anuleze ei pe al cuiva care îşi rezervase unul la clasa întâi. Nu a trebuit să
scriu eu fratelui meu cerşindu-i bani de bilet. El a crezut că lui îi venise ideea. De fapt,
până în zi de azi, el crede că el iniţiase planul de a mă aduce acasă.
Bătrânul meu prieten Abdullah mi-a spus simplu, „Eşti în Barbados, Neville. Vrei
să fii acolo; oriunde vrei să fii, acolo eşti. Trăieşte ca şi când eşti şi vei fi aceea”.

Acestea sunt cele două perspective asupra lumii la dispoziţia fiecărui om. Nu-mi
pasă cine eşti. Orice copil născut din femeie, indiferent de rasă, etnie ori credinţă,
dispune de două perspective distincte asupra lumii.
Eşti fie omul firesc, cel care „nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el”, în focarul său limitat, „sunt nebunie [şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele
se judecă duhovniceşte”]. Sau eşti omul duhovnicesc, spiritual, cel care primeşte,
percepe lucrurile dincolo de limitările simţurilor sale, fiindcă toate lucrurile sunt
realităţi ACUM într-o lume dimensional mai mare. Nu trebuie să aştepţi patru luni până
la seceriş.
Eşti fie femeia samarineancă fie Iisus la fântână. Eşti omul ce aşteaptă pe cele
Cinci Pridvoare pentru tulburare şi cineva care să-l arunce în scăldătoare; sau eşti cel
care îţi porunceşte să te scoli şi să umbli în ciuda altora care aşteaptă.
Eşti tu omul de după mormintele din cimitir aşteptând şi implorând să nu fii
curăţat, fiindcă nu vrei să fii curăţat de prejudecăţile tale? Unul dintre cele mai grele
lucruri pentru om, acela de a renunţa la superstiţiile sale, la prejudecăţile lui. Se
agaţă de acestea de parcă ele ar fi comoara comorilor.
Când devii curăţat şi eşti liber, atunci pântecul, propria ta minte, este automat
vindecată. Devine teren arat unde seminţele, dorinţele tale, pot prinde rădăcină şi
creşte în manifestare. Pruncul pe care îl porţi acum în inima ta este obiectivul tău
actual. Dorul tău actual este un prunc ce e ca şi când ar fi beteag. Dacă-ţi asumi acum
ceea ce ai vrea să fii, pruncul devine pentru o clipă mort, fiindcă nu mai e nicio
tulburare.
 Nu poţi fi tulburat când simţi că eşti ceea ce vrei să fii, deoarece, dacă simţi că
eşti ceea ce voiai să fii, eşti satisfăcut în acea asumpţie. Altora, care judecă
superficial, le pare că nu-ţi mai doreşti acel lucru, aşa că pentru ei, dorinţa, sau
copila, e moartă. Ei cred că ţi-ai pierdut ambiţia fiindcă nu îţi mai discuţi ambiţia
secretă.
Te-ai pliat complet ideii. Ţi-ai asumat că eşti ceea ce vrei să fii. Ştii că „nu e
moartă, ci doarme”. „Mă duc să o trezesc”.
Umblu în asumpţia că sunt, şi umblând astfel, o trezesc uşurel. Apoi, când ea se
trezeşte, voi face lucrul firesc, natural, îi voi da să mănânce. Nu mă voi lăuda cu asta şi
nu voi spune altora, pur şi simplu plec fără a spune nimănui. Hrănesc această stare,
care acum îmi place, cu atenţia mea. O ţin vie în lumea mea devenind atent supra ei.

Lucrurile asupra cărora nu sunt atent se estompează şi se retrag înlăuntrul lumii

mele, indiferent care sunt acestea. Ele încă nu s-au născut şi rămân astfel nehrănite. Le
dau naştere prin faptul că devin conştient de a fi acele lucruri. Când le întrupez
înlăuntrul lumii mele, acesta nu este sfârşitul. Acesta este începutul. Acum sunt o
mamă ce trebuie să-şi ţină vie această stare acordându-i atenţie. În ziua în care nu sunt
atent, mi-am retras laptele dinspre ea şi se estompează în lumea mea, pe măsură ce eu
devin atent asupra altor lucruri în lumea mea.

Poţi ori să fii atent asupra limitărilor şi să le hrăneşti pe acestea, făcându-le

cât munţii, ori să fii atent asupra dorinţei tale; dar pentru a deveni atent, trebuie
să-ţi asumi că eşti deja ceea ce voiai să fii.

Deşi astăzi vorbim despre focarele tri-dimensional şi cvadri-dimensional, să nu

crezi nici pentru o secundă că aceşti învăţători antici nu erau pe deplin conştienţi de
aceste două centre distincte de gândire dinlăuntrul minţilor tuturor oamenilor. Ei le-au
personificat pe acestea două şi au încercat să arate omului că singurul lucru care îl
privează de a fi omul care ar putea fi este obişnuinţa.
Deşi nu e lege, fiecare psiholog îţi va spune că obișnuinţa este cea mai
inhibantă forţă din lume. Limitează complet omul şi îl leagă şi îl face total orb la ceea
ce, altfel, ar trebui să fie.

Începe acum să vezi mental şi să te simţi drept ceea ce vrei să fii, şi

ospătează-te din acea senzaţie dimineaţa, prânz şi seara.
Am periat de-a dreptul Biblia căutând după un interval de timp mai lung de trei
zile şi nu l-am găsit nicăieri.
„Iisus a răspuns şi le-a zis: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”,
Ioan 2:19.
„Pregătiţi-vă merinde de drum, că după trei zile veţi trece peste Iordanul
acesta, ca să mergeţi şi să luaţi în stăpânire pământul pe care Domnul Dumnezeul
părinţilor voştri are să vi-l dea”, Iosua 1:11.
 Dacă mi-aş putea satura mintea complet cu o senzaţie şi aş umbla ca şi când ar
fi fost deja un fapt împlinit, mi se făgăduieşte (şi nu pot găsi nicio negare în această
privinţă în această măreaţă carte) că nu e nevoie de mai mult de o dietă de trei zile,
dacă îi rămân fidel acesteia. Dar trebuie să fiu onest în ceea ce o priveşte. Dacă-mi
schimb dieta în cursul unei zile, extind intervalul de timp.
Mă întrebi, „Dar cum pot şti care e intervalul?”
Tu, numai tu determini intervalul.
Avem azi, în lumea noastră modernă, un mic cuvânt care ne derutează pe cei
mai mulţi dintre noi. Ştiu că mă deruta şi pe mine, până ce am început să sap mai
adânc. Cuvântul este „acţiune”. Acţiunea se presupune a fi cel mai fundamental lucru
din lume. Nu e un atom, e chiar mai fundamental. Nu e parte a unui atom, ca un
electron de exemplu, este mai fundamental de atât. I se spune unitate
cvadri-dimensională. Cel mai fundamental lucru din lume este acţiunea.

Mă întrebi, „Ce e acţiunea?”. Fizicienii noştri ne spun că e energie înmulţită cu

timp. Devenim şi mai derutaţi şi zicem, „‚Energie ori timp’, OK, ce înseamnă asta?”.
Ei răspund, „Nu există răspuns la un stimul, oricât de intens ar fi stimulul, decât
dacă rezistă o anumită durată de timp”. Trebuie să fie o rezistenţă minimă la stimul, ori
nu există răspuns. Pe de altă parte, nu există răspuns la timp, decât dacă există un grad
minim de intensitate.
Astăzi, cel mai fundamental lucru din lume se numeşte acţiune, ori pur şi simplu
energie înmulţită cu timp [vezi „constanta Planck” din domeniul fizicii cuantice].
Biblia ne-o dă ca fiind trei zile; durata este de [maximum] trei zile pentru un
răspuns în lumea aceasta. Dacă mi-aş asuma acum că sunt ceea ce vreau să fiu, şi dacă
sunt fidel acestei asumpţii şi păşesc de parcă aş fi, cea mai lungă întindere pentru
realizarea ei este de trei zile.
Dacă este ceva în această seară ce ai vrea cu adevărat pe lumea asta, atunci
experimentează în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi oase de ţi-ai fi realizat
deja scopul şi apoi astupă-ţi urechile şi acoperă-ţi ochii la toate cele care neagă
realitatea asumpţiei tale.

Dacă faci asta, vei fi capabil să-mi spui înainte de a pleca din acest oraş al Los
Angeles-ului că ţi-ai realizat ceea ce era numai o dorinţă când ai venit aici. Va fi
plăcerea mea să mă bucur împreună cu tine cunoscând că acea copilă ce era aparent
moartă e acum vie. Această copilă într-adevăr nu era moartă, dormea numai. O
hrăneşti în tăcerea ce va urma, fiindcă ai mâncare de care nimeni altcineva nu ştie.
Îi dai hrană şi ea devine o realitate înviată înlăuntrul lumii tale. Apoi îţi poţi
împărtăşi bucuria cu mine şi eu mă pot încânta de veselia ta.
Scopul acestor lecţii este de a-ţi reaminti despre legea fiinţei tale, legea
conştienţei; tu eşti acea lege. Erai numai neconştient de acţiunea ei. Ai hrănit şi ţinut
astfel în viaţă lucruri pe care nu voiai să le exprimi înlăuntrul lumii acesteia.
 Acceptă-mi provocarea şi pune această filosofie la încercare. Dacă nu
funcţionează, nu ar trebui să o foloseşti drept mângâiere. Dacă nu este adevărată,
trebuie să o lepezi complet. Eu însă ştiu că este adevărată.
Tu nu o vei şti până ce nu vei fi încercat fie să o confirmi fie să o demontezi.

Prea mulţi dintre noi ne-am alăturat „ismelor” şi ne temem să le punem la

încercare fiindcă simţim că am putea eşua; şi, atunci, cum stăm? Ne prea vrând de fapt
să cunoaştem adevărul în privinţa sa, ezităm în a fi suficient de îndrăzneţi pentru a-l
pune la încercare. Spui, „Ştiu că ar funcţiona într-un fel sau altul. Nu prea vreau
să-ncerc. Cât încă nu l-am infirmat, încă mă pot mângâia cu el”.

Acuma nu te păcăli singur, nu crede nici pentru o clipă că eşti înţelept.

Confirmă sau infirmă această lege. Ştiu că, de vei încerca să o infirmi, o vei
confirma de fapt, şi eu voi fi cel mai câştigat din confirmarea asta a ta, nu în bani, nu în
lucruri, ci pentru că devii şi tu roada vie a ceea ce cred şi predau eu în lumea asta. E
mult mai bine să te am drept un om de succes şi satisfăcut după aceste cinci zile de
instruire decât să te văd plecând nesatisfăcut. Sper că vei fi suficient de îndrăzneţ să
pui la încercare aceste instrucţiuni şi fie să le dovedeşti, fie să le infirmi.

Acum, înainte de a intra în perioada de tăcere, voi explica din nou tehnica pe
scurt. Avem două tehnici în aplicarea acestei legi. Fiecare de aici trebuie să ştie exact
ce vrea. Trebuie să ştii că, de nu îl vei obţine în seara asta, mâine vei fi la fel de doritor
în privinţa acestui obiectiv.

Când ştii exact ce vrei, construieşte în ochiul minţii tale un singur eveniment
simplu care implică împlinirea dorinţei tale, un eveniment în care predomină sinele.
În loc de a sta în urmă şi de a privi la tine însuţi ca şi când ai fi pe un ecran, fii tu
actorul din piesă.

Rezumă evenimentul la o singură acţiune. Dacă urmează să dai mâna cu

cineva pentru că asta implică împlinirea dorinţei tale, atunci fă asta, dar numai asta.
Nu da mâna pentru ca apoi să mergi în imaginaţia ta la o petrecere sau cine mai ştie
ce. Limitează-ţi acţiunea la o simplă strângere de mâini şi fă-o iar şi iar, până ce
strângerea aceea dobândeşte soliditatea şi distincţia realităţii.

Dacă simţi că nu poţi rămâne fidel unei acţiuni, vreau să-ţi defineşti acum
obiectivul şi apoi să condensezi ideea, care este dorinţa ta, într-o singură frază, o
frază care implică împlinirea dorinţei tale, o frază ca, „Nu-i aşa că-i minunat?”.
Sau, dacă m-aş simţi recunoscător fiindcă aş considera că cineva mi-a
intermediat împlinirea dorinţei, aş putea spune, „Mulţumesc”, şi aş repeta aceasta
cu trăire iar şi iar, ca pe un cântec de leagăn, până ce mintea mea ar fi învăluită de
unica senzaţie a recunoştinţei.
 Acum vom sta tăcuţi în aceste scaune, cu ideea care implică împlinirea dorinţei
noastre condensată într-o singură frază ori într-un singur gest. Ne vom relaxa şi
imobiliza trupurile fizice. Apoi, să experimentăm în imaginaţie senzaţia pe care fraza
noastră condensată sau gestul o afirmă.

Dacă te imaginezi dând mâna cu altă persoană, nu-ţi folosi mâna fizică, las-o să
rămână nemişcată. Dar imaginează-ţi că în interiorul mâinii tale este o mână mai
subtilă, mai adevărată, care poate fi scoasă în imaginaţia ta. Pune-ţi mâna imaginară în
mâna imaginară a prietenului tău ce stă înaintea ta şi simte strângerea. Ţine-ţi corpul
fizic nemişcat chiar dacă devii activ mental în ceea ce eşti pe cale să începi.

Acum vom intra în tăcere...

 Din afara
acestei lumi

de Neville
1948
 CUPRINS

Capitolul 1 — GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ, p. 3

Capitolul 2 — ASUMPŢIILE DEVIN REALITĂŢI, p. 9

Capitolul 3 — PUTEREA IMAGINAŢIEI, p. 13

Capitolul 4 — NIMENI DE SCHIMBAT AFARĂ DE SINE, p. 17

 Capitolul 1
GÂNDIREA CVADRI-DIMENSIONALĂ

„Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.”
– Ioan 14:29

Mulţi oameni, eu inclusiv, am observat evenimente înainte ca acestea să se fi produs;

adică, înainte ca ele să se fi petrecut în această lume tri-dimensională. Din moment ce omul
poate observa un eveniment înainte ca el să se petreacă în cele trei dimensiuni ale spaţiului,
atunci viaţa pe pământ trebuie că progresează conform unui plan, şi acest plan trebuie că
există altundeva, în altă dimensiune, şi că se desfăşoară lent prin spaţiul nostru.
Dacă evenimentele ce se petreceau nu existau încă în lumea asta când erau observate,
atunci, urmând logica, ele trebuie să fi fost din afara acestei lumi. Şi orice e de văzut
ACOLO înainte de a se petrece AICI trebuie să fie „pre-determinat” din punctul de vedere al
omului treaz într-o lume tri-dimensională.
Se ridică aşadar întrebarea: „Suntem noi capabili să ne alterăm viitorul?”
Obiectivul meu în scrierea acestor pagini este acela de a indica posibilităţile intrinseci
ale omului, de a arăta că omul îşi poate altera viitorul său; iar, astfel alterat, formează din nou
o secvenţă determinantă ce începe din punctul de interferenţă – un viitor ce va fi compatibil
cu alterarea. Cea mai remarcabilă caracteristică a viitorului omului este flexibilitatea
acestuia. Este determinat de atitudinile lui, mai curând decât de acţiunile lui. Piatra de
temelie pe care se zidesc toate lucrurile este conceptul omului despre sine însuşi. El se poartă
aşa cum o face şi are experienţele pe care le are deoarece conceptul său despre sine este cel
care este, şi nu din alte motive. De-ar fi avut un alt concept despre sine, s-ar fi purtat diferit.
O schimbare a conceptului de sine îi alterează automat viitorul: iar o schimbare oarecare a
seriei sale de experienţe viitoare îi alterează reciproc şi conceptul său despre sine. Asumpţiile
omului, pe care el le priveşte ca fiind lipsite de importanţă, produc efecte considerabile;
aşadar omul ar trebui să-şi revizuiască estimarea unei asumpţii şi să-i recunoască puterea
creativă.
Toate schimbările se produc în conştienţă. Viitorul, deşi pregătit în fiecare detaliu în
avans, are mai multe urmări. Avem în faţa noastră în fiecare clipă a vieţii posibilitatea de a
alege pe care dintre diferitele viitoruri îl vom avea.
Sunt de fapt două perspective asupra lumii, pe care le are fiecare – un focar „firesc”,
natural şi unul „duhovnicesc”, spiritual. Învăţătorii antici îi spuneau celui natural „mintea
carnală” şi celuilalt, „mintea lui Hristos”. Le putem clasifica drept conştienţă trează
obişnuită, guvernată de simţurile noastre, şi o imaginaţie controlată, guvernată de dorinţă.
 Recunoaştem aceşti doi centri distincţi de gândire în afirmaţia, „Omul firesc nu
primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le
înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” [1Corinteni 2:14].
Viziunea naturală limitează realitatea la momentul numit ACUM. Pentru viziunea
naturală, trecutul şi viitorul sunt pur imaginare. Viziunea spirituală, pe de altă parte, vede
conţinuturile timpului. Vede evenimentele distincte şi separate ca obiecte în spaţiu. Trecutul
şi viitorul sunt un întreg actual pentru viziunea spirituală. Ce e mental şi subiectiv pentru
omul natural este concret şi obiectiv pentru omul spiritual.
Obişnuinţa de a vedea numai ceea ce ne permit simţurile noastre ne lasă complet orbi
la ceea ce, altfel, am putea vedea. Pentru a cultiva abilitatea de a vedea nevăzutul, ar trebui să
ne dezlegăm deliberat şi frecvent minţile de evidenţa simţurilor şi să ne focalizăm atenţia
asupra unei stări invizibile, simţind-o mental şi percepând-o până ce dobândeşte întreaga
claritate a realităţii.
Gândul zelos, concentrat, focalizat într-o anumită direcţie, închide în afară alte
senzaţii şi le face să dispară. Trebuie numai să ne concentrăm asupra stării dorite pentru a o
vedea. Obiceiul retragerii atenţiei dinspre zona senzorială şi concentrarea ei asupra
nevăzutului ne dezvoltă perspectiva spirituală şi ne face capabili să trecem dincolo de lumea
simţurilor, pentru a vedea ceea ce altfel e invizibil. „Cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii”, Romani 1:20. Această viziune este complet independentă de facultăţile
naturale. Deschide-o şi însufleţeşte-o! Fără ea, aceste instrucţiuni sunt inutile, căci „cele ale
Duhului […] se judecă duhovniceşte”.
O simplă practică ne va convinge că putem, controlându-ne imaginaţia, să ne
remodelăm viitorul în armonie cu dorinţa noastră. Dorinţa este motorul acţiunii. Nu am putea
mişca un singur deget dacă nu am avea o dorinţă de a-l mişca. Indiferent ce facem, urmăm
dorinţa care ne domină mintea la un moment-dat. Când rupem un obicei, dorinţa noastră de
a-l rupe e mai mare decât dorinţa de a continua obiceiul.

Dorinţele care ne împing la acţiune sunt acelea care ne ţin atenţia. O dorinţă este
numai o conştiinţă a ceva ce ne lipseşte şi de care avem nevoie pentru a ne face viaţa mai
plăcută. Dorinţele au întotdeauna un câştig personal în vedere, cu cât mai mare câştigul
anticipat, cu atât mai intensă dorinţa. Nu există dorinţă absolut neegoistă. Când nu e nimic de
câştigat, nu există dorinţă şi, prin urmare, nici acţiune.
Omul spiritual vorbeşte omului natural prin limbajul dorinţei. Cheia de a progresa în
viaţă şi de a-ţi împlini visele stă în supunerea voită vocii acestuia. Supunere neşovăielnică în
faţa vocii acestuia înseamnă o asumpţie imediată a dorinţei împlinite. A dori o stare
înseamnă a o avea. Cum spunea Pascal, „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”.
Omul, asumându-şi sentimentul dorinţei sale împlinite, şi apoi trăind şi purtându-se
conform acestei credinţe, îşi alterează viitorul în armonie cu asumpţia sa.
 Asumpţiile trezesc ceea ce afirmă. De îndată ce omul îşi asumă sentimentul dorinţei
sale împlinite, Sinele său cvadri-dimensional găseşte căi pentru atingerea scopului, descoperă
metode pentru realizarea acestuia.
Nu ştiu definiţie mai clară a mijloacelor prin care ne realizăm dorinţele decât de A
EXPERIMENTA ÎN IMAGINAŢIE CEEA CE AM EXPERIMENTA ÎN CARNE ŞI OASE
DACĂ NE-AM ATINGE SCOPUL. Această experimentare imaginară a finalului, prin
recunoaştere, determină mijloacele. Sinele cvadri-dimensional construieşte apoi cu
perspectiva sa mai largă mijloacele necesare pentru realizarea finalului recunoscut.
Minţii nedisciplinate îi pare dificil să-şi asume o stare care e negată de simţuri.
Dar iată o tehnică ce face simplă „chemarea la fiinţă a celor ce încă nu sunt” [Romani
4:17], adică, de a întâlni un eveniment înainte ca acesta să se petreacă.
Oamenii au obiceiul de a bagateliza importanţa lucrurilor simple. Dar această formulă
simplă de schimbare a viitorului a fost descoperită după ani de căutare şi experimentare.

Primul pas în schimbarea viitorului este DORINŢA, adică, defineşte-ţi

obiectivul – să ştii precis ce vrei.

Al doilea, construieşte un eveniment pe care crezi că-l vei petrece IMEDIAT

DUPĂ împlinirea dorinţei tale – un eveniment care sugerează împlinirea dorinţei tale –
ceva în care va predomina acţiunea Sinelui.

Al treilea, imobilizează-ţi corpul fizic şi indu-ţi o stare asemănătoare somnului –

aşează-te pe un pat sau într-un scaun, imaginându-ţi că îţi este somn. Apoi, cu pleoapele
închise şi atenţia ta focalizată asupra acţiunii pe care vrei să o experimentezi în
imaginaţie, simte-te mental în însăşi acea acţiune, imaginând în tot acest timp că tu
îndeplineşti acţiunea aici şi acum.
Trebuie ca întotdeauna să participi în acţiunea imaginară; nu numai să stai înapoi şi
să priveşti, ci să simţi că tu îndeplineşti într-adevăr acţiunea, astfel încât senzaţia imaginară
este reală pentru tine. Este important să-ţi aminteşti mereu că acţiunea propusă trebuie să fie
una care URMEAZĂ împlinirii dorinţei tale. De asemenea, trebuie să te simţi în acţiune până
ce dobândeşte în întregime dinamismul şi distincţia realităţii.
De exemplu, să presupunem că doreşti o promovare la serviciu. A fi felicitat ar fi un
eveniment pe care l-ai petrece imediat după împlinirea dorinţei tale. După ce ţi-ai ales această
acţiune ca fiind cea pe care o vei experimenta în imaginaţie, imobilizează-ţi corpul fizic şi
indu-ţi o stare asemănătoare somnului, o stare soporifică, dar una în care încă eşti capabil să-
ţi controlezi direcţia gândurilor, o stare în care eşti atent fără efort. Acum, vizualizează-ţi un
prieten stându-ţi înainte. Pune-ţi mâna imaginară într-a lui. Simte-o mai întâi ca fiind solidă
şi reală, apoi poartă cu el o conversaţie imaginară în armonie cu acţiunea. Nu te vizualiza pe
tine la o oarecare distanţă în spaţiu şi la o oarecare distanţă în timp fiind felicitat pentru
norocul ce a dat peste tine.
 În schimb, fă din altundeva AICI şi din viitor ACUM. Evenimentul viitor este o
realitate ACUM într-o lume dimensional mai mare şi, surprinzător, acum-ul din lumea
dimensional mai mare este echivalentul lui AICI în spaţiul obişnuit tri-dimensional al vieţii
de zi cu zi.
Diferenţa dintre A TE SIMŢI pe tine în acţiune, aici şi acum, şi a te vizualiza pe tine
în acţiune, ca şi când ai fi pe un ecran de cinematograf, este diferenţa dintre succes şi eşec.
Diferenţa va fi însemnată dacă te vei vizualiza acum urcând o scară. Aşadar, cu pleoapele
închise, imaginează-ţi că scara aceea este chiar în faţa ta şi SIMTE-TE urcând-o în fapt.

Dorinţa, imobilitatea fizică apropiată somnului şi acţiunea imaginară în care Sinele

predomină AICI ŞI ACUM nu sunt numai factori importanţi în alterarea viitorului, ci sunt şi
condiţiile esenţiale în proiectarea conştientă a Sinelui spiritual.

Când corpul fizic este imobilizat şi devenim stăpâniţi de ideea de a face ceva – dacă
ne imaginăm că o facem AICI ŞI ACUM şi menţinem acţiunea imaginară în desfăşurare până
ce adormim – e destul de probabil să ne trezim în afara corpului fizic, într-o lume mai mare
dimensional şi să ne descoperim având un focar mai mare dimensional, făcând real ceea ce
doream şi imaginam că făceam în carne şi oase. Dar fie că ne trezim, fie că nu, interpretăm
într-adevăr acţiunea în lumea cvadri-dimensională, şi o vom reinterpreta în viitor şi aici, în
lumea tri-dimensională.
Experienţa m-a învăţat să limitez acţiunea imaginară, să condensez ideea ce va fi
obiectul meditaţiei mele într-un singur act şi să-l rejoc iar şi iar, până ce dobândeşte
sentimentul realităţii. Altfel, atenţia va hoinări pe drumuri lăturalnice şi grămezi de imagini
asociate se vor înfăţişa atenţiei, iar în câteva secunde acestea mă vor purta la sute de
kilometri de obiectivul meu în termeni spaţiali şi la ani depărtare în cei temporali.
Dacă ne hotărâm să urcăm scările dintre două anumite etaje, fiindcă acest eveniment
va urma cel mai probabil realizării dorinţei noastre, atunci trebuie să ne limităm acţiunea la
urcatul acelor anumite scări. Dacă ne va hoinări atenţia, o aducem înapoi la sarcina ei de a
urca acele trepte şi continuăm să le urcăm până ce acţiunea imaginară are întreaga soliditate
şi distincție a realităţii. Ideea trebuie să fie menţinută în câmpul prezentării fără niciun
sensibil efort din partea noastră. Trebuie, cu minimum de efort, să ne îmbibăm mintea cu
sentimentul dorinţei împlinite.
Somnolenţa facilitează schimbarea, deoarece favorizează atenţia fără efort, dar nu
trebuie împinsă în starea de somn, cea în care nu mai suntem capabili să ne controlăm
mişcările atenţiei, ci doar într-un grad moderat de somnolenţă în care suntem încă în stare să
ne dirijăm gândurile. Un foarte eficient mod de a întrupa o dorinţă este acela de a asuma
sentimentul dorinţei împlinite şi apoi, într-o stare relaxată şi soporifică, să repetăm iar şi iar,
ca pe un cântec de leagăn, orice frază scurtă care implică împlinirea dorinţei, precum
„Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc”, ca şi când ne-am adresa unei puteri superioare pentru
că a făcut lucrul acela pentru noi.
 Dacă, totuşi, căutăm o proiecţie conştientă într-o lume dimensional mai mare, atunci
trebuie să menţinem acţiunea în desfăşurare până în momentul în care adormim.
Experimentează în imaginaţie, cu toată distincţia realităţii, ceea ce ai experimenta în
carne şi oase când îţi vei fi atins scopul şi vei întâlni acel prilej, în viitor, aşa cum l-am
întâlnit în imaginaţie. Hrăneşte mintea cu premise – adică, afirmaţii presupus a fi adevărate,
deoarece asumpţiile, deşi false, dacă se persistă în ele până ce dobândesc sentimentul
realităţii, se vor întări în fapt. Pentru o asumpţie, toate mijloacele care promovează realizarea
ei sunt bune. Influenţează comportamentul tuturor, inspirând în toţi mutările, acţiunile şi
cuvintele care duc spre împlinirea ei.
Pentru a înţelege cum îşi modelează omul viitorul în armonie cu asumpţia sa – prin
simpla experimentare în imaginaţia lui a ceea ce ar experimenta în realitate dacă ar fi să -şi
realizeze scopul – trebuie să ştim ce înţelegem printr-o lume dimensional mai mare, căci într-
o lume dimensional mai mare intrăm pentru a ne altera viitorul. Aşadar, pentru a schimba
condiţiile de aici, în cele trei dimensiuni ale spaţiului, trebuie mai î ntâi să le schimbăm în
cele patru dimensiuni ale spaţiului.

Omul nu ştie exact ce se înţelege printr-o lume dimensional mai mare, şi va nega, fără
îndoială, existenţa unui dimensional mai-mare Sine. El e destul de familiarizat cu cele trei
dimensiuni – lungime, lăţime şi înălţime – şi crede că, de ar fi o cvadri-dimensiune, ar trebui
să fie la fel de evidentă pentru el precum dimensiunea lungimii, lăţimii şi înălţimii [ori „a
mărimii şi formei”, n.tr.].
Acuma, o dimensiune nu e o linie. E orice fel în care poate fi măsurat un lucru,
complet diferit de toate celelalte feluri. Adică, pentru a măsura un corp cvadri-dimensional, îl
măsurăm pur şi simplu oricum altfel decât după lungime, lăţime şi înălțime. Există oare
vreun fel de a măsura un obiect în afară de lungime, lăţime şi înălţime?
Timpul îmi măsoară viaţa fără a se folosi de cele trei dimensiuni ale lungimii, lăţimii
şi înălţimii. Nu există un aşa-zis „obiect instantaneu”. Apariţia şi dispariţia acestuia sunt
măsurabile. Rezistă pentru o lungime definită de timp. Îi putem măsura durata vieţii fără a
folosi dimensiunea lungimii, lăţimii şi înălţimii. Timpul este categoric al patrulea fel de a
măsura un obiect.
Cu cât are mai multe dimensiuni, cu atât devine mai plin de substanţă şi de realitate.
O linie dreaptă, care se află în întregime într-o singură dimensiune, dobândeşte formă, masă
şi substanţă prin adăugire de dimensiuni. Ce calitate nouă i-ar da timpul, a patra dimensiune,
calitate care ar face-o la fel de vast-superioară corpurilor, precum superioare sunt corpurile
suprafeţelor şi suprafeţele liniilor?
Timpul este un mijloc de schimbare în experienţă, fiindcă orice schimbare necesită
timp.
Noua calitate este schimbarea.
 Observă că, dacă tăiem un corp oarecare, secţiunea sa transversală va fi o suprafaţă;
tăind o suprafaţă, obţinem o linie, şi tăind o linie obţinem un punct. Aceasta înseamnă că un
punct este numai o secţiune transversală a unei linii; care e, la rândule ei, doar o secţiune
transversală a unei suprafeţe; care e, la rândul său, numai o secţiune transversală a unui corp;
care este, la rândul lui, dacă îl ducem spre concluzia logică, numai o secţiune a obiectului
cvadri-dimensional.

Nu putem evita deducţia că toate obiectele tri-dimensionale sunt numai secţiuni

transversale ale corpurilor cvadri-dimensionale. Ceea ce înseamnă: când te întâlnesc pe tine,
întâlnesc o secţiune transversală a cvadri-dimensionalului tu – cvadri-dimensionalul Sine
care nu e văzut. Pentru a vedea Sinele cvadri-dimensional, trebuie să văd fiecare secţiune
transversală, ori viaţa ta de la naştere până la moarte, şi să le văd pe toate co -existând.
Focarul meu ar trebui să ia întreaga dispunere de impresii senzoriale pe care le -ai
experimentat pe pământ, plus acelea pe care le-ai putea experimenta. Ar trebui să le văd, nu
în ordinea în care au fost experimentate de tine, ci ca un întreg actual. Fiindcă
SCHIMBAREA este caracteristica celei de-a patra dimensiuni, ar trebui să le văd în starea de
flux – ca un întreg viu, animat.
Acuma, dacă avem toate astea clar fixate în minţile noastre, ce înseamnă aceasta
pentru noi în această lume tri-dimensională? Înseamnă că, de ne-am putea mişca pe lungimea
timpului, am putea vedea viitorul şi l-am putea altera dacă am dori. Lumea aceasta, pe care o
credem atât de solid de reală, este o umbră din care, şi dincolo de care, putem oricând trece.
Este o abstracţie, o separare dintr-o lume fundamental şi dimensional mult mai mare – o
lume mult mai fundamentală extrasă dintr-o lume încă şi mai mare fundamental şi
dimensional – şi tot aşa spre infinit. Absolutul este de neatins prin orice mijloc de analiză,
indiferent cât de multe dimensiuni adăugăm lumii.
Omul poate dovedi existenţa unei lumi dimensional mai mari prin simpla focalizare a
atenţiei sale asupra unei stări invizibile şi imaginându-şi că o vede şi că o simte. Dacă
rămâne concentrat în această stare, mediul său actual se va petrece, iar el se va trezi într-o
lume dimensional mai mare, unde obiectul contemplării sale va fi văzut ca o realitate
concret-obiectivă. Simt intuitiv că, de şi-ar separa gândurile de această lume dimensional mai
mare şi s-ar retrage încă şi mai departe înlăuntrul minţii lui, ar provoca o externalizare a
timpului. Ar descoperi că, de fiecare dată când se retrage înlăuntrul minţii sale şi ar provoca
o externalizare a timpului, spaţiul devine dimensional mai mare. Şi el ar concluziona astfel că
atât timpul cât şi spaţiul sunt seriale, iar drama vieţii este numai o căţărare pe grămada de
timp dimensional multiplu.
Savanţii vor explica într-o bună zi DE CE există un Univers Serial. Dar în practică,
mai important este CUM folosim acest Univers Serial pentru a ne schimba viitorul. Pentru a
schimba viitorul, trebuie să ne preocupe numai două lumi din seria infinită : lumea pe care o
cunoaştem prin raţiunea organelor noastre trupeşti şi lumea pe care o percepem independent
de organele noastre senzoriale.
 Capitolul 2
ASUMPŢIILE DEVIN REALITĂŢI

Oamenii cred în realitatea lumii lor exterioare fiindcă ei nu ştiu cum să-şi
focalizeze şi condenseze propriile abilităţi de a pătrunde prin suprafaţa ei subţire.
Această carte are un singur scop – înlăturarea vălului simţurilor – călătoria într-altă lume.
Pentru a îndepărta vălul simţurilor, nu apelăm la cine ştie ce mare efort; lumea concretă
dispare de îndată ce ne luăm atenţia dinspre ea.

Avem numai de a ne concentra asupra stării dorite pentru a o vedea mental; dar
pentru a-i da realitate astfel încât să devină un fapt concret, trebuie să ne focalizăm atenţia
asupra stării dorite până ce dobândeşte sentimentul realităţii. Când, prin atenţie concentrată,
dorinţa noastră pare a fi dobândit distincţia şi sentimentul realităţii, i-am dat dreptul de a
deveni un fapt vizibil şi concret.

Dacă este dificil să-ţi controlezi direcţia atenţiei cât eşti în starea asemănătoare
somnului, s-ar putea să găseşti că privirea fixă asupra unui obiect este foarte eficientă. Nu
privi la suprafaţa lui, ci mai degrabă în el şi dincolo de orice obiect precum peretele, un
covor ori orice altceva ce are substanţă. Caută să-ţi redea cât mai puţină reflexie. Imaginează-
ţi apoi că în această substanţă vezi şi auzi ceea ce vrei să vezi şi să auzi până ce atenţia ta este
ocupată exclusiv de starea imaginată.
La sfârşitul meditaţiei tale, când te trezeşti din visul treaz controlat, te simţi de parcă
te-ai fi întors dintr-o mare depărtare. Lumea vizibilă pe care ai exclus-o revine în conştienţă
şi, prin însăşi prezenţa sa, te informează că te-ai amăgit singur crezând că obiectul
contemplării tale era real; dar, dacă ştii că una şi singura realitate e conştienţa, vei rămâne
fidel viziunii tale, şi prin această atitudine mentală susţinută îţi vei confirma darul realităţii,
dovedind că ai puterea de a da realitate dorinţelor tale, astfel încât să devină fapte vizibile
concrete.

Defineşte-ţi idealul şi concentrează-ţi atenţia asupra ideii de a te identifica pe tine

însuţi cu idealul tău. Asumă-ţi sentimentul de a fi acel ideal – sentimentul pe care-l vei avea
atunci când vei fi întruchipat acel ideal. Trăieşte şi acţionează apoi cu această convingere.
Această asumpţie, deşi negată acum de simţuri, dacă persişti în ea, va deveni o realitate. Vei
cunoaşte când vei fi reuşit în fixarea stării dorite în conştienţă pur şi simplu privind mental la
oamenii pe care îi ştii.
În dialogurile cu tine însuţi eşti mai puţin inhibat şi mai sincer decât în
conversaţiile cu alţii, aşadar şansa de auto-analiză se iveşte atunci când eşti surprins de
propriile tale conversaţii mentale cu alţii. Dacă îi vezi la fel cum îi vedeai în trecut, atunci
nu ţi-ai schimbat conceptul de sine, căci toate schimbările de concepte de sine duc la o relaţie
schimbată cu lumea.
 În meditaţia ta, îngăduie celorlalţi să te vadă aşa cum te-ar vedea dacă acest nou
concept de sine ar fi o realitate concretă. Mereu te înfăţişezi altora ca întruparea idealului pe
care îl inspiri. Aşadar, în meditaţie, când îi contemplezi pe alţii, trebuie să fii văzut mental de
ei aşa cum ai fi văzut fizic de ei dacă acest nou concept de sine ar fi un fapt obiectiv; adică,
în meditaţie, imaginezi că ei te văd exprimând ceea ce doreşti tu să fii.
Dacă-ţi asumi că eşti ceea ce vrei să fii, dorinţa ta este împlinită şi, în împlinire,
întreaga „năzuinţă de a fi” este neutralizată [– este de acum o realitate]. Nu poţi continua să
doreşti ceea ce s-a realizat. Dorinţa ta nu este ceva pe care te osteneşti să o realizezi, este
recunoaşterea a ceva ce deja ai. Este asumarea sentimentului de a fi ceea ce doreşti să fii. A
crede şi a fi sunt unul şi acelaşi lucru. Creatorul şi concepţia sa una sunt, aşadar, ceea ce
te concepi pe tine a fi nu poate fi vreodată prea departe, aşa cum nu poate fi nici foarte
aproape, căci însăşi apropierea tot separare implică. „De poţi crede, toate sunt cu
putinţă celui ce crede” [Marcu 9:23]. Fiinţarea este substanţa lucrurilor la care se aspiră,
evidenţa lucrurilor nevăzute încă [„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea
lucrurilor celor nevăzute”, Evrei 11:1]. Dacă-ţi asumi că eşti ceea ce-ţi doreşti să fii, atunci
îi vei vedea pe ceilalţi aşa cum sunt ei în relaţie cu asumpţia ta.
Dacă, pe de altă parte, binele celorlalţi este ceea ce-ţi doreşti, atunci, în meditaţie,
trebuie să ţi-i reprezinţi pe ceilalţi ca fiind deja ceea ce-ţi doreşti să fie. Prin dorinţă te înalţi
deasupra sferei tale actuale şi drumul de la tânjire la împlinire este scurtat pe măsură ce
experimentezi în imaginaţie tot ceea ce ai experimenta în carne şi oase, dacă ai fi deja
întruparea idealului care ai dorit să fii.

Am afirmat că omul are înaintea lui în fiecare moment din timp posibilitatea de a
alege care din cele mai multe viitoruri va întâlni. Dar se ridică întrebarea: „Cum se poate una
ca asta, din moment ce experienţele omului, treaz în lumea tri-dimensională, sunt
predeterminate?”, aşa cum sugerează observarea de către el a unui eveniment înainte ca
acesta să se producă. Această abilitate de a schimba viitorul va fi înţeleasă dacă asemănăm
experienţele vieţii pe pământ cu rândurile acestei pagini. Omul experimentează evenimente
pe pământ separat şi succesiv, în acelaşi fel în care experimentezi tu acum cuvintele acestei
pagini. Imaginează-ţi că fiecare cuvânt de pe această pagină reprezintă o singură impresie
senzorială. Pentru „a prinde” contextul, pentru a înţelege ce vreau să spun, îţi focalizezi
vederea pe primul cuvânt din colţul stânga-sus şi apoi ţi-o plimbi de-a lungul paginii, de la
stânga la dreapta, lăsând-o să cadă pe cuvinte separat şi succesiv. Până când ochii tăi ajung la
ultimul cuvânt de pe această pagină, ai extras înţelesul.
Dar să presupunem că, uitându-te la pagină, cu toate cuvintele tipărite, prin urmare la
fel de prezente, hotărăşti să le rearanjezi. Ai putea, rearanjându-le, să spui o poveste diferită
în întregime – de fapt ai putea să spui mai multe poveşti diferite.

Un vis nu e nimic mai mult decât gândire cvadri-dimensională necontrolată, sau

rearanjare a impresiilor senzoriale atât ale trecutului cât şi ale viitorului. Omul rar visează
evenimente în ordinea în care le experimentează când e treaz.
 El visează de obicei două sau mai multe evenimente care sunt separate în timp
fuzionând într-o singură impresie senzorială; ori, într-atât de complet îşi rearanjează
singurele impresii senzoriale din perioada de trezie încât nu le mai recunoaşte când şi le
aminteşte, odată trezit.

De exemplu, am visat că am livrat un pachet restaurantului din clădirea mea de

apartamente. Recepţionera mi-a spus, „Nu-l poţi lăsa aici”, după care, operatorul de la lift
mi-a dat câteva scrisori iar eu i-am mulţumit pentru ele, el, la rândul său, mulţumindu-mi. În
acest moment apare operatorul din schimbul de noapte şi-mi face cu mâna un salut.
A doua zi, ieşind din apartament, am luat câteva scrisori ce-mi fuseseră lăsate la uşă.
Coborând cu liftul, i-am înmânat operatorului de zi un bacşiş şi i-am mulţumit pentru că s-a
ocupat de corespondenţa mea, după care el mi-a mulţumit pentru bacşiş. Revenind acasă, în
aceeaşi zi, am auzit un portar spunând unui curier, „Nu poţi lăsa aia acolo”. Când să intru în
lift, văd o faţă familiară în restaurant, mă opresc şi recepţionera mă salută zâmbind. Seara,
conducându-mi musafirii până la lift şi luându-ne rămas-bun, operatorul de noapte îmi
flutură un „noapte bună”.
Prin simpla rearanjare a câtorva dintre impresiile senzoriale unice, am fost sortit să le
întâlnesc, iar fuzionând două sau mai multe dintre acestea într-una singură, am construit un
vis care a diferit simţitor de experienţa mea din starea de trezie.

Când vom fi învăţat să controlăm mişcările atenţiei noastre în lumea cvadri-

dimensională, vom fi capabili să creăm conştient circumstanţe în lumea tri-dimensională.
Învăţăm acest control prin intermediului visului din starea de trezie, când atenţia noastră
poate fi menţinută fără efort, fiindcă atenţia minus efort este indispensabilă pentru
schimbarea viitorului.
Putem, într-un vis în stare de trezie controlat, să construim conştient un
eveniment pe care dorim să îl experimentăm în lumea tri-dimensională.

Impresiile senzoriale pe care le folosim pentru a ne construi visul din s tare de trezie
sunt realităţi actuale dislocate în timp, sau lumea cvadri-dimensională. Tot ceea ce facem
prin construirea visului din stare de trezie este să selectăm dintr-o mare varietate de impresii
senzoriale pe cele care, atunci când sunt aranjate corespunzător, implică faptul că ne-am
realizat dorinţa. Cu visul clar definit, ne relaxăm într-un scaun şi ne inducem o stare de
conştienţă asemănătoare somnului – o stare ce, deşi la graniţa somnului, ne lasă la controlul
conştient al mişcărilor atenţiei noastre. Când am obţinut acea stare, experimentăm în
imaginaţie ce am experimenta în realitate dacă acest vis în stare de trezie ar fi un fapt
obiectiv.
În aplicarea acestei tehnici de schimbare a viitorului, este important să ţinem minte
mereu că singurul lucru care ocupă mintea în timpul visului din starea de trezie este VISUL
DIN STARE DE TREZIE, acţiunea predeterminată şi senzaţia ce implică împlinirea dorinţei
noastre.
 Cum devine visul din stare e trezie un fapt fizic nu e grija noastră.

Recunoaşterea de către noi a visului din stare de trezie ca fiind o realitate fizică
determină mijloacele pentru împlinirea lui.

Îngăduie-mi să aşez din nou temelia rugăciunii, care nu e nimic mai mult decât un vis
în stare de trezie controlat:

Defineşte-ţi obiectivul – să ştii precis ce vrei.

Construieşte un eveniment pe care crezi că îl vei petrece CA URMARE a
împlinirii dorinţei tale – ceva ce va avea predominant acţiunea Sinelui – un eveniment
ce implică împlinirea dorinţei tale.
Imobilizează-ţi corpul fizic şi indu-ţi o stare de conştienţă asemănătoare
somnului. Apoi, simte-te mental chiar în acţiunea propusă, până ce numai senzaţia de
împlinire domină mintea, imaginând în tot acest timp că tu eşti cel care face acţiunea
AICI ŞI ACUM, astfel încât experimentezi în imaginaţie ce ai experimenta în carne şi
oase dacă ţi-ai atinge scopul.

Experienţa m-a convins că aceasta este cea mai simplă cale de a-ţi atinge obiectivul.
Totuşi, propriile mele multe eşecuri m-ar condamna dacă aş insinua că am ajuns să-mi
stăpânesc complet mişcările atenţiei mele. Dar pot spune, alături de învăţătorul antic:

„Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una fac: uitând cele ce sunt în urma
mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus” [Filipeni
3:13,14].
 Capitolul 3
PUTEREA IMAGINAŢIEI

„Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi.” – Ioan 8:32

Oamenii susţin că o dreaptă judecată trebuie să se conformeze realităţii

exterioare căreia i se raportează. Asta înseamnă că, dacă eu, odată încarcerat, îmi sugerez
că sunt liber şi reuşesc să cred că sunt liber, înseamnă că sunt încrezător în libertatea mea;
dar nu înseamnă automat şi că sunt liber, căci aş putea fi numai o victimă a propriei iluzii.
Dar, graţie experienţelor mele, am ajuns să cred în atât de multe lucruri ciudate încât nu prea
văd motive să mă îndoiesc de adevărul lucrurilor care sunt dincolo de experienţa mea.

Învăţătorii antici ne avertizau să nu judecăm după aparenţe, deoarece, spuneau

ei, adevărul nu trebuie să se conformeze realităţii exterioare la care se raportează. Ei
susţineau că aducem mărturie falsă [„mărturisim strâmb”] dacă imaginăm rău altora – căci
indiferent cât de reală pare a fi credinţa noastră – oricât de fidel se pliază realităţii
exterioare cu care relaţionează – dacă nu eliberează pe cel în privinţa căruia avem
respectiva credinţă, este neadevărată şi aşadar o judecată greşită.

Ni se cere să ne negăm evidenţa simţurilor şi să imaginăm ca fiind adevărat în

privinţa aproapelui nostru ceea ce l-ar face liber. „Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul
vă va face liberi”. Pentru a cunoaşte adevărul în privinţa aproapelui nostru, trebuie să ne
asumăm că acesta este deja ceea ce-şi doreşte să fie. Un concept pe care-l menţinem în
privinţa cuiva, care reprezintă mai puţin decât însăşi dorinţa lui împlinită, nu-l va elibera şi,
prin urmare, nu poate fi adevăr.

În loc să-mi învăţ arta în şcoli, unde participarea la cursuri şi seminarii este
considerată un substitut pentru formarea autodidactă, mi-am consacrat instruirea aproape
exclusiv puterii imaginaţiei. Stăteam cu ceasurile imaginându-mă a fi altul decât cel care îmi
dictau raţiunea şi simţurile că sunt, până ce stările imaginative deveneau vii precum realitatea
– atât de vii încât trecătorii deveneau numai o parte a imaginaţiei mele şi se comportau aşa
cum aş fi vrut să o facă. Prin puterea imaginaţiei, fantezia mea le conducea pe cele ale lor şi
le dicta comportamentul şi discursul în timp ce eu eram identificat cu starea mea imaginată.
Imaginaţia omului este omul însuşi, iar lumea aşa cum o vede imaginaţia este lumea reală,
dar e datoria noastră să imaginăm „câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun”
[Filipeni 4:8].
„Eu [Domnul] nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul Se uită la
inimă” [1Samuel/1Regi 16:7]. „După cum gândit-a omul în inima lui, aşa e el”
[Proverbe/Pildele lui Solomon 23:7].
 În meditaţie, când creierul se luminează, îmi descopăr imaginaţia înzestrată cu
puterea magnetică de a atrage înspre mine orice doresc. Dorinţa este puterea pe care o
foloseşte imaginaţia pentru a-mi modela viaţa în jur aşa cum o modelez eu înlăuntrul meu.

Mai întâi doresc să văd o anumită persoană sau o scenă, iar apoi privesc ca şi când m-
aş uita la ceea ce vreau să văd, şi starea imaginată devine reală în mod concret. Doresc să
aud, şi apoi ascult ca şi când chiar aş auzi, iar vocea imaginată rosteşte ceea ce îi dictez de
parcă ea ar fi iniţiat mesajul. Ţi-aş putea oferi multe exemple pentru a-mi dovedi
argumentele, pentru a dovedi că aceste stări imaginate devin într-adevăr realităţi fizice; dar
ştiu că exemplele mele vor trezi în toţi cei cărora nu li s-a întâmplat asta, ori care n-au
răbdare cu astfel de lucruri, o neîncredere perfect firească. Şi cu toate acestea, experienţa m-a
convins de adevărul afirmaţiei, „Dumnezeu […] cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” [„ca
şi când ar fi”, în versiunile în l. engleză şi în textul original], Romani 4:17.
Căci am chemat, în profunde meditații, lucruri care nu se vedeau ca şi când ar fi fost,
iar nevăzutul nu numai că s-a făcut vizibil, dar a devenit până la urmă realitate fizică.

Prin această metodă – mai întâi dorind şi apoi imaginând că experimentăm ceea ce
dorim să experimentăm – ne putem modela viitorul în armonie cu dorinţa noastră. Dar să
urmăm îndemnul prorocului şi să ne gândim numai la ce-i bun şi vrednic de iubit, căci
imaginaţia ne serveşte la fel de indiferent şi repede atât când firea noastră este malefică şi
când e bună. Din noi izvorăsc binele şi răul. „Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi
moartea, binele şi răul”, Deuteronomul 30:15.

Dorinţa şi imaginaţia sunt bagheta fermecătorului din poveste şi ele atrag spre
ele propriile lor afinităţi. Ele răbufnesc cel mai bine atunci când mintea se află într-o stare
asemănătoare somnului. Am scris cu oarecare grijă şi detaliu despre metoda pe care o
folosesc pentru a intra în lumea dimensional mai mare, dar îţi voi oferi încă o formulă ce
deschide poarta acestei lumi mai mari. „În vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se
lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor
şi-i cutremură cu arătările Sale”, Iov 33:15,16.

În vis, de obicei suntem servitorii viziunii noastre, şi nu stăpânii acesteia. Dar

fantezia interioară a visului poate fi transpusă într-o realitate externă. În vis, la fel ca în
meditaţie, lunecăm din această lume într-una dimensional mai mare şi ştiu că formele din vis
nu sunt imagini bi-dimensionale plate, aşa cum cred psihologii moderni. Ele sunt realităţi cu
substanţă ale lumii dimensional mai mare şi putem pune stăpânire pe ele. Am descoperit că,
dacă mă surprind dormind, pot apuca orice formă neînsufleţită sau statică a visului – un
scaun, o masă, o scară, un copac – şi controlându-mi trezirea dar ţinând strâns obiectul din
vis, sunt tras prin mine însumi, cu sentimentul clar de trezire din vis. Mă trezesc în altă sferă,
ţinând obiectul din visul meu, pentru a descoperi că nu mai sunt servitorul viziunii mele, ci
stăpânul ei, căci sunt deplin conştient şi am control asupra mişcărilor atenţiei mele.
 În această stare deplin conştientă, când avem control asupra direcţiei gândului, acum
chemăm [la fiinţă] lucruri care nu se văd, ca şi când ar fi. În această stare chemăm lucruri
dorindu-le şi asumându-ne sentimentul dorinţei noastre împlinite.

Spre deosebire de lumea celor trei dimensiuni, în care există un interval între
asumpţia noastră şi împlinirea ei, în lumea dimensional mai mare se produce o concretizare
imediată a asumpţiei noastre. Realitatea exterioară ne oglindeşte asumpţia instantaneu. Aici
nu este nevoie să aşteptăm patru luni până la seceriş [vezi Ioan 4:35]. Privim din nou ca şi
când am vedea, şi iată, holdele sunt albe pentru seceriş.

În această lume dimensional mai mare „Nu voi aveţi să vă luptaţi de astă dată; dar
înşiraţi-vă, staţi şi priviţi izbăvirea Domnului, pe care o va trimite El vouă”,
2Cronici/2Paralipomena 20:17. Şi fiindcă acea lume mai mare trece lent prin lumea noastră
tri-dimensională, ne putem modela, prin puterea imaginaţiei, întreaga lume în armonie cu
dorinţa noastră. Priveşte ca şi când ai vedea; ascultă ca şi când ai auzi; întinde -ţi mâna
imaginară ca şi când ai atinge… Şi asumpţiile tale se vor întări în fapte.

Pentru cei care cred că o dreaptă-judecată trebuie să se conformeze realităţii

exterioare la care se raportează, cele de mai sus vor fi curată sminteală, nebunie ori
„piatră de încercare” [1Corinteni 1:23]. Dar eu propovăduiesc şi practic fixarea în
conştienţă a celor pe care omul vrea să le realizez. Experienţa mă convinge că atitudinile fixe
ale minţii care nu se conformează realităţii exterioare la care se raportează şi sunt numite
aşadar „imaginare” – „cele de neam jos ale lumii, cele nebăgate în seamă, cele ce nu sunt” –
vor nimici, totuşi, „pe cele ce sunt” [1Corinteni 1:28].

Nu doresc să scriu o carte despre minuni, ci mai degrabă să aduc mintea omului
înapoi la una şi singura realitate pe care învăţătorii antici o venerau drept Dumnezeu. Tot
ceea ce s-a spus despre Dumnezeu s-a spus de fapt despre conştienţa omului, astfel încât să
putem zice, „Pentru ca, după cum este scris: ‚Cel ce se laudă, în Conştienţa lui să se
laude’” [1Corinteni 1:31; 2Corinteni 10:17,18; „Ci de se laudă cineva, să se laude numai
cu aceea că pricepe; şi Mă cunoaşte că Eu sunt Domnul, Cel ce fac milă şi judecată şi
dreptate pe pământ”, Ieremia 9:24].

Nimeni nu are nevoie de ajutor pentru a fi îndrumat în aplicarea acestei legi a

conştienţei. „EU SUNT” este auto-definirea absolutului. Rădăcina din care creşte totul. „EU
SUNT viţa” [Ioan 15:1; 15:5].

Care este răspunsul tău la eterna întrebare, „Cine sunt eu?”

Răspunsul tău determină rolul pe care îl joci în piesa lumii. Răspunsul tău – conceptul
tău de sine – nu trebuie să se conformeze realităţii externe la care se raportează. Acest măreţ
adevăr este revelat în afirmaţia, „Cel slab să zică: ‚Eu sunt viteaz!’”, Ioil 3/4:10.
 Priveşte în urmă la hotărârile din prag de An Nou cu care sunt împovărate
revelioanele ce au trecut. Acestea au ţinut o vreme şi apoi s-au stins. De ce? Fiindcă au fost
retezate din rădăcină. Asumă-ţi că eşti ceea ce vrei să fii. Experimentează în imaginaţie ce ai
experimenta în carne şi oase dacă ai fi deja ceea ce vrei să fii. Rămâi credincios asumpţiei
tale, astfel încât să te defineşti drept ceea ce ţi-ai asumat că eşti. Lucrurile nu au viaţă dacă
sunt retezate de la rădăcină, iar conştienţa noastră, EU SUNT-imea noastră este rădăcina
tuturor celor care răsar în lumea noastră.

„Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” – Ioan 8:24 –,
adică, dacă nu cred că sunt deja ceea ce doresc să fiu, atunci rămân aşa cum sunt şi mor
în prezentul meu concept despre sine. Nu există putere, în afara conştienţei omului, pentru
a învia, pentru a da viaţă acelui lucru pe care omul doreşte să-l experimenteze. Acela care e
iscusit în a invoca orice imagine doreşte va fi, în virtutea puterii imaginaţiei sale, stăpânul
destinului său.

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”, Ioan
11:25.

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”

 Capitolul 4
NIMENI DE SCHIMBAT ÎN AFARĂ DE SINE

„Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.”

– Ioan 17:19

Idealul căruia îi servim şi pe care ne ostenim să-l atingem nu s-ar putea dezvolta în
noi dacă n-ar fi fost deja inclus ca potenţial în natura noastră.

Scopul meu este acum să repovestesc şi să accentuez o experienţă de-ale mele pe care
am publicat-o în urmă cu doi ani [în 1946, n.tr.]. Consider că aceste citate din „Căutarea” ne
vor ajuta să înţelegem funcţionarea legii conştienţei şi ne vor arăta că nu avem pe nimeni de
schimbat în afară de sine.
„Odată, într-un interval de odihnă pe mare, am meditat asupra ‚stării perfecte’ şi m-
am întrebat ce aş fi, de aş fi avut ochi prea puri pentru a cuprinde nedreptatea, dacă pentru
mine toate lucrurile ar fi fost pure iar eu fără de vină. Pe când mă pierdeam în acest înfocat
cuget, m-am trezit ridicat deasupra tărâmului întunecat al simţurilor. Atât de intensă era
senzaţia, încât m-am simţit o fiinţă de foc sălăşluind în trup de aer. Voci ca din coruri cereşti,
cu exaltarea celor ce ieşiseră învingători din lupta cu moartea, cântau ‚Se înalţă – Se înalţă’,
şi am ştiut intuitiv că se refereau la mine.

Apoi părea că păşesc în noapte. Curând am ajuns într-un loc ce putea fi antica
Scăldătoare a Vitezdei, căci aici stătea o mare mulţime de neputincioşi – orbi, schilozi,
paralitici – aşteptând nu tulburarea apei din tradiţie, ci aşteptându-mă pe mine. Pe când mă
apropiam, fără vreun gând sau efort din partea-mi, unul după altul, se refăceau ca sub
bagheta Magicianului Frumuseţii. Ochi, mâni, picioare – toate mădularele lipsă – erau
trase din vreun rezervor invizibil şi modelate în armonie cu acea perfecţiune pe care o
simţeam izvorând în mine. Când toţi au fost făcuţi perfecţi, corul jubila, ‚S-a săvârşit’. Apoi
scena s-a şters şi m-am trezit.

Ştiu că viziunea aceasta era rezultatul meditării mele intense asupra ideii de
perfecţiune, căci meditaţiile mele aduc invariabil uniunea cu starea contemplată. Fusesem
atât de complet absorbit în idee că, pentru un timp, am devenit ceea ce am contemplat, iar
scopul înalt cu care m-am identificat pentru o clipă a atras compania lucrurilor înalte şi a
ţesut viziunea în armonie cu natura mea interioară. Idealul cu care suntem uniţi lucrează prin
asociere cu ideea pentru a trezi o mie de dispoziţii care să creeze o dramă ce menţine ideea
centrală.
 Experienţele mele mistice m-au convins că nu e altă cale de a aduce la viaţă
perfecţiunea exterioară pe care o căutăm decât prin transformarea noastră.

În această economie divină, nimic nu se pierde. Nu putem pierde nimic decât prin
coborâre din sfera în care lucrul respectiv îşi are viaţa firească. Nu există putere
transformatoare în moarte şi, fie că suntem aici sau acolo, ne făurim lumea care ne
înconjoară prin intensitatea imaginaţiei şi sentimentelor noastre, şi ne iluminăm sau
întunecăm vieţile prin conceptele pe care le păstrăm despre noi. Nimic nu ne e mai
important decât concepţia despre noi, şi cu atât mai adevărat este acest lucru atunci
când ne referim la conceptul despre Cel dimensional mai mare dinlăuntrul nostru.

Cei care ne ajută ori îngreunează, fie că ştiu fie că nu, sunt servitori ai legii care
făureşte împrejurările exterioare în armonie cu natura noastră interioară. Este concepţia
noastră despre noi înşine cea care ne eliberează sau constrânge, deşi ea poate folosi mijloace
materiale pentru a-şi atinge scopul.
Pentru că viaţa modelează lumea exterioară pentru a reflecta aranjamentele interioare
ale minţilor noastre, nu e altă cale de a ne însuşi perfecţiunea exterioară în afară de
transformarea noastră. Nici un ajutor nu vine din afară; înălţimile spre care ne ridicăm
ochii sunt cele din raza interioară. Este aşadar conştienţa noastră cea spre care trebuie să ne
întoarcem ca fiind singura realitate, singurul fundament pe care toate fenomenele pot fi
explicate. Ne putem baza absolut pe dreptatea acestei legi de a ne oferi numai ceea ce e în
natura noastră de Sine.

A încerca să schimbăm lumea înainte de a ne schimba conceptul despre noi

înşine înseamnă a lupta împotriva firii lucrurilor. Nu poate fi vreo schimbare exterioară
până ce nu e o schimbare interioară. Precum înăuntru, aşa şi afară.

Nu propovăduiesc indiferenţă filosofică atunci când sugerez că ar trebui să ne

imaginăm ca deja fiind ceea ce vrem să fim, trăind într-o atmosferă mentală a măreţiei, decât
să folosim mijloace şi argumente fizice pentru a produce schimbarea dorită. Tot ce facem,
neînsoţit de schimbarea de conştienţă, e numai reajustare inutilă a suprafeţei. Oricât ne
trudim ori luptăm, nu putem primi mai mult decât presupunerile noastre subconştiente
afirmă. A protesta împotriva a orice ni se întâmplă înseamnă a protesta împotriva legii fiinţei
noastre şi a conducerii noastre asupra propriului destin.

Împrejurările vieţii mele sunt prea strâns legate de concepţia mea de Sine pentru a nu
fi lansate de propriul meu spirit din vreo magazie magică a fiinţei mele. Dacă e suferinţă
pentru mine în aceste întâmplări, trebuie să scotocesc în mine după cauză , fiindcă sunt
împins încoace şi încolo şi făcut să trăiesc într-o lume armonizată propriului meu concept de
sine.
 Meditaţia intensă produce o uniune cu starea contemplată şi în timpul acestei uniuni
zărim viziuni, avem experienţe şi ne purtăm în funcţie de schimbarea de conştienţă. Asta ne
arată că o transformare a conştienţei va rezulta în o schimbare a mediului şi
comportamentului.

Toate războaiele dovedesc că emoţiile violente sunt extrem de puternice în

precipitarea rearanjărilor mentale. Fiecare mare conflict a fost urmat de o eră a
materialismului şi lăcomiei, în care idealurile pentru care s-au purtat aparent ostilităţile au
fost suprimate. Asta e inevitabil, deoarece războiul evocă ură, care provoacă o coborâre în
conştienţă din planul idealului la nivelul unde se poartă conflictul. Dacă am deveni la fel de
stârniţi emoţional pentru idealurile noastre cum devenim pentru neplăcerile noastre, ne-am
înălţa spre planurile idealurilor noastre la fel de uşor cum coborâm acum la nivelurile urilor
noastre.

Iubirea şi ura au puteri magice de transformare, iar noi creştem prin exersarea lor în
asemănarea a ceea ce contemplăm. Prin intensitatea urii, creăm în noi caracterul pe care îl
imaginăm în duşmanii noştri. Calităţile tânjesc după atenţie, astfel că stările neplăcute pot fi
cel mai bine şterse imaginând „pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc
de veşminte de doliu” [Isaia 61:3] în locul atacului direct asupra stării de care ne-am vrea
eliberaţi. „Câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, […] la acestea să vă fie
gândul” [Filipeni 4:8], căci devenim ceea cu ce suntem în armonie.

Nu e nimic de schimbat în afara conceptului nostru de Sine. De îndată ce reuşim în

transformarea sinelui, lumea noastră se va topi şi refăuri în armonie cu ceea ce schimbarea
noastră afirmă.
 Trăirea lăuntrică
e secretul

Iulie, 1951

„Scrisul de cărţi este fără sfârşit” – Eclesiastul 12:12

„Cel ce se va desăvârşi pe sine în vreo artă, să purceadă la citirea unor

lucrări sigure şi neîndoielnice asupra artei sale de mai multe ori; căci, a citi
mai multe cărţi asupra artei sale aduce mai degrabă confuzie decât
învăţare” – O vorbă veche
 Trăirea lăuntrică e secretul

CUPRINS

Cuvânt-înainte . . . . . 3

Capitolul 1 – LEGEA ŞI OPERAREA EI . . . . . 4

Capitolul 2 – SOMN . . . . . 10

Capitolul 3 – RUGĂCIUNE . . . . . 16

Capitolul 4 – SPIRIT – TRĂIRE (SIMŢIRE) . . . . . 19

 Cuvânt-înainte

ACEASTĂ carte se preocupă cu arta realizării dorinţei tale. Îţi oferă un

bilanţ al mecanismului folosit în producerea lumii vizibile. Este o carte mică,
dar nu şi neînsemnată. E o comoară în ea, un drum clar definit spre
realizarea viselor tale.

De era să-şi asume convingerea altora prin mijloacele argumentelor şi

exemplelor detaliate, această carte ar fi avut de câteva ori mărimea ei. E
numai rar cu putinţă, totuşi, să faci asta prin intermediul mărturiilor scrise
sau al argumentelor, din moment ce judecăţii neclintite îi pare întotdeauna
mai la îndemână să spună că autorul a fost necinstit sau amăgit şi, astfel,
dovezile lui, pătate. Prin urmare, am omis intenţionat toate argumentele şi
mărturiile, provocând pur şi simplu cititorul deschis la minte să practice
legea conştienţei aşa cum e ea revelată în această carte.

Reuşita personală va dovedi mult mai convingător decât toate cărţile ce ar

putea fi scrise pe această temă.

– NEVILLE
 Capitolul 1 – Legea şi operarea ei

LUMEA, şi tot ce cuprinde ea, reprezintă conştienţa condiţionată a omului

concretizată. Conştienţa este cauza, precum şi substanţa întregii lumi. Spre
conştienţă, astfel, trebuie să ne îndreptăm de va fi să descoperim secretul
creaţiei.

Cunoaşterea legii conştienţei şi metoda de operare a acestei legi îţi va

permite să îţi realizezi toate dorinţele vieţii. Înzestrat cu o cunoaştere
funcţională a acestei legi, îţi poţi construi şi întreţine lumea ideală.

Conştienţa este singura, unica realitate – nu la figurat, ci în adevăratul sens.

Această realitate poate fi asemănată, de dragul clarificării, unui izvor care se
desparte în două direcţii, conştientul şi subconştientul. Pentru a opera
inteligent legea conştienţei, e necesar să înţelegem relaţia dintre conştient
şi subconştient. Conştientul e personal şi selectiv; subconştientul este
impersonal şi neselectiv. Conştientul este tărâmul efectului; subconştientul
e domeniul cauzei. Aceste două aspecte sunt diviziunile masculin şi feminin
ale conştienţei. Conştientul este masculin; subconştientul este feminin.

Conştientul generează idei şi imprimă aceste idei în subconştient;

subconştientul primeşte ideile şi le dă formă şi expresie.

Prin această lege – mai întâi concepând o idee şi apoi imprimând ideea
concepută în subconştient – toate lucrurile evoluează din conştienţă; şi fără
această secvenţă, nimic nu e făcut din cele ce sunt făcute. Conştientul
imprimă subconştientul, în timp ce subconştientul exprimă tot ceea ce îi
este imprimat.
Subconştientul nu dă naştere la idei, ci le acceptă ca adevărate pe acelea pe
care mintea conştientă le simte ca fiind adevărate şi, într-un fel numai lui
cunoscut, concretizează ideile acceptate. Astfel, prin puterea lui de a
imagina şi a simţi, precum şi prin libertatea lui de a alege ideea pe care să o
întreţină, omul are control asupra creaţiei. Controlul asupra
subconştientului se obţine prin controlul asupra ideilor şi trăirilor sale
lăuntrice.

Mecanismul creaţiei este ascuns în chiar adâncimile subconştientului,

aspectul feminin sau pântecul creaţiei. Subconştientul transcende raţiunea
şi este independent de inducţie1. El contemplează o trăire lăuntrică drept
fapt ce există în sine şi, pe această asumpţie, continuă să-i dea expresie.
Procesul creativ începe cu o idee şi ciclul său îşi urmează cursul ca trăire
lăuntrică şi se încheie cu voinţa de a acţiona.

Ideile sunt imprimate în subconştient prin intermediul trăirii lor lăuntrice.

Nicio idee nu poate fi imprimată subconştientului până ce nu este trăită
lăuntric, simţită, dar, odată trăită lăuntric – fie ea bună, rea sau neutră –
trebuie să fie exprimată. Trăirea lăuntrică e singurul, unicul mijloc prin care
ideile sunt transmise subconştientului. Astfel, cel care nu-şi controlează
trăirile lăuntrice poate cu uşurinţă imprima subconştientului stări nedorite.
Prin control al trăirilor lăuntrice nu se înţelege stăpânirea sau suprimarea
lor, ci, mai degrabă, disciplinarea sinelui în a imagina şi întreţine numai
acele trăiri care contribuie la fericirea ta. Controlul trăirilor lăuntrice este
de maximă importanţă pentru o viaţă plină şi fericită. Nu întreţine o trăire
lăuntrică nedorită, nici nu gândi solidar greşelii de orice fel. Nu stărui
asupra imperfecţiunii tale sau a altora. A face asta înseamnă a imprima
subconştientul cu aceste limitări. Ce nu vrei să ţi se facă ţie nu simţi că ţi se
face nici ţie nici altuia. Aceasta e întreaga lege a unei vieţi pline şi fericite.
Orice altceva este numai detaliu.

Fiecare trăire lăuntrică lasă o impresie subconştientă şi, de nu e

neutralizată de o trăire mai puternică de natură opusă, trebuie să se
exprime. Dominanta dintre două trăiri este cea care primeşte exprimare.
1
Formă fundamentală de raţionament, care realizează trecerea de la particular la general (n. tr.).
Sunt sănătos e o trăire lăuntrică mai puternică decât voi fi sănătos. A simţi
că voi fi înseamnă a recunoaşte că nu sunt; sunt este mai puternic decât nu
sunt. Ceea ce simţi că eşti domină întotdeauna ceea ce simţi că ţi-ar plăcea
să fii; astfel, pentru a fi realizată, dorinţa trebuie să fie trăită lăuntric drept o
stare ce este, în loc de o stare că nu este.

Senzaţia precede manifestarea şi e fundaţia pe care se sprijină întreaga

manifestare. Fii atent cu stările şi trăirile tale lăuntrice, căci e o legătură
indestructibilă între sentimentele tale şi lumea ta vizibilă. Trupul tău este
un filtru emoţional şi poartă semnele inconfundabile ale trăirilor tale
predominante. Tulburările emoţionale, în special trăirile interioare
suprimate, sunt cauzele tuturor bolilor. A simţi intens în privinţa unei
nedreptăţi fără a exprima acea simţire este începutul bolii – suferinţei – atât
în trup cât şi în mediu. Nu întreţine sentimentul regretului sau al eşecului,
căci frustrarea sau îndepărtarea de obiectivul tău duce la boală.

Gândeşte intens numai la starea pe care doreşti să o realizezi. Simţind

realismul stării căutate şi trăind şi acţionând cu această convingere e calea
tuturor miracolelor aparente. Toate schimbările de expresie sunt cauzate de
o schimbare afectivă. O schimbare afectivă înseamnă o schimbare a
destinului. Întreaga creaţie se produce pe tărâmul subconştientului. Ceea ce
trebuie să obţii, aşadar, este un control contemplativ al operaţiunii
subconştientului, adică, un control al ideilor şi trăirilor tale lăuntrice.

Norocul sau întâmplarea nu sunt responsabile pentru lucrurile care ţi se

întâmplă ţie, nici soarta predestinată nu e autorul şansei sau neşansei tale.
Impresiunile tale subconştiente determină condiţiile lumii tale.
Subconştientul nu e selectiv; este impersonal şi nu ţine seama de persoane
[Romani 2:11]. Subconştientului nu-i pasă de adevărul sau falsitatea trăirii
tale lăuntrice. Acceptă întotdeauna ca adevărat ceea ce simţi tu a fi
adevărat. Trăirea lăuntrică este acordul subconştientului asupra adevărului
a ceea ce e declarat a fi adevărat. Datorită acestei caracteristici a
subconştientului, nimic nu e cu neputinţă omului. Orice poate mintea
omului concepe şi simţi a fi adevărat, subconştientul poate şi trebuie să
concretizeze. Trăirile tale interioare creează tiparul după care lumea ta e
modelată şi o schimbare de sentiment este o schimbare de tipar.
Subconştientul nu ratează niciodată în a exprima ceea ce a fost imprimat
asupra lui. În clipa în care primeşte o impresie, începe să construiască
modalităţi de expresie a ei. Acceptă trăirea lăuntrică imprimată,
sentimentul tău, ca fapt ce există în sine şi imediat se pune pe treabă pentru
a produce în lumea exterioară sau obiectivă, concretă, asemănarea exactă a
acelei trăiri. Subconştientul niciodată nu schimbă credinţele acceptate de
om. Le reprezintă până la ultimul detaliu, fie că ele sunt favorabile sau nu.

Pentru a imprima subconştientului starea dorită, trebuie să-ţi asumi

sentimentul pe care l-ai trăi dacă ţi-ai fi realizat deja dorinţa. Definindu-ţi
obiectivul, trebuie să te preocupe numai obiectivul în sine. Modul de
expresie sau dificultăţile implicite nu trebuie să le iei tu în considerare. A
gândi cu pasiune la orice stare înseamnă a o imprima subconştientului.
Aşadar, dacă insişti asupra dificultăţilor, piedicilor sau întârzierilor,
subconştientul, prin însăşi natura sa neselectivă, acceptă sentimentul
dificultăţilor şi piedicilor drept solicitare din partea ta şi continuă să le
producă în lumea din jurul tău.

Subconştientul este pântecele creaţiei. Primeşte ideea asupra sa prin

sentimentele omului. Nu schimbă niciodată ideea primită, dar întotdeauna îi
dă formă. Aşa că, subconştientul exteriorizează ideea după chipul şi
asemănarea sentimentului primit. A simţi o stare de deznădejde sau
imposibilitate înseamnă a imprima subconştientul cu ideea eşecului.

Deşi subconştientul serveşte cu credinţă omului, nu trebuie înţeles că

relaţia este una dintre servitor şi stăpân, aşa cum s-a conceput în
antichitate. Profeţii antici îl numeau sclav şi servitor al omului. Sf. Pavel l-a
personificat ca „femeie” şi a spus, „Femeia trebuie să se supună bărbatului
întru totul” [Efeseni 5:24, dar şi 1Corinteni 14:34, Efeseni 5:22, Coloseni 3:18,
1Petru 3:1].
Subconştientul serveşte omului, într-adevăr, şi dă loial formă trăirilor sale
lăuntrice. Cu toate acestea, subconştientul are un dezgust evident pentru
constrângeri şi răspunde mai degrabă la persuasiune decât la comandă; în
consecinţă, se aseamănă mai mult soţiei iubitoare decât slugii.
„Bărbatul este cap femeii”, Efeseni 5[:23]; poate că nu e adevărat când ne
referim la relaţia pământeană a bărbatului şi a femeii, dar este adevărat în
privinţa conştientului şi subconştientului, sau aspectele masculin şi feminin
ale conştienţei. Misterul la care s-a referit Pavel când a scris, „Taina aceasta
mare este [5:32]... Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte [5:28]… şi se va
alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup [5:31]”, e pur şi simplu misterul
conştienţei. Conştienţa este într-adevăr una şi de nedespărţit, dar, de dragul
creaţiei, pare a fi separată în două.

Aspectul conştient (obiectiv) sau masculin este cu adevărat capul şi domină

aspectul subconştient (subiectiv) sau feminin. Totuşi, această conducere nu
e cea a unui tiran, ci a unui iubit. Astfel, asumându-ţi trăirea care ar fi a ta
dacă ai fi deja în posesia obiectivului tău, subconştientul este însufleţit în a
construi asemănarea exactă a asumpţiei tale. Dorinţele tale nu sunt
acceptate subconştient până ce nu îţi asumi sentimentul realismului lor,
căci numai prin sentiment este acceptată subconştient o idee şi numai prin
această acceptare subconştientă este exprimată vreodată.

Este mai uşor să atribui sentimentele tale evenimentelor din lumea din
jurul tău decât să admiţi că aceste condiţii din lume reflectă sentimentele
tale. Cu toate acestea, e veşnic adevărat că exteriorul oglindeşte înlăuntrul.
„Precum înăuntru, aşa şi afară” [„Precum e sus, aşa e jos; cum e jos, aşa e sus;
precum înăuntru, aşa şi afară; cum e afară, aşa e înăuntru”, „Corespondenţă”,
al doilea dintre Cele Şapte Principii ale lui Hermes Trismegistul]. „Nu poate
un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat lui din cer” [Ioan 3:27] şi „iată, împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” [Luca 17:21]. Nimic nu vine din afară;
toate lucrurile vin dinlăuntru – din subconştient. Îţi este cu neputinţă să
vezi altceva decât ceea ce conştiinţa ta cuprinde. Lumea ta, în fiecare detaliu
al ei, este conştienţa ta concretizată. Starea concretă poartă mărturie
impresiunilor subconştiente. O schimbare a impresiunii rezultă într-o
schimbare a expresiei (manifestării).

Subconştientul acceptă ca adevărat ceea ce simţi tu ca adevărat şi, deoarece

creaţia este rezultatul impresiunilor subconştiente, tu, prin trăirea ta
lăuntrică, determini creaţia. Eşti deja ceea ce vrei să fii, iar refuzul tău de a
crede aceasta este singurul motiv pentru care nu vezi lucrul acesta.
A căuta în afară ceea ce nu simţi lăuntric că eşti înseamnă a căuta în zadar,
fiindcă nu găsim niciodată ceea ce vrem; găsim numai ceea ce suntem. Pe
scurt, exprimi şi ai numai ceea ce eşti conştient că eşti şi ai. „Căci celui ce are
i se va da [şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua”, Matei
13:12; 25:29; Marcu 4:25; Luca 8:18; 19:26]. Negând evidenţa simţurilor şi
însuşindu-ţi sentimentul dorinţei împlinite – aceasta e calea împlinirii
dorinţei tale.

Stăpânirea autocontrolului gândurilor şi trăirilor tale interioare este cea

mai de preţ realizare. Totuşi, până ce nu se obţine autocontrolul perfect,
astfel încât, în ciuda aparenţelor, să simţi ceea ce vrei să simţi, foloseşte
somnul şi rugăciunea pentru a te ajuta să obţii starea dorită.

Acestea sunt cele două porţi spre subconştient.

 Capitolul 2 – Somn

SOMNUL, viaţa care ocupă o treime din şederea noastră pe pământ, este uşa
naturală către subconştient. Deci de somn ne ocupăm acum. Cele două
treimi conştiente ale vieţii noastre pe pământ sunt măsurate prin gradul de
atenţie pe care îl dăm somnului. Înţelegerea noastră asupra lui şi plăcerea
pe care ne-o oferă somnul ne vor face ca, noapte de noapte, să purcedem
spre somn ca spre o întâlnire cu fiinţa iubită.

„[Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte.
Şi anume,] El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă
peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări
oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale”, Iov 33[:14-16]. În timpul
somnului şi al rugăciunii, o stare asemănătoare somnului, intră omul în
subconştient pentru a-şi face impresiunile şi a-şi primi înştiinţările. În
aceste stări, conştientul şi subconştientul se află în uniune creativă.
Bărbatul şi femeia devin un trup. Somnul e timpul când mintea masculină
sau conştientă se întoarce de la lumea simţurilor pentru a-şi căuta iubita,
sau sinele subconştient. Subconştientul – spre deosebire de femeia
lumească, ce se mărită cu bărbatul ei pentru a-l schimba – nu are nicio
dorinţă de a schimba starea conştientă, trează, ci o iubeşte aşa cum e şi îi
reproduce loial asemănarea în lumea exterioară, a formei. Condiţiile şi
evenimentele vieţii tale sunt copiii voştri, concepuţi în tiparele
impresiunilor tale subconştiente din timpul somnului. Sunt făcuţi după
chipul şi asemănarea trăirilor cele mai profunde pe care ţi le poţi revela ţie
însuţi.

„Precum în cer, aşa şi pe pământ” [Matei 6:10; Luca 11:2]. Precum în

subconştient, aşa şi pe pământ. Ceea ce ai în conştienţă când mergi la
culcare este măsura expresiei tale în cele două treimi treze ale vieţii tale pe
pământ. Nimic nu te împiedică să-ţi realizezi obiectivul în afară de eşecul
tău în a simţi că eşti deja ceea ce doreşti să fii, sau că eşti deja în posesia
lucrului dorit. Subconştientul tău dă formă dorinţelor tale numai atunci
când îţi simţi lăuntric dorinţa împlinită.
Inconştienţa somnului e starea naturală a subconştientului. Fiindcă toate
lucrurile vin dinlăuntrul tău şi concepţia ta despre tine determină ceea ce
vine, ar trebui să trăieşti lăuntric mereu dorinţa deja împlinită înainte de a
te lua somnul. Nu scoţi niciodată din adâncurile tale ceea ce vrei; scoţi
întotdeauna ceea ce eşti, şi eşti ceea ce te simţi a fi, precum şi ceea ce simţi
ca fiind adevărat în privinţa altora.

Pentru a fi realizată deci, dorinţa trebuie soluţionată în trăirea lăuntrică de

a fi sau a avea sau a fi martor al stării dorite. Aceasta se atinge asumându-ţi
sentimentul dorinţei împlinite. Sentimentul care vine ca răspuns la
întrebarea „Cum m-aş simţi dacă mi s-ar fi realizat dorinţa?” este
sentimentul care ar trebui să monopolizeze şi imobilizeze întreaga ta
atenţie în timp ce te cufunzi în somn. Trebuie să fii în conştienţa de a fi sau a
avea ceea ce vrei să fii sau să ai înainte de a adormi.

Odată adormit, omul nu mai are libertatea de a alege. Toată moţăiala lui e
dominată de ultimul său concept treaz despre sine. Înţelegem, aşadar, că el
ar trebui întotdeauna să-şi asume sentimentul reuşitei şi satisfacţiei înainte
de a se lăsa pradă somnului, „[Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm
lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru. Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în
psalmi să-I strigăm Lui; Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului
tot pământul.] Cântaţi Domnului, binecuvântaţi numele Lui, bine-vestiţi din
zi în zi mântuirea Lui” [Psalmi 94/95:1,2], „Intraţi pe porţile Lui cu laudă şi
în curţile Lui cu cântări lăudaţi-L pe El” [Psalm 99:3]. Starea, dispoziţia ta de
dinaintea somnului defineşte starea ta de conştienţă cu care te înfăţişezi
veşnicei tale iubite, subconştientul tău. Ea te vede exact aşa cum te simţi pe
tine a fi. Dacă, pe măsură ce te pregăteşti de culcare, îţi asumi şi menţii
conştienţa succesului trăind lăuntric senzaţia „Sunt plin de succes”, trebuie
să fii un om de succes. Întinde-te pe spate, cu capul la acelaşi nivel cu cel al
corpului. Simte-te cum te-ai simţi dacă ai fi în posesia dorinţei tale împlinite
şi cufundă-te în necunoştinţă.

„Iată, nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce păzeşte pe Israel” [Psalm

120:4]. Totuşi, „dă Domnul somn iubiţilor Săi” [Psalm 126:2].
Subconştientul nu doarme niciodată. Somnul este poarta prin care mintea
conştientă, trează, trece pentru a se uni în creaţie cu subconştientul. Somnul
ascunde actul creativ, în timp ce lumea concretă îl descoperă. În somn, omul
imprimă (impregnează) subconştientul cu propria sa concepţie de sine.

Ce descriere mai frumoasă a acestei idile dintre conştient şi subconştient

putem găsi altundeva decât în „Cântările lui Solomon”: „Am căutat noaptea,
în aşternutul meu, am căutat pe iubitul inimii mele [Cântarea Cântărilor
3:1]… şi am găsit pe iubitul inimii mele. L-am apucat, şi nu l-am mai lăsat
până nu l-am adus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit” [3:4].

Pregătindu-te de culcare, te simţi într-o stare a dorinţei ce a primit răspuns

şi apoi te cufunzi în inconştienţă. Dorinţa ta împlinită e „iubitul inimii tale”
pe care îl cauţi. Noaptea, în aşternutul tău, cauţi sentimentul dorinţei
împlinite pe care îl iei cu tine [fără „să-l mai laşi”] în odaia celei care te-a
zămislit, în somnul sau subconştientul care ţi-a dat formă, astfel ca şi acestei
dorinţe să i se dea expresie. Acesta e modul de a descoperi şi petrece
dorinţele spre subconştient. Simte-te în starea dorinţei împlinite şi lasă-te
cuprins de somn.

Noapte după noapte, ar trebui să-ţi asumi sentimentul de a fi, a avea şi de a

petrece ceea ce cauţi să fii, să ai şi să vezi manifestându-se. Nu te culca
niciodată simţindu-te descurajat sau nesatisfăcut. Nu adormi niciodată în
conştienţa eşecului. Subconştientul tău, a cărui stare naturală e somnul, te
vede aşa cum te crezi tu a fi şi, fie bună, rea sau indiferentă, subconştientul
va întrupa cu fidelitate credinţa ta. Aşa cum te simţi, aşa o impregnezi; iar
ea, iubita perfectă, dă formă acestor impregnări şi le exteriorizează ca şi
copii ai iubitului ei.

„Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur” [Cântarea Cântărilor 4:7]
este atitudinea mentală ce trebuie adoptată înainte de a te cufunda în somn.
Ignoră aparenţele şi simte că lucrurile sunt aşa cum le doreşti să fie, căci „El
cheamă la fiinţă lucrurile care nu sunt ca şi când ar fi, şi nevăzutul se face
văzut” [aprox., Romani 4:17]. A asuma trăirea satisfacţiei lăuntrice înseamnă
a chema condiţiile întru fiinţă, pentru a oglindi satisfacţia.
„Semnele urmează, ele nu preced”.

Dovada că eşti va urma conştientizării că eşti; nu o va precede. Eşti un

visător etern visând vise neeterne. Visele tale prind formă pe măsură ce îţi
asumi trăirea realităţii lor. Nu te limita la trecut. Ştiind că nimic nu e cu
neputinţă conştienţei, începe să imaginezi stări dincolo de experienţele
trecutului.
Orice poate mintea omului imagina, omul poate realiza. Toate stările
obiective (vizibile) au fost mai întâi stări subiective (invizibile), iar tu le-ai
chemat în vizibil asumându-ţi sentimentul realităţii lor. Procesul creativ
este mai întâi imaginare şi apoi încredere în starea imaginată. Imaginează şi
aşteaptă-te întotdeauna la ce-i mai bun.

Lumea nu se poate schimba până ce nu îţi schimbi tu concepţia despre ea.

„Precum înăuntru, aşa şi afară”. Naţiuni, la fel ca oameni, sunt numai ceea ce
le crezi tu a fi. Indiferent care e problema, indiferent unde e, indiferent pe
cine priveşte, nu ai pe nimeni de schimbat în afară de tine şi nu ai nici
adversar nici suport în aducerea schimbării dinlăuntrul tău. Nu ai nimic
altceva de făcut decât să te convingi pe tine de adevărul a ceea ce doreşti să
vezi manifestându-se. De îndată ce reuşeşti să te convingi de realismul stării
căutate, rezultatele urmează, pentru a confirma credinţa ta neclintită. Nu
sugerezi niciodată altcuiva starea pe care doreşti să îl vezi exprimând-o; în
schimb, te convingi pe tine că el este deja ceea ce doreşti tu să fie.

Realizarea dorinţei tale este înfăptuită asumându-ţi trăirea lăuntrică a

dorinţei deja-împlinite. Nu poţi rata decât dacă ratezi în a te convinge pe
tine însuţi de realitatea dorinţei tale. O schimbare de credinţă este
confirmată printr-o schimbare de expresie. În fiecare noapte, pe când
adormi, simte-te satisfăcut şi „fără cusur”, căci subiectiva ta iubită
întotdeauna formează lumea obiectivă după chipul şi asemănarea
concepţiei tale despre lume, concepţie definită de trăirile tale lăuntrice.

Cele două treimi treze ale vieţii tale pe pământ confirmă perpetuu sau
poartă mărturie impresiunilor tale subconştiente. Acţiunile şi evenimentele
zilei sunt efecte, nu cauze. Liberul-arbitru e numai libertatea de alegere.
„Alegeţi-vă acum cui veţi sluji” [Iosua 24:15] este libertatea ta de a alege ce
fel de dispoziţie îţi asumi; dar expresia dispoziţiei este secretul
subconştientului. Subconştientul primeşte impresiuni numai prin trăirile
lăuntrice ale omului şi, într-un fel numai lui ştiut, dă acestor impresiuni
formă şi expresie. Acţiunile omului sunt determinate de impresiunile sale
subconştiente. Iluzia lui de liber-arbitru, credinţa lui în libertatea de acţiune
sunt numai ignoranţă în privinţa cauzelor care îl fac să acţioneze. El se
crede liber fiindcă a uitat legătura dintre sine şi eveniment.

Omul treaz este constrâns să exprime impresiunile lui subconştiente. Dacă

în trecut s-a impregnat necugetat, atunci să înceapă să-şi schimbe gândul şi
trăirea lăuntrică, fiindcă numai pe măsură ce face asta i se va schimba
lumea în consecinţă. Nu irosi nicio clipă în regret, căci a gândi cu pasiune la
greşelile trecutului înseamnă a te corupe din nou, singur. „Lasă morţii să-şi
îngroape morţii lor” [Matei 8:22; Luca 9:60]. Întoarce-te dinspre aparenţe şi
asumă-ţi trăirea care ar fi a ta dacă ai fi deja cel care doreşti să fii.

Simţind o stare, produci acea stare. Rolul pe care-l joci pe scena vieţii este
determinat de concepţia ta despre tine. Simţindu-ţi dorinţa împlinită şi
cufundându-te încet în somn, te distribui într-un rol de jucat mâine pe
pământ şi, în somn, repeţi şi îţi regizezi singur rolul.

Acceptarea finalului determină automat mijloacele de realizare. Nu te înşela

în privinţa asta. Dacă, înainte de a adormi, nu te simţi conştient în starea
dorinţei împlinite, atunci vei lua cu tine în odaia celei care te-a zămislit
cvasitotalitatea reacţiilor şi trăirilor din starea de trezie de peste zi; şi în
somn, vei fi instruit asupra modului în care acestea vor fi exprimate mâine.

Te vei deştepta crezând că eşti un agent liber, fără să realizezi că fiecare

acţiune şi eveniment de peste zi este predeterminat de conceptul tău de
sine din clipa în care ai aţipit. Singura ta libertate, deci, este libertatea de
reacţie. Eşti liber să alegi cum vei simţi şi reacţiona la piesa zilei, dar piesa –
acţiunile, actele şi circumstanţele zilei – au fost deja determinate.
Dacă nu-ţi defineşti conştient şi cu intenţie atitudinea minţii cu care te culci,
te vei culca inconştient cu o atitudine mentală formată dintr-o amestecătură
de sentimente şi reacţii de peste zi. Fiecare reacţie face o impresiune
subconştientă şi, de nu e neutralizată de un sentiment opus şi mai
dominant, este cauza acţiunii viitoare.

Ideile învăluite în trăiri lăuntrice sunt acţiuni creative. Foloseşte-ţi dreptul

divin cu înţelepciune. Prin abilitatea ta de a gândi şi a simţi, ai stăpânire
asupra întregii creaţii.

Cât eşti treaz, eşti un grădinar ce alegi seminţe pentru grădina ta, dar „dacă
grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă
va muri, aduce multă roadă” [Ioan 12:24]. Concepţia ta despre tine când
adormi este sămânţa pe care o laşi să cadă în pământul subconştientului.
Adormind simţindu-te satisfăcut şi fericit constrânge condiţii şi evenimente
să apară în lumea ta pentru a susţine aceste atitudini mentale.

Somnul e poarta către ceruri. Ceea ce duci acolo ca sentiment, ca trăire

lăuntrică, vei aduce ca acţiune, condiţie sau obiect în spaţiu. Adormi aşadar
cu sentimentul dorinţei împlinite.

„Precum în conştiinţă, aşa şi pe pământ”.

 Capitolul 3 – Rugăciune

RUGĂCIUNEA, ca şi somnul, e tot o intrare spre subconştient.

„Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui
tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”
[Matei 6:6].

Rugăciunea e o iluzie a somnului care diminuează impresiunile lumii

exterioare şi redă minţii o mai mare receptivitate a sugestiei dinlăuntru.
Mintea, în rugăciune, se află într-o stare de relaxare şi receptivitate
asemănătoare senzaţiei obţinute chiar înainte de a adormi.

Rugăciunea nu e atât ce ceri, cât cum te pregăteşti pentru a primi. „Toate

câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” [Marcu
11:24].

Singura condiţie necesară este să crezi că rugăciunile tale au primit deja

răspuns.

Rugăciunii tale trebuie să i se răspundă dacă îţi asumi sentimentul care ar fi

al tău dacă ai fi deja în posesia obiectivului urmărit. În clipa în care accepţi
dorinţa ca fapt împlinit, subconştientul găseşte mijloace pentru realizarea
ei. Pentru a te ruga eficient, aşadar, trebuie să accepţi dorinţa, (să cedezi
dorinţei, să renunţi la rezistenţă, n. tr.) adică, să simţi dorinţa împlinită.

Omul perfect disciplinat este mereu în armonie cu dorinţa ca fapt împlinit.

El ştie că singura, unica realitate e conştienţa, că ideile şi sentimentele sunt
fapte ale conştienţei şi sunt la fel de reale ca obiectele din spaţiu; şi astfel, el
nu întreţine vreodată un sentiment care nu contribuie la fericirea lui, căci
sentimentele sunt cauzele acţiunilor şi circumstanţelor vieţii.

Pe de altă parte, omului nedisciplinat îi pare dificil de crezut ceea ce e negat

de simţuri şi de obicei acceptă sau respinge exclusiv pe aparenţele
simţurilor. Din cauza acestei tendinţe de a se baza pe evidenţa simţurilor, e
necesar să le blocheze înainte de a începe să se roage, înainte de a începe să
simtă ceea ce ele neagă. Ori de câte ori eşti în starea mentală „Mi-ar plăcea,
dar nu pot”, cu cât încerci mai mult, cu atât mai puţin reuşeşti să accepţi
dorinţa. Nu atragi niciodată ceea ce vrei, ci întotdeauna atragi ceea ce eşti
conştient a fi.

Rugăciunea e arta asumării sentimentului, a însuşirii trăirii lăuntrice de a fi

şi a avea ceea ce vrei. Când simţurile confirmă absenţa dorinţei tale, toate
eforturile conştiente de a neutraliza această sugestie sunt zadarnice şi tind
să intensifice sugestia.

Rugăciunea e arta de a ceda dorinţei şi nu de a forţa dorinţa. Oricând trăirea

ta lăuntrică este în conflict cu dorinţa ta, trăirea va învinge. Trăirea
interioară dominantă se exprimă pe sine, invariabil. Rugăciunea trebuie să
fie fără efort. În încercarea de a întări o atitudine a minţii care este negată
de simţuri, efortul e dezastruos.

Pentru a ceda cu succes dorinţei ca fapt împlinit, trebuie să creezi o stare

pasivă, un fel de reflecţie contemplativă sau meditativă similară senzaţiei
care precede somnul. Într-o astfel de stare relaxată, mintea e întoarsă
dinspre lumea obiectivă şi percepe cu uşurinţă realitatea unei stări
subiective. E o stare în care eşti conştient şi chiar capabil să-ţi mişti sau să-ţi
deschizi ochii, dar n-ai nicio dorinţă de a face asta. O modalitate simplă de a
crea o astfel de stare este să te relaxezi într-un scaun confortabil sau pe un
pat. Dacă alegi patul, întinde-te pe spate, cu capul la nivelul trunchiului,
închide ochii şi imaginează-ţi că ţi-e somn. Simte – mi-e somn, atât de somn,
nemaipomenit de somn.
În scurt timp, o senzaţie ca de departe, însoţită de o apatie generală şi
pierdere a toată dorinţa de a mişca te învăluie. Simţi o relaxare plăcută,
confortabilă şi nu-ţi vine să-ţi schimbi poziţia, deşi, în alte circumstanţe, nu
ai fi defel confortabil. Când e atinsă această stare pasivă, imaginează-ţi că ţi-
ai realizat dorinţa – nu cum a fost realizată, ci pur şi simplu că e realizată.
Imaginează în formă de imagini ce doreşti să dobândeşti în viaţă; apoi
simte-te ca şi când ai dobândit totul deja. Gândurile produc mici mişcări
verbale care pot fi auzite în starea pasivă a rugăciunii ca fiind pronunţate
din afară. Cu toate acestea, acest grad de pasivitate nu e esenţial pentru
realizarea rugăciunilor tale. Tot ce e necesar este să creezi o stare pasivă şi
să simţi dorinţa împlinită.

Tot ce ţi-ar putea trebui sau ai dori este deja al tău. Nu-ţi trebuie nici un
ajutor care să ţi-l dea; este al tău acum. Cheamă-ţi dorinţele întru fiinţă
imaginând şi trăind lăuntric dorinţele ca deja împlinite. Pe măsură ce este
acceptat finalul, devii complet indiferent la potenţiale eşecuri, fiindcă
acceptarea finalului constrânge mijloacele spre acel final. Când ieşi din
momentul rugăciunii, e ca şi când ţi s-a arătat finalul fericit şi de succes al
unui film, deşi nu ţi s-a arătat cum s-a obţinut acel final. Totuşi, fiind martor
al sfârşitului, indiferent de orice secvenţă a punctului culminant, rămâi calm
şi sigur în cunoaşterea că finalul a fost perfect definit.
 Capitolul 4 – Spirit – Trăire (simţire)

„Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu" – zice Domnul Savaot”
[Zaharia 4:6]. Intră în spiritul stării dorite însuşindu-ţi trăirea lăuntrică ce
ar fi a ta dacă ai fi deja cel care vrei să fii. Pe măsură ce prinzi sentimentul
stării căutate, te eliberezi de tot efortul de a face lucrurile să fie, fiindcă
lucrurile deja sunt. Există o trăire lăuntrică distinctă asociată cu fiecare idee
din mintea omului. Prinde trăirea asociată dorinţei tale împlinite însuşindu-
ţi lăuntric trăirea care ar fi a ta dacă ai fi deja în posesia lucrului pe care-l
doreşti şi dorinţa ta se va concretiza.

Credinţa e trăire, „După credinţa (trăirea) voastră, fie vouă” [Matei 9:29]. Nu
atragi niciodată ceea ce vrei, ci întotdeauna ceea ce eşti. Aşa cum e omul, aşa
şi vede. „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce
are i se va lua” [Matei 13:12; 25:29; Marcu 4:25; Luca 8:18; 19:26]. Ceea ce te
simţi pe tine a fi eşti şi ţi se dă ceea ce eşti. Însuşeşte-ţi aşadar sentimentul
pe care l-ai trăi dacă ai avea deja dorinţa împlinită şi dorinţa ta trebuie să se
realizeze. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul Lui
Dumnezeu l-a făcut” [Geneza/Facerea 1:27]. „Gândul acesta să fie în voi care
era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a
fi El întocmai cu Dumnezeu” [Filipeni 2:5,6]. Eşti ceea ce te crezi pe tine a fi.
În loc să crezi în Dumnezeu sau în Iisus – crede că tu eşti Dumnezeu sau că
tu eşti Iisus. „Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu [şi
mai mari decât acestea va face” Ioan 14:12] ar trebui să fie „Cel ce crede aşa
cum cred Eu, va face şi el lucrările pe care le fac Eu”. Lui Iisus nu I s-a părut
ciudat să facă lucrările Lui Dumnezeu, deoarece El se credea pe Sine a fi
Dumnezeu. „Eu şi Tatăl Meu una suntem” [Ioan 10:30]. E firesc să faci
lucrările Celui care te crezi tu a fi. Trăieşte aşadar în sentimentul de a fi cel
care vrei să fii şi acela vei fi.

Când un om crede în valoarea sfatului dat lui şi îl aplică, el creează

înlăuntrul lui realitatea succesului.
 Puterea
conştiinţei

NEVILLE
Lasă oglinda şi schimbă-ţi chipul.
Lasă lumea în pace şi schimbă-ţi
concepţiile despre tine.
 Puterea
conştiinţei

NEVILLE
1952

Pentru
Arthur şi iubita sa, Verne,
a cărei conştienţă a adus
această carte în fiinţă.

De acelaşi autor

LA PORUNCA TA – AT YOUR COMMAND

PUTEREA CONŞTIINŢEI – THE POWER OF AWARENESS
CREDINŢA ŢI-E AVUTUL – YOUR FAITH IS YOUR FORTUNE
LEGEA ŞI PROMISIUNEA – THE LAW AND THE PROMISE
SĂDITUL ŞI CULESUL – SEEDTIME AND HARVEST
LIBERTATE PENTRU TOŢI – FREEDOM FOR ALL*
TRĂIREA E SECRETUL – FEELING IS THE SECRET*
RUGĂCIUNEA, ARTA CREZULUI – PRAYER, THE ART OF BELIEVING*
ÎN AFARA ACESTEI LUMI – OUT OF THIS WORLD*
ÎNVIEREA – RESURRECTION*

*Aceste cinci cărţi sunt incluse într- un

volum intitulat ÎNVIEREA
 CUPRINS
Un cuvânt de la editor 4
1. EU SUNT 5
2. CONŞTIENŢĂ 7
3. PUTEREA ASUMPŢIEI 9
4. DORINŢĂ 11
5. ADEVĂRUL CARE TE FACE LIBER 12
6. ATENŢIE 14
7. ATITUDINE 16
8. RENUNŢARE 19
9. PREGĂTINDU-ŢI LOCUL 20
10. CREAŢIE 22
11. INTERFERENŢĂ 23
12. CONTROL SUBIECTIV 24
13. ACCEPTARE 25
14. CALEA FĂRĂ EFORT 27
15. COROANA MISTERELOR 28
16. NEPUTINŢĂ PERSONALĂ 29
17. TOATE SUNT CU PUTINŢĂ 30
18. FACEŢI-VĂ ÎMPLINITORI 31
19. ESENŢIALURI 32
20. VIRTUTEA [DREPTATEA] 34
21. LIBER-ARBITRU 36
22. STĂRUINŢĂ 38
23. STUDII DE CAZ 40
24. NEREUŞITĂ 50
25. CREDINŢĂ 52
26. DESTIN 54
27. VENERAŢIE 55
 Un cuvânt de la editor

ACUM PATRUZECI DE ANI, Neville a adăugat note cu mâna lui pe copia sa

personală a nou-publicatei Puterea conştiinţei. Transferând acea copie editurii DeVorss &
Company în scopul unei noi tipăriri, fiica lui Neville, Victoria Goddard, a autentificat
scrisul de mână ca fiind al tatălui său şi a autorizat publicarea unei noi ediţii ce include
aceste note.
Aceste adăugiri sunt în număr de douăzeci, variind de la câteva rânduri lungime
până la înlocuirea unui singur cuvânt cu altul. Acest din urmă caz, însă, aşa concis cum e,
conferă o schimbare semnificativă în înţelesul textului. Într-adevăr, notele lui Neville
clarifică pretutindeni ce a intenţionat să spună şi pe alocuri transmite înţelesuri şi îndrumări
importante – atât de mult, încât în imediat următoarea sa lucrare, Awakened Imagination
[Imaginaţie trezită], va încorpora pe unele dintre acestea.
Răsfoind prin copia lui Neville a acestei cărţi, am dat peste o fotografie de-ale sale în
uniformă militară, inserată ca semn de carte. Era datată 1943 şi, pe verso, purta propria sa
inscripţie ca dovadă că acesta era soldatul menţionat în studiul de caz 1 (p. 40). Iar Vicki
Goddard a confirmat presupunerea mea că studiul de caz 2 (p. 43) este tot autobiografic,
deşi într-un sens mult mai larg. De observat că numele de familie al lui Neville, Goddard,
este dat aici ca Lordard.
Atari sunt plăcerile jocului de-a detectivul literar, deşi trebuie admis că sunt mult
sporite de faptul de a avea propria copie de lucru a autorului cărţii la îndemână. Cu
siguranţă el este foarte viu în lucrarea sa tipărită, dar curios mai mult în adăugirile sale pe
care le găsim ici şi acolo. Cititorul le va găsi pe acestea tipărite în corpul textului,
înconjurate de paranteze, din moment ce, în fiecare caz, se vedea clar unde le era locul.
Cu gândul că metafizica strălucită a lui Neville poate fi, pentru învăţăceii ei, încă şi
mai vitală, DeVorss & Company a scos această ediţie unică a Puterii conştiinţei. Un cuvânt
de apreciere şi gratitudine e datorat lui Vicki Goddard pentru asistenţa ei generoasă.

ARTHUR VERGARA,
Editor
 Capitolul unu

EU SUNT

Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină,

Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este.
Efeseni 5:13,14

„LUMINA” este conştienţa. Conştienţa este una, manifestând în legiuni de forme

sau niveluri ale conştienţei. Nu e nimeni care să nu fie tot ceea ce este, căci conştienţa, deşi
exprimată într-o serie infinită de niveluri, nu este divizibilă. Nu există separare reală sau
întrerupere în conştienţă. EU SUNT nu poate fi divizat. Mă pot concepe a fi un om bogat,
un cerşetor sau un hoţ, dar centrul fiinţei mele rămâne aceeaşi, indiferent de conceptul pe
care-l am despre mine. În centrul manifestării există numai un EU SUNT manifestând în
legiuni de forme sau concepte de sine şi „EU SUNT cel ce/ceea ce EU SUNT”.
EU SUNT este auto-definiţia absolutului, temelia pe care totul se sprijină. EU SUNT
este prima substanţă cauzală. EU SUNT este auto-definiţia lui Dumnezeu.

„EU SUNT/Cel ce este m-a trimis la voi.” [Ieşirea/Exodul 3:14]

„EU SUNT CEL CE SUNT.” [Ieşirea/Exodul 3:14]
„Stai neclintit şi cunoaşte că EU SUNT Dumnezeu.” [Psalm 45:10]
EU SUNT este o trăire a conştiinţei permanente. Însuşi centrul conştienţei este
trăirea că EU SUNT. Aş putea uita cine SUNT EU, unde SUNT EU, ce SUNT EU, dar nu
pot uita că EU SUNT. Conştiinţa de a fi rămâne, indiferent de măsura în care am uitat cine,
unde sau ce SUNT.
EU SUNT este ceea ce, printre nenumărate forme, e mereu acelaşi. Această măreaţă
descoperire a cauzei revelează că, bună sau rea, omul este de fapt arbitrul propriei sale sorţi
şi că propriul său concept despre sine este cel care determină lumea în care trăieşte [şi
conceptul său despre sine reprezintă reacţiile lui la provocările vieţii]. Cu alte cuvinte, dacă
experimentezi o proastă sănătate, cunoscând adevărul despre cauza acesteia, nu poţi atribui
boala altor motive în afara aranjamentului specific de substanţe-cauză de bază, un
aranjament care [a fost produs de reacţiile tale în faţa vieţii] şi este definit de conceptul
„EU SUNT nesănătos” al tău. Iată de ce ţi se spune, „Cel slab să zică: ,EU SUNT tare!’”
(Ioel/Ioil 3:10/4:10), fiindcă, prin această asumpţie, substanţa-cauză – EU SUNT – este
rearanjată şi trebuie, astfel, să manifeste ceea ce rearanjarea ei afirmă. Acest principiu
guvernează fiecare aspect al vieţii tale, fie el social, financiar, intelectual sau spiritual.
EU SUNT este acea realitate către care, indiferent ce se întâmplă, trebuie să ne
întoarcem pentru a găsi o explicaţie a fenomenelor vieţii. Este conceptul despre sine al lui
EU SUNT cel care determină forma şi scenariul existenţei sale.
 Totul depinde de atitudinea sa în ceea ce-l priveşte; ceea ce nu va afirma ca fiind
adevărat despre sine nu se poate manifesta în lumea lui. Anume, conceptul tău despre tine,
cum ar fi „EU SUNT puternic”, „EU SUNT asigurat”, „EU SUNT iubit”, determină lumea
în care trăieşti. Cu alte cuvinte, când spui, „EU SUNT un bărbat, EU SUNT un tată, EU
SUNT un american”, nu defineşti EU SUNT-uri diferite; defineşti concepte sau
aranjamente diferite ale unicei substanţe-cauză – unicul EU SUNT. Chiar şi în fenomenele
naturii, dacă pomul ar fi articulat, ar spune, „EU SUNT un pom, un măr, un pom fructifer”.
Când ştii că singura, unica realitate este conştienţa – concepându-se pe sine a fi ceva
bun, rău sau indiferent şi devenind ceea ce s-a conceput pe sine a fi – te eliberezi de tirania
altor cauze, de credinţa că sunt cauze externe propriei tale minţi care î ţi pot afecta viaţa.
În starea de conştienţă a individului se găseşte explicaţia fenomenelor vieţii. Dacă
altul ar fi conceptul omului despre sine, totul în lumea lui ar fi diferit. Conceptul lui despre
sine fiind ceea ce este, totul în lumea sa trebuie să fie aşa cum este.
Astfel, e limpede din plin că este doar un EU SUNT şi tu eşti acel EU SUNT. Şi în
timp ce EU SUNT e infinit, tu, prin conceptul despre tine, afişezi numai un aspect limitat al
infinitului EU SUNT.

Construieşte odăi tot mai măreţe,

O, sufletul meu,
Odată cu rotirea grăbită a anotimpurilor!
Lasă-ţi trecutul încovoiat!
Fă fiecare nou templu mai semeţ
decât cel de dinainte,
Închide-te din ceruri cu o
boltă tot mai întinsă
Până ce în lungime eşti liber,
Lăsându-ţi strâmta cochilie lângă
A vieţii neliniştită mare!
[Oliver Wendell Holmes, Sr., „The Chambered Nautilus”]
 Capitolul doi

CONŞTIENŢĂ

NUMAI printr-o schimbare a conştienţei, schimbându-ţi în mod real conceptul

despre sine, poţi „construi odăi tot mai măreţe” – manifestările conceptelor tale tot mai
înalte. (Prin manifestare se înţelege experimentarea rezultatelor acestor concepte în lumea
ta.) Este de importanţă vitală să înţelegem ce este conştienţa de fapt.
Motivul stă în faptul că singura, unica realitate este conştienţa, prima şi numai una
substanţă-cauză a fenomenelor vieţii. Nici un lucru nu are existenţă pentru om decât prin
conştienţa pe care o are el asupra acelui lucru. Aşadar, către conştienţă trebuie să te întorci,
fiindcă este singurul temei prin care fenomenele vieţii se pot explica.
Dacă acceptăm ideea unei prime cauze, ar urma că evoluţia acelei cauze nu ar putea
rezulta niciodată în altceva străin sieşi. Adică, dacă prima substanţă-cauză e lumina, toate
evoluţiile ei, roadele şi manifestările, ar rămâne lumină. Prima substanţă-cauză fiind
conştienţa, toate evoluţiile ei, roade şi fenomene, trebuie să rămână conştienţă. Tot ce s-ar
putea observa ar fi o formă mai joasă ori mai înaltă sau variaţii ale aceluiaşi lucru. Cu alte
cuvinte, dacă propria ta conştiinţă este s ingura realitate, trebuie să fie şi singura substanţă.
Prin urmare, ceea ce îţi pare ca fiind circumstanţe, condiţii şi chiar obiecte materiale este
de fapt numai produsul propriei tale conştienţe. Natura, atunci, ca lucru sau complex de
lucruri externe minţii tale, trebuie respinsă. Tu şi mediul tău nu puteţi fi priviţi ca existând
separat. Tu şi lumea ta sunteţi una.
Aşadar, trebuie să te întorci de la aparenţa concretă a lucrurilor spre centrul subiectiv
al lucrurilor, conştienţa ta, dacă doreşti cu adevărat să cunoşti cauza fenomenelor vieţii şi
cum să foloseşti cunoaşterea asta pentru a-ţi realiza cele mai de preţ vise. În mijlocul
contradicţiilor, antagonismelor şi contrastelor aparente ale vieţii tale, este un singur
principiu în acţiune, numai conştienţa ta operând totul. Diferenţa nu constă în varietatea
substanţei, ci în varietatea aranjamentului aceleiaşi substanţe-cauză, conştienţa ta.
Lumea se mişcă din necesitate nemotivată. Prin aceasta se înţelege că nu are un
motiv în sine, ci se află sub necesitatea de a manifesta conceptul tău, aranjamentul minţii
tale şi mintea ta este întotdeauna aranjată în imaginea a tot ceea ce crezi şi consimţi tu ca
fiind adevărat.
Bogatul, săracul, cerşetorul sau hoţul nu sunt minţi diferite, ci aranjamente diferite
ale aceleiaşi minţi, în acelaşi sens în care o bucată de oţel, când e magnetizată, diferă nu în
substanţă de starea ei demagnetizată, ci în aranjamentul şi ordinea moleculelor sale. Un
singur electron rotindu-se într-o orbită anume stabileşte unicitatea magnetismului. Când
bucata de oţel sau orice altceva se demagnetizează, electronii ce gravitează nu se opresc.
Aşadar, magnetismul nu a dispărut din existenţă. S-a produs numai un rearanjament al
particulelor, astfel încât ele nu mai produc un efect exterior sau perceptibil.
 Când particulele sunt aranjate la întâmplare, amestecate în toate direcţiile, substanţa
se spune că este demagnetizată; dar când particulele sunt rânduite în categorii astfel încât o
parte se îndreaptă într-o direcţie, substanţa este un magnet. Magnetismul nu e generat; este
afişat.
Sănătatea, bogăţia, frumuseţea şi geniul nu sunt create; ele sunt numai manifestate
prin aranjamentul minţii tale – adică, prin conceptul tău despre tine [şi conceptul tău despre
tine este tot ceea ce accepţi şi consimţi ca fiind adevărat. La ce consimţi poate fi descoperit
numai printr-o observaţie necritică a reacţiilor tale la viaţă. Reacţiile tale descoperă unde
trăieşti psihologic; şi unde trăieşti psihologic determină cum trăieşti aici, în lumea vizibilă
exterioară]. Importanţa acestui lucru în viaţa ta de zi cu zi ar trebui să fie evidentă imediat.
Natura de bază a cauzei primare este conştienţa. Aşadar, substanţa fundamentală a
tuturor lucrurile este conştienţa.
 Capitolul trei

PUTEREA ASUMPŢIEI

PRINCIPALA AMĂGIRE a omului este convingerea lui că sunt alte cauze în afara
conştienţei sale. Tot ce i se întâmplă omului – tot ce i se face, tot ce vine spre el – i se
întâmplă ca rezultat al stării sale de conştienţă. Conştienţa omului este tot ceea ce crede şi
doreşte şi iubeşte, tot ceea ce crede el ca fiind adevărat şi îi consimte. De aceea o
schimbare a conştienţei e necesară înainte de a-ţi putea schimba lumea exterioară. Ploaia
cade ca rezultat al unei schimbări de temperatură în straturile înalte ale atmosferei şi, în
mod similar, o schimbare de circumstanţe se produce ca rezultat al unei schimbări în starea
ta de conştienţă.
Să vă schimbaţi prin înnoirea minţii. [Romani 12:2]
Pentru a te schimba, întreaga temelie a gândurilor tale trebuie schimbată. Dar
gândurile tale nu se pot schimba până ce nu ai idei noi, fiindcă gândeşti pornind de la idei.
Toată transformarea începe cu o dorinţă intensă, arzătoare, de a te transforma. Primul pas
în „înnoirea minţii” este dorinţa. Trebuie să vrei să fii altfel [şi intenţionează să fii] înainte
de a putea începe să te schimbi pe tine însuţi. Apoi trebuie să-ţi faci visul viitor un fapt
prezent. Faci asta însuşindu-ţi sentimentul dorinţei tale deja împlinite. Dorind să fii altfel
decât eşti, creezi un ideal al persoanei care vrei să fii şi îţi asumi că eşti deja acea
persoană. Dacă se persistă în această asumpţie până ce devine trăirea ta dominantă,
obţinerea idealului tău este inevitabilă. Idealul pe care speri să-l atingi este mereu pregătit
pentru incarnare dar, dacă tu nu-i oferi suportul parental, este incapabil de a se naşte.
Aşadar, atitudinea ta ar trebui să fie una în care, dorindu-ţi deja să exprimi o stare mai
înaltă – tu singur accepţi sarcina încarnării acestei noi şi mai măreţe valori a sinelui tău.
Dând naştere idealului tău, trebuie să ţii în minte că metodele cunoaşterii mentale şi
spirituale sunt complet diferite. Acesta e un punct care e înţeles cu adevărat de probabil nu
mai mult de o persoană dintr-un milion. Cunoşti mental un lucru uitându-te la el din afară,
comparându-l cu alte lucruri, analizându-l şi definindu-l [gândindu-te la el]; pe când
spiritual, poţi cunoaşte lucrul numai devenind lucrul [numai gândind din el]. Trebuie să fii
lucrul în sine şi nu numai să vorbeşti despre el sau să-l priveşti. Trebuie să fii ca fluturele
de noapte în căutarea idolului său, flacăra, şi care, sub impulsul dorinţei lui sincere,
plonjează imediat în focul sacru, învelit în propriile aripi, până ce devine o culoare şi o
substanţă cu flacăra.
Numai acela cunoscut-a flacăra, cel ce-a ars în ea,
şi numai el ţi-ar putea spune, acela ce nu s-a mai întors nicicând pentru a spune.
[„Parlamentul păsărilor”, de Farid ud-Din Attar, tr. în eng. de Edward FitzGerald
(1889), apud William Ralph Inge, „Credinţa: Religia personală şi viaţa evlaviei”]

Aşa cum fluturele de noapte, în dorinţa lui de a cunoaşte flacăra, a fost dispus să se
distrugă pe sine, aşa şi tu trebuie să fii dispus, în devenirea ta, să mori actualului tău sine.
 Trebuie să fii conştient a fi sănătos dacă e să cunoşti ce e sănătatea. Trebuie să fii
conştient a fi asigurat dacă e să ştii ce e siguranţa.
Aşadar, pentru a incarna o nouă şi mai mare valoare despre tine, trebuie să-ţi asumi
că deja eşti ceea ce vrei să fii şi apoi să trăieşti cu credinţă în această asumpţie – care nu e
incarnată în trup încă în viaţa ta – încrezător că această nouă valoare sau stare a conştienţei
se va incarna prin fidelitatea absolută a asumpţiei tale că deja eşti ceea ce vrei să fii.
Aceasta e ceea ce înseamnă întregime, acesta e înţelesul integrităţii. Ele înseamnă
resemnare, supunerea întregului sine sentimentului dorinţei împlinite, cu certitudinea că
acea nouă stare a conştienţei este reînnoirea minţii, cea care transformă. Nu există ordine în
natură corespunzătoare acestei supuneri de bună voie a sinelui în faţa idealului dincolo de
sine. Aşadar, e culmea nebuniei să aştepţi incarnarea unui nou şi superior concept de sine
să apară prin procese evolutive naturale. Ceea ce îi trebuie stării de conştienţă s ă îşi
producă efectul, în mod evident, nu poate fi efectuat fără o asemenea stare de conştienţă şi,
în abilitatea ta de a-ţi asuma, de a-ţi însuşi sentimentul unei vieţi mai bune, de a-ţi asuma,
de a-ţi însuşi un nou concept despre tine, posezi ceea ce restul naturii nu posedă –
imaginaţie – instrumentul prin care tu îţi creezi lumea.
Imaginaţia ta este instrumentul, mijlocul prin care se efectuează mântuirea ta din
robie, boală şi sărăcie. Dacă refuzi să-ţi asumi responsabilitatea incarnării unui nou şi mai
înalt concept despre sine, atunci respingi mijlocul, singurul mijloc prin care se poate
efectua mântuirea ta – anume, obţinerea idealului tău.
Imaginaţia este singura putere mântuitoare din univers. Totuşi, prin natura ta, îţi e
opţional dacă rămâi în conceptul de sine actual (o făptură flămândă tânjind după libertate,
sănătate şi securitate) sau alegi să devii instrumentul propriei tale mântuiri, imaginându-te
ca fiind ceea ce vrei să fii şi să-ţi satisfaci astfel foamea şi să te mântuieşti.

O, fii tare atunci şi viteaz,

pur, răbdător şi onest;
Munca ce-i a ta
Nu lăsa în mâna altuia.
Fiindcă puterea a toată trebuinţa
E dată în credinţă
Din fântâna dinlăuntrul tău –
Împărăţia Cerurilor.
 Capitolul patru

DORINŢĂ

SCHIMBĂRILE CARE au loc în viaţa ta ca rezultat al schimbării conceptului tău

despre tine întotdeauna par celui neiluminat ca fiind rezultatul, nu al schimbării conştienţei
tale, ci al norocului, al cauzelor externe sau al coincidenţei. Totuşi, singura soartă ce-ţi
guvernează viaţa este soarta determinată de propriile tale concepte, propriile tale
asumpţii; fiindcă o asumpţie, deşi falsă, dacă se persistă în ea, se va întări în fapt.
Idealul pe care-l cauţi şi speri să-l obţii nu se va manifesta, nu va fi realizat de către
tine până ce nu-ţi vei fi imaginat că eşti deja acel ideal. Nu e altă scăpare pentru tine decât
printr-o radicală transformare psihologică a sinelui tău, decât prin însuşirea de către tine a
sentimentului dorinţei tale împlinite. Aşadar, fă din rezultate sau împliniri tes tul crucial al
abilităţii tale de a-ţi folosi imaginaţia.
Totul depinde de atitudinea ta faţă de tine însuţi. Ceea ce nu vei afirma ca fiind
adevărat despre tine nu poate fi niciodată realizat de către tine, fiindcă acea atitudine este
singura condiţie necesară prin care îţi realizezi scopul.
Toată transformarea se bazează pe sugestie şi aceasta poate funcţiona doar atunci
când te laşi complet deschis la o influenţă. Trebuie să te abandonezi idealului tău precum
se abandonează o femeie dragostei, căci abandonul total al sinelui în faţa sugestiei este
calea uniunii cu idealul tău. Trebuie să-ţi asumi sentimentul dorinţei împlinite până ce
asumpţia ta are întreaga însufleţire senzorială a realităţii.
Trebuie să-ţi imaginezi că deja experimentezi ceea ce doreşti. Adică, trebuie să-ţi
asumi sentimentul, trăirea împlinirii dorinţei tale până ce eşti posedat de ea, iar acest
sentiment adună toate celelalte idei ale conştienţei tale.
Omul care nu e pregătit pentru plonjarea în asumpţia dorinţei împlinite cu credinţa
că e singura cale de realizare a visului său nu este pregătit încă să trăiască în mod conştient
prin legea asumpţiei, deşi nu e nicio îndoială că trăieşte prin legea asumpţiei inconştient.
Însă pentru tine, care accepţi acest principiu şi eşti pregătit să trăieşti asumându-ţi
conştient faptul că dorinţa ta e deja împlinită, aventura vieţii începe.
Pentru a atinge un nivel mai înalt al fiinţei, trebuie să-ţi asumi un concept de sine
mai înalt.
Dacă nu te vei imagina pe tine ca altceva decât eşti, atunci rămâi cel care eşti, căci
dacă nu credeţi că EU SUNT El, veţi muri în păcatele voastre. [Ioan 8:24]
Dacă nu crezi că tu eşti El (persoana care vrei să fii), atunci rămâi aşa cum eşti.
Prin cultivarea sistematică fidelă a trăirii dorinţei împlinite, dorinţa devine
promisiunea propriei sale împliniri. Asumpţia sentimentului dorinţei împlinite face visul
viitor un fapt actual.
 Capitolul cinci

ADEVĂRUL CARE TE FACE LIBER

DRAMA VIEŢII e una psihologică, în care toate condiţiile, împrejurările şi

evenimentele ei sunt aduse în fiinţă prin asumpţiile tale.
Din moment ce viaţa ta este determinată de asumpţiile tale, eşti forţat să recunoşti
faptul că eşti fie sclavul asumpţiilor tale, fie stăpânul lor. A deveni stăpânul asumpţiilor
tale este cheia libertăţii şi fericirii de nedescris. Poţi obţine această stăpânire prin control
conştient deliberat al imaginaţiei tale. Îţi determini asumpţiile astfel:
Formează-ţi o imagine mentală, un tablou al stării dorite, al persoanei care vrei să fii.
Concentrează-ţi atenţia pe sentimentul că deja eşti acea persoană. Mai întâi, vizualizează
imaginea în conştienţa ta. Apoi simte-te pe tine a fi în acea stare ca şi când a format în
realitate lumea ta înconjurătoare. Prin imaginaţia ta, ceea ce a fost numai o imagine
mentală se schimbă într-o realitate aparent solidă.
Marele secret este o imaginare controlată şi o atenţie bine-susţinută focalizate
ferm şi constant asupra obiectului ce trebuie obţinut. Nu se poate repeta niciodată
suficient de mult faptul că, prin crearea unui ideal în sfera ta mentală, prin asumarea
faptului că deja eşti acel ideal, te identifici cu el şi astfel te transformi în asemănarea
lui [gândind din ideal în loc să gândeşti la ideal. Toate stările sunt deja existente ca
„simple posibilităţi” atâta vreme cât ne gândim la ele, dar atotputernic de reale când
gândim din ele].
Aceasta era ceea ce numeau învăţătorii din vechime „Lăsarea în voia Domnului” sau
„Rămânerea în Domnul” şi singurul test adevărat al „Rămânerii în Domnul” este că toţi cei
ce chiar rămân sunt transformaţi, inevitabil, în asemănarea a ceea ce „au rămas” în
conştiinţă [gândind din dorinţa deja împlinită]. Devii conform voii tale resemnate şi voia ta
resemnată este conceptul tău despre tine şi toate cele cărora le consimţi şi pe care le accepţi
ca fiind adevărate.
Asumându-ţi sentimentul dorinţei împlinite şi stăruind în acesta, iei asupra ta
rezultatele acelei stări; neasumându-ţi sentimentul dorinţei tale împlinite, eşti mereu lipsit
de rezultate.
Când înţelegi funcţia mântuitoare a imaginaţiei, ai în mâini cheia soluţiei tuturor
problemelor tale.
Fiecare etapă a vieţii tale este construită prin exerciţiul imaginaţiei tale. Imaginaţia
determinată, în sine, este mijlocitorul progresului tău, plinitorul viselor tale. Este începutul
şi sfârşitul a toată creaţia.
Marele secret este o imaginare controlată şi o atenţie bine-susţinută focalizate ferm
şi constant asupra sentimentului dorinţei împlinite până ce îţi ocupă întreaga minte şi
adună toate celelalte idei din conştiinţă.
 Ce dar mai măreţ ţi se poate oferi, dacă nu să ţi se spună Adevărul care te va elibera
[Ioan 8:32]? Adevărul care te face liber este acela că poţi experimenta în imaginaţie ceea
ce doreşti să experimentezi în realitate, iar menţinând această experienţă în imaginaţie,
dorinţa ta va deveni o realitate.
Eşti limitat numai de imaginaţia ta necontrolată şi lipsa atenţiei asupra sentimentului
dorinţei tale deja împlinite. Când imaginarea nu e controlată şi atenţia nu e strunită asupra
sentimentului dorinţei deja împlinite, atunci nici un car de rugăciuni şi evlavii şi invocaţii
nu vor produce efectul urmărit.
Când poţi chema la dorinţă orice imagine îţi e pe plac, când formele imaginării tale
îţi sunt la fel de vii precum cele ale naturii, ai devenit stăpânul destinului tău. [Trebuie să
încetezi să-ţi risipeşti gândurile, timpul şi banii. Totul în viaţă trebuie să fie o investiţie.*]

Viziuni ale frumuseţii şi splendorii,

Forme ale unui neam demult apus,
Sunete şi feţe şi glasuri,
Din cea de-a patra dimensiune a spaţiului –
Şi prin necuprinsul univers,
Gândurile noastre trec potcovite cu lumină –
Unii îi spun imaginaţie,
Iar alţii îl numesc Dumnezeu.
[Dr. George W. Carey, „The New Name” („Noul nume”)]

* Neville continuă aceasta cu data de 12 aprilie [19]53. În Imaginaţie trezită (1954),

el va scrie: „În dimineaţa lui 12 aprilie 1953, soţia mea a fost trezită de sunetul unei voci
cu autoritate vorbind înlăuntrul ei şi spunând, ‚Trebuie să încetezi să-ţi risipeşti gândurile,
timpul şi banii. Totul în viaţă trebuie să fie o investiţie’. A risipi înseamnă a irosi, a cheltui
nechibzuit, a împrăştia fără a aduna. A investi înseamnă a împrăştia cu un scop din care se
aşteaptă profit. Această revelaţie a soţiei mele este despre importanţa momentului. Este
despre transformarea momentului... Numai ce se face acum contează... Oricând ne asumăm
sentimentul de a fi ceea ce vrem să fim, investim”. (Cap. 5, „Moneda raiului”) – Editorul
 Capitolul şase

ATENŢIE

Bărbatul îndoielnic este nestatornic

în toate căile sale.
Iacov 1:8

ATENŢIA ESTE puternică în proporţie cu acuitatea fixării sale, adică, atunci când
este obsedată de o singură idee sau senzaţie. Este strunită şi focalizată temeinic numai
printr-un astfel de aranjament al minţii care-ţi permite să vezi numai un lucru, fiindcă astfel
struneşti atenţia şi-i sporeşti puterea, restricţionând-o. Dorinţa care se realizează este
întotdeauna cea asupra căreia atenţia este concentrată exclusiv, fiindcă o idee este
înzestrată cu putere numai în proporţie cu gradul atenţiei fixate asupra ei. Observarea
concentrată este atitudinea atentă dirijată dintr-o1 finalitate specifică. Atitudinea atentă
implică selecţie, fiindcă atunci când oferi atenţie înseamnă că ai decis să-ţi focalizezi
atenţia asupra unui singur obiect sau stare în locul altora.
Aşadar, când ştii ce vrei, trebuie să-ţi focalizezi deliberat atenţia asupra
sentimentului dorinţei tale împlinite până când acel sentiment îţi umple mintea şi adună
toate celelalte idei din conştienţă.
Puterea atenţiei este măsura forţei tale interioare. Observarea concentrată a unui
lucru înlătură toate celelalte lucruri şi le face să dispară. Marele secret al succesului este
să-ţi focalizezi atenţia asupra sentimentului dorinţei împlinite fără să permiţi nicio
distragere. Tot progresul depinde de sporirea atenţiei. Ideile care te îndeamnă la acţiune
sunt cele care domină conştienţa, cele care au întreaga atenţie. [Ideea care le exclude pe
toate celelalte din câmpul atenţiei se transformă în acţiune.]
Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea
[şi tinzând către cele dinainte], alerg la ţintă. [Filipeni 3:14]
Asta se referă la tine, una poţi face, „să uiţi cele ce sunt în urmă”. Poţi alerga la ţintă
umplându-ţi mintea cu sentimentul dorinţei împlinite.
Celui neiniţiat, toate astea par a fi numai fantezie; şi totuşi, întregul progres vine
dinspre cei care nu îşi însuşesc opiniile comun acceptate, nici nu acceptă lumea aşa cum e
ea. După cum s-a mai spus, dacă poţi imagina ceea ce-ţi place, şi dacă formele gândului tău
sunt la fel de vii precum formele naturii, eşti, prin puterea imaginaţiei tale, stăpânul
propriului destin.
Imaginaţia ta eşti tu însuţi, iar lumea pe care o vede imaginaţia ta e lumea reală.

1
Neville substituie prin dintr-o cuvântul spre din textul original – Ed.
 Când purcezi la stăpânirea mişcărilor atenţiei, ceea ce trebuie să faci dacă va fi să
schimbi evenimentele observate, atunci realizezi cât de puţin control exerciţi asupra
imaginaţiei tale şi cât de mult este ea dominată de impresiile senzoriale şi de deriva pe
mareele dispoziţiilor hoinare.
În scopul dobândirii controlului asupra atenţiei tale, practică acest exerciţiu:
Noapte după noapte, chiar înainte de a aluneca în lumea somnului, străduieşte-te să-
ţi menţii atenţia asupra activităţilor de peste zi în ordine inversă. Focalizează-ţi atenţia pe
ultimul lucru pe care l-ai făcut, adică, pusul în pat, şi apoi mută-te înapoi în timp peste
evenimente până ce îl atingi pe primul al zilei, datul jos din pat. Acesta nu-i un exerciţiu
uşor dar, la fel cum exerciţii specifice ajută enorm în dezvoltarea anumitor muşchi, acesta
va ajuta enorm în dezvoltarea „muşchiului” atenţiei tale. Atenţia ta trebuie să fie
dezvoltată, controlată şi concentrată pentru a-ţi schimba cu succes conceptul despre tine şi
astfel, pentru a-ţi schimba viitorul. Imaginaţia este în stare să facă orice, dar numai potrivit
direcţiei interne a atenţiei tale. Dacă persişti noapte după noapte, mai devreme sau mai
târziu vei trezi în tine un centru de putere şi vei deveni conştient de sinele tău superior,
adevăratul tu.
Atenţia se dezvoltă prin exersare repetată sau obicei. Prin obicei, o acţiune devine
mai uşoară şi astfel, în timp, permite rutinarea unei uşurinţe sau abilităţi care va putea fi
pusă mai apoi la mare folosinţă.
Când obţii control asupra direcţiei interne a atenţiei tale, nu vei mai sta în apele mici
de lângă mal, ci te vei avânta spre adâncul vieţii.
Vei păşi în asumpţia dorinţei împlinite ca pe o temelie mai solidă chiar decât
pământul.
 Capitolul şapte
ATITUDINE

EXPERIMENTE CONDUSE recent de către Merle Lawrence (Princeton) şi

Adelbert Ames (Dartmouth) în laboratorul de psihologie al celui din urmă de la Hanover,
N.H., demonstrează că ceea ce vezi când priveşti ceva depinde nu atât de mult de ceea ce e
acolo cât de asumpţia pe care o faci atunci când priveşti. Din moment ce lumea pe care
noi o credem a fi „adevărata” lume fizică este, de fapt, numai o lume „asumptivă”,
presupusă, nu e de mirare că aceste experimente dovedesc că ceea ce pare a fi realitate
solidă este de fapt rezultatul „aşteptărilor” sau „asumpţiilor”. Asumpţiile tale determină nu
numai ceea ce vezi, ci şi ceea ce faci, fiindcă ele guvernează toate mişcările tale conştiente
şi subconştiente către împlinirea lor. Cu mai bine de un secol în urmă, acest adevăr a fost
formulat de către Emerson după cum urmează:
Aşa cum era elastică şi fluidă în mâinile lui Dumnezeu, lumea are veşnic
aceleaşi însuşiri, pe măsură ce adăugăm la ea. Pentru proşti şi păcătoşi, ea e de
piatră. Ei se adaptează la ea aşa cum pot, dar, în măsura în care omul are în el
ceva divin, firmamentul curge în faţa lui şi îi ia forma şi pecetea.
Asumpţia ta este mâna lui Dumnezeu ce modelează firmamentul după chipul a ceea
ce asumi. Asumpţia dorinţei împlinite este marele reflux ce te ridică uşor de pe bancul pe
care ai eşuat atât de îndelungat. Ridică mintea spre profeţie în deplinul şi adevăratul sens al
cuvântului; şi dacă ai acea imaginaţie controlată şi atenţie absorbită care sunt posibil de
obţinut, poţi fi sigur că tot ceea ce implică asumpţia ta se va împlini.
Când William Blake scria,
Ceea ce pare a fi, este, pentru cei cărora le pare a fi,
el repeta numai eternul adevăr,
nimic nu este întinat prin sine,
decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat;
pentru acela întinat este.
Romani 14:14
Fiindcă nimic nu este întinat prin sine (sau curat prin sine), ar trebui să asumi ce-i
mai bun şi să gândeşti la toate câte sunt cu nume bun [Filipeni 4:8]. Nu e atitudinea ta
superioară, ci necunoaşterea acestei legi a asumpţiei, dacă citeşti în măreţia omului vreo
micime cu care s-ar putea să ai ceva de-a face – sau în vreo situaţie ori circumstanţă o
judecată nefavorabilă. Relaţia ta particulară cu altul îţi influenţează asumpţia în legătură
cu el şi te face să vezi în el ceea ce vezi. Dacă îţi poţi schimba părerea despre altul, atunci
ceea ce acum crezi despre el nu poate fi absolut adevărat, ci numai relativ adevărat.
Ceea ce urmează este un studiu de caz real ce ilustrează funcţionarea legii asumpţiei:
 Într-o zi, o costumieră mi-a descris dificultăţile ei în colaborarea cu un cunoscut
producător de teatru. Era convinsă că el o critica fără motiv, îi refuza cele mai bune creaţii
şi era adesea în mod deliberat nepoliticos şi nedrept cu ea.
Auzindu-i povestea, i-am explicat că, atunci când îi pare că celălalt e nepoliticos şi
nedrept, e semn sigur că ea însăşi cerea asta şi că nu producătorul, ci tocmai ea avea nevoie
de o nouă atitudine. I-am spus că puterea acestei legi a asumpţiei şi aplicarea ei practică
poate fi descoperită numai prin experienţă şi că numai asumându-şi faptul că situaţia era
deja aşa cum ar fi vrut ea să fie putea dovedi că poate produce sc himbarea dorită.
Colaboratorul ei era simplu martor, spunându-i prin comportamentul lui care era conceptul
ei despre el. I-am sugerat că era foarte probabil ca ea să fi purtat conversaţii în mintea ei cu
el, în care era plină de critică şi incriminări. Nu era nicio îndoială că ea se certa mental cu
producătorul, fiindcă ceilalţi numai reflectă, ca un ecou, ceea ce le şoptim noi în secret. Am
întrebat-o dacă nu era adevărat că vorbea cu el mental şi în ce constau acele conversaţii.
A recunoscut că în fiecare dimineaţă în drum spre teatru, ea îi spunea exact ceea ce
credea despre el într-un mod în care nu ar fi îndrăznit vreodată să-i spună în faţă.
Intensitatea şi forţa argumentelor ei mentale au stabilit automat comportamentul lui faţă de
ea.
A început să realizeze că fiecare dintre noi purtăm conversaţii mentale dar, din
nefericire, cu cele mai multe ocazii, aceste conversaţii sunt certăreţe… că trebuie numai să
observăm trecătorii de pe drum pentru a dovedi această afirmaţie… că atât de mulţi sunt
captivaţi mental de conversaţiile lor [imaginare] şi prea puţini par a fi fericiţi din cauza
asta, iar prin chiar intensitatea sentimentelor lor ajung repede la incidente nefericite pe care
le-au creat ei înşişi mental şi astfel acum trebuie să le petreacă.
Când a realizat ceea ce făcea, a hotărât să-şi schimbe atitudinea şi să trăiască această
lege cu credinţă, asumându-şi că serviciul său era foarte satisfăcător şi că relaţia ei cu
producătorul era una fericită.
Pentru a reuşi asta, a fost de acord ca, înainte de a merge noaptea la culcare, pe drum
spre locul de muncă şi la alte intervale de peste zi, să îşi imagineze că el o felicita pentru
croielile ei deosebite şi că ea, în schimb, îi mulţumea pentru laude şi amabilitate.
Spre marele ei deliciu, a descoperit rapid singură că propria ei atitudine era cauza
tuturor celor ce i se întâmplau.
Comportamentul colaboratorului ei s-a schimbat în mod miraculos. Atitudinea lui,
reflectând, aşa cum a făcut mereu, ceea ce ea asuma, reflecta acum conceptul ei curent în
privinţa lui.
Ceea ce a făcut ea s-a făcut prin puterea imaginaţiei sale. Asumpţia ei insistentă a
influenţat comportamentul lui şi a determinat atitudinea lui faţă de ea.
Cu paşaportul dorinţei, pe aripile imaginaţiei controlate, a călătorit în
viitorul propriei sale experienţe predeterminate.
 Vedem aşadar că nu faptele, dar ceea ce creăm în imaginaţia noastră ne modelează
vieţile, căci cele mai multe conflicte de peste zi se datorează refuzului nostru de a ne folosi
puţin imaginaţia şi de a ne îndepărta bârna din propriul ochi. Cei cu mintea pretins literală
sunt cei care trăiesc într-o lume fictivă. La fel ca şi costumiera, care, prin imaginaţia ei
controlată, a produs o schimbare subtilă în mintea colaboratorului său, şi noi putem, prin
controlul propriei noastre imaginaţii şi prin sentimente înţelept dirijate, să ne rezolvăm
problemele.
Prin intensitatea imaginaţiei sale şi prin sentimente, costumiera a aruncat un fel de
vrajă asupra minţii producătorului ei şi l-a determinat să creadă că laudele generoase îi
aparţin. Adesea unele dintre cele mai elaborate şi originale gânduri de-ale noastre sunt
determinate de alţii.
Nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin
teasc cea care a pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor, ori dacă
patima nu s-o fi născut în mintea vreunui ciobănaş ai cărui ochi s-au luminat
pentru o clipă înainte ca s-o fi pornit la drum.
William Butler Yeats
 Capitolul opt
RENUNŢARE

Nu e tăciune de caracter atât de stins încât să nu strălucească şi să ardă

de e numai uşor aprins.
Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
[Matei 5:39]
ESTE O mare diferenţă între a se împotrivi răului şi a se lepăda de el. Când te
împotriveşti răului, îi dai atenţia ta; continui să-l faci real. Când te lepezi de rău, îţi iei
atenţia de la el şi o îndrepţi spre ceea ce vrei. Acum e timpul să-ţi controlezi imaginaţia şi
să dai frumuseţe nu cenuşă, bucurie şi nu jale, slavă în loc de deznădejde; ei vor fi
numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui [Aprox., Isaia 61:3]
Dai frumuseţe în loc de cenuşă când îţi concentrezi atenţia asupra lucrurilor aşa cum
ai vrea ca ele să fie în locul lucrurilor aşa cum sunt. Dai bucurie, nu jale, când îţi menţii o
atitudine veselă indiferent de circumstanţele nefavorabile. Dai slavă în schimbul
deznădejdii când îţi menţii o atitudine încrezătoare în loc să cazi pradă descurajării. În
acest citat, Biblia foloseşte cuvântul copaci [stejari] ca sinonim pentru oameni. Devii un
stejar al dreptăţii când stările mentale de mai sus sunt o parte permanentă a conştienţei tale.
Eşti un răsad al Domnului atunci când toate gândurile tale sunt gânduri drepte. Acesta este
EU SUNT-ul descris în capitolul unu. EU SUNT este slăvit atunci când cel mai înalt
concept al tău despre tine e manifestat.
Când ţi-ai descoperit propria ta imaginaţie controlată ca fiind mântuitorul tău,
atitudinea ta se va fi schimbat complet, fără vreo diminuare a sentimentului religios, şi vei
spune despre imaginaţia ta controlată,
Iată viţa aceasta. Am găsit-o copăcel sălbatic, a cărui putere răzleaţă s-a umflat în
rămurele rătăcitoare. Dar am tăiat planta şi a crescut cumpătat din risipa ei de
frunze fără rost, şi s-a-nnodat precum vezi în aceşti ciorchini plini, pentru a răsplăti
mâna ce din înţelepciune a rănit-o. [Robert Southey, „Thalaba Distrugătorul”]
Prin viţă se-nţelege imaginaţia ta, care, în starea ei necontrolată, îşi cheltuieşte
energia în gânduri şi sentimente inutile sau distructive. Dar tu, aşa cum viţa e tăiată şi i se
îndepărtează ramurile şi rădăcinile nefolositoare, îţi cureţi imaginaţia retrăgându-ţi atenţia
de la toate ideile neplăcute şi distructive şi îndreptându-ţi-o asupra idealului pe care
doreşti să-l atingi. Viaţa mai fericită, mai nobilă pe care o vei experimenta va fi rezultatul
tunderii înţelepte a propriei tale imaginaţii. Da, taie-ţi toate gândurile şi sentimentele
neplăcute, astfel încât să poţi
să gândeşti drept, şi gândurile tale vor fi hrana foametei din lume; să vorbeşti drept,
şi fiecare cuvânt de-ale tale va fi o sămânţă roditoare; să trăieşti drept, şi viaţa ta va
fi un măreţ şi nobil crez. [Horatio Bonar, „Hymns of Faith and Hope”]
 Capitolul nouă

PREGĂTINDU-ŢI LOCUL

Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele.
Ioan 17:10
Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat,
fiindcă s-a copt secerişul pământului.
Apocalipsa 14:15

TOATE SUNT ale tale. Nu pleca să cauţi ceea ce deja eşti. Însuşeşte-ţi-le,
revendică-ţi-le, asumă-ţi-le. Totul depinde de conceptul tău despre tine însuţi. Ceea ce nu
revendici ca fiind adevărat despre tine nu poate fi realizat de către tine. Promisiunea e,
Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce i
se pare că are i se va lua. [Matei 25:29; Luca 8:18]
Ţine strâns, în imaginaţia ta, de toate câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume
bun [Filipeni 4:8], fiindcă cele vrednice de iubit şi cele bune îţi sunt esenţiale în viaţă, de
va fi o viaţă ce merită trăită. Asumă-ţi-le. Faci asta imaginându-ţi că deja eşti ceea ce vrei
să fii – şi deja ai ceea ce vrei să ai.
Cum gândeşte omul în sufletul lui, aşa e el. [Proverbe/Pilde 23:7]
Stai neclintit şi ştii că eşti ceea ce doreşti să fii, şi nu va trebui niciodată să cauţi asta.
În ciuda aparenţei de libertate de acţiune, te supui, aşa cum fac toate, legii asumpţiei.
Orice ai crede despre problematica liberului-arbitru, adevărul este că experienţele tale de-a
lungul vieţii sunt determinate de asumpţiile tale – fie conştiente, fie inconştiente. O
asumpţie înalţă un pod de incidente care duc inevitabil la împlinirea sa.
Omul crede că viitorul e o dezvoltare firească a trecutului. Dar legea asumpţiei arată
clar că nu aşa stau lucrurile. Asumpţia ta te poziţionează psihologic acolo unde nu eşti
fizic; apoi simţurile tale te trag înapoi de unde erai psihologic spre locul unde eşti fizic.
Aceste mişcări-înainte psihologice sunt cele care îţi produc mişcarea-înainte în timp.
Înainte-vederea, prorocirile, premoniţiile sunt răspândite prin toate scripturile lumii.
În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc
să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă
voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde EU SUNT...
Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se
vor întâmpla.
Ioan 14:2,3; 29
 Cel care vorbeşte în citatul de mai sus reprezintă imaginaţia ta, care merge în viitor,
într-unul din multele locaşuri. Locaşul este starea dorită… Spunându-ţi-se despre un
eveniment înainte ca acesta să se petreacă fizic înseamnă că trebuie să te simţi în starea
dorită până ce acesta atinge înfăţişarea realităţii. Mergi şi găteşti un loc pentru tine
imaginându-te pe tine în trăirea dorinţei tale împlinite. Apoi, te întorci din acea stare a
dorinţei împlinite – unde nu ai fost fizic – acolo unde erai fizic cu o clipă mai devreme. Şi
atunci, printr-o mişcare-nainte irezistibilă, te muţi printr-o serie de evenimente spre
realizarea fizică a dorinţei tale, pentru ca, acolo unde ai fost în imaginaţie, să fii ş i în carne
şi oase.

Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple,

căci ele se întorc din nou la locul din care au plecat.
Eclesiastul 1:7
 Capitolul zece

CREAŢIE

EU SUNT Dumnezeu. De la început Eu vestesc sfârşitul

şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple.
Isaia 46:9,10

CREAŢIA ESTE săvârşită. Creativitatea este numai o mai profundă receptivitate,

fiindcă întregul cuprins a tot spaţiul şi timpul, deşi experimentat în secvenţe temporale,
coexistă, de fapt, într-un infinit şi etern acum. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ai fost vreodată
sau vei fi vreodată – de fapt, tot ceea ce omenirea a fost sau va fi vreodată – există acum.
Asta se înţelege prin creaţie, iar afirmaţia potrivit căreia creaţia e săvârşită înseamnă că
nimic nu trebuie creat vreodată, trebuie numai manifestat. Ceea ce se numeşte creativitate
este numai a deveni conştient de ceea ce deja este. Devii pur şi simplu conştient de
porţiuni crescânde din ceea ce deja există. Faptul că nu poţi fi vreodată ceva ce nu eşti deja
sau experimenta ceva ce nu există deja explică experienţa de a avea un sentiment acut de a
fi auzit înainte ceea ce se spune, sau de a fi întâlnit înainte persoana pe care o întâlneşti
pentru prima dată, sau de a fi văzut înainte un loc ori un lucru pe care-l vezi întâia oară.
Întreaga creaţie există în tine, şi este destinul tău să devii tot mai conştient de
infinitele ei minunăţii şi să experimentezi tot mai multe porţiuni din ea.
Din moment ce creaţia e săvârşită şi toate evenimentele au loc acum, întrebarea care
se iveşte firesc în minte este, „ce determină cursul timpului tău?”
Adică, ce determină evenimentele pe care le întâlneşti? Şi răspunsul este, conceptul
tău despre tine. Conceptele determină cursul pe care îl urmează atenţia. Iată un test bun
pentru a dovedi acest fapt. Asumă-ţi sentimentul dorinţei împlinite şi observă cursul pe
care îl urmează atenţia ta. Vei observa că atâta timp cât rămâi credincios asumpţiei tale,
atâta timp se va confrunta atenţia ta cu imagini ce au legătură clară cu acea asumpţie.
De exemplu; dacă asumi faptul că ai o afacere minunată, vei observa cum, în
imaginaţia ta, atenţia îţi este focalizată pe incident după incident legat de acea asumpţie.
Prietenii te felicită, îţi spun ce norocos eşti. Alţii sunt invidioşi şi critici. De acolo, atenţia ţi
se îndreaptă spre birouri spaţioase, conturi bancare mai mari şi multe alte evenimente
asemănătoare pe aceeaşi temă. Persistenţa în această asumpţie va rezulta în experimentarea
propriu-zisă, în realitate, a ceea ce ai asumat.
Acelaşi lucru e valabil în privinţa oricărui alt concept. Dacă propriul tău concept
despre tine este acela că eşti un ratat, vei întâlni în imaginaţia ta o întreagă serie de
incidente în conformitate cu acel concept.
Îţi e clar aşadar cum tu, prin conceptul tău despre tine, îţi determini prezentul, adică,
porţiunea particulară a creaţiei pe care o experimentezi acum, şi viitorul tău, adică,
porţiunea particulară a creaţiei pe care o vei experimenta.
 Capitolul unsprezece

INTERFERENŢĂ

EŞTI LIBER să alegi conceptul pe care-l vei accepta despre tine. Aşadar, posezi
puterea de intervenţie, puterea care îţi permite să-ţi modifici cursul viitorului. Procesul de
înălţare de la conceptul tău actual la un concept superior despre tine este mijlocul a tot
progresul veritabil. Conceptul superior aşteaptă să-l întrupezi în lumea experienţei.
Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai
presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava.
Efeseni 3:20,21
Cel ce poate să facă, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi,
este imaginaţia ta, iar puterea cea lucrătoare în noi este atenţia ta. Înţelegând imaginaţia
ca fiind CEL ce poate să facă tot ceea ce îi ceri şi atenţia ca fiind puterea prin care îţi creezi
lumea, îţi poţi acum construi lumea ta ideală. Imaginează-te pe tine a fi idealul la care
visezi şi pe care îl doreşti. Rămâi atent la această stare imaginată şi, de îndată ce te simţi
complet că eşti deja acest ideal, se va manifesta pe sine ca realitate în lumea ta.

În lume era şi lumea prin El s-a făcut,

dar lumea nu L-a cunoscut. [Ioan 1:10]

Taina cea din veci ascunsă neamurilor; adică

Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei. [Coloseni 1:26,27]

Acel „El” din primul dintre aceste citate este imaginaţia ta. După cum am explicat
mai devreme, există o singură substanţă. Această substanţă este conştienţa. Imaginaţia ta e
cea care formează această substanţă în concepte, care concepte sunt apoi manifestate drept
condiţii, circumstanţe şi obiecte fizice. Astfel, lumea prin imaginaţie s-a făcut.
De acest suprem adevăr omul, cu numai puţine excepţii, nu e conştient.
Taina, Hristos din tine, la care se face referire în cel de-al doilea citat, este
imaginaţia ta, prin care lumea ta se mulează. Nădejdea slavei este conştiinţa ta despre
abilitatea de a te înălţa perpetuu spre niveluri superioare.
Hristos nu e de găsit în istorie, nici în forme externe. Îl găseşti pe Hristos numai
când devii conştient de faptul că imaginaţia ta este singura putere mântuitoare. Când se
descoperă asta, „turnurile dogmei vor fi auzit trâmbiţele Adevărului şi, precum zidurile
Ierihonului, se năruie în ţărână”.
 Capitolul doisprezece

CONTROL SUBIECTIV

IMAGINAŢIA TA este în stare să facă tot ce-i ceri în proporţie cu gradul atenţiei
tale.
Tot progresul, toată împlinirea dorinţei depinde de controlul şi concentrarea atenţiei
tale.
Atenţia poate fi ori atrasă din afară ori dirijată dinlăuntru.
Atenţia este atrasă din afară când eşti ocupat în mod conştient cu impresiile externe
ale prezentului imediat. Chiar aceste rânduri ale paginii îţi atrag atenţia din afară.
Atenţia ta este dirijată dinlăuntru când alegi în mod deliberat cu ce vei fi preocupat
mental. E evident că, în lumea concretă, atenţia ta nu numai că e atrasă de, dar e şi dirijată
constant spre impresii externe. Dar, controlul tău în starea subiectivă este aproape
inexistent, fiindcă în această stare, atenţia este de obicei slujitorul şi nu stăpânul –
pasagerul şi nu navigatorul – lumii tale. Este o diferenţă uriaşă între atenţia dirijată obiectiv
şi atenţia dirijată subiectiv, iar capacitatea de a-ţi schimba viitorul depinde de cea din
urmă. Când eşti capabil să controlezi mişcările atenţiei tale în lumea subiectivă, îţi poţi
modifica sau altera viaţa după cum doreşti. Dar acest control nu poate fi obţinut dacă
permiţi atenţiei să fie atrasă constant din afară.
În fiecare zi, stabileşte-ţi sarcina de a-ţi retrage atenţia de la lumea concretă şi de a o
focaliza subiectiv.
În alte cuvinte, concentrează-te pe acele gânduri sau dispoziţii pe care le determini
deliberat. Atunci acele lucruri care acum te limitează vor slăbi şi dispărea. În ziua în care
obţii control asupra mişcărilor atenţiei tale în lumea subiectivă, ai devenit stăpânul sorţii
tale.
Nu vei mai accepta stăpânirea condiţiilor şi circumstanţelor exterioare.
Nu vei accepta viaţa pe baza lumii din afară.
Obţinând control asupra mişcărilor atenţiei tale şi descoperind taina cea din veci
ascunsă, aceea că Hristos din tine este imaginaţia ta, vei impune supremaţia imaginaţiei şi
vei rândui toate lucrurile în slujba ei.
 Capitolul treisprezece

ACCEPTARE

Percepţiile omului nu sunt constrânse

de organele percepţiei: el percepe mai mult
decât simţul (deşi mereu atât de ascuţit) poate
cuprinde. [William Blake]

ORICÂT DE MULT îţi pare a trăi într-o lume materială, trăieşti de fapt într-o lume
a imaginaţiei. Evenimentele exterioare, fizice ale vieţii sunt fructul timpurilor înfloririi
uitate – rezultate ale fostelor şi de obicei uitatelor stări de conştienţă.
Ele sunt finalităţile ce se-ntorc la adesea uitatele origini imaginative.
Oricând devii complet absorbit într-o stare emoţională, îţi asumi pe moment
sentimentul stării împlinite. Dacă persişti, indiferent de ceea ce îţi captivează intens
emoţiile, vei experimenta în lumea ta. Aceste perioade de absorbire, de atenţie concentrată,
sunt începuturile lucrurilor pe care le vei culege. În aceste momente îţi exersezi puterea
creativă – singura putere creativă ce există. La sfârşitul acestor perioade, sau momente de
absorbire, goneşti dinspre aceste stări imaginative (unde nu ai fost fizic) spre locul unde
erai fizic cu o clipă mai devreme. În aceste perioade, starea imaginată este atât de reală
încât, la întoarcerea în lumea concretă, când descoperi că nu e la fel cu starea imaginată, ai
un adevărat şoc. Ai văzut ceva atât de viu în imaginaţie încât te îndoieşti că evidenţa
simţurilor tale poate fi acum crezută şi te întrebi, precum Keats,
fost-a viziune sau un aievea
vis?
Fugită-i muzica aceea... Veghez
sau dorm?
Acest şoc îţi inversează simţul temporal. Prin asta se înţelege că în locul
experienţelor tale ce rezultă de obicei din trecut, acum devin rezultatul trăirii în imaginaţie
a ceea ce nu s-a întâmplat fizic încă.
Ca efect, acest lucru te mută peste podul de incidente în realizarea fizică a stării tale
imaginate. Omul care îşi poate asuma în voie orice stare doreşte a aflat cheile
Împărăţiei Cerurilor. Cheile sunt dorinţă, imaginaţie şi atenţie constant focalizată
asupra sentimentului dorinţei împlinite. Pentru un asemenea om, orice fapt concret nedorit
nu mai e o realitate, iar dorinţa arzătoare nu mai e un vis.

„,Puneţi-Mă şi pe Mine la încercare’, zice Domnul Savaot, ,şi veţi vedea

că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug
binecuvântarea, spre binele vostru’”.
Maleahi 3:10
 Ferestrele raiului n-ar putea fi deschise şi comorile n-ar putea fi luate printr-o voinţă
puternică, dar ele se deschid singure şi îşi oferă comorile ca daruri fără plată – daruri ce vin
când absorbirea atinge un asemenea grad încât devine un sentiment de completă acceptare.
Calea de la starea ta actuală spre sentimentul dorinţei împlinite nu trece peste
prăpăstii.
E o continuitate între aşa-numitul real şi ireal. Pentru a trece dintr-o stare în alta, îţi
întinzi pur şi simplu antenele, te încrezi în simţirea lăuntrică şi intri deplin în spiritul a ceea
ce faci.

„,Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin

Duhul Meu’ – zice Domnul Savaot.” [Zaharia 4:6]

Asumă-ţi spiritul, sentimentul dorinţei împlinite şi vei fi deschis ferestrele pentru a

primi binecuvântarea. A asuma o stare înseamnă a intra în spiritul ei. Triumfurile tale vor fi
o surpriză numai pentru aceia care nu cunoşteau trecătoarea ta secretă din starea de poftire
spre asumpţia dorinţei împlinite.
Domnul Savaot nu va răspunde dorinţei tale până ce nu-ţi vei fi asumat sentimentul
de a fi deja ceea ce vrei să fii, căci acceptarea e făgaşul acţiunii Sale.
Acceptarea e Domnul Savaot în acţiune.
 Capitolul paisprezece

CALEA FĂRĂ EFORT

PRINCIPIUL „MINIMULUI EFORT” guvernează totul în fizică, de la calea unei

planete la calea unui puls de lumină. Minimul efort este minimul de energie înmulţit cu
minimul de timp. Prin urmare, în mutarea de la starea ta actuală spre starea dorită, trebuie
să foloseşti minimul de energie şi să îţi ia cel mai scurt timp posibil.
Călătoria ta de la o stare a conştienţei la alta este una psihologică, deci, pentru a face
călătoria, trebuie să utilizezi echivalentul psihologic al „minimului efort” şi echivalentul
psihologic este simpla asumpţie.
În ziua în care înţelegi deplin puterea asumpţiei descoperi că funcţionează în deplină
conformitate cu acest principiu. Funcţionează prin intermediul atenţiei minus efort.
Astfel, cu minim efort, printr-o asumpţie, „te grăbeşti fără grabă” şi-ţi atingi scopul
fără nicio trudă.
Deoarece creaţia e săvârşită, ceea ce doreşti deja există. Se află dincolo de vedere
fiindcă poţi vedea numai conţinutul propriei tale conştienţe.
Este funcţia unei asumpţii aceea de a chema ce e dincolo de vedere şi de a-i reda
întreaga apariţie. Nu lumea, ci asumpţia e cea care se schimbă şi schimbă.
O asumpţie aduce invizibilul la vedere. Nu e nici mai mult nici mai puţin decât de a
vedea cu Ochiul lui Dumnezeu, adică imaginaţia.
[Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui;] Eu nu Mă uit ca omul;
căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă. [1Samuel/1Regi 16:7]
Inima este principalul organ al simţului, aşadar întâia cauză a experienţei. Când te
uiţi „la inimă”, te uiţi la asumpţiile tale: asumpţiile îţi determină experienţa. Urmăreşte-ţi
asumpţia cu toată sârguinţa, fiindcă din ea ies secvenţele vieţii. Asumpţiile au puterea de a
realiza concret. Fiecare eveniment din lumea vizibilă este rezultatul unei asumpţii sau al
unei idei din lumea nevăzută.
Momentul actual este atotimportant, fiindcă numai în momentul actual asumpţiile
noastre pot fi controlate. Viitorul trebuie să devină prezent în mintea ta de va fi să operezi
înţelept legea asumpţiei. Viitorul devine prezent când îţi imaginezi că deja eşti ceea ce vei
fi când asumpţia ta se împlineşte.
Stai neclintit (minim efort) şi ştii că eşti ceea ce doreşti să fii. Sfârşitul tânjirii
trebuie să fie Fiire [trăire]. Tradu-ţi visul în Trăire. Construirea continuă a viitoarelor stări
fără conştienţa de a le trăi deja, adică, reprezentându-ţi dorinţa fără să-ţi asumi de fapt
sentimentul dorinţei împlinite este sofismul [eroarea] şi mirajul omenirii.
E pur şi simplu visare inutilă cu ochii deschişi.
 Capitolul cincisprezece

COROANA MISTERELOR

ASUMPŢIA DORINŢEI împlinite este corabia ce te poartă peste mările neştiute

spre realizarea visului tău. Asumpţia e totul; realizarea e subconştientă şi fără efort.
Asumă-ţi o virtute, dacă nu ai. [William Shakespeare, „Hamlet”]
Poartă-te în asumpţia că posezi deja ceea ce ai căutat.
Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la
Domnul. [Luca 1:45]
Aşa cum Concepţia Imaculată2 este temelia misterelor creştine, aşa şi Asumpţia†3
[Adormirea Maicii Domnului în l. engleză, n. tr.] este coroana lor. Psihologic, Concepţia
Imaculată înseamnă naşterea unei idei în propria ta conştienţă, fără ajutorul altuia. De
exemplu, când ai o dorinţă specifică sau poftă sau tânjire, este o concepţie imaculată în
sensul că nicio persoană fizică sau lucru nu ţi-a însămânţat-o în minte. Este auto-
concepută. Fiecare om este Maria Concepţiei Imaculate şi naştere ideii sale trebuie să dea.4
Asumpţia† este coroana misterelor deoarece este cea mai înaltă folosinţă a
conştienţei. Când îţi asumi în imaginaţie sentimentul dorinţei împlinite, eşti înălţat mental
la un nivel superior. Când, prin persistenţă, această asumpţie devine fapt real, te afli
automat la un nivel superior (adică, ţi-ai obţinut dorinţa) în lumea ta concretă. Asumpţia ta
îţi călăuzeşte toate mişcările conştiente şi subconştiente spre finalitatea sugerată într-atât de
inevitabil încât dictează practic evenimentele.
Piesa vieţii este una psihologică şi este scrisă şi produsă în întregul ei de asumpţiile
tale.
Învaţă arta asumpţiei, căci numai astfel îţi poţi crea propria fericire.

2
Naşterea Mariei fără Păcat Originar. Totuşi, Neville pare a avea în minte Naşterea Virgină a lui Iisus. Ed.
3
†Luarea trupului la Ceruri (de obicei, trupul Mariei [15 august]). Ed.
4
Inversiune stilistică derivată din pasajul necitat, „şi trebuie să dea naştere ideii sale”. Ed.
 Capitolul şaisprezece

NEPUTINŢĂ PERSONALĂ

AUTO-CAPITULAREA ESTE esenţială şi prin asta se înţelege mărturisirea

neputinţei personale.

Eu nu pot să fac de la Mine nimic. [Ioan 5:30]

Din moment ce creaţia este săvârşită, e imposibil să forţezi ceva întru fiinţă.
Exemplul magnetismului dat anterior este o bună ilustrare. Nu poţi crea magnetismul;
acesta poate fi numai afişat. Nu poţi face legea magnetismului. Dacă vrei să construieşti un
magnet, poţi face asta numai conformându-te legii magnetismului. Cu alte cuvinte,
capitulezi, te predai sau cedezi legii.
În mod asemănător, când foloseşti capacitatea asumpţiei, te conformezi unei legi la
fel de reale precum cea care guvernează magnetismul. Nu poţi nici crea nici schimba legea
asumpţiei. În această privinţă eşti neputincios. Poţi numai ceda sau te poţi numai conforma,
şi, din moment ce toate experienţele tale sunt rezultatul asumpţiilor tale (conştiente sau
inconştiente), importanţa folosirii conştiente a puterii asumpţiei trebuie să fie evidentă.
Identifică-te voit cu ceea ce doreşti cel mai mult, ştiind că îşi va găsi expresie prin
tine. Cedează sentimentului dorinţei împlinite şi lasă-te consumat de el ca o victimă, apoi
ridică-te ca profet al legii asumpţiei.
 Capitolul şaptesprezece

TOATE SUNT CU PUTINŢĂ

ESTE DE o mare însemnătate faptul că adevărul principiilor conturate în această

carte a fost dovedit şi răsdovedit prin experienţele personale ale autorului. De-a lungul
ultimilor douăzeci şi cinci de ani, el a aplicat aceste principii şi le-a dovedit reuşita în
nenumărate situaţii. El atribuie unei neezitante asumpţii a dorinţei sale deja împlinite
fiecare succes pe care l-a obţinut.
El era încrezător că, prin aceste asumpţii fixe, dorinţele sale erau predestinate a fi
împlinite. Iar şi iar, el îşi asuma sentimentul dorinţei sale împlinite şi continua în asumpţia
sa până ce lucrul pe care-l dorea era complet realizat.
Trăieşte-ţi viaţa într-un spirit sublim al încrederii şi determinării; ignoră aparenţele,
condiţiile, de fapt toate evidenţele simţurilor tale care-ţi neagă împlinirea dorinţei. Rămâi
în asumpţia că eşti deja ceea ce vrei să fii, deoarece, în acea asumpţie determinată, tu şi
Fiinţa ta Infinită vă îmbinaţi în uniune creativă, şi cu Fiinţa ta Infinită (Dumnezeu), toate
sunt cu putinţă.
Dumnezeu niciodată nu ratează.
Şi nimeni nu poate să-L împiedice la lucrul Lui
şi să-I zică: „Ce faci Tu?” [Daniel 4:32/35]
Prin stăpânirea asumpţiilor tale, eşti cu adevărat împuternicit să stăpâneşti viaţa.
Astfel se urcă pe scara vieţii: astfel se realizează idealul.
Cheia adevăratului scop al vieţii este să te abandonezi idealului tău cu o asemenea
conştiinţă a realismului său încât începi să trăieşti viaţa idealului şi nu viaţa ta aşa cum era
înaintea acestei capitulări.
El cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt
ca şi când ar fi, şi nevăzutul devine văzut.
[Aprox., Romani 4:17]
Fiecare asumpţie are lumea ei corespunzătoare. Dacă eşti într-adevăr atent, vei
observa puterea asumpţiilor tale de a schimba circumstanţe ce par imposibil de schimbat.
Tu, prin asumpţiile tale conştiente, determini natura lumii în care trăieşti. Ignoră
starea actuală şi asumă-ţi dorinţa împlinită. Revendic-o; va răspunde. Legea asumpţiei este
mijlocul prin care împlinirea dorinţelor tale poate fi realizată. În fiecare moment al vieţii
tale, conştient sau inconştient, îţi asumi un sentiment.
Nu poţi evita asumarea unui sentiment aşa cum nu poţi evita să mănânci sau să bei.
Tot ce poţi face este să controlezi natura asumpţiilor tale.
Se vede clar astfel că acest control al asumpţiei tale este cheia pe care o ţii acum
spre o viaţă în continuă creştere, mai fericită şi mai nobilă.
 Capitolul optsprezece

FACEŢI-VĂ ÎMPLINITORI

Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui,

amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar
nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale; S-a
privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era. Cine s-a uitat, însă, de
aproape în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu
ascultător care uită, ci împlinitor al lucrului, acela fericit va fi în lucrarea sa.
Iacov 1:22-25
„CUVÂNTUL” DIN acest citat înseamnă idee, concept sau dorinţă. Te amăgeşti pe
tine însuţi fiind „numai ascultător” când aştepţi ca dorinţa să ţi se împlinească prin simpla
gândire pofticioasă. Dorinţa ta este ceea ce vrei să fii, şi privindu-te „în oglindă” înseamnă
a te vedea pe tine însuţi în imaginaţie ca fiind deja acea persoană.
Uitând „ce fel” eşti înseamnă a eşua în persistarea în asumpţia ta. „Legea cea
desăvârşită a libertăţii” este legea care face posibilă eliberarea de limitare, adică, legea
asumpţiei. „A stărui” în desăvârşita lege a libertăţii înseamnă a persista în asumpţia că
dorinţa ta e deja împlinită.
Nu eşti un „ascultător care uită” atunci când menţii constant sentimentul dorinţei tale
împlinite viu în conştienţa ta. Asta te face „împlinitor al lucrului” şi „fericit vei fi în
lucrarea ta” prin inevitabila realizare a dorinţei tale.
Trebuie să fii împlinitor al legii asumpţiei, căci fără aplicare, nici cea mai profundă
înţelegere nu va produce rezultatul dorit.
Reiterări şi repetări ale importantelor adevăruri de bază străbat frecvent aceste
pagini. Acolo unde e vorba de legea asumpţiei – legea care face pe om liber – e un lucru
bun. Trebuie rostită răspicat iar şi iar, fie şi cu riscul repetiţiei.
Adevăratul căutător al adevărului va primi cu bucurie acest ajutor în a-şi concentra
atenţia asupra legii care îl face liber.
Pilda stăpânului care şi-a condamnat sluga ce nu şi-a folosit talantul [~talentul, n.
tr.] ce i s-a dat [Matei 25:14-30] e limpede şi neîndoielnică. Descoperind în tine cheia spre
Cămara Comorilor, ar trebui să fii ca slugile cele bune care, prin înţeleaptă folosinţă, au
înmulţit talanţii care li s-au încredinţat. Talantul încredinţat ţie este puterea de a-ţi
determina conştient asumpţia. Talantul nefolosit, precum mădularul nesupus activităţii
fizice, se uscă şi în final se atrofiază.
Străduinţa ta trebuie să vizeze fiirea. Pentru a o face, trebuie să fii. Sfârşitul tânjirii
este a fi. Conceptul tău despre tine poate fi eliminat din conştienţă numai de un alt concept
despre tine. Creând un ideal în mintea ta, te poţi identifica pe tine cu acesta până ce devii
unul şi acelaşi cu idealul, transformându-te prin aceasta în el.
Dinamica triumfă asupra staticii; activul asupra pasivului. Unul care e împlinitor este
magnetic şi astfel infinit mai creativ decât unul ce numai ascultă.
Fii printre împlinitori.
 Capitolul nouăsprezece

ESENŢIALURI

PUNCTELE ESENŢIALE în utilizarea cu succes a legii asumpţiei sunt acestea:

Primul, şi mai presus de toate, tânjirea; dorinţa intensă, arzătoare. Din toată inima
trebuie să vrei să fii diferit de ceea ce eşti. Dorinţa intensă, arzătoare [combinată cu intenţia
de a face bine] este cauza principală a acţiunii, începutul tuturor cutezanţelor victorioase.
În fiecare măreaţă pasiune [care îşi atinge obiectivul], dorinţa e concentrată [şi intenţionată.
Trebuie mai întâi să doreşti şi apoi să intenţionezi să reuşeşti].
În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor,
aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. [Psalm 41:1]
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate,
că aceia se vor sătura. [Matei 5:6]
Aici, sufletul e interpretat prin cvasitotalitatea celor pe care le crezi, gândeşti, simţi
şi accepţi ca fiind adevărate; cu alte cuvinte, nivelul tău actual de conştiinţă, Dumnezeu[,] 5
EU SUNT [puterea conştiinţei], sursa şi împlinirea tuturor dorinţelor [în interpretare
psihologică, EU SUNT o serie infinită de niveluri ale conştiinţei şi EU SUNT ceea ce EU
SUNT potrivit locului unde EU SUNT în această serie]. Acest citat descrie cum nivelul tău
actual al conştiinţei tânjeşte să se transcendă pe sine însuşi. Virtutea [dreptatea] este
conştienţa de a fi deja ceea ce vrei să fii.
Al doilea, cultivă imobilitatea fizică, o incapacitate fizică nu deosebită de starea
descrisă de Keats în a sa „Odă unei privighetori”:
O amorţeală somnoroasă îmi doare simţurile, de parc-aş fi băut cucută.
Este o stare înrudită somnului, dar una în care încă ai controlul direcţiei atenţiei tale.
Trebuie să înveţi să-ţi induci această stare la dorinţă, însă experienţa a arătat că se induce
mai uşor după o masă substanţială, sau când te trezeşti dimineaţa simţindu-te cam fără chef
de a te ridica din pat. Atunci eşti natural dispus să intri în această stare. Importanţa
imobilităţii fizice se dovedeşte singură în acumularea de forţă mentală pe care nemişcarea
completă o aduce cu sine. Îţi sporeşte puterea de concentrare.
Opriţi-vă [sau, „staţi neclintiţi”] şi cunoaşteţi că EU SUNT Dumnezeu
[înălţa-Mă-voi pe pământ, Psalm 45:10]
De fapt, energiile superioare ale minţii arar ţâşnesc dacă nu e neclintit corpul şi uşa
simţurilor nu e închisă lumii concrete.

5
Neville a şters cuvântul înseamnă de după Dumnezeu şi apoi a adăugat cele dintre paranteze. Ed.
 Al treilea şi ultimul lucru de făcut este să experimentezi în imaginaţia ta ce ai
experimenta în realitate dacă ţi-ai atinge obiectivul. [Trebuie să îl câştigi în imaginaţie
mai întâi, fiindcă imaginaţia e însăşi poarta spre realitatea a ceea ce urmăreşti. Dar
foloseşte imaginaţia iscusit, iar nu precum spectatorul ce gândeşte la final, ci precum
participantul care gândeşte din final.]
Imaginează-ţi că posezi o însuşire sau ceva ce doreşti şi până acum nu ai avut.
Capitulează complet acestui sentiment până ce întreaga ta fiinţă e posedată de el. Această
stare diferă de visare prin acest aspect: este rezultatul unei imaginări controlate şi a
atenţiei strunite, concentrate, pe când reveria este rezultatul unei imaginări necontrolate –
de obicei o simplă „visare cu ochii deschişi”.
În starea controlată, ajunge un minimum de efort pentru a-ţi ţine conştienţa plină de
sentimentul dorinţei împlinite. Imobilitatea fizică şi mentală a acestei stări este un ajutor
puternic al atenţiei voluntare şi un factor major al minimului efort.
Aplicarea acestor trei puncte:
1. Dorinţă
2. Imobilitate fizică
3. Asumpţia dorinţei deja împlinite
este calea spre în-drept-are sau uniune cu obiectivul tău. [Primul punct este gândirea la
final, cu intenţia de a-l realiza. Al treilea punct este gândirea din final cu sentimentul
împlinirii. Secretul gândirii din final este să te bucuri de a fi, de a trăi acel final. În clipa
în care îl faci agreabil şi îţi imaginezi că eşti în acel final, începi să gândeşti din final.]
Una dintre cele mai larg-răspândite false păreri este aceea conform căreia această
lege funcţionează numai pentru cei care au un obiectiv pios ori religios. Acesta e un sofism
[eroare].
Funcţionează la fel de impersonal precum funcţionează legea electricităţii. Poate fi
folosită în scopuri lacome, egoiste, la fel de bine ca şi pentru cele nobile. Numai că trebuie
avut mereu în minte că gândurile şi faptele neonorante duc inevitabil la consecinţe
nefericite.
 Capitolul douăzeci

VIRTUTEA [DREPTATEA]

ÎN CAPITOLUL precedent, virtutea [dreptatea] a fost definită drept conştienţa de a

fi deja ceea ce vrei să fii. Acesta este adevăratul înţeles psihologic şi, evident, nu se referă
la adeziunea la coduri morale, legi civile sau precepte religioase. Nu poţi ataşa suficient de
multă importanţă faptului de a fi virtuos [drept].
De fapt, întreaga Biblie este străbătută cu preveniri şi îndemnuri asupra subiectului.
Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate.
Daniel 4:24/27

Ţin cu tărie la dreptatea mea

şi nu voi lăsa-o să-mi scape;
inima mea nu se ruşinează de zilele pe care le-am trăit.
Iov 27:6

Credincioşia mea va răspunde pentru mine.

Geneza/Facerea 30:33

Foarte adesea cuvintele păcat şi virtute sunt folosite în aceeaşi frază. Acesta e un
contrast logic al opusurilor şi devine enorm de semnificativ în lumina înţelesului
psihologic al virtuţii şi a înţelesului psihologic al păcatului.
Păcat înseamnă a rata ţinta. A nu-ţi obţine dorinţa, a nu fi persoana care vrei să fii
înseamnă a păcătui. Virtutea [dreptatea] este conştienţa de a fi deja ceea ce vrei să fii.
Este o lege educativă neschimbătoare potrivit căreia efectele trebuie să urmeze
cauzelor. Numai prin virtute [dreptate] poţi fi salvat de păcătuire.
Există o mare neînţelegere generală asupra sensului expresiei „mântuire de păcat”.
Exemplul următor va fi de ajuns pentru a demonstra această înţelegere greşită şi a
stabili adevărul.
Cineva care trăieşte în sărăcie lucie ar putea crede că prin intermediul vreunei
activităţi religioase ori filosofice poate fi „salvat din păcat” şi viaţa lui se va îmbunătăţi ca
rezultat.
Dacă, totuşi, el continuă să trăiască în aceeaşi stare de sărăcie, e clar că ceea ce el a
crezut nu a fost adevărul şi, de fapt, nu a fost defel „mântuit”. Pe de altă parte, el poate fi
salvat prin virtute [dreptate].
Folosirea cu succes a legii asumpţiei va avea ca rezultat inevitabil o schimbare reală
în viaţa lui. Nu va mai trăi în sărăcie. Nu va mai rata ţinta. Va fi mântuit de păcat.
 Că de nu va prisosi dreptatea voastră
mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor,
nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.
Matei 5:20

Cărturarii şi fariseii înseamnă aceia care sunt influenţaţi şi stăpâniţi de aparenţele

exterioare ale regulilor şi obiceiurilor societăţii în care ei trăiesc, dorinţa zadarnică de a fi
bine-văzuţi în ochii altora. Dacă această stare mentală nu e depăşită, viaţa ta va fi una a
limitărilor – a ratării obţinerii dorinţei tale – a ratării ţintei – a păcatului. Virtutea
[dreptatea] este depăşită prin adevărata virtute, care e întotdeauna conştienţa de a fi deja
ceea ce vrei să fii.
Una dintre cele mai mari capcane în încercarea de a folosi legea asumpţiei este
concentrarea atenţiei tale asupra lucrurilor, asupra unei noi case, a unui serviciu mai bun, a
unui cont bancar mai solid. Aceasta nu e virtutea fără de care „veţi muri în păcatele
voastre” [Ioan 8:24]. Virtutea [dreptatea] nu e lucrul în sine; este conştienţa, sentimentul
de a fi deja persoana care vrei să fii, de a avea deja lucrul pe care îl doreşti.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui

şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Matei 6:33

Împărăţia (întreaga creaţie a) lui Dumnezeu (EU SUNT-ul tău) este înlăuntrul tău.
Virtutea [dreptatea] este conştiinţa că deja o posezi în întregime.
 Capitolul douăzeci şi unu

LIBER-ARBITRU

SE PUNE adesea întrebarea, „Ce trebuie făcut între asumpţia dorinţei împlinite şi
realizarea ei?”
Nimic. E o amăgire că, în afară de a-ţi asuma sentimentul dorinţei împlinite, poţi
face oareşce pentru a ajuta la realizarea dorinţei tale. Crezi că poţi face ceva, vrei să faci
ceva; dar, de fapt, nu poţi face nimic. Iluzia liberului-arbitru de a face este numai
necunoaştere a legii asumpţiei pe care se bazează întreaga acţiune.
Totul se întâmplă automat.
Tot ce ţi se petrece, tot ceea ce e făcut de tine – se întâmplă. Asumpţiile tale,
conştiente ori inconştiente, dirijează toate gândurile şi acţiunile spre îndeplinirea lor. A
înţelege legea asumpţiei, a fi convins de adevărul ei, înseamnă a te descotorosi de toate
iluziile despre liberul-arbitru de acţiune. Liber-arbitru înseamnă de fapt libertate de a alege
orice idee doreşti.
Asumându-ţi ideea de a fi deja un lucru înseamnă a-l converti în realitate. Dincolo
de asta, liberul-arbitru încetează, şi totul se întâmplă în armonie cu conceptul asumat.
Eu nu pot să fac de la Mine
nimic... pentru că
nu caut la voia Mea, ci
voia Celui care M-a trimis.
[Ioan 5:30]

În acest citat, „Celui care” se referă în mod evident la Dumnezeu-Tatăl. Într-un

capitol anterior, Dumnezeu este definit ca EU SUNT.
Din moment ce creaţia e săvârşită, Tatăl nu e niciodată în poziţia de a spune „EU voi
fi”. Cu alte cuvinte, totul există, iar infinitul EU SUNT conştienţă poate vorbi numai la
timpul prezent.
Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.
[Luca 22:42]

„EU voi fi” este o mărturisire că „EU nu SUNT”. Voia Tatălui e întotdeauna „EU
SUNT”. Până ce realizezi că TU eşti Tatăl (există numai un singur EU SUNT, şi sinele tău
infinit este acel EU SUNT), voia ta e mereu „Eu voi fi”.
În legea asumpţiei, conştienţa de a fi este voia Tatălui. Simpla dorinţă fără această
conştienţă este „voia mea”. Acest măreţ citat, atât de puţin înţeles, este declaraţia legii
asumpţiei.
Este imposibil să faci ceva. Trebuie să fii pentru a face.
 Dacă aveai un concept diferit despre tine, totul ar fi diferit. Eşti ceea ce eşti, aşa că
totul este aşa cum este. Evenimentele pe care le observi sunt determinate de conceptul pe
care-l ai despre tine. Dacă-ţi schimbi conceptul despre tine, evenimentele dinaintea ta în
timp sunt alterate, dar, astfel alterate, ele formează din nou o secvenţă determinantă ce
începe din momentul acestui concept schimbat. Eşti o fiinţă cu puteri de intervenţie care îţi
permit, printr-o schimbare a conştienţei, să alterezi cursul evenimentelor observate – de
fapt, să-ţi schimbi viitorul.
Neagă evidenţa simţurilor şi asumă-ţi sentimentul dorinţei împlinite. În măsura în
care asumpţia ta e creativă şi formează o atmosferă, asumpţia ta, de va fi să fie una nobilă,
îţi sporeşte încrederea şi te ajută să atingi un nivel superior de fiire. Dacă, pe de altă parte,
asumpţia ta va fi să fie una neplăcută, te împiedică şi îţi face prăbuşirea mai rapidă. Aşa
cum asumpţiile plăcute creează o atmosferă armonioasă, tot aşa, sentimentele dure şi amare
creează o atmosferă apăsătoare şi amară.
Câte sunt curate, drepte, vrednice de iubit,
cu nume bun, la acestea să vă fie gândul.
[Aprox., Filipeni 4:8]
Aceasta înseamnă să-ţi faci asumpţii cele mai înalte, nobile şi fericite concepte. Nu e
moment mai bun de a începe decât acum. Momentul prezent este întotdeauna cel mai
oportun pentru a elimina toate asumpţiile nevrednice de iubit şi pentru a te concentra
numai asupra binelui.
La fel ca pentru tine, revendică şi pentru alţii moştenirea lor divină. Vezi numai
binele din ei şi binele în ei. Stârneşte-i şi pe alţii spre înalt, spre încredere şi auto -
revendicare prin asumpţia ta sinceră a binelui lor, şi tu vei fi profetul şi tămăduitorul lor,
fiindcă o împlinire inevitabilă aşteaptă toate asumpţiile susţinute.
Câştigi prin asumpţie ceea ce nu poţi câştiga vreodată prin forţă. O asumpţie este o
anumită mişcare în conştienţă. Această mişcare, la fel ca toate mişcările, exercită o
influenţă asupra substanţei înconjurătoare, făcând-o să ia forma, să rezoneze şi să reflecte
asumpţia. O schimbare de noroc este o nouă direcţie şi perspectivă, o simplă schimbare în
aranjamentul aceleiaşi substanţe mentale – conştienţa.
De va fi să-ţi schimbi viaţa, trebuie să începi chiar de la sursă cu propriul tău
concept primar de sine. Schimbările exterioare, înregimentările în organizaţii, formaţiuni
politice sau religioase, nu sunt suficiente. Cauza merge mai adânc. Schimbarea esenţială
trebuie să aibă loc în tine însuţi, în propriul tău concept de sine. Trebuie să-ţi asumi că eşti
ceea ce vrei să fii şi să continui de acolo, căci realitatea asumpţiei tale îşi are fiinţa în
independenţa totală faţă de faptele concrete şi se va întrupa singură dacă persişti în
sentimentul dorinţei împlinite. Când ştii că asumpţiile, dacă perseverezi în ele, se întăresc
în fapte, atunci evenimentele ce par simple incidente neiniţiatului vor fi înţelese de tine ca
fiind efecte logice şi inevitabile ale asumpţiei tale.
Lucrul important de ţinut în minte este că ai liber-arbitru infinit în alegerea
asumpţiilor tale, dar nicio putere de a determina condiţiile şi evenimentele. Nu poţi crea
nimic, dar asumpţia ta determină ce porţiune a creaţiei vei experimenta.
 Capitolul douăzeci şi doi

STĂRUINŢĂ

Şi a zis către ei: Cine dintre voi, având un prieten şi se va duce la el în

miez de noapte şi-i va zice: Prietene, împrumută-mi trei pâini, Că a venit, din
cale, un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte, Iar acela, răspunzând
dinăuntru, să-i zică: Nu mă da de osteneală. Acum uşa e încuiată şi copiii mei
sunt în pat cu mine. Nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: Chiar dacă,
sculându-se, nu i-ar da pentru că-i este prieten, dar, pentru îndrăzneala lui,
sculându-se, îi va da cât îi trebuie. Şi Eu zic vouă: Cereţi şi vi se va da; căutaţi
şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.
Luca 11:5-9

SUNT TREI personaje principale în acest citat, tu şi cei doi prieteni menţionaţi.
Primul prieten este o stare dorită de conştienţă.
Al doilea prieten este o dorinţă ce caută împlinire.
Trei este simbolul întregimii, al finalizării.
Pâinile simbolizează substanţa.
Uşa încuiată simbolizează simţurile care separă văzutul de nevăzut.
Copiii din pat reprezintă idei ce sunt latente, adormite.
Neputinţa de a se ridica înseamnă că starea de conştienţă dorită nu se po ate înălţa la
tine, tu trebuie să te înalţi spre ea.
Importunitate înseamnă stăruinţă insistentă, un fel de insolenţă neruşinată.
Cere, caută şi bate înseamnă asumarea conştienţei de a avea deja ceea ce doreşti.
Aşadar scripturile îţi spun că trebuie să persişti, să stăruieşti în înălţarea (asumarea)
conştienţei spre dorinţa ta deja împlinită. Promisiunea e certă: dacă eşti neruşinat în
obrăznicia ta de a-ţi asuma că deja ai ceea ce simţurile tale neagă, ţi se va da – dorinţa ta
va fi împlinită.
Biblia învaţă necesitatea stăruinţei prin intermediul multor poveşti. Când Iacov a
căutat o binecuvântare de la îngerul cu care se luptase, a spus,
Nu Te las [să pleci] până nu mă vei binecuvânta.
[Geneza/Facerea 32:26]
Când şunamiteanca a căutat ajutorul lui Elisei, ea a spus,
Pe cât este de adevărat că Domnul este viu, cum este viu şi sufletul tău, tot aşa este
de adevărat că nu te voi lăsa. Atunci el s-a sculat şi s-a dus după dânsa.
[4Regi/2Împăraţi 4:30]
Aceeaşi idee este exprimată în alt pasaj:
 Şi le spunea o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă
nădejdea, Zicând: Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se
temea şi de om nu se ruşina. Şi era, în cetatea aceea, o văduvă, care venea la
el, zicând: Fă-mi dreptate faţă de potrivnicul meu. Şi un timp n-a voit, dar
după acestea a zis întru sine: Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă
ruşinez, Totuşi, fiindcă văduva aceasta îmi face supărare, îi voi face dreptate,
ca să nu vină mereu să mă supere.
Luca 18:1-5
Adevărul de la baza fiecăreia dintre aceste poveşti este acela că dorinţa izvorăşte din
conştiinţa supremei realizări şi că stăruirea în păstrarea conştienţei dorinţei deja împlinite
duce la împlinirea ei.
Nu este suficient să simţi starea rugăciunii ascultate; trebuie să persişti î n acea stare.
Acesta e motivul poruncii
[Omul] trebuie să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea. [Luca 18:1]
Aici, a se ruga înseamnă a mulţumi pentru s-a primit deja ceea ce s-a cerut.
Numai stăruinţa în asumpţia dorinţei împlinite poate cauza acele schimbări din mintea ta
care duc la schimbarea dorită din viaţa ta. Nu contează că sunt „îngeri”, „Elisei” ori
„judecători netemători”; toţi trebuie să răspundă în armonie cu asumpţia în care tu
stăruieşti.
Când îţi pare că oamenii, alţii decât tine, în lumea ta, nu se poartă cu tine aşa cum ţi-
ar plăcea, nu e din cauza vreunei „neruşinări” din partea lor, ci a lipsei tale de stăruinţă în
asumpţia în ce priveşte viaţa ta ca fiind deja aşa cum ai vrea tu să fie.
Asumpţia ta, pentru a fi eficientă, nu poate fi un simplu act izolat; trebuie să fie o
atitudine susţinută a dorinţei deja împlinite. [Şi acea atitudine susţinută care te duce acolo,
astfel încât să gândeşti din dorinţa ta deja împlinită în loc să gândeşti la dorinţa ta, este
facilitată de asumarea frecventă a sentimentului dorinţei deja împlinite. Frecvenţa, nu
durata de timp, este cea care îi conferă naturaleţea. Cel la care te întorci constant este
adevăratul tău sine. Însuşirea frecventă a sentimentului dorinţei împlinite este secretul
succesului.]
 Capitolul douăzeci şi trei

STUDII DE CAZ

VA FI extrem de util acum să cităm un număr de exemple particulare ale aplicării

acestei legi cu succes. Sunt date studii de cazuri reale. În fiecare dintre ele, problema e clar
definită şi modul în care s-a folosit imaginaţia pentru a obţine starea de conştienţă necesară
este descris amănunţit. Autorul acestei cărţi fie a fost direct implicat în aceste cazuri, fie a
aflat faptele de la cei implicaţi.

Aceasta e o poveste cu al cărei fiecare detaliu sunt personal familiar.

În primăvara lui 1943, un soldat era înregimentat într-un mare bivuac în Louisiana.
El era nerăbdător să se libereze, dar numai într-un mod absolut onorabil.
Singura cale prin care putea face asta era solicitarea lăsării la vatră. Cererea avea
apoi nevoie de aprobarea ofiţerului comandant pentru a deveni efectivă. Conform
regulamentelor militare, decizia comandantului era definitivă şi nu putea fi contestată.
Soldatul, urmând toate procedurile necesare, a solicitat demobilizarea.
În patru ore, cererea a fost înapoiată – cu ştampila „respins”. Convins că nu putea
face recurs la o autoritate superioară, militară sau civilă, s-a întors înlăuntru spre propria sa
conştienţă, determinat să se încreadă în legea asumpţiei.
Soldatul a înţeles că propria lui conştienţă era unica realitate, că starea lui de
conştienţă particulară determina evenimentele pe care le-ar petrece.
În acea noapte, în intervalul dintre aşezarea în pat şi adormire, s -a concentrat
folosind conştient legea asumpţiei. În imaginaţie, s-a simţit a fi în propriul său apartament
din New York City. Şi-a vizualizat apartamentul, adică, în ochii minţii lui el chiar a văzut
propriul său apartament, închipuind fiecare cameră atât de familiară lui, cu tot mobilierul
fiecăreia, limpede precum în realitate.
Cu această imagine vizualizată clar şi stând întins pe spate, s-a relaxat fizic complet.
În acest fel, şi-a indus o stare asemănătoare somnului, păstrând în acelaşi timp controlul
direcţiei atenţiei sale. Când corpul lui a devenit imobilizat în întregime, şi-a asumat că era
în propria lui cameră şi s-a simţit a fi întins în propriul său pat – un sentiment foarte diferit
de acela când dormi într-un pat de campanie.
În imaginaţie, s-a ridicat din pat, a păşit din cameră în cameră, atingând diferite
articole de mobilier. Apoi s-a dus la fereastră şi, cu mâinile rezemate de pervaz, a privit de-
a lungul străzii pe care se afla apartamentul lui.
 Atât de viu era totul în imaginaţia lui încât a văzut în detaliu trotuarul, balustradele,
copacii şi cărămizile roşii atât de bine-cunoscute ale clădirii de peste drum. S-a întors apoi
în patul său şi s-a lăsat luat de somn.
Ştia că era de maximă importanţă pentru folosirea cu succes a acestei legi ca, în
chiar clipa adormirii, conştiinţa lui să-i fie plină de asumpţia că era deja ceea ce voia să fie.
Tot ceea ce a făcut în imaginaţie era bazat pe asumpţia că nu mai era în armată. Noapte
după noapte, soldatul a pus în scenă această piesă. Noapte după noapte, în imaginaţie, se
simţea, lăsat onorabil la vatră, înapoi acasă, văzând toate împrejurările familiare şi
adormind în propriului lui pat. Asta a continuat opt nopţi la rând.
Timp de opt zile, experienţa lui concretă a continuat să fie diametral opusă existenţei
sale subiective din conştienţa din fiecare noapte, înainte de a adormi. În cea de-a noua zi, a
sosit ordin de la cartierul general al batalionului ca soldatul să completeze o nouă cerere de
lăsare la vatră.
La scurt timp după ce s-a făcut asta, i s-a ordonat să se prezinte în biroul colonelului.
În timpul discuţiei, colonelul l-a întrebat dacă încă mai dorea să scape de armată.
La primirea unui răspuns afirmativ, colonelul a spus că el personal nu era de acord,
dar, deşi avea obiecţii solide în a aproba liberarea, a hotărât să treacă cu vederea aceste
obiecţii şi să o aprobe. În câteva ore, cererea a fost aprobată şi soldatul, acum un civil, era
într-un tren spre casă.

Aceasta e o povestire uluitoare a unui om de afaceri de mare succes ce a demonstrat

puterea imaginaţiei şi legea asumpţiei. Cunosc intim această familie şi toate detaliile mi-au
fost spuse de fiul descris în cele ce urmează.

Povestirea începe când el avea douăzeci de ani.

Era al doilea în ordinea vârstei într-o familie numeroasă de nouă fraţi şi o soră. Tatăl
era unul dintre partenerii unei mici afaceri comerciale. La optsprezece ani, fratele despre
care povestim a părăsit ţara în care trăiau şi a călătorit două mii de mile pentru a intra la
facultate şi a-şi finaliza educaţia. La scurt timp după primul an de facultate, a fos t chemat
acasă din cauza unui eveniment tragic legat de afacerea tatălui său. Prin unele intrigi ale
asociaţilor săi, tatăl nu numai că a fost silit să părăsească afacerea, dar a fost şi ţinta unor
acuzaţii false ce-i puneau sub semnul întrebării caracterul şi integritatea.
În acelaşi timp, a fost deposedat de partea lui de drept din capitalul afacerii.
Rezultatul a fost că s-a trezit în mare măsură discreditat şi aproape fără un şfanţ.
În aceste circumstanţe a fost chemat acasă fiul de la facultate.
S-a întors cu inima plină de o uriaşă hotărâre.
 Era determinat să obţină un extraordinar succes în afaceri. Primul lucru pe care el şi
tatăl său l-au făcut a fost să folosească puţinii bani pe care-i mai aveau pentru a-şi porni
propria lor afacere. Au închiriat un mic magazin pe o stradă nu departe de sediul unde tatăl
fusese unul dintre principalii proprietari. Acolo şi-au început o afacere ce viza servicii în
folosul comunităţii. La scurt timp după aceasta, fiul, conştient instinctiv de volumul mare
de muncă, şi-a folosit deliberat imaginaţia pentru a atinge un obiectiv aproape fantastic.
În fiecare zi, în drum spre şi de la serviciu, trecea prin dreptul clădirii fostei afaceri a
tatălui său – cea mai mare afacere de genul ei din ţară. Clădirea era una dintre cele mai
semeţe, cu cea mai bună locaţie, chiar în centrul oraşului. Pe exteriorul clădirii era un semn
uriaş pe care stătea scris numele firmei, pictat cu litere mari şi îngroşate.
Zi după zi, trecând pe acolo, un vis măreţ a prins contur în mintea fiului. S-a gândit
ce grozav ar fi dacă familia lui ar avea semeaţa clădire – familia lui, care deţinuse şi
operase acea afacere.
Într-una din zile, cum stătea privind ţintă la clădire, în imaginaţia lui, a văzut un
nume complet diferit pe semnul uriaş din faţa intrării. Acum, literele acelea mari formau
numele său de familie (în aceste studii de caz, nu sunt folosite numele reale; de dragul
expunerii, în această povestire vom folosi nume ipotetice şi vom asuma că numele de
familie al fiului era Lordard).
Unde semnul arăta F. N. Moth & Co., în imaginaţie, el vedea de fapt, literă cu literă,
numele N. Lordard & Sons. A rămas privind la semn cu ochii larg deschişi, imaginându-şi
că scria N. Lordard & Sons. De două ori pe zi, săptămână după săptămână, lună după lună,
timp de doi ani, el şi-a văzut numele lui de familie pe frontispiciul clădirii. Era convins că,
dacă simţea suficient de puternic că un lucru era adevărat, aşa trebuia să stea lucrul şi,
văzându-şi în imaginaţie numele de familie pe semn – ceea ce implica faptul că ei erau
proprietarii afacerii – devenea convins că într-o bună zi vor fi proprietari.
În tot acest timp, el a spus numai unei singure persoane ceea ce făcea. S-a destăinuit
mamei sale, care, din grijă iubitoare, încerca să-l descurajeze, pentru a-l proteja de ceea ce
ea credea că ar putea fi o mare dezamăgire.
Cu toate astea, el a stăruit zi după zi.
Doi ani mai târziu, marea companie falimenta şi râvnita clădire era pusă în
vânzare.
În ziua vânzării, el nu părea mai aproape de a o lua decât fusese cu doi ani mai
devreme, când a început să aplice legea asumpţiei. În această perioadă, ei au muncit din
greu şi dobândiseră multă încredere din partea clienţilor lor. Totuşi, nu câştigaseră nici pe
departe suma necesară pentru achiziţionarea proprietăţii. Nici nu aveau vreo sursă de la
care să împrumute capitalul necesar. Făcându-le parcă şi mai slabe şansele de a o lua,
clădirea era considerată drept cea mai dorită proprietate din oraş şi mai mulţi oameni de
afaceri bogaţi erau pregătiţi să o cumpere. În ziua vânzării propriu-zise, spre uriaşa lor
surpriză, un bărbat, aproape un străin complet, intră în magazinul lor şi se oferi să
cumpere proprietatea pentru ei. (Din cauza unor condiţii neobişnuite stipulate în această
tranzacţie, familia fiului nu a putut nici măcar să participe la licitaţia pentru proprietate.)
 Au crezut că bărbatul glumeşte. Totuşi, nu era aşa. Bărbatul le-a explicat că le
urmărise activitatea de ceva vreme, le admira abilitatea, credea în integritatea lor, iar
capitalul oferit lor pentru a intra în afaceri la nivel superior îi părea o investiţie sănătoasă.
În chiar acea zi, proprietatea era a lor. Ceea în ce fiul stăruise în a vedea în
imaginaţia lui era acum realitate. Impulsul bărbatului era mai mult decât justificat.
Astăzi, familia deţine nu numai afacerea privată la care s-a făcut referire, ci multe
dintre cele mai mari ateliere industriale din ţara în care trăiesc.
Fiul, văzându-şi numele de familie la intrarea acestei clădiri semeţe, cu mult timp
înainte ca acesta să fi existat în realitate, utiliza cu precizie tehnica aducătoare de
rezultate. Asumându-şi sentimentul că deja avea ceea ce dorea – făcând aceasta o realitate
vie în imaginaţia lui, prin stăruinţă determinată, indiferent de aparenţe ori circumstanţe –,
a cauzat ca visul său să devină, inevitabil, o realitate.

Aceasta e relatarea unui rezultat foarte neaşteptat al unei întrevederi cu o doamnă ce

a venit să se consulte cu mine.

Într-o după-amiază, a venit să mă vadă o tânără bunică, femeie de afaceri din New
York. A apărut însoţită de nepotul ei în vârstă de nouă ani, care venise să o viziteze din
Pennsylvania. Răspunzându-i la întrebări, i-am explicat legea asumpţiei, descriindu-i în
detaliu procedura ce trebuie urmată în obţinerea obiectivului. Băiatul stătea cuminte,
aparent absorbit de un minuscul camion de jucărie, în timp ce-i explicam bunicii metoda de
asumare a stării de conştienţă care ar fi a ei dacă dorinţa sa ar fi deja împlinită.
I-am spus povestea soldatului din tabăra militară, care, în fiecare noapte, adormea
imaginându-se a fi în propriul său pat din propria sa casă.
Când băiatul şi bunica lui se pregăteau să iasă, el privi la mine în sus cu un mare
entuziasm şi a spus, „Ştiu ce vreau şi acum ştiu cum să-l capăt”. Surprins, l-am întrebat ce
era acel ceva; mi-a răspuns că inima lui ardea după un căţel.
La care, bunica a început să protesteze vehement, amintindu-i băiatului că i se
spusese de nenumărate ori că asta nici într-un caz nu se poate… că tatăl şi mama lui nu ar
permite, că băiatul era prea mic pentru a avea grijă de un animal aşa cum trebuie şi, peste
toate, tatăl avea o profundă antipatie pentru câini – de fapt, ura să vadă vreunul în preajmă.
Toate astea erau argumente pe care băiatul, dorind cu pasiune un câine, refuza să le
priceapă. „Acum ştiu ce am de făcut”, a spus el. „În fiecare noapte, când voi merge la
culcare, voi pretinde că am un câine şi că ne plimbăm împreună”. „Nu”, sări bunica, „nu
aşa a spus dl Neville. Asta nu era pentru tine. Tu nu poţi avea un câine”.
Aproximativ şase săptămâni mai târziu, bunica mi-a spus ceea ce, pentru ea, era o
poveste năucitoare.
 Dorinţa băiatului de a avea un câine era atât de intensă încât el a absorbit tot ce eu
spusesem bunicii sale despre cum să-şi atingă dorinţele – şi a crezut necondiţionat că el
înţelesese cum să-şi obţină căţelul.
Punându-şi credinţa în practică, mai multe nopţi, băiatul îşi imagină că un câine
stătea în pat lângă el. În imaginaţie, îl mângâia cu drag, simţindu-i blana de-a dreptul.
Lucruri precum jucatul şi plimbatul alături de câine îi umpluseră mintea.
În câteva săptămâni, s-a întâmplat. Un ziar din oraşul în care trăia băiatul a organizat
un program special de „Săptămâna bunăvoinţei faţă de animale”. Tuturor elevilor li s-a
cerut să scrie un eseu cu titlul „De ce mi-ar plăcea să am un câine”.
După ce s-au predat şi analizat lucrări de la toate şcolile, s-a anunţat câştigătorul
concursului. Câştigătorul era acelaşi băiat care îmi spusese cu numai câteva săptămâni
înainte în apartamentul meu din New York, „Acum ştiu cum să obţin un câine”. Într-o
ceremonie elaborată, care a fost mediatizată împreună cu povestea şi fotografii în ziar,
băiatul a fost răsplătit cu un minunat căţel collie.
Relatându-mi întâmplarea, bunica mi-a spus că, în cazul în care băiatul ar fi primit
bani cu care să fi cumpărat un câine, părinţii nu ar fi îngăduit una ca asta şi i-ar fi folosit
pentru a achiziţiona oareşce acţiuni în numele lui ori i-ar fi deschis un cont bancar. Mai
mult, dacă cineva i-ar fi dăruit băiatului un câine, ei l-ar fi refuzat ori l-ar fi dat la alţii.
Dar modul dramatic în care a obţinut băiatul câinele, felul în care a câştigat el un
concurs orăşenesc, articolele şi fotografiile din ziar, mândria izbânzii şi bucuria copilului,
toate au contribuit la schimbarea opiniei părinţilor săi şi aceştia s-au trezit făcând ceea ce
nu şi-ar fi închipuit a fi vreodată posibil – i-au îngăduit să păstreze câinele.
Toate astea mi le-a explicat bunica însăşi, încheind prin a-mi spune că era o anume
rasă de câine la care îi tot stătea mintea băiatului. Anume, un collie.

Acestea au fost spuse de mătuşa din povestire întregii audienţe la finalul uneia dintre
conferenţierile mele.

În timpul perioadei de întrebări şi răspunsuri ce a urmat conferenţierii mele despre

legea asumpţiei, o doamnă care participase la multe asemenea întâlniri şi a avut consultări
personale cu mine de câteva ori, s-a ridicat şi a cerut permisiunea de a relata o povestire ce
ilustrează cum a folosit ea legea cu succes.
A spus că, întorcându-se acasă de la conferenţierea de săptămâna trecută, şi-a găsit
nepoata supărată şi tulburată foarte. Soţul nepoatei, care era un ofiţer în Armata Forţelor
Aeriene ce staţiona în Atlantic City, tocmai primise ordin de detaşare, împreună cu
întreaga unitate, în Europa. I-a spus printre lacrimi mătuşii că motivul pentru care era
supărată era acela că ea sperase ca soţul ei să fie trimis ca maistru-instructor în Florida.
 Ambii iubeau Florida şi erau nerăbdători să fie staţionaţi acolo, nu să fie separaţi.
Auzind acestea, mătuşa declară că era numai un singur lucru de făcut şi acela era aplicarea
imediată a legii asumpţiei. „S-o facem”, hotărî ea. „Dacă erai de fapt în Florida, ce-ai face?
Ai simţi briza caldă. Ai mirosi aerul sărat. Ţi-ai simţi degetele de la picioare cufundându-se
în nisip. Ei bine, să facem toate astea chiar acum”.
Şi-au scos pantofii şi, stingând lumina, în imaginaţie, s-au simţit a fi în realitate în
Florida, simţind briza caldă, mirosind aerul mării, înfundându-şi degetele în nisip.
Patruzeci şi opt de ore mai târziu, soţul a primit o schimbare de ordin. Noile sale
instrucţiuni erau să se prezinte imediat în Florida ca maistru militar al Forţelor Aeriene.
Cinci zile mai târziu, soţia lui era în tren pentru a se reuni. Iar mătuşa, deşi a însoţit-o pe
nepoată în asumarea stării de conştienţă necesare, nu a plecat în Florida. Aceea nu fusese
dorinţa ei. Pe de altă parte, era tânjirea intensă a nepoatei.

Acest caz este interesant în mod special datorită intervalului scurt de timp dintre
aplicarea acestei legi a asumpţiei şi manifestarea sa vizibilă.

O foarte distinsă doamnă a venit la mine tare neliniştită. Întreţinea un apartament

cochet în oraş precum şi o casă mare la ţară; dar fiindcă multele facturi însumau mai mult
decât veniturile sale modeste, era absolut necesar să-şi închirieze apartamentul de era să-şi
petreacă vara la ţară împreună cu familia ei.
În anii anteriori, apartamentul fusese închiriat fără nicio dificultate încă de la
începutul primăverii, dar în ziua în care a venit la mine, sezonul subînchirierilor se
încheiase. Apartamentul trecuse prin mâinile celor mai bune agenţii imobiliare luni de-a
rândul, dar nimeni nu se arătase interesat nici măcar să vină să-l vadă.
După ce mi-a descris situaţia, i-am explicat cum poate fi utilizată legea asumpţiei în
rezolvarea problemei sale. I-am sugerat că, imaginându-şi că apartamentul fusese deja
închiriat de o persoană ce dorea să-l ocupe imediat şi asumându-şi că aceasta era realitatea,
apartamentul său va fi închiriat în fapt. Pentru a crea sentimentul de naturaleţe necesar –
sentimentul că era deja realitate faptul că apartamentul ei era deja închiriat – i-am sugerat
să se lase purtată spre somn în chiar noaptea aceea, imaginându-se nu în apartamentul său,
ci în orice loc în care ar dormi dacă apartamentul ar fi închiriat imed iat. A prins repede
ideea şi a spus că, într-o astfel de situaţie, ar dormi în casa ei de la ţară, chiar dacă nu era
încă deschisă pentru vară.
Acest interviu a avut loc joi. La ora nouă sâmbătă dimineaţa, m-a sunat de la casa ei
de la ţară – emoţionată şi fericită.
Mi-a spus că joi-seara a adormit imaginându-şi şi simţind că dormea în realitate în
celălalt pat din casa ei de la ţară, la kilometri depărtare de apartamentul pe care-l ocupa
în oraş. Vineri, imediat a doua zi, un chiriaş ideal, unul care îndeplinea toate cerinţele ei ca
om responsabil, nu numai că a închiriat apartamentul, dar l-a închiriat cu condiţia să se
poată muta chiar în acea zi.
 6

Numai o utilizare intensă şi completă a legii asumpţiei putea produce astfel de

rezultate în această situaţie extremă.

Acum patru ani, un prieten de familie mi-a cerut să discut cu fiul său în vârstă de
douăzeci şi opt de ani, în privinţa căruia nu erau aşteptări pentru a mai trăi.
Suferea de o boală de inimă rară. Această boală ducea la dezintegrarea organului.
Îngrijiri medicale îndelungate şi costisitoare nu au dus la nici un rezultat.
Doctorii nu aveau nicio speranţă de însănătoşire. Fiul fusese la pat o lungă perioadă.
Trupul lui se contractase spre un aproape schelet şi putea vorbi şi respira numai cu fo arte
mare dificultate.
Soţia sa şi doi copii mici erau acasă când am sunat, iar soţia a fost de faţă de-a
lungul întregii discuţii.
Am început spunându-i că era numai o singură soluţie pentru orice problemă, iar
soluţia era o schimbare de atitudine. Cum vorbitul îl secătuia de puteri, i-am cerut să
încuviinţeze din cap dacă înţelegea clar ceea ce îi spuneam. Aşa şi făcea.
I-am descris adevărurile care stau la baza legii conştienţei – de fapt, cum conştienţa
este singura realitate. I-am spus că modul de a schimba orice condiţie era acela de a-şi
schimba starea de conştienţă în privinţa ei. Ca ajutor specific în asumarea de către el a
sentimentului de a fi deja sănătos, i-am sugerat ca, în imaginaţie, să vadă faţa doctorului
exprimând o uluire de necrezut constatându-i însănătoşirea, contrar oricărei logici
pornind de la ultimele faze ale bolii incurabile, să-l vadă verificând şi răsverificând fişele
de examinare şi să-l audă spunând iar şi iar, „E un miracol – e un miracol”.
Nu numai că a înţeles asta foarte clar, dar a şi crezut fără rezerve. A promis că va
urma cu credinţă această procedură. Soţia lui, care ascultase cu atenţie, m-a asigurat că şi
ea va folosi cu silinţă legea asumpţiei şi imaginaţia ei în acelaşi fel ca şi soţul său.
Ziua următoare m-am îmbarcat spre New York – toate astea având loc în timpul
vacanţei de iarnă la tropice.
Câteva luni mai târziu, am primit o scrisoare ce spunea că fiul s-a recuperat în mod
miraculos. Cu ocazia următoarei vizite, l-am întâlnit în persoană. Era perfect sănătos,
angajat activ în afaceri şi bucurându-se din plin de multele activităţi sociale ale prietenilor
şi familiei lui.
Mi-a spus că din ziua în care am plecat, nu a avut niciodată vreo îndoială că „treaba”
va funcţiona. A descris cum a urmat fidel sugestia pe care i-am făcut-o şi zi după zi trăia
complet în asumpţia că era deja puternic şi sănătos.
Acum, după patru ani de la vindecarea sa, e convins că singurul motiv pentru care e
astăzi aici e acela al folosirii cu succes a legii asumpţiei.
 7

Această povestire ilustrează folosirea cu succes a legii de către un director executiv

newyorkez.

În toamna lui 1950, un director al uneia dintre cele mai de seamă bănci din New
York discuta cu mine o problemă cu care era serios confruntat.
Îmi spunea că perspectivele progresului său personal şi de avansare ierarhică erau
foarte reduse. Atingând vârsta mijlocie şi simţind că o îmbunătăţire însemnată în poziţie şi
venit era justificată, „a pus-o pe tapet” superiorilor săi. Aceştia i-au spus în faţă că vreo
îmbunătăţire majoră era imposibilă şi i-au dat de înţeles că, dacă era nemulţumit, îşi putea
căuta un alt serviciu. Ceea ce, evident, i-a sporit anxietatea.
În discuţia noastră, mi-a explicat că nu avea vreo tentaţie pentru grămezi de bani, dar
că trebuia să aibă un venit substanţial pentru a-şi păstra confortabil căminul şi pentru a-şi
întreţine copiii în licee şi colegii bune. Iar asta îi părea imposibil de realizat cu venitul
actual. Refuzul băncii de a-l asigura de o oarecare avansare în viitorul imediat a dus la un
sentiment de nemulţumire şi o dorinţă intensă de a-şi asigura o poziţie mai bună cu,
evident, mult mai mulţi bani.
Mi-a mărturisit că genul de slujbă care i-ar plăcea mai mult decât orice altceva era
unul în care să gestioneze fonduri de investiţii ale unei instituţii importante, precum o
fundaţie sau o mare universitate.
Explicându-i legea asumpţiei, am afirmat că situaţia lui actuală era numai o
manifestare a conceptului său despre sine şi am declarat că, de voia să schimbe
circumstanţele în care se găsea, o putea face numai schimbându-şi conceptul despre sine.
Pentru a produce această schimbare de conştienţă şi astfel o schimbare a situaţiei sale, i-am
cerut să urmeze această procedură în fiecare noapte chiar înainte de a adormi:
În imaginaţie, urma să simtă cum îşi încheia una dintre cele mai importante şi de
succes zile din viaţa lui. Urma să-şi imagineze că perfectase în realitate o înţelegere, chiar
în acea zi, pentru a colabora cu genul de organizaţii după care tânjea şi exact în condiţiile
pe care el le voia.
I-am sugerat că, de reuşea să-şi umple mintea complet cu acest sentiment, va
experimenta o senzaţie distinctă de uşurare. În această dispoziţie, anxietatea şi
nemulţumirea vor deveni lucruri ale trecutului. Va simţi satisfacţia ce vine odată cu
realizarea dorinţei. Am încheiat asigurându-l că, de va face asta cu credinţă, va obţine
inevitabil tipul de poziţie pe care o voia.
Asta era în prima săptămână din decembrie. Noapte după noapte, fără excepţie, a
urmat această procedură.
La începutul lui februarie, un director al uneia dintre cele mai bogate fundaţii din
lume îl întreba pe directorul nostru executiv dacă era interesat în a se alătura fundaţiei într -
o funcţie executivă de gestionare a investiţiilor. După scurte discuţii, accepta.
Astăzi, cu un venit substanţial superior şi cu certitudinea unui progres constant, acest
om este într-o poziţie ce depăşeşte cu mult tot ceea ce a sperat numai.
 8

Soţul şi soţia din această povestire au participat la conferenţierile mele câţiva ani la
rând. Este o ilustrare interesantă a utilizării conştiente a acestei legi de către doi oameni ce
se concentrează asupra aceluiaşi obiectiv în acelaşi timp.
Acest bărbat şi nevasta lui erau un cuplu de un devotament reciproc remarcabil.
Viaţa lor era complet fericită şi liberă de orice probleme sau frustrări.
De ceva vreme, plănuiau să se mute într-un apartament mai mare. Cu cât se gândeau
mai mult la asta, cu atât mai mult îşi dădeau seama că ceea ce voiau era o frumoasă
mansardă [„penthouse” în original, n. tr.]. Discutând împreună, soţul descria una cu
ferestre înalte ce dădeau spre o privelişte magnifică. Soţia spunea că ar vrea să aibă un
perete îmbrăcat în oglindă de sus până jos. Amândoi voiau un şemineu cu lemne de foc.
Era obligatoriu să fie în New York.
Au căutat luni la rând un asemenea apartament în zadar. De fapt, situaţia din oraş era
de asemenea natură încât achiziţionarea de orice fel de apartamente era aproape o
imposibilitate. Erau atât de greu de găsit, încât nu numai că existau liste de aşteptare pentru
ele, dar includeau tot soiul de clauze speciale, taxe suplimentare, obligaţia de a le cumpăra
mobilate gata etc. Apartamentele noi erau închiriate cu mult înainte de a fi terminate, multe
fiind rezervate încă din stadiul de proiect de construcţie.
La începutul primăverii, după luni de căutări fără rezultat, au localizat în sfârşit unul
pe care l-au luat serios în considerare. Era o mansardă într-o clădire ce tocmai se finisa în
sus pe [strada] Fifth Avenue, cu vedere spre Central Park. Avea un inconvenient serios.
Fiind o clădire nouă, nu beneficia de clauze negociabile, iar cuplului i se păreau
exorbitante taxele de locaţie. De fapt, erau cu câteva mii de dolari pe an mai mult decât
luaseră ei în calcul.
Pe parcursul lunilor de primăvară, în martie şi aprilie, au continuat să caute
mansarde diverse prin oraş, dar mereu se întorceau la aceasta.
Într-un final, au hotărât să majoreze substanţial suma pe care ar fi plătit-o şi au făcut
o ofertă pe care agentul imobiliar al clădirii a acceptat să o înmâneze proprietar ilor pentru
evaluare.
În acest moment, fără să discute problema unul cu celălalt, ambii au hotărât să aplice
legea asumpţiei. Abia mai târziu, fiecare a aflat ce făcuse şi celălalt.
Noapte de noapte, amândoi adormeau imaginându-se în apartamentul pe care îl
aveau în vedere. Soţul, întins şi cu ochii închişi, îşi imagina că ferestrele dormitorului său
dădeau spre parc. Îşi imagina că primul lucru pe care îl făcea în zori era să meargă spre
fereastră şi să admire priveliştea. Se simţea stând pe terasă privind parcul, servind
cocktailuri împreună cu soţia sa şi prietenii lor, savurând momentul. Şi-a umplut mintea
cu sentimentul real de a fi în apartamentul de la mansardă şi pe terasă.
 În tot acest timp, fără ca el să ştie, soţia sa făcea acelaşi lucru.
Au trecut câteva săptămâni fără vreo decizie din partea proprietarilor, dar ei
continuau să imagineze pe când se culcau în fiecare seară, că dormeau de fapt în mansardă.
Într-o zi, spre uimirea lor totală, un îngrijitor din blocul în care locuiau le-a spus că
apartamentul de la mansardă era liber. Erau uluiţi, deoarece clădirea lor era una dintre cele
mai dorite din oraş, cu o amplasare perfectă, chiar în Central Park. Ştiau că exista o lungă
listă de aşteptare cu cei care încercau să prindă un apartament în blocul lor. Faptul că
tocmai cel de la mansardă devenise neocupat pe neaşteptate fusese ţinut ascuns de
managementul clădirii, fiindcă nu aveau mandat de a-l scoate la vânzare.
Auzind că era vacant, acest cuplu a făcut imediat o cerere să le fie închiriat lor,
numai pentru a li se spune că acel lucru era imposibil. Problema nu era numai aceea că
erau deja alţi doritori pe lista de aşteptare pentru mansarda clădirii, dar mai şi era deja
promisă unei familii. În ciuda acestor lucruri, cuplul nostru a avut o serie de întrevederi cu
cei din management, la sfârşitul cărora apartamentul era al lor.
Clădirea aflându-se în regim de subînchiriere, preţul era cel pe care şi-l propuseseră
să-l plătească încă de când au început să caute apartamente la mansarde. Amplasamentul,
apartamentul în sine şi terasa largă ce-l înconjura spre sud, vest şi nord, toate erau dincolo
de aşteptările lor – iar sufrageria, pe o latură, avea o oglindă uriaşă de patru metri şi
jumătate pe doi metri şi jumătate, împreună cu o vedere splendidă spre Central Park; un
perete era acoperit cu oglindă şi exista un şemineu cu lemne pentru foc.
 Capitolul douăzeci şi patru

NEREUŞITĂ

ACEASTĂ CARTE nu ar fi completă fără a discuta şi despre nereuşita în încercarea

folosirii legii asumpţiei. Este deplin posibil ca fie să fi avut ori să ai unele nereuşite în
această privinţă – multe dintre ele în probleme cu adevărat importante.
Dacă, citind această carte şi având o înţelegere profundă asupra utilizării şi
funcţionării legii asumpţiei, o aplici încrezător în efortul de a-ţi împlini vreo dorinţă
arzătoare şi eşuezi, care e motivul? Dacă, la întrebarea „Ai stăruit îndeajuns?”, răspunsul
tău este „Da” – şi totuşi, materializarea dorinţei nu s-a produs, care e motivul nereuşitei?
Răspunsul la aceasta este cel mai important factor în folosirea cu succes a legii
asumpţiei. Timpul necesar ca asumpţia ta să devină fapt, dorinţa ta să fie împlinită, este
direct proporţional cu firescul sentimentului tău de a fi deja ceea ce vrei să fii – de a
avea deja ceea ce doreşti.
Faptul că nu îţi pare natural să fii ceea ce te imaginezi a fi este secretul nereuşitei
tale. Indiferent de dorinţa ta, indiferent de cât de fidel şi inteligent urmezi legea, dacă nu
simţi naturaleţea de a fi ceea ce doreşti să fii, nu vei fi aceea. Dacă nu-ţi pare firesc să obţii
o slujbă mai bună, nu vei obţine o slujbă mai bună. Întregul principiu este limpede
exprimat prin fraza biblică „vei muri în păcatele tale” [Ioan 8:24] – nu transcenzi de la
nivelul tău actual la starea dorită.
Cum se poate obţine sentimentul acesta al naturaleței?
Secretul constă într-un singur cuvânt – imaginaţie. De exemplu, iată o foarte simplă
ilustrare: să spunem că eşti înlănţuit strâns de o bancă de fier mare şi grea. Nu ai putea
fugi, de fapt nu ai putea nici măcar merge. În aceste condiţii, nu ţi-ar părea firesc să fugi.
N-ai putea nici măcar simţi că ar fi natural să fugi. Dar ţi-ai putea imagina cu uşurinţă că
fugi. În acea clipă, când conştienţa ta este umplută cu fuga ta imaginară, ai uitat că eşti
imobilizat. În imaginaţie, fuga ta era absolut firească.
Sentimentul esenţial al naturaleţei poate fi obţinut prin umplerea insistentă a
conştienţei tale cu imaginativ – imaginându-te ca fiind ceea ce vrei să fii sau a avea ceea ce
doreşti.
Progresul poate izvorî numai din imaginaţia ta, din dorinţa ta de a transcende nivelul
tău actual.
Ceea ce cu adevărat şi literalmente trebuie să simţi este că, prin imaginaţia ta, toate
lucrurile sunt cu putinţă. Trebuie să realizezi că schimbările nu sunt cauzate de capriciu, ci
de o schimbare în conştienţă.
Ai putea eşua în a obţine sau menţine o stare de conştienţă anume, necesară în
producerea efectului pe care-l doreşti.
 Dar, odată ce ştii că singura realitate şi unicul creator al lumii tale particulare este
conştienţa şi ţi-ai însemnat cu fierul roşu acest adevăr în întreaga ta fiinţă, atunci ştii că
succesul sau nereuşita se află exclusiv în mâinile tale. Faptul că eşti sau nu suficient de
disciplinat pentru a susţine starea de conştienţă necesară în situaţii divers e nu e relevant
pentru adevărul legii în sine – acela că o asumpţie, dacă se stăruieşte în ea, va deveni
realitate. Siguranţa adevărului acestei legi trebuie să rămână neclintită în ciuda marilor
dezamăgiri şi tragedii – chiar şi atunci când „vezi stingându-se lumina vieţii şi întreaga
lume continuând ca şi cum ar fi încă zi”.
Nu trebuie să crezi că, fiindcă asumpţia ta nu a reuşit să se materializez, adevărul că
asumpţiile se materializează e o minciună. Dacă asumpţiile tale nu se împlinesc este din
cauza unei erori sau slăbiciuni din conştienţa ta.
Totuşi, aceste erori şi slăbiciuni pot fi depăşite.
Pentru aceasta, aspiră mereu spre tot mai înalte culmi simţind că deja eşti persoana
care vrei să fii. Şi aminteşte-ţi că timpul care-i trebuie asumpţiei tale ca să devină realitate
este proporţional cu naturaleţea de a fi acel ideal.

Omul se înconjoară pe sine cu imaginea reală de sine. Fiecare spirit îşi

construieşte o casă şi dincolo de casa lui o lume şi dincolo de lumea lui, un
paradis. Cunoaşte deci că lumea există pentru tine. Mecanismul e perfect
pentru tine. Ceea ce suntem, numai aceea putem vedea. Tot ce Adam a avut,
tot ce ar fi putut Cezar cuceri, ai şi poţi cuceri tu. Adam şi-a numit casa rai şi
pământ. Cezar şi-a numit casa Roma; tu poate ţi-o numeşti cârpăcie; o
proprietate de câteva hectare sau o garsonieră de student. Totuşi, în fiecare
înţeles al cuvântului, sălaşul tău e la fel de măreţ precum al lor, chiar şi fără
numele alea pompoase. Zideşte-ţi deci propria ta lume. De îndată ce îţi
conformezi viaţa ideii pure din mintea ta, largile ei măsuri vor începe să se
desfăşoare.
Emerson
 Capitolul douăzeci şi cinci

CREDINŢĂ

„Miracol” e numele dat de către cei care

nu au credinţă, rezultatelor credinţei.
Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,
dovedirea lucrurilor celor nevăzute.
Evrei 11:1

Întregul sens al legii asumpţiei este conţinut de acest citat. De n-ai o conştiinţă adânc
înrădăcinată că ceea ce speri are substanţă şi e posibil de obţinut, va fi imposibil să-ţi
asumi conştienţa de a fi sau de a avea ceea ce speri. Faptul că întreaga creaţie e săvârşită
şi totul există e cel care te stârneşte să speri – şi speranţa, la rândul ei, implică aşteptare,
iar fără aşteptarea succesului ar fi imposibil să foloseşti conştient legea asumpţiei.
„Dovedirea” e un semn al realităţii.
Astfel, acest citat se traduce prin credinţa este conştiinţa realităţii a ceea ce asumi,
[o convingere de realitatea lucrurilor pe care nu le vezi, percepţia mentală a realităţii
invizibilului]. Prin urmare, devine evident că lipsa credinţei înseamnă neîncredere în
existenţa a ceea ce doreşti. Având în vedere că ceea ce experimentezi este reproducerea
fidelă a stării tale de conştienţă, lipsa de credinţă va însemna eşuarea perpetuă în orice
încercare de folosire conştientă a legii asumpţiei.
În toate epocile istoriei, credinţa a jucat un rol major. Străbate toate marile religii ale
lumii, se întreţese cu toate mitologiile şi totuşi, astăzi este aproape universal neînţeleasă.
Contrar opiniilor populare, eficienţa credinţei nu se datorează niciunui agent extern.
Este de la început până la capăt o activitate a propriei tale conştienţe.
Biblia e plină de multe afirmaţii despre credinţă, despre al căror înţeles numai puţini
sunt conştienţi. Iată câteva exemple tipice:
Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca şi acelora, dar cuvântul propovăduirii
nu le-a fost lor de folos, nefiind unit cu credinţa la cei care l-au auzit.
Evrei 4:2
În acest citat, „nouă” şi „acelora” arată clar că toţi auzim evanghelia.
„Evanghelie” înseamnă „bună vestire”. Foarte limpede, vestea bună pentru tine ar fi
aceea că ţi-ai atins dorinţa. Asta ţi se „propovăduieşte” mereu de către sinele tău infinit. A
auzi că ceea ce doreşti tu există şi trebuie numai să îngădui, să accepţi, să primeşti în
conştienţă este o veste bună. „Nefiind unit cu credinţa” înseamnă a nega realitatea a ceea
ce doreşti. De aici, lipsa de „folos” (obţinere).
O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?
Matei 17:17
 Înţelesul lui „necredincios” s-a clarificat.
„Îndărătnic” [„pervers” în traducerea englezească şi în original, n. tr.] înseamnă
rămas în urmă, întors în direcţia greşită [„pe invers”, conform cu originalul, n. tr.], cu alte
cuvinte, conştienţa de a nu fi ceea ce vrei să fii. A fi necredincios, adică să te îndoieşti de
realitatea a ceea ce asumi, înseamnă a fi îndărătnic.
„Până când voi fi cu voi” înseamnă că împlinirea dorinţei tale este dictată de
schimbarea ta spre starea corectă de conştienţă. E ca şi cum ceea ce doreşti îţi spune că nu
va fi al tău până ce nu te întorci de la a fi necredincios şi îndărătnic spre virtute [vezi cap.
20, pag. 34, n. tr.]. După cum deja s-a spus, virtutea [dreptatea] este conştienţa de a fi deja
ceea ce vrei să fii.
Prin credinţă, [el, Moise] a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia
regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.
Evrei 11:27
„Egiptul” înseamnă întuneric, credinţa în mulţi zei (cauze). „Regele” simbolizează
puterea condiţiilor sau circumstanţelor externe. „El” este conceptul tău despre tine ca deja
fiind ceea ce vrei să fii. „A rămâne neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut” înseamnă a
stărui în asumpţia că dorinţa ta este deja împlinită. Aşadar, acest citat înseamnă că, prin
stăruirea în asumpţia că deja eşti persoana care vrei să fii, te ridici deasupra tuturor
îndoielilor, fricilor, credinţelor în puterea condiţiilor sau circumstanţelor externe; iar lumea
ta se conformează inevitabil asumpţiei tale.
Definiţiile din dicţionar ale credinţei,
„înălţarea minţii sau înţelegerii spre adevăr” – „aderarea fermă la principiu”,
sunt atât de adecvate încât se poate să fi fost scrise cu gândul la legea asumpţiei însăşi.
Credinţa nu se întreabă – Credinţa ştie.
 Capitolul douăzeci şi şase

DESTIN

DESTINUL TĂU este ceea ce trebuie, inevitabil, să experimentezi. Este într-adevăr

un număr infinit de destine individuale, fiecare, odată atins, fiind locul de început al unui
nou destin.
Din moment ce viaţa e infinită, conceptul unui destin final este de neînchipuit. Când
înţelegem că propria conştienţă este singura realitate, cunoaştem că această conştienţă este
singurul creator. Aceasta înseamnă că propria ta conştienţă este creatorul destinului tău. De
fapt, îţi creezi destinul în fiecare clipă, fie că ştii, fie că nu ştii. Multe din cele bune şi chiar
minunate au intrat în viaţa ta fără ca tu să ai nici cea mai vagă bănuială că eşti creatorul lor.
Totuşi, înţelegerea cauzelor experienţei tale şi cunoaşterea că tu eşti singurul
creator al conţinutului vieţii tale, cu bune şi rele, nu numai că te va face un mai atent
observator al tuturor fenomenelor, dar, prin conştiinţa puterii propriei tale conştienţe, îţi
intensifică recunoştinţa pentru bogăţia şi măreţia vieţii.
Indiferent de experienţele tale contrare ocazionale, este destinul tău să te ridici spre
stări de conştienţă tot mai înalte şi să aduci în manifestare tot mai mult din minunile
infinite ale creaţiei.
De fapt, eşti destinat să atingi punctul în care realizezi că, prin propria ta dorinţă, îţi
poţi crea conştient toate destinele tale succesive.
Studiul acestei cărţi, cu expunerile sale detaliate ale conştienţei şi operării legii
asumpţiei, este cheia principală a împlinirii conştiente a celui mai înalt destin al tău.
Chiar în această zi începe-ţi noua viaţă. Abordează fiecare experienţă dintr-o nouă
concepţie – cu o nouă stare de conştienţă. Asumă-ţi ce-i mai nobil şi mai bun pentru tine în
orice privinţă şi continuă de acolo.
Înfăptuieşte – mari minuni sunt cu putinţă.
 Capitolul douăzeci şi şapte

VENERAŢIE

Că n-ai fi făcut nimic din ce ai făcut

dacă nu l-ai fi iubit [sau, „dacă l-ai fi urât”].
[„Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi
urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit.]
Cartea înţelepciunii lui Solomon 11:24
ÎN TOATĂ creaţia, în toată eternitatea, în toate sferele fiinţei tale infinite, cel mai de
seamă dintre toate lucrurile minunate este acela subliniat în primul capitol al acestei cărţi.
Tu eşti Dumnezeu. Tu eşti acel „EU SUNT cel ce SUNT”.
Tu eşti conştienţă. Tu eşti creatorul. Acesta e misterul, acesta este măreţul secret
cunoscut de vizionari, proroci şi mistici de-a lungul veacurilor.
Acesta este adevărul pe care nu-l poţi niciodată cuprinde intelectualiceşte.
Cine e acest tu? Că ai fi tu, Ion Popescu sau Maria Popescu e absurd. Este conştienţa
care cunoaşte că tu eşti Ion Popescu sau Maria Popescu. Este sinele tău superior, sinele tău
profund, fiinţa ta infinită. Spune-i cum vrei. Lucrul important e că este în tine, eşti tu, este
lumea ta. Acest lucru stă la baza legii neschimbătoare a asumpţiei. Pe acest lucru se zideşte
întreaga ta existenţă. Acest lucru e temelia fiecărui capitol al acestei cărţi. Nu, nu poţi
cunoaşte asta intelectual, nu o poţi dezbate, nu o poţi verifica. O poţi numai simţi.
Poţi numai fi conştient de ea.
Devenind conştient de acest lucru, o senzaţie măreaţă îţi pătrunde fiinţa. Trăieşti cu
un sentiment perpetuu de veneraţie. Cunoaşterea că făcătorul tău este însuşi sinele tău şi
niciodată nu te-ar fi plăsmuit dacă nu te-ar fi iubit trebuie că-ţi umple inima de veneraţie,
da, de adoraţie. Cineva care îţi cunoaşte lumea din jurul tău în fiecare clipă este suficient
pentru a te umple de un profund respect şi un sentiment de glorificare.
Atunci când sentimentul tău de veneraţie este cel mai intens, atunci eşti cel mai
aproape de Dumnezeu, iar când eşti cel mai aproape de Dumnezeu, viaţa ta e cu adevărat
bogată.

Cele mai profunde sentimente ale noastre sunt exact acelea pe care le
putem exprima cel mai dificil, iar chiar şi în actul adorării, liniştea este lauda
noastră cea mai înaltă.
Imaginaţie trezită
&
Căutarea

NEVILLE
Puterea ce face atingerea ţintelor…
obţinerea dorinţelor…
de neoprit.
 Imaginaţie trezită
&
Căutarea
NEVILLE
1954
1946

Lui
Bill
"Imaginaţia, lumea adevărată şi eternă
din care acest Univers Inerţial este numai
o vagă umbră. Ce e viaţa Omului în afară
de Artă şi Ştiinţă?"
WILLIAM BLAKE, Ierusalim

"Imaginaţia e mai importantă decât

cunoaşterea."
ALBERT EINSTEIN, Despre Ştiinţă

De acelaşi autor

LA PORUNCA TA – AT YOUR COMMAND

PUTEREA CONŞTIINŢEI – THE POWER OF AWARENESS
CREDINŢA ŢI-E AVUTUL – YOUR FAITH IS YOUR FORTUNE
LEGEA ŞI PROMISIUNEA – THE LAW AND THE PROMISE
SĂDITUL ŞI CULESUL – SEEDTIME AND HARVEST
LIBERTATE PENTRU TOŢI – FREEDOM FOR ALL*
SIMŢIREA E SECRETUL – FEELING IS THE SECRET*
RUGĂCIUNEA, ARTA CREZULUI – PRAYER, THE ART OF BELIEVING*
ÎN AFARA ACESTEI LUMI – OUT OF THIS WORLD*
ÎNVIEREA – RESURRECTION*

*Aceste cinci cărţi sunt incluse într-un

volum intitulat ÎNVIEREA
 CUPRINS

IMAGINAŢIE TREZITĂ 4

l. CINE ESTE IMAGINAŢIA TA? 4

2. INSTRUCŢIUNI PECETLUITE 8
3. AUTOSTRĂZILE LUMII INTERIOARE 14
4. EMONDORUL REVIZUIRII 18
5. MONEDA RAIULUI 22
6. E ÎNLĂUNTRU 28
7. CREAŢIA E SĂVÂRŞITĂ 31
8. LUMINA OCHIULUI LUI DUMNEZEU 36

CĂUTAREA 37
 Capitolul UNU

CINE ESTE IMAGINAŢIA TA?

Nu mă opresc din măreaţa-mi misiune
De a deschide Lumile Veşnice, de a deschide
Ochii nemuritori
Ai Omului înspre Lumile
Gândului: spre Veşnicia ce
Mereu se extinde în sânul lui
Dumnezeu, Imaginaţia Omenească.
Blake, Ierusalim 5:18-20
ANUMITE CUVINTE, în cursul lungii folosirii, adună atât de multe conotaţii
ciudate încât aproape încetează a mai însemna ceva. Un asemenea cuvânt este imaginaţie.
Acest cuvânt e menit a servi atât de multor soiuri de idei, unele dintre ele complet opuse
una alteia. Închipuire, gând, halucinaţie, părere: curat, atât de largă îi este întrebuinţarea şi
atât de variat înţelesul încât cuvântul imaginaţie nu are nici statut nici semnificaţie fixă.
De exemplu, cerem unui om să „îşi folosească imaginaţia”, atunci când viziunea sa
actuală e prea limitată şi, astfel, nu la înălţimea sarcinii; apoi îi spunem că ideile sale sunt
„pură imaginaţie”, sugerând că ideile nu sunt realiste. Vorbim despre o persoană geloasă
ori suspicioasă ca fiind „o victimă a propriei imaginaţii”, în sensul că suspiciunile sale sunt
neadevărate. Un minut mai târziu dăm cel mai înalt tribut omului, descriindu-l drept „om al
imaginaţiei”.

Aşadar, cuvântul imaginaţie nu are un înţeles precis. Nici chiar dicţionarul nu ne dă

vreun ajutor. Defineşte imaginaţia ca, (1) puterea descriptivă sau acţiune a minţii, principiu
constructiv sau creativ; (2) o fantezie; (3) o noţiune iraţională sau credinţă; (4) planificare,
scenariu sau schiţare ce implică o construcţie mentală.

Eu identific figura centrală a Evangheliilor cu imaginaţia omenească, puterea care

face iertarea păcatelor, obţinerea dorinţelor, de neoprit.

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Ioan 1:3

Există un singur lucru pe lume, Imaginaţia, şi toate deformările noastre asupra ei.

Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi

cunoscător al suferinţei. Isaia 53:3

Imaginaţia e însăşi poarta realităţii.

„Omul”, spunea Blake, „e fie arca lui Dumnezeu, fie o umbră a pământului şi a
apei”. „În mod firesc, el e numai un organ natural supus Simţului”. „Trupul Etern al
Omului este Imaginaţia: acela e Dumnezeu însuşi, Trupul Divin. [yod, shin, ayin; de la
dreapta la stânga]: Iisus: noi suntem Membrele Sale.
 Nu ştiu de vreo definiţie mai măreaţă şi mai adevărată a Imaginaţiei decât cea a lui
Blake. Prin imaginaţie avem puterea de a fi orice dorim să fim.
Prin imaginaţie dezarmăm şi transformăm violenţa din lume. Cele mai intime,
precum şi cele mai lipsite de importanţă relaţii devin imaginare odată treziţi la „Taina cea
din veci ascunsă neamurilor” [Coloseni 1:26], anume, Hristos în noi este imaginaţia
noastră. Abia atunci realizăm că, numai trăind prin imaginaţie putem spune cu adevărat că
trăim.
Vreau ca această carte să fie cea mai simplă, clară şi directă lucrare care-mi stă în
putere a o face, ca să te încurajez să funcţionezi imaginativ, ca să-ţi poţi deschide „Ochii
nemuritori înspre Lumile Gândului” [William Blake], unde îţi ţii fiecare dorinţă a inimii ca
holde coapte „gata albe de seceriş” [Ioan 4:35].
Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Ioan 10:10
Viaţa abundentă pe care Hristos ne-a promis-o este a noastră pentru a o experimenta
acum, dar nu înainte de a-l înţelege pe Hristos ca imaginaţia noastră o putem experimenta.
Taina cea din veci ascunsă… adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei,
Coloseni 1:26,27,
este imaginaţia ta. Aceasta e taina pe care veşnic mă ostenesc să o înţeleg mai profund în
mine şi îi îndemn şi pe alţii să o facă.
Imaginaţia e Mântuitorul nostru, „Domnul din Ceruri” născut din om dar nu făcut de
om [Simbolul credinţei sau Crezul niceeano-constantinopolitan, 358/381 d.Hr.].
Fiecare om e Maria şi naştere lui Hristos trebuie să dea.
Dacă povestea concepţiei imaculate1 şi a naşterii lui Hristos pare iraţională omului e
numai din cauză că e citită în mod eronat ca biografie, istorie şi cosmogonie, iar
exploratorii moderni ai imaginaţiei nu ajută numindu-L minte inconştientă sau
subconştientă. Naşterea şi creşterea imaginaţiei reprezintă tranziţia graduală de la un
Dumnezeu al tradiţiei la un Dumnezeu al experienţei. Dacă naşterea lui Hristos în om pare
lentă, este numai din cauză că omul nu se grăbeşte să lase confortabila dar falsa ancorare în
tradiţie.
Când imaginaţia este descoperită ca întâi principiu al religiei, piatra înţelegerii
literale va fi simţit toiagul lui Moise şi, la fel ca piatra din Sion [Isaia 28:16; Romani
9:33], va izvorî apa înţelesului psihologic pentru a potoli setea omenirii; şi toţi cei ce vor
primi cupa oferită şi vor trăi o viaţă în concordanţă cu acest adevăr vor transforma apa
înţelesului psihologic în vinul iertării. Apoi, la fel ca bunul samarinean [Luca 10:33-35], o
vor turna pe rănile tuturor.
Fiul lui Dumnezeu nu e de găsit în istorie, nici în altă formă externă. El poate fi găsit
numai ca imaginaţia din acela în care prezenţa Lui devine manifestare.
O, de-ar fi numai inima ta o iesle a Naşterii Sale! Dumnezeu ar deveni iar Prunc pe
pământ. [Angelus Silesius, poet din secolul 17]

1
Neville foloseşte această noţiune în legătură cu ceea ce e numit în mod tradiţional „Naşterea din Fecioară”, n. ed.
 Omul este grădina în care acest singur-născut Fiu al lui Dumnezeu doarme. El
trezeşte acest Fiu ridicându-şi imaginaţia spre ceruri şi înveşmântându-i pe oameni în straie
dumnezeieşti. Trebuie să imaginăm mai bine decât am făcut-o vreodată.
În momentul trezirii sale la viaţa imaginativă, omul trebuie să treacă proba
Filialităţii:
„Tată, dezvăluie-Ţi Fiul în mine” [James Montgomery]
şi
[…] a binevoit Dumnezeu […] să descopere pe Fiul Său întru mine. Galateni 1:15,16
Proba supremă a Filialităţii este iertarea păcatului. Proba că imaginaţia ta este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, e abilitatea ta de a ierta păcatul. „Păcat” înseamnă a rata
drumul în viaţă, a eşua în idealuri, a eşua în a-ţi atinge ţinta. „Iertare” înseamnă
identificarea omului cu idealul sau ţinta lui în viaţă. Aceasta e lucrarea imaginaţiei trezite,
lucrarea supremă, fiindcă testează abilitatea omului de a intra în şi de a-şi însuşi natura
opusului său.
„Cel slab să zică: „Eu sunt tare!” Ioel/Ioil 3:10/4:10
Din punct de vedere raţional, aceasta e cu neputinţă. Numai imaginaţia trezită poate
intra în [natura] şi [poate] însuşi natura opusului său.
Această concepţie a lui Iisus Hristos ca imaginaţie omenească ridică aceste întrebări
fundamentale: este imaginaţia o forţă suficientă, nu numai să-mi îngăduie să asum că sunt
tare, dar şi capabilă prin sine să execute ideea? Presupunând că doresc să fiu într-un alt loc
sau situaţie; aş putea, imaginându-mă în acea situaţie sau loc, să produc înfăptuirea lor
fizică? Presupunând că nu mi-aş permite călătoria şi presupunând că statutul meu social şi
financiar actual se opune ideii pe care vreau să o realizez; ar fi imaginaţia suficientă în sine
pentru a încarna aceste dorinţe? Cuprinde imaginaţia raţiunea? Prin raţiune, înţeleg
deducţiile din observaţiile simţurilor.
Recunoaşte ea lumea externă a lucrurilor? În modul practic al vieţii de zi cu zi, este
imaginaţia un ghid complet de comportare? Presupunând că sunt capabil să acţionez prin
imaginaţie continuă, adică, presupunând că sunt capabil să menţin sentimentul dorinţei
mele împlinite, se va întări supoziţia mea în evidenţă?
Şi, dacă se întăreşte în evidenţă, să constat, reflectând, că acţiunile mele din perioada
de incubaţie au fost rezonabile? Este imaginaţia mea o putere suficientă, nu numai să
asume sentimentul dorinţei împlinite, dar este, de asemenea, capabilă prin sine să încarneze
ideea? După ce asum că deja sunt ceea ce vreau să fiu, trebuie să mă ghidez continuu de
idei raţionale şi acţiuni pentru a aduce împlinirea asumpţiei mele?
Experienţa m-a convins că, o asumpţie, deşi falsă, dacă se persistă în ea, se va întări
în evidenţă, că imaginarea continuă e suficientă pentru toate lucrurile, dar toate planurile şi
acţiunile mele raţionale nu vor suplini vreodată lipsa mea de imaginare continuă.
Nu este adevărat că învăţăturile Evangheliilor pot fi primite numai în condiţiile
credinţei şi că Fiul lui Dumnezeu caută neîncetat semne ale credinţei în oameni – adică,
credinţă în propria lor imaginaţie?
 Nu este promisiunea,
Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea, Marcu 11:24,
aceeaşi cu „imaginează-te că deja eşti şi vei fi”? Nu a fost o stare imaginară cea în care
Moise „a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut” [Evrei 11:27]?
Nu prin puterea propriei sale imaginaţii a rămas neclintit?
Adevărul depinde de intensitatea imaginaţiei, nu de lucruri externe. Lucrurile sunt
fructele ce aduc mărturie bunei sau proastei folosiri a imaginaţiei.
Omul devine ceea ce imaginează. El are o istorie auto-determinată. Imaginaţia este
calea, adevărul, viaţa dezvăluită. Nu putem cuprinde adevărul cu mintea logică. Unde omul
obişnuit vede cu simţurile un boboc, imaginaţia vede un trandafir înflorit.
Adevărul nu poate fi cuprins de lucruri. Pe măsură ce ne trezim la viaţa imaginativă,
descoperim că a imagina un lucru înseamnă a-l crea, că o judecată adevărată nu trebuie să
se supună realităţii externe cu care relaţionează.
Omul imaginativ nu neagă Devenirea realităţii lumii exterioare a simţurilor, dar el
ştie că lumea interioară a Imaginaţiei continue este acea forţă prin care Devenirea realităţii
lumii exterioare a simţurilor se creează. El vede lumea exterioară şi toate întâmplările ei ca
proiecţii ale lumii interioare a Imaginaţiei. Pentru el, totul e o manifestare a activităţii
mentale care se petrece în imaginaţia omului, fără ca omul raţional al simţurilor să fie
conştient de ea. Dar el realizează că fiecare om trebuie să devină conştient de această
activitate interioară şi să vadă relaţia dintre lumea internă cauzală a imaginaţiei şi lumea
externă senzitivă a efectelor.
E un lucru extraordinar să descoperi că te poţi imagina într-o stare a dorinţei tale
împlinite şi să evadezi din închisorile pe care le-a construit ignoranţa.
Omul Adevărat este o Imaginaţie Magnifică.
Este acest sine cel ce trebuie trezit.
Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos. Efeseni 5:14
În clipa în care omul descoperă că imaginaţia lui este Hristos, înfăptuieşte lucruri
care, la acest nivel pot fi numai numite drept miraculoase. Dar, până ce omul nu va avea
sensul de Hristos ca propria sa imaginaţie,
„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, Ioan 15:16,
va vedea totul pur obiectiv, fără nicio relaţie subiectivă. Fără să realizeze că tot ceea ce
întâlneşte este parte din el, se răzvrăteşte la gândul că el şi-a ales condiţiile din viaţă, că ele
sunt relaţionate cu afinităţile propriei sale activităţi mentale. Omul trebuie să înceapă să
creadă cu fermitate că realitatea stă în el şi nu în afara lui.
Deşi ceilalţi au trupuri, o viaţă a lor, realitatea lor e înrădăcinată în tine, se sfârşeşte
în tine, aşa cum a ta se sfârşeşte în Dumnezeu.
 Capitolul DOI

INSTRUCŢIUNI PECETLUITE

Cea dintâi putere care ne întâmpină la

hotarele tărâmului sufletului este
puterea imaginaţiei.
Dr. Franz Hartmann

AM CONŞTIENTIZAT PRIMA DATĂ puterea, natura şi funcţia de răscumpărare a

imaginaţiei prin învăţăturile prietenului meu Abdullah; şi, prin experienţe ulterioare, am
aflat că Iisus era un simbol al devenirii imaginaţiei omului, că proba naşterii Sale în om era
abilitatea individului de a ierta păcatul; adică, abilitatea lui de a se identifica pe sine sau pe
altul cu ţinta lui în viaţă.
Fără identificarea omului cu ţinta sa, iertarea păcatului este o imposibilitate, şi numai
Fiul lui Dumnezeu poate ierta păcatul. Aşadar, abilitatea omului de a se identifica pe sine
cu ţinta lui, deşi raţiunea şi simţurile sale o neagă, este dovada naşterii lui Hristos în el. A
capitula pasiv aparenţelor şi a te înclina în faţa evidenţei lucrurilor înseamnă a recunoaşte
că Hristos încă nu este născut în tine.
Deşi învăţăturile astea m-au şocat şi îngrozit la început – eu fiind un creştin convins
şi vrednic şi neştiind atunci că nu prin simplu accident sau naştere se poate moşteni
creştinismul, ci trebuie adoptat conştient ca mod de viaţă – şi-au făcut loc treptat, prin
viziuni, revelaţii mistice şi experienţe practice, în înţelegerea mea şi şi-au găsit
interpretarea într-un fel profund. Dar trebuie să recunosc că e o vreme de mare încercare
aceea când astfel de lucruri, pe care le luăm drept bune, încep să fie scuturate.
Vezi aceste mari clădiri? Nu va rămâne piatră peste piatră să nu se
risipească. Marcu 13:2
Nicio piatră a înţelegerii literale va rămâne după ce vei bea din apa înţelesului
psihologic.
Tot ce s-a zidit prin religie tradiţională e aruncat în flăcările focului mintal. Totuşi,
ce cale mai bună de a înţelege pe Iisus Hristos alta decât de a identifica figura centrală a
Evangheliilor cu imaginaţia omenească – ştiind că, de fiecare dată când îţi exerciţi
imaginaţia cu iubire în folosul altuia, mediezi literalmente pe Dumnezeu omului şi astfel
hrăneşti şi îmbraci pe Iisus Hristos şi că, indiferent ce imaginezi rău împotriva altuia, îl
loveşti şi crucifici pe Iisus Hristos?
Fiecare imaginare a omului este fie cupa cu apă rece fie buretele cu oţet pe buzele
uscate ale lui Hristos.
Să nu cugetaţi fărădelege unul împotriva altuia,
a avertizat profetul Zaharia [8:17].
 Când omul ţine seama de sfatul acesta, se va trezi din somnul lăsat asupra lui Adam
la conştienţa deplină a Fiului lui Dumnezeu. El e în lume, şi lumea e făcută prin El, şi
lumea nu Îl cunoaşte [aprox., Ioan 1:10]: Imaginaţia Omenească.
M-am întrebat de multe ori, „Dacă imaginaţia mea este Iisus Hristos şi toate lucrurile
sunt cu putinţă lui Iisus Hristos, sunt mie toate lucrurile cu putinţă?”
Prin experienţă, am ajuns să ştiu că, atunci când mă identific cu ţinta mea în viaţă,
atunci Hristos se trezeşte în mine.
Hristos este „de ajuns” [sau, „suficient”] pentru toate. [„Căci întru El locuieşte,
trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată
domnia şi stăpânirea”, Coloseni 2:9,10; „Îţi este de ajuns Harul Meu”, 2Corinteni 12:9]
Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine
Însumi îl pun. [Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi ca să-l iau] – Ioan 10:17,18
Ce uşurare, să ştiu că tot ceea ce experimentez este rezultatul propriului meu
standard al credinţelor; că sunt centrul propriei mele reţele de împrejurări şi că, pe măsură
ce mă schimb, se schimbă şi lumea mea externă!
Lumea prezintă înfăţişări diferite pe măsură ce stările noastre de conştienţă diferă.
Ceea ce vedem când ne identificăm cu o stare nu poate fi văzut când nu mai suntem
contopiţi cu ea. Prin stare înţelegem tot ceea ce omul crede şi consimte a fi adevărat. Nicio
idee prezentată minţii nu se poate înfăptui prin sine dacă mintea nu o acceptă. Depinde de
acceptare, starea cu care ne identificăm, felul în care lucrurile se înfăţişează. În contopirea
imaginaţiei cu starea se găseşte formarea lumii aşa cum pare. Lumea este o revelare a stării
cu care imaginaţia se contopeşte. Este starea din care gândim cea care determină lumea
obiectivă în care trăim. Omul bogat, omul sărac, omul bun, tâlharul sunt ceea ce sunt prin
natura stării din care văd ei lumea. De distincţia dintre aceste stări depinde distincţia dintre
lumile acestor oameni. Atât de diferiţi individual în aceeaşi lume. Nu acţiunile şi
comportamentul omului bun sunt cele ce trebuie atinse, ci felul său de a vedea lucrurile.
Reformele externe sunt inutile dacă starea interioară nu se schimbă. Succesul se
câştigă nu imitând acţiunile evidente ale omului de succes, ci acţiunile interne şi dialogul
intern.
Dacă ne detaşăm de o stare, şi o putem face în orice clipă, condiţiile şi
circumstanţele cărora le-a dat viaţă acea uniune dispar.
Era toamna lui 1933, în oraşul New York, când l-am abordat pe Abdullah cu o
problemă. Mi-a pus o întrebare simplă: „Ce vrei?”
I-am spus că aş vrea să petrec iarna în Barbados, dar că eram falit. Nu aveam,
literalmente, nici un şfanţ.
„De te vei imagina a fi în Barbados”, a zis, „gândind şi văzând lumea din acea stare
a conştienţei în loc să te gândeşti la Barbados, vei petrece iarna acolo. Nu trebuie să te
frămânţi cu felul şi mijloacele de a ajunge acolo, pentru că starea conştienţei de a fi deja în
Barbados, de este ocupată de imaginaţia ta, va meşteşugi cele mai potrivite mijloace de a se
realiza”.
 Omul trăieşte încredinţându-se pe sine stărilor invizibile, contopindu-şi imaginaţia
cu ceea ce ştie a fi altceva decât e el şi, în această contopire, experimentează rezultatul
acelei contopiri. Nimeni nu poate pierde ceea ce are, decât desprinzându-se din acea stare
unde lucrurile experimentate au viaţa lor firească.
„Trebuie să te imaginezi chiar în starea dorinţei tale împlinite”, mi-a spus Abdullah,
„şi să adormi văzând lumea din Barbados”.
Lumea pe care o descriem din observaţie trebuie să fie precum o descriem în relaţie
cu noi înşine. Imaginaţia noastră ne uneşte cu starea dorită. Dar trebuie să folosim
imaginaţia cu măiestrie, nu ca un spectator gândind la finalitate, ci ca un participant
gândind din finalitate. Trebuie să fim de fapt acolo în imaginaţie. Dacă facem asta,
experienţa noastră subiectivă va fi realizată obiectiv.
„Aceasta nu e o simplă fantezie”, spunea el, „ci un adevăr pe care-l poţi dovedi prin
experienţă”.
Îndemnul lui de a intra în dorinţa împlinită era secretul gândirii din finalitate. Fiecare
stare e deja acolo ca „simplă posibilitate” atâta timp cât te gândeşti la ea, dar este
atotputernic de reală când gândeşti din ea. Gândind din finalitate este calea lui Hristos.
Am început chiar acolo şi atunci, fixându-mi gândurile dincolo de limitele
simţurilor, dincolo de aspectul căruia starea mea prezentă îi dăduse viaţă, spre sentimentul
de a fi deja în Barbados şi văzând lumea din acel loc.
El articula importanţa stării din care omul vede lumea pe când adoarme. Toţi profeţii
afirmau că vocea lui Dumnezeu e auzită de om în principal în visuri.
El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste
oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i
cutremură cu arătările Sale. Iov 33:15,16
Noaptea aceea şi câteva nopţi după, am adormit în asumpţia că eram în casa tatălui
meu, în Barbados. Într-o lună, am primit o scrisoare de la fratele meu, care spunea că are o
mare dorinţă de a reuni întreaga familie de Crăciun şi îmi cerea să folosesc biletul de vapor
inclus pentru a merge în Barbados. M-am îmbarcat la două zile după ce am primit
scrisoarea fratelui meu şi am petrecut o iarnă minunată în Barbados.
Această experienţă m-a convins că omul poate fi orice doreşte dacă îşi transformă
această concepţie în obicei şi gândeşte din finalitate. Mi-a mai arătat şi că nu mă mai pot
eschiva aruncând vina pe lume pentru lucrurile externe – că binele meu şi răul meu nu
depind decât de mine –, că depinde de starea din care văd lumea felul în care lucrurile se
înfăţişează.
Omul, care e liber în toate alegerile sale, acţionează din concepţii pe care el, liber,
deşi nu mereu cu înţelepciune, le alege. Toate stările imaginabile ne aşteaptă alegerea şi
ocuparea, dar raţiunea, în indiferent câtă măsură, nu ne va aduce în sine starea de
conştienţă care e singura ce merită a fi atinsă.
 Reflecţia imaginativă e singurul lucru de căutat.
Scopul suprem al imaginaţiei este de a crea în noi „spiritul lui Iisus”, care e iertare
continuă a păcatului, identificare continuă a omului cu idealul său. Numai identificându-ne
cu ţinta noastră ne putem ierta pentru că am ratat-o. Toate celelalte sunt muncă în zadar. Pe
calea asta, spre orice loc sau stare ne purtăm imaginaţia, spre acel loc sau stare vom şi
gravita fizic.
În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc
să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă
voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.
Ioan 14:2,3
Dormind în casa tatălui meu în imaginaţia mea ca şi când aş fi dormit acolo în carne
şi oase, mi-am contopit imaginaţia cu starea aceea şi am fost silit să experimentez acea
stare în carne şi oase de asemenea.
Atât de vie era starea asta pentru mine, încât aş fi putut fi văzut în casa tatălui meu
dacă cineva suficient de senzitiv ar fi intrat în camera unde dormeam eu în imaginaţie. Un
om poate fi văzut acolo unde este în imaginaţie, fiindcă un om trebuie să fie acolo unde e
imaginaţia lui, căci imaginaţia lui e el însuşi. Ştiu asta din experienţă, deoarece am fost
văzut de câţiva de care am vrut să fiu văzut, pe când fizic eram la sute de mile depărtare.
Eu, prin intensitatea imaginaţiei şi simţirii mele, imaginându-mă şi simţindu-mă a fi
în Barbados în loc să mă gândesc numai la Barbados, am cuprins vastul Atlantic şi mi-am
influenţat fratele să-mi dorească prezenţa pentru a completa cercul familial de Crăciun.
Gândirea din finalitate, din sentimentul dorinţei mele împlinite, a fost sursa tuturor
celor care s-au întâmplat ca şi cauze externe, precum impulsul fratelui meu de a-mi trimite
un bilet de vapor; şi a fost şi cauza a tuturor celor care au apărut ca rezultate.
În Idei despre Bine şi Rău, W. B. Yeats, descriind câteva experienţe similare cu
această experienţă de-ale mele, scrie:
Dacă toţi cei care au descris evenimente ca acestea nu au visat, ar trebui
să rescriem istoriile noastre, fiindcă toţi oamenii, cu siguranţă oamenii
imaginativi, trebuie că ţes veşnic farmece, străluciri, iluzii; iar toţi oamenii, în
special cei liniştiţi, care nu au vieţi puternic egoiste, trebuie că trec continuu
sub puterea lor.
Imaginaţie hotărâtă, gândire din finalitate – iată începutul tuturor miracolelor.
Aş vrea să-ţi ofer o imensă credinţă în miracole, dar un miracol e numai numele dat
de cei care nu au cunoştinţa puterii şi funcţionării imaginaţiei în lucrările imaginaţiei.
Imaginându-te în sentimentul dorinţei împlinite este mijlocul prin care se intră într-o
nouă stare. Aceasta dă stării calitatea de fi-inţare.
 Hermes ne spune:
Ceea ce este, e manifestat; ceea ce a fost sau va fi, este nemanifestat, dar
nu mort; fiindcă Sufletul, activitatea eternă a lui Dumnezeu, însufleţeşte toate
lucrurile.
Viitorul trebuie să devină prezent în imaginaţia celui care cu înţelepciune şi
conştient creează circumstanţele. Trebuie să transpunem viziunea în Fiinţă, gândind la în
gândind din. Imaginaţia trebuie să se centreze într-o stare şi viziune asupra lumii din acea
stare. Gândind din finalitate este o percepţie intensă a lumii dorinţei împlinite.
Gândind din starea dorită este trăire creativă. Necunoaşterea acestei abilităţi de a
gândi din finalitate este robie. Este rădăcina tuturor robiilor la care e omul înrobit. A
capitula pasiv evidenţei simţurilor subestimează capacităţile Sinelui Interior.
Odată ce omul acceptă gândirea din finalitate ca principiu creativ în care poate
coopera, atunci este mântuit din absurditatea de a încerca vreodată să-şi atingă obiectivul
doar gândindu-se la el.
Construieşte-ţi toate finalităţile pe tiparul dorinţei împlinite.
Viaţa în întregul ei este numai un armistiţiu cu foamea [sau, „pofta”], iar stările
infinite ale conştienţei din care omul poate vedea lumea sunt mijloacele absolute de
satisfacere a acelei pofte. Principiul pe care fiecare stare este organizat vizează ca o formă
oarecare de poftă să stârnească pasiunea auto-satisfacerii la tot mai ridicate şi mai ridicate
niveluri de experienţă.
Dorinţa e motorul maşinăriei mentale. E un lucru binecuvântat. E o poftă dreaptă şi
firească ce are o stare de conştienţă ca dreaptă şi firească satisfacere.
Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele
dinainte, alerg la ţintă [la răsplata chemării de sus]. Filipeni 3:13,14
E necesar să ai o ţintă în viaţă. Fără ţintă, suntem duşi de vânt. „Ce vrei de la Mine?”
[Ce voieşti să-ţi fac?, Luca 18:41] e întrebarea implicită pusă cel mai adesea de figura
centrală a Evangheliilor. În definirea ţintei tale, trebuie să o vrei.
În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu
pe Tine, Dumnezeule! Psalmi 41:1/42:1
E lipsa acestei direcţii pasionale a vieţii cea care face omul să rateze împlinirea.
Întinderea podului între dorinţă – gândirea la – şi satisfacere – gândirea din – e
atotimportantă. Trebuie să ne mişcăm mental de la gândirea la finalitate la gândirea din
finalitate.
Aceasta, raţiunea nu o poate face. Prin natura sa, e limitată la evidenţa simţurilor; dar
imaginaţia, neavând asemenea limitări, poate.
Dorinţa există pentru a fi satisfăcută în activitatea imaginaţiei. Prin imaginaţie, omul
evadează din limitările simţurilor şi din robia raţiunii.
 Nu există oprelişte pentru omul care poate gândi din finalitate. Nimic nu-l poate
opri. El creează mijloacele şi îşi lărgeşte calea din limitări în tot mai măreţe şi mai măreţe
locaşuri ale Tatălui. Nu contează ce a fost sau ce este. Tot ceea ce contează e „ce vrea?”.
El ştie că lumea este o manifestare a activităţii mentale ce are loc în sine însuşi,
astfel că se străduieşte să determine şi să controleze finalităţile din care gândeşte. În
imaginaţia sa, el locuieşte în finalitate, încrezător că va locui acolo şi în realitate. Îşi pune
întreaga încredere în sentimentul dorinţei împlinite şi trăieşte dedicându-se pe sine acestei
stări, fiindcă arta succesului este de a-l tenta să facă astfel.
Precum omul de la scăldătoarea Vitezda [Ioan 5:2-15], el este pregătit pentru
mişcarea apei imaginaţiei. Ştiind că fiecare dorinţă e ca grânele coapte pentru cel care ştie
cum să gândească din finalitate, el e indiferent la probabilităţile raţionale obişnuite şi
încrezător că prin continuă imaginare, asumpţiile sale se vor întări în fapt.
Dar cum să convingi oamenii de pretutindeni că gândind din finalitate este singura
trăire, cum să sădeşti asta în toate activităţile omului, cum să o dezvălui ca plinătate a vieţii
şi nu ca mângâiere celor deznădăjduiţi: aceasta e problema.
Viaţa e un lucru controlabil. Poţi experimenta ce doreşti odată ce realizezi că eşti
Fiul Lui şi că eşti ceea ce eşti prin natura stării de conştienţă din care gândeşti şi vezi
lumea.
„Fiule […], Tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale Mele ale Tale sunt”.
Luca 15:31
 Capitolul TREI

AUTOSTRĂZILE LUMII INTERIOARE

Dar copiii au început a se zbate în pântecele ei; […] Domnul însă i-a zis:
„În pântecele tău sunt două neamuri şi două popoare se vor ridica din
pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt şi cel mai mare
va sluji celui mai mic!”
Geneza/Facerea 25:22,23
DUALITATEA ESTE o condiţie inerentă a vieţii. Tot ce există e dublu. Omul este o
creatură duală cu principii contrare încastrate în natura lui. Ele se războiesc înlăuntrul lui şi
prezintă atitudini faţă de viaţă ce sunt antagoniste. Acest conflict este căutarea veşnică,
războiul din ceruri, lupta nesfârşită a omului tânăr sau interior al imaginaţiei pentru a-şi
afirma supremaţia Sa asupra omului bătrân sau exterior al simţului.
Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi. Matei 19:30
Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost. Ioan 1:27
[Omul cel dintâi este din pământ, pământesc;] omul cel de-al doilea este din cer.
1Corinteni 15:47
Omul începe să se trezească la viaţa imaginativă în momentul în care începe să simtă
prezenţa unei alte fiinţe în el însuşi.
În pântecele tău sunt neamuri două, duşmane din naştere soiuri; unul
mai puternic va fi, cel mare celui mic va sluji!
Sunt două centre de gândire distincte sau viziuni asupra lumii în posesia fiecărui om.
Biblia vorbeşte despre aceste două viziuni ca firească şi spirituală [sau, „duhovnicească”].
Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el
sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.
1Corinteni 2:14
Corpul interior al omului este la fel de real în lumea experienţei subiective ca şi
corpul său exterior în lumea realităţilor externe, dar corpul interior exprimă o parte mai
fundamentală a realităţii. Acest corp interior existent al omului trebuie să fie exercitat
conştient şi dirijat. Lumea interioară a gândului şi simţirii căreia corpul interior îi este
acordat are propria sa structură reală şi există în propriul său spaţiu subtil.
Sunt două tipuri de mişcare, una care se acordează corpului interior şi alta, care se
acordează corpului exterior. Mişcarea care se acordează corpului interior este cauzală, dar
mişcarea externă e supusă constrângerilor. Mişcarea internă o determină pe cea externă,
care îi este ataşată, aducând în cea externă o mişcare care e similară cu acţiunile corpului
interior. Mişcarea internă este forţa prin care toate evenimentele sunt înfăptuite. Mişcarea
externă este supusă constrângerii aplicate de mişcarea corpului interior.
 Ori de câte ori acţiunile corpului interior corespund acţiunilor pe care corpul exterior
trebuie să le facă pentru a-şi potoli dorinţa, acea dorinţă va fi înfăptuită.
Construieşte mental un scenariu care implică faptul că dorinţa ta este împlinită şi fă
unul care implică mişcarea sinelui. Imobilizează-ţi sinele fizic exterior. Procedează exact
ca şi când ar urma să tragi un pui de somn şi începe acţiunea predeterminantă în
imaginaţie.
O reprezentare vie a acţiunii este începutul acelei acţiuni. Apoi, pe măsură ce
adormi, imaginează-te conştient în scenă. Durata somnului nu are importanţă, un somn
scurt e suficient, dar ducerea acţiunii în somn întăreşte fantezia în fapt.
La început gândurile tale pot fi ca oile răzleţe care nu au păstor. Nu dispera. De ţi se
va depărta atenţia de şaptezeci de ori câte şapte, adu-o-napoi de şaptezeci de ori câte şapte
la cursul său predeterminat până ce, de la oboseala rătăcirii va urma căii indicate. Călătoria
interioară nu trebuie făcută niciodată fără direcţie. Când o apuci pe drumul interior, vei
face ceea ce ai făcut mental înainte de a începe. Mergi după recompensa pe care deja ai
văzut-o şi acceptat-o.
În Drumul spre Xanadu, profesorul John Livingston Lowes spune:
Dar de mult aveam sentimentul, pe care acest studiu l-a transformat în
convingere, că Fantezia şi Imaginaţia nu sunt două puteri defel, ci una.
Singura diferenţă care există între ele stă, nu în materialul cu care ele
operează, ci în gradul de intensitate al puterii operante însăşi. Lucrând la
tensiune înaltă, energia imaginativă asimilează şi transmută; coborâtă, aceeaşi
energie cuprinde şi uneşte laolaltă acele imagini care, la cel mai înalt nivel, se
absorb indisolubil într-una singură.
Fantezia adună, imaginaţia contopeşte.
Iată o aplicaţie practică a acestei teorii. Cu un an în urmă, o fată oarbă ce locuia în
oraşul San Francisco s-a găsit confruntându-se cu o problemă de transportare. O rerutare a
autobuzelor au silit-o să facă trei schimburi între casă şi birou. Aceasta a lungit călătoria ei
de la cincisprezece minute la două ore şi cincisprezece minute. S-a gândit serios la această
problemă şi a ajuns la decizia că o maşină era soluţia. Ştia că nu putea conduce o maşină
dar simţea că putea fi condusă într-una. Punând această teorie la proba că „ori de câte ori
acţiunile corpului interior corespund acţiunilor pe care corpul exterior trebuie să le facă
pentru a-şi potoli dorinţa, acea dorinţă va fi înfăptuită”, şi-a spus, „voi sta aici şi voi
imagina că sunt condusă spre birou”.
Stând în camera sa de zi, a început să se imagineze aşezată într-o maşină. Simţea
ritmul motorului. Îşi imagina că simţea mirosul de benzină, mişcarea maşinii, atingea
mâneca şoferului şi descoperea că şoferul era un bărbat. Simţea maşina oprindu-se şi,
întorcându-se spre însoţitorul său, spunea, „Mulţumesc foarte mult, domnule”.
La care el răspundea, „Plăcerea e toată a mea”.
Apoi cobora din maşină şi auzea zgomotul uşii închizându-se.
 Mi-a spus că îşi centra imaginaţia pe a fi în o maşină şi, deşi oarbă, vedea oraşul din
călătoria ei imaginară. Nu se gândea la călătorie. Se gândea din călătorie şi tot ce implica
asta. Această călătorie controlată şi subiectiv dirijată spre scop i-a stârnit imaginaţia la
eficacitatea deplină. Şi-a ţinut constant scopul în minte, ştiind că era coeziune în mişcarea
interioară planificată. În aceste călătorii mentale, o continuitate emoţională trebuie
susţinută – emoţia dorinţei împlinite. Aşteptările şi dorinţa erau atât de intens unite încât au
trecut imediat din stare mentală în desfăşurare fizică.
Sinele interior se mută de-a lungul cursului predeterminat cel mai bine atunci când
emoţiile colaborează. Sinele interior trebuie să fie aprins, şi este cel mai bine aprins de
gândul la fapte măreţe şi câştiguri personale. Trebuie să ne facă plăcere acţiunile noastre.
Două zile consecutiv, fata cea oarbă şi-a continuat călătoria imaginară, dându-i
întreaga bucurie şi vitalitate senzorială a realităţii. La câteva ore după cea de-a doua
călătorie imaginară, un amic i-a relatat o povestire din ediţia de seară a ziarului. Era despre
un bărbat ce era interesat de problematica nevăzătorilor. Fata cea oarbă i-a telefonat şi i-a
expus problema. Chiar a doua zi, pe drum spre casă, el se opri la un bar şi, stând acolo,
simţi impulsul de a spune povestea fetei oarbe prietenului său, proprietarul barului. Un
străin, auzind discuţia, s-a oferit să o conducă pe fata cea oarbă spre casă în fiecare zi. Cel
care spusese povestea a replicat, „Dacă tu o vei duce acasă, eu o voi duce la serviciu”.
Asta a fost acum mai bine de un an, şi din ziua aceea, această fată oarbă e condusă la
şi de la birou de către aceşti doi domni. Acum, în loc să petreacă două ore şi cincisprezece
minute schimbând trei autobuze, ajunge la serviciu în mai puţin de cincisprezece minute.
Iar în acea primă zi spre lucru, s-a întors spre bunul ei samarinean şi a spus, „Mulţumesc
foarte mult, domnule”; iar el a răspuns, „Plăcerea e toată a mea”.
Astfel, obiectele imaginării sale fuseseră pentru ea realităţile din care manifestarea
fizică era doar martor. Principiul animator determinant fusese călătoria imaginară.
Triumful ei poate fi o surpriză numai pentru aceia care nu ştiu despre călătoria ei
interioară. Ea văzuse mental lumea din călătoria ei imaginară cu o asemenea claritate a
viziunii încât fiecare aspect al oraşului a căpătat identitate.

Aceste mişcări interioare nu numai că produc mişcările exterioare corespunzătoare:

aceasta e legea care operează în spatele tuturor aparenţelor fizice. Acela care practică
aceste exerciţii de bilocaţie îşi va dezvolta puteri de concentrare neobişnuite şi chintesenţă,
obţinând inevitabil trezirea conştienţei în lumea mult mai largă dimensional, cea interioară.
Dând un puternic realism, ea şi-a împlinit dorinţa, căci, văzând oraşul din
sentimentul dorinţei sale împlinite, ea a potrivit starea dorită şi şi-a acordat sieşi ceea ce
oamenii adormiţi cer de la Dumnezeu.
Pentru a-ţi realiza dorinţa, o acţiune trebuie să înceapă în imaginaţia ta,
separat de evidenţa simţurilor, incluzând mişcarea sinelui şi implicând împlinirea
dorinţei tale. Când are loc acţiunea pe care sinele exterior o face pentru a satisface
dorinţa, acea dorinţă va fi realizată.
 Mişcarea oricărui obiect vizibil este cauzată nu de lucrurile din afara corpului, ci de
lucrurile dinlăuntrul lui, care operează de dinăuntru în afară.
Călătoria este în tine însuţi. Călătoreşti de-a lungul autostrăzilor lumii
interioare. Fără mişcare interioară, este imposibil să aduci ceva la suprafaţă.
Acţiunea interioară este senzaţie introvertită. Dacă vei construi mental un scenariu
care implică faptul că deja ţi-ai realizat obiectivul, apoi închizi ochii şi îţi laşi
gândurile spre înăuntru, centrându-ţi imaginaţia pe toată durata în acţiunea
predeterminată şi luând parte la acea acţiune, vei fi devenit o fiinţă auto-determinată.
Acţiunea interioară comandă toate lucrurile în funcţie de natura fiecăruia. Încearcă şi
vezi dacă un ideal dezirabil, odată formulat, este posibil, fiindcă numai prin acest proces al
experimentării îţi poţi realiza posibilităţile.
Astfel se realizează acest principiu creativ. Deci indiciul pentru a trăi cu scop este de
a-ţi centra imaginaţia în acţiune şi de a simţi dorinţa împlinită cu asemenea conştienţă,
atâta simţire, încât iniţiezi şi experimentezi mişcarea din lumea interioară.
Ideile acţionează numai dacă sunt simţite, dacă trezesc mişcarea interioară. Mişcarea
interioară este condiţionată de auto-motivare, mişcarea exterioară de constrângeri.

Tot locul pe care vor călca tălpile picioarelor voastre, îl voi da vouă,
Iosua 1:3,
şi, aminteşte-ţi,
Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic,
Ţefania/Sofonie 3:17
 Capitolul PATRU
EMONDORUL2 REVIZUIRII
Omul cel de-al doilea este [Domnul] din Cer.
1Corinteni 15:47
Nicicând nu va spune el „omizi”. Va spune, „Sunt o mulţime de viitori
fluturi în verzele noastre, Prue”.
Nu va spune, „E iarnă”. Va spune, „Vara doarme”.
Şi nu e boboc suficient de mic ori suficient de sărac colorat pentru ca
Kester să nu-l numească începutul înfloririi.
Mary Webb, Precious Bane [„Dulce otravă”]
CEL MAI DINTÂI act al corecţiei sau vindecării este întotdeauna „revizuire”. Şi
trebuie să se înceapă cu sine. Este atitudinea sinelui cea care trebuie schimbată.
Ceea ce suntem, numai aceea putem vedea. Emerson
Este cel mai sănătos şi productiv exerciţiu ca zilnic să retrăieşti ziua aşa cum doreşti
să o fi trăit, revizuind scenele pentru a le face conforme idealurilor tale. De exemplu,
presupunând că ai primit veşti dezamăgitoare în corespondenţa de azi. Revizuieşte
scrisoarea. Rescrie-o mintal şi fă-o conform veştilor pe care ai fi vrut să le primeşti. Apoi,
în imaginaţie, citeşte scrisoarea revizuită iar şi iar. Aceasta este esenţa revizuirii, şi
revizuirea duce la revocare.
Singura cerinţă este să-ţi ridici atenţia într-un mod şi la o asemenea intensitate încât
devii complet absorbit în acţiunea revizuirii. Vei experimenta o expansiune şi o rafinare a
simţurilor prin acest exerciţiu imaginativ şi vei obţine in sfârşit viziune.
Dar aminteşte-ţi mereu că scopul final al acestui exerciţiu este de a crea în tine
„Spiritul lui Iisus”, care e continua iertare a păcatului. Reviziunea este de cea mai mare
importanţă când motivul este acela de a schimba sinele, atunci când e o dorinţă sinceră de a
fi ceva diferit, când dorinţa fierbinte este aceea de a trezi spiritul activ ideal al iertării.
Fără imaginaţie, omul rămâne o făptură a păcatului. Omul fie merge înainte în
imaginaţie, fie rămâne încarcerat în simţurile sale. A merge înainte în imaginaţie înseamnă
a ierta. Iertarea este viaţa imaginaţiei. Arta trăirii este arta iertării.
Iertarea e, de fapt, experimentarea în imaginaţie versiunea revizuită a zilei,
experimentarea în imaginaţie a ceea ce doreşti să fi experimentat în carne şi oase. De
fiecare dată când cineva iartă cu adevărat – adică, de fiecare dată când retrăieşte
evenimentul aşa cum trebuia să fi fost trăit – se naşte din nou.
„Iartă-i, Tată” nu e o cerere ce se face o dată pe an ci o şansă zilnică. Ideea de iertare
e o posibilitate zilnică şi, dacă e făcută sincer, va ridica omul la tot şi tot mai înalte niveluri
ale fiinţei. El va experimenta un Paște zilnic, iar Paştele este ideea înălţării transformate.
2
Foarfece de grădinar; unealtă folosită la emondaj (emondaj: operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în
perioada de creştere, pentru a stimula dezvoltarea lor în înălţime; emondare, emondaţie)
 Iar asta ar trebui să fie un proces aproape continuu.
Libertatea şi iertarea sunt indisolubil legate.
A nu ierta înseamnă a fi în război cu noi înşine, pentru că suntem eliberaţi în funcţie
de capacitatea noastră de a ierta.
Iertaţi şi veţi fi iertaţi. Luca 6:37
Iartă, nu doar din vreun simţ al datoriei sau al serviciului; iartă fiindcă vrei să ierţi.
Căile ei sunt plăcute şi toate cărările ei sunt căile păcii.
Proverbe/Pildele lui Solomon 3:17
Trebuie să găseşti plăcere în revizuire. Îi poţi ierta efectiv pe ceilalţi numai când ai o
dorinţă sinceră să-i identifici cu idealul tău. Datoria nu are forţa necesară.
Iertarea este o chestiune de retragere deliberată a atenţiei de la ziua nerevizuită şi
dăruire a atenţiei în plină forţă şi bucurie zilei revizuite. Dacă un om începe să revizuiască
măcar o mică parte din supărările şi necazurile zilei, atunci el începe să lucreze practic
asupra lui. Fiecare revizuire este o victorie asupra lui însuşi şi astfel o victorie asupra
inamicilor săi.
Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui, Matei 10:36,
iar „casa lui” este starea lui mentală. Îşi schimbă viitorul în timp ce-şi revizuieşte ziua.
Când un om practică arta iertării, a revizuirii, oricât de reală e scena asupra căreia îşi
aşterne atenţia, el o revizuieşte cu imaginaţia şi priveşte asupra uneia la care nu a mai luat
parte. Magnitudinea schimbării pe care o implică fiecare act al revizuirii face ca o
asemenea schimbare să pară complet improbabilă celui realist – omului neimaginativ; dar
schimbările radicale din soarta risipitorului [Luca 15:11-32] s-au produs de „venirea în
sine”.
Lupta pe care o duce omul e dusă în propria lui imaginaţie. Omul care nu-şi
revizuieşte ziua a pierdut viziunea acelei vieţi, în asemănarea căreia e adevărata muncă a
„Spiritului lui Iisus” de a transforma această viaţă.
Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că
aceasta este Legea [şi proorocii]. Matei 7:12
Iată modul în care o amică, artistă, s-a iertat pe sine şi s-a eliberat de durere, iritare şi
neprietenie. Ştiind că nimic în afara uitării şi iertării nu ne va aduce la noi valori, s-a
adâncit în imaginare şi s-a eliberat de închisoarea simţurilor. Scrie:
„Joi, am predat întreaga zi la şcoala de artă. Un singur lucru mititel a umbrit ziua.
Venind în clasa de după-amiază, am descoperit că îngrijitorul lăsase toate scaunele pe mese
după ce a măturat pe jos. Pe când coboram scaunele, unul mi-a scăpat şi m-a lovit pe
căputa piciorului drept. Imediat mi-am examinat gândurile şi am descoperit că îl criticam
pe om că nu-şi făcuse datoria aşa cum trebuia. De când şi-a pierdut ajutorul, am realizat că
probabil s-a gândit că făcuse mai mult decât suficient şi era un dar nedorit ce a ricoşat şi m-
a lovit în picior. Uitându-mă în jos, am văzut că atât pielea cât şi ciorapul erau intacte, aşa
că am uitat toată treaba.
 Seara aceea, după ce am muncit intens cam trei ore la un desen, am hotărât să-mi fac
o ceaşcă de cafea. Spre uriaşa mea uimire, n-am reuşit să-mi controlez piciorul drept defel
şi a început să doară grozav. M-am poticnit spre un scaun şi mi-am scos şlapul, ca să mă
uit la el. Întreaga labă era de un roz-vineţiu ciudat, umflată şi fierbinte. Am încercat să calc
pe ea, dar a alunecat numai. Nu aveam control deloc. Părea una din două: fie mi s-a rupt un
os când am scăpat scaunul pe ea, fie ceva s-a dislocat.
‚N-are sens să speculez. Mai bine caut o soluţie imediat’.
Aşa că m-am liniştit, gata să mă topesc în lumină. Spre necuprinsa mea uluire,
imaginaţia mea refuza să coopereze. Spunea doar ‚Nu’.
Chestia asta se întâmplă adesea când pictez. Am început să mă cert: ‚De ce nu?’
O tot ţinea întruna, ‚Nu’.
Într-un sfârşit am renunţat şi am spus, ‚Ştii că mă doare. Încerc din greu să nu intru
în panică, dar tu eşti seful. Ce vrei să fac?’
Răspunsul: ‚Mergi în pat şi revizuieşte evenimentele zilei.’
Aşa că am spus, ‚În regulă. Dar vreau să-ţi spun că, dacă piciorul meu nu e perfect
până mâine dimineaţă, numai tu vei fi de vină’.
După ce am aranjat lenjeria de pat astfel încât să nu-mi atingă piciorul, am început să
revizuiesc ziua. Mergea greu, având dificultăţi în a-mi ţine atenţia departe de picior. Am
luat întreaga zi la rând şi nu am găsit nimic de adăugat la incidentul cu scaunul. Dar când
am ajuns la începutul serii, m-am găsit faţă în faţă cu un om care de un an îşi făcuse un
obicei din a nu-mi vorbi. Prima dată când s-a întâmplat, m-am gândit că surzise. Îl ştiam
din anii de şcoală, dar niciodată nu schimbaserăm mai mult de un ‚Bună’ şi nimicuri despre
vreme. Prieteni comuni m-au asigurat că eu nu făcusem nimic, că el a spus că nu m-a
plăcut niciodată şi în final am hotărât că nu merita să-i mai vorbesc. I-am spus, ‚Bună!’
El nu mi-a răspuns. Am văzut că am gândit, ‚Bietul de el – în ce stare oribilă trebuie
să fie. Am să fac ceva în privinţa asta’.
Şi, în imaginaţia mea, m-am oprit chiar acolo şi am refăcut scena. Am spus, ‚Bună!’
El a răspuns, ‚Bună’ şi a zâmbit. Acum gândeam, ‚Dragul de Ed’.
Am revăzut scena de vreo două ori şi am trecut la următorul incident, apoi am
încheiat ziua.
‚Acum? Facem piciorul sau concertul?’
Topeam şi împachetam un minunat cadou de curaj şi succes pentru o prietenă ce
urma să-şi facă debutul a doua zi şi abia aşteptam să i-l dau în seara aceea. Imaginaţia mea
sună un pic solemn zicând, ‚Hai să facem concertul. Va fi mai nostim’.
‚Dar mai întâi, n-am putea scoate perfectul meu picior imaginar din acesta fizic,
înainte de a începe?’, am plusat. ‚Chiar te rog.’
Făcând asta, m-am distrat la concert iar prietena mea a primit minunate ovaţii.
De-acum mi-era foarte, foarte somn şi am adormit făcându-mi proiectul. Dimineaţa
următoare, punându-mi şlapul, am avut o imagine rapidă din memorie a unui picior
învineţit şi umflat.
L-am scos din nou şi l-am privit. Era perfect normal în toate aspectele. Mai era
numai un punct minuscul în locul în care ţineam minte că m-am lovit cu scaunul.
‚Ce vis aievea!’, am gândit în timp ce mă îmbrăcam.
 Aşteptând să-mi fiarbă cafeaua, am observat că-mi lăsasem toate pensulele nespălate
pe masa mea de lucru. ‚Ce te-a apucat de ţi-ai lăsat pensulele în starea asta?’
‚Nu-ţi aminteşti? Ai făcut-o din cauza piciorului.’
Deci nu fusese un vis, la urma-urmei, ci o minunată vindecare.”
A învins prin arta revizuirii ceea ce n-ar fi fost vreodată posibil prin forţă.
În Rai, singura Artă de a Trăi e a Uita şi a Ierta. Mai ales pentru Femeie. Blake
Trebuie să ne luăm viaţa, nu aşa cum apare a fi, ci din viziunea artistului, din
viziunea lumii perfect create care e îngropată sub toate minţile – îngropată şi aşteptându-ne
să revizuim ziua.
Suntem induşi în a crede o minciună atunci când privim cu, nu prin ochi. Blake
O revizuire a zilei, şi, ceea ce ea ţinea cu încăpăţânare ca fiind real nu mai era aşa
pentru ea; ca într-un vis, a dispărut în tăcere.
Poţi revizui ziua pe placul tău şi, experimentând în imaginaţie dialoguri şi fapte
revizuite, nu numai că-ţi modifici tendinţele poveştii vieţii, ci transformi toate
dezacordurile ei în armonii. Cel ce descoperă secretul revizuirii nu poate face altfel decât
să se lase ghidat de iubire. Eficienţa ta va spori cu practica. Revizuirea este calea prin care
dreptatea îşi poate afla forţa potrivită.
„Nu vă împotriviţi celui rău” [Matei 5:39], căci toate conflictele pătimaşe duc la un
schimb reciproc de caracteristici.
Cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are. Iacov 4:17
Pentru a cunoaşte adevărul, trebuie să trăieşti adevărul şi, pentru a trăi adevărul,
acţiunile tale interioare trebuie să se potrivească acţiunilor dorinţei tale împlinite.
Aşteptările şi dorinţa trebuie să devină una. Lumea ta exterioară e numai mişcare interioară
actualizată. Prin necunoaşterea legii revizuirii, aceia ce pleacă la război sunt perpetuu
învinşi. Numai conceptele care idealizează descriu adevărul.
Idealul omului e sinele său cel mai adevărat. Pentru că eu cred ferm că orice este cel
mai profund imaginativ e, în realitate, cel mai direct practic, îţi cer să trăieşti imaginativ şi
să crezi în asta, însuşindu-ţi personal astfel zicerea transcendentală,
„Hristos în voi, nădejdea slavei.” [Coloseni 1:27]
Nu da vina; rezolvă doar. Nu iubirea omului sau a pământul, ci tu, practicând arta
revizuirii, creezi paradisul. Dovada acestui adevăr poate sta numai în propria ta
experimentare a lui. Încearcă să revizuieşti ziua. Emondorului revizuirii îi datorăm cele
mai bune roade.
 Capitolul CINCI
MONEDA RAIULUI
„O convingere fermă că un lucru e aşa, îl face aşa?”
Iar profetul răspunse, „Toţi poeţii cred că îl face. Şi în veacuri de
imaginaţie, această convingere fermă a mutat munţi; dar mulţi nu sunt capabili
de o convingere fermă în ceva.”
Blake, Marriage of Heaven and Hell [Cununia dintre Rai şi Iad]
Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
Romani 14:5
CONVINGEREA ESTE un efort interior de atenţie intensă.
A asculta cu atenţie, ca şi când ai auzi, înseamnă a evoca, a activa. Ascultând, poţi
auzi ce vrei să auzi şi convinge pe cele de dincolo de raza urechii exterioare. Vorbeşte spre
înăuntru numai în imaginaţia ta. Fă-ţi conversaţia interioară pe potriva dorinţei tale
împlinite. Ce doreşti să auzi în afară trebuie să auzi înăuntru. Acceptă exteriorul înăuntru şi
devino cineva care aude numai ceea ce implică împlinirea dorinţei sale, iar toate
întâmplările externe din lume vor deveni o punte ce duce la realizarea obiectivă a dorinţei
tale.
Vorbirea ta interioară e scrisă perpetuu pretutindeni în jurul tău în întâmplări. Învaţă
să corelezi aceste întâmplări vorbirii tale interioare şi vei deveni autodidact. Prin vorbire
interioară se înţeleg acele conversaţii mentale pe care le duci cu tine însuţi.
Acestea pot fi neauzite când eşti treaz din cauza zgomotului şi distragerilor lumii
exterioare în devenire, dar sunt chiar sonore în meditaţie adâncă şi vis. Dar fie ele neauzite
sau sonore, tu eşti autorul lor şi îţi modelezi lumea după asemănarea lor.
Dar este un Dumnezeu în ceruri [şi „Cerurile” sunt în tine] Care descoperă
tainele şi Care a făcut cunoscut regelui Nabucodonosor ce se va întâmpla în
vremurile ce vor veni. Iată care este visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai
culcat în patul tău. Daniel 2:28
Vorbirea interioară de la premisa dorinţei împlinite este calea de a crea o lume
inteligibilă ţie.
Observă-ţi vorbirea interioară, fiindcă ea e cauza acţiunii viitoare. Vorbirea
interioară revelează starea de conştienţă din care vezi tu lumea. Fă-ţi vorbirea ta interioară
pe potriva dorinţei tale împlinite, căci vorbirea ta interioară se manifestă pretutindeni în
jurul tău în întâmplări.
Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să
înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i
supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât
de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică
încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu
mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Iacov 3:2-5
 Întreaga lume manifestată se roteşte pentru a ne arăta ce folos am dat Cuvântului –
Vorbirea Interioară. O observare necritică a vorbirii noastre interioare ne va revela ideile
din care vedem lumea.
Vorbirea interioară ne oglindeşte imaginaţia, iar imaginaţia noastră oglindeşte starea
cu care este contopită. Dacă starea cu care suntem contopiţi este cauza fenomenului vieţii
noastre, atunci suntem uşuraţi de povara întrebării „ce să facem?”, fiindcă nu avem
alternativă în afară de a ne identifica pe noi cu ţinta noastră şi, din moment ce starea cu
care ne identificăm se oglindeşte în vorbirea noastră interioară, atunci, pentru a schimba
starea cu care suntem contopiţi, trebuie mai întâi să ne schimbăm vorbirea interioară. Este
vorbirea noastră interioară cea care ne face faptele de mâine.
Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi,
care se strică prin poftele amăgitoare; Şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,
Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi
în sfinţenia adevărului. Efeseni 4:22-24

Minţile noastre, ca şi stomacurile, sunt stimulate de schimbarea mâncării.

Quintillian
Opreşte întreaga vorbire interioară negativă mecanică veche şi începe o nouă,
pozitivă şi constructivă vorbire interioară, de la premisa dorinţei împlinite. Dialogul intern
este începutul sădirii seminţelor acţiunii viitoare. Pentru a determina acţiunea, trebuie să
iniţiezi conştient şi să controlezi dialogul interior.
Construieşte o propoziţie care implică împlinirea ţintei tale, cum ar fi, „Am un venit
mare, stabil, de bază, consistent în integritate şi beneficiu reciproc”, sau, „Am o căsnicie
fericită”, „Sunt dorit”, „Contribui la binele omenirii” şi repetă o astfel de propoziţie iar şi
iar până ce eşti atins de ea înlăuntru. Vorbirea noastră interioară reprezintă în moduri
variate lumea în care trăim.
La început era Cuvântul. Ioan 1:1
Ceea ce sădeşti culegi. Vezi câmpurile îndepărtate! Susanul era susan,
porumbul era porumb. Tăcerea şi Întunericul ştiau! Aşa se naşte soarta
omului. The Light of Asia [„Lumina Asiei”, Edwin Arnold]
Sfârşiturile curg firesc spre origini.
Cei ce pleacă în căutarea iubirii îşi arată numai propria lor lipsă de iubire.
Iar cei fără de iubire nicicând nu găsesc iubire, numai cei ce iubesc găsesc
iubire, iar ei nicicând nu trebuie să o caute. D. H. Lawrence
Omul atrage ceea ce el este. Arta vieţii este să susţii sentimentul dorinţei împlinite şi
să laşi lucrurile să vină la tine, nu să pleci după ele sau să crezi că vor fugi de tine.
Observă-ţi vorbirea interioară şi aminteşte-ţi ţinta. Se potrivesc? Se potriveşte
vorbirea ta interioară cu ce ai spune sonor de ţi-ai fi atins scopul? Vorbirea interioară a
individului şi acţiunile lui atrag condiţiile vieţii sale.
 Prin auto-observare necritică a vorbirii interioare afli unde eşti în lumea interioară,
iar unde eşti în lumea interioară este ceea ce eşti în lumea exterioară. Înalţi omul nou
oricând idealuri şi vorbire interioară se potrivesc. Numai astfel noul om se poate naşte.
Vorbirea interioară se coace în întuneric. Din întuneric iese la lumină. Vorbirea
interioară corectă este vorbirea ce ţi-ar aparţine de ţi-ai fi realizat deja idealul. Cu alte
cuvinte, este vorbirea dorinţei împlinite.
„Eu sunt Cel” [„ce sunt”, Ieşirea 3:14]

Sunt două daruri pe care Dumnezeu le-a oferit numai omului şi nici altei
creaturi. Acestea două sunt mintea şi vorbirea; şi darul minţii şi al vorbirii
echivalează cu cel al nemuririi. Dacă un om foloseşte aceste două daruri cum
trebuie, nu va diferi defel nemuritorilor… şi când îşi părăseşte trupul, mintea
şi vorbirea îi vor fi călăuze, şi prin acestea va fi adus în rândul zeilor şi a
sufletelor care au obţinut extazul.
Hermetica, versiunea Walter Scott
Circumstanţele şi condiţiile vieţii sunt vorbire interioară exteriorizată, vibraţie
solidificată. Vorbirea interioară cheamă evenimente în existenţă. În fiecare eveniment este
vibraţie creativă, adică viaţa şi trăirea sa. Tot ce crede omul şi consimte a fi adevărat se
revelează în vorbirea sa interioară. Este Cuvântul lui, viaţa sa.
Încearcă să observi ce vorbeşti în tine în acest moment, căror gânduri şi sentimente
consimţi. Se vor ţese perfect în tabloul vieţii tale. Pentru a-ţi schimba viaţa, trebuie să-ţi
schimbi vorbirea interioară, fiindcă „viaţa”, spune Hermes, „este uniunea Cuvântului şi a
Minţii”. Când imaginaţia se potriveşte vorbirii interioare asupra dorinţei împlinite, atunci
va fi o cale dreaptă în tine dinăuntru în afară, iar „afara” va reflecta instantaneu
„înlăuntrul” pentru tine, iar tu vei ştii că realitatea e numai vorbire interioară actualizată.
Primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre.
Iacov 1:21
Fiecare etapă a progresului omului se face prin exersare conştientă a imaginaţiei sale
potrivit vorbirii interioare asupra dorinţei împlinite. Pentru că omul nu le potriveşte perfect,
rezultatele sunt nesigure, pe când ar putea fi perfect sigure. Presupunerea persistentă a
dorinţei împlinite este mijlocul de a împlini intenţia. În timp ce ne controlăm vorbirea
interioară, potrivind-o cu dorinţele noastre împlinite, putem lăsa deoparte toate celelalte
procese. Apoi acţionăm prin imaginaţie clară şi intenţie. Ne imaginăm dorinţa împlinită şi
continuăm conversaţiile interioare de la acea premisă.
Prin vorbire interioară controlată de la premisa dorinţei împlinite se produc
aparentele miracole.
Viitorul devine prezent şi se dezvăluie în vorbirea noastră interioară. A fi reţinut de
vorbirea interioară a dorinţei împlinite înseamnă a fi ancorat sigur în viaţă.
 Vieţile noastre par a fi rupte de către evenimente, dar ele nu sunt niciodată rupte
atâta vreme cât menţinem vorbirea interioară a dorinţei împlinite. Toată fericirea depinde
de folosirea voluntară activă a imaginaţiei pentru a construi şi a afirma înăuntru că suntem
ceea ce vrem să fim. Ne potrivim cu idealurile noastre amintindu-ne constant ţinta noastră
şi identificându-ne cu aceasta. Ne contopim cu ţinta noastră însuşindu-ne frecvent
sentimentul dorinţei noastre împlinite. Frecvenţa, însuşirea habituală – iată secretul
succesului. Cu cât o facem mai des, cu atât devine mai firesc. Fantezia adună, imaginaţia
contopeşte.
Este posibil să rezolvi orice situaţie prin folosirea potrivită a imaginaţiei. Sarcina
noastră este să găsim propoziţia optimă, cea care implică faptul că dorinţa noastră este
realizată şi să ne aprindem imaginaţia cu ea.
Toate astea sunt strâns legate de misterul „micii voci”.
Vorbirea interioară revelează activităţile imaginaţiei, activităţi care sunt cauza
circumstanţelor vieţii. Ca o regulă, omul este complet inconştient de vorbirea sa interioară
şi astfel se vede nu ca şi cauză, ci ca victimă a circumstanţelor. Pentru a crea conştient
circumstanţe, omul trebuie să-şi dirijeze conştient vorbirea interioară, potrivind „mica
voce” dorinţelor sale împlinite.
[El] cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt. Romani 4:17
Vorbirea interioară optimă e esenţială. E cea mai mare dintre arte. E calea de ieşire
din limitări spre libertate.
Necunoaşterea acestei arte a transformat lumea într-un câmp de bătaie şi un
penitenciar în care numai sânge şi sudoare se aşteaptă, pe când ar trebui să fie un loc al
minunăţiilor şi miracolelor.
Vorbirea interioară optimă e primul pas spre devenirea a ceea ce vrei să fii.
Vorbirea e o imagine a minţii, iar mintea e o imagine a lui Dumnezeu.
Hermetica, versiunea Walter Scott
În dimineaţa lui 12 aprilie 1953, soţia mea a fost trezită de sunetul unei voci cu
autoritate vorbind înlăuntrul ei şi spunând, „Trebuie să încetezi să-ţi risipeşti gândurile,
timpul şi banii. Totul în viaţă trebuie să fie o investiţie”.
A risipi înseamnă a irosi, a cheltui nechibzuit, a împrăştia fără a aduna. A investi
înseamnă a împrăştia cu un scop din care se aşteaptă profit. Această revelaţie a soţiei mele
este despre importanţa momentului. Este despre transformarea momentului. Ceea ce dorim
nu se află în viitor ci în noi înşine chiar în acest moment. În orice moment al vieţii noastre,
ne aflăm în faţa unei alegeri infinite: „ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim”.
Iar ceea ce vrem să fim este deja existent, dar pentru a-l realiza, trebuie să ne
potrivim lui vorbirea interioară şi acţiunile.
Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care
îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Matei 18:19
 Este numai ceea ce se face acum ceea ce contează. Momentul prezent nu se retrage
în trecut. Avansează în viitor pentru a ne confrunta, risipit sau investit.
Gândul este moneda raiului. Banul este simbolul lui pământean. Fiecare moment
trebuie să fie investit, iar vorbirea noastră interioară arată dacă risipim sau investim. Fii
mai interesat de ceea ce „spui acum” înăuntru decât de ceea ce „ai spus” alegând cu
înţelepciune ce gândeşti şi ce simţi acum.
Oricând ne simţim neînţeleşi, abuzaţi, neglijaţi, suspicioşi, temători, ne risipim
gândurile şi irosim timpul. Iar când ne asumăm sentimentul de a fi ceea ce vrem să fim,
investim. Nu putem abandona momentul vorbirii interioare negative şi să ne aşteptăm să
păstrăm comanda vieţii. Înaintea noastră curg rezultatele a ceea ce, aparent, e în urmă. Nu
trecând este ultimul moment – ci apropiindu-se.
Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către
Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui.
Isaia 55:11
Circumstanţele vieţii sunt exprimările învăluite ale vorbirii interioare care le-a creat
– cuvântul făcut vizibil.
„Cuvântul”, spunea Hermes, „este Fiu, iar Mintea este Tatăl Cuvântului.
Ei nu sunt despărţiţi unul de celălalt; căci viaţa este uniunea Cuvântului şi a
Minţii”.
După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului [ca să fim începătură
făpturilor Lui]. Iacov 1:18
Să
fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi. Efeseni 5:1,
Şi să folosiţi vorbirea interioară cu înţelepciune, pentru a vă modela o lume exterioară în
armonie cu idealul.
Duhul Domnului grăieşte prin mine, şi Cuvântul Lui este pe limba mea.
2Samuel/2Regi 23:2
Gura lui Dumnezeu este mintea omului. Hrăniţi pe Dumnezeu cu ce-i mai bun.
[Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate,
câte sunt vrednice de iubit,] câte sunt cu nume bun, [orice virtute şi orice
laudă,] a acestea să vă fie gândul. Filipeni 4:8
Momentul actual este întotdeauna cel mai potrivit pentru o investiţie, pentru a vorbi
Cuvântul potrivit.
Cuvântul acesta [sau, „Porunca”] este foarte aproape de tine; el este în
gura ta şi în inima ta, ca să-l faci. Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi
moartea, binele şi răul, […] şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa.
Deuteronomul 30:14-15,19
 Alegi viaţa şi binele şi binecuvântările fiind ceea ce alegi. Asemenea este cunoscut
numai de către asemenea.
Fă-ţi vorbirea interioară binecuvântare şi fă „fapte bune”. Necunoaşterea viitorului
de către om este rezultatul necunoaşterii vorbirii sale interioare. Vorbirea sa interioară îi
oglindeşte imaginaţia şi imaginaţia sa este un guvern în care opoziţia nu vine niciodată la
putere.
Dacă cititorul întreabă, „Dar dacă vorbirea interioară rămâne subiectivă şi este
neputincioasă în a găsi un obiect al iubirii sale?”, răspunsul este: nu va rămâne subiectivă,
pentru simplul motiv că vorbirea interioară se obiectivează întotdeauna. Ceea ce frustrează
şi degradează şi devine boala care afectează omenirea este necunoaşterea de către om a
artei potrivirii cuvintelor interioare cu dorinţa împlinită. Vorbirea interioară oglindeşte
imaginaţia, iar imaginaţia este Hristos.
Modifică-ţi vorbirea interioară şi lumea ta vizibilă se schimbă. Oricând vorbirea
interioară şi dorinţa sunt în conflict, vorbirea interioară învinge, invariabil.
Fiindcă vorbirea interioară se obiectivizează, e uşor să vezi cum, dacă se potriveşte
dorinţei, dorinţa se va realiza obiectiv. De n-ar fi astfel, aş spune împreună cu Blake,
Mai degrabă ucide un prunc în leagăn decât să hrăneşti dorinţe
nefuncţionale.
Dar ştiu din experienţă,
Limba [...] aruncă în foc drumul vieţii. Iacov 3:6
 Capitolul ŞASE

E ÎNLĂUNTRU

Râuri, Munţi, Oraşe, Sate,

Toate sunt Om, şi când intri în
Sânul lor păşeşti
În Ceruri şi Pământuri, căci în al tău
Sân tu îţi porţi Cerul
Şi Pământul şi toate le ţii; deşi ele
apar Afară, sunt Înăuntru,
În Imaginaţia ta, în care această Lume
a Mortalităţii este doar o Umbră.
Blake, Ierusalim

LUMEA INTERIOARĂ îi era lui Blake la fel de reală ca şi pământul exterior al

vieţii treze. Îşi privea visurile şi viziunile ca realităţi ale formei naturii. Blake reducea totul
la fundamentul propriei sale conştienţe.
Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Luca 17:21
Omul Adevărat, Omul Imaginativ, a învestit lumea exterioară cu toate proprietăţile
sale. Realitatea aparentă a lumii exterioare, care e atât de greu de dizolvat, e numai dovada
realităţii absolute a lumii interioare a propriei sale imaginaţii.
Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a
trimis – Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem. Ioan 6:44; 10:30
Lumea care e descrisă prin observare este o manifestare a activităţii mentale a
observatorului. Când omul descoperă că lumea lui este propria activitate mentală făcută
vizibilă, că nimeni nu poate veni la el decât dacă el îl atrage şi că nu e nimic de schimbat
decât pe sine, propriul său sine imaginativ, primul său impuls e să reformeze lumea după
imaginea idealului său.
Dar idealul său nu se încarnează aşa de uşor. În momentul în care el încetează a se
mai conforma disciplinei externe, trebuie să-şi impună o mult mai riguroasă disciplină,
auto-disciplina de care depinde realizarea idealului său.
Imaginaţia nu este complet nestrunită şi liberă să se plimbe în voie fără alte reguli
care să o constrângă. De fapt, contrariul este adevărat. Imaginaţia călătoreşte conform
obiceiului.
Imaginaţia are alegere, dar alege conform obiceiului. Treaz sau adormit, imaginaţia
omului este constrânsă a urma anumite tipare. Este această influenţă amorţitoare a
obiceiului cea pe care omul trebuie să o schimbe; dacă nu o face, visul lui va slăbi sub
paralizia obiceiului.
 Imaginaţia, care este Hristos în om, nu este supusă necesităţii de a produce numai ce
e perfect şi bun. Îşi exercită libertatea absolută din necesitate, înzestrând sinele fizic
exterior cu liberul-arbitru de a alege să urmeze binele sau răul, ordinea sau dezordinea.
Alegeţi-vă acum cui veţi sluji. Iosua 24:15
Dar, după ce alegerea e făcută şi acceptată astfel încât formează conştienţa habituală
a individului, apoi, imaginaţia îşi manifestă puterea şi înţelepciunea infinite modelând
lumea exterioară a simţurilor în devenire conform imaginii vorbirii interioare şi acţiunilor
habituale ale fiecăruia.
Pentru a-şi realiza idealul, omul trebuie mai întâi să schimbe tiparele pe care
imaginaţia sa le-a urmat.
Gândul habitual este indicativul caracterului. Calea de a schimba lumea exterioară
este aceea de a face vorbirea interioară şi acţiunile să se potrivească vorbirii exterioare şi
acţiunilor dorinţei împlinite.
Idealurile noastre aşteaptă să fie încarnate, dar dacă nu ne potrivim noi înşine
vorbirea interioară şi acţiunea la vorbirea interioară şi acţiunea dorinţei împlinite, ele sunt
incapabile de a se naşte. Vorbirea interioară şi acţiunea sunt canalele acţiunii lui
Dumnezeu. El nu poate răspunde rugăciunilor noastre dacă aceste căi nu sunt oferite.
Comportamentul exterior al omului este mecanic. Este supus impulsului aplicat lui
de către comportamentul sinelui interior, iar obiceiurile vechi ale sinelui interior continuă
până ce sunt înlocuite de unele noi. Este proprietatea exclusivă a celui de-al doilea om, sau
omului interior, pe care el o oferă sinelui său exterior – ceva similar propriei sale realităţi
de a fi. Orice schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schimbări
exterioare corespunzătoare.
Misticul numeşte o schimbare a conştienţei „moarte”. Prin moarte el înţelege, nu
distrugerea imaginării şi a stării cu care s-a contopit, ci descompunerea uniunii lor.
Contopire e mai degrabă uniune decât unitate. Astfel condiţiile cărora acea uniune le-a dat
fiinţă dispar. „Eu mor în fiecare zi”, spunea Pavel corintenilor [1Corinteni 15:31]. Blake
i-a spus prietenului său Crabbe Robinson:
Nu e nimic precum moartea. Moartea este cel mai bun lucru care se poate
întâmpla în viaţă; dar cei mai mulţi oameni mor atât de târziu şi le ia atâta
nemilos timp să moară. Dumnezeu ştie, vecinii lor nu-i văd niciodată
ridicându-se dintre morţi.
Pentru omul exterior al simţurilor, care nu ştie nimic despre omul interior al Fiinţei,
asta e curată aiureală. Dar Blake a clarificat cele de mai sus când scria, în anul de dinaintea
morţii:
William Blake – unul foarte încântat de buna companie. Născut la 28
Noiembrie 1757 în Londra şi mort de câteva ori de atunci.
Când omul are sensul lui Hristos ca fiind imaginaţia sa, el înţelege de ce Hristos
trebuie să moară şi să se înalţe din nou dintre morţi pentru a salva omul – de ce trebuie să-
şi desprindă imaginaţia din starea actuală şi să o potrivească unui concept de sine mai înalt
de va fi să se înalţe deasupra actualelor sale limitări şi astfel, să se salveze.
 Iată o poveste încântătoare despre o moarte mistică mărturisită de un „vecin”.
„Săptămâna trecută”, scrie cea care ‚s-a înălţat dintre morţi’, „o amică mi-a oferit
casa ei din munţi pentru sărbătorile de Crăciun, gândind că ea va călători spre est. Mi-a
spus că îmi va da de ştire săptămâna aceasta. Am avut o foarte plăcută conversaţie şi i-am
pomenit de tine şi învăţăturile tale în legătură cu o discuţie despre ‚Experimentul cu
Timpul’ al lui Dunne pe care îl citea.
Scrisoarea ei a ajuns luni. Când am ridicat-o, am avut o bruscă senzaţie de depresie.
Totuşi, citind-o, scria că pot avea casa şi îmi spunea de unde să iau cheile. În loc să
mă bucur, m-am adâncit în depresie, astfel încât am hotărât că trebuie să fi fost ceva printre
rânduri ce primeam intuitiv. Am despăturit scrisoarea şi am citit prima pagină, iar
întorcând spre pagina a doua, am observat că scrisese un postscriptum pe spatele primei
foi. Conţinea o extrem de directă şi dură descriere a unui aspect al caracterului meu, pe
care m-am luptat ani în şir să-l depăşesc, iar de vreo doi ani am crezut că am reuşit.
Dar iată-l din nou, descris cu o exactitate clinică.
Eram uluită şi dezolată. M-am gândit, ‚Ce vrea să-mi spună această scrisoare? În
primul rând, ea m-a invitat să-i folosesc casa, ca urmare a faptului că m-am vizualizat într-
un loc drăguţ de Sărbători. În al doilea rând, nimic nu vine la mine decât dacă îl atrag. Şi în
al treilea rând, nu auzeam decât veşti bune. Deci concluzia evidentă e că ceva în mine
corespunde acestei scrisori şi indiferent cum arată, e o veste bună’. Am recitit scrisoarea şi,
făcând-o, am întrebat, ‚Ce e pentru mine aici de văzut?’.
Şi atunci am văzut-o. Începea, ‚După conversaţia noastră de săptămâna trecută, simt
că-ţi pot spune…’ şi restul paginii era dichisit cu ‚era’ şi ‚a fost’ ca stafidele dintr-o tartă.
Un grozav sentiment de exaltare s-a revărsat în mine.
Era totul în trecut. Ceea ce m-am chinuit atât de mult să corectez era gata. Am
realizat deodată că amica mea fusese martor la înălţarea mea. M-am învârtit prin
garsonieră, repetând, ‚Totul e în trecut! E gata. Mulţumesc, e gata!’.
Mi-am adunat toată recunoştinţa într-o sferă mare de lumină şi am trimis-o direct la
tine şi dacă ai văzut vreun fulger luni-seara puţin după şase, aia era.
Acum, în loc să scriu un bilet politicos pentru că aşa se face, pot scrie dând sincere
mulţumiri pentru francheţea ei şi mulţumindu-i pentru împrumutul casei.
Îţi mulţumesc atât de mult pentru învăţăturile tale, care mi-au făcut iubita mea
imaginaţie Mântuitorul meu cu adevărat.”
Iar acum, de-i va spune cineva „Iată, Mesia este aici sau dincolo” [Matei 24:23], ea
nu-l va crede, pentru că ea ştie că Împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul ei şi că ea singură
trebuie să-şi asume întreaga responsabilitate pentru încarnarea idealului său şi că nimic în
afara morţii şi învierii nu o va duce acolo. Ea şi-a găsit Mântuitorul ei, iubita ei imaginaţie,
veşnic în expansiune în sânul lui Dumnezeu.
Există o singură realitate, şi aceea e Hristos – Imaginaţia Omenească, moştenirea şi
realizarea supremă a întregii Omeniri,

ci ţinând adevărul, în iubire, să creştem întru toate pentru El, Care este
capul – Hristos. Efeseni 4:14,15
 Capitolul ŞAPTE

CREAŢIA E SĂVÂRŞITĂ

Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri;

şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.
Eclesiastul 3:15

BLAKE VEDEA toate situaţiile omeneşti posibile ca stări „deja-create”. El vedea

fiecare aspect, fiecare intrigă şi dramă ca deja existente ca „simple posibilităţi” atâta timp
cât noi nu suntem în ele, dar ca realităţi atotputernice când suntem în ele.
Descria aceste stări ca „Sculpturi ale Sălii Pierderii”.
Distinge aşadar stări din Unitar în acele Stări. Stările se schimbă, dar
Identităţile Unitare nicicând nu se schimbă, nici pier. Imaginaţia nu e o Stare.
Spunea Blake,
Este Existenţa Umană însăşi. Afecţiunea sau Iubirea devine o Stare când
se separă de Imaginaţie.
Cât de important este asta de amintit e aproape imposibil de spus, dar momentul în
care individul o realizează pentru prima dată devine cel mai important din viaţa lui, iar a fi
încurajat să simţi asta e cea mai înaltă formă de încurajare posibil de oferit.
Acest adevăr e comun tuturor oamenilor, dar conştientizarea lui – şi, mai mult, auto-
conştientizarea lui – e o altă chestiune.
Ziua când am realizat acest mare adevăr – că totul în lumea mea este o manifestare a
activităţii mentale ce are loc în mine şi că toate condiţiile şi circumstanţele vieţii mele
numai reflectă starea de conştienţă cu care sunt contopit – este cea mai importantă din viaţa
mea. Dar experienţa care m-a condus la această siguranţă e atât de departe de existenţa
obişnuită, încât am ezitat îndelung să o spun, căci raţiunea mea refuza să admită
concluziile la care experienţa m-a împins. Totuşi, această experienţă mi-a revelat că sunt
complet în cercul propriei mele stări de conştienţă şi că e starea cu care m-am identificat
cea care determină ceea ce experimentez. Astfel că ar trebui împărtăşit cu toţi, pentru că, a
cunoaşte asta înseamnă a te elibera de cea mai mare tiranie din lume, credinţa în alte cauze.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Matei 5:8
Ferice de cei a căror imaginaţie a fost într-atât de curăţată de credinţe în alte cauze
încât ei ştiu că imaginaţia e totul, şi totul e imaginaţie.
Într-o zi am trecut pe nesimţite din apartamentul meu din New York într-un peisaj
vechi şi îndepărtat de ţară. Intrând în sufrageria unui mare han, am devenit deplin
conştient. Ştiam că trupul meu fizic era imobilizat în patul meu de acasă, în New York.
Şi totuşi, iată-mă, treaz şi conştient ca oricând. Am ştiut intuitiv că, de aş putea să-
mi opresc activitatea minţii, totul în faţa mea s-ar opri.
 Cum s-a născut ideea, cum imboldul de a o încerca a pus stăpânire pe mine. Mi-am
simţit capul îngustându-se, apoi lăţindu-se până la liniştire. Atenţia mea concentrată într-un
focus clar ca de cristal, şi ospătăriţa ce păşea, nu mai păşea. Şi am privit prin fereastră, iar
frunzele ce cădeau nu mai cădeau. Şi familia de patru persoane ce mânca, nu mai mânca. Şi
mâncarea pe care o ridicau nu o mai ridicau. Apoi atenţia mi s-a relaxat, îngustimea s-a
uşurat şi dintr-odată toate s-au mişcat pe cursul lor. Frunzele cădeau, ospătăriţa păşea şi
familia mânca. Atunci am înţeles viziunea lui Blake din „Sculpturi ale Sălii Pierderii”.
Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit. Ioan 4:38
Creaţia e săvârşită.
Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi
Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă. Eclesiastul 3:15
Lumea creaţiei e săvârşită şi originalul său e în noi. Am văzut-o înainte de a porni şi
de atunci tot încercăm să ne-o amintim şi să activăm secţiuni de-ale ei. Sunt viziuni infinite
asupra ei. Sarcina noastră este să luăm viziunea corectă şi, prin direcţie determinată a
atenţiei noastre să o facem să treacă în procesare în faţa ochiului interior. Dacă adunăm
secvenţa potrivită şi o experimentăm în imaginaţie până ce are realitate din plin, atunci ne
creăm conştient circumstanţele.
Procesarea interioară e activitatea imaginaţiei care trebuie direcţionată conştient.
Noi, printr-o serie de transformări mentale, devenim conştienţi de porţiuni crescânde din
ceea ce deja este şi, potrivindu-ne propria activitate mentală acelor porţiuni ale creaţiei pe
care dorim să le experimentăm, o activăm, o trezim, îi dăm viaţă.
Această experienţă de-ale mele nu numai că arată lumea ca o manifestare a activităţii
mentale a observatorului individual, dar ne şi revelează cursul timpului pe măsură ce
atenţia sare între momentele eterne. Un abis infinit ne separă oricare două momente.
Noi, prin mişcările atenţiei noastre, dăm viaţă „Sculpturilor din Sala Pierderii”.
Gândeşte-te la lume ca şi conţinând un număr infinit de stări ale conştienţei din care
poate fi văzută. Gândeşte-te la aceste stări ca încăperi sau locaşuri din Casa Tatălui [Ioan
14:2], şi, ca încăperile din fiecare casă, ele sunt aşezate în relaţie una cu celelalte.
Dar gândeşte-te la tine, Sinele Adevărat, Imaginativul Tu, ca locatarul viu, mişcător
al Casei Tatălui. Fiecare încăpere conţine unele Sculpturi ale Pierderii, cu infinite intrigi şi
drame şi situaţii deja fabricate dar neactivate. Ele sunt activate de îndată ce Imaginaţia
Omenească intră şi se contopeşte cu ele. Fiecare reprezintă anumite activităţi mentale şi
emoţionale. Pentru a intra într-o stare, omul trebuie să consimtă ideilor şi sentimentelor
care le reprezintă. Aceste stări reprezintă un număr infinit de transformări mentale posibile
pe care omul le poate experimenta.
Trecerea într-o altă stare sau încăpere necesită o schimbare a credinţelor. Tot ce ţi-ai
putea vreodată dori este deja prezent şi numai aşteaptă să i se potrivească credinţele tale.
Dar trebuie potrivit, căci asta e condiţia necesară şi exclusivă prin care poate fi activată şi
obiectivizată.
 Potrivirea credinţelor cu starea este căutarea ce găseşte, bătutul în uşă la care se
deschide, cererea care primeşte. Intră şi ia în stăpânire pământul.
[Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.
Matei 7:8; Luca 11:10
Am făcut legământ cu ei, ca să le dau pământul Canaan, pământul
pribegiei lor, în care rătăceau ei. Apoi am să vă duc în pământul acela pentru
care Mi-am ridicat mâna să-l dau (…), pe care am să-l dau vouă în stăpânire,
căci Eu sunt Domnul. Ieşirea/Exodul 6:4;8]
În clipa în care omul îşi potriveşte credinţele cu orice stare, se contopeşte cu ea, iar
această uniune duce la activarea şi proiectarea intrigilor, planurilor, dramelor şi situaţiilor
sale. Devine casa individului din care el vede lumea. Este atelierul lui şi, dacă el este
observatorul, va vedea realitatea exterioară formându-se după modelul… Imaginaţiei sale.
În acest scop, al antrenării noastre în „facere după chip şi asemănare”, am fost supuşi
limitărilor simţurilor şi îmbrăcaţi în trupuri de carne. Este trezirea imaginaţiei, întoarcerea
Fiului Său, ceea ce aşteaptă Tatăl.
Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza
aceluia care a supus-o. Romani 8:20
Dar victoria Fiului, întoarcerea risipitorului, ne asigură
că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la
libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Romani 8:21
Am fost supuşi acestei experienţe biologice fiindcă nimeni nu poate cunoaşte
imaginaţia dacă nu a fost supus vanităţilor şi limitărilor cărnii, dacă nu şi-a luat partea din
Filialitate şi nu a devenit risipitor, dacă nu a experimentat şi gustat această cupă a
experienţei; şi confuzia va continua până ce omul se va fi trezit şi o viziune imaginativă
asupra vieţii se va fi restabilit şi înţeles ca bază.
Mi-a fost dat harul acesta, ca să bine-vestesc neamurilor bogăţia lui
Hristos, de nepătruns, Şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din
veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos. Efeseni 3:8,9
Ţine în minte faptul că Hristos în tine este imaginaţia ta.
Cum aparenţa lumii noastre este determinată de starea specifică cu care suntem
contopiţi, tot aşa ne putem determina soarta ca indivizi contopindu-ne imaginaţiile cu
idealurile pe care căutăm a le realiza. De distincţia dintre stările noastre de conştienţă
depinde distincţia dintre circumstanţele şi condiţiile vieţilor noastre. Omul, care e liber în
alegerea sa, adesea strigă să fie salvat [sau, mântuit] din starea alegerii sale.
„Veţi suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu
vă va răspunde Domnul”. Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ci a
zis: „Nu, lasă să fie rege peste noi”. 1Samuel/1Regi 8:18,19
 Alege înţelept starea căreia îi vei servi. Toate stările sunt lipsite de viaţă până ce
imaginaţia se contopeşte cu ele.
Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină; Căci tot ceea ce este
descoperit, lumină este, Efeseni 5:13,
şi
Voi sunteţi lumina lumii, Matei 5:14,
prin care acele idei cărora le-ai consimţit sunt manifestate.
Ţine-ţi strâns idealul. Nimic nu ţi-l poate lua, doar imaginaţia. Nu te gândi la idealul
tău, gândeşte-te din el. Numai idealurile din care te gândeşti sunt cele care se vor realiza
vreodată.
Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu, Matei 4:4,
iar „gura lui Dumnezeu” este mintea omului.
Devino un băutor şi un mâncător din idealurile pe care doreşti să le realizezi. Să ai o
ţintă stabilită şi precisă sau mintea îţi va rătăci, iar rătăcind, mănâncă fiecare sugestie
negativă. Dacă trăieşti corect mental, toate celelalte vor fi corecte. Printr-o schimbare a
dietei mentale, îţi poţi altera cursul evenimentelor observate.
Dar de nu se produce o schimbare în dieta mentală, povestea ta personală rămâne
aceeaşi.
Îţi luminezi sau întuneci viaţa prin ideile cărora consimţi.
Nimic nu e mai important pentru tine decât idealurile din care te hrăneşti. Şi te
hrăneşti cu ideile din care gândeşti. Dacă găseşti lumea neschimbată, e un semn sigur că
tânjeşti fidel noii diete mentale, dar pe care o neglijezi de dragul de a-ţi condamna mediul.
Ai nevoie de o nouă şi susţinută atitudine. Poţi fi orice îţi place dacă îţi faci
conceptul un obicei, căci orice idee care le exclude pe toate celelalte din câmpul atenţiei le
scoate din acţiune.
Ideile şi dispoziţiile la care te întorci constant definesc starea cu care eşti contopit.
Aşa că antrenează-te să ocupi mai des sentimentul dorinţei tale împlinite. Aceasta e magie
creativă. E calea spre contopirea cu starea dorită.
Dacă ţi-ai asuma sentimentul dorinţei tale împlinite mai frecvent, ai fi stăpânul
destinului tău, dar, din nefericire, îţi refuzi asumarea aceasta, lăsând-o la voia întâmplării.
Exersează crearea sentimentului dorinţei împlinite.
După ce ţi-ai asumat sentimentul dorinţei împlinite, nu închide experienţa aşa cum ai
închide o carte, ci poart-o cu tine ca pe mirosul unui parfum.
În loc s-o laşi uitată complet, las-o să rămână în atmosferă, comunicându-şi influenţa
automat acţiunilor şi reacţiilor tale.
 O dispoziţie, repetată adesea, câştigă un elan ce e greu de oprit sau controlat. Aşa că
fii atent ce sentimente întreţii. Dispoziţiile habituale arată starea cu care eşti contopit.
E întotdeauna posibil să treci de la a gândi la finalitatea pe care doreşti să o realizezi
la a gândi din finalitate.
Dar chestiunea crucială este gândirea din finalitate, fiindcă „gândind din” înseamnă
unificarea sau contopirea cu ideea: pe când, în gândirea la finalitate, există mereu subiect şi
obiect – individul gânditor şi lucrul gândit. Trebuie să te imaginezi în starea dorinţei tale
împlinite, în iubirea ta pentru acea stare şi, făcând asta, trăieşte şi gândeşte din ea şi
niciodată la ea.
Treci de la gândirea la la gândirea din centrându-ţi imaginaţia în sentimentul
dorinţei împlinite.
 Capitolul OPT
LUMINA OCHIULUI LUI DUMNEZEU
Ce credeţi voi despre Hristos? Al Cui Fiu este?
Matei 22:42
CÂND ŢI SE pune această întrebare, fă ca răspunsul tău să fie, „Hristos este
imaginaţia mea” şi, deşi eu
acum însă, încă nu văd cum toate i-au fost supuse, Evrei 2:8,
ştiu totuşi că eu sunt Maria din care, mai devreme sau mai târziu El se va naşte şi, eventual,
Toate le pot întru Hristos, [Cel Care mă întăreşte, Filipeni 4:13].
Naşterea lui Hristos este trezirea omului interior, sau a Celui de-al doilea om. Este
devenirea conştientă de activitatea mentală din sine însuşi, care activitate continuă fie că
suntem conştienţi de ea, fie că nu.
Naşterea lui Hristos nu aduce nicio persoană de departe, sau face ceva să fie ce nu a
mai fost înainte. Este dezvăluirea Fiului lui Dumnezeu în om. Domnul „venind pe nori”
[Marcu 13:26, Luca 21:27] este descrierea profetului a inelului de lumină aurie lichidă
pulsândă de pe capul celui în care El se trezeşte. Venirea este de dinăuntru şi nu de
dinafară, căci Hristos este în noi [Romani 8:10; 2Corinteni 13:3; Galateni 2:20; Galateni
4:19; Coloseni 1:27].
Marele mister
Dumnezeu S-a arătat în trup [1Timotei 3:16]
începând cu Venirea3 şi însuşit prin curăţarea Templului,
templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, 1Corinteni 3:17,
stă în fruntea misterelor creştine:
Iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Luca 17:21
Venirea este dezvăluirea misterului fiinţei tale. Dacă vei practica arta revizuirii
printr-o viaţă trăită asemenea înţelepţilor; vei folosi imaginativ vorbirea ta interioară şi
acţiunile tale interioare, încrezător că, prin folosirea conştientă a „puterii celei lucrătoare în
noi” [Efeseni 3:20], Hristos se va trezi în tine; dacă o vei crede, te vei încrede în ea şi vei
acţiona asupra ei; Hristos se va trezi în tine. Aceasta e Venirea.
Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup. 1Timotei 3:16
De la Venire,
cel care se atinge de voi se atinge de lumina ochiului Lui. Zaharia 2:8[2:12]
3
„Advent” în original, n. tr.
 CĂUTAREA

Victoriei,
împlinirea unui vis

ODATĂ, ÎNTR-UN interval de odihnă pe mare, am meditat asupra „stării perfecte”

şi m-am întrebat ce aş fi, de aş fi avut ochi prea puri pentru a cuprinde nedreptatea, dacă
pentru mine toate lucrurile ar fi fost pure iar eu fără de vină. Pe când mă pierdeam în acest
înfocat cuget, m-am trezit ridicat deasupra mediului întunecat al simţurilor. Atât de intensă
era senzaţia, încât m-am simţit o fiinţă de foc sălăşluind în trup de aer. Voci ca din coruri
cereşti, cu exaltarea celor ce ieşiseră învingători din lupta cu moartea, cântau „Se înalţă –
Se înalţă”, şi am ştiut intuitiv că se refereau la mine.
Apoi părea că păşesc în noapte. Curând am ajuns într-un loc ce putea fi antica
Scăldătoare a Vitezdei, căci aici stătea o mare mulţime de neputincioşi – orbi, schilozi,
paralitici – aşteptând nu tulburarea apei din tradiţie, ci aşteptându-mă pe mine. Pe când mă
apropiam, fără vreun gând sau efort din partea-mi, unul după altul, se refăceau ca sub
bagheta Magicianului Frumuseţii. Ochi, mâni, picioare – toate mădularele lipsă – erau trase
din vreun rezervor invizibil şi modelate în armonie cu acea perfecţiune pe care o simţeam
izvorând în mine. Când toţi au fost făcuţi perfecţi, corul jubila, „S-a săvârşit”. Apoi scena
s-a şters şi m-am trezit.
Ştiu că viziunea aceasta era rezultatul meditării mele intense asupra ideii de
perfecţiune, căci meditaţiile mele aduc invariabil uniunea cu starea contemplată. Fusesem
atât de complet absorbit în idee că, pentru un timp, am devenit ceea ce am contemplat, iar
scopul înalt cu care m-am identificat pentru o clipă a atras compania lucrurilor înalte şi a
ţesut viziunea în armonie cu natura mea interioară. Idealul cu care suntem uniţi lucrează
prin asociere cu ideea pentru a trezi o mie de dispoziţii care să creeze o dramă ce menţine
ideea centrală.
Am descoperit această relaţie strânsă dintre dispoziţii şi viziune prima dată pe când
aveam vreo şapte ani. Am devenit conştient de o zvâcnire de viaţă misterioasă în mine, ca
un ocean în furtună, de o forţă înspăimântătoare. Ştiam mereu când mă voi uni cu această
identitate ascunsă, fiindcă simţurile mele aşteptau nopţile acestor vizite şi ştiam dincolo de
orice îndoială că, înaintea dimineţii, voi fi singur cu imensitatea. Aşteptam cu atâta
nerăbdare aceste vizite încât stăteam întins treaz până ce ochii mi se închideau de prea
multă oboseală. Când mi se închideau ochii în somn, nu mai eram singur ci inspirat până-n
străfunduri de o altă fiinţă, şi totuşi o ştiam a fi tot eu. Părea mai bătrână ca viaţa, şi totuşi
mai aproape mie decât copilăria-mi. Dacă spun cele ce am descoperit în acele nopţi, nu o
fac pentru a-mi impune ideile asupra altora, ci pentru a le da speranţă celor ce caută legea
vieţii.
Am descoperit că dispoziţia mea expectativă funcţiona ca un magnet unindu-mă cu
acest Mai Mare Eu, iar temerile mele Îl făceau să apară ca o mare furtunoasă.
 Ca băiat, am închipuit acest Sine misterios ca fiind puternic, şi în unirea mea cu El îi
simţeam maiestuozitatea ca pe o mare furtunoasă care mă înmuia, apoi mă rotea şi scutura
ca pe un val neputincios.
Ca bărbat, L-am închipuit ca Iubire şi pe mine ca Fiu al Său, iar în uniunea mea cu
El, ce iubire mă cuprinde! E oglinda a toate. Orice Îl închipuim a fi, aceea El este pentru
noi. Îl cred a fi centrul prin care toate firele universului sunt trase; aşa că mi-am modificat
valorile şi mi-am schimbat ideile astfel încât ele depind acum şi sunt în armonie cu această
singură cauză a tot ce este. Este pentru mine acea neschimbătoare realitate care croieşte
împrejurări în armonie cu conceptele noastre despre noi înşine.
Experienţele mele mistice m-au convins că nu e altă cale de a aduce la viaţă
perfecţiunea exterioară pe care o căutăm decât prin transformarea noastră.
De îndată ce ne reuşim transformarea, lumea se va topi magic în faţa ochilor noştri şi
se va remodela în armonie cu ceea ce transformarea noastră afirmă.
Două alte viziuni voi mai spune, pentru că acestea poartă adevărul afirmaţiei mele că
noi, prin intensitatea iubirii sau urii, devenim ceea ce contemplăm.
Odată, cu ochii închişi sclipind în cugetare, am meditat asupra eternei întrebări,
„Cine Sunt Eu?” şi m-am simţit topindu-mă încet într-o mare neţărmurită de lumină
fremătândă, imaginaţia trecându-mi dincolo de toată frica de moarte. În această stare nu
exista nimic în afară de mine, un ocean de lumină lichidă fără margini. Nicicând altcândva
nu m-am simţit mai apropiat cu Fiinţa.
Cât a durat experienţa asta nu ştiu, dar întoarcerea mea pe pământ era însoţită de un
sentiment distinct de recristalizare în formă umană.
Altădată, întins pe pat şi cu ochii închişi ca în somn, am cugetat asupra misterului lui
Buda. În scurt timp, cavernele întunecate ale creierului meu au început să se lumineze.
Păream a fi înconjurat de nori luminoşi care emanau din capul meu ca inele de foc
pulsând. Nu vedeam nimic altceva decât aceste inele luminând pentru o vreme. Apoi a
apărut în faţa ochilor mei o piatră de cristal de cuarţ.
În timp ce îl priveam, cristalul s-a spart în bucăţi pe care mâini nevăzute îndată le-au
modelat într-un Buda viu. Pe când mă uitam la această figură meditativă, am văzut că eram
eu. Eu eram Buda cel viu pe care-l contemplam. O lumină ca soarele străluci din această
imagine vie a mea, cu intensitate crescândă, până ce a explodat. Apoi lumina se pierdu
treptat şi iată-mă din nou în camera mea.
Din ce sferă sau comoară a creaţiei a venit această fiinţă mai presus de om,
veşmintele sale, cristalul, lumina? Dacă vedeam, auzeam şi mă mişcam într-o lume a
fiinţelor reale când îmi părea că păşesc în noapte, când schilozii, paraliticii, orbii erau
transformaţi în armonie cu natura mea interioară, atunci sunt îndreptăţit să presupun că am
un corp mai subtil decât cel fizic, un corp care se poate separa de cel fizic şi poate fi folosit
în alte sfere; pentru că a vedea, a auzi, a se mişca sunt funcţii ale unui organism, oricât ar fi
el de eteric. Dacă iau în calcul alternativa ca experienţele mele psihice erau fantasme de
mine închipuite, tot sunt împins spre minunare de acest puternic Sine care fulgeră în
mintea-mi o poveste atât de reală ca cele pe care le trăiesc când sunt trezit deplin.
 În aceste înfocate meditaţii am intrat iar şi iar, şi ştiu dincolo de orice îndoială că
ambele presupuneri sunt adevărate. Găzduit în interiorul acestei forme de pământ este un
corp armonizat unei lumi de lumină şi eu, prin meditaţie intensă, l-am înălţat ca şi cu un
magnet prin craniul acestei case întunecate a cărnii.
Prima dată când am trezit focurile în mine am crezut că are să-mi explodeze capul.
Era o vibraţie intensă la baza craniului meu, apoi o bruscă uitare a toate. Apoi m-am trezit
îmbrăcat în veşminte de lumină şi legat printr-un cordon argintiu de corpul adormit de pe
pat. Atât de exaltate îmi erau sentimentele, încât m-am simţit printre stele. În acest veşmânt
am colindat sfere mai familiare decât pământul, dar am descoperit că, la fel ca şi pe
pământ, condiţiile erau făurite în armonie cu a mea natură. „Fantasme auto-închipuite”, te
aud spunând. Nu mai mult decât cele de pe pământ.
Sunt o fiinţă nemuritoare închipuindu-mă ca om şi făurind lumi în asemănarea şi
chipul concepţiei mele de Sine.
Ceea ce imaginăm, aceea suntem. Prin imaginaţia noastră, am creat acest vis al
vieţii, şi prin imaginaţia noastră vom reintra în acea lume eternă de lumină, devenind ceea
ce am fost înainte de a imagina lumea. În economia divină, nimic nu se pierde. Nu putem
pierde nimic, decât coborând din sfera în care lucrul are viaţa sa firească.
Nu există putere transformatoare în moarte şi, fie că suntem aici sau acolo, ne făurim
lumea care ne înconjoară prin intensitatea imaginaţiei şi sentimentelor noastre, şi ne
iluminăm sau întunecăm vieţile prin conceptele pe care le păstrăm despre noi. Nimic nu ne
e mai important decât concepţia despre noi, şi cu atât mai adevărat este acest lucru atunci
când ne referim la conceptul nostru despre Cel ascuns, adânc, în noi.
Cei care ne ajută ori îngreunează, fie că ştiu fie că nu, sunt servitori ai legii care
făureşte împrejurările exterioare în armonie cu natura noastră interioară. Este concepţia
noastră despre noi înşine cea care ne eliberează sau constrânge, deşi ea poate folosi
mijloace materiale pentru a-şi atinge scopul.
Pentru că viaţa modelează lumea exterioară pentru a reflecta aranjamentele
interioare ale minţilor noastre, nu e altă cale de a ne apropia perfecţiunea exterioară în
afară de transformarea noastră. Nici un ajutor nu vine din afară; înălţimile spre care ne
ridicăm ochii sunt cele din raza interioară. Este aşadar conştienţa noastră cea spre care
trebuie să ne întoarcem ca fiind singura realitate, singurul fundament pe care toate
fenomenele pot fi explicate. Ne putem baza absolut pe dreptatea acestei legi de a ne oferi
numai ceea ce e în natura noastră de Sine.
A încerca să schimbăm lumea înainte de a ne schimba conceptul despre noi înşine
înseamnă a lupta împotriva firii lucrurilor. Nu poate fi vreo schimbare exterioară până ce
nu e o schimbare interioară. Precum înăuntru, aşa şi afară. Nu propovăduiesc indiferenţă
filosofică atunci când sugerez că ar trebui să ne imaginăm ca deja fiind ceea ce vrem să
fim, trăind într-o atmosferă mentală a măreţiei, decât să folosim mijloace şi argumente
fizice pentru a produce schimbarea dorită. Tot ce facem, neînsoţit de schimbarea de
conştienţă, e numai reajustare inutilă a suprafeţei. Oricât ne trudim ori luptăm, nu putem
primi mai mult decât presupunerile noastre subconştiente afirmă.
 A protesta împotriva a orice ni se întâmplă înseamnă a protesta împotriva legii fiinţei
noastre şi a conducerii noastre asupra propriului destin.
Împrejurările vieţii mele sunt prea strâns legate de concepţia mea de Sine pentru a nu
fi lansate de propriul meu spirit din vreo magazie magică a fiinţei mele. Dacă e suferinţă
pentru mine în aceste întâmplări, trebuie să scotocesc în mine după cauză, fiindcă sunt
împins încoace şi încolo şi făcut să trăiesc într-o lume armonizată propriului meu concept
de sine.
Meditaţia intensă produce o uniune cu starea contemplată şi în timpul acestei uniuni
zărim viziuni, avem experienţe şi ne purtăm în funcţie de schimbarea de conştienţă. Asta
ne arată că o transformare a conştienţei va rezulta în o schimbare a mediului şi
comportamentului. Totuşi, alterările noastre de conştienţă obişnuite, pe măsură ce trecem
de la una la alta, nu sunt transformări, fiindcă fiecare e atât de rapid succedată de alta, în
direcţie inversă; dar oricând o stare devine atât de stabilă încât să-şi alunge categoric
rivalele, atunci acea stare centrală devine obişnuinţă şi defineşte caracterul; aceasta e
transformare adevărată. A spune că suntem transformaţi înseamnă că idei anterior
periferice în conştienţa noastră au luat locul central şi formează centrul habitual al energiei
noastre.
Toate războaiele dovedesc că emoţiile violente sunt extrem de puternice în
precipitarea rearanjărilor mentale. Fiecare mare conflict a fost urmat de o eră a
materialismului şi lăcomiei, în care idealurile pentru care s-au purtat aparent ostilităţile au
fost suprimate. Asta e inevitabil, deoarece războiul evocă ură, care provoacă o coborâre în
conştienţă din planul idealului la nivelul unde se poartă conflictul. Dacă am deveni la fel de
stârniţi emoţional pentru idealurile noastre cum devenim pentru neplăcerile noastre, ne-am
înălţa spre planurile idealurilor noastre la fel de uşor cum coborâm acum la nivelurile urilor
noastre.
Iubirea şi ura au puteri magice de transformare, iar noi creştem prin exersarea lor în
asemănarea a ceea ce contemplăm. Prin intensitatea urii, creăm în noi caracterul pe care îl
imaginăm în duşmanii noştri. Calităţile tânjesc după atenţie, astfel că stările neplăcute pot
fi cel mai bine şterse imaginând „pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în
loc de veşminte de doliu” [Isaia 61:3] în locul atacului direct asupra stării de care ne ne-
am vrea eliberaţi. „Câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, […] la acestea să vă
fie gândul” [Filipeni 4:8], căci devenim ceea cu ce suntem în armonie.
Nu e nimic de schimbat în afara conceptului de Sine. Omenirea e o singură fiinţă în
ciuda multor sale feţe şi forme, şi există numai atâta separare aparentă în ea câtă găsim în
propria noastră fiinţă când visăm. Imaginile şi împrejurările pe care le vedem în visuri sunt
creaţii ale propriei noastre imaginaţii şi nu au altă existenţă în afara noastră. Acelaşi lucru e
adevărat despre imaginile şi împrejurările pe care le vedem în acest vis al vieţii. Ele ne
descoperă conceptele despre noi. De îndată ce reuşim în transformarea sinelui, lumea
noastră se va topi şi refăuri în armonie cu ceea ce afirmă schimbarea noastră.
Universul pe care îl studiem cu atâta grijă e un vis, iar noi visătorii visului [sic!],
visători eterni visând visuri neeterne. Într-o zi, precum Nebucadneţar, ne vom trezi din vis,
din coşmarul în care luptăm cu demoni, ca să descoperim că nici n-am plecat, de fapt, de
acasă; că nu ne-am născut şi nu am murit niciodată – decât în visul nostru.
 Săditul şi culesul

de Neville
1956

Vouă, tuturor celor care aplicaţi ce citiţi

în această carte şi, făcând asta,
creați o lume mai frumoasă.
 Capitole

1. CAPĂTUL UNUI FIR DE AUR 3

2. CEI PATRU TARI 4

3. DARUL CREDINŢEI 9

4. SCARA FIINŢEI 12

5. JOCUL VIEŢII 16

6. „O VREME, VREMURI ŞI JUMĂTATE DE VREME” 19

7. „FIŢI DAR ÎNŢELEPŢI CA ŞERPII” 21

8. APA ŞI SÂNGELE 26

9. O PERSPECTIVĂ MISTICĂ
 1. CAPĂTUL UNUI FIR DE AUR

„Îţi dau capătul unui fir de aur;

Înfăşoară-l numai într-un ghem.
Te va duce la Porţile Raiului,
Tăiate în zidul Ierusalimului.”
Blake

În eseurile ce urmează am încercat să indic anumite căi de abordare a înţelegerii

Bibliei şi realizarea visurilor tale.
„Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai celor ce, prin credinţă şi îndelungă-răbdare,
moştenesc făgăduinţele.” Evrei 6:12
Mulţi dintre cei care se delectează cu vechile şi familiarele versete ale Scripturii se
descurajează când încearcă ei înşişi să citească Biblia aşa cum ar citi orice altă carte, fiindcă,
destul de justificabil, ei nu înţeleg că Biblia este scrisă în limbajul simbolismului.
Necunoscând că toate personajele sale sunt personificări ale legilor şi funcţiilor minţii, că
Biblia este psihologie şi nu istorie, ei îşi storc creierii o vreme şi apoi se dau bătuţi. Este mult
prea perplexantă. Pentru a înţelege semnificaţia imagisticii sale, cititorul Bibliei trebuie să fie
trezit imaginativ.
Potrivit scripturilor, adormim ca Adam şi ne trezim drept Hristos. Adică, dormim
colectiv şi ne trezim individual.
„Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi el a adormit.”
Facerea 2:21
Dacă Adam, ori omul generic, se află în somn adânc, atunci experienţele sale aşa cum
sunt consemnate în scripturi trebuie să fie un vis. Numai cel care e trezit îşi poate spune visul
şi numai el va înţelege simbolismul visurilor şi va putea interpreta visul.
„Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale
şi când ne tâlcuia Scripturile?” Luca 24:32
Biblia este o revelare a legilor şi funcţiilor Minţii, exprimată în limbajul acelui tărâm
crepuscular în care intrăm atunci când dormim. Fiindcă limbajul simbolic al acestui tărâm
crepuscular este acelaşi pentru toţi oamenii, exploratorii recenţi ai acestui tărâm – imaginaţia
omenească – îi spun „neconştient colectiv”.
Scopul acestei cărţi, totuşi, nu este acela de a-ţi da o definire completă a simbolurilor
biblice ori o interpretare exhaustivă a poveştilor ei. Tot ce nădăjduiesc să fi reuşit este să-ţi fi
indicat calea în care vei izbuti în realizarea dorinţelor tale. „Toate câte cereţi” [Marcu 11:24]
pot fi obţinute numai prin exerciţiul conştient şi voluntar al imaginaţiei cu respectarea
deplină a legilor Minţii. Undeva în tărâmul imaginaţiei se află o dispoziţie, un sentiment al
dorinţei împlinite care, de ar fi însuşite, ar însemna succes pentru tine. Acest tărâm, acest
Eden – imaginaţia ta – este mai vast decât crezi şi răsplăteşte căutarea. „Îţi dau capătul unui
fir de aur”; tu trebuie să-l aduni într-un ghem.
 2. CEI PATRU TARI

„Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul,

iar de acolo se împărţea în patru braţe.” Facerea 2:10
„Fiecare din fiinţele acestea avea patru feţe.” Iezechiel 10:14
„Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi, umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul
celui de al patrulea, ca faţa unuia dintre fiii zeilor.” Daniel 3:25
„Patru Tari sunt în fiece om.” Blake

„Cei Patru Tari” constituie identitatea omului, ori a lui Dumnezeu în om. Sunt „Patru
Tari” în fiecare om, dar aceşti „Patru Tari” nu sunt patru fiinţ e separate, separate una de
cealaltă aşa cum sunt degetele mâinii sale. „Cei Patru Tari” sunt patru aspecte diferite ale
minţii sale şi diferă una de cealaltă în funcţie şi caracter, fără a fi patru euri separate ce
locuiesc în trupul unui om.
„Cei Patru Tari” pot fi echivalaţi celor patru caractere iudaice ‫[ יהוה‬Iod, He, Vav, He,
de la dreapta la stânga] care formează numele mistic din patru litere al Puterii Creative
[„YHWH”, „IHVH”, „Iahveh” ori „Iehova”] din, şi combinând în sine, trecutul, prezentul
şi viitorul ca forme ale verbului „a fi”. Tetragrammatonul este venerat ca simbol al Puterii
Creative în om – EU SUNT – cele patru funcţii creative din om conlucrând la întruparea în
fenomene materiale a calităţilor latente din Sine.
Îi putem înţelege cel mai bine pe „Cei Patru Tari” comparându-i cu cele mai
importante patru personaje în realizarea unei piese de teatru.
„Întreaga lume e o scenă şi toţi bărbaţii şi femeile simpli actori. Îşi au ieşirile şi
intrările lor… şi fiecare om multe roluri are în timpul său” – [William Shakespeare,] Cum vă
place, Actul II, Scena VII
Producătorul, autorul, regizorul şi actorul sunt cele mai importante patru personaje în
realizarea unei piese. În piesa vieţii, funcţia producătorului este aceea de a sugera tema.
Face asta în forma unei dorinţe, precum, „Aş vrea să fi fost un om de succes”; „Aş
vrea să pot face o călătorie”; „Aş vrea să fiu căsătorit” şi aşa mai departe. Dar pentru a apărea
pe scena vieţii, aceste teme generale trebuie să fie cumva definite şi detaliate. Nu e suficient
să spui, „Vreau să fiu un om de succes” – asta e prea vag. De succes în ce? Cu toate acestea,
primul „Cel Tare” sugerează numai o temă.
Dramatizarea temei este lăsată în grija originalităţii celui de-al doilea „Tare”, autorul.
În dramatizarea temei, autorul scrie numai ultima scenă a piesei – dar scrie această scenă în
detaliu. Scena trebuie să înfăţişeze dorinţa împlinită. Construieşte mental, cât mai realistic
posibil, o scenă pe care ar experimenta-o dacă dorinţa i-ar fi împlinită. Când scena este
vizualizată clar, sarcina autorului este încheiată.
 Cel de-al treilea „Tare” din producerea piesei vieţii este regizorul. Sarcinile regizorului
sunt să aibă grijă ca actorul să rămână fidel scenariului şi să repete cu el iar şi iar până ce
jocul său devine autentic. Această funcţie poate fi asemănată unei atenţii controlate şi dirijată
conştient – o atenţie focalizată exclusiv asupra acţiunii care implică faptul că dorinţa este
deja realizată.
„Iar chipul celui de al patrulea [este] ca faţa unuia dintre fiii zeilor” – imaginaţia
omenească, actorul. Acest al patrulea „Tare” interpretează înlăuntrul lui, în imaginaţie,
acţiunea predeterminată care implică împlinirea dorinţei. Această funcţie nu vizualizează ori
observă acţiunea. Această funcţie pune de fapt piesa în scenă, şi o face iar şi iar până ce
dobândeşte dinamismul realităţii. Fără viziunea scenică a dorinţei împlinite, tema rămâne o
simplă temă şi rămâne veşnic adormită în uriaşele încăperi ale temelor nenăscute. Iar fără
cooperarea atenţiei, supusă viziunii dorinţei împlinite puse în scenă, viziunea nu va fi
percepută ca dobândind realitatea concretă.
„Cei Patru Tari” sunt cele patru sferturi ale sufletului omenesc. Cel dintâi este Regele
Domnului, cel care sugerează tema; al doilea este Slujbaşul Domnului, care transpune tema
într-o viziune scenică; al treilea este Omul Domnului, cel care a ascultat şi s -a supus viziunii
dorinţei împlinite şi cel care aduce imaginaţia rătăcitoare înapoi la cursul scenariului „de
şaptezeci ori câte şapte” [Matei 18:22]. „Chipul Celui de-al patrulea” este Domnul Însuşi,
Cel Care interpretează tema dramatizată pe scena minţii.
„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip,
n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” – Filipeni 2:5,6

Piesa vieţii este un efort comun al celor patru sferturi ale sufletului omenesc .
„Tot ce vedeţi, deși pare afară, e înlăuntru; în imaginația voastră, a cărei această lume a
morții îi este umbră numai” – Blake
Tot ce putem cuprinde este o construcţie vizuală concepută pentru a exprima o temă –
o temă care fusese pusă în scenă, repetată şi interpretată altundeva. Cele la care asistăm pe
scena lumii sunt numai construcţii optice născocite pentru a exprima temele care au fost puse
în scenă, repetate şi interpretate în imaginaţia oamenilor.
„Cei Patru Tari” constituie Identitatea omului, ori Dumnezeu în om: iar toate cele pe
care le contemplă omul, deşi par în afară, sunt numai umbre proiectate pe ecranul spaţiului –
construcţii optice născocite de către Identitate pentru a-i aduce la cunoştinţă efectele temei pe
care a închipuit-o, dramatizat-o, repetat-o şi interpretat-o înlăuntrul său.
„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii” [Romani 8:20] pentru ca el să devină
conştient de Identitate şi funcţiile sale, căci, prin conştienţa Identităţii sale şi a funcţiilor ei, el
poate făptui cu un scop; el poate avea un trecut auto-determinat. Fără conştienţă, el făptuieşte
neconştient şi strigă la un Dumnezeu concret să-l mântuiască de propria lui creaţie.
 „Până când, Doamne, voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul meu către Tine
din pricina silniciei, fără ca Tu să mă izbăveşti?” – Avacum 1:2
Când omul descoperă că viaţa este o piesă pe care el, el însuşi o scrie fie conştient fie
neconştient, va înceta cu judecarea oarbă, de-sine-chinuitoare, a altora. În schimb, el va
rescrie piesa pentru a o face conformă cu idealul său, căci el va realiza că toate schimbările
din piesă trebuie să rezulte din cooperarea „Celor Patru Tari” dinlăuntrul lui. Numai aceştia
pot altera scenariul şi realiza schimbarea.
Toţi bărbaţii şi femeile din lumea lui sunt simpli jucători şi sunt la fel de neputincioşi
în a-i schimba piesa precum sunt jucătorii de pe ecranul cinematografului neputincioşi în a
schimba imaginea. Schimbarea dorită trebuie să fie concepută, dramatizată, repetată şi
interpretată în cinematografele minţii sale. Când cea de-a patra funcţie, imaginaţia, şi-a
încheiat sarcina de a repeta versiunea revizuită a piesei până ce a devenit firească, atunci
cortina se va ridica de pe această lume atât de aparent solidă iar „Cei Patru Tari” vor proiecta
umbra piesei adevărate pe ecranul spaţiului. Bărbaţii şi femeile îşi vor juca automat rolurile
lor pentru a duce la realizarea temei dramatizate. Jucătorii, în virtutea partiturilor lor diferite
în piesa lumii, devin relevanţi temei dramatizate individual şi, fiind relevanţi, sunt atraşi în
piesa lui. Îşi vor juca rolurile lor crezând cu tărie în tot acest timp că ei înşişi au fost cei care
au iniţiat rolurile pe care le joacă. Şi fac asta pentru…

„Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine… Eu întru ei şi
Tu întru Mine.” – Ioan 17:21, 23
Sunt inclus în omenire. Suntem una. Cu toţii jucăm cele patru roluri ale
producătorului, autorului, regizorului şi actorului în drama vieţii. Unii dintre noi o fac
conştient, alţii neconştient. Este necesar să o facem conştient. Numai în acest fel putem fi
siguri de un final perfect la piesa noastră. Apoi vom înţelege de ce trebuie să devenim
conştienţi de cele patru funcţii ale Unuia Dumnezeu dinlăuntrul nostru, pentru a trăi
comuniunea cu Dumnezeu ca Fii ai Lui.
„Omul nu trebuie să rămână un om:
Ţinta lui mai înaltă ar trebui fi.
Căci Dumnezeu numai cu dumnezei
Acceptă a se însoţi.”
– Angelus Silesius

În ianuarie 1946, mi-am luat soţia şi fetiţa în Barbados, în Indiile Britanice de Vest,
pentru a petrece vacanţa. Neştiind că erau ceva dificultăţi în a obţine bilete de întoarcere, nu
am făcut rezervări înainte de a pleca din New York. Când am ajuns în Barbados, am
descoperit că erau numai două vase ce făceau legătura cu insulele, unul din Boston şi unul
din New York. Mi s-a spus că nu erau locuri libere pe nicicare dintre acestea până în
septembrie. Cum aveam angajamente în New York pentru prima săptămână din mai, ne-am
pus numele pe o lungă listă de aşteptare pentru cursa de aprilie.
 Câteva zile mai târziu a ancorat în port un vas din New York. L-am observat cu multă
atenţie şi am hotărât că acela era cel pe care îl vom lua. M-am întors la hotelul meu şi am
conceput o acţiune interioară pe care am face-o dacă am fi pe acel vas. M-am liniştit într-un
scaun confortabil din dormitor şi m-am cufundat în acţiunea imaginativă.
În Barbados luăm o şalupă ori o barcă până în largul portului când ne îmbarcăm pe un
vapor mare. Prima dată când am încercat, atenţia mea a luat-o pe coclauri de îndată ce am
urcat pe pasarela vaporului. Am readus-o asupra scopului şi am încercat iar şi iar. Nu pot
spune de câte ori am îndeplinit această acţiune în imaginaţia mea până ce am reuşit să păşesc
pe punte şi să privesc în urmă spre port cu sentimentul dulce-amar al plecării. Eram fericit că
mă întorceam la mine acasă în New York, dar nostalgic în luatul de rămas -bun cu insula,
familia şi prietenii. Îmi amintesc faptul că, într-una din încercările mele de a păşi pe pasarelă
cu sentimentul că navigam, am aţipit. După ce m-am trezit, mi-am văzut de activităţile mele
obişnuite de peste zi.
Dimineaţa următoare am primit un telefon de la compania navală, cerându-mi-se să
merg la agenţie şi să-mi ridic biletele pentru călătoria din aprilie. Am fost curios să aflu de ce
tocmai din Barbados s-a făcut o anulare şi de ce eu, din coada unei lungi liste de aşteptare,
eram cel care primea rezervarea, dar tot ce a putut să-mi spună agentul a fost că s-a primit de
dimineaţă o telegramă din New York care anunţa eliberarea a trei locuri. Nu eram primul pe
care îl sunase agentul, dar din motive pe care nu le putea explica, toţi cei pe care îi anunţase
au spus că acum aveau diverse inconveniente în a mai călători în cursa din aprilie. Ne-am
îmbarcat pe 20 aprilie şi am ajuns în New York în dimineaţa de 1 mai.
În producerea piesei mele – navigarea pe un vas ce mă aducea în New York până pe 1
mai – am jucat rolurile celor patru cele mai importante personaje. Ca producător, am hotărât
să navighez pe o anumită navă şi la o anumită dată. Jucând rolul autorului, am scris scenariul
– am vizualizat acţiunea lăuntrică ce se conforma celei exterioare în cazul în care dorinţa mi
se împlinea. Ca regizor, am repetat cu mine – actorul – acea acţiune imaginată de a urca pe
pasarelă până ce am simţit acea acţiune absolut firească.
Astea fiind făcute, evenimentele şi oamenii s-au aranjat repede pentru a se conforma,
în lumea exterioară, piesei pe care am închipuit-o şi pus-o în scenă în imaginaţia mea.
„Am văzut mistica viziune curgând
Şi trăind în oameni şi crânguri şi izvoare.
Până ce n-am mai putut distinge
Izvorul vieţii de propriile-mi visuri."
– George William Russell (AE)

Am povestit această experienţă unui aud itoriu de-ale mele din San Francisco şi o
doamnă a relatat apoi cum a folosit dumneaei neconştient aceeaşi tehnică, pe când era mult
mai tânără.
 Incidentul s-a petrecut în Ajunul Crăciunului. Se simţea foarte tristă şi obosită şi se
compătimea singură.
Tatăl său, pe care îl adora, a murit de curând. Nu numai că trebuia să înfrunte lipsa lui
în perioada Crăciunului, dar nevoile o forţaseră să renunţe la colegiul pe care şi-l planificase
şi să se angajeze. În acest Ajun ploios, mergea spre casă într-un tramvai prin San Diego.
Vagonul era scăldat în ciripitele vesele ale tinerilor ce se bucurau de sărbătoare. Ca să -şi
ascundă lacrimile de cei din jurul ei, s-a ridicat în picioare şi s-a dus în partea deschisă din
faţa vagonului, pentru a-şi amesteca lacrimile cu ploaia. Cu ochii închişi, şi ţinând strâns de
balustradă, iată ce şi-a spus în sinea ei: „Nu e sarea lacrimilor cea pe care o simt, ci sarea
brizei de mare. Acesta nu e San Diego, acesta e Pacificul de Sud şi călătoresc spre Golful
Samoa”. Şi privind în sus, în imaginaţia ei, a construit ceea ce îşi imagina ea că ar fi Crucea
Sudului. S-a pierdut în această contemplare într-atât de profund, încât toate cele din jurul ei
s-au estompat. Apoi, ajunsă la capăt de linie, a coborât şi a intrat în casă.
Două săptămâni mai târziu a primit vorbă de la un avocat din Chicago. Acesta o
anunţa că e în posesia unor acţiuni în valoare de trei mii de dolari pe numele ei. Cu câţiva ani
mai devreme, o mătuşă de-ale sale plecase în Europa şi lăsase instrucţiuni ca aceste valori să
i se înmâneze nepoatei sale în caz că nu se va mai întoarce în State.
Avocatul tocmai fusese înştiinţat de moartea mătuşii, iar acum îi executa instrucţiunile.
O lună mai târziu, fata naviga spre insulele Pacificului de Sud. Era noapte când au
intrat în Golful Samoa. Privind în jos, a putut distinge spuma albă „ca un os în gura
doamnei” pe măsură ce vasul răzbea printre valurile care-i aduceau sarea mării odată cu
vântul. Ofiţerul de gardă i-a spus, „Iată Crucea Sudului” şi, privind în sus, a văzut-o exact aşa
cum şi-o imaginase.
În anii ce au urmat, a avut multe ocazii să-şi folosească imaginaţia constructiv, dar
cum nu o făcuse niciodată conştient, nu şi-a dat seama că era o Lege în spatele tuturor
lucrurilor. Acum că înţelegea, şi ea îşi joacă în mod conştient cele patru roluri majore în
piesa zilnică a vieţii sale, producând scene de bine atât în folosul ei cât şi al altora.

„După ce au răstignit pe Iisus, ostaşii au luat hainele Lui şi le-au făcut patru părţi,
fiecărui ostaş câte o parte, şi cămaşa. Dar cămaşa era fără cusătură, de sus ţesută în
întregime.” – Ioan 19:23
 3. DARUL CREDINŢEI

„Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui,

Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat.” – Facerea 4:4, 5

Dacă cercetăm scripturile, ni se va descoperi un înţeles al citatului de mai sus cu mult

mai adânc decât cel oferit de o interpretare literală. Domnul e nimeni altul decât propria ta
conştienţă: „…Aşa să spui fiilor lui Israel: EU SUNT m-a trimis la voi!” – Ieşirea 3:14. „EU
SUNT” este auto-definirea Domnului.
Cain şi Abel, ca nepoţi ai Lui Dumnezeu, pot fi numai personificările celor două
funcţii distincte ale propriei tale conştienţe. Autorul este cu adevărat interesat în a arăta „Cele
două Stări opuse ale Sufletului omenesc” [William Blake, „Songs of Innocence and of
Experience”], şi a folosit doi fraţi pentru a reprezenta aceste stări.
Cei doi fraţi înfăţişează cele două perspective distincte asupra lumii, perspective pe
care le deţine fiecare om. Una este percepţia limitată a simţurilor, iar cealaltă este o viziune
imaginativă asupra lumii. Cain – prima perspectivă – este cel care capitulează pasiv în faţa
aparenţelor şi consimte vieţii pe baza lumii din afară: o perspectivă ce duce inevitabil la
tânjire mocnită ori la resemnare dezamăgită. Abel – cea de-a doua perspectivă – este viziunea
dorinţei împlinite, cea care înalţă omul deasupra evidenţei simţurilor spre acea stare de
uşurare în care el nu mai tânjeşte de dorinţă. Necunoaşterea celei de-a doua perspective ţine
sufletul în osânda flăcărilor. Cunoaşterea acestei a doua perspective dă aripile cu care se
zboară spre Ceruri, către dorinţa împlinită.
„Veniţi şi mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care Eu l-am amestecat cu
mirodenii. Părăsiţi neînţelepciunea, ca să rămâneţi cu viaţă [şi umblaţi pe calea cea dreaptă
a priceperii!].” Pildele lui Solomon 9:5,6
În Epistola către evrei, scriitorul ne spune că jertfa lui Abel era credinţa şi, afirmă
autorul, „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6.
„Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute…
Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut
din nimic cele ce se văd.” – Evrei 11:1, 3
Cain oferă evidenţa simţurilor pe care conştienţa, Domnul, o respinge, deoarece
acceptarea acestui dar drept tipar al viitorului ar însemna fixarea şi perpetuarea stării actuale
pe vecie. Suferinzii vor tot suferi, săracii vor tot sărăci, hoţii vor tot jefui, ucigaşii vor
continua să ucidă şi aşa mai departe, fără speranţa mântuirii.
Domnul, ori conştienţa, nu ţine seama de atari folosiri pasive ale imaginaţiei – darurile
lui Cain. El se înfruptă cu darul lui Abel, exerciţiul activ, voluntar, pasional al imaginaţiei în
numele omului, pentru el şi pentru ceilalţi.

„Cel slab să zică: ‚Eu sunt viteaz!’” – Ioil 3:10

 Fie ca omul să nu ţină seama de aparenţe şi să se declare pe sine a fi cel care vrea să
fie. Fie ca el să-şi imagineze frumuseţe acolo unde simţurile lui indică scrum, bucurie acolo
unde ele declară doliu, bogăţii acolo unde ele poartă mărturia sărăciei [aprox., Isaia 61:3].
Numai printr-o asemenea folosire activă, voluntară a imaginaţiei, poate fi omul înălţat şi
Edenul refăcut. Idealul aşteaptă întotdeauna să fie întrupat, dar de nu oferim noi înşine
idealul Domnului, conştienţei noastre, acesta nu se poate naşte. Domnul Îşi vrea mielul
credinţei zilnic, pentru a modela întreaga lume în armonie cu visele noastre.
„Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain” – Evrei 11:4.
Credinţa sacrifică faptul aparent pentru adevărul neaparent. Credinţa ţine strâns de
adevărul fundamental potrivit căruia, prin intermediul unei asumpţii, stările invizibile devin
fapte vizibile.
„Căci ce e credinţa, dacă nu a crede cele pe care nu le vezi?” – Sf. Augustin
Chiar de curând am avut şansa de a observa rezultatele minunate ale cuiva care a avut
devoţiunea de a crede ceea ce nu vedea.
O tânără femeie mi-a cerut să mă întâlnesc cu sora şi cu nepotul ei în vârstă de trei
anişori. Acesta era un băieţel frumos şi sănătos, cu ochi limpezi şi albaştri ca cerul şi o piele
fără prihană, excepţional de fină. Apoi ea mi-a spus povestea lor.
La naştere, băiatul era perfect în toate privinţele, cu excepţia unui semn din naştere
mare şi urât ce îi acoperea o parte a feţei. Doctorul lor i-a anunţat că nu se putea face nimic în
privinţa acestui tip de cicatrice. Consultarea multor alţi specialişti au confirmat numai acest
diagnostic. Auzind verdictul, mătuşica s-a hotărât să-şi pună la încercare credinţa – aceea
potrivit căreia, o asumpţie, deşi negată de evidenţa simţurilor, dacă se persistă în ea, se va
întări în fapt. Ori de câte ori se gândea la nepoţelul ei, ceea ce se întâmpla frecvent, vedea, în
imaginaţia ei, un bebeluş de opt luni cu o faţă perfectă – fără nicio urmă de cicatrice. Şi asta
nu era uşor, dar ea ştia că, în acest caz, acesta era darul lui Abel plăcut Domnului. A persistat
în credinţa ei – credea ceea ce nu era posibil de văzut. Rezultatul a fost că şi-a vizitat sora la
celebrarea celor opt luni de la naşterea copilului şi l-a găsit pe acesta cu pielea perfectă,
nepătată, fără vreo urmă a semnului din naştere.

„Noroc! Coincidenţă!” – strigă Cain. Nu. Abel ştie că acestea sunt etichete puse pe
lucrările credinţei de cei fără de credinţă.
„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” – 2 Corinteni 5:7.

Când raţiunea şi realităţile vieţii se opun ideii pe care vrei să o realizezi iar tu accepţi
evidenţa simţurilor tale şi dictatele raţiunii ca fiind adevăruri, ai adus Domnului – conştienţei
tale – jertfa lui Cain. E clar că ofrandele astea nu Îi sunt pe plac.
Viaţa pe pământ este un teren de pregătire pentru facerea de imagini. Dacă foloseşti
numai tiparele pe care le dictează simţurile, nu va fi nicio schimbare în viaţa ta. Eşti aici
pentru a trăi o viaţă cât mai abundentă, deci trebuie să foloseşti tiparele invizibile ale
imaginaţiei şi să faci din rezultate şi împliniri testul crucial al puterii tale de a crea.
 Numai pe măsură ce îţi însuşeşti sentimentul dorinţei împlinite şi persişti în asta,
ofrandele tale sunt darul care mulţumeşte.
„Când cu darul lui Cain mă voi fi gătit,
Atunci dorinţa îmi voi fi îndeplinit.”

Prorocul Maleahi se plânge că omul L-a jecmănit pe Dumnezeu:

„Dar voi ziceţi: ‚Cum Te-am înşelat?’ – Cu zeciuiala şi cu pârga!” – Maleahi 3:8
Faptele bazate pe raţiune şi evidenţa simţurilor care se opun ideii ce caută exprimare te
jecmănesc de credinţa în realitatea stării invizibile. Dar „credinţa este dovedirea lucrurilor
celor nevăzute” [Evrei 11:1], şi, prin ea, „[Dumnezeu] cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”
[„ca şi când ar fi”, cf. textului în l. engleză]” – Romani 4:17. Cheamă lucrul nevăzut;
asumă-ţi sentimentul dorinţei tale împlinite.
„‚…şi să fie merinde în casa Mea şi puneţi-Mă şi pe Mine la încercare’, zice Domnul
Savaot, ‚şi veţi vedea că voi deschide, la dorinţa voastră, stăvilarele cerului şi voi vărsa din
belşug binecuvântarea, spre binele vostru.” – Maleahi 3:10
Iată povestea unui cuplu din Sacramento, California, soţ şi soţie care au refuzat să
accepte evidenţa simţurilor lor, care au refuzat să fie jecmăniţi, în ciuda pierderii aparente.
Soţia dăduse soţului ei un foarte valoros ceas de mână. Cadoul îşi dublase valoarea datorită
sentimentului pe care l-a ataşat de acesta. Aveau un mic ritual în jurul lui. În fiecare seară îl
scotea şi i-l dădea ei pentru a-l aşeza într-o cutiuţă anume pe birou. În fiecare dimineaţă ea
lua ceasul şi i-l dădea lui să şi-l pună din nou.
Într-o dimineaţă, ceasul nu mai era. Ambii şi-au amintit jucându-şi rolurile obişnuite în
seara de dinainte, aşadar ceasul nu fusese pierdut ori pus altundeva, ci furat. Acolo şi atunci,
au stabilit că nu vor accepta faptul că nu mai era. Şi-au spus unul altuia, „Aceasta este o
şansă de a practica ceea ce credem”. Au hotărât că, în imaginaţia lor, îşi vor continua ritualul
obişnuit ca şi când ceasul era de fapt acolo. În imaginaţia lui, soţul şi-l scotea în fiecare seară
şi îl dădea soţiei sale, iar aceasta, în imaginaţia ei, lua ceasul şi îl punea cu grijă deoparte. În
fiecare dimineaţă ea scotea ceasul din cutiuţă şi îl înapoia soţului său, care şi-l punea pe
mână. Au făcut asta cu credinţă timp de două săptămâni.
După veghea lor de paisprezece zile, un bărbat a intrat în singurul magazin de bijuterii
din Sacramento, iar aici ceasul a fost recunoscut. Pe când întindea o piatră preţioasă pentru
estimare, proprietarul a observat ceasul pe care acesta îl purta la mână. Sub pretextul nevoii
unei cercetări mai amănunţite asupra pietrei, a intrat într-un birou alăturat şi a chemat poliţia.
După ce poliţiştii l-au arestat pe bărbat, au găsit în apartamentul lui bijuterii furate în valoare
de peste zece mii de dolari. Umblând „prin credinţă, nu prin vedere” [2 Corinteni 5:7], acest
cuplu şi-a îndeplinit dorinţa – găsirea ceasului – ajutându-i prin asta şi pe alţii să-şi
recupereze ceea ce părea pierdut pentru totdeauna.
„Dacă cineva înaintează încrezător în direcţia visului său şi încearcă să trăiască viaţa
pe care şi-a imaginat-o, se va întâlni cu un succes neaşteptat la ceasul acela.” – Thoreau
 4. SCARA FIINŢEI

„Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui
Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării…”
– Facerea 28:12, 13

„În vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă” [Iov 33:15] peste Iacov, ochiul
lui interior se deschide iar el vede lumea ca o serie de niveluri ascendente şi descendente ale
conştienţei. Iată o revelaţie a celei mai profunde înţelegeri a misterelor lumii. Iacov vede o
scară verticală de valori ascendente şi descendente – stările de conştienţă. Asta dă înţeles
tuturor celor din lumea exterioară, căci fără o asemenea scară a valorilor nu ar exista sens în
viaţă.
În fiecare clipă în timp, omul stă pe scara veşnică a înţelesului. Nu există obiect sau
întâmplare care a avut loc vreodată, ori care are loc acum, fără o anumită semnificaţie.
Semnificaţia unui obiect sau eveniment pentru individ este un indicator precis al nivelului
său de conştienţă.
Ia cartea asta, de exemplu. La un nivel de conştienţă, este un obiect în spaţiu.
La un nivel mai înalt, este o înşiruire de litere pe hârtie, aranjate după anumite reguli.
La un nivel şi mai înalt, este o exprimare plină de semnificaţii.
Privind din afară, vezi mai întâi cartea, dar, de fapt, semnificaţia primează. Ocupă un
grad mai înalt de sens decât aranjamentul de litere pe hârtie sau cartea ca obiect în spaţiu.
Înţelesul a determinat aranjamentul de litere; aranjamentul literelor doar exprimă înţelesul.
Înţelesul este invizibil şi deasupra nivelului aranjamentului literelor. De nu era niciun înţeles
ce se voia exprimat, nici o carte nu s-ar fi scris şi publicat vreodată.
„Apoi S-a arătat Domnul în capul scării.”
Domnul şi înţelesul sunt una – Creatorul, cauza fenomenelor vieţii.
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” –
Ioan 1:1
La început era gândul, intenţia – sensul – şi gândul era la gânditor, şi gânditorul era
gândul. Obiectele şi evenimentele din timp şi spaţiu ocupă un nivel inferior de semnificaţie
nivelului semnificaţiei care le-a produs. Toate lucrurile s-au făcut prin semnificaţie, şi fără
acest sens nimic nu s-a făcut din cele care s-au făcut [Ioan 1:3]. Faptul că toate cele văzute
pot fi considerate efecte, pe un nivel inferior de semnificaţie, ale ce lor nevăzute, dintr-un
ordin superior de semnificaţie, este extrem de important de înţeles.
 Modul nostru obişnuit de acţiune este de a încerca să explicăm nivelurile mai înalte ale
semnificaţiei – de ce se întâmplă lucrurile, în termenii celor inferioare – ce şi cum se
întâmplă. De exemplu, să luăm un accident real şi să încercăm să-l explicăm.
Cei mai mulţi dintre noi trăim la nivelul „ce s-a întâmplat” – accidentul a fost un
eveniment în spaţiu – un automobil a lovit un altul şi practic l-a făcut zob. Unii dintre noi
trăim pe nivelul superior „cum s-a întâmplat” accidentul – era o noapte ploioasă, şoselele
erau umede şi cea de-a doua maşină a alunecat în prima.
Mai rar, unii dintre noi ajung la cel mai înalt nivel, cel cauzal, „de ce s-a întâmplat” un
asemenea accident. Apoi devenim conştienţi de invizibil, starea de conştienţă care produce
evenimentul vizibil.

În acest caz, maşina avariată era condusă de o văduvă care, deşi simţea că nu şi-ar
putea permite, dorea intens să-şi schimbe mediul de viaţă. Auzind că, prin folosirea corectă a
imaginaţiei, ar putea face şi ar putea fi orice dorea să fie, văduva cu pricina se imaginase ca
trăind în oraşul în care ar fi vrut să trăiască. Aşadar, a adus asupra sa un eveniment care
aparent era o pierdere, dar suma de bani pe care i-a plătit-o compania de asigurări i-a permis
să facă schimbarea dorită în viaţa ei.
Când vedem acest „de ce” din spatele accidentului aparent, starea de conştienţă care a
produs accidentul, suntem conduşi spre concluzia că nu există accidente. Totul în viaţă are un
sens invizibil.
Cel care aude de un accident, cel care ştie „cum” s-a întâmplat şi cel care cunoaşte „de
ce” s-a întâmplat sunt pe trei niveluri de conştiinţă în raport cu acel accident. Pe scara
ascendentă, fiecare nivel superior ne duce cu o treaptă mai aproape de adevărul accidentului.
Ar trebui să ne străduim constant să ne ridicăm spre niveluri mai înalte de înţelegere,
înţelegere care este mereu invizibilă şi deasupra evenimentului fizic. Dar, ţine minte,
semnificaţia sau cauza fenomenelor vieţii poate fi găsită numai înlăuntrul conştienţei omului.
Omul e atât de captivat de partea vizibilă a piesei vieţii – partea cu „ce” şi „cum” s-a
întâmplat – încât numai arar se ridică spre partea invizibilă a „de ce” s-a întâmplat. El refuză
să accepte avertismentul prorocului, potrivit căruia:
„Lucrurile care se văd s-au făcut din lucruri care nu se văd”, Evrei 11:3.
Descrierile lui ale „ce” s-a întâmplat şi „cum” s-a întâmplat sunt corecte, potrivit
nivelului lui corespondent de gândire, dar când întreabă „de ce” s-a întâmplat, toată
explicaţia fizică se destramă şi el este silit să caute „de ce”-ul, sau înţelesul evenimentului, la
nivelul invizibil şi mai înalt. Analiza mecanică a evenimentelor ţine numai de relaţia externă
a lucrurilor. Un astfel de curs nu va atinge niciodată nivelul unde se află secretul lui „de ce s-
a întâmplat”. Omul trebuie să recunoască faptul că părţile mai joase şi vizibile decurg dintr-
un nivel invizibil şi mai înalt de înţelegere.
 Intuiţia e necesară pentru a mă ridica la nivelul înţelegerii – la nivelul lui „de ce s-au
întâmplat lucrurile”. E de urmat îndemnul prorocului evreu din vechime şi „să-mi ridic ochii
mei la munţi [de unde va veni ajutorul meu”, Psalm 120/121:1] înlăuntrul meu, pentru a
observa ce se petrece acolo. Să văd ce idei am acceptat ca fiind adevărate, căror stări am
consimţit, căror vise, căror dorinţe – şi, mai presus de toate, căror intenţii.
De pe aceşti „munţi” vin toate lucrurile pentru a-mi dezvălui statura – înălţimea – pe
scara verticală a semnificaţiei.
Dacă îmi ridic ochii la „Tine cel din mine, Cel ce lucrezi de după voal” [Omar
Khayyám, „The Rubáiyát”], voi vedea semnificaţia fenomenelor vieţii.
Evenimentele apar pe ecranul spaţiului pentru a exprima nivelurile diferite ale
conştienţei omului. O schimbare la nivelul conştienţei sale duce automat la o schimbare a
fenomenelor vieţii lui. A încerca să schimbi condiţiile înainte de a schimba nivelul de
conştienţă din care acestea au izvorât înseamnă a te chinui în zadar. Omul mântuieşte,
răscumpără lumea pe măsură ce se înalţă pe scara verticală a înţelegerii.
Am văzut, în analogia cărţii, că pe măsură ce conştienţa s-a ridicat la nivelul la care
omul a putut vedea înţelesul exprimat prin aranjarea literelor, acest înţeles a inclus
cunoaşterea că literele au fost aranjate potrivit anumitor reguli, iar o astfel de aranjare, odată
aşezată laolaltă pe hârtie, a format o carte. Ceea ce este adevărat despre carte este adevărat
pentru fiecare eveniment din lume.
„Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot muntele Meu cel sfânt! Că tot
pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de
ape!” – Isaia 11:9.
Nimic nu e de lepădat – totul e de răscumpărat. Vieţile noastre, urcând scara verticală a
înţelegerii spre o mereu crescândă conştientizare – o conştienţă a lucrurilor de o mai mare
semnificaţie – sunt procesul prin care este produsă această răscumpărare sau mântuire. Aşa
cum omul aranjează literele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii pentru a expr ima înţelesuri,
în acelaşi fel viaţa aranjează împrejurări, condiţii şi evenimente pentru a exprima sensurile
nevăzute sau atitudinile oamenilor.
Nimic nu e lipsit de semnificaţie.
Dar omul, necunoscând nivelul mai înalt al înţelesului lăuntric, priveşte asupra
panoramei mişcătoare de evenimente şi nu vede vreun sens al vieţii. Dar mereu există un
nivel de înţelesuri ce determină evenimentele şi relaţia lor esenţială cu vieţile noastre.
Iată o povestire care ne va îngădui să cuprindem binele în lucruri aparent rele; să ne
abţinem judecata şi să acţionăm corect în mijlocul problemelor nerezolvate.
Cu câţiva ani în urmă, întreaga naţiune a fost şocată de o nedreptate aparentă ce s -a
produs în mijlocul nostru. Povestea a fost îndelung reluată de radio, televiziune şi presa
scrisă. Poate că-ţi aminteşti incidentul.
 Trupul unui tânăr soldat american căzut în Coreea a fost expediat acasă pentru
înmormântare. Chiar înainte de ceremonie, văduvei acestuia i s-a pus o întrebare de rutină:
Fusese soţul ei un om de culoare albă? Când ea a răspuns că fusese un indian, i s-a refuzat
înmormântarea.
Refuzul se făcuse potrivit legilor acelei comunităţi, dar a stârnit furia întregii ţări. Ne-
am simţit mâniaţi din cauza faptului că i se putea refuza cuiva care fusese ucis pentru patrie
să fie înmormântat în ţara pentru care căzuse la datorie.
Povestea a intrat în atenţia preşedintelui Statelor Unite, acesta oferind funeralii cu toate
onorurile militare în Cimitirul Naţional din Arlington. După ceremonie, văduva a declarat
reporterilor că soţul său visase dintotdeauna să moară ca un erou şi să aibă parte de
solemnităţile rezervate eroilor, deci tocmai onoruri militare.
Când, aici în America, trebuie să explicăm de ce oameni progresişti, inteligenţi ca noi,
nu numai că legiferăm dar şi susţinem asemenea legi în măreaţa noastră ţară a celor liberi şi
viteji, suntem puşi la o grea încercare. Ca observatori, văzuserăm numai „ce” şi „cum” s -a
întâmplat. Nu am reuşit să vedem „de ce” s-a întâmplat.
Acea înmormântare trebuia să fie refuzată, tocmai pentru ca flăcăului să-i fie realizat
visul. Am încercat să explicăm tragedia în termenii inferiori ai nivelului lui „cum” s -a
întâmplat, explicaţie care nu a putut satisface pe cel care întrebase „de ce” s -a întâmplat.
Adevăratul răspuns, văzut de la nivelul înţelegerii superioare, ar fi într-atât de diferit
de modul nostru de gândire obişnuit încât l-am respinge imediat. Adevărul este că stările
viitoare sunt cauzele faptelor prezente – tânărul indian visând o moarte eroică, urmată de
onoruri militare, a fost precum Lady Macbeth, transportat „dincolo de acest prezent
ignorant”, şi a putut „simţi acum întregul viitor într-o clipită”.

„…şi [prin credinţă] grăieşte şi azi, deşi a murit” – Evrei 11:4.

 5. JOCUL VIEŢII

„Pot mai uşor să învăţ pe douăzeci ce e bine să facă decât să fiu unul din cei douăzeci
şi să-mi urmez propriile mele învăţături” [William Shakespeare, „Neguţătorul din Veneţia”]

Odată eliberat prin această confesiune, acum te voi învăţa cum să joci jocul vieţii.
Viaţa e un joc şi, ca toate jocurile, are scopuri şi reguli.
În micile jocuri pe care le născocesc oamenii, cum ar fi crichetul, tenisul, baseball-ul,
fotbalul şi aşa mai departe, regulile pot fi schimbate din când în când. După ce se convine
asupra regulilor, omul trebuie să înveţe noile reguli şi să joace jocul în limitele regulilor noi.
Dar în jocul vieţii, regulile nu pot fi schimbate sau încălcate. Numai în cadrul legilor
sale universale şi eterne fixe se poate juca jocul.
Jocul vieţii se joacă pe terenul minţii. Jucând un joc, primul lucru pe care îl întrebăm
este „Care e scopul lui”, iar al doilea, „Care sunt regulile după care jucăm”.
În jocul vieţii, scopul principal vizează sporirea conştiinţei – o conştiinţă a lucrurilor
de o mai mare semnificaţie, iar al doilea scop ţine de atingerea obiectivelor noastre, de
realizarea dorinţelor noastre.
În privinţa dorinţelor, regulile ţin doar de indicarea mijlocului prin care ar trebui să le
realizăm, dar dorinţele în sine trebuie să fie numai problema individului. Regulile ce
guvernează jocul vieţii sunt simple, dar îţi ia o viaţă să le practici cu înţelepciune. Iată una
dintre reguli:
„După cum gândit-a omul în inima lui, aşa e el” – Proverbe/Pildele lui Solomon 23:7.
Se consideră în general că gândirea este o funcţie complet slobodă, liberă, fără nicio
regulă care să o constrângă. Dar nu acela e adevărul. Gândirea se mişcă prin propriul său
proces printr-un teritoriu limitat, cu direcţii şi tipare precise.
„Gândirea urmează calea deschisă în propriile dialoguri interioare.”
Noi toţi ne putem realiza obiectivele prin folosirea înţeleaptă a minţii şi vorbirii. Cei
mai mulţi nu suntem defel conştienţi de activitatea mentală care se derulează înlăuntrul
nostru. Dar pentru a juca jocul vieţii cu succes, trebuie să devenim conştienţi de fiecare
activitate mentală a noastră, căci această activitate, în forma dialogurilor interioare, este
cauza fenomenelor exterioare ale vieţii noastre.
„…pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” – Matei
12:36, 37.
Legea Cuvântului nu poate fi „zdrobită”.
„…Nu I se va zdrobi nici un os” – Ioan 19:36.
 Legea Cuvântului nu trece niciodată cu vederea un cuvânt lăuntric, nici nu face nici cel
mai mic rabat din cauza ignoranţei noastre în ceea ce o priveşte. Modelează viaţa în jurul
nostru aşa cum, prin conversaţiile noastre interioare, ne modelăm viaţa înlăuntrul nostru.
Asta se produce pentru a ne arăta poziţia pe terenul de joc al vieţii. Nu există adversar în
jocul vieţii; există numai scopul.
Nu cu mult timp în urmă, discutam despre acestea cu un om de afaceri de succes şi
totodată un filantrop. Mi-a spus o poveste interesantă despre el.
A zis, „Ştii, Neville, am aflat prima dată despre scopuri în viaţă pe când aveam
paisprezece ani, şi s-a întâmplat pe terenul de sport al şcolii. Eram bun pe pistă şi aveam o zi
bună, dar mai era o cursă de alergat şi un competitor de temut. Eram hotărât să-l întrec. L-am
întrecut, ce-i drept, dar, pe când eram cu ochii pe el, un al treilea băiat, pe care nu-l
consideram nicidecum pe măsura noastră, a câştigat cursa. Acea experienţă m-a învăţat o
lecţie pe care am tot folosit-o de-a lungul vieţii. Când oamenii mă întreabă în legătură cu
succesul meu, trebuie să le spun că se datorează faptului că nu am făcut din ‚a face bani’ un
scop: scopul meu este folosirea chibzuită, productivă, a banilor”.
Dialogurile interioare ale acestui om pleacă de la premisa că el deja are bani –
preocuparea lui constantă este cum îi foloseşte. Conversaţiile lăuntrice ale omului ce se
chinuieşte să obţină bani nu demonstrează decât lipsa banilor. În necunoaşterea lui
referitoare la puterea cuvântului, el construieşte obstacole în calea realizării scopului său; el
îşi ţine ochiul aţintit pe competiţie, nu pe scopul în sine.
„Soarta, dragă Brutus, nu se află în stele, ci în noi înşine, şi nouă ne supunem” –
[William Shakespeare,] Iulius Cezar: Act I, Scena II.
După cum „veacurile [„lumile”, în l. engleză] s-au întemeiat prin Cuvântul lui
Dumnezeu” [Evrei 11:3], aşa şi noi, ca „următori [„imitatori”, în l. engleză] ai lui
Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi” [Efeseni 5:1] creăm condiţiile şi împrejurările vieţilor noastre
prin atotputernicele noastre cuvinte lăuntrice.
Fără practică, nici cele mai profunde cunoştinţe despre joc nu ar produce
rezultatele dorite.
„[Drept aceea,] cine ştie să facă ce e bine” – adică ştie regulile – „şi nu face, păcat
are” [Iacov 4:17]. Cu alte cuvinte, el va rata ţinta şi nu va reuşi să-şi realizeze scopul.
În parabola talanţilor [Matei 25:14-30], condamnarea de către stăpân a slugii care nu
şi-a folosit darul este clară, fără umbră de îndoială, iar atunci când descoperim una dintre
regulile jocului vieţii, riscăm să eşuăm nefolosind-o. Talantul nefolosit, ca şi mădularul
nesupus activităţii fizice, se moleşeşte şi într-un final se atrofiază. Trebuie să fim „împlinitori
ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, [amăgindu-ne pe noi înşine”, Iacov 1:22]. Din
moment ce gândirea urmează cursul trasat de conversaţiile noastre lăuntrice, nu numai că
putem vedea încotro o luăm pe terenul de joc al vieţii prin simpla lor observare, dar putem şi
determina unde vom ajunge controlând şi dirijându-ne dialogurile acestea interioare.
 Ce ai crede şi ce ai spune şi ce ai face dacă deja ai fi cel care vrei să fii? Începe să
gândeşti şi să vorbeşti şi să faci exact asta lăuntric. Ţi se spune că „dar este un Dumnezeu în
Ceruri, Care descoperă tainele” [Daniel 2:28], iar tu trebuie întotdeauna să-ţi aminteşti că
Cerurile sunt înlăuntrul tău [Luca 17:21]; şi pentru a-ţi face cât se poate de limpede Cine este
Dumnezeu, unde este El şi care sunt secretele Lui, Daniel continuă, „Iată care este visul şi
vedenia pe care le-ai avut” [idem]. Acestea revelează cărările de care eşti legat şi indică
direcţia spre care mergi.
Iată ce a făcut o femeie pentru a întoarce cursul de care era nefericit legată în direcţia
spre care voia să se îndrepte. Timp de doi ani, se ţinuse înstrăinată de cei trei oameni pe care
îi iubea cel mai mult. Avusese o ceartă cu nora ei, care a izgonit-o de acasă. Pe parcursul
acelor doi ani, nu-şi văzuse şi nu mai auzise nimic de fiul, nora şi nepoţelul ei, deşi îi
trimisese acestuia din urmă multe cadouri în tot acest timp. De fiecare dată când se gândea la
familia ei, şi asta se întâmpla zilnic, purta o conversaţie mentală cu nora ei, învinovăţind -o
pentru cearta de demult şi acuzând-o pentru egoismul de care dăduse dovadă.
Ascultând într-o seară una din conferinţele mele – era chiar despre acest joc al vieţii şi
cum să-l joci – şi-a dat brusc seama că ea însăşi era cauza tăcerii prelungite şi că ea şi numai
ea trebuia să facă ceva în privinţa asta. Recunoscând că scopul său era reclădirea bunelor-
relaţii, şi-a trasat sarcina de a-şi schimba complet conversaţiile lăuntrice.
Chiar în acea seară, în imaginaţia ei, a ticluit două scrisori pline de iubire şi
sensibilitate care i-ar fi fost scrise ei, una de către noră şi cealaltă de către nepoţel. În
imaginaţia ei, le-a citit iar şi iar, până ce a adormit în fericitul sentiment de a fi primit
scrisorile. A repetat acest act imaginar timp de opt seri la rând. În dimineaţa celei de-a noua,
a primit un plic ce conţinea două scrisori, una de la noră şi cealaltă de la nepot. Erau scrisori
drăgăstoase, emoţionale, prin care era invitată să-i viziteze – aproape cópii fidele ale celor pe
care le născocise în mintea ei. Folosindu-şi imaginaţia conştient şi cu iubire, a schimbat
cursul de care fusese legată în direcţia spre care voia să se îndrepte – spre o reunire fericită
de familie.
O schimbare de atitudine este o schimbare de poziţie pe terenul de joc al vieţii. Jocul
vieţii nu se desfăşoară acolo, afară, în ceea ce se cheamă spaţiu şi timp; mutările adevărate în
jocul vieţii au loc înlăuntru, pe terenul de joc al minţii.

„Pierzându-ţi sufletul, sufletul tău

Pentru a-l găsi din nou;
Strunindu-ţi înspre destinaţie
A ta minte răzleață.”
– Laurence Housman
 6. „O VREME, VREMURI ŞI JUMĂTATE DE VREME”

„Şi unul a zis celui ce era îmbrăcat în veşminte de in şi stătea deasupra apelor fluviului: ‚Pe
când se vor sfârşi aceste fapte minunate?’
Şi am ascultat pe bărbatul cel îmbrăcat în veşminte de in care stătea deasupra apelor fluviului
şi el şi-a ridicat dreapta şi stânga lui către ceruri şi a jurat pe Cel ce este viu în veci: ‚Va mai
ţine o vreme; vremuri şi jumătate de vreme, iar când se va isprăvi de sfărâmat puterea
poporului celui sfânt, atunc i vor lua sfârşit toate acestea’”. – Daniel 12:6, 7

La una dintre conferenţierile mele ţinută în Los Angeles asupra subiectului înţelesului
ascuns din spatele poveştilor Bibliei, cineva mi-a cerut să interpretez citatul de mai sus din
cartea lui Daniel. După ce am mărturisit că nu cunoşteam semnificaţia acelui pasaj anume, o
doamnă din auditoriu şi-a spus, „Dacă mintea se poartă în concordanţă cu asumpţia de la care
a plecat, atunci voi afla adevăratul răspuns la acea întrebare şi i-l voi spune lui Neville”.
Şi iată ce mi-a spus.
„Seara trecută s-a pus întrebarea, ‚Care e sensul expresiei ‹o vreme; vremuri şi
jumătate de vreme›, aşa cum apare în Daniel 12:7?’. Înainte de a mă culca, mi-am spus,
‚Trebuie că există un răspuns la această întrebare, aşa că îmi voi asuma faptul că îl cunosc şi,
în timp ce voi dormi, mai-marele meu Sine va găsi răspunsul şi-l va revela mai-micului meu
Sine în vis ori într-o viziune’”.
„Pe la cinci-dimineaţă m-am trezit. Era prea devreme pentru a mă ridica, aşa că,
rămânând în pat, m-am cufundat rapid în acea stare semi-visătoare dintre trezie şi somn, iar
în acea stare, mi s-a înfăţişat în minte imaginea unei femei bătrâne. Stătea într-un balansoar
şi se legăna înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. Apoi, o voce care semăna cu a ta, mi-a spus,
‚Fă-o iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul realităţii’”.
„Am sărit din pat şi am recitit cel de-al doisprezecelea capitol din Daniel, şi iată
răspunsul intuitiv pe care l-am primit. Luând al şaselea şi al şaptelea verset, căci la acestea se
referea întrebarea de aseară, am considerat că, dacă veşmintele cu care sunt îmbrăcate
personajele biblice corespund nivelului lor de conştienţă, aşa cum propovăduieşti tu, atunci
cele de in trebuie că reprezintă într-adevăr un nivel foarte înalt de conştienţă, căci ‚cel ce era
îmbrăcat în veşminte de in’ stătea ‚deasupra apelor fluviului’ şi dacă, aşa cum spui tu, apa
simbolizează un nivel înalt de adevăr psihologic, atunci cel ce ar putea merge pe apă trebuie
cu adevărat să reprezinte o stare slăvită de conştienţă. Am simţit aşadar că ceea ce avea de
spus era într-adevăr de foarte mare importanţă. Acum, întrebarea pusă lui era, ‚Pe când se vor
sfârşi aceste fapte minunate?’ – iar răspunsul său a fost, ‚o vreme; vremuri şi jumătate de
vreme’. Amintindu-mi viziunea bătrânei ce se legăna înainte şi înapoi, precum şi vocea ta
spunându-mi ‚Fă-o iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul realităţii’, şi amintindu-mi
că viziunea şi îndemnul tău au venit ca urmare asumpţiei mele că ştiam răspunsul, am simţit
intuitiv că întrebarea pusă ‚celui îmbrăcat în veşminte de in’ însemna cât timp va fi necesar
pentru ca minunatele mele vise să devină realitate”.
 „Iar răspunsul lui este, ‚Fă-o iar şi iar şi iar, până ce dobândeşte dinamismul realităţii’.
‚O vreme’ înseamnă să interpretăm actul imaginar care implică împlinirea dorinţei; ‚vremuri’
înseamnă să repetăm actul iar şi iar, pe când ‚jumătate de vreme’ înseamnă momentul aţipirii
în timp ce interpretăm actul imaginar, căci un asemenea moment survine de obicei înainte ca
actul pre-determinat să se încheie şi, astfel, poate fi numit o jumătate, sau o bucată de timp –
de vreme”.
Revelarea unei atât de lăuntrice înţelegeri a Scripturilor prin simpla asumpţie că ştia
răspunsul a fost o minunată experienţă pentru această femeie. Totuşi, pentru a cunoaşte
adevăratul înţeles al expresiei ‚o vreme; vremuri şi jumătate de vreme’, ea trebuie să aplic e
această înţelegere în viaţa ei de zi cu zi. Nu suntem niciodată neştiutori în faţa unei ocazii de
a verifica această înţelegere, fie pentru noi, fie pentru alţii.

Cu câţiva ani în urmă, o văduvă ce locuia în acelaşi complex de apartamente ca şi noi a

venit să mă consulte în privinţa pisoiului său. Motanul era companionul ei permanent şi îi era
tare drag. Acesta avea, însă, deja opt ani, era bolnav şi se afla într-o mare suferinţă. Nu
mâncase de câteva zile şi nu voia să se mişte de sub patul ei. Doi veterinari văzuseră pisoiul
şi îi spuseseră că nu mai putea fi tratat, trebuind să fie eutanasiat imediat. Eu i-am sugerat ca
în acea seară, înainte de a adormi, să creeze în imaginaţia ei o acţiune oarecare ce ar indica
faptul că motanul era în starea lui sănătoasă de dinainte. Am sfătuit-o să o facă iar şi iar, până
ce scena dobândea dinamismul realităţii.
A promis că aşa va face. Totuşi, fie din lipsă de încredere în sfatul meu, fie din lipsă de
încredere în propria ei abilitate de a duce la bun-sfârşit acţiunea imaginară, îi ceruse nepoatei
sale să-şi petreacă noaptea cu ea.
Cererea fusese făcută în ideea că, în cazul în care motanul nu era mai bine până
dimineaţă, nepoata îl va duce la veterinar, iar ea nu va asista la teribilul gest ce va urma.
În acea seară, s-a instalat într-un scaun comod şi a început să-şi imagineze că pisoiul se
fâţâia pe lângă ea, zgâriind mobilierul şi făcând alte pozne pe care, în mod obişnuit, nu i le -ar
fi îngăduit. De câte ori realiza că mintea i se depărta de la sarcina stabilită, aceea de a vedea
un pisoi normal, sănătos, vioi şi jucăuş, îşi readucea atenţia asupra odăii şi îşi lua acţiunea
imaginativă de la început. A făcut asta iar şi iar, până ce, într-un final, cu o senzaţie de
uşurare, a adormit chiar pe acel scaun.
Pe la patru-dimineaţa, a fost trezită de un mieunat. Pisoiul stătea lângă scaunul ei.
După ce i-a captat atenţia, a ademenit-o spre bucătărie, unde părea că cere de mâncare.
Văduva i-a încălzit puţin lapte, pe care el l-a înghiţit repede, cerând un supliment.
Motanul a trăit tihnit încă cinci ani, după care, fără durere ori vreo boală, a murit firesc
în somn.

„Pe când se vor sfârşi aceste fapte minunate? O vreme; vremuri şi jumătate de vreme.”

„El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când
ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale” –
Iov 33:15,16
 7. FIŢI DAR ÎNŢELEPŢI CA ŞERPII
„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” – Matei 10:16

Abilitatea şarpelui de a-şi forma pielea prin osificarea unei părţi din el însuşi, precum
şi deprinderea lui de a-şi lepăda pielea pe măsură ce creşte mai mare decât aceasta l-au făcut
pe om să privească această reptilă ca un simbol al puterii creşterii nesfârşite şi a auto -
reproducerii. I se spune deci omului să fie „înţelept ca şarpele” şi să înveţe cum să-şi lepede
pielea – mediul înconjurător – care e sinele său solidificat; omul trebuie să înveţe cum „să-l
dezlege şi să-l lase să meargă” [Ioan 11:44]... cum „să se dezbrace de vieţuirea lui de mai
înainte, de omul cel vechi” [Efeseni 4:22, Coloseni 3:9]... cum să moară celui vechi şi să ştie
totuşi că, precum şarpele, el „nu, nu va muri!” [Facerea 3:4].
Omul încă nu a învăţat că tot ce este în afara corpului său fizic este de asemenea parte
din sine însuşi, că lumea lui şi toate condiţiile vieţii sale sunt numai exteriorizări ale stării
sale de conştienţă. Când va cunoaşte acest adevăr, el va înceta lupta inutilă de auto-afirmare
şi, precum şarpele, va lăsa vechiul să se ducă şi îşi va creşte un nou mediu.

„Omul e nemuritor; aşadar el trebuie să moară la nesfârşit. Căci viaţa este o idee
creativă; se poate regăsi numai în forme schimbătoare.” – Tagore
În vremuri străvechi, şerpii erau asociaţi şi cu păzirea comorilor, a bogăţiei. Îndemnul
de a fi „înţelepţi ca şerpii” este deci sfatul dat omului de a trezi puterea trupului său subtil –
imaginaţia sa – pentru a putea, ca şi şarpele, să crească şi să se auto-depăşească, să moară şi
totuşi să nu moară, căci numai din muriri şi învieri ca acestea, lepădând vechiul şi adoptând
noul, va veni împlinirea viselor şi aflarea comorilor lui. Aşa cum „şarpele însă era cel mai
şiret [‚subtil’, în l. engleză] dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul
Dumnezeu” – Facerea 3:1 –, tot aşa, imaginaţia e mai subtilă decât orice făptură cerească pe
care a creat-o Domnul Dumnezeu. Imaginaţia e făptura care:
„[Căci făptura] a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza Aceluia care a
supus-o – cu nădejde… Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e
nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem,
aşteptăm prin răbdare.” – Romani 8:20, 24, 25
Deşi omul exterior, sau „cel firesc” [1 Corinteni 2:14], al simţurilor, este interconectat
cu mediul său, omul interior, or spiritual [‚duhovnicesc’], cel al imaginaţiei, nu este vasăzică
astfel limitat. Dacă interconectarea ar fi fost completă, sfatul de a fi „înţelepţi ca şerpii” n -ar
avea sens. De-am fi fost complet limitaţi la mediul nostru, nu ne puteam retrage atenţia de la
evidenţa simţurilor şi să ne simţim în situaţia dorinţei noastre împlinite, cu speranţa că starea
nevăzută se va solidifica drept noul nostru mediu. Dar:

„[Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.] Dacă este trup firesc, este şi trup
duhovnicesc.” – 1 Corinteni 15:44
 Trupul duhovnicesc al imaginaţiei nu este limitat la mediul omului. Trupul acesta
spiritual se poate retrage dinspre omul exterior al simţurilor şi mediului înconjurător şi
imaginea pe sine a fi ceea ce vrea să fie. Şi dacă rămâne credincios viziunii sale, imaginaţia
va construi pentru om un nou mediu în care să trăiască. Asta se înţelege prin afirmaţia:

„…Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă
voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.” – Ioan 14:2, 3
Locul care ţi se găteşte nu e nevoie să fie un loc în spaţiu. Poate fi sănătate, bogăţie,
companie, orice doreşti tu pe lumea asta. Dar cum se găteşte un astfel de loc ?

Trebuie mai întâi să-ţi construieşti o reprezentare cât mai realist-posibilă a ceea ce ai
vedea şi auzi şi face dacă ai fi prezent fizic şi te-ai mişca fizic prin „locul” acela.
Apoi, cu trupul tău fizic imobilizat, trebuie să-ţi imaginezi că eşti în realitate în acel
„loc” şi vezi şi auzi şi faci tot ce ai vedea şi auzi şi face dacă ai fi acolo fizic. Trebuie să faci
asta iar şi iar, până ce scena dobândeşte dinamismul realităţii. Când îl simţi a fi cât se poate
de firesc, „locul” a fost de-acum gătit drept noul mediu pentru sinele tău exterior, sau fizic.
Acum îţi poţi deschide ochii fizici şi te poţi întoarce la starea ta de dinainte.
„Locul” a fost pregătit, şi unde ai fost în imaginaţie, acolo vei fi şi în trup. Cum se
realizează fizic această stare imaginată nu e grija ta, ca om firesc ori exterior. Trupul
spiritual, la întoarcerea lui din starea imaginată la starea lui fizică de dinainte, creează un pod
invizibil de incidente pentru a lega cele două stări.
Deşi sentimentul ciudat că ai fost acolo în realitate şi că starea a fost autentică dispare
de îndată ce îţi deschizi ochii asupra vechiului mediu atât de familiar, cu toate acestea, eşti
urmărit de simţul unei duble-identităţi – cunoscând de-acum că „este trup firesc, este şi trup
duhovnicesc”. Când tu, omul firesc, ai avut această experienţă, vei trece automat peste podul
de evenimente care duce la realizarea fizică a locului tău pregătit invizibil.

Acest concept – că omul este dual şi că omul interior al imaginaţiei poate locui în stări
viitoare şi se poate întoarce în momentul prezent cu un pod de evenimente pentru a lega pe
cele două – se ciocneşte violent de perspectiva larg-acceptată asupra personalităţii omeneşti
şi asupra cauzei şi naturii fenomenelor.
Un asemenea concept solicită o revoluţie în ideile actuale despre personalitatea umană
şi despre spaţiu, timp şi materie. Conceptul că omul, conştient sau neconştient, determină
condiţiile vieţii imaginându-se pe sine în acele stări mentale duce la concluzia că această
lume presupus solidă este o construcţie a Minţii – un concept pe care, la început, simţul
comun îl respinge. Cu toate acestea, ar trebui să ne amintim faptul că omul a fost silit să
accepte până la urmă majoritatea conceptelor pe care simţul comun le-a respins iniţial.
Aceste răsturnări fără de sfârşit în judecată pe care experienţa le-a forţat asupra omului l-au
determinat pe prof. Whitehead să scrie: „Numai Cerurile ştiu ce prostie aparentă nu va fi
mâine un adevăr demonstrat”.
 Puterea creativă din om doarme şi trebuie să fie deşteptată – trezită.
„Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi” – Efeseni 5:14
Deşteaptă-te din somnul care-ţi spune că lumea de afară este cauza condiţiilor vieţii
tale. Ridică-te din trecutul mort şi creează un nou mediu în jurul tău.
„Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi?” – 1 Corinteni 3:16
Duhul lui Dumnezeu este imaginaţia ta, dar doarme şi trebuie să fie trezită pentru a te
înălţa din tărâmul limitat al simţurilor pe care atât de îndelung ai naufragiat.
Posibilităţile neîngrădite deschise ţie pe măsură ce devii „înţelept ca şerpii” sunt de
nemăsurat.
Vei alege condiţiile ideale pe care vrei să le experimentezi şi mediul ideal în care vrei
să trăieşti. Experimentând aceste stări în imaginaţie, până ce dobândesc dinamism senzorial,
le vei exterioriza la fel de negreşit cum îşi exteriorizează şarpele pielea sa vremelnică.
După ce vei creşte dincolo de ele apoi, le vei părăsi la fel de uşor cum „şarpele-şi
leapădă pielea smălţuită” [William Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară”, Act II, scena I,
249]. O viaţă tot mai abundentă – întregul scop al Creaţiei – nu poate exista decât prin
moarte şi reînviere.
Dumnezeu a dorit formă, aşa că El a devenit om: şi nu e suficient ca noi să-I
recunoaştem duhul în acţiune de-a lungul creaţiei, trebuie să-I vedem acţiunea luând formă şi
să spunem că „e bună” [Facerea 1:31], chiar dacă ne depăşim forma iar şi iar, la nesfârşit.
„El ne duce
Prin largi odăi ale plăcerii în care
Pulsează extaz spre un capăt ce mereu se depărtează,
Căci atingerea Lui e nesfârşită şi dă
La tot capătul cuprins.” [George Meredith – „Hymn to Colour”]
****
„Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.” – Ioan 12:32
Dacă m-aş înălţa dincolo de evidenţa simţurilor spre starea de conştienţă pe care
doresc să o realizez şi rămân în acea stare până ce îi simt naturaleţea, voi forma acea stare în
jurul meu şi toţi oamenii o vor vedea. Dar cum să-l convingi pe om că e adevărat – că viaţa
imaginativă este singura trăire; că asumarea sentimentului dorinţei împlinite este singura cale
spre o tot mai abundentă viaţă, şi nu numai alinarea escapistului 1 – iată problema.

1
ESCAPÍSM s.n. (Liv.) Tendință de a cultiva evadarea din realitatea vieții sociale, de a căuta refugiu în atemporabilitate;
concepție filozofică și etică ce preconizează evadarea din cotidian prin contemplarea „esențelor spirituale”. [< engl. escapisme,
germ. Eskapismus, cf. engl. escape – a evada].
 Pentru a vedea ca „prin largi odăi ale plăcerii” ce înseamnă a trăi în tărâmurile
imaginaţiei, a aprecia şi a te bucura de lume, trebuie să trăieşti imaginativ; trebuie să visezi şi
să-ţi iei visul în stăpânire, apoi să creşti mai mare decât însuşi visul, mereu şi mereu, de-a
pururi. Omul care nu imaginează, care nu-şi va pierde viaţa la un nivel pentru a şi-o putea
afla pe un alt nivel mai înalt, nu e altceva decât femeia lui Lot – un de-sine-suficient „stâlp
de sare” [Facerea 19:26].
Pe de altă parte, cei care refuză forma ca fiind nespirituală şi care resping întruparea,
considerând-o a fi ceva separat de Dumnezeu, sunt neştiutori în privinţa marelui mister:
„mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” [1 Timotei 3:16].
Viaţa ta exprimă un lucru, şi numai un singur lucru: starea ta de conştienţă. Totul
depinde de asta. Pe măsură ce îţi asumi o stare de conştienţă, prin intermediul imaginaţiei,
acea stare începe să prindă formă, se solidifică în jurul tău precum pielea şarpelui se osifică
în jurul lui. Dar trebuie să fii credincios acelei stări. Nu trebuie să treci de la stare la stare, ci
mai degrabă să aştepţi răbdător în singura stare invizibilă până ce dobândeşte substanţă şi
devine un fapt concret. Răbdarea e necesară, dar răbdarea va fi uşoară după ce mai întâi ai
reuşit să te debarasezi de cel vechi şi să-l dezvolţi pe cel nou, căci suntem capabili să
aşteptăm după câtă înţelegere am adunat în trecut. Înţelegerea este secretul răbdării. Câtă
bucurie firească şi încântare spontană în a vedea lumea – nu cu, ci, cum spune Blake – prin
ochi! Imaginează-ţi că vezi ceea ce vrei să vezi – şi rămâi credincios viziunii. Imaginaţia ta
va face pentru sine o formă corespunzătoare în care vei trăi.
Toate lucrurile sunt făcute de puterea imaginaţiei. Nimic nu începe dacă nu începe din
imaginaţia omului.
„Dinăuntru în afară” [vezi Marcu 7:21;23] este legea universului. „Precum înăuntru,
aşa şi afară” [„Precum e sus, aşa e jos; cum e jos, aşa e sus; precum înăuntru, aşa şi afară;
cum e afară, aşa e înăuntru”, „Corespondenţă”, al doilea dintre „Cele Şapte Principii ale
lui Hermes Trismegistul”]. Omul se îndreaptă spre afară în căutarea lui după adevăr, dar
lucrul esenţial este să priveşti înlăuntru.

„Adevărul e în noi înşine; nu se ridică

Din lucruri din afară, orice-ai crede.
E un miez făr’ de moarte acolo în noi, în fiecare
Unde adevărul deplin îndură… iar a şti
Constă, mai degrabă în a deschide-o cale
De unde splendoarea să se poată elibera,
Decât în a face-un loc prin care să intre lumina
Presupus a fi-n afară.”
– [Robert] Browning, „Paracelsus”
 Consider că vei fi interesat de un exemplu – cum o tânără femeie a lepădat pielea
resentimentului şi s-a gătit cu un tip mult diferit de piele. Părinţii acestei femei se separaseră
pe când ea avea şase ani, iar ea a rămas cu mama. Îşi vedea rar tatăl. Dar o dată pe an, acesta
îi trimitea un cec de cinci dolari pentru Crăciun. După ce s-a măritat, tatăl său mărise cadoul
de Crăciun la zece dolari.
După una din conferenţierile mele, a meditat îndelung la afirmaţia mea potrivit căreia
bănuielile omului în privinţa altuia sunt numai o măsură a propriei sale amăgiri şi a
recunoscut astfel că îi purta de ani buni resentimente tatălui său. În acea seară s -a hotărât să
se debaraseze de resentimente şi să pună o reacţie iubitoare în locul acestora. În imaginaţia
ei, a simţit că-şi îmbrăţişează tatăl în cel mai cald fel cu putinţă. A făcut-o iar şi iar, până ce a
prins starea de spirit a gestului său imaginar, adormind apoi într-o dispoziţie foarte fericită.
A doua zi, s-a întâmplat să treacă prin raionul de blănuri al unuia dintre cele mai mari
magazine din California. Flirta deja de ceva timp cu ideea de a avea un guler de blană nou,
dar considera că nu şi-l putea permite. De data aceasta, privirea i-a fost atrasă de unul din
blană de jder de stâncă – a ales unul şi l-a probat. După ce i-a simţit textura şi s-a admirat
îndelung într-o oglindă, l-a dat jos cam fără tragere de inimă şi l-a înapoiat vânzătorului,
spunându-şi din nou că nu-şi poate permite aşa ceva. Pe când ieşea din raion, s-a oprit şi a
gândit, „Neville ne spune că putem avea orice dorim dacă reuşim să prindem numai
sentimentul de a avea deja acel lucru”.
În imaginaţia ei, şi-a pus din nou gulerul de blană, i-a simţit realitatea şi şi-a văzut mai
departe de cumpărăturile obişnuite, bucurându-se în tot acest timp că-l purta, deşi o făcea
numai imaginar.
Această tânără nu a asociat niciodată cele două gesturi imaginare. De fapt, aproape că
a uitat ce făcuse până ce, câteva săptămâni mai târziu, de Ziua Mamei, soneria sună pe
neaşteptate.
Era tatăl ei. Îmbrăţişându-l, şi-a amintit cel dintâi gest imaginar. Desfăcând coletul pe
care i-l adusese – primul cadou în toţi aceşti mulţi ani – şi-a amintit şi cel de-al doilea gest,
căci în cutie se afla un guler frumos din blană de jder de stâncă.

„Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt.” – Psalmi 81/82:6

„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.” – Matei 10:16

 Legea şi
Făgăduinţa

G. & J. PUBLISHING CO.

Los Angeles, California. 1961

Neville Goddard
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ..
 Legea şi Făgăduinţa
de Neville Goddard

Acum, du-te, scrie acestea pe o tablă şi trece-le într-o carte, ca să fie

pentru mai târziu mărturie veşnică. – ISAIA 30:8

Vreau să-mi exprim sincera apreciere sutelor de bărbaţi şi femei care mi-au scris,
spunându-mi despre cum şi-au folosit ei imaginaţia pentru a crea un mai mare bine
atât altora cât şi lor înşişi; pentru a ne putea încuraja reciproc de credinţa celuilalt.

O credinţă ce a rămas loială realităţii nevăzute a faptelor lor imaginare.

Limita spaţiului nu ne îngăduie publicarea tuturor povestirilor în acest volum. În

dificila sarcină de a selecta şi organiza acest material, Ruth Messenger şi Juleene
Brainard au fost de un ajutor de nepreţuit.

— NEVILLE
 Legea şi Făgăduinţa
de Neville Goddard
CUPRINS

Capitolul

1 - LEGEA: IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA ... ... ... ... ... ... ... ... ... 4
Capitolul

2 - LOCUIEŞTE ACOLO ... ... ... ... ... ... ... ... ... 8
Capitolul

3 - DĂ ROATA ÎNAPOI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 14
Capitolul

4 - NU EXISTĂ FICȚIUNE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 20
Capitolul

5 - IȚE ISCUSITE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 26
Capitolul

6 - FANTEZIE VIZIONARĂ ... ... ... ... ... ... ... ... ... 29
Capitolul

7 - STĂRI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 34
Capitolul

8 - PRIN OGLINDĂ ... ... ... ... ... ... ... ... ... 38
Capitolul

9 - PĂTRUNDE ÎN ... ... ... ... ... ... ... ... ... 44
Capitolul

10 - LUCRURI CARE NU SE VĂD ... ... ... ... ... ... ... ... ... 48
Capitolul

11 - OLARUL ... ... ... ... ... ... ... ... ... 50
Capitolul

12 - ATITUDINI ... ... ... ... ... ... ... ... ... 55
Capitolul

13 - LUCRURI MĂRUNTE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 59
Capitolul

14 - MOMENTUL CREATIV ... ... ... ... ... ... ... ... ... 63
Capitolul

15 - FĂGĂDUINȚA: PATRU EXPERIENȚE MISTICE ... ... ... ... ... ... ... ... ... 66
 CAPITOLUL 1
„LEGEA”
IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA
„Omul e în întregime Imaginaţie. Dumnezeu e Om şi există în noi şi noi în El...
Trupul etern al Omului este Imaginaţia, anume, Dumnezeu Însuşi.” – Blake

Scopul acestei prime părţi a acestei cărţi este de a arăta, prin povestiri într-adevăr
reale, cum imaginarea creează realitatea. Ştiinţa progresează prin intermediul ipotezelor
testate experimental şi apoi acceptate sau respinse în funcţie de rezultatele experienţei.
Afirmaţia că imaginarea creează realitatea nu are nevoie de mai multă analiză decât
permite ştiinţa. Se dovedeşte singură în acţiune.
Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei. De fapt, viaţa însăşi este o activitate de
imaginare; „Pentru Blake”, scria profesorul Morrison de la Universitatea din St. Andrews,
„lumea îşi are originea într-o activitate divină identică cu ceea ce cunoaştem noi ca
activitatea de a imagina”, sarcina lui fiind „de a deschide ochii nemuritori ai omului în
interior, spre lumile gândului, spre eternitatea mereu lărgindu-se în sânul lui Dumnezeu,
Imaginaţia Omenească”.
Nimic nu apare sau continuă să fiinţeze prin putere de la sine. Evenimentele se produc
pentru că au fost create constant de activităţi imaginative similare şi vor continua să fiinţeze
numai atâta vreme cât primesc un asemenea suport. „Secretul imaginării”, scrie Douglas
Fawcett, „este cea mai mare dintre probleme, spre a cărei soluţionare aspiră misticul.
Putere supremă, înţelepciune supremă, încântare supremă – toate se găsesc în soluţia
îndepărtată a acestui mister”.

Când omul rezolvă misterul imaginării, el va fi descoperit secretul cauzării, adică:

Imaginarea creează realitatea. Aşadar, omul care e conştient de ce îşi imaginează ştie ce
creează; realizează tot mai mult că drama vieţii este imaginară – nu fizică. Toată activitatea
este, la bază, imaginară. O Imaginaţie trezită funcţionează cu un scop. Creează şi conservă
dezirabilul şi transformă sau distruge indezirabilul.

Imaginarea divină şi imaginarea omenească nu sunt defel două puteri, ci mai degrabă
una. Diferenţa autentică ce există între cele numai aparent două stă nu în substanţa cu care
ele operează, ci în gradul de intensitate al operatorului însuşi. Jucat la tensiune înaltă, rolul
imaginar este un fapt concret imediat. Temperat, un rol imaginar se realizează într-un
proces temporal. Dar fie că imaginaţia este susţinută sau domoală, este „Realitatea
supremă, esenţialmente non-concretă, din care obiectele dau buzna ca-ntr-o neaşteptată
extravaganţă” [Hermann Keyserling, Conte, „Jurnalul de călătorie al unui filosof”]. Niciun
obiect nu e independent de imaginare la vreun nivel sau altul.

Totul pe lume îşi datorează caracterul imaginaţiei la vreunul din variatele sale niveluri.
 „Realitatea concretă”, scrie Fichte, „este produsă numai prin imaginaţie”. Obiectele
par atât de independente de percepţia noastră asupra lor încât înclinăm să uităm că ele îşi
datorează originea imaginaţiei noastre. Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei, iar
omul – prin activităţile lui imaginative – îşi creează realităţile şi împrejurările vieţile sale;
face asta fie ştiind, fie fără ca să ştie.

Oamenii dau prea puţină atenţie acestui dar nepreţuit – Imaginaţia Omenească – şi un
dar este practic non-existent până ce nu există o posesie conştientă a lui şi o determinare
de a-l folosi. Toţi oamenii au puterea de a crea realitatea, dar această putere doarme ca şi
cum ar fi moartă atunci când nu e practicată. Oamenii trăiesc în însăşi inima creaţiei –
Imaginaţia Omenească – şi totuşi n-au înţelepciunea de a observa ce se petrece înăuntru.

Viitorul nu va fi fundamental diferit de activităţile imaginative ale omului; aşadar, cel

care poate chema la dorinţă orice activitate imaginativă doreşte şi căruia viziunile
imaginaţiei sale sunt la fel de reale precum formele naturii, este stăpânul destinului său.
Viitorul este activitatea imaginativă a omului în evoluţia ei creativă. Imaginarea este
puterea creativă nu numai a poetului, artistului, actorului şi oratorului, dar şi a omului de
ştiinţă, inventatorului, negustorului şi meşteşugarului. Abuzul ei în închipuiri neplăcute
nestrunite este evidentă; dar abuzul ei în reprimări nejustificate duce la sterilitatea care
privează omul de adevărata bogăţie a experienţei. Imaginând soluţii inedite la tot mai
complexe probleme este mult mai nobil decât a fugi de probleme. Viaţa este soluţia
continuă a unei succint continue probleme.

Imaginarea creează evenimente. Lumea, creată din imaginarea omului, cuprinde

nenumărate credinţe contradictorii; aşadar, niciodată nu poate exista o stare perfect statică
ori stabilă. Evenimentele de azi sunt obligate să perturbe ordinea stabilită ieri. Bărbaţii şi
femeile imaginativi tulbură invariabil pacea pre-existenţială a minţii.

Nu te supune dictaturii faptelor şi nu accepta viaţa pe baza lumii exterioare. Impune-ţi

supremaţia actelor tale imaginare asupra faptelor şi supune-le lor toate lucrurile. Menţine-ţi
idealul în imaginaţie. Nimic nu ţi-l poate lua în afara nereuşitei tale de a persista în
imaginarea idealului realizat. Imaginează numai asemenea stări ce au valoare sau o bună
perspectivă.

A încerca să schimbi împrejurările înainte de a-ţi schimba activitatea imaginativă

înseamnă a te lupta cu însăşi natura lucrurilor. Nu poate exista o schimbare exterioară până
ce nu se produce o schimbare imaginară. Tot ceea ce faci, neînsoţit de o schimbare
imaginativă, este numai o cosmetizare inutilă a suprafeţei. Imaginarea dorinţei împlinite
aduce o contopire cu starea respectivă, iar în timpul acelei contopiri te comporţi în
conformitate cu schimbarea ta imaginată. Aceasta îţi arată că o schimbare imaginară va
duce la o schimbare de comportament.
 Totuşi, alterările tale imaginare obişnuite, pe măsură ce treci de la o stare la alta, nu
sunt transformări, deoarece fiecare dintre ele este foarte repede succedată de alta în
direcţie inversă. Dar ori de câte ori o stare devine atât de stabilă încât devine starea ta
constantă, atitudinea ta obişnuită, atunci acea stare devenită obicei îţi defineşte caracterul
şi este o transformare adevărată.

Cum faci asta? Lepădarea de sine! Acesta este secretul. Trebuie să te abandonezi
mental dorinţei tale împlinite, în adorare pentru acea stare şi, făcând asta, trăieşti în noua
stare şi nu în cea veche. Nu te poţi dedica la ceva ce nu iubești, aşadar secretul auto-
încredinţării este credinţa – plus iubirea. Credinţa înseamnă a crede ce e de necrezut.
Încredinţează-te pe tine însuţi sentimentului dorinţei împlinite, cu credinţa că acest act de
auto-încredinţare va deveni realitate. Şi trebuie să devină realitate, fiindcă imaginarea
creează realitatea.

Imaginaţia este atât conservativă1 cât şi transformatoare. Este conservativă atunci

când îşi construieşte lumea din imagini oferite de memorie şi de evidenţa simţurilor. Este
creativ transformatoare atunci când imaginează lucrurile aşa cum ar trebui să fie,
construindu-şi lumea din vise generos de extravagante. În procesarea imaginilor, cele care
au prioritate – firesc – sunt cele ale simţurilor. Cu toate acestea, o impresie vizuală curentă
este numai o imagine. Nu diferă ca natură de o imagine din memorie sau o imagine dintr-o
dorinţă. Ceea ce face o impresie vizuală actuală atât de real concretă este imaginaţia
individului care funcţionează în ea şi gândeşte din ea; pe când, într-o imagine din memorie
sau dintr-o dorinţă, imaginaţia individului nu funcţionează în ea şi nici nu gândeşte din ea, ci
funcţionează în afara ei şi gândeşte la ea.

Dacă ai intra într-o imagine în imaginaţia ta, ai înţelege ce înseamnă a fi creativ

transformator: atunci ţi-ai realiza dorinţa; şi atunci ai fi fericit. Fiecare imagine poate fi
întrupată. Dar dacă tu, tu însuţi, nu intri în imagine şi nu gândeşti din ea, este incapabilă de
a se naşte. Aşadar, e culmea nebuniei să aştepţi ca dorinţa să se realizeze prin simpla
trecere a timpului. Ceea ce necesită ocupare imaginativă pentru a-şi produce efectul,
evident, nu poate fi îndeplinit fără o asemenea ocupare. Nu poţi fi într-o imagine şi să nu
suferi consecinţele de a nu fi în alta.

Imaginaţia este senzaţie spirituală. Intră în imaginea dorinţei împlinite, apoi dă-i
dinamism senzorial şi tone de realitate purtându-te mental aşa cum te-ai purta de ar fi o
realitate fizică. Iată, deci, ce vreau să spun prin senzaţie spirituală. Imaginează-ţi că ţii un
trandafir în mână. Miroase-l. Remarci fragranţa trandafirului? Ei bine, dacă trandafirul nu e
acolo, de ce simţi mirosul lui în aer? Prin senzaţie spirituală – adică prin vedere, auz, miros,
gust şi pipăit imaginare – poţi da imaginii dinamism senzorial.

1
(Fizică; despre câmpuri de forţă) În care se conservă energie (n. tr.)
 Dacă faci asta, toate lucrurile vor contribui pentru a te ajuta să culegi roadele şi,
reflectând, vei vedea cât de iscusite au fost iţele care au dus spre scopul tău. N-ai fi putut
niciodată născoci mijloacele pe care activitatea ta imaginativă le-a utilizat pentru a se
împlini pe sine.
Dacă tânjești să scapi din fixaţia simţurilor tale curente, să-ţi transformi viaţa actuală
într-un vis a ceea ce ar putea cu uşurinţă fi, trebuie numai să-ţi imaginezi că eşti deja ceea
ce vrei să fii şi să te simţi aşa cum te-ai aştepta să te simţi în astfel de împrejurări. Precum
„joaca de-a” a unui copil care reclădeşte lumea după gustul lui, creează-ţi lumea din vise pur
şi simplu fabuloase. Intră mental în visul tău; fă mental ce ai face în realitate dacă ar fi deja
împlinit fizic. Vei descoperi că visele sunt realizate nu de către cei bogaţi, ci de către cei
imaginativi. Nimic nu stă între tine şi împlinirea viselor tale în afara faptelor – şi faptele sunt
creaţiile imaginării. Dacă îţi schimbi imaginarea, vei schimba faptele.

Omul şi trecutul lui sunt o structură continuă. Această structură conţine toate faptele
care au fost conservate şi încă operează sub pragul minţii sale de suprafaţă. Pentru el, e
numai istorie. Pentru el pare de neschimbat – un trecut mort şi ferm înţepenit. Dar pentru
sine, trecutul e viu – este parte a duratei de viaţă. Nu poate lăsa în urma sa greşelile
trecutului, fiindcă nimic nu dispare. Tot ce a fost încă există. Trecutul încă există, şi dă – şi
încă dă – rezultate. Omul trebuie să se întoarcă în memorie, să caute şi să distrugă cauzele
răului, oricât de departe ar fi ele. Această întoarcere în trecut şi rejucare în imaginaţie a
unei scene din trecut aşa cum ar fi trebuit să fie jucată de prima dată eu o numesc revizuire
– şi revizuirea duce la anulare.

A-ţi schimba viaţa înseamnă a-ţi schimba trecutul. Cauzele oricărui rău actual sunt
scenele nerevizuite ale trecutului. Trecutul şi prezentul formează întreaga structură a
omului; ele poartă tot conţinutul ei. Orice alterare a conţinutului va rezulta în o alterare în
prezent şi în viitor.

Trăieşte nobil – astfel încât mintea să poată păstra un trecut ce merită amintit. De vei
rata să faci astfel, aminteşte-ţi, primul pas în corectare sau vindecare este întotdeauna –
„revizuirea”. Dacă trecutul e recreat în prezent, la fel va fi şi un trecut revizuit recreat în
prezent, ori afirmaţia… „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi”
[Isaia 1:18]… e o minciună. Şi nu e o minciună.

Scopul comentariilor la povestirile care urmează este de a îmbina pe cât de clar posibil
temele distincte dar nicidecum fără legătură ale celor paisprezece capitole în care am
împărţit prima parte a acestei cărţi. Vor servi, sper, ca fir al gândirii coerente ce uneşte
întregul în demonstraţia afirmaţiei sale – Imaginarea creează realitatea.

Să faci o astfel de afirmaţie este uşor. A o dovedi în experienţa altora e mult mai
serios. Să te provoace să foloseşti constructiv „Legea” în viaţa ta – iată scopul acestei cărţi.
 CAPITOLUL 2
LOCUIEŞTE ACOLO
„Dumnezeul meu, am auzit azi că nimeni n-a zidit o locuinţă măreaţă în afara celui care a
hotărât să locuiască acolo. Ce locuinţă mai măreaţă decât omul, fără de a cărui creaţie,
toate lucrurile sunt putreziciune?” – George Herbert
Aş vrea să fi fost adevărat în privinţa viselor nobile ale omului, dar, din nefericire –
zidirea continuă, amânarea mutării – este cusurul obişnuit al omului. De ce „ai zidi o
locuinţă măreaţă” dacă nu ai intenţiona „să locuieşti acolo”? De ce zideşti o casă de vis şi nu
„locuieşti acolo”?

Acesta este secretul celor ce stau treji în pat în timp ce visează lucruri înspre realitate.
Ei ştiu cum să trăiască în visul lor până ce, de fapt, chiar asta fac. Omul, prin intermediul
visului controlat, treaz, îşi poate predetermina viitorul. Acea activitate imaginativă, de a trăi
în sentimentul dorinţei împlinite, îl duce pe om peste podul de întâmplări spre împlinirea
visului său. Dacă trăim în vis – gândind din el, şi nu la el – atunci puterea creativă a
imaginaţiei va răspunde fanteziei noastre aventuroase şi dorinţa împlinită va da buzna peste
noi şi ne va lua ca şi prin surprindere parcă.

Omul este imaginaţie în întregime; prin urmare, omul trebuie să fie acolo unde este el
în imaginaţie, căci imaginaţia lui este el însuşi. A realiza că imaginaţia nu e ceva legat de
simţuri sau ferecată în limitele spaţiale ale trupului este de cea mai mare importanţă. Deşi
omul se mişcă prin spaţiu prin mişcarea trupului său fizic, el nu trebuie să fie atât de limitat.
El se poate mişca printr-o schimbare în ceea ce e el conştient a fi. Oricât de reală ar fi scena
asupra căreia se opreşte privirea, omul poate privi asupra celor niciodată înainte privite.
Poate oricând muta muntele dacă îi deranjează conceptul despre cum ar trebui viaţa lui să
fie. Această abilitate de a se depărta mental de lucruri, aşa cum e el faţă de lucruri, spre
lucruri aşa cum ar trebui să fie lucrurile este una dintre cele mai importante descoperiri pe
care le poate face omul. Descoperim omul ca centru al imaginării cu putere de intervenţie
care îi îngăduie să altereze cursul evenimentelor observate, mutându-se de la succes la
succes printr-o serie de transformări mentale ale naturii, ale altora şi ale lui însuşi.

Timp de mai mulţi ani, un doctor şi soţia lui „au visat la” „locuinţa lor măreaţă”, dar,
până ce nu au locuit în ea imaginar, ei nu au manifestat-o. Iată povestea lor:

„Cu vreo cincisprezece ani în urmă, dna M. şi cu mine am cumpărat un teren pe care
am construit o clădire cu două etaje ce găzduia cabinetul nostru şi spaţiul de locuit. Am
lăsat spaţii largi în ideea unui bloc – dacă şi când ne permiteau banii. În toţi aceşti ani am
fost ocupaţi plătind ipoteca, iar într-un final ne-am trezit fără posibilităţi pentru blocul pe
care încă îl doream tare mult. Era adevărat că aveam un cont bunicel pentru siguranţa
afacerii noastre, dar nu puteam pune în pericol această siguranţă construind blocuri.
 Dar acum, învăţăturile tale au trezit un nou concept, spunându-ne îndrăzneţ că putem
avea ce doream mai mult şi mai mult prin utilizarea controlată a imaginaţiei noastre şi
realizarea dorinţei devenise mai convingătoare şi ‚fără bani’. Am decis să punem asta la
încercare, să uităm de ‚bani’ şi să ne concentrăm atenţia asupra lucrului pe care-l doream
cel mai mult pe lumea asta – un nou bloc de apartamente.
Cu acest principiu în minte, am construit noua clădire aşa cum o voiam, schiţând
planuri pentru a ne putea formula mai uşor imaginea mentală a structurii finisate. Neuitând
niciodată să gândim din final (în cazul nostru, clădirea finisată şi ocupată), am făcut multe
excursii imaginare prin blocul nostru, închiriind apartamentele chiriaşilor imaginari,
examinând în detaliu fiecare cameră şi bucurându-ne de sentimentul de mândrie pe măsură
ce primeam felicitări de la prieteni pentru realizarea excepţională. Am adus în imaginaţie în
special o amică (îi voi spune dna X.), o doamnă pe care nu o văzuserăm de mult timp şi care
‚renunţase’ la noi socialmente, considerându-ne puţin ciudaţi în noul nostru mod de
gândire. În scena noastră imaginară, o duceam prin clădire şi o întrebam cum îi place.
Auzindu-i distinct vocea, o făceam să răspundă, ‚Doctore, cred că e minunat!’.

Într-una din zile, pe când vorbeam unul cu celălalt despre clădirea noastră, soţia mea a
menţionat un antreprenor care construise câteva case prin vecinătate. Îl ştiam numai după
numele care apărea pe indicatoarele din faţa clădirilor în construcţie. Dar realizând că, de
era să trăim finalul, nu am fi căutat un antreprenor, am renunţat imediat la unghiul acesta
de abordare. Continuând să ne imaginăm zilnic, după câteva săptămâni am simţit amândoi
că eram de-acum ‚contopiţi’ cu dorinţa noastră şi trăiam în finalitate cu succes.
Într-o zi, în cabinetul nostru a intrat un străin care s-a recomandat ca fiind
antreprenorul al cărui nume soţia mea îl menţionase cu câteva săptămâni în urmă. Într-o
manieră oarecum smerită, a spus, ‚Habar n-am de ce am venit aici. În mod normal nu merg
eu la oameni, ci ei vin la mine’. A explicat că trecea adesea pe lângă cabinetul nostru şi se
tot întreba de ce nu era oare un bloc de locuinţe pe terenul din colţ. L-am asigurat că ne-ar
fi plăcut tare mult să avem o asemenea clădire acolo, dar nu aveam banii pentru proiect,
nici măcar cei câteva sute de dolari necesari pentru schiţe.
Răspunsul nostru negativ nu l-a derutat ci, din câte se părea, oarecum obligat, a
început să schiţeze şi să plănuiască mijloace pentru a duce treaba la bun sfârşit, fără ca noi
să-i fi cerut sau să-l fi încurajat. Uitând de incident, am fost chiar surprinşi când, câteva zile
mai târziu, omul ne-a sunat şi ne-a adus la cunoştinţă că devizul era gata şi oferta de
construcţie era de treizeci de mii de dolari! I-am mulţumit politicos şi nu am făcut absolut
nimic. Ştiam că ‚trăiserăm imaginar în finalul’ unei clădiri finisate şi că Imaginaţia va ridica
perfect clădirea fără niciun ajutor ‚exterior’ din partea noastră. Aşa că, nu am mai fost
surprinşi când constructorul a sunat din nou a doua zi pentru a ne spune că a găsit nişte
proiecte prin arhiva lui care se potriveau nevoilor noastre, cu ceva mici modificări. Asta, ni
s-a spus, ne-ar scuti de onorariul arhitectului pentru a ne desena proiecte noi. I -am
mulţumit din nou şi tot n-am mişcat vreun deget.
 Unii cu gândirea sănătoasă ar insista că un astfel de răspuns negativ din perspectiva
clientului ar pune definitiv capăt afacerii. În schimb, două zile mai târziu, constructorul a
sunat din nou pentru a ne informa că a găsit o companie finanţatoare ce era dispusă a
acoperi împrumutul necesar cu excepţia a câteva mii de dolari. Suna incredibil, dar noi tot
n-am făcut nimic. Pentru că, repet, pentru noi, clădirea era finisată şi închiriată, iar în
imaginaţia noastră nu am băgat nici cinci bani în construirea ei.

Punctul culminant al acestei poveşti sună ca o secvenţă din ‚Alice în Țara Minunilor’,
fiindcă antreprenorul a venit la cabinetul nostru ziua următoare şi a spus, de parcă ne
oferea un cadou, ‚Oameni buni, voi tot o să aveţi clădirea aia. Am hotărât să finanţez
împrumutul eu însumi. Dacă vă convine, îmi pun avocatul să întocmească hârtiile şi îmi veţi
da banii înapoi din profitul net de pe închirieri’.

De data asta am făcut ceva! Am semnat documentele şi construcţia a început imediat.

Mare parte din apartamente s-au închiriat înainte de a fi blocul gata şi toate, cu excepţia
unuia, erau contractate în ziua când ni s-a dat ‚la cheie’. Eram atât de încântaţi de
evenimentele aparent miraculoase din ultimele câteva luni încât nu ne-am dat seama pe
moment de această ‚scăpare’ din decorul nostru imaginar. Dar ştiind ce am reuşit deja prin
puterea imaginaţiei, am încropit imediat o altă scenă imaginară şi în aceasta, de data asta,
în loc să ne plimbăm potenţialii clienţi prin clădire şi să auzim cuvintele ‚îl luăm’, am vizitat,
în imaginaţie, noi înşine chiriaşii care deja s-au mutat în acel apartament. I-am lăsat să ne
arate camerele şi le-am ascultat comentariile de încântare şi satisfacţie. Trei zile mai târziu
era închiriat şi acel apartament.

Scenariul nostru imaginar s-a concretizat în fiecare detaliu, mai puţin unul, iar acela a
devenit realitate când, o lună mai târziu, amica noastră, dna X., ne-a surprins cu o îndelung
întârziată vizită, exprimându-și dorinţa de a ne vedea noua construcţie. Am condus-o cu
drag, iar la finalul turului am auzit-o rostind propoziţia pe care o auzisem în imaginarea
noastră cu atâtea săptămâni înainte, când, cu aceeași emfază a fiecărui cuvânt, a spus,
‚Doctore, cred că e minunat!’

Visul nostru de cincisprezece ani era realizat. Și știm, acum, că putea fi realizat oricând
de-a lungul acestor cincisprezece ani de știam secretul imaginării și cum ‚să trăim din finalul
dorinţei’. Dar acum era împlinită – marea noastră dorinţă se concretizase. Și nu am
contribuit nici cu cinci bani la realizarea ei.” — Dr. M.

Prin intermediul unui vis – un vis treaz, controlat – doctorul și soţia lui au creat
realitatea. Au învăţat cum să trăiască în casa lor de vis așa cum, de fapt, trăiesc în prezent.
Deși ajutorul a venit aparent din afară, cursul evenimentelor fusese determinat, în definitiv,
de activitatea imaginativă a celor doi. Participanţii au fost atrași în scenariul lor imaginar
deoarece acest lucru fusese strict necesar. Structura lor imaginară a solicitat-o.
 „Toate cele, prin lege divină,
În fiinţa altuia contopite.”
[— Percy Bysshe Shelley, „Love's Philosophy”]

Povestioara următoare ilustrează modul în care și-a pregătit o doamnă „măreaţa

locuinţă” dormind imaginar în ea – sau „locuind acolo”.

„Acum câteva luni, soţul meu a hotărât să ne scoată casa pe piaţă. Principalul motiv,
pe care îl discutaserăm de multe ori, era acela de a găsi o casă destul de mare pentru noi
doi, mama și mătușa, împreună cu zece pisici, trei câini și un papagal. Mă crezi sau nu,
mutatul era ideea soţului meu, care îmi iubea mama și mătușa și spunea că eu oricum eram
la ele acasă mai tot timpul, așa că ,de ce nu am locui toţi împreună și plăti numai un rând de
facturi?’ Mi-a plăcut ideea teribil, dar știam că acest nou cămin va trebui să fie cu adevărat
special în privinţa mărimii, locaţiei și aranjamentului, căci insistam asupra intimităţii din
toate punctele de vedere.
Astfel că, pe moment, eram indecisă în privinţa vânzării sau nu a casei pe care o
aveam, dar nu comentam nimic, știind foarte bine din experienţe imaginative anterioare că
nu se va vinde până ce nu voi fi încetat ‚să dorm în ea’. Două luni și patru sau cinci agenţi
imobiliari mai târziu, soţul meu ‚s-a dat bătut’ în privinţa vânzării și la fel au făcut și agenţii.
În clipa aceasta mă convinsesem pe mine însămi că de-acum doream schimbarea, astfel că,
timp de patru nopţi, în imaginaţia mea, am mers să dorm într-un tip de casă pe care mi-ar
plăcea să o am. În cea de-a cincea zi, soţul meu avea o întâlnire de afaceri acasă la un
prieten și, acolo, a întâlnit un străin care ‚din întâmplare’ căuta o casă pe dealuri. A fost
adus imediat, desigur, să vadă casa noastră. De cum a pășit înăuntru, a și spus, ‚o cumpăr’.
Asta nu prea a fost pe placul agenţilor, dar mie nu prea mi-a păsat, fiindcă m-am bucurat că
păstrez comisionul lor în familie! Ne-am mutat în zece zile și am stat cu mama în timp ce
căutam noua noastră casă.

Ne-am comunicat cerinţele fiecărui agent de pe Sunset Strip exclusiv (fiindcă nu aș

pleca din zona aceea) și fiecare, fără excepţie, ne-a spus că eram nebuni amândoi. Era
absolut imposibil, spuneau ei, să găsești o casă în vechiul stil englezesc cu două camere de zi
separate, apartamente separate, o bibliotecă și construită pe o colină domoală cu suficient
teren pentru a adăposti câini mari — și situată într-o anumită zonă. Când le-am spus și ce
preţ am fi dispuși să plătim pentru o asemenea casă, i-am întristat de tot.

Am spus că nu era tot ceea ce voiam. Voiam lambriuri din lemn prin toată casa, un
cămin uriaș, o panoramă magnifică și solitudine – mulţumesc, dar fără vecini pe-aproape.
Când ajungeam la asta, doamna agent de regulă chicotea și îmi amintea că nu exista o
asemenea casă, și că, de ar fi existat, ar fi costat de vreo cinci ori preţul pe care eram noi
dispuși să-l plătim. Dar eu știam că exista o astfel de casă – fiindcă imaginaţia mea a dormit
în ea, iar dacă eu sunt imaginaţie, atunci eu dormisem în ea.
 Până-ntr-a doua săptămână exasperasem cinci agenţii imobiliare iar domnul de la a
șasea păru puţin iritat când unul dintre partenerii care până atunci nu deschise gura spuse,
‚De ce nu le arăţi locul ăla de pe King’s Road? ’. Un al treilea partener din birou râse amar și
zise, ‚Proprietatea aia nici măcar nu e pusă în vânzare. Și-apoi, baba v-ar goni imediat. Are
doi acri acolo și știi că n-ar împărţi’.

Ei bine, nu știam ce nu ar împărţi, dar interesul îmi fusese stârnit de numele străzii,
căci zona aceea îmi plăcea mai mult decât toate celelalte. Așa că am întrebat de ce nu am
merge să aruncăm o privire, oricum. Cum conduceam pe stradă în sus și o coteam pe un
drum privat, se ivi o casă de două etaje din lemn roșu de sequoia și cărămidă, englezească
după înfăţișare, înconjurată de copaci înalţi și solitară cumva, pe propria ei colină, cu vedere
prin multele sale ferestre spre orașul din vale. Am simţit o încântare aparte pășind spre ușa
de la intrare și fiind întâmpinaţi de o femeie adorabilă ce ne pofti cu graţie înăuntru.

Nu cred că am respirat vreme de un minut sau două apoi, căci am pătruns în cea mai
desăvârșită încăpere pe care am văzut-o vreodată. Pereţii din lemn roșu masiv și cărămizile
unui cămin impresionant se înălţau cam vreo nouă metri, terminându-se într-un tavan
boltit, uniţi de grinzi solide de sequoia. Camera izvora direct din Dickens și aproape auzeam
colindători de Crăciun intonând pe balconul sufrageriei de sus ce dădea spre camera de zi. O
măreaţă fereastră de catedrală dădea o vedere asupra cerului, munţilor și orașului până
departe, departe, iar frumoșii pereţi de lemn roșu bătrân sclipeau în lumina zilei. Eram duși
printr-un apartament spaţios de la parter cu legătură spre bibliotecă, intrări separate și
curte adiacentă. Două scări duceau în sus spre un hol ce dădea spre două dormitoare și băi
separate, iar la capătul holului era, da, o a doua cameră de zi cu ieșire spre o a doua curte
străjuită de copaci și gard de lemn roșu.

Construcţia fiind ridicată pe doi acri de teren minunat panoramat, am început să

înţeleg ce voia să spună agentul prin ‚n-ar împărţi’, căci pe un acru se afla o piscină mare și o
căsuţă de serviciu complet separate de casa principală, dar aparţinând de ea, fără îndoială.
Părea, într-adevăr, o situaţie imposibilă, din moment ce noi nu voiam doi acri de proprietate
scump taxabilă plus o piscină la un cvartal distanţă de casă.
Înainte de a pleca, am pășit de-a lungul acelei camere de zi magnifice, urcând încă o
dată scările spre balconul din sufragerie. M-am întors și, privind în jos, mi-am văzut soţul
stând lângă cămin, cu pipa în mână și o expresie de perfectă satisfacţie pe chip. Mi-am pus
mâinile pe balustrada balconului și l-am privit pentru o clipă.
Când ne-am întors în biroul agenţiei imobiliare, cei trei erau gata să închidă, dar soţul
meu i-a reţinut spunând, ‚Hai să-i facem o ofertă, oricum. Poate că va împărţi terenul. Ce
avem de pierdut?’. Unul dintre agenţi ieși din birou fără a spune un cuvânt. Altul a spus,
‚Ideea este ridicolă’. Cel cu care vorbisem de la bun-început spuse, ‚Las-o baltă. Ăsta-i vis de
opioman’.
 Soţul meu nu se enervează cu ușurinţă, dar atunci când o face, nu e fiinţă mai
încăpăţânată ca el pe tot pământul. Nu s-a enervat. S-a așezat, a lovit cu mâna peste masă și
a răcnit, ‚E datoria voastră să faceţi oferte, nu-i așa?’. Au admis acest lucru și au promis, în
sfârșit, că vor înainta oferta noastră asupra proprietăţii.
Am plecat și, în acea noapte – în imaginaţia mea – am stat în balconul acelei sufragerii
și mi-am privit soţul stând lângă cămin. Și-a ridicat privirea spre mine și a spus, ‚Ei, scumpo,
cum îţi place noua noastră casă?’, la care am replicat, ‚O ador’. Am continuat să văd acea
minunată încăpere și pe soţul meu înăuntru și ‚am simţit’ balustrada pe care îmi încleștasem
mâinile până ce am adormit.
A doua zi, pe când luam cina în casa mamei mele, a sunat telefonul și agentul, cu o
voce care îi trăda perplexitatea, ne-a informat că tocmai am achiziţionat o casă. Proprietarul
a împărţit terenul fix în două, dându-ne nouă casa și acrul pe care era înălţată la preţul pe
care îl oferisem.” ...J.R.B.
„... visătorii zac treji ades în pat, visând vise întru adeverire.”
[aprox., William Shakespeare, „Romeo și Julieta"]

Oricine trebuie să adopte fie calea Imaginaţiei fie pe cea a simţurilor. Nu e posibil
compromis. Nici neutralitate. „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea *şi cine nu adună cu
Mine risipeşte”, Matei 12:30, Luca 11:23]. Când omul se identifică până la urmă pe sine cu
Imaginaţia sa mai degrabă decât cu simţurile sale, el va fi descoperit în sfârșit miezul
realităţii.

Am fost adesea atenţionat de către realiștii de profesie că omul nu-și va realiza visul
numai imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Totuși, omul își poate realiza visul numai
imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Asta e exact ceea ce dovedește această colecţie
de povestiri; de ar fi numai oamenii gata să trăiască imaginativ în sentimentul dorinţei
împlinite, avansând încrezători în visul lor treaz controlat, atunci puterea imaginării ar
răspunde fanteziei lor aventuroase și visul împlinit ar da buzna peste ei, luându-i prin
surprindere.

Nimic nu e mai continuu minunat decât lucrurile care i se petrec în fiecare zi omului cu
imaginaţia suficient trezită pentru a le realiza miracolul. Observă-ţi activităţile imaginare.
Imaginează mai bine decât crezi că ar fi posibil și creează o lume mai bună pentru tine și
pentru alţii. Trăiește ca și când dorinţa s-a-mplinit, deși e încă pe cale să se împlinească și
vei scurta perioada de așteptare. Lumea este imaginară, nu mecanică. Faptele imaginare –
nu credinţa oarbă – determină cursul istoriei.
 CAPITOLUL 3
DĂ ROATA ÎNAPOI
„O, lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.”
[— (Sir) John Collings Squire, „The Birds”]

„Întreaga viaţă este, de-a lungul veacurilor, nimic altceva decât soluţia continuă a unei
probleme artificiale continue.” — H. G. Wells

Starea perfect stabilă sau statică e mereu de neatins. Finalul atins în mod concret e
întotdeauna ceva mai mult decât finalul pe care l-a avut individul în vedere la început.
Acesta, la rândul său, creează o nouă situaţie de conflict interior, necesitând soluţii
inovative pentru a-l împinge pe om pe calea evoluţiei creative. „Atingerea lui e infinită și dă
cuprins tuturor sfârşiturilor.” *George Meredith, „Hymn to Colour”]

Evenimentele de azi sunt menite să tulbure ordinea stabilită ieri. Imaginaţia creativ
activă tulbură invariabil pacea anterioară a minţii.
Se poate ridica întrebarea referitoare la cum, reprezentându-ni-i pe alţii ca fiind mai
buni decât sunt ei de fapt, sau rescriind mental o misivă pentru a o face conformă dorinţei
noastre, sau revizuind scena unui accident, a interviului cu angajatorul și așa mai departe,
se pot schimba cele ce par a fi fapte de neschimbat ale trecutului, dar adu-ţi aminte cele
afirmate de mine în privinţa imaginării: Imaginarea creează realitatea. Ce face, poate
desface. Nu e numai conservativă, construind o viaţă din imagini furnizate de memorie –
este, de asemenea, creativ transformativă, alterând o temă deja existentă.

Parabola ispravnicului nedrept [Luca 16:1-8] oferă răspunsul la această întrebare. Ne

putem altera lumea prin intermediul anumitor practici imaginative „ilegale”, prin
intermediul unei falsificări mentale a faptelor – anume, prin intermediul unei alterări
imaginative intenţionate a ceea ce am experimentat. Aceasta se face în propria imaginaţie.
Este o formă de fals calificat care nu numai că nu e condamnat, dar e chiar aprobat în
învăţăturile evanghelice. Prin intermediul unei asemenea falsificări, un om distruge cauzele
răului și dobândește prieteni, și prin tăria acestei revizuiri dovedește, judecând după multele
laude pe care ispravnicul nedrept le-a primit de la stăpânul său, că e demn de încredere.
Deoarece imaginarea creează realitatea, putem duce revizuirea până la extrem și
revizui o scenă ce ar fi altfel de neiertat. Învăţăm să deosebim între om – care este
întrutotul imaginaţie – și acele stări în care poate el intra. Un ispravnic nedrept, privind la
necazul altuia, și-l va reprezenta pe acest „altul” sieși așa cum ar trebui să fie văzut. De-ar fi
fost el însuși la ananghie – ar fi intrat în propriul vis în imaginaţia lui și și-ar fi imaginat ce ar
vedea și cum ar părea lucrurile și cum s-ar purta oamenii – de-ar fi toate așa cum ar trebui
să fie.
Apoi, în această stare, el ar adormi, simţindu-se așa cum ar fi de așteptat să se simtă în
asemenea împrejurări.
 De-ar fi toţi oamenii Domnului ispravnici nedrepţi — falsificând mental faptele vieţii
pentru a se izbăvi fiecare pentru totdeauna. Fiindcă schimbarea imaginară merge înainte,
până ce tiparul alterat se îndeplinește pe de-a-ntregul pe culmile reușitei. Viitorul nostru e
activitatea noastră imaginativă în marșul său creativ. Imaginează mai bine decât crezi cu
putinţă.

A revizui trecutul înseamnă a-l reconstrui cu nou conţinut. Omul ar trebui să retrăiască
zilnic ziua așa cum ar fi dorit să o fi trăit, revizuind scenele pentru a o face conformă
idealurilor sale. De exemplu, să zicem că poșta de azi a adus vești dezamăgitoare.
Revizuiește scrisoarea. Rescri-o mental și fă-o să se conformeze veștilor pe care ai fi vrut să
le primești. Apoi, în imaginaţie, citește scrisoarea revizuită din nou și din nou, iar acest lucru
îţi va stârni sentimentul de naturaleţe; şi faptele imaginate devin fapte fizice de îndată ce ne
simţim natural înfăptuindu-le. Aceasta este esenţa revizuirii și revizuirea duce la anulare.
Asta este exact ceea ce a făcut F.B.:

„La sfârșitul lui iulie am scris unui agent imobiliar despre intenţia mea de a vinde o
bucată de pământ care devenise o povară financiară pentru mine. Răspunsul său negativ a
enumerat toate motivele pentru care vânzările erau în declin în zona aceea și a prezis o
perioadă cenușie de așteptare până după prima parte a anului viitor.
Am primit scrisoarea lui într-o marţi și – în imaginaţia mea – am rescris-o cu vorbe care
indicau nerăbdarea agentului de a-mi prelua tranzacţia. Am citit această scrisoare revizuită
iar și iar, extinzându-mi scenariul imaginar cu elemente din tema Celor Patru Mari ai
Imaginaţiei din cartea ta, Săditul și Culesul – Producătorul, Autorul, Regizorul și Actorul.

În scena mea imaginativă ca Producător, am sugerat tema Parcela e vândută profitabil.

Ca Autor, am scris această scenă simplă care, pentru mine, implica îndeplinirea: stând în
biroul agenţiei imobiliare, îmi întindeam braţul spre agent spunându-i, Mulţumesc,
domnule, la care el răspundea, A fost o plăcere să fac afaceri cu dvs. Ca Regizor, am repetat
cu mine ca Actor până ce scena a devenit atât de vie încât am simţit ușurarea ce m-ar fi
cuprins dacă această greutate mi-ar fi fost cu adevărat ridicată.
Trei zile mai târziu, agentul căruia îi scrisesem iniţial m-a sunat să-mi spună că a încasat
un depozit pentru parcela mea la preţul pe care l-am specificat. Am semnat hârtiile în biroul
lui a doua zi, i-am întins mâna și i-am spus, Mulţumesc, domnule. Agentul a răspuns, A fost o
plăcere să fac afaceri cu dvs.
La cinci zile după ce am construit și pus în scenă piesa imaginară, a devenit o realitate
fizică și a fost interpretată cuvânt cu cuvânt după cum am auzit-o în imaginaţia mea.
Sentimentul de ușurare și bucurie s-a născut – nu atât din faptul că am vândut proprietatea
– cât din dovada indiscutabilă că scenariul meu imaginat a funcţionat.” ...F.B.

Dacă lucrul obţinut ar fi fost totul, ce irosire! Dar F.B. a descoperit o putere în sine ce
poate crea conștient împrejurări.
 Falsificând mental faptele vieţii, omul se deplasează dinspre reacţie pasivă spre creaţie
activă; aceasta frânge cercul recurenţei și construiește un viitor cumulativ expansiv. Dacă
omul nu creează întotdeauna în întregul sens al cuvântului e numai pentru că nu e
credincios viziunii sale ori gândește la ceea ce vrea în loc să gândească din dorinţa sa
împlinită.
Omul e o atât de extraordinară sinteză, parte legat de simţuri și parte liber să viseze
încât conflictele lui interioare sunt perpetue. Starea conflictuală din individ este exprimată
în societate.

Viaţa este o aventură romantică. A trăi creativ, imaginând soluţii inovative la tot mai
complexe probleme, e mult mai nobil decât să te înfrânezi ori să-ţi înăbuși dorinţa. Orice
este dorit poate fi adus prin imaginaţie în existenţă.

„Să fii oare într-un vis, fără ca totuși să dormi?” [John Bunyan, „The Pilgrim's
Progress”]. Încearcă să îţi revizuiești ziua în fiecare seară înainte de a adormi. Încearcă să
vizualizezi limpede și intră în scena revizuită, care ar fi soluţia imaginată a problemei tale.
Structura imaginară revizuită poate avea o mare influenţă asupra celorlalţi, dar asta nu
trebuie să te preocupe. „Celălalt”, cel influenţat în povestirea următoare, e profund
recunoscător pentru acea influenţă. L.S.E. scrie:

„În august trecut, mergând la o întâlnire pe nevăzute, am întâlnit bărbatul cu care

voiam să mă mărit. Se întâmplă uneori, și mi s-a întâmplat și mie. El era întruchiparea a tot
ceea ce gândisem vreodată ca fiind ideal într-un soţ. La două zile după acea seară magică,
am fost nevoită să-mi schimb locul de domiciliu din cauza serviciului și, în aceeași
săptămână, prietenul comun care ne-a făcut cunoștinţă s-a mutat din oraș. Am realizat că
bărbatul pe care-l întâlnisem nu-mi cunoștea probabil noua adresă și, ca s-o spun pe-a
dreaptă, nu eram sigură că-mi reţinuse numele măcar.
După ultima ta prelegere, ţi-am vorbit despre situaţie. Deși aveam destule alte
întâlniri, nu-mi puteam lua gândul de la acest anume bărbat. Discursul tău se centra pe
revizuirea zilei; și după ce am vorbit cu tine, am hotărât să-mi revizuiesc ziua, în fiecare zi.
Înainte de a adormi în seara aceea, am simţit că eram într-un pat diferit, în propria mea
casă, ca femeie măritată – iar nu ca tânără muncitoare ce împărţea un apartament cu alte
trei fete. Mi-am trecut o bentiţă din acelea de cununie imaginară peste mâna mea stângă
imaginară, spunându-mi iar și iar, E minunat! Chiar sunt doamna J.E.! și am adormit în ceea
ce era – cu numai o clipă mai devreme – un vis în stare de trezie.
Am repetat această scenă imaginară timp de o lună, noapte după noapte. În prima
săptămână din octombrie, m-a găsit. La a doua noastră întâlnire, știam deja că visele mele
erau îndreptăţite. Învăţăturile tale ne spun să trăim în finalul dorinţei până ce acea dorinţă
devine fapt, astfel că, deși nu știam cum simte el faţă de mine, am continuat, noapte după
noapte, să trăiesc sentimentul visului meu împlinit.
Rezultatul?
 În noiembrie, m-a cerut. În ianuarie ne-am anunţat logodna, iar în mai următor eram
căsătoriţi. Cel mai drăguţ dintre toate e, însă, faptul că sunt chiar mai fericită decât visam
posibil; și știu în inima mea că așa e și el.” ...Dna J.E.

Folosindu-și imaginaţia într-o manieră radicală, în loc de cea conservativă –

construindu-și complet lumea din vise fanteziste, nu folosind imagini furnizate de memorie
– a adus întru fiinţă împlinirea visului său. Simţul comun ar fi utilizat imagini oferite de
memorie și ar fi perpetuat astfel realitatea lipsei în viaţa ei. Imaginaţia a creat ceea ce ea a
dorit dintr-un vis fantezist. Toţi trebuie să trăim complet la nivel imaginativ și trebuie să ne
dedicăm acestui mod de a crea conștient și deliberat.
„...Îndrăgostiţii și nebunii au asemenea creiere înfierbântate, asemenea fantezii
măiestrite că trebuie mai mult decât rece raţiune pentru a-i înţelege.”
[William Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară”]

De ne-am petrece timpul revizuirii așa cum trebuie, n-am avea a ne face griji în privinţa
rezultatelor – speranţele noastre cele mai de preţ ar fi realizate.

„Ești tu, Pământ, aievea? Sunt eu? În al cui vis existăm noi amândoi?...”
[aprox., Frank Kendon, „The Time Piece”]

Nu există permanenţă inevitabilă în nimic. Atât trecutul cât și prezentul continuă să

existe numai pentru că sunt susţinute de „imaginare” la un nivel sau altul; și o transformare
radicală a vieţii e mereu posibilă omului ce-și revizuiește partea ei nedorită.

În scrisoarea lui, dl R.S. pune în discuţie acest subiect al influenţării:

„În timpul seriei tale actuale de prelegeri, au apărut complicaţii în privinţa colectărilor
la unul dintre fondurile mele mutuale de investiţii. Garanţia, o casă și terenul aferent, au
început a fi neglijate și se ruinau. Proprietarii își cheltuiau aparent banii prin baruri în timp
ce, cele două fetiţe ale lor, de nouă și unsprezece ani, erau vizibil lăsate în voia sorţii. Totuși,
dincolo de aparenţe, am început să revizuiesc situaţia. În imaginaţia mea, îmi conduceam
soţia prin dreptul proprietăţii și-i spuneam, ‚Așa-i că-i frumoasă curtea? E atât de curată și
îngrijită. Oamenii ăștia chiar își arată dragostea pentru căminul lor. Asta e o investiţie în
privinţa căreia nu trebuie să ne facem vreodată griji’. Vedeam casa și terenul așa cum voiam
să le văd – un loc atât de drăguţ că-mi dădea un fior cald de plăcere. De fiecare dată când
îmi zbura gândul la acea proprietate, îmi repetam scena imaginară.
După ce am practicat revizuirea ceva vreme, femeia care trăia în casă a avut un
accident de automobil; cât a stat prin spital, soţul ei a dispărut. Copiilor le purtau de grijă
vecinii; eram tentat s-o vizitez pe mamă la spital și s-o reasigur de asistenţă, în caz de
nevoie. Dar cum aș fi putut, din moment ce scena mea imaginară implica faptul că ea și
familia ei erau fericiţi, prosperi și mulţumiţi, în mod evident? Așa că n-am făcut nimic
altceva decât reviziunea mea zilnică.
 La scurt timp după ce a ieșit din spital, femeia și cele două fete ale ei au dispărut și ele.
Plăţile erau trimise mai departe în contul proprietăţii și, după câteva luni, ea a reapărut cu
un certificat de căsătorie și un soţ nou.
Când îţi scriu, toate plăţile sunt la zi. Cele două fetiţe sunt evident fericite și îngrijite,
iar o cameră a fost adăugată proprietăţii de către titulari, oferind fondului nostru garanţii
suplimentare. A fost grozav să-mi rezolv problema fără ameninţări, vorbe proaste, evacuări
sau griji pentru cele două fetiţe; dar a fost ceva din imaginarea mea cea care a trimis-o pe
femeie în spital?” ...R.S.

Orice activitate imaginativă ce dobândește intensitate prin atenţia noastră concentrată

asupra clarităţii finalului dorit tinde să se reverse în zone dincolo de cea în care ne situăm
noi; dar trebuie s-o lăsăm să se regularizeze de la sine. Este minunat de bogat echipată
pentru a se adapta și a-și ajusta mijloacele de a se realiza pe sine. Odată ce începem să
gândim în termeni de influenţă în loc de claritate a finalului dorit, efortul imaginării devine
un efort al voinţei și măreaţa artă a imaginării este pervertită în tiranie.

Trecutul îngropat se află de obicei mai adânc decât mintea noastră de suprafaţă poate
fora. Dar din fericire pentru doamna din cele ce urmează, ea și-a amintit și dovedit că
trecutul „făcut” poate fi și „desfăcut” prin intermediul revizuirii.

„Timp de treizeci și nouă de ani am suferit de dureri de spate. Acestea creșteau și

slăbeau, dar nu mă părăseau complet niciodată. Condiţia a progresat spre punctul în care
foloseam tratament medical aproape constant; doctorul îmi lecuia șoldul pe moment, dar
durerea pur și simplu nu dispărea. Într-o seară te-am auzit vorbind despre revizuire și m-am
întrebat dacă era posibil să revizuiești o condiţie veche de aproape patruzeci de ani. Îmi
amintisem că la vârsta de trei sau patru ani am căzut pe spate dintr-un scrânciob foarte înalt
și am cam fost bolnavă de atunci înainte din cauza unei răni serioase la șold.
Din acel moment nu m-am mai eliberat niciodată de dureri și am cheltuit o avere
pentru a-mi alina condiţia, dar în zadar. Anul acesta, prin august, durerea a devenit mai
intensă și într-o noapte am hotărât să mă pun la încercare și să încerc să revizuiesc acel
accident antic ce fusese cauza atâtor dureroase neplăceri și costisitoare facturi mare parte
din viaţa mea de adult. Au trecut multe nopţi până ce m-am putut simţi înapoi la vârsta
jocurilor copilăriei. Dar am reușit. Într-o noapte m-am simţit chiar în scrânciobul acela, am
simţit goana vântului în timp ce mă legănam mai sus și mai în sus. Pe măsură ce scrânciobul
încetinea, am sărit înainte, aterizând hotărât și cu ușurinţă pe picioarele mele. În acţiunea
imaginară, fugeam spre mama și insistam să vină să vadă ce puteam eu face. Și am făcut-o
din nou, sărind din scrânciob și aterizând în siguranţă pe cele două picioare. Am repetat
această scenă imaginară din nou și din nou până ce am adormit făcând-o.
În două zile, durerea din spate și șold au început să dea-napoi și în două luni nu mai
exista durere în ceea ce mă privește. O condiţie ce m-a terorizat timp de peste treizeci și
nouă de ani, care m-a costat o mică avere în încercarea de a o elimina – nu mai era.” …L.H.
 Emondorului2 revizuirii îi datorăm cele mai bune roade. Omul și trecutul lui sunt o
structură continuă. Această structură conţine toate cele ale trecutului ce au fost conservate
și încă operează sub limita simţurilor pentru a influenţa prezentul și viitorul acestei vieţi.
Întregul își duce cu sine tot conţinutul; orice alterare a conţinutului va duce într-o alterare a
prezentului și a viitorului. Primul act de corecţie sau vindecare este întotdeauna:
„Revizuiește!”. Dacă trecutul poate fi recreat în prezent, la fel poate fi și trecutul revizuit. Și
astfel trecutul revizuit apare în chiar inima vieţii sale actuale; nu Soarta, ci un trecut revizuit
i-a adus ei înapoi norocul.

Fă din rezultate și reușite testul crucial al adevăratei imaginaţii și încrederea ta în

puterea imaginaţiei de a crea realitatea va crește treptat în urma experimentelor tale cu
revizuirea, pe măsură ce vor fi confirmate în experienţa reală. Numai prin acest proces de
experimentare îţi poţi conștientiza potenţialul forţei imaginaţiei tale trezite și controlate.

„,Cât eşti dator stăpânului meu?’ Iar el a zis, , O sută de măsuri de untdelemn. Iar el i-a
zis, ,Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci!’” [Luca 16:5,6]. Această parabolă a
ispravnicului nedrept ne îndeamnă să falsificăm mental faptele vieţii, să alterăm o temă
deja existentă. Prin intermediul unor asemenea falsificări, un om „îşi face prieteni” [Luca
16:9]. Cum se încheie fiecare zi, revizuiește întâmplările vieţii și fă-le să se conformeze unor
evenimente demne de a fi amintite; ziua de mâine va continua pe tiparul alterat și se va
duce mai departe până ce se va fi realizat pe de-a-ntregul.

Cititorul va găsi că merită să urmeze aceste indicii – construirea imaginară a scenelor

ce implică dorinţa împlinită și participarea imaginară în aceste scene până ce se ating tone
de realism. Avem de-a face cu secretul imaginării, în care omul e văzut trezindu-se într-o
lume complet supusă puterii lui imaginative.
Omul poate înţelege destul de bine recurenţa evenimentelor (construirea lumii din
imagini furnizate de memorie) – lucrurile rămânând așa cum sunt. Aceasta îi dă un sens al
siguranţei în stabilitatea lucrurilor. Totuși, prezenţa înlăuntrul lui a unei puteri ce se trezește
și devine ceea ce voiește, schimbând radical forma, mediul și împrejurările vieţii, inspiră în
el un sentiment de insecuritate, o teamă teribilă de viitor.
Acum „este chiar ceasul să vă treziţi în sfârșit din somn” [Romani 13:11] și să puneţi
capăt tuturor creaţiilor omului adormit.

Revizuiește zilnic.
„Lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.”
[— (Sir) John Collings Squire, „The Birds”]
2
Foarfece de grădinar; unealtă folosită la emondaj (emondaj: operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în
perioada de creştere, pentru a stimula dezvoltarea lor în înălţime; emondare, emondaţie)
 CAPITOLUL 4
NU EXISTĂ FICȚIUNE
„Diferenţa dintre ce e real și ce e imaginar nu e una ce poate fi pururi păstrată... toate
lucrurile existente sunt, într-un sens inteligibil, imaginare."
— John S. MacKenzie

Nu există ficţiune. Dacă o activitate imaginară poate produce un efect fizic, lumea
noastră fizică trebuie că e, în esenţă, imaginară. Pentru a dovedi asta, trebuie numai să ne
observăm activităţile imaginare și să vedem dacă acestea produc sau nu efecte externe
corespondente. Dacă o fac, atunci trebuie să concluzionăm că nu există ficţiune.

Scenariul imaginar de azi – ficţiunea – devine realitatea de mâine.

De-am avea perspectiva asta mai deschisă asupra cauzalităţii – cea conform căreia
cauzalitatea e mentală, nu fizică –, că stările noastre mentale sunt cauzele efectelor fizice,
atunci ne-am realiza responsabilitatea ca și creatori și am imagina numai idealul imaginabil.

Închipuirea jucată ca un soi de scenetă în minte este ceea ce cauzează întâmplările

fizice ale vieţii. Omul crede că realitatea constă în obiectele solide pe care le vede în jurul
său, că în lumea asta își are originea piesa vieţii, că evenimentele ţâșnesc brusc în existenţă,
create clipă după clipă de fapte fizice anterioare. Dar cauzalitatea nu se află în lumea
exterioară a faptelor. Piesa vieţii își are originea în imaginaţia omului. Adevăratul act al
devenirii are loc în imaginaţia omului, iar nu în afară.

Povestirile ce urmează ar putea defini „cauzalitatea” ca ansamblul stărilor mentale

care, perindându-se, creează ceea ce implică ansamblul.
Cuvântul-înainte la „A Night To Remember” *O noapte memorabilă+ a lui Walter Lord
ilustrează afirmaţia mea, „Imaginarea Creează Realitatea”.

„În 1898, un autor obscur pe nume Morgan Robertson a născocit un roman despre un
transatlantic fabulos, mult mai mare decât tot ce se construise vreodată. Robertson și-a
umplut vasul cu bogătași și jerpeliţi și apoi l-a trântit de-un aisberg într-o noapte rece de
aprilie. Asta arăta oarecum zădărnicia tuturor lucrurilor și, de fapt, cartea era intitulată
„Zădărnicie” când a apărut în acel an, publicată de organizaţia lui M. F. Mansfield.
Paisprezece ani mai târziu, o companie navală britanică numită White Star Line
construia un vapor cu aburi remarcabil de asemănător celui din romanul lui Robertson. Noul
transatlantic avea o greutate de 66 000 de tone; cel al lui Robertson era de 70 000 de tone.
Vasul real era lung de 882,5 picioare; cel fictiv, de 800. Ambele puteau duce vreo 3 000
de persoane și amândouă aveau bărci de salvare pentru numai o fracţiune din acest număr.
Dar, atunci, asta părea lipsit de importanţă, fiindcă ambele fuseseră clasificate ca fiind
„de nescufundat”!
 Pe 19 aprilie, vasul real părăsea Southampton pentru călătoria sa inaugurală spre New
York. Încărcătura sa includea o copie de nepreţuit a Rubáiyát3-ului lui Omar Khayyam și o
listă de pasageri ce valorau colectiv 250 de milioane de dolari. De-a lungul rutei, și acesta s-
a lovit de un aisberg și s-a scufundat într-o noapte rece de aprilie.
Robertson și-a botezat nava Titanul; White Star Line și-a numit vasul Titanicul.
De știa Morgan Robertson că Imaginarea Creează Realitatea, că ficţiunea de azi e
actualitatea de mâine, ar mai fi scris el romanul Zădărnicie? „În clipa tragicei catastrofe”,
scrie Schopenhauer, „ne devine mai clară ca niciodată convingerea că viaţa e un vis urât din
care trebuie să ne trezim”. Și visul acesta urât este cauzat de activitatea imaginativă a
omenirii adormite.

Activităţile imaginative pot fi departe de manifestarea lor și evenimentele neobservate

sunt numai aparenţe. Cauzarea așa cum e văzută în această tragedie este altundeva în
spaţiu-timp. Departe de scena de acţiune, invizibilă tuturor, era activitatea imaginativă a lui
Robertson, ca un savant într-o cameră de control dirijându-și rachetele teleghidate prin
spaţiu-timp.
Cine pictează un tablou, scrie o piesă ori o carte
Pe care alţii le citesc în timp ce el doarme în patul lui
De cealaltă parte a lumii – când ei nu văd
Pagina lui; adormitul ar putea fi și mort;
Ce știe el despre viaţa lui depărtată simţurilor?
Ce știe el despre gândurile pe care gândurile lui le croiesc,
Viaţa pe care viaţa lui o dă, sau lupta
Din el – fleacuri uneori, alteori exaltare?
Și care-i totuși mai viu, cel ce doarme
Ori spiritul lui vioi de-aiurea,
Ori realitatea altor locuri, cele care ţin
Atenţia fixată și ascunsă de goana altora?

Cine e „el” – „el”, cel ce doarme, sau „el”

Cel pe care propriul său „el” nu-l poate nici simţi, nici auzi?
— Samuel Butler

Scriitorii imaginativi își comunică nu viziunea asupra lumii, ci atitudinea lor ce rezultă
din această viziune. La numai puţin timp înainte de a muri, Katherine Mansfield îi spunea
amicului său Orage:

3
Poem lung în catrene (rimând cu aaba), scris de Omar Khayyam, poet și matematician persan din sec. XI -XII. Etimologie, arabă,
lit., catrenele < ruba`yat, pl. al ruba`ya, catren, fem. al ruba`, compus din patru < arba`a, patru.
 „În viaţă sunt tot atâtea aspecte câte atitudini asupra ei; și aspectele se schimbă odată
cu atitudinile… De ne-am putea schimba atitudinea, nu numai că am vedea diferit viaţa, dar
viaţa însăși va deveni altfel. Viaţa ar trece printr-o schimbare a înfăţișării pentru că noi
înșine am trecut printr-o schimbare în atitudine… Percepţia unui nou tipar este ceea ce
numesc eu o atitudine creativă asupra vieţii.”

„Prorocii”, scria Blake, „în înţelesul modern al cuvântului, nu au existat niciodată. Iona
nu a fost proroc în sensul modern, căci profeţia lui pentru Ninive a eșuat. Orice om cinstit e
un profet; el își exprimă opiniile atât asupra problemelor personale cât și a celor publice.
Astfel: dacă vei continua Așa, rezultatul va fi Așa. El nu spune vreodată, un astfel de lucru se
va întâmpla de nu vei face ce voiești. Un profet este un Vizionar, nu un dictator arbitrar”.
Funcţia prorocului nu este de a ne spune ce este inevitabil, ci de a ne spune ce putem clădi
din activităţi imaginative.
Viitorul este determinat de activităţile imaginative ale omenirii, activităţi în marș
creativ, activităţi ce pot fi văzute în „visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în
patul tău” [Daniel 2:28]. „O, de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului” [Numeri 11:29] în
adevăratul înţeles al cuvântului, precum acest dansator care, acum, de la înălţimea idealului
său realizat, zărește piscuri încă și mai semeţe ce vor fi escaladate. După ce îi vei fi citit
povestirea, vei fi înţeles de ce este el atât de încrezător că își poate predetermina orice
viitor material dorește și de ce este la fel de sigur că şi alţii dau realitate la ceea ce altfel ar fi
fost o biată nălucă a imaginaţiei sale, că totul există în imaginaţie și nimic nu există în afara
ei la un nivel sau altul. Nimic nu continuă să fie dacă nu e susţinut imaginativ.
„Mintea poate face Substanţă și popula planete de sine stătătoare cu fiinţe mai
luminate decât înainte, și da suflu la forme ce pot transcende carnea…” [Lord G. Byron]
„Povestea mea începe la vârsta de nouăsprezece ani; eram profesor de dans cu un
oarecare succes și am continuat în starea asta statică timp de încă cinci ani. La capătul
acestei perioade am întâlnit o tânără doamnă care m-a convins să particip la prelegerile
tale. Părerea mea, când te-am auzit spunând Imaginarea creează realitatea a fost că
întreaga idee era ridicolă. Totuși, am hotărât să îţi accept provocarea și să-ţi demontez
teoria. Ți-am cumpărat cartea ,Out of This World’ și am citit-o de mai multe ori.
Încă neîncrezător, mi-am fixat un scop ambiţios. Poziţia mea curentă era de instructor
al unui studio de dans de-ale lui Arthur Murray și scopul meu era să deţin o franciză și să fiu
șeful unui studio Arthur Murray eu însumi! Ăsta părea a fi cel mai puţin probabil lucru din
lume, căci francizele se obţineau extrem de greu și, pe deasupra, eram întrutotul lipsit de
fondurile necesare pentru a demara o asemenea operaţiune. Cu toate acestea, mi-am
însușit sentimentul dorinţei împlinite, adormind noapte după noapte imaginându-mi că îmi
conduceam propriul studio. Trei săptămâni mai târziu, mă sună un prieten din Reno,
Nevada. Avea un studio Murray acolo și zicea că era prea mult pentru un singur om. Mi-a
oferit un parteneriat și eu eram încântat; atât de încântat, de fapt, că am gonit spre Reno cu
bani de împrumut și am uitat imediat de tine și de versiunea ta asupra Imaginaţiei!
 Partenerul meu și cu mine am muncit din greu și am avut un mare succes, dar după un
an tot nu eram satisfăcut, voiam mai mult. Am început să mă gândesc la modalităţi de a
prelua un nou studio. Toate eforturile mele au fost zadarnice. Într-o seară, pe când mă
retrăgeam, simţindu-mă cam fără stare, am hotărât să citesc. Cum mă uitam prin colecţia
mea de cărţi, am observat subţirelul tău volum, ,Out of This World’. Mi-am amintit de
,aiureala’ la care m-am pretat în urmă cu un an, cică să am propriul meu studio. PROPRIUL
MEU STUDIO! Vorbele din minte m-au electrocutat! Am recitit cartea în seara aceea și mai
târziu, în imaginaţia mea, mi-am auzit superiorul lăudându-mi munca pe care o făcusem în
Reno și sugerând să achiziţionăm un al doilea studio, căci această a doua locaţie era gata
pentru noi, dacă doream să ne extindem. Am rejucat scena asta imaginară în fiecare
noapte, negreșit. La trei săptămâni după prima noapte a piesei mele imaginare, s-a
materializat – aproape cuvânt cu cuvânt. Partenerul meu a acceptat noul studio din
Bakersfield iar eu am rămas singur cu cel din Reno. Acum eram convins de adevărul
învăţăturilor tale și nu le voi mai uita vreodată.
Acum voiam să împărtășesc această minunată cunoaștere – despre puterea
imaginativă – colectivului meu. Am încercat să le spun despre minunile pe care le-ar putea
înfăptui, dar n-am reușit să conving pe prea mulţi. Totuși, un incident fantastic a rezultat din
eforturile mele de a spune această poveste. Un tânăr profesor mi-a spus că el mă credea,
dar că probabil se întâmpla de la sine oricum, în timp. Insista că întreaga teză era o prostie
dar a afirmat că, de îi puteam spune ceva de natură incredibilă și s-ar întâmpla mai apoi în
realitate și el ar putea fi martor, atunci ar crede într-adevăr. Am acceptat provocarea lui și
am pus la cale un test cu adevărat fantastic.
Studioul din Reno e cel mai neînsemnat din întregul sistem Murray din cauza
numărului mic al populaţiei din orașul în sine. Sunt peste trei sute de studiouri Murray în
ţară cu populaţii mult mai mari, oferind astfel mai mari posibilităţi de afaceri. Deci, testul
meu a fost acesta: i-am spus profesorului că în următoarele trei luni, la convenţia naţională
a dansului, micul studio din Reno va fi principalul subiect de discuţie. Mi-a replicat senin că
așa ceva era de-a dreptul imposibil.
Când m-am retras în seara aceea, m-am simţit stând în faţa unei uriașe audienţe.
Vorbeam despre imaginare creativă și simţeam nervozitatea de a vorbi unui public atât de
numeros; dar am simţit și senzaţia minunată de a fi acceptat de către acel public. Am auzit
vuietul de aplauze și, pe când părăseam scena, l-am văzut pe dl Murray însuși venind spre
mine și strângându-mi mâna. Am rejucat acest întreg scenariu noapte după noapte. A
început să dobândească tone de realism și știam că îmi reușise din nou!

Piesa mea imaginară s-a materializat până în cel mai mic detaliu.

Micul meu studio din Reno a fost senzaţia convenţiei și eu am apărut pe scenă exact
așa cum făcusem în imaginaţia mea. Dar chiar și după această incredibilă dar reală
întâmplare, tânărul instructor de dans care mi-a aruncat provocarea a rămas neconvins.
Spunea că se întâmplase prea natural! Și era convins că s-ar fi întâmplat oricum!
 Nu m-a mai deranjat atitudinea lui, fiindcă provocarea aceasta mi-a oferit o nouă
ocazie de a dovedi, cel puţin mie însumi, că Imaginarea chiar creează realitatea. Din acel
moment, am continuat cu ambiţia mea de a deţine cel mai mare studio de dans Arthur
Murray din lume! Noapte după noapte, în imaginaţia mea, m-am auzit acceptând o franciză
pentru un mare oraș. În trei săptămâni, dl Murray m-a sunat și mi-a oferit un studio într-un
oraș de un milion și jumătate de suflete! Acum, scopul meu e să fac din studioul meu cel
mai mare și mai măreţ din întregul sistem. Și, bineînţeles, știu că așa va fi – datorită
imaginaţiei mele!” ...E.O.L., Jr.

„Imaginarea”, scrie Douglas Fawcett, „poate fi greu de cuprins, fiind ca argintul-viu și

pierzându-se în fiecare dintre metamorfozele sale și numai așa arătându-și magia
transformativă”. Trebuie să privim dincolo de faptele fizice, după imaginarea care le-a
cauzat. Timp de un an, E.O.L., Jr. s-a pierdut pe sine în metamorfoza sa dar, din fericire, și-a
amintit de „aiureala” prin care a trecut înainte de a dobândi propriul său studio… și a recitit
cartea.

Faptele imaginare la nivel uman au nevoie de un anumit interval de timp pentru a se

dezvolta, dar faptele imaginare, fie că sunt încredinţate tiparului, fie că sunt zăvorâte la
pieptul pustnicului, se vor realiza de la sine în timp.
Testează-te, fie și numai din curiozitate. Vei descoperi că „Prorocul” e propria ta
imaginare și vei ști că „nu există ficţiune”.

„Nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc cea care a
pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor, ori dacă patima nu s-o fi născut în
mintea vreunui ciobănaş ai cărui ochi s-au luminat pentru o clipă înainte ca s-o fi pornit la
drum.” — William Butler Yeats
Nu-i ficţiune. Imaginarea se auto-împlinește în cele ce devin vieţile noastre. „Şi acum
v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.” [Ioan 14:29]

Elinii aveau dreptate: „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi!” [Fapte
14:11]. Dar au adormit și nu realizează puterea pe care o mânuiesc prin activităţile lor
imaginative.
„Reale sunt visurile zeilor, și lin le trec
Savoarea-ntr-un lung vis nemuritor.” [John Keats]

E.B., o autoare, e deplin conștientă că „ficţiunea de azi poate deveni realitatea de

mâine”. Ea ne scrie:
„Într-o primăvară am terminat un mic roman, l-am vândut și am uitat de el. Multe luni
lungi mai târziu abia, m-am așezat și-am început să compar cu nervozitate unele întâmplări
din ficţiunea aceea cu întâmplări din viaţa mea! Citește, te rog, un scurt contur al poveștii
pe care am creat-o. Apoi compar-o cu experienţa mea personală.
 Eroina poveștii mele a plecat în vacanţă în Vermont. În micul oraș Stowe, Vermont, ca
să fim preciși. Când a ajuns la destinaţie a avut parte de un comportament atât de neplăcut
din partea tovarășului său încât avea de ales între a-și continua întreaga viaţă după tiparul
supunerii voinţei egoiste a unui tip dominator sau să rupă tiparul și să plece. L-a rupt și s-a
întors la New York. La revenire (și povestea continuă), evenimentele au luat o turnură
neașteptată în forma unei cereri în căsătorie pe care ea a acceptat-o bucuroasă.

Cât despre legătura cu mine… în urma unor împrejurări… am început să-mi amintesc
cele menite de propriul meu stilou și încă într-o măsură semnificativă! Iată ce mi s-a
întâmplat: am primit o invitaţie din partea unei prietene de a-mi petrece vacanţa la casa ei
de vară din Vermont. Am acceptat și nu m-am mirat, la început, când am aflat că acea „casă
de vară” se afla în orașul Stowe. Când am ajuns, mi-am găsit gazda într-o stare atât de
nervoasă încât mi-am dat seama că fie petreceam o vară mizerabilă ori mă lepădam de ea și
plecam. Niciodată în viaţa mea nu am fost suficient de puternică pentru a ignora ceea ce
credeam a fi cerinţe ale responsabilităţii și prieteniei – dar de data asta am făcut-o și m-am
întors în New York cât ai bate din palme. La câteva zile după ce am revenit acasă, și eu am
primit o cerere în căsătorie. Dar în acest punct realitatea și ficţiunea se separă. Am refuzat
oferta! Știu, Neville, că nu există așa-zisa ficţiune!” ...E.B.

„Uituc e verdele pământ, zeii numai ţin veșnic minte… după măreţele lor aduceri-
aminte se cunosc zeii.” *George Meredith, „Ballads And Poems Of Tragic Life”+

Finalurile curg firesc spre originile lor imaginare – culegem roadele uitatei pârguiri. În
viaţă evenimentele nu apar întotdeauna unde am aruncat sămânţa; așa că s-ar putea să nu
ne recunoaștem propria recoltă. Evenimentele sunt devenirea unei activităţi imaginative.
Omul e liber să-și imagineze orice dorește. Iată de ce, în ciuda tuturor fataliștilor și
profeţilor apocaliptici, toţi oamenii treji cunosc că ei sunt liberi. Ei știu că ei creează
realitatea. Există oare vreun pasaj biblic în sprijinul acestei afirmaţii?

Da:
„Şi cum ne-a tâlcuit el, aşa s-a şi întâmplat.” [Geneza 41:13]

W. B. Yeats trebuie să fi descoperit că „nu există ficţiune”, căci după ce și-a descris
unele experienţe în utilizarea conștientă a imaginaţiei, scrie: „Dacă toţi cei care au descris
evenimente ca acestea nu au visat, ar trebui să rescriem istoriile noastre, fiindcă toţi
oamenii, cu siguranţă oamenii imaginativi, trebuie că ţes veşnic farmece, străluciri, iluzii; iar
toţi oamenii, în special cei liniştiţi, care nu au vieţi puternic egoiste, trebuie că trec continuu
sub puterea lor. Gândurile noastre cele mai elaborate, obiectivele elaborate, emoţii precise,
nu sunt adesea, așa cum cred eu, cu adevărat ale noastre, ci au apărut dintr-odată, ca și
când ar fi fost, fie de jos din iad, fie de sus din Ceruri…” *„Ideas of Good and Evil”]

„Nu există ficţiune. Imaginează mai abitir decât crezi a fi cu putinţă.”

 CAPITOLUL 5
IȚE ISCUSITE
„...luaţi cu toţii seama; căci deși pare Afară, e Înlăuntru; în Imaginaţia voastră, a cărei
această lume a morţii îi este umbră numai.” — Blake

Nimic nu apare ori continuă să existe prin forţă proprie. Evenimentele se petrec fiindcă
activităţi imaginare constant asemănătoare le-au creat și vor continua să existe în virtutea
sprijinului pe care-l primesc de la astfel de activităţi imaginative. Rolul pe care îl joacă
imaginarea dorinţei împlinite în crearea conștientă a împrejurărilor e evident în această
serie de povestiri.
Vei vedea cum relatarea unei povestiri despre folosirea cu succes a imaginaţiei poate
servi ca îndemn și provocare pentru ca și alţii „să încerce și să se convingă”.

Un domn s-a ridicat într-o seară din rândul auditoriului. A spus că nu are nicio
întrebare de pus, dar că ar dori să-mi spună ceva. Iată povestirea lui:

Când s-a liberat din Forţele Armate după Al Doilea Război Mondial, a primit un serviciu
care-i aducea 25 de dolari pe săptămână. După zece ani, câștiga 600$ pe lună. Cam în
vremea aceea a cumpărat cartea mea, „Imaginaţie trezită” și a citit capitolul „Emondorul
revizuirii”.
Prin practica zilnică a „revizuirii”, așa cum era descrisă acolo, a putut spune
auditoriului meu, doi ani mai târziu, că venitul său era egal cu cel al președintelui Statelor
Unite.

În auditoriul meu stătea un om care, după cum singur mărturisea, era falit. Citise
aceeași carte, dar brusc realizase că nu făcuse nimic în privinţa utilizării imaginaţiei pentru
a-și rezolva problema financiară.
A decis că va încerca să se imagineze ca fiind câștigătorul sesiunii de pariuri 5-10 pe
cursa hipică de la Caliente. În cuvintele lui, „la cursa asta, fiecare încearcă să numească
învingătorii din a cincea până-ntr-a zecea tură. Așa că iată ce am făcut eu: în imaginaţia
mea, stăteam, îmi sortam biletele și simţeam, făcând asta, că aveam fiecare din cei șase
învingători. Am interpretat scena asta de nenumărate ori în imaginaţie, până ce am simţit că
‚mi se face pielea de găină’ de-a dreptul. Apoi ‚am văzut’ casierul dându-mi o sumă mare de
bani pe care o puneam sub cămașa mea imaginară.
Aceasta a fost toată piesa mea imaginară; și timp de trei săptămâni, noapte după
noapte, am interpretat scena asta până adormeam imaginându-mi-o.
După trei săptămâni, am călătorit în realitate spre hipodromul din Caliente și în acea zi,
fiecare detaliu al piesei mele imaginare a fost realizat. Singura diferenţă a fost că am primit
de la casier un cec pentru suma de 84.000$ în loc de numerar.” ...T.K.
 După prelegerea din seara în care s-a relatat această povestire, un bărbat din auditoriu
m-a întrebat de credeam că ar putea repeta experienţa lui T.K. I-am răspuns că el singur
trebuie să-și stabilească împrejurările scenei sale imaginare, dar indiferent de scenă, trebuie
să creeze un scenariu ce i s-ar părea lui firesc și să-și imagineze hotărât finalul, cu toată
trăirea pe care o poate aduna; nu trebuie să insiste asupra mijloacelor ce duc la îndeplinirea
finalului, ci să trăiască imaginativ cu sentimentul că dorinţa i s-a îndeplinit.

O lună mai târziu, îmi arăta un cec pentru 16.000$ pe care-i câștigase într-o nouă
sesiune la aceeași cursă din Caliente, cu o zi înainte.
Acest bărbat avea și o continuare a foarte interesantei sale repetări a norocului lui T.K.
Primul său câștig i-a fost suficient pentru a-i rezolva dificultăţile financiare imediate, dar
voia mai mulţi bani pentru un viitor sigur al familiei sale. De asemenea, și chiar mai
important pentru el, voia să-și dovedească că acesta nu fusese „un accident”. S-a gândit că,
de l-ar lovi de două ori norocul una după alta, așa-zisa „lege a șanselor” ar fi infirmată și își
va dovedi că structurile sale imaginare produceau într-adevăr această „realitate
miraculoasă”. Astfel că a îndrăznit și și-a pus imaginaţia la o a doua probă. Continuă el:

„Voiam un cont bancar consistent și asta, pentru mine, însemna ‚să văd’ un sold
considerabil pe fișa mea bancară. Așadar, în imaginaţia mea, am montat o scenă ce mă
purta prin două bănci diferite. În fiecare dintre acestea ‚vedeam’ un zâmbet amabil destinat
mie pe faţa managerului de îndată ce pășeam înăuntru și ‚auzeam’ salutul cordial al
funcţionarului de la ghișeu. Ceream să-mi văd situaţia. Într-una din bănci ‚vedeam’ un sold
de 10.000$. În cealaltă ‚vedeam’ unul de 15.000$.
Scena mea imaginară nu se încheia aici. Imediat după ce-mi vedeam situaţia bancară,
îmi întorceam atenţia spre sistemul meu de pariuri la cursele de cai care, printr-o suită de
zece pași, îmi vor crește câștigurile la 11.533$, pornind de la un capital de 200$.
Împărţeam câștigurile în douăsprezece grămezi pe biroul meu. Numărând banii în
mâinile mele imaginare, puneam câte 1.000$ în fiecare dintre cele unsprezece grămezi și
restul de cinci sute treizeci și trei dolari în ultima grămadă. ‚Totalul meu imaginar’ se ridica
la 36.533$ cu tot cu soldurile bancare.
Am repetat această întreagă scenă imaginativă în fiecare dimineaţă, prânz și seară
timp de aproape o lună și, pe doi martie, m-am dus în Caliente din nou. Mi-am completat
biletele dar, ciudat, fără să îmi dau seama, am duplicat încă șase bilete exact după cele pe
care deja le completasem, dar în a zecea rubrică am făcut ‚o greșeală’ și am copiat două
bilete de două ori. Pe măsură ce se omologau învingătorii, aveam doi dintre ei – fiecare
aducându-mi 16.423$. Mai aveam șase bilete de consolare, fiecare valorând 656,80$.
Totalul urca la 36.788$. Suma pe care o numărasem timp de o lună înainte era de 36.533$.
Două lucruri ce m-a uimit într-un mod deosebit au fost că, printr-un aparent accident, am
marcat identic două bilete câștigătoare și astfel, la capătul celei de-a noua runde, care
fusese una dintre victoriile principale, jocheul a vrut să-și retragă calul, dar stewarzii i-au
respins solicitarea.” ...A.J.F.
 Cât de iscusite au fost iţele care au dus la atingerea acestui obiectiv? Rezultatele
trebuie să stea mărturie imaginării noastre, ori altfel înseamnă că nu imaginăm finaluri
defel. A.J.F. a imaginat credincios finalul și toate lucrurile au conspirat întru ajutorul
culegerii roadelor sale. ‚Greșeala’ lui în copierea biletului câștigător de două ori, la fel,
refuzul stewardului de a da curs solicitării jocheului au fost evenimente create de piesa
imaginată pentru a mișca planul lucrurilor înspre atingerea scopului său.

„Șansa”, scria Belfort Bax, „poate fi definită ca fiind acel element în schimbarea
realităţii – anume, în sinteza curgătoare a evenimentelor – care este ireductibilă legii sau
categoriei cauzale”.
Pentru a trăi înţelept, trebuie să fim conștienţi de activităţile noastre imaginative sau,
în orice caz, de finalul spre care acestea tind. Trebuie să ne asigurăm că este finalul pe care
îl dorim. Imaginarea înţeleaptă se identifică pe sine numai cu activităţi de valoare, ori ce
sunt promiţătoare. Oricât de mult pare a avea de-a face omul cu lumea materială, el
trăiește de fapt într-o lume a imaginaţiei. Când descoperă că nu lumea fizică a faptelor, ci
activităţile imaginative sunt cele care îi conturează viaţa, atunci lumea fizică nu va mai fi
realitatea, iar lumea imaginaţiei nu va mai fi vis.

„Cotește drumul mereu spre vârf?

Da, chiar până în vârf.
Va dura călătoria zilei întreaga zi?
Din zori și până-n asfinţit, prietene.”
[Christina Georgina Rossetti, „Uphill”]
 CAPITOLUL 6
FANTEZIE VIZIONARĂ
„Natura Fanteziei Vizionare, ori Imaginaţiei, este foarte puţin cunoscută, și natura externă,
permanenţa imaginilor sale mereu prezente, este considerată ca fiind mai puţin permanentă
decât lucrurile Naturii Vegetative și Generative; și totuși, stejarul moare la fel ca lăptuca, dar
imaginea și individualitatea sale eterne nu mor niciodată, ci se înnoiesc prin sămânţa lui;
la fel, și imaginea imaginativă se-ntoarce prin sămânţa gândului contemplativ.” — Blake

Imaginile imaginaţiei noastre sunt realităţi ale căror orice manifestare fizică e numai o
umbră. Dacă suntem fideli viziunii, imaginea va crea pentru sine unica manifestare fizică de
sine pe care are drept să o creeze. Vorbim despre „realitatea” unui lucru atunci când vrem
să spunem „substanţa lui materială”. Asta e exact ceea ce un imaginator vrea să spună prin
„irealitate” sau „umbră”.

Imaginarea e senzaţie spirituală. Intră în sentimentul dorinţei tale împlinite. Prin

senzaţie spirituală – prin folosirea imaginară a văzului, auzului, mirosului, gustului și
atingerii tale – vei da imaginii tale vitalitatea senzorială necesară pentru a produce acea
imagine în lumea ta exterioară, sau „a umbrelor”.

Iată povestea unuia ce a fost fidel viziunii sale. F.B., fiind un imaginator autentic, și-a
amintit ce a auzit în imaginaţia sa. Astfel, el scrie:

„Un prieten ce-mi cunoaște gustul aprins pentru operă a încercat să procure pentru
mine, de Crăciun, înregistrările complete de Kirsten Flagstad ale lui Tristan și Isolda. I s-a
spus același lucru în peste o duzină de magazine: ‚RCA Victor nu reeditează această
înregistrare și nu mai sunt cópii disponibile de prin iunie’. Pe 27 decembrie eram hotărât să-
ţi dovedesc din nou principiul obţinând albumul pe care îl doream atât de intens. Întins în
propria mea cameră de zi, am pășit mental într-un magazin de discuri muzicale al cărui
client mai fusesem și am întrebat pe singurul vânzător ale cărui chip și voce le mai ţineam
minte, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Da, avem’.
Cu asta se încheia scena și am repetat-o până ce devenise ‚reală’ pentru mine.
Puţin mai târziu în acea după-amiază am mers la acel magazin de discuri pentru a
interpreta fizic scena. Nici un singur detaliu oferit de simţuri nu mă încuraja să cred că aș
putea ieși din magazin cu discurile alea. Mi se spusese încă din septembrie, de către același
vânzător, în același loc, aceeași poveste care i se servise prietenului meu înainte de Crăciun.
Abordându-l pe vânzătorul pe care-l văzusem în imaginaţie în acea dimineaţă, am
repetat, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Nu, nu avem’. Fără a rosti
ceva audibil de către el, am murmurat mai mult, ‚Păi, eu nu asta te-am auzit spunând’.
Întorcându-mă să ies din magazin, am observat pe un raft de sus ceea ce am crezut a fi
o reclamă a acestui set de discuri și am aruncat vânzătorului, ‚Dacă nu aveţi marfa, n-ar
trebui s-o promovaţi’.
 ‚Așa e’, a răspuns el și, întinzându-se s-o dea jos, a descoperit că era de fapt albumul
complet, cu toate cele cinci discuri! Scena nu a fost jucată exact așa cum o construisem, dar
rezultatul a confirmat ceea ce implica scena mea imaginată. Cum să-ţi mulţumesc?” ...F.B.

Citind scrisoarea lui F.B., trebuie să ne punem de acord cu Anthony Eden că „O

asumpţie, deși falsă, dacă se persistă în ea, se va concretiza faptic.” Fantezia lui F.B.,
contopindu-se cu atmosfera oferită simţurilor de magazinul de discuri real, și-a îmbogăţit
aspectele și a devenit „a lui” – ceea ce a perceput ulterior fizic.
Viitorul nostru este imaginarea noastră în marșul său creativ. F.B. și-a folosit imaginaţia
pentru un scop conștient, reprezentând viaţa așa cum își dorea el să fie și afectând astfel
viaţa în loc de a o reflecta numai. Atât de sigur fusese el că scena lui imaginară era de fapt
realitatea – și gestul fizic numai o umbră – încât, atunci când vânzătorul i-a spus, „Nu, nu
avem”, F.B. a zis, mental, „Păi, eu nu asta te-am auzit spunând”. Nu numai că și-a amintit ce
a auzit, dar auzea același lucru încă! Imaginând dorinţa împlinită e căutarea ce găsește,
cererea ce primește, baterea la care se deschide. A văzut și a auzit ceea ce dorea el să vadă
și să audă; și nu a acceptat „Nu, nu avem” în ruptul capului.

Imaginatorul visează în stare de trezie. El nu e sclavul Viziunii sale, ci stăpânul direcţiei

atenţiei sale. Statornicia imaginativă controlează percepţia evenimentelor în spaţiu-timp.
Din păcate, cei mai mulţi oameni sunt...
„Veșnic schimbători, ca un ochi lipsit de bucurie
Ce nu află nimic vrednic de abătut...”
[Percy Bysshe Shelley, „To the Moon”]

Dna G.R., și ea, a auzit imaginar ceea ce voia să audă fizic și a știut că lumea exterioară
trebuie să i-o confirme. Iată povestirea ei:

„Cu ceva vreme în urmă am dat un anunţ publicitar pentru vânzarea casei noastre,
ceea ce ne era necesar pentru a ne cumpăra o proprietate mai mare, pentru care
depuseserăm deja o ofertă. Mai mulţi oameni ar fi cumpărat-o imediat, dar eram nevoiţi să
le explicăm că nu puteam încheia nicio înţelegere până ce nu eram siguri că oferta noastră
pentru noua locuinţă fusese acceptată. În timpul acesta, ne sună un agent și practic ne
imploră să-i permitem să ne arate casa unui client de-ai săi care era extrem de interesat de
locaţia asta și era dispus să plătească chiar mai mult decât ceream noi. Le-am explicat
situaţia noastră atât agentului cât și clientului său; amândoi au spus că nu-i deranja să
aștepte până ce vom perfecta noua noastră tranzacţie.
Agentul ne-a cerut să semnăm o hârtie despre care spunea că nu ne obligă la nimic,
doar îi va oferi lui prima șansă de a cumpăra imediat ce noi ne vom fi luat noua casă. Am
semnat și ulterior am aflat că, potrivit Legii Imobiliarelor din California, nici că se putea ceva
mai constrângător. Câteva zile mai târziu, afacerea cu noua casă a picat, așa că l-am anunţat
pe agent și răspunsul lui verbal a fost ‚Eh, asta e’.
 Două săptămâni mai târziu însă a intentat proces împotriva noastră pentru o mie cinci
sute de dolari, valoarea comisionului său. S-a stabilit data înfăţișării și am cerut un proces cu
juriu. Avocatul nostru ne-a asigurat că va face tot ce va putea, dar, legea în această privinţă
fiind foarte strictă, nu prea vedea cum am fi putut câștiga.
Când a sosit data procesului, soţul meu era în spital și nu se putea înfăţișa alături de
mine. Nu aveam nici un martor; dar agentul își adusese trei avocaţi și un număr de martori
împotriva noastră în sală. Avocatul nostru îmi spunea acum că n-aveam nicio șansă.
M-am întors spre imaginaţia mea și iată ce am făcut. Neţinând defel seama de cele ce
spuneau avocaţii, martorii și judecătorul care părea a-l favoriza pe reclamant, gândeam
numai cuvintele pe care voiam să le aud. În imaginaţia mea, ascultam anume și auzeam
președintele juriului spunând, ‚Găsim pârâtul nevinovat’. Am ascultat până ce am crezut că
era adevărat. Mi-am închis urechea minţii la tot ce se spusese în sala aia de judecată și
auzeam numai acele cuvinte, ‚Găsim pârâtul nevinovat’.
Juriul a deliberat de la pauza de prânz până la patru și jumătate după-amiază și pe tot
parcursul acelor ore am stat în sala de judecată și am auzit acele cuvinte din nou și din nou
în imaginaţia mea. Când juraţii s-au întors, judecătorul i-a cerut președintelui să se ridice și
să dea verdictul. Președintele s-a ridicat și a spus, ‚Găsim pârâtul nevinovat’.” ...Dna G.R.

„De-ar fi vise de vânzare,

Ce ai cumpăra?”
[Thomas Lovell Beddoes, „Dream-Pedlary”]

Nu ţi-ai cumpăra dorinţa împlinită? Visele tale sunt fără preţ și fără bani. Asigurându-și
sprijinul juriului în imaginaţia ei – auzind numai ce voia să audă, a adus juriul la unanimitate
în favoarea ei. Imaginarea fiind realitatea a tot ce există, prin ea și-a obţinut doamna
respectivă împlinirea dorinţei.

Afirmaţia lui Hebbel conform căreia „poetul creează din contemplare” este valabilă și
în privinţa imaginatorilor. Ei știu cum să își utilizeze halucinaţiile audio-video pentru a-și
crea realitatea.

Nimic nu e mai fatal decât conformarea. Nu trebuie să ne îngăduim a ne supune

fixaţiei circulare a faptelor. Schimbă imaginea și astfel schimbi faptele. R.O. a aplicat arta
vederii și a simţirii pentru a-și crea viziunea în imaginaţie.

„Acum un an mi-am luat copiii în Europa, lăsându-mi apartamentul în grija servitoarei.

Când ne-am întors în State câteva luni mai târziu, servitoarea și mobila dispăruseră.
Intendentul clădirii spunea că servitoarea îmi mutase mobila ‚la cererea mea’. Nu puteam
face nimic pe moment, așa că mi-am luat copiii și ne-am cazat la un hotel. Am reclamat,
desigur, incidentul la poliţie și am angajat și detectivi particulari pentru caz. Ambele
organizaţii au investigat fiecare companie de mutări și fiecare depozit din New York City, dar
în zadar. Părea că nu rămăsese nicio urmă, atât în cazul mobilei cât și al servitoarei.
 Epuizând toate resursele externe, mi-am amintit învăţăturile tale și am hotărât să-
ncerc să-mi folosesc imaginaţia în această problemă. Șezând în camera mea de hotel așadar,
mi-am închis ochii și m-am imaginat în propriul meu apartament, așezată în fotoliul meu
preferat și înconjurată de toate piesele mele de mobilier. Am privit spre pianul pe care îmi
ţineam fotografiile copiilor. Continuam să-mi ţin privirea aţintită asupra pianului până ce
întreaga cameră îmi devenea cu adevărat reală. Îmi puteam vedea fotografiile copiilor și
simţi tapiţeria fotoliului pe care stăteam în imaginaţia mea.
A doua zi, ieșind de la bancă, am cotit în direcţia apartamentului meu gol în loc să o iau
spre hotel. Când am ajuns la colţ, am realizat ‚greșeala’ și tocmai eram pe punctul de a mă
întoarce, când, atenţia mi-a fost atrasă de o pereche foarte familiară de glezne. Da, gleznele
aparţineau servitoarei mele. Am pășit spre ea și am apucat-o de braţ. Era speriată de-a
binelea, dar am asigurat-o că tot ceea ce voiam de la ea era mobila mea. Am chemat un taxi
și ea m-a condus spre locul în care prietenii ei îmi depozitaseră mobilierul. Într-o singură zi,
imaginaţia mea găsise ceea ce forţele de poliţie ale întregului ditamai oraș și investigatori
particulari n-au putut afla timp de săptămâni.” ...R.O.

Această doamnă cunoștea secretul imaginării înainte de a apela la poliţie, dar

imaginarea – în ciuda importanţei sale – a fost uitată, dat fiind faptul că atenţia era fixată
asupra faptelor. Totuși, ceea ce raţiunea a eşuat în a găsi prin forţă, imaginarea a găsit fără
efort. Nimic nu persistă – inclusiv simţul lipsei – fără suportul său imaginar. Imaginându-şi
că stătea în propriul ei scaun, în propria ei cameră, înconjurată de tot mobilierul ei, ea a
retras suportul imaginar pe care-l dăduse simţului pierderii sale; iar prin această schimbare,
şi-a recuperat mobila pierdută şi a revenit acasă.

Imaginaţia ta este cel mai creativă când îţi imaginezi lucrurile aşa cum le doreşti a fi,
construind o experienţă nouă dintr-un vis fantastic. Pentru a construi un asemenea vis
fantastic în imaginaţia sa, F.G. şi-a adus în scenă toate simţurile – văzul, auzul, atingerea,
mirosul, chiar şi gustul. Iată povestirea ei:

„Încă din copilărie am visat să vizitez locuri îndepărtate. Indiile de Vest îmi aprindeau
fantezia mai cu seamă şi mă desfătam în sentimentul de a fi într-adevăr acolo. Visele sunt
minunat de necostisitoare şi, ca adult, am continuat să-mi visez visele, căci n-aveam bani ori
timp să le fac ‚să se adeverească’.
Anul trecut am ajuns la spital, necesitând o operaţie. Auzisem învăţăturile tale şi, în
perioada de recuperare, am hotărât să-mi intensific visul treaz favorit, din moment ce
aveam atâta timp liber.
Am scris chiar companiei Alcoa Steamship Line, solicitându-le pliante gratuite de
călătorie şi m-am adâncit în studierea amănunţită a lor cu ceasurile, alegându-mi vasul şi
cabina şi cele şapte porturi pe care doream cel mai mult să le vizitez.
Îmi închideam ochii şi, în imaginaţie, păşeam pe pasarela navei şi simţeam mişcarea
apelor în timp ce marele pachebot îşi făcea drum prin oceanul liber.
 Auzeam zgomotul surd al valurilor lovindu-se de marginile vaporului, simţeam căldura
aburindă a soarelui tropical pe faţă şi miroseam şi gustam aerul sărat în timp ce navigam
prin apele albastre.
Preţ de o săptămână întreagă, reţinută pe patul de spital, am trăit libera şi fericita
experienţă de a fi de fapt pe acel vas. Apoi, cu o zi înainte de a mă externa, am împachetat
pliantele alea colorate şi am uitat de ele.
Două luni mai târziu, am primit o telegramă de la o agenţie de publicitate ce-mi
spunea că eram câştigătoarea unui concurs. Mi-am amintit vag că pusesem un cupon de
concurs cu câteva luni mai devreme la supermarketul de lângă mine, dar uitasem complet
de asta. Câştigasem marele premiu, care – minunea minunilor – mă făcea beneficiara unei
croaziere prin Caraibe sponsorizată de Alcoa Steamship Line.
Dar minunea nu se oprea acolo. Tocmai cabina în care am locuit şi prin care m-am
plimbat imaginar cât zăcusem pe patul de spital îmi fusese repartizată mie. Şi, pentru a face
o poveste incredibilă şi mai greu de crezut, am navigat exact pe nava pe care o alesesem –
care a oprit nu în unul, ci în toate cele şapte porturi pe care doream să le vizitez!” ...F.G.

„A călători e privilegiul, nu al celor bogaţi, ci, al celor cu imaginaţie.” [Stephen Berrien

Stanton, „The Essential Life”, 1908+
 CAPITOLUL 7
STĂRI
„Aceasta e o epocă în care starea hotărăşte norocul oamenilor,
nu norocul hotărăşte starea.” — Sir Winston Churchill

Oamenii îşi privesc stările mult prea mult ca efecte şi nu suficient drept cauze. Stările
sunt activităţi imaginative fără de care nicio creaţie nu e posibilă. Spunem că suntem fericiţi
pentru că ne-am atins scopul; nu realizăm că procesul funcţionează la fel de bine în direcţie
inversă – că ne atingem scopul tocmai fiindcă ne-am asumat sentimentul fericit al dorinţei
împlinite.

Stările nu sunt numai rezultate ale împrejurărilor vieţii noastre; ele sunt şi cauzele
acelor împrejurări. În „Psihologia emoţiilor”, prof. Ribot scrie, „O idee care e numai o idee
nu produce şi nu face nimic; ea acţionează numai dacă e simţită, dacă e însoţită de o stare
eficace, dacă trezeşte tendinţe, adică, elemente motrice”.

Doamna din povestirea următoare a trăit atât de eficient sentimentul dorinţei sale
împlinite, încât şi-a transformat starea într-un atribut al nopţii – prins într-un vis delicios.
„Cei mai mulţi dintre noi citesc poveşti cu zâne, dar cu toţii ştim că fanteziile alea
despre bogăţii şi noroace nemăsurate sunt numai pentru cei foarte tineri. Dar aşa să fie,
oare? Vreau să-ţi vorbesc despre ceva incredibil de minunat ce mi s-a întâmplat prin
puterea imaginaţiei mele – şi eu nu sunt ‚tânără’ în ani.
Trăim într-o epocă ce nu crede în născociri ori magii, şi totuşi, tot ce aş fi putut vrea în
cele mai fantastice vise ale mele mi s-a dat prin simpla utilizare a cele ce propovăduieşti tu –
că ‚imaginarea creează realitatea’ şi că ‚trăirea’ *‚simţirea’+ e secretul imaginării.
În perioada în care mi s-a întâmplat acest minunat lucru, eram fără serviciu şi nu
aveam o familie la care să apelez pentru suport. Aveam nevoie cam de toate cele. Pentru a
găsi un job decent aveam nevoie de o maşină de alergat şi, deşi aveam o maşină, era atât de
prăpădită încât era gata să se desfacă în bucăţi. Întârziasem cu chiria; nu aveam haine
potrivite pentru a merge la interviuri, iar în ziua de azi nu e defel amuzant pentru o femeie
de 55 de ani să-şi caute de lucru de orice fel. Contul meu bancar era aproape epuizat şi nu
aveam nici un prieten spre care să mă întorc.
Dar participasem la întrunirile tale de aproape un an şi disperarea m-a silit să-mi pun
imaginaţia la încercare. Într-adevăr, nu aveam nimic de pierdut. A fost firesc, cred, să încep
prin a mă imagina având tot ce îmi trebuia. Dar îmi trebuiau atât de multe lucruri şi într-o
asemenea scurtă măsură încât m-am trezit gata-obosită întocmind lista şi, când am
terminat, eram atât de nervoasă că nici nu puteam să dorm.
Într-o seară, te-am auzit povestind despre un artist care a prins ‚sentimentul’, sau
‚cuvântul’, cum îi spuneai tu, de ‚aşa-i că-i minunat?’ în experienţa sa personală.
 Am început să aplic această idee în cazul meu. În loc să mă gândesc la şi să-mi
imaginez fiecare articol care-mi trebuia, am încercat să captez ‚sentimentul’ că ceva
minunat mi se întâmplase – nu mâine, nu săptămâna viitoare – ci chiar acum. Îmi spuneam
iar şi iar, în timp ce adormeam, ‚Nu-i aşa că-i minunat? Ceva fantastic mi se întâmplă chiar
acum!’. Şi, adormind, simţeam aşa cum m-aş fi simţit într-o astfel de împrejurare.
Am repetat acea acţiune imaginară însoţită de trăirea ei timp de două luni, noapte de
noapte şi, într-o zi de început de octombrie am întâlnit un amic pe care nu-l văzusem de luni
bune şi care mi-a spus că urma să plece într-o călătorie spre New York. Trăisem în New York
cu mulţi ani înainte şi am vorbit despre oraş preţ de câteva minute, după care ne-am
separat. Am uitat complet de incident. O lună mai târziu, bărbatul ăsta îmi sună la uşă şi pur
şi simplu îmi pune în mână un cec de două mii cinci sute de dolari pe numele meu. După ce
mi-am revenit din şocul iniţial de a-mi fi văzut numele pe un cec cu atât de mulţi bani,
povestea care începea să se desfăşoare îmi părea un vis. Avea legătură cu un prieten pe
care nu-l văzusem şi de care nu mai auzisem de peste 25 de ani. Prietenul ăsta din trecutul
meu, aflam acum, a devenit foarte bogat în aceşti douăzeci şi cinci de ani. Cunoştinţa
noastră comună, cea care-mi adusese cecul, îl întâlnise din întâmplare în timpul vizitei sale
în New York cu o lună în urmă. În timpul discuţiei, a pomenit de mine şi, din motive pe care
n-aveam să le cunosc (căci nici până în zi de azi nu m-a căutat personal şi nici eu n-am
încercat să-l contactez), acest vechi prieten a hotărât să împartă cu mine un strop din
marele lui avut.
Pe parcursul următorilor doi ani, am primit lunar, de la biroul avocatului său, cecuri
atât de generoase încât nu numai că mi-au acoperit fiecare necesitate a traiului zilnic, dar a
mai şi rămas din plin pentru toate celelalte drăgălăşenii ale vieţii: o maşină, haine, un
apartament spaţios – şi, cel mai frumos dintre toate lucrurile, faptul că nu mai eram nevoită
să-mi câștig pâinea de zi cu zi.
Luna trecută am primit o scrisoare şi câteva hârtii notariale ce trebuiau semnate, care
certificau continuarea acestui venit lunar până la sfârşitul vieţii mele!” ...T.K.

„Dacă nebunul se încăpăţânează în nebunia lui,

El devine înţelept.” — William Blake

Sir Winston ne îndeamnă să acţionăm în asumpţia că deja avem ceea ce căutăm, „să
ne însuşim o calitate, dacă nu o avem” *William Shakespeare, „Hamlet”+. Nu e acesta oare
secretul „miracolelor”?
Astfel, slăbănogului i s-a spus să se ridice, să-şi ia patul şi să umble – să acţioneze
mental ca şi când ar fi fost vindecat [Matei 9:1-8; Marcu 2:1-13; Luca 5:18-25; Ioan 5:1-17];
iar când acţiunile imaginaţiei sale au corespuns acţiunilor pe care le-ar fi făcut fizic de ar fi
fost vindecat – el s-a vindecat.

„Aceasta este o povestire despre care unii ar spune că ‚s-ar fi întâmplat de la sine,
oricum’, dar cei ce o vor citi cu atenţie vor afla motive de a cădea pe gânduri.
 Începe cu un an în urmă, când plecam din Los Angeles pentru a-mi vizita fiica în San
Francisco. În locul fetei mereu fericite pe care o ştiam, am găsit una într-o suferinţă
profundă. Necunoscând cauza durerii sale şi nedorind să întreb, am aşteptat până ce mi-a
spus că e într-un mare necaz financiar şi îi trebuiau trei mii de dolari imediat. Nu sunt o
femeie sărmană, dar nu puteam face rost de atâta numerar foarte repede. Cunoscându-mi
fata, ştiam şi că nu ar fi acceptat, oricum. M-am oferit să împrumut suma asta pentru ea,
dar a refuzat şi, în schimb, mi-a cerut să o ajut ‚aşa cum ştiam eu’… se referea la utilizarea
imaginaţiei mele, fiindcă i-am spus adesea despre învăţăturile tale şi unele dintre cuvintele
mele au atins-o acolo unde trebuia.
Ne-am pus imediat de acord asupra acestui plan, convenind că mă va ajuta să o ajut.
Am hotărât asupra unei scene imaginare pe care o puteam practica amândouă şi care
implica ‚să vedem’ bani venind spre ea din toate direcţiile. Am simţit bani curgând spre ea
din fiecare colţişor, până ce ea era în mijlocul unei ‚mări’ de bani, dar am făcut asta numai
cu senzaţia de ‚bucurie’ pentru toată lumea şi nu ne-am gândit defel la ‚cum’, numai şi
numai la fericirea tuturor.
Ideea părea că a însufleţit-o şi sunt sigură că ea e responsabilă pentru ceea ce s-a
întâmplat câteva zile mai târziu. Categoric, revenise la starea fericită şi plină de încredere
care îi era naturală, deşi nu exista nicio dovadă că ar veni deocamdată vreo lăscaie spre ea.
Apoi eu am plecat înapoi, spre Est.
Când am ajuns acasă, mi-am sunat mama (o ‚tânără’ adorabilă de nouăzeci şi unu de
ani), care mi-a cerut să vin să o văd imediat. Voiam o zi de odihnă, dar ea nu mai putea să
aştepte; trebuia să vin imediat. Fireşte că m-am dus şi, după ce m-a salutat, mi-a pus în
mână un cec de trei mii de dolari pe numele fetei mele! Înainte de a putea deschide gura,
mi-a dat încă trei cecuri ce totalizau o mie cinci sute de dolari pentru copiii fiicei mele.
Motivaţia ei? Mi-a explicat că a hotărât brusc, numai cu o zi înainte, să dea ce avea lichid
celor pe care îi iubea cât încă mai era ‚aici’, să cunoască bucuria lor când vor primi!
S-ar fi întâmplat oricum? Nu – nu în felul acesta. Nu la câteva zile după nevoia
disperată a fiicei mele şi apoi a transformării sale bruşte. Ştiu că gestul ei imaginar a
declanşat această schimbare minunată – aducând nu numai o mare bucurie celui care
primeşte, dar şi celui care dă.
P.S. …Aproape că am uitat să adaug că, printre cecurile cu atâta generozitate oferite,
unul era pentru mine, în sumă de trei mii de dolari!” ...M.B.
Posibilităţile nemărginite ce se deschid prin recunoaşterea schimbării direcţiei
imaginaţiei sunt cu adevărat fără măsură. Nu sunt limite. Piesa vieţii este o activitate
imaginară în care aducem lucruri spre fiinţă prin stările noastre, mai degrabă decât prin
acţiunile noastre fizice. Stările atât de iscusit călăuzesc toate cele spre cele pe care le
afirmă, încât se poate spune că ele creează împrejurările vieţii şi dictează evenimentele.
Starea dorinţei împlinite este mareea ce ne înalţă cu uşurinţă de pe ţărmul simţurilor, unde
suntem de obicei ancoraţi. Dacă suntem conştienţi de stare şi cunoaştem acest secret al
imaginării, putem declara că tot ceea ce starea noastră afirmă se va adeveri.
 Povestirea ce urmează este a unei mame ce a reuşit să menţină o stare aparent
„jucăuşă”, ce a dus la rezultate uluitoare.

„Sigur ai auzit de ‚leacul băbesc’ al negilor. Anume, dacă un neg e cumpărat, va

dispărea. Ştiam povestea asta din copilărie, dar abia când am ascultat predicile tale am
realizat adevărul ascuns în superstiţia aia. Băiatul meu, un flăcău de zece ani, avea mulţi
negi mari şi urâţi pe picioare ce-i provocau iritaţii care l-au chinuit ani de zile. Am hotărât că
noua mea ‚perspectivă’ ar putea fi folosită în ajutorul lui. Un fiu are multă încredere în
mama lui din principiu, aşa că l-am întrebat dacă i-ar plăcea să scape de negi. A zis repede
că ‚da’, dar nu voia să meargă la doctor. I-am cerut să joace un mic joc cu mine, adică, eu îi
voi plăti o sumă de bani pentru fiecare neg. I -a convenit de minune; a spus că ‚nu vedea
cum ar putea pierde la jocul ăsta’. Am ajuns la un preţ convenabil, a crezut el, şi apoi i-am
spus, ‚Acuma, vezi că-ţi dau bani buni pentru negii ăia; nu mai sunt ai tăi. Nu ţii ce nu-i al
tău, aşa că nu mai poţi păstra negii. Vor dispărea. Poate lua o zi, două, ori o lună; dar ţine
minte că i-am cumpărat şi acum îmi aparţin mie’.
Băiatul meu a fost încântat de jocul nostru şi rezultatele par a fi ceva ce citeşti în cărţi
de vrăji prăfuite. Dar, crede-mă, în zece zile, negii au început să cadă şi, la capătul lunii, toţi
negii de pe corpul lui au dispărut complet!
E şi o continuare a acestei povestiri, fiindcă am cumpărat negi de la mulţi oameni. Şi ei
au crezut că-i amuzant şi mi-au acceptat cei cinci sau zece cenţi pentru un neg. În fiecare
caz, negul a dispărut – dar, în realitate – numai un singur om mă crede când îi spun că
numai şi numai imaginaţia lui a îndepărtat negii. Acel om e tânărul meu fiu.” ...J.R.

Omul, imaginându-se pe sine într-o stare, ia asupra sa roadele acelei stări. Dacă nu se
imaginează în acea stare, va fi veşnic lipsit de roade.

Marele mistic irlandez A.E. [George William Russell] a scris în „The Candle of Vision”
[„Flacăra viziunii”]: „Am devenit conştient de un grabnic ecou, ori răspuns, al propriilor
mele stări în împrejurări ce păreau de aici înainte de neschimbat în statornicia lor… Puteam
profeţi după apariţia unei noi stări înlăuntrul meu că, fără să caut, aveam să-ntâlnesc
curând oameni de un anumit caracter – şi apoi îi întâlneam. Chiar şi lucrurile neînsufleţite
erau în puterea potrivirilor acestora”.

Dar omul nu trebuie să aştepte ca să apară noi stări înlăuntrul lui; el poate crea stări
fericite la comandă.
 CAPITOLUL 8
PRIN OGLINDĂ
„Un om ce pe sticlă priveşte,
Pe ea îşi poate ochiul ostoi;
Ori dacă vrea, prin ea păşeşte,
Şi-apoi spre paradis poate privi.”
— George Herbert [„The Elixir”]

Obiectele, pentru a fi percepute, trebuie mai întâi ca ele să pătrundă într-un fel în
creierul nostru; dar noi nu suntem – din cauza asta – împreunaţi cu mediul nostru. Deşi
conştienţa e firesc centrată asupra simţurilor şi de obicei e limitată de acestea, omului îi
este cu putinţă să treacă de fixaţia simţurilor sale într-o structură imaginară pe care el o
închipuie şi pe care o ocupă în totalitate, astfel încât e mai vie şi mai receptivă decât cea
asupra căreia simţurile sale „stau aţintite”. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, omul ar fi un
simplu automat ce reflectă viaţa, fără a o influenţa vreodată. Omul, care este în totalitate
imaginaţie, nu e chiriaşul creierului, ci proprietarul; el nu trebuie să se resemneze în faţa
aparenţei lucrurilor; el poate trece de la conştienţa perceptivă la cea conceptivă.

Această abilitate, de a trece de structura reflectivă mecanică a simţurilor, este cea mai
mare descoperire pe care o poate face omul. Dezvăluie omul ca centru al imaginării cu
puteri de intervenţie ce-i îngăduie să modifice cursul evenimentelor observate, mergând din
succes în succes printr-o serie de transformări mentale în sine însuşi.

Atenţia, vârful de lance al imaginării, poate fi ori atrasă din afară, unde simţurile stau
aţintite, ori direcţionată voit dinlăuntru şi, prin simţuri, să ajungă spre dorinţa împlinită.

Pentru a trece de la conştienţa perceptivă, sau lucrurile aşa cum par, la conştienţa
conceptivă, sau lucrurile aşa cum ar trebui să fie, imaginăm cât mai viu şi mai aidoma-vieţii
posibil ce am vedea, auzi şi face dacă am fi prezenţi fizic şi dacă lucrurile aşa cum ar trebui
ele să fie ar fi experimentate fizic şi participăm imaginativ la acea scenă.

Povestirea următoare vorbeşte despre cineva care „a trecut prin oglindă” şi a rupt
lanţurile care o ţintuiau.

„Acum doi ani am fost dusă la spital, în situaţia în care cheaguri de sânge mi-au afectat
sever întregul sistem vascular, provocând întărirea arterelor şi artrită. Se întâmplase ceva cu
un nerv din capul meu şi aveam şi tiroida mărită. Doctorii nu se puteau pune de acord
asupra cauzelor acestei condiţii şi toate tratamentelor lor erau complet neeficiente. Am fost
silită să renunţ la activităţile mele obişnuite şi să rămân în pat cea mai mare parte a
timpului. Îmi simţeam corpul, de la şolduri la degete, ca şi când era strâns legat cu sârme;
nu-mi puteam pune picioarele pe podea fără a purta ciorapi elastici grei, până la şold.
 Ştiam câte ceva despre învăţăturile tale şi încercam din greu să aplic din cele ce
auzisem, dar, pe măsură ce condiţia mea se agrava şi nu mai puteam participa la
conferenţierile tale, mohoreala mea s-a adâncit. Într-o zi, un prieten mi-a trimis o vedere ce
înfăţişa o plajă adorabilă a oceanului. Imaginea era atât de frumoasă încât am privit şi am
privit până ce am început să-mi aduc aminte de zilele de vară din trecut, petrecute cu
părinţii la mare. Pentru o clipă, ilustrata păru a se anima şi un şuvoi de amintiri cu mine
însămi mi-au năvălit prin minte. Am simţit atingerea tălpilor mele goale pe nisipul ud şi tare;
am simţit apa rece trecându-mi printre degete şi am auzit ciocnirea valurilor ce se izbeau de
ţărm. Această activitate imaginară a fost atât de plină de satisfacţii pentru mine încât am
continuat, lungită în pat, să-mi imaginez scena asta minunată zi după zi, cam o săptămână.
Într-o dimineaţă, am vrut să mă mut de pe pat pe o canapea şi am dat să mă ridic,
când, am fost cuprinsă de o durere atât de cruntă că mi-a paralizat întregul corp. Nu
puteam nici să mă aşez, nici să mă întind. Durerea asta teribilă a durat mai bine de un
minut, dar când a încetat – eram liberă! Părea ca şi când toate sârmele ce-mi sugrumau
picioarele fuseseră tăiate. Într-o clipă eram înlănţuită; în clipa următoare eram liberă. Nu
gradual, ci instantaneu.” ...V.H.

„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” — 2Corinteni 5:7

Când umblăm prin vedere, ne cunoaştem drumul după obiectele pe care le văd ochii
noştri. Când umblăm prin credinţă, ne ordonăm viaţa după scenele şi acţiunile pe care
numai imaginaţia le vede.

Omul percepe prin Ochiul Imaginaţiei sau prin Simţ. Dar sunt posibile două atitudini
mentale asupra percepţiei, efortul imaginativ creativ, care se întâlneşte cu un răspuns
imaginativ, sau „fixarea” neimaginativă a ochiului, care doar reflectă.
Omul are înlăuntrul său principiul vieţii şi principiul morţii. Unul este imaginaţia
construindu-și structurile sale imaginare din vise generos de fanteziste. Celălalt este
imaginaţia construindu-şi structurile imaginare din imagini reflectate de vântul rece al
faptelor. Unul creează. Celălalt perpetuează.

Omul trebuie să adopte fie calea credinţei, fie calea vederii. În măsura în care omul
construieşte din vise fanteziste, el e viu; şi, astfel, dezvoltarea abilităţii de a trece prin
oglinda reflexivă a simţurilor este îmbogăţirea vieţii. Înseamnă că, limitând imaginaţia la
„fixaţia ochiului” asupra oglinzii reflexive a simţurilor e sărăcire a vieţii.

Suprafaţa amăgitoare a faptelor reflectă mai degrabă, nu dezvăluie, deviind sau

blocând „Ochiul Imaginaţiei” de la adevărul care-l eliberează pe om [Ioan 8:32]. „Ochiul
Imaginaţiei”, de nu e învăluit, priveşte spre ceea ce trebuie să fie, nu spre ceea ce este.
Oricât de familiară ar fi scena asupra căreia se opreşte privirea, „Ochiul Imaginaţiei” poate
zări ceva nemaivăzut.
 Numai şi numai acest „Ochi al Imaginaţiei” este cel care ne poate elibera de fixaţia
simţurilor asupra lucrurilor din afară care ne domină complet existenţa obişnuită şi ne
menţine aţintiţi asupra oglinzii reflexive a lucrurilor.

Este posibil să trecem de la gândirea la la gândirea din; dar problema crucială rămâne
gândirea din, adică, experimentarea stării, căci acea experimentare înseamnă unificare; în
timp ce gândirea la este mereu subiect şi obiect – individul ce gândeşte şi lucrul la care se
gândeşte.

Abandonarea sinelui; lepădarea de sine. Acesta este secretul. Trebuie să ne

abandonăm pe sine stării, în dragostea noastră pentru stare şi, făcând asta, să trăim viaţa
stării şi nu în continuare starea noastră prezentă. Imaginarea pune stăpânire pe viaţa stării
şi se oferă pe sine expresiei vieţii acelei stări.

Credinţă plus Iubire înseamnă dăruire de sine. Auto-împuternicire. Nu ne putem dărui

pe noi înşine la ce nu iubim. „Nu ai fi făcut nimic dacă nu l-ai fi iubit” *„Pentru că iubeşti
toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai
fi plăsmuit”, Cartea înţelepciunii lui Solomon 11:24+. Şi pentru a face vie o stare, trebuie să
devenim acea stare. „Trăiesc, dar nu eu, ci Dumnezeu trăieşte în mine: şi viaţa pe care o
trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine
însuşi pentru mine” *„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-
a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Galateni 2:20+.

Dumnezeu l-a iubit pe om, creaţia Sa, şi a devenit om în credinţa că acest act de
dăruire de sine va transforma creatul în creator.
Trebuie să fim „pastişori4 ai lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi” *„următori ai lui
Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Efeseni 5:1+ şi să ne dăruim la ceea ce iubim, aşa cum
Dumnezeu Care ne-a iubit S-a dăruit pe Sine nouă. Trebuie SĂ FIM starea pentru a
experimenta starea.

Centrul imaginării conştiente poate fi mutat şi cele ce sunt acum simple dorinţe –
activităţi imaginare discrete – pot fi aduse astfel în atenţia focalizatoare şi pătrunse.
Pătrunderea ne încredinţează acelei stări. Posibilităţile unor asemenea schimbări ale
centrului imaginării sunt uluitoare. Activităţile implicite sunt pe de-a-ntregul fizice. Mutarea
centrului imaginării nu se produce prin mişcare în spaţiu, ci printr-o schimbare a lucrului de
care suntem conștienţi. Limitele lumii simţurilor reprezintă o barieră subiectivă. Atâta
vreme cât simţurile observă, Ochiul Imaginaţiei este deviat de la adevăr.

4
(Rar; depr.) Persoană care pastișează. – Din fr. pastich eur; PASTIȘÁ, pastișez, vb. I. Tranz. (Depr.) A r ealiza o pastișă; a imita, a
copia. – Din fr. pasticher; PASTÍȘ//Ă ~e f. Cr eaţie artistică, în special literară, în care se imită tematica, stilul și maniera unui autor
(cu renume), copie, imitaţie. *G.-D. pastișei+ /<fr. pastiche.
 Nu ajungem departe dacă nu „lăsăm să treacă”. Doamna din cele ce urmează „a lăsat
să treacă” şi rezultatele au fost imediate şi miraculoase.

„Îţi mulţumesc pentru ‚cheia de aur’. Mi-a scos fratele din spital, din suferinţă şi
probabil de la moarte. Fiindcă era în faţa unei a patra operaţii, cu slabe şanse de
recuperare, eram foarte îngrijorată şi încercam să folosesc ce am învăţat despre Imaginaţia
mea, mai întâi m-am întrebat ce voia fratele meu cu adevărat: ‚Vrea să continue în acest
trup sau doreşte să se elibereze de el?’, iar întrebarea s-a tot răsucit în mintea mea şi
deodată am simţit că ar dori să continue să-şi remodeleze bucătăria, ceea ce şi făcea înainte
de a ajunge în spital. Ştiam că întrebării mele i se răspunsese, aşa că am început să imaginez
din acel punct.
Încercând să-mi ‚văd’ fratele ocupat cu remodelarea, m-am trezit deodată, ţinând de
spătarul unui scaun de bucătărie pe care îl folosisem de multe ori, că ‚ceva’ s-a întâmplat,
apoi eram lângă patul de spital al fratelui meu. Acesta era ultimul loc în care voiam să fiu,
fizic sau mental, dar acolo eram şi mâna fratelui meu s-a mişcat, a prins strâns de a mea şi
l-am auzit spunând, ‚Ştiam că vei veni, Jo’. Era o mână sănătoasă cea care mă strângea,
fermă şi sigură şi m-am simţit inundată de bucurie când m-am auzit spunând, ‚Totul e-n
regulă acum. Ştii asta’. Fratele meu nu a răspuns, dar am auzit clar o voce care-mi spunea,
‚Aminteşte-ţi această clipă’. Apoi părea că m-am trezit, înapoi la mine acasă.
Asta s-a întâmplat în noaptea după ce a intrat în spital. A doua zi m-a sunat soţia lui
zicând, ‚E incredibil! Doctorul nu poate explica, Jo, dar nu mai e nevoie de operaţie. E atât
de refăcut că îl vor externa mâine’. Lunea următoare fratele meu se întorcea la lucru şi e
perfect sănătos şi în zi de astăzi.” ...J.S.

Nu faptele – ci visele fanteziste ne modelează vieţile. Ea n-a avut nevoie de busolă

pentru a-şi găsi fratele, nici de unelte pe care să le mânuiască, ci numai de „Ochiul
Imaginaţiei”. În lumea simţurilor vedem ceea ce trebuie să vedem; în lumea Imaginaţiei
vedem ceea ce vrem să vedem; şi văzând acel lucru, îl creăm pentru ca lumea simţurilor să-l
vadă. Vedem lumea exterioară automat. A vedea ceea ce vrem să vedem necesită efort
imaginativ voit şi conştient. Viitorul nostru este activitatea noastră imaginară în marşul său
creativ.

Simţul comun ne asigură că trăim într-o lume solidă şi sensibilă, dar această lume
aparent solidă este – de fapt – imaginară de-a lungul şi de-a latul.

Povestirea următoare dovedeşte că este posibil ca cineva să transfere centrul

imaginării, într-un grad mai mic sau mai mare, la mari distanţe, şi nu numai să facă asta fără
a se deplasa fizic, dar şi să fie vizibil pentru alţii care sunt prezenţi în acel punct în spaţiu-
timp. Şi, de-ar fi acesta un vis, atunci,

„E oare tot ce vedem sau ni se pare

Doar un vis într-un alt vis?” [— Edgar Allan Poe]
 „Aşezată în camera mea de zi din San Francisco, mi-am imaginat că sunt în camera de
zi a fiicei mele din Londra, Anglia. M-am înconjurat atât de complet cu acea cameră pe care
o cunoşteam în amănunt, încât m-am trezit că sunt fizic acolo. Fiica mea stătea lângă
şemineul ei, cu faţa în altă parte. O clipă mai târziu s-a întors şi ochii noştri s-au întâlnit. Am
văzut o expresie atât de uluită şi înfricoşată pe chipul ei că şi eu m-am tulburat şi imediat
m-am regăsit în propria mea cameră din San Francisco.
Cinci zile mai târziu, am primit o scrisoare par avion de la fiica mea, care-mi scrisese în
ziua experimentului meu al călătoriei imaginare. Îmi scria acolo că ‚mă văzuse’ aievea în
camera ei de zi, ca şi când aş fi fost acolo în carne şi oase. Îmi mărturisea că fusese foarte
speriată şi că, înainte de a putea vorbi, dispărusem. Ceasul ‚vizitei’, aşa cum îl indica ea în
scrisoare, fusese exact acela la care mi-am început acţiunea imaginară, ţinând seama de
fusul orar. Îmi scria că îi spusese soţului ei despre această experienţă uimitoare şi că el o
ţinea una şi bună să-mi scrie imediat, fiindcă, spunea el, ‚Mama ta trebuie să fi murit sau e
pe moarte’. Dar eu nu murisem, nici nu mă pregăteam de asta, ci eram cât se poate de vie şi
foarte încântată de această experienţă incredibilă.” ...M.L.J.

„Nimic nu se poate făptui decât acolo unde deja este, pe legea mea; unde este, însă?”
— Thomas Carlyle

Omul este în întregime Imaginaţie. Astfel, omul trebuie să fie acolo unde este el în
imaginaţia lui, fiindcă Imaginaţia lui este el însuşi. Imaginaţia este activă în şi prin orice stare
de care e conştientă. Dacă luăm schimbarea de conştienţă în serios, posibilităţile sunt
incredibile. Simţurile însoţesc omul într-o silită şi nesfântă cununie în ceea ce, de s-ar trezi
imaginativ, el ar lăsa deoparte. Nu trebuie să ne înfruptăm din datele oferite de simţuri.
Schimbă-ţi focarul conştienţei şi vezi ce se-ntâmplă. Oricât de puţin ne urnim mental, vom
percepe lumea într-un aspect uşor schimbat. Conştiinţa e de obicei mutată în spaţiu prin
mişcările organismului fizic, dar nu trebuie să fie restricţionată de acestea.
Poate fi mutată printr-o schimbare a ceea de care suntem conştienţi.

Omul manifestă puterea Imaginării, ale cărei limite nu pot fi definite. A realiza că
Adevăratul Sine – Imaginaţia – nu este ceva îngrădit de limitele spaţiale ale trupului e de cea
mai mare importanţă. Povestirea precedentă dovedeşte că, atunci când întâlnim pe cineva
în persoană, Adevăratul Sine nu trebuie să fie neapărat prezent în spaţiu acolo unde este
corpul său. Arată, de asemenea, că percepţia senzorială poate fi pusă în aplicare şi dincolo
de mijloacele fizice şi că datele oferite de simţuri ce rezultă sunt de aceeaşi natură ca şi cele
care se produc în timpul percepţiei obişnuite. Ideea din mintea mamei care a iniţiat întregul
proces era una clară, aceea de a fi în locul unde trăia fiica sa. Şi dacă mama a fost într-
adevăr în acel loc, şi dacă fiica a fost de faţă, atunci ea trebuia să fie perceptibilă fiicei.

Putem spera să înţelegem această experienţă numai în termeni imaginativi, nu şi în cei

mecanici sau materiali. Mama a imaginat ‚altundeva’ ca fiind ‚aici’. Londra era la fel de ‚aici’
pentru fiica ce trăia ‚acolo’ la fel cum San Francisco era ‚aici’ pentru mama de ‚acolo’.
 Abia dacă ne trece prin minte că această lume ar putea fi diferită în esenţă de ceea ce
simţul comun ne spune că e atât de evident. Blake scrie, „Nu îmi consider Ochiul Corporal
sau Vegetativ mai mult decât o Fereastră atunci când vine vorba de Vedere. Privesc prin ea,
iar nu cu ea”.
Această privire prin ochi nu numai că mută conştienţa spre alte părţi ale „acestei
lumi”, dar la fel de bine şi spre „alte lumi”.
Astronomii trebuie că ar fi vrut să ştie mai multe despre această „privire prin ochi”,
această călătorie mentală pe care misticii o practică atât de uşor…

Am trecut printr-un ţinut al oamenilor,

Un ţinut al bărbaţilor şi al femeilor,
Şi am auzit şi am văzut lucruri atât de cumplite,
Cum călătorii de pe pământul ăsta rece n-au mai cunoscut.
[— William Blake, „The Mental Traveller” („Călătorul cu mintea”)]
Călătoria mentală a fost practicată de bărbaţi şi femei treziţi încă din cele mai vechi
timpuri. Pavel mărturiseşte, „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în
trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la
al treilea cer. *Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le
grăiască”+ 2Corinteni 12:2-4 ş.u.

Pavel ne spune că el era acel om şi că el a călătorit prin puterea imaginaţiei sau Hristos.
În această scrisoare a lui către corinteni, le spune: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în
credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este
întru voi?” [2Corinteni 13:5]. Nu trebuie să fim „morţi” pentru a ne bucura de darurile
spirituale. „Omul este Imaginaţie pe de-a-ntregul şi Dumnezeu este Om” [William Blake,
„Annotations to Berkeley”]. Cercetaţi-vă aşa cum a făcut această mamă.

Sir Arthur Eddington spunea că tot ce avem dreptul de a spune despre lumea
exterioară este că e „o experienţă comună” *pe care o împărţim cu alţii+. Lucrurile sunt mai
mult sau mai puţin „reale” în funcţie de măsura în care se pot împărţi cu alţii ori cu noi
înşine cu o altă ocazie. Dar nu e nimic bătut în cuie.

Acceptând definiţia realităţii dată de Eddington, de „experienţă comună”, povestirea

de mai sus e la fel de reală ca pământul ori ca o culoare, fiindcă a fost împărţită atât de
mamă cât şi de fiică. Raza imaginării e în aşa fel încât trebuie să mărturisesc că nu cunosc
limite, de-ar fi, în privinţa abilităţii sale de a crea „realităţi”.

Toate aceste povestiri ne arată un singur lucru – că o activitate imaginară ce implică

dorinţa împlinită trebuie să înceapă în imaginaţie, dincolo de evidenţa simţurilor, în acea
Călătorie ce duce spre îndeplinirea dorinţei.
 CAPITOLUL 9
PĂTRUNDE ÎN
„Dacă Spectatorul ar pătrunde în cadrul acestor imagini în Imaginaţia lui, abordându-le din
Caleaşca de Foc a gândului său contemplativ, de ar putea… face prieten şi însoţitor dintr -
una din aceste imagini ale minunii, care întotdeauna îi cer să părăsească lucrurile pieritoare
(după cum prea-bine ştie), atunci el s-ar ridica din Mormântul său, atunci ar întâlni el
Mântuitorul în văzduh şi atunci ar fi fericit.” — BLAKE

Imaginaţia se pare că nu va face nimic din ceea ce vrem până ce nu pătrundem în

imaginea dorinţei împlinite. Oare nu seamănă această „pătrundere” în imaginea dorinţei
împlinite cu „Vidul de dincolo de Existenţă în care, dacă se intră, se încorporează în sine şi
devine Pântec” despre care vorbeşte Blake? Nu e oare aceasta adevărata interpretare a
poveştii mitice a lui Adam şi a Evei? Omul şi emanaţia sa? Oare nu sunt visele fanteziste ale
omului Emanaţia lui, Eva lui în care „se însămânţează pe sine în toţi Nervii ei, aşa cum se
toarnă un Soţ; iar ea devine locul lui de sălășluire şi grădina de şaptezeci de ori roditoare”?
[William Blake, „The Mental Traveller”]
Secretul creaţiei este secretul imaginării – mai întâi dorind şi apoi însuşindu-ţi
sentimentul dorinţei împlinite până ce visul fantezist, „Vidul de dincolo de Existenţă”, este
pătruns şi „se încorporează în sine şi devine pântec, un loc de sălăşluire şi o grădină de
şaptezeci de ori roditoare”. Observă bine cum Blake ne îndeamnă să pătrundem în aceste
imagini. Această pătrundere în imagine o face să „se încorporeze în sine şi să devină
pântec”. Omul, pătrunzând *în+ o stare, o însămânţează şi o face să creeze ceea ce implică
uniunea. Blake ne spune că aceste imagini sunt „Ceţoase acelora care nu sălăşluiesc în ele,
biete posibilităţi; dar acelora care le pătrund, par singura substanţă…”.

În drum spre Coasta de Vest, m-am oprit în Chicago pentru a-mi petrece ziua cu ceva
prieteni. Gazda mea se recupera dintr-o boală severă şi doctorul său îl sfătuise să se mute
într-o casă cu un singur etaj. Ascultându-l, a cumpărat o casă cu un singur nivel pentru noile
sale nevoi; dar acum se confrunta cu faptul că se părea că nu existau cumpărători pentru
uriaşa sa casă cu trei etaje. Când am sosit, era foarte descurajat. Încercând să-i explic legea
imaginării constructive gazdei mele şi soţiei sale, le-am spus povestea unei newyorkeze de
vază care venise să mă vadă în legătură cu închirierea apartamentului său. Întreţinea un
apartament cochet în oraş dar şi o casă la ţară, dar era absolut esenţial pentru ea să-şi
închirieze apartamentul de era să-şi petreacă vara împreună cu familia la ţară. [Neville
Goddard, „Puterea Conştiinţei”, Cap. 23, „Studii de caz - 5”+.
În anii anteriori, apartamentul fusese închiriat fără nicio dificultate încă de primăvara,
devreme, dar la vremea când venise să mă consulte, sezonul subînchirierilor era aparent
încheiat. Deşi apartamentul trecuse prin mâinile unor agenţi imobiliari pricepuţi, nimeni nu
părea interesat în a-l ocupa. I-am spus ce să facă în imaginaţia ei.
A făcut, şi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, apartamentul era închiriat.
 Am explicat cum, prin folosirea constructivă a imaginaţiei sale, îşi închiriase
apartamentul. La sugestia mea, înainte de a merge la culcare în acea seară în apartamentul
ei din oraş, şi-a imaginat că era întinsă în patul din casa ei de la ţară. În imaginaţia ei, a văzut
lumea din casa de la ţară, şi nu din apartamentul ei de la oraş. A mirosit aerul rural curat. A
dat atâta realism acestei experienţe încât a adormit simţind că era la ţară de fapt.
Asta a fost într-o joi-seara. La ora nouă dimineaţa în sâmbăta ce a urmat, îmi telefona
de la casa ei de la ţară şi îmi povestea cum un chiriaş ideal, care îi îndeplinea toate cerinţele,
nu numai că îi închiriase apartamentul, dar îl închiriase cu condiţia de a se putea muta chiar
în ziua aceea.
Am sugerat prietenilor mei să-şi construiască o structură imaginară, aşa cum făcuse
acea femeie, şi anume, să adoarmă imaginându-şi că erau fizic în noua lor casă, simţind că-şi
vânduseră vechiul cămin. Le-am explicat uriaşa diferenţă dintre a gândi la imaginea noii lor
case şi a gândi din imaginea noii lor case. A gândi la este o mărturisire că nu sunt în ea; a
gândi din ea este dovada că sunt în ea. Pătrunderea în imagine dă substanţă imaginii.
Mutatul lor fizic în noua casă va urma automat.
Am explicat că felul în care arată lumea depinde numai de locul din care priveşte omul.
Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.
Acest concept al cauzării nu le-a picat prea bine, căci le mirosea a magie ori superstiţii,
dar au promis că vor încerca.
Am plecat spre California chiar în acea noapte şi seara următoare, conductorul trenului
în care călătoream mi-a înmânat o telegramă. Zicea, „Vândut casa astă-noapte”.
O săptămână mai târziu, îmi scriau că în chiar seara în care eu părăseam Chicago, s-au
culcat fizic în vechea lor casă, dar mental, în cea nouă, văzând lumea din aceasta din urmă,
imaginându-şi cum ar „arăta” lucrurile dacă asta ar fi fost real.
Au fost treziţi chiar în noaptea aceea din somn ca să li se spună că se vânduse.

Abia când se pătrunde în această imagine, când Eva „este cunoscută”, abia atunci
evenimentul dă buzna în lume.

Dorinţa împlinită trebuie plămădită în imaginaţia omului înainte ca evenimentul să

poată evolua din ceea ce Blake numeşte „Vidul”.

Povestirea următoare dovedeşte că, prin mutarea focarului imaginării sale, dra M.F. a
pătruns fizic acolo unde stăruise în a fi imaginativ.

„La scurt timp după căsătorie, soţul meu şi cu mine am convenit că cea mai mare
dorinţă comună amândurora era un an în Europa. Acest obiectiv poate părea rezonabil
multora, dar nouă – constrânşi unei sfere de finanţe limitată – părea nu numai nerezonabil,
dar complet ridicol. Europa putea la fel de bine fi pe altă planetă. Dar auzisem învăţăturile
tale, aşa că am stăruit în a adormi în Anglia!
De ce Anglia în mod special, nu pot spune, poate numai fiindcă văzusem un film ce
prezenta zona din jurul palatului Buckingham şi m-am îndrăgostit pe loc de acea scenă.
 Tot ce am făcut în imaginaţia mea a fost să stau tăcută lângă marile porţi de fier şi să
simt barele reci de metal prinse strâns în mâinile mele în timp ce admiram palatul.
Timp de multe nopţi la rând am simţit o bucurie intensă de ‚a fi acolo’ şi adormeam în
această fericită stare. La scurt timp, soţul meu a întâlnit un străin la o petrecere care, o lună
mai târziu, îi intermedia o bursă didactică la o mare universitate. Imaginează-ţi entuziasmul
meu când am aflat că universitatea era în Anglia!
Constrânşi unei sfere limitate? După încă o lună traversam Atlanticul şi dificultăţile
noastre presupus insurmontabile s-au topit de parcă n-au existat niciodată. Am avut anul
nostru în Europa, unul dintre cei mai fericiţi din viaţa mea.” ...M.F.
Felul în care arată lumea depinde în întregime de locul în care stă omul când priveşte.
Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.

„Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.”
[Psalm 117:22]
Piatra este Imaginarea.
Îţi fac cunoscut acest secret şi te las să Acţionezi sau să Re-Acţionezi.

Asta-i vestita piatră

Ce-a transformat în aur totul:
Căci ce a atins şi a trecut pe la Dumnezeu
Nu poate fi mai prejos descris.
— George Herbert [„The Elixir”]

„Casa mea e veche, dar e a mea. Voiam exteriorul vopsit şi interiorul redecorat, deşi nu
aveam bani pentru a îndeplini vreunul din obiective. Ne-ai spus să ‚trăim’ ca şi când dorinţa
noastră e deja realitate, şi asta este exact ceea ce am început să fac – imaginându-mi
vechea mea casă într-o zugrăveală nouă, nou-mobilată, nou-decorată şi tot restul. Am
păşit, în imaginaţia mea, prin camerele nou-redecorate. Am păşit pe-afară, admirând
zugrăveala proaspătă; şi, la capătul actului meu imaginar, am înmânat contractorului un cec
pentru plata imediată. Am pătruns cu credinţă în această scenă imaginară ori de câte ori
puteam în timpul zilei şi în fiecare seară înainte de a adormi.
În două săptămâni, am primit o scrisoare recomandată de la Lloyd's of London, care
mă anunţa că moştenisem şapte mii de dolari de la o femeie pe care nu am întâlnit-o
niciodată! Îi cunoscusem vag fratele cu aproape patruzeci de ani în urmă şi îi făcusem un
mic serviciu acum vreo cincisprezece ani, când acest frate îi murise la noi în ţară şi ea îmi
scrisese cerându-mi s-o ajut cu nişte formalităţi, ceea ce am făcut pe atunci. N-am mai auzit
de atunci de ea.
Acum, iată-mă cu un cec pentru şapte mii de dolari – mai mult decât suficient pentru a
acoperi costul restaurării casei mele, plus multe, multe alte lucruşoare pe care mi le
doream.” ...E.C.A.
 „Cel ce nu imaginează în trăsături mai puternice şi mai bune, şi în lumină mai puternică şi
mai bună decât poate vedea ochiul său trecător şi muritor, nu imaginează defel.”
— Blake

Dacă individul nu se imaginează ca fiind altul, sau altundeva, condiţiile şi împrejurările

prezente ale vieţii sale vor continua să fie aceleaşi şi problemele lui se vor perpetua, căci
toate evenimentele se reînnoiesc singure din imaginile constante ale sale. De el au fost
făcute; prin el vor continua să fie; şi prin el pot înceta a fi.

Secretul cauzării stă în montajul imaginilor — dar, un cuvânt de atenţionare —

montajul trebuie să aibă înţeles; trebuie să implice ceva ori nu va duce la actul creativ —
Cuvântul.
 CAPITOLUL 10
LUCRURI CARE NU SE VĂD
„...tot ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.” — Evrei 11:3

„Istoria umanităţii, cu formele ei de guvernare, revoluţiile, războaiele sale şi, de fapt,

ridicarea şi declinul naţiunilor, poate fi scrisă în termeni de ridicare şi declin ale ideilor sădite
în minţile oamenilor.” — Herbert Hoover

„Secretul imaginării este cea mai mare dintre problemele spre ale căror soluţii aspiră
misticul. Puterea supremă, înţelepciunea supremă, extazul suprem stau în depărtata soluţie
a acestui mister." — Douglas Fawcett

A refuza să recunoşti puterea creativă a activităţii imaginare, invizibile a omului, e

peste poate de a se comenta. Omul, prin activitatea sa imaginară, literalmente „cheamă la
fiinţă cele ce încă nu sunt” [Romani 4:17]. Prin activitatea imaginară a omului, toate
lucrurile s-au făcut, şi fără această activitate, „nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3].
O asemenea activitate cauzală poate fi definită ca un montaj imaginar al imaginilor
care, odată producându-se, unele evenimente fizice invariabil apar. E rostul nostru să
montăm imaginile unui rezultat fericit şi apoi să ne înfrânăm de la a ne mai amesteca.
Evenimentul nu trebuie forţat, ci trebuie să i se îngăduie să se producă. Dacă imaginaţia
este singurul lucru care acţionează sau care „este” în fiinţele omeneşti (aşa cum credea
Blake), atunci „nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc
cea care a pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor” [William Butler Yeats].

Această bunicuţă calcă zilnic prin teasc pentru nepoţica ei. Ne scrie:
„Ăsta e unul din acele lucruri care îmi determină familia şi prietenii să spună, ‚pur şi
simplu nu înţelegem’. Kim are acum doi ani şi jumătate. A fost în grija mea timp de o lună
după ce s-a născut şi nu am mai văzut-o apoi până anul trecut, şi atunci, numai timp de
două săptămâni. Totuşi, de-a lungul acestui ultim an, în fiecare zi o luam în poală – în
imaginaţia mea – şi îi vorbeam şi o dezmierdam.
În aceste acţiuni imaginare, treceam peste toate lucrurile minunate despre Kim:
‚Dumnezeu creşte prin mine; Dumnezeu iubeşte prin mine’ etc. La început, primeam
răspuns ca de la un bebeluş. Când am început cu ‚Dumnezeu creşte prin mine’ – ea
răspundea, ‚Eu’. Acum – eu încep şi ea completează întreaga propoziţie. Un alt lucru care s-
a întâmplat, pe măsură ce treceau lunile, cum o luam – în imaginaţia mea – în poală, a tot
crescut, mai mare şi mai grea.
Kim n-a văzut nici măcar vreo poză cu mine în tot acest timp. Cel mult, puteam fi
numai un nume pentru ea. Acum, la o anumită oră în fiecare zi, după cum îmi spun ai ei, ea
începe să vorbească despre mine – nu cuiva în special – doar vorbeşte. Uneori o dă înainte
timp de vreun ceas; ori merge la telefon şi se face că sună. În monologul său sunt chestii de
genul: ‚Dida mea mă iubeşte. Dida mea vine să mă vadă în fiecare zi’.
 Deşi eu ştiu ce am făcut în imaginaţie, mă pune şi pe mine mult pe gânduri.” ...U.K.

Toţi oamenii imaginativi ţes pururi farmece, iar toţi oamenii pasivi, care nu au vieţi
puternic imaginative, cad pradă continuu vrăjilor puterii primilor.

Nu e vreo formă în întreaga natură care să nu fi fost produsă şi să nu fie susţinută de

vreo activitate imaginară. Aşadar, orice schimbare în activitatea imaginară trebuie să rezulte
într-o schimbare de formă corespunzătoare. A imagina o imagine supleantă pentru un
conţinut nedorit ori insuficient înseamnă a o crea. De-am stărui numai în activitatea noastră
imaginară ideală şi de nu am capitula insuficienţei, a noastră ar fi victoria.

„Când am citit în ‚Seedtime and Harvest’ *‚Săditul şi culesul’, de acelaşi autor+ povestea
profesoarei care, prin imaginaţia ei, în revizuirea zilnică, a transformat o elevă dintr-o
delincventă într-o fetiţă adorabilă, am hotărât să ‚fac’ ceva în privinţa unui băiat de la şcoala
soţului meu.
A înşira toate problemele mi-ar lua pagini, căci soţul meu nu s-a mai confruntat
niciodată cu un copil atât de dificil, cu o situaţie familială atât de complicată. Flăcăul era
prea tânăr pentru a fi exmatriculat, iar ceilalţi profesori refuzau să-l aibă la orele lor. Şi ca să
se pună la toate capac, mama şi bunica acestuia practic ‚au campat’ pe terenul şcolii,
căutând tuturor numai harţă.
Voiam să-l ajut pe băiat, dar, în acelaşi timp, voiam să-mi ajut soţul. Aşa că, în fiecare
noapte, am construit două scene în imaginaţia mea: în una din ele, ‚vedeam’ un copil
perfect normal şi fericit; în cea de-a doua, îmi ‚auzeam’ soţul spunând, ‚Nu-mi vine-a crede,
dragă, dar ştii, R. se comportă ca un băiat normal acum, şi e ca-n paradis fără femeile alea
două prin preajmă’.
După două luni de stăruit în jocul meu imaginar, noapte după noapte, soţul meu a
venit acasă şi a spus, ‚E ca-n paradis pe la şcoală’ – nu chiar aceleaşi cuvinte, dar suficient de
pe-aproape pentru mine. Bunica se implicase în ceva ce o purtase departe de oraş, iar
mama o însoţise.
În acelaşi timp, un profesor nou a acceptat provocarea pe care o reprezenta R. şi, sub
supravegherea lui, acesta progresa minunat spre toate pe care i le imaginasem.” ...G.B.
E inutil să ne agăţăm de standarde pe care noi înşine nu le aplicăm. Spre deosebire de
Portia, care spunea, „Pot mai uşor să învăţ pe douăzeci ce e bine să facă decât să fiu unul
din cei douăzeci şi să-mi urmez propriile mele învăţături” [William Shakespeare,
„Neguţătorul din Veneţia”].
G.B. şi-a urmat propriile ei învăţături. E incredibil de uşor să iei act de imaginea-
substitut dezirabilă şi să o accepţi, trăind în asemănarea ei.

„…M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire
şi celor prinşi în război libertate…” — Isaia 61:1
 CAPITOLUL 11
OLARUL
„‚Scoală şi intră în casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!’. Şi am intrat eu în casa
olarului şi iată, acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna
lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă."
— Ieremia 18:2-3

Cuvântul tradus prin „Olar” înseamnă Imaginaţie. Din materialul pe care alţii l-ar fi
aruncat ca nemaifiind bun de nimic, o imaginaţie trezită remodelează lucrul aşa cum ar
trebui să fie. „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul
mâinilor Tale suntem!”, Isaia 64:8.
Această concepţie a creaţiei ca lucrare a imaginaţiei, iar Domnul, Tatăl nostru, ca
imaginaţia noastră, ne va duce mai departe în adâncul misterului creaţiei mai iscusit decât
orice altă călăuză.

Singurul motiv pentru care oamenii nu cred în această identitate a lui Dumnezeu drept
imaginaţie omenească este acela că nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru teribil de
greşita lor folosire a imaginaţiei. Imaginaţia Divină s-a pogorât la nivelul imaginaţiei
omeneşti, pentru ca imaginaţia omenească să se înalţe la Imaginaţia Divină.

Psalmul 8 spune că omul a fost „micşorat cu puţin faţă de Dumnezeu” – nu cu puţin

faţă de îngeri, aşa cum greşit traduce versiunea Regelui James *şi cele româneşti+. Îngerii
sunt dispoziţiile emoţionale ale omului şi astfel, servitorii lui – iar nu superiorii săi, după
cum ne lămureşte autorul Epistolei către evrei *„Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare,
trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”+ (Evrei 1:14).

Imaginaţia este Omul Adevărat şi e una cu Dumnezeu.

Imaginaţia creează, conservă şi transformă. Imaginaţia este radical creativă când

toată activitatea imaginativă bazată pe memorie dispare.

Imaginaţia este conservativă când activitatea ei imaginară este alimentată cu imagini

furnizate în principal de memorie. Imaginaţia este transformativă când procedează la
variaţii ale unei teme deja în desfăşurare; când alterează mental un fapt al vieţii; când lasă
fapte înafara experienţei amintite ori adaugă ceva în locul lor, dacă tulbură armonia dorită.
Prin folosirea imaginaţiei sale, această tânără artistă şi-a făcut visul realitate.

„Încă de când am intrat în domeniul artistic, mi-a plăcut să fac schiţe şi picturi pentru
camere de copii. Totuşi, fusesem descurajată de sfătuitori şi prieteni care erau mult mai
experimentaţi ‚în domeniu’ decât mine. Le plăcea munca mea, îmi admirau talentul, dar
spuneau că nu-mi voi face nici renume nici avere prin genul ăsta de artă.
 Într-un fel, mereu simţisem că le voi dobândi pe ambele – dar cum? Apoi, toamna
trecută am auzit de prelegerile tale şi ţi-am citit cărţile, după care am hotărât să-mi las
imaginaţia să creeze realitatea pe care o doream.
Iată ce am făcut zilnic: îmi imaginam că eram într-o galerie – era o mare doză de
entuziasm în ceea ce mă privea – iar pe pereţi atârna ‚arta’ mea – numai a mea (un vernisaj
exclusiv) – şi vedeam steluţe roşii pe multe dintre picturi. Asta indica faptul că fuseseră
vândute.
Iată ce s-a întâmplat: chiar înainte de Crăciun, am realizat un pliant pentru o prietenă,
care, în schimb, i l-a arătat unui prieten de-ai ei care patrona o galerie în Pasadena. Acesta
şi-a exprimat dorinţa de a mă întâlni – aşa că am luat câteva mostre din lucrările mele cu
mine. De îndată ce s-a uitat la prima pictură a spus că i-ar plăcea să-mi ofere ‚un vernisaj
exclusiv’ în primăvară.
În seara de deschidere, pe 17 aprilie, a apărut un decorator de interioare căruia i-a
plăcut ce a văzut şi mi-a comandat un colaj pentru camera unui băieţel – care va apărea şi în
numărul din septembrie al revistei Good Housekeeping în ciclul ‚Casa Anului’ pe 1961.
Mai târziu, în timpul vernisajului, a venit un alt decorator care mi-a admirat munca
atât de mult încât m-a întrebat dacă îmi poate aranja întâlniri cu decoratorii de interioare
‚care trebuie’ şi cu patronii de galerii ‚care trebuie’, oameni care mi-ar cumpăra şi prezenta
lucrările la un nivel superior.
Apropo, vernisajul a fost un succes financiar atât pentru proprietarul galeriei cât şi
pentru mine.
Lucrul interesant în legătură cu asta este că aceşti trei oameni au venit la mine ‚din
senin’. Categoric, n-am făcut nici un efort în timpul ‚imaginării’ mele de a contacta pe
nimeni; dar, acum, am parte de o bună recunoaştere şi o piaţă pentru lucrările mele. Şi ştiu
de-acum fără umbră de îndoială că nu există ‚nu’ atunci când aplici serios acest principiu
conform căruia ‚imaginarea creează realitatea’.” ...G.L.

A pus Olarul la încercare şi i-a dovedit creativitatea în execuţie. Numai mintea leneşă
va eşua să se ridice la această provocare. Pavel afirmă, „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi” [1Corinteni 3:16, Romani 8:9, 8:11, Iacov 4:5], acum, „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă
sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos
Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi
cunoaşte că noi nu suntem netrebnici.” 2Corinteni 13:5,6
Dacă „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3],
nu ar trebui să fie greu pentru om să ‚se cerceteze’ pentru a afla cine e acest creator
dinlăuntrul său. Cercetarea va dovedi omului că imaginaţia lui este Acela „Care înviază
morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, Romani 4:17.
Prezenţa în noi a Olarului e sugerată de ceea ce face El acolo. Nu-L putem vedea acolo
drept Acela, nu noi singuri. Natura Olarului – Iisus Hristos – este aceea de a crea şi nu există
creaţie fără de El.
 Fiecare povestire relatată în această carte este o simplă asemenea cercetare, din felul
celor pe care le-a cerut Pavel corintenilor să le facă. Dumnezeu cu adevărat există în om – în
fiecare fiinţă umană. Dumnezeu devine noi în întregime.

Nu e calitatea noastră, ci Adevăratul nostru Sine – Imaginaţia noastră.

Următoarele ilustrări din lumea minerală ne pot ajuta să vedem cum Imaginarea
Supremă şi Imaginarea Omenească ar putea fi una şi aceeaşi putere, dar totuşi vast diferite
în creativitatea lor. Diamantul este cel mai dur mineral de pe pământ. Grafitul, folosit la
creioane, este unul dintre cele mai moi. Totuşi, ambele minerale sunt carbon pur. Uriaşa
diferenţă între proprietăţile celor două forme de carbon se crede a fi cauzată de un
aranjament diferit al atomilor de carbon. Dar fie că diferenţa este produsă de un
aranjament diferit al atomilor de carbon sau nu – cu toţii suntem de acord că diamantul şi
grafitul sunt o singură substanţă, carbon pur.

Scopul vieţii este realizarea creativă a dorinţei. Omul, lipsit de dorinţă, nu ar putea
exista eficient într-o lume a problemelor continue ce necesită soluţii continue. O dorinţă
este o conştientizare a ceva ce ne lipseşte sau de care avem nevoie pentru a ne face viaţa
mai plăcută. Dorinţele au întotdeauna un anume câştig personal în vedere. Cu cât e mai
mare câştigul anticipat, cu atât mai intensă e dorinţa. Nu există dorinţă neegoistă. Chiar şi
când dorinţa noastră e pentru altul, căutăm tot să satisfacem o dorinţă. Pentru a ne realiza
dorinţa trebuie să ne imaginăm scene ce implică împlinirea ei şi să interpretăm scena în
imaginaţia noastră, fie şi numai pentru o clipă, cu o bucurie interioară simţită suficient
pentru a atinge naturaleţea. E ca în cazul copilului care se costumează pentru a juca
„Queen”. Trebuie să ne imaginăm că suntem ceea ce am vrea să fim. Trebuie să jucăm asta
mai întâi în imaginaţie – nu ca spectator – ci ca un actor.
Această doamnă a jucat imaginativ „Queen” prin a fi unde voia să fie în imaginaţia ei.
Ea a fost adevăratul actor în acest teatru.

„Dorinţa mea era să particip la un spectacol-matineu al unui pantomim vestit ce joacă

în prezent într-unul din marile teatre din oraşul nostru. Dată fiind natura intimă a acestei
arte, voiam să stau în spaţiul orchestrei; dar nu aveam nici măcar pentru preţul unui bilet la
balcon. În seara în care am hotărât să-mi satisfac această plăcere, în imaginaţia mea, am
adormit privind extraordinarul actor. În actul meu imaginar, stăteam într-un loc central din
orchestră, auzeam aplauzele pe măsură ce cortina se ridica şi artistul venea pe scenă,
simţind cu adevărat entuziasmul intens al acestei experienţe.
A doua zi – ziua matineului – situaţia mea financiară nu se schimbase. Aveam exact un
dolar şi treizeci şi şapte de cenţi în poşetă. Ştiam că trebuia să folosesc dolarul pentru a
cumpăra benzină pentru maşină, ceea ce mă lăsa cu treizeci şi şapte de cenţi, dar mai ştiam
şi că adormisem cu credinţă în sentimentul de a fi la acel spectacol, aşa că m-am îmbrăcat
de teatru.
 Mutându-mi lucruri dintr-o poşetă în alta, am găsit o bancnotă de un dolar şi patruzeci
şi cinci de cenţi în fise ascunşi în buzunăraşul rar-folositei mele poşete de mers la operă. Mi-
am zâmbit singură, realizând că mi se dăduseră banii de benzină; aşa mi se va da şi diferenţa
pentru biletul de spectacol. Veselă, am terminat cu îmbrăcatul şi am purces spre teatru.
Stând în faţa casei de bilete, încrederea mea s-a risipit uitându-mă la preţuri şi văzând
trei şaptezeci şi cinci pentru un loc în orchestră. Cu un sentiment de consternare, m-am
întors pe călcâie şi am trecut vizavi la o cafenea pentru o ceaşcă de ceai. Cheltuisem deja
şaisprezece cenţi pe ceaiul meu înainte de a-mi aminti că am văzut preţul locurilor de la
balcon pe lista din geamul casei de bilete. Grăbită, mi-am numărat mărunţişul şi am
descoperit că mai aveam un dolar şi şaizeci şi şase de cenţi.
Alergând înapoi la teatru, am cumpărat cel mai ieftin loc disponibil, care a costat un
dolar şi cincizeci şi cinci de cenţi. Cu numai o monedă de zece cenţi rămasă în poşetă, am
luat-o spre intrare şi, rupându-mi biletul în două, plasatorul mi-a spus, ‚Sus, la stânga, vă
rog’. Spectacolul era pe cale să înceapă dar, ignorând instrucţiunile plasatorului, am intrat în
toaleta pentru femei de pe holul central. Încă determinată să stau în zona orchestrei, m-am
aşezat, mi-am închis ochii şi mi-am ţinut ‚privirea’ interioară pironită pe scenă din direcţia
orchestrei.
În acel moment, un grup de femei a intrat la toaletă, toate vorbind deodată; dar eu am
auzit o singură conversaţie, în care una dintre ele îi spunea tovarăşei sale, ‚Dar am tot
aşteptat, până-n ultima clipă. Apoi mă sună şi spune că nu poate veni. Aş fi dat biletul oricui,
dar acum e prea târziu. Fără să-mi dau seama, am întins plasatorului ambele bilete şi le-a
rupt înainte de a-l putea opri’.
Aproape am râs în gura mare. Ridicându-mă, m-am îndreptat spre această doamnă şi
am întrebat-o dacă puteam folosi biletul pe care-l avea în plus, în locul celui de la balcon pe
care-l cumpărasem eu. A fost de-a dreptul încântătoare, invitându-mă cu drag să le însoţesc
grupul. Biletul pe care mi l-a întins era pentru secţiunea orchestrei, loc central, la şase
rânduri de scenă. M-am aşezat cu numai câteva secunde înainte de ridicarea cortinei pentru
un spectacol la care participasem cu o noapte înainte chiar de pe acel scaun – în Imaginaţia
mea.” ...J.R.

Trebuie SĂ FIM cu adevărat, în Imaginaţie. Una e să te gândeşti la final şi alta e să

gândeşti din final. A gândi din final, a hotărî finalul înseamnă a crea realitatea. Acţiunile
interioare trebuie să corespundă acţiunilor pe care le-am face fizic „după ce fi-vor toate
acestea” *Edward Thomas, „The New House” („Noua casă”)+.

Pentru a trăi înţelept, trebuie să fim conştienţi de activitatea noastră emoţională şi să

ne asigurăm că modelează fidel finalul pe care-l dorim.

Lumea e lut; Imaginaţia noastră, Olarul.

Să ne imaginăm mereu finaluri ce sunt de valoare sau promit bine.
„Cel ce doreşte dar nu săvârşeşte pacoste creşte.” [— William Blake]
 Ce se face curge din ce se imaginează. Formele dinafară arată imaginările Omului.
„Omul e nava, cărei întortocheată călătorie şi prin aceste miraje trecere Dumnezeu i-a
sortit mişcare, dar sorocit nicio odihnă.” [— Henry Vaughan]

„Conduc o mică afacere, numai a mea, şi acum câţiva ani se părea că îndrăzneala mea
se va sfârşi în ruină. Timp de câteva luni, vânzările au scăzut constant şi m-am găsit într-un
‚blocaj’ financiar – ca de altfel mii de alţi mici oameni de afaceri, acea perioadă fiind una de
trecere printr-o mică recesiune la nivel naţional. Eram adânc în datorii şi aveam nevoie de
cel puţin trei mii de dolari practic imediat. Revizorii mei contabili m-au sfătuit să-mi închid
uşile şi să încerc să salvez ce mai puteam. În loc de asta, eu m-am întors spre Imaginaţia
mea. Îţi cunoşteam învăţăturile, dar nu mai încercasem niciodată să-mi rezolv vreo
problemă în modul acesta. Ca s-o spun pe-a dreaptă, eram sceptic în privinţa întregii idei
conform căreia imaginaţia poate crea realitatea, dar eram şi disperat; şi disperarea m-a silit
să-ţi pun la încercare învăţătura.
Am imaginat că firma mea primea patru mii de dolari pe neaşteptate în remiteri
scadente. Aceşti bani urmau să apară din comenzi noi, deoarece conturile mele debitoare
erau practic neexistente, dar asta părea cam tras de păr, din moment ce nu mai primisem
atât de mult din vânzări de peste patru luni, dacă nu mai bine. Cu toate astea, mi-am
menţinut scena imaginară în care primeam această sumă de bani în trei zile negreşit. În cea
de-a patra dimineaţă, devreme, un client de care nu mai auzisem de luni bune mă sună
şi-mi cere să merg să-l văd personal. Urma să aduc o ofertă estimativă pe care i-o mai
dădusem pentru nişte utilaje necesare fabricii lui. Oferta era veche de câteva luni, dar am
dezgropat-o de prin hârtiile mele şi n-am mai pierdut timpul în drum spre el chiar în acea zi.
Am completat comanda, pe care a semnat-o, dar tot nu vedeam vreun ajutor imediat
pentru mine prin tranzacţie, deoarece echipamentul pe care-l voia necesita între patru şi
şase luni pentru livrare din uzină şi, desigur, clientul meu nu trebuia să plătească pentru
acesta până ce nu îl va fi primit.
I-am mulţumit pentru comandă şi m-am ridicat să plec. M-a oprit la uşă şi mi-a dat un
cec pentru puţin peste patru mii de dolari, spunând, ‚Vreau să plătesc marfa acum, în avans
– din motive fiscale, înţelegi. N-ai nimic împotrivă, nu?’. Nu, n-aveam nimic împotrivă. Am
realizat ce tocmai se întâmplase în clipa în care am luat cecul în mână. În trei zile, scena mea
imaginară făcuse pentru mine ceea ce eu nu fusesem în stare să fac în luni de zile de
împiedicări financiare. Ştiu, acum, că imaginaţia mi-ar fi putut pompa în afacere patruzeci
de mii de dolari la fel de uşor ca patru mii.” ...L.N.C.

„Doamne, Tu eşti Tatăl nostru,

noi suntem lutul şi Tu olarul,
toţi lucrul mâinilor Tale suntem.”
[— Isaia 64:8]
 CAPITOLUL 12
ATITUDINI
„Numai Lucrurile Mentale sunt reale; ce se cheamă Material, nimeni nu ştie unde
sălăşluieşte: acolo, în sofisme, şi existenţa sa e o impostură. Unde-i existenţa în afara Minţii
ori a Gândului? Unde altundeva decât în mintea nebunului?” — Blake
Memoria, deşi imperfectă, e suficientă pentru invocarea asemănării. Dacă ne amintim
pe altul aşa cum îl ştim, îl recreăm în acea imagine, şi trecutul va fi recunoscut în prezent.
Imaginarea creează realitatea. Dacă e loc de mai bine, ar trebui să-l reconstruim cu un nou
conţinut; să-l vizualizăm aşa cum am vrea ca el să fie, decât să-l facem să poarte povara
amintirii noastre despre el.
„Orice cu putinţă de a fi crezut este o imagine a adevărului.” [— Blake]

Povestirea ce urmează vine de la cineva care crede că imaginarea creează realitatea şi,
acţionând în această credinţă, şi-a schimbat atitudinea faţă de un străin, fiind astfel martor
al acestei schimbări în realitate.

„Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, când eram un ‚verde’ ţărănuş proaspăt sosit
în Boston să fac şcoală, un ‚boschetar’ mi-a cerut bani pentru mâncare. Deşi banii pe care-i
aveam erau jalnic de insuficienţi şi pentru propriile mele nevoi, i-am dat ce am găsit prin
buzunare. Câteva ore mai târziu, acelaşi om, de-acum clătinându-se de beat, m-a oprit din
nou şi mi-a cerut bani. Am fost atât de indignat la gândul că banii pe care cu greu mi-i
permiteam se duseseră spre un astfel de folos, încât m-am angajat solemn că nu voi mai da
în veci pururi ascultare milogelilor vreunui cerşetor.
De-a lungul anilor, mi-am ţinut promisiunea, dar de fiecare dată când refuzam pe
careva, mă cam înţepa conştiinţa. Mă simţeam atât de vinovat încât m-am pricopsit cu o
durere ascuţită în stomac, dar de răzgândit, nu m-am răzgândit.
La începutul acestui an, m-a oprit un om în timp ce-mi plimbam căţelul şi mi-a cerut
bani ca să mănânce şi el ceva. Fidel vechiului angajament, nu am acceptat. Mi-a primit
refuzul cu graţie. Chiar mi-a admirat potaia şi mi-a vorbit despre o familie din statul New
York ce creştea cocker spanieli.
De data asta, conştiinţa mea mă junghia de-a dreptul! Pe măsură ce se îndepărta,
m-am hotărât să refac acea scenă aşa cum aş fi dorit să fi fost, aşa că m-am oprit chiar acolo
pe stradă, mi-am închis ochii preţ de numai câteva secunde şi am recreat scena diferit. În
imaginaţie aveam acelaşi om abordându-mă, numai că de data asta a deschis conversaţia
admirându-mi câinele. După ce am vorbit puţin, l-am făcut să spună, ‚Nu-mi place să-ţi cer
asta, dar chiar am nevoie să îmbuc ceva. Am o slujbă pe care o încep mâine dimineaţă, dar
am fost fără serviciu până acum şi seara asta sunt flămând’. Apoi mi-am strecurat mâna în
buzunarul meu imaginar, am scos o hârtie imaginară de cinci dolari şi i-am dat-o bucuros.
Acest act închipuit mi-a dizolvat imediat atât sentimentul de vinovăţie cât şi durerea.
 Ştiu din învăţăturile tale că un act imaginar este un fapt, aşa că ştiam că puteam da
oricui ce îmi cerea şi, prin credinţa în actul imaginar, am consimţit realităţii că el primise.
Patru luni mai târziu, pe când îmi plimbam din nou căţelul, acelaşi om mă abordează şi
deschide conversaţia admirându-mi potaia. ‚Ia uite ce câine frumos’, zice. ‚Tinere, presupun
că nu-ţi mai aminteşti de mine, dar cu ceva timp în urmă ţi-am cerut ceva bani şi tu foarte
amabil ai spus nu. Zic amabil, fiindcă, de-mi dădeai, aş fi cerut bani şi-n zi de azi. În loc de
asta, am obţinut o slujbă chiar a doua dimineaţă şi acum sunt din nou pe picioarele mele şi
am redobândit şi ceva respect de sine.’
Ştiam că slujba lui era un fapt când am imaginat-o în acea seară cu vreo patru luni
înainte, dar n-am să neg că am avut o satisfacţie imensă făcându-l să-mi apară în drum în
carne şi oase ca să mi-o confirme!” ...F.B.

„Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau.” Fapte 3:6

Nimeni nu trebuie osândit, cu toţii trebuie mântuiţi, iar Imaginaţia noastră remodelând
memoria este procesul prin care se produce această mântuire. A condamna omul ce şi-a
pierdut calea înseamnă a pedepsi pe cel deja pedepsit.

„Pe cine să milostivesc, de nu pe acel păcătos ce a apucat pe-o cale greşită?” [William
Blake, „Jerusalem”]. Nu despre ce a fost omul, ci despre ce poate el deveni trebuie să fie
activitatea noastră imaginară.
„Nu-ţi aduci-aminte de dulcea Alice, Ben Bolt —
Dulcea Alice, ale cărei cosiţe erau atât de castanii,
Ce lăcrima de plăcere când îi dădeai un surâs,
Şi tremura cu groază la încruntarea ta?" [— George du Maurier]

De ne-am imagina nu mai rău despre el decât el singur despre sine, am trece drept
excelenţi. Nu omul perfect, ci imaginatorul ce exersează spiritul iertării e cel ce face
miracolul. Imaginarea unui nou conţinut a transformat atât omul care a cerut cât şi omul
care a dat.

Imaginarea încă nu şi-a găsit locul meritat în sistemele moraliştilor şi educatorilor.

Când o va face, atunci va fi „celor robiţi slobozire” [Isaia 61:1].
Nimic nu are existenţă pentru noi decât prin amintirea pe care o avem despre acel
lucru, aşadar să ne amintim de el nu aşa cum a fost – numai, desigur, dacă a fost de dorit –
ci aşa cum dorim să fie.
Deoarece imaginarea e creativă, amintirea noastră despre altul fie îl îmboldeşte fie îl
întârzie şi îi face urcuşul ori povârnişul mult mai uşoare şi mai iuţi.

„Nu e tăciune de caracter atât de stins încât să nu strălucească şi să ardă de e numai

uşor aprins.”
 Povestirea următoare arată că imaginarea poate face şi inele, şi soţi, şi poate muta
oameni „în China”!

„Soţul meu, provenit dintr-o familie destrămată şi crescut de bunici iubitori, nu a fost
niciodată ‚apropiat’ de mama lui – nici ea de el. O femeie de şaizeci şi trei de ani şi divorţată
de treizeci şi doi, era singură şi amară; iar relaţia mea cu ea era încordată, eu încercând ‚să
fiu la mijloc’. După cum recunoştea ea însăşi, marea ei dorinţă era să se recăsătorească de
dragul companiei, dar credea că asta era cu neputinţă la vârsta ei. Soţul meu îmi spunea
adesea că spera ca ea să se recăsătorească şi, după cum adăuga cu patos, ‚să se ducă
departe, departe’.
Eu aveam aceeaşi dorinţă în ceea ce o privea şi, după cum spuneam eu, ‚să se ducă-n
China’. Precaută datorită motivului meu personal în legătură cu asta, ştiam că trebuia să-mi
schimb sentimentele în privinţa ei în scena mea imaginară şi în acelaşi timp ‚să-i dau’ ceea
ce voia. Am început prin a o vedea în imaginaţia mea ca o personalitate complet schimbată
– o femeie fericită, veselă, sigură pe sine şi mulţumită în noua relaţie. De fiecare dată când
mă gândeam la ea, o vedeam mental drept o femeie ‚nouă’.
Cam trei săptămâni mai târziu a venit la noi acasă în vizită aducând un prieten pe care-l
întâlnise cu câteva luni mai devreme. Bărbatul devenise recent văduv; era de vârsta ei,
asigurat financiar şi crescuse copii şi nepoţi. L-am plăcut şi eram entuziasmată, deoarece era
evident că şi ei se plăceau reciproc. Dar soţul meu tot credea că ‚era imposibil’. Eu nu.
Din acea zi, de câte ori îmi venea imaginea ei în minte, o ‚vedeam’ întinzându-mi mâna
stângă, iar eu îi admiram ‚inelul’ de pe deget. O lună mai târziu, ea şi prietenul său au venit
să ne viziteze şi, ieşind în întâmpinarea lor, mi-a întins mândră mâna stângă. Inelul era
acolo, pe deget. Două săptămâni după, era măritată – şi nu am mai văzut-o de atunci.
Trăieşte într-o casă nouă… ‚departe, departe’, iar cum noului său soţ îi displace să conducă
atâta drum până la noi, putea la fel de bine ‚să se fi mutat în China’!” ...J.B.

E o vastă diferenţă între voinţa de a se opune unei activităţi şi hotărârea de a o

schimba. Cel ce schimbă o activitate, acţionează; pe când cel ce rezistă unei activităţi,
reacţionează. Unul creează, celălalt perpetuează.
Nimic nu e real dincolo de tiparele imaginative pe care le turnăm. Amintirea, nu mai
puţin decât dorinţa, seamănă unui vis cu ochii deschişi. De ce să facem din acesta un coşmar
diurn? Omul poate ierta numai dacă-şi tratează amintirea ca pe un vis cu ochii deschişi şi îl
modelează după gustul inimii lui.
R.K. a învăţat că-i putem priva pe alţii de abilităţile lor prin atitudinile noastre în ceea
ce-i priveşte. El şi-a schimbat atitudinea şi astfel a schimbat un fapt.

„Nu sunt un cămătar şi nici vreun investitor, dar un prieten şi cunoştinţă de afaceri a
venit la mine pentru un împrumut substanţial în vederea extinderii uzinei sale. Dată fiind
prietenia noastră, i-am acordat împrumutul cu rate rezonabile ale dobânzii precum şi clauza
reînnoirii la finele primului an.
 Când a trecut primul termen de un an, era în urmă cu plăţile dobânzii şi a cerut o
prelungire de treizeci de zile. I-am acceptat cererea, dar la capătul celor treizeci de zile era
tot incapabil de plată şi a cerut o nouă prelungire.
După cum am spus, nu sunt în afaceri ce ţin de împrumuturi de bani. În douăzeci de
zile aveam nevoie de plata integrală pentru propriile mele datorii. Dar m-am învoit din nou
să-i prelungesc acordul, deşi creditul meu personal era de-acum serios ameninţat. Firesc ar
fi fost să trec la presiuni de natură legală pentru a-mi recupera banii şi acum câţiva ani asta
e exact ceea ce aş fi făcut. În schimb, mi-am amintit avertismentul tău de ‚a nu-i priva pe
alţii de propriile lor abilităţi’ şi am realizat că-mi privasem prietenul de abilitatea lui de a-mi
plăti ce-mi datora.
Timp de trei nopţi, am construit o scenă în imaginaţia mea în care îmi auzeam
prietenul spunând că îi fusese asaltat biroul de comenzi neaşteptate cu atâta repeziciune,
încât era acum capabil să-mi plătească împrumutul integral. În cea de-a patra zi am primit
de la el un telefon. Îmi spunea că, prin ceea ce el numea ‚un miracol’, primise atâtea
comenzi, şi încă din cele mari, încât putea acum să-mi restituie împrumutul cu tot cu
dobânzile aferente şi, de fapt, tocmai îmi expediase un cec pentru toată suma.” ...R.K.

Nu e nimic mai fundamental în privinţa secretului imaginării decât distincţia dintre

imaginare şi starea imaginată.
„Numai Lucrurile Mentale sunt reale...”
„Orice cu putinţă de a fi crezut este o imagine a adevărului.”
[— William Blake]
 CAPITOLUL 13
LUCRURI MĂRUNTE
„‚Cunoştinţe generale’ înseamnă ‚cunoştinţe vagi’; în detalii constă înţelepciunea.
Şi fericirea.” — Blake

Trebuie să ne folosim imaginaţia pentru a obţine finaluri anume, chiar dacă finalurile
sunt lucruri mărunte. Fiindcă oamenii nu-şi definesc limpede şi nu-şi imaginează finalităţi
specifice, rezultatele sunt incerte, pe când ar putea fi perfect sigure. A imagina un final
specific înseamnă a face o deosebire clară. „Cum distingem stejarul de fag, calul de bou,
dacă nu prin conturul ce-l defineşte?” *William Blake, „Human Form Divine”+
Definirea impune realitatea lucrului specific împotriva generalizărilor fără formă ce
inundă mintea.

Viaţa pe pământ e o grădiniţă pentru facerea de imagini. Mărimea ori micimea

obiectului de a fi creat nu e importantă în sine. „Regula cea mare şi de aur a artei, ca şi a
vieţii”, spunea Blake, „e aceasta: cu cât mai clară, ascuţită şi robustă linia conturului, cu atât
mai perfectă lucrarea de artă, şi cu cât mai puţin ascuţită şi tăioasă, cu atât mai mare
evidenţa unei slabe imitaţii. Ce zideşte o casă şi sădeşte o grădină de nu precizia şi
hotărârea? …Omite linia asta şi vei fi omis viaţa însăşi.”

Povestirile din continuare privesc obţinerea de lucruri aparent mărunte, ori „jucării”,
după cum le numesc eu, dar ele sunt importante datorită imaginilor clar imaginate care au
creat jucăriile. Autoarea primei povestiri este una dintre cei despre care se spune că „au de
toate”. E adevărat. Are siguranţa financiară, socială şi intelectuală. Scrie:

„După cum ştii, prin învăţăturile tale şi prin practica mea a învăţăturilor tale, m-am
schimbat complet pe mine şi viaţa mea. Acum două săptămâni, când ai pomenit de ‚jucării’,
am realizat că nu mi-am folosit niciodată imaginaţia pentru a obţine ‚lucruri’ şi am hotărât
că ar fi amuzant să încerc. Ai povestit despre o tânără căreia i se oferise o pălărie după ce
pur şi simplu purtase acea pălărie în imaginaţia ei. Ultimul lucru de pe lume de care aveam
nevoie era o pălărie, dar voiam să-mi pun la încercare imaginaţia în privinţa ‚obţinerii de
lucruri’, aşa că am ales o poză a unei pălării dintr-o revistă de modă. Am tăiat poza şi am
prins-o pe oglinda măsuţei mele de toaletă. Am studiat poza cu atenţie. Apoi, mi-am închis
ochii şi, în imaginaţia mea, mi-am pus acea pălărie pe cap şi ‚am purtat-o’ ieşind pe-afară.
Am făcut asta o singură dată.
Săptămâna următoare m-am întâlnit cu câteva prietene pentru masa de prânz şi una
dintre ele purta ‚pălăria’. Am admirat-o toate. Chiar a doua zi, am primit un colet printr-un
trimis al mesageriei rapide. Pălăria era în cutie. Prietena care o purtase cu o zi mai devreme
mi-o trimise cu un bilet în care scria că nu-i păsa de ea în mod deosebit şi nici măcar nu ştia
de ce o cumpărase, în primul rând, dar pentru un oarecare motiv, se gândise că mi-ar sta
bine mie – şi mă ruga să o accept.” ...G.L.
 Trecerea „de la vise la lucruri” e forţa ce mână omenirea.

Trebuie să trăim pe de-a-ntregul la nivelul Imaginaţiei. Şi trebuie să o facem conştient

şi deliberat responsabil.

„Am iubit păsările întreaga mea viaţă. Îmi place să le privesc, ascultându-le
pălăvrăgeala, să le dau de mâncare. Îmi plac în special vrăbiuţele. Timp de luni de zile le-am
dat firimituri de pâine, seminţe pentru păsări sălbatice şi orice mă gândeam c-ar mânca.
Şi pe tot parcursul acelor luni mă simţeam frustrat privind păsări mai mari – în special
porumbei – impunându-şi respectul, înfulecând grosul seminţelor şi lăsând vrăbiuţelor mele
numai pleava.
A-mi folosi imaginaţia în această problemă îmi părea poznaş la început, dar cu cât mă
gândeam mai mult, cu atât mai interesantă devenea ideea. Aşa că, într-o seară m-am
apucat să le ‚văd’ pe cele mititele venind şi luându-şi tot tainul din oferta zilnică şi îi ‚ziceam’
soţiei că porumbeii nu-şi mai bagă… pliscul în oala vrăbiuţelor, ci îşi luau porţia ca nişte
gentlemeni şi apoi părăseau zona. Am continuat această activitate imaginară timp de
aproape o lună. Apoi, într-o dimineaţă, am observat că porumbeii dispăruseră. Vrăbiile îşi
serveau dejunul singure de câteva zile, căci nicio pasăre din cele mari nu-şi mai făcea
apariţia. S-au întors până la urmă, dar nici până în zi de azi nu-şi mai fac de cap în zona
ocupată de vrăbiuţele mele. Stau toate laolaltă, mâncând ce le pun şi lăsând cu generozitate
micuţilor mei prieteni.
Şi ştii… cred că vrăbiuţele chiar înţeleg; ele nu par să se mai sperie când trec printre
ele.” ...R.K.

Această doamnă dovedeşte că până ce inima noastră nu e implicată, până ce nu ne

imaginăm în chiar sentimentul dorinţei noastre împlinite, nu suntem acolo — căci noi
suntem imaginaţie pe de-a-ntregul, şi trebuie să fim acolo unde şi ceea ce suntem în
imaginaţie.

„La începutul lui februarie, soţul meu şi cu mine eram deja de-o lună în noua noastră
casă – un cămin frumos dincolo de cuvinte, cocoţat pe o faleză solidă, cu oceanul drept
curte în faţă, vântul şi cerul de vecini şi pescăruşi ca musafiri – eram în extaz. Dacă ai trăit
bucuria şi chinul de a-ţi construi propria casă, cunoşti cât de complet plin de fericire te simţi
şi cât de complet goală ţi-e punga: o sută de lucruşoare zbiară a fi cumpărate pentru casă,
dar lucrul pe care-l voiam mai mult dintre toate era şi cel mai inutil – un tablou. Nu orice
tablou, ci o minunată scenă sălbatică a mării dominată de o uriaşă corabie albă cu pânze.
Tabloul acesta fusese în gândurile noastre de-a lungul lunilor de construit şi am lăsat
un perete al camerei de zi gol tocmai pentru el. Soţul meu a montat felinare decorative de
navă verzi şi roşii pe perete pentru a încadra tabloul, dar tabloul în sine trebuia să mai
aştepte. Draperii, mochetări – toate lucrurile practice trebuie să primeze. O fi aşa, dar asta
nu ne-a oprit pe nicicare dintre noi de ‚a vedea’ acel tablou, în imaginaţia noastră, pe acel
perete.
 Într-o zi, hoinărind pe la cumpărături, am trecut pe la o mică galerie de artă şi, intrând
pe uşă, m-am oprit atât de brusc încât un domn ce venea în urma mea a căzut peste un
şevalet. M-am scuzat, arătând spre o pictură ce atârna pe la înălţimea capului în fundul sălii.
‚Asta a fost de vină! N-am mai văzut vreodată ceva atât de minunat!’
S-a recomandat drept proprietarul galeriei şi a spus, ‚Da, un original de cel mai mare
pictor englez de corăbii pe care l-a văzut lumea’. A-nceput să-mi spună despre artist, dar eu
nu mai ascultam. Nu-mi puteam lua ochii de la minunata navă; şi brusc am experimentat un
lucru foarte ciudat. A fost pentru numai o secundă, dar galeria de artă părea că s-a topit şi
‚am văzut’ acea pictură pe peretele meu. Mă tem că proprietarul m-a crezut un pic dusă, şi
chiar eram, dar am reuşit în final să-mi întorc atenţia spre vocea lui când a pomenit un preţ
astronomic. Am zâmbit şi am spus, ‚Poate că-ntr-o zi…’; el a continuat să-mi vorbească
despre pictor, dar şi despre un artist american ce era singurul litograf în viaţă capabil să
copieze lucrările marelui maestru englez. A spus, ‚Dac-ai noroc, ai putea găsi una dintre
reproducerile sale. I-am văzut lucrările. Perfecte până la cel mai mic detaliu. Mulţi preferă
stampele picturilor’.
‚Stampe’ ori ‚picturi’, nu ştiam nimic despre valoare unora sau altora şi totuşi, tot ce
voiam era peisajul ăla. Când soţul meu s-a întors acasă în acea seară, n-am vorbit de nimic
altceva în afara picturii aceleia şi l-am conjurat să viziteze galeria ca să o vadă. ‚Poate vom
putea găsi o stampă de-ale ei pe undeva. Omul spunea…’. ‚Da’, m-a întrerupt el, ‚dar ştii că
nu ne putem permite tablouri acum…’. Conversaţia noastră s-a oprit acolo, dar în acea
seară, după cină, am stat în camera noastră de zi şi ‚am văzut’ acel tablou pe perete.
A doua zi, soţul meu avea o întâlnire cu un client pe care nu voia să-l mai păstreze. Dar
întâlnirea a avut loc, iar soţul meu nu s-a întors acasă până după ce s-a întunecat. Când a
intrat pe uşă, eu eram ocupată în altă parte a casei şi i-am strigat numai un salut. Câteva
minute mai târziu am auzit lovituri de ciocan şi am mers să văd ce făcea acolo. Pe peretele
nostru atârna tabloul meu. În prima clipă de nemăsurată bucurie, mi-am amintit de omul de
la galerie spunând… ‚Dac-ai noroc, ai putea găsi una dintre reproducerile sale…’. Noroc? Ei
bine, iată parte de povestire a soţului meu:
În urma programării, a intrat într-una dintre cele mai sărăcăcioase şi amărâte căscioare
în care păşise vreodată. Clientul s-a prezentat şi l-a condus pe soţul meu într-o sufragerie
mică şi întunecată, unde s-au aşezat amândoi la o masă goală. Cum şi-a pus servieta pe
masă, a privit în sus şi a văzut tabloul pe perete. Mi-a mărturisit că a condus un interviu cam
dezlânat, fiindcă nu-şi putea ochii de la tabloul ăla. Clientul a semnat contractul şi i-a dat un
cec drept depozit despre care soţul meu crezuse, pe moment, că era cu zece dolari
insuficient. Spunându-i asta clientului, acesta a spus că cecul conţinea şi ultima sa leţcaie,
dar a adăugat, ‚Ți-am observat interesul pentru tablou. Era aici când am luat casa asta. Nu
ştiu cui i-a aparţinut, dar nu-l vreau. Dacă pui tu cei zece dolari pentru mine, e al tău’.
Când s-a întors la birou, soţul meu a descoperit că nu era nicio greşeală în privinţa
sumei. N-a trebuit să mai pună zece dolari.
Tabloul nostru e pe perete acum. Şi nu ne-a costat nimic.” ...A.A.
 Despre R.L., care ne trimite scrisoarea următoare, trebuie să se spună,

„Ghiduşă-ţi mai este inima, domnişoară, pe legea mea!”

[— William Shakespeare, „Mult zgomot pentru nimic”, 2-1]

„Într-o zi, în timpul unei greve a transportatorilor, aveam nevoie să merg în zona din
centru şi trebuia să merg zece cvartale de la mine de-acasă până la cel mai apropiat autobuz
în funcţiune. Înainte de a mă întoarce, mi-am adus aminte că nu erau pieţe pe traseul cel
nou şi n-aveam de unde să-mi fac cumpărăturile pentru cină. Aveam câte ceva pentru a
încropi o masă frugală, dar îmi trebuia pâine. După alergătura de peste zi, cele zece străzi
înapoi la linia de autobuz erau tot de ce mai eram în stare şi să merg încă şi mai departe ca
să cumpăr pâine era dincolo de orice discuţie.
Am stat neclintită pentru un moment şi am îngăduit unei viziuni a pâinii ‚să-mi treacă
prin cap’. Apoi am apucat-o spre casă. Când am urcat în autobuz, eram atât de obosită încât
m-am lăsat să cad pe primul scaun şi era cât pe ce să turtesc o pungă de hârtie. Acuma…
într-un autobuz plin, pasagerii obosiţi arar se uită direct unii la alţii, şi, curioasă din fire, am
aruncat o privire în pungă. Bineînţeles, era o bucată de pâine – nu orice fel de pâine, ci
exact marca pe care o cumpăr eu mereu!” ...R.L.

Fleacuri: toate-s fleacuri – dar ele-şi produc propriul rost mărunt fără nici un preţ.
Imaginarea a realizat aceste lucruri fără mijloacele în general necesare pentru asta.
Omul îşi măsoară bogăţia într-un fel ce nu ţine de adevărata ei valoare.

„Mergeţi şi cumpăraţi fără de argint şi fără preţ vin şi grăsime.”

*„vin şi lapte” în original şi în versiunile Bibliei în l. engleză+ — Isaia 55:1
 CAPITOLUL 14
MOMENTUL CREATIV
„Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu
poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.”
— 1Corinteni 2:14.
„Există un Moment în fiecare zi pe care Satana nu-l poate afla, şi nici demonii lui veghetori
nu-l pot afla; dar zelosul găseşte acest Moment şi îl înmulţeşte odată ce l-a găsit.
Acesta reînnoieşte fiecare Moment al zilei, de e pus aşa cum trebuie.” — Blake

Ori de câte ori imaginăm lucrurile aşa cum trebuie să fie, în loc de aşa cum sunt, e
‚Momentul’. Căci în acel moment se face munca omului spiritual şi toate marile evenimente
ale timpului încep să modeleze o lume în armonie cu tiparul modificat al acelui moment.

Satana, scrie Blake, este un ‚Reactor’. El niciodată nu acţionează; el doar reacţionează.

Şi dacă atitudinea noastră la întâmplările zilei este ‚reactivă’, nu jucăm oare rolul Satanei?
Omul reacţionează numai în starea lui naturală, ori starea Satanei; el nu acţionează sau
creează niciodată, el doar re-acţionează sau re-creează. Un moment creativ adevărat, un
sentiment adevărat al dorinţei împlinite valorează mai mult decât o întreagă viaţă firească
de re-acţionare. Într-un asemenea moment se face munca lui Dumnezeu.
Încă o dată, putem spune alături de Blake,

„Dumnezeu numai Acţionează şi Este în fiinţele trăitoare, ori Oameni.”

*„The Marriage of Heaven and Hell”, 1793]

Există un trecut imaginar şi un viitor imaginar. Dacă, prin reacţiune, trecutul e recreat
în prezent – la fel – acţionându-ne visele fanteziste putem aduce viitorul în prezent.

„…şi-n astă clipă simt tot ce va să fie.” [— William Shakespeare, „Macbeth”]

Omul spiritual Acţionează: căci el, orice vrea să facă, poate face şi face imediat – în
imaginaţia lui – şi mottoul său e mereu, „Acum e Momentul”.

„Iată, acum e vremea potrivită, iată, acum e ziua mântuirii.”

— 2Corinteni 6:2

Nimic nu stă între om şi împlinirea visului său în afara faptelor. Şi faptele sunt creaţii
ale imaginării. Dacă omul îşi schimbă imaginarea, el va schimba faptele.

Această povestire vorbeşte despre o tânără femeie care a aflat Momentul şi, acţionând
în visul său fantezist, a adus viitorul în prezent, nedându-şi seama ce făcuse până la scena
finală.
 „Incidentul relatat mai jos trebuie că apare drept coincidenţă acelora ce n-au luat
cunoştinţă cu învăţăturile tale – dar eu ştiu că am observat un act imaginativ luând formă
solidă în, probabil, patru minute. Cred că vei fi interesat să citeşti această dare de seamă
scrisă exact aşa cum s-a întâmplat, la câteva minute după întâmplarea reală, ieri-dimineaţă.
Îmi conduceam maşina spre est pe Sunset Boulevard, pe banda din mijloc, frânând
uşurel pentru a opri la semaforul din intersecţie, când atenţia mi-a fost atrasă de vederea
unei doamne în vârstă, îmbrăcată toată în gri, alergând pe şosea în faţa maşinii mele. Braţul
ei era ridicat, făcând semne şoferului unui autobuz care începea să se depărteze de
bordură. Era evident că încerca să treacă în faţa autobuzului, pentru a-l întârzia. Şoferul a
încetinit şi, pentru o clipă, am crezut că îi va îngădui să urce. În schimb, chiar când ea a sărit
pe trotuar, autobuzul o luă din loc, lăsând-o exact în gestul de a-şi coborî braţul. Aceasta s-a
întors şi a luat-o repede spre o cabină telefonică din apropiere.
Cum culoarea mea se făcuse verde şi îmi puneam maşina în mişcare, mi-am dorit să fi
fost în spatele autobuzului şi astfel să fi fost în stare să-i ofer ‚un dus’. Agitaţia ei era
evidentă chiar şi de la distanţa de la care urmărisem eu totul. Dorinţa mea s-a împlinit pe
sine într-o scenă mentală şi, conducând mai departe, fantezia s-a jucat singură astfel:
...Mi-am deschis portiera şi intră o doamnă îmbrăcată în gri, zâmbind uşurată şi
mulţumindu-mi din toată inima. Era cam fără suflu de la atâta alergat, dar mi-a spus, ‚Am de
mers numai câteva străzi. Mă văd cu prietenele şi eram atât de speriată c-o să plece fără
mine când am pierdut autobuzul’. Mi-am lăsat doamna imaginară câteva străzi mai încolo,
încântată să vadă că prietenele ei încă o aşteptau. Mi-a mulţumit din nou şi a plecat…
Întreaga scenă mentală s-a întins cât îţi ia pentru a parcurge un cartier la viteza legală.
Fantezia mi-a satisfăcut sentimentele cu privire la incidentul ‚real’ şi imediat am uitat de
toate. Patru străzi mai încolo, eram tot pe banda din mijloc şi din nou am oprit la roşu.
Atenţia mea era de data asta spre ceva interior despre care nu mai ştiu acum, când deodată
cineva îmi bate în geamul portierei şi, când mă uit, văd o doamnă adorabilă la înfăţişare, cu
păr cenuşiu, îmbrăcată toată în gri. Zâmbind, mă întreabă dacă aş putea-o lua câteva străzi
mai încolo, fiindcă îşi pierduse autobuzul. Era fără suflu, ca şi când alergase, iar eu eram atât
de buimăcită de brusca ei apariţie în mijlocul unei şosele aglomerate la geamul meu încât,
pe moment n-am putut decât reacţiona automat şi, fără a răspunde, m-am întins şi i-am
deschis portiera. A urcat şi mi-a spus, ‚E atât de neplăcut să alergi aşa, ca apoi să ratezi
autobuzul. Nu v-aş fi deranjat în halul ăsta, dar trebuie să-mi întâlnesc nişte prietene câteva
străzi mai jos şi de-ar fi trebuit să merg pe jos acum, le-aş fi pierdut’. Şase străzi mai
departe, o aud exclamând, ‚Oh, ce bine! Încă mă aşteaptă’. Am lăsat-o să coboare, mi-a mai
mulţumit o dată şi s-a îndepărtat.
Mă tem că am ajuns la destinaţie pe pilot automat, fiindcă mi-am dat pe deplin seama
că tocmai observasem un vis cu ochii deschişi prinzând contur într-o acţiune fizică. Am
recunoscut ce se întâmpla în timp ce se întâmpla. De îndată ce am putut, am scris fiecare
parte a incidentului şi am găsit o consecvenţă uluitoare între ‚vis’ şi ‚realitatea’ ulterioară.
Ambele femei erau în vârstă, graţioase în gesturi, îmbrăcate complet în gri şi fără suflu.
 Ambele se întâlneau cu prietenele lor (care nu puteau aştepta prea mult) şi ambele au
coborât la distanţă de câteva străzi după ce şi-au văzut prietenele.
Sunt uimită, ameţită şi în culmea fericirii! Dacă nu există coincidenţe ori accidente –
atunci am fost martoră imaginării devenind ‚realitate’ aproape instantaneu.” ...J.R.B.
„Există un Moment în fiecare zi pe care Satana nu-l poate afla, şi nici demonii lui veghetori
nu-l pot afla; dar zelosul găseşte acest Moment şi îl înmulţeşte odată ce l-a găsit.
Acesta reînnoieşte fiecare Moment al zilei, de e pus aşa cum trebuie.”

„De cum am citit ‚Căutarea’ ta, am tânjit să experimentez o viziune. Când ne-ai spus de
‚Făgăduinţă’, această dorinţă s-a intensificat. Vreau să-ţi povestesc despre viziunea mea,
care a fost un răspuns splendid rugii mele; dar sunt convins că nu aş fi avut această
experienţă dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu două săptămâni mai devreme.
Trebuia să-mi parchez maşina la ceva distanţă de clădirea universităţii unde urma să
ţin un curs. Îndepărtându-mă de maşină, eram conştient de liniştea din mine. Strada era
complet pustie; nu se vedea nimeni. Deodată, am auzit un glas ce blestema groaznic. M-am
uitat într-acolo de unde venea sunetul şi am văzut un om învârtind un baston, răcnind
printre cuvinte dezgustătoare, ‚Te omor! Te omor!’. M-am ţinut cu firea pe măsură ce se
apropia, fiindcă imediat m-am gândit, ‚Acum pot verifica ce am ajuns să cred; dacă toţi
suntem Unul, Tatăl, acest amărât şi cu mine, nici un rău nu mă poate atinge’. În acea clipă
nu aveam teamă. În loc să văd un om venind spre mine, am simţit o lumină. S-a oprit din
urlat, şi-a coborât bastonul şi a păşit liniştit în timp ce treceam la mai puţin de jumătate de
metru unul de celălalt. Punându-mi credinţa la încercare în acel moment, totul îmi părea
mai viu decât înainte – florile mai luminoase şi copacii mai verzi. Aveam un sentiment de
pace şi ‚uniune’ cu viaţa cum nu mai avusesem niciodată.
Vinerea trecută am fost la casa noastră de la ţară – nimic nu era neobişnuit în privinţa
zilei sau a serii. Am lucrat la un manuscris şi, nefiind obosit, nu am încercat să adorm până
pe la vreo două dimineaţa. Apoi am stins lumina şi m-am lăsat purtat în acea senzaţie de
plutire, nu somn, ci moleşeală, cum îi spun eu, pe jumătate treaz şi jumătate adormit.
Adesea, în starea asta, feţe adorabile, necunoscute, plutesc înaintea mea, dar în acea
dimineaţă experienţa era diferită. Un chip perfect de copil mi s-a arătat dintr-o parte – apoi
s-a-ntors şi mi-a zâmbit. Strălucea de lumină şi părea că-mi umple întregul cap cu lumină.
Arzând de încântare, mi-am zis, ‚acesta trebuie să fie Hristosul’; dar ceva din mine, fără
sunet, a spus, ‚Nu, acesta eşti tu’.
Simt că nu voi mai fi nicicând la fel şi că-ntr-o bună zi voi trăi ‚Făgăduinţa’.” ...G.B.

Visele noastre vor fi toate realizate din clipa în care ştim că Imaginarea Creează
Realitatea – şi Acţionăm. Dar Imaginaţia aşteaptă de la noi ceva mult mai profund şi mai
fundamental decât crearea de lucruri: cu adevărat nimic mai puţin decât recunoaşterea
identificării sale cu Dumnezeu; că ceea ce face e, de fapt, Dumnezeu Însuşi făcând în şi prin
Om, care e Imaginaţie pe de-a-ntregul.
 CAPITOLUL 15

„FĂGĂDUINȚA”
PATRU EXPERIENȚE MISTICE
În tot ce am relatat până acum – cu excepţia Viziunii lui G.B. a Pruncului – imaginaţia a
fost practicată conştient. Bărbaţi şi femei au creat piese de scenă în imaginaţia lor, piese ce
sugerau împlinirea dorinţelor lor. Apoi, imaginându-se pe sine ca participând în aceste
piese, au creat ceea ce sugerau actele lor imaginare. Aceasta e folosirea cu înţelepciune a
Legii lui Dumnezeu. Dar „prin Lege, nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu, este
lucru lămurit”, Galateni 3:11.

Mulţi oameni sunt interesaţi de „Imaginism” ca mod de viaţă, dar nu sunt defel
interesaţi de implicaţiile sale într-ale credinţei, o credinţă ce duce la împlinirea Făgăduinţei
lui Dumnezeu. „Atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale...
Eu voi fi aceluia Tată, iar el Îmi va fi fiu", 2Samuel/2Regi 7:12;14.
Făgăduinţa că Dumnezeu va ridica din trupul nostru un Fiu „Care nu din sânge, nici din
poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” [Ioan 1:13] nu-i
preocupă. Ei vor să cunoască Legea lui Dumnezeu, nu Făgăduinţa Lui. Totuşi, această
naştere miraculoasă a fost clar afirmată ca necesitate pentru întreaga omenire încă din cele
mai timpurii zile ale frăţiei creştine. „Trebuie să vă naşteţi de sus” *sau, „din nou”+, Ioan 3:7.
Rostul meu aici este să o afirm din nou şi să o afirm într-un asemenea limbaj şi cu o astfel de
trimitere la propriile mele experienţe mistice încât cititorul va vedea că această naştere „de
sus” e cu mult mai mult decât o parte a unei superstructuri dispensabile, că este unicul scop
al creaţiei lui Dumnezeu.
Mai exact, rostul meu în descrierea acestor patru experienţe mistice este de a arăta ce
încerca „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi” (Apocalipsa 1:5) să
spună despre această naştere de sus. „Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?” (Romani
10:15)
Cu mulţi ani în urmă, am fost luat în spirit într-o Societate Divină, o Societate a
oamenilor în care Dumnezeu e trezit. Deşi poate părea ciudat, zeii se întâlnesc cu adevărat.
Şi cum intram în această societate, cel dintâi care m-a întâmpinat a fost întruparea Puterii
infinite. A lui este o putere necunoscută oamenilor. Apoi am fost dus înaintea Iubirii infinite.
Acesta m-a întrebat, „Care e cel mai mare lucru de pe lume?” – iar eu i-am răspuns în
cuvintele lui Pavel, „credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este
dragostea” [1Corinteni 13:13]. În acea clipă el m-a îmbrăţişat şi trupurile noastre s-au
contopit şi au devenit unul singur. Eram unit cu el şi l-am iubit ca pe propriul meu suflet.
Cuvintele „iubirea lui Dumnezeu”, atât de adesea o simplă frază, erau acum o realitate cu
un înţeles teribil. Nimic imaginat vreodată de om nu se poate compara cu această iubire pe
care o simte omul prin această uniune cu Iubirea. Cea mai intimă dintre relaţiile de pe
pământ pare o vieţuire în celule separate în comparaţie cu această uniune.
 Pe când eram în această stare de supremă încântare, o voce din spaţiul de afară a
strigat, „Jos cu cei cu sânge albastru!”. La această detunătură, m-am găsit stând înaintea
celui care m-a întâmpinat primul, cel care întrupa infinita Putere. M-a privit în ochi şi, fără a
folosi cuvinte ori a-şi deschide gura, am auzit ce mi-a spus: „E vremea acţiunii”. Am fost
brusc smuls din acea Societate Divină şi readus pe pământ. Eram tulburat de limitările mele
în a înţelege, dar ştiam că, în acea zi, Societatea Divină mă alesese drept tovarăş şi mă
trimise să-l predic pe Hristos – Făgăduinţa lui Dumnezeu către om.

Experienţele mele mistice m-au determinat să accept literal zicerea că întreaga lume e
o scenă. Şi să cred că Dumnezeu joacă toate rolurile. Scopul piesei? Să transforme omul,
creatul, în Dumnezeu, creatorul. Dumnezeu a iubit omul, creaţia sa, şi a devenit om în
credinţa că acest act de dăruire de sine va transforma omul – creatul, în Dumnezeu –
Creatorul.

Piesa începe cu răstignirea lui Dumnezeu în om – ca om – şi se sfârşeşte cu învierea

omului – ca Dumnezeu. Dumnezeu devine aşa cum suntem, pentru ca noi să putem fi aşa
cum e El. Dumnezeu devine om pentru ca omul să poată deveni, mai întâi – o fiinţă
trăitoare, şi apoi – un spirit dătător de viaţă.

„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi

viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe
Sine însuşi pentru mine.” — Galateni 2:20.

Dumnezeu a luat asupra Sa forma omului şi a devenit supus morţii – chiar morţii pe
crucea omului – şi e răstignit pe Golgota, ţeasta omului *„căpăţâna”, cf. traducerilor Bibliei].
Dumnezeu Însuşi intră pe poarta morţii – ţeasta omenească – şi Se întinde în mormântul
omului pentru a-l face pe om o fiinţă trăitoare. Mila lui Dumnezeu a schimbat moartea în
somn.
Apoi a început uluitoarea şi de negândit metamorfoză a omului, transformarea omului
în Dumnezeu. Nici un om, neajutat de răstignirea lui Dumnezeu, nu ar putea trece pragul ce
îngăduie viaţa conştientă, dar acum avem uniune cu Dumnezeu în Sinele Său răstignit. El
trăieşte în noi ca minunata noastră imaginaţie. „Omul e imaginaţie pe de-a-ntregul, şi
Dumnezeu e om şi există în noi şi noi în El. trupul veşnic al omului este imaginaţie – anume,
Dumnezeu Însuşi” [Blake]. Când Se înalţă în noi, vom fi asemenea Lui şi El va fi asemenea
nouă. Atunci toate imposibilităţile se vor topi în noi la acea atingere a exaltării pe care
înălţarea Lui în noi o va împărtăşi firii noastre.
Iată marea taină a lumii: Dumnezeu a murit pentru a da viaţă omului şi pentru a
elibera omul, căci, precât de limpede e Dumnezeu conştient de creaţia Sa, nu înseamnă că şi
omul, creatul imaginativ, este conştient de Dumnezeu. Pentru a săvârşi acest miracol,
Dumnezeu trebuie să moară, apoi să Se înalţe din nou ca om, şi nimeni n-a descris asta mai
clar decât William Blake.
 Blake spune – ori, mai degrabă Iisus spune – „Până ce nu mor Eu, voi nu puteţi trăi; dar
de mor, Mă voi înălţa din nou şi voi cu mine. Aţi iubi voi pe unul ce n-a murit vreodată
pentru voi, ori aţi muri vreodată pentru unul ce n-a murit pentru voi? Şi dacă Dumnezeu
n-ar fi murit pentru om şi nu S-ar fi dat veşnic pe Sine pentru om, omul n-ar fi putut fi”.
Deci Dumnezeu moare – ca să spunem aşa – Dumnezeu S-a dat de bună voie pe Sine
pentru om. Din proprie voinţă, El a devenit om şi a uitat că e Dumnezeu, în nădejdea că
omul, astfel creat, se va înălţa până la urmă ca Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a dat atât de deplin
propriul Său Sine pentru om, încât strigă de pe crucea omului, „Dumnezeul Meu,
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” [Matei 27:46; Psalm 21:1]. A uitat complet că El
este Dumnezeu. Dar după ce Se înalţă într-un singur om, acel om va spune fraţilor săi, „De
ce stăm aici, cutremurându-ne, strigând la Dumnezeu după ajutor, şi nu la noi, în cei care
sălăşluieşte Dumnezeu?” [Blake].

Acest cel dintâi om care a fost ridicat din morţi este cunoscut drept Iisus Hristos –
primul rod al celor ce au adormit, primul născut din morţi. Pentru om a murit Dumnezeu;
acum, printr-un om, a venit şi învierea morţilor. Iisus Hristos Îşi învie Tatăl Cel mort
devenind Tatăl Său. În Adam – omul universal – Dumnezeu doarme. În Iisus Hristos –
Dumnezeul individual – Dumnezeu se trezeşte. Prin trezire, omul, creatul, devine
Dumnezeu, creatorul, şi poate într-adevăr spune, „Înainte ca lumea să fi fost, Eu sunt”
*Adon Olam, dogmatică iudaică+. Aşa cum Dumnezeu în dragostea Lui pentru om atât de
complet S-a identificat pe Sine cu omul încât a uitat că era Dumnezeu, aşa şi omul, în
dragostea lui pentru Dumnezeu, trebuie într-atât de complet să se identifice pe sine cu
Dumnezeu ca să trăiască viaţa lui Dumnezeu – adică, Imaginativ.

Piesa lui Dumnezeu care-l transformă pe om în Dumnezeu ni se revelează în Biblie. E

complet coerentă în imagistică şi simbolism. Noul Testament este ascuns în Vechiul
Testament şi cel vechi e manifestat în cel nou. Biblia este o viziune a Legii lui Dumnezeu şi a
Făgăduinţei Sale. Nu s-a intenţionat niciodată să înveţe istorie, ci mai degrabă să conducă
omul în credinţă prin cazanele suferinţei spre împlinirea Făgăduinţei lui Dumnezeu, să
dezmeticească omul din somnul lui adânc şi să-l trezească ca Dumnezeu. Personajele sale
trăiesc nu în trecut, ci în eternul imaginativ. Ele sunt personificări ale stărilor spirituale
veşnice ale sufletului. Ele indică traseul omului prin moartea veşnică şi trezirea lui la viaţa
veşnică.

Vechiul Testament ne vorbeşte despre Făgăduinţa lui Dumnezeu. Noul Testament ne

spune nu cum s-a împlinit această făgăduinţă, ci cum se împlineşte. Tema centrală a Bibliei
este experienţa directă, individuală, mistică a naşterii Pruncului de care vorbea prorocul:
„...Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se
cheamă numele Lui: [Înger de mare sfat,] Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn
al păcii, *Părinte al veacului ce va să fie.+ Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea
hotar...”, Isaia 9:5-6.
 Când ni se revelează Pruncul, o vedem, o experimentăm, iar răspunsul la această
revelaţie poate fi afirmat prin cuvintele lui Iov, „Din spusele unora şi altora auzisem despre
Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” [42:5]. Poveste întrupării nu e fabulă, alegorie sau
vreo născocire iscusit concepută pentru a înrobi minţile oamenilor, ci un fapt mistic. Este o
experienţă mistică personală a naşterii unuia din propria sa ţeastă, simbolizată în naşterea
unui Prunc, învelit în feşi şi întins pe jos.

Este o diferenţă între a auzi de această naştere a Pruncului din ţeasta cuiva – o naştere
pe care nici un savant ori istoric n-ar putea-o explica vreodată – şi a experimenta de fapt
naşterea – ţinând în propriile tale mâini şi văzând cu proprii tăi ochi acest Prunc uimitor – un
Prunc născut de sus din propria ta ţeastă, o naştere contrară tuturor legilor firii. Problemă
aşa cum e ridicată în Vechiul Testament, „Întrebaţi şi vedeţi dacă naşte vreun bărbat? De ce
văd Eu pe toţi bărbaţii cu mâinile pe şolduri, ca o femeie care naşte, şi feţele tuturor
palide?”, Ieremia 30:6.
Cuvântul ebraic „chalats”, greşit tradus prin „coapse”, înseamnă: a ieşi din, a naşte, a
se trage pe sine. Tragerea sinelui din propria ţeastă era exact ceea ce prorocul a întrezărit ca
naştere necesară de sus, o naştere ce-i oferă omului intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi
percepţie contemplativă asupra celor mai înalte niveluri ale Fiinţei. De-a lungul veacurilor,
„Adânc pe adânc cheamă” *ori, „Un val cheamă un alt val”, Cornilescu; Psalm 41:9/42:7+;
„Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te *şi nu ne lepăda până în sfârşit”, Psalm
43:25/44:23].

Evenimentul, aşa cum e el înscris în evanghelii, are loc de fapt în om. Dar despre ziua
sau ceasul când va veni sorocul individului de a se naşte, nimeni nu ştie în afară de Tatăl.
„Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi
glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din
Duhul.” – John 3:7-8

Această revelaţie din Evanghelia lui Ioan este adevărată. Iată experienţa mea a acestei
naşteri de sus. Ca şi Pavel, nici eu nu am primit-o de la om – nici nu am fost învăţat. A venit
prin experienţa mistică reală de a fi născut de sus. Nimeni nu poate vorbi cu adevărat
despre această naştere mistică de sus în afara celui care a experimentat-o. Habar n-aveam
că această naştere de sus era literalmente adevărată.

Cine, înaintea experimentării, ar putea crede că Pruncul, Sfetnicul minunat, Dumnezeul

tare, biruitor, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să fie este întreţesut în propria sa
ţeastă? Cine, înaintea experimentării, ar înţelege că „Făcătorul său este bărbatul său, şi
numele Lui: Domnul Savaot *şi Răscumpărătorul său este”, Isaia 54:5]? Cine ar fi crezut că
Făcătorul a intrat în creaţia Sa, omul, şi ştia că era El şi că această intrare în ţeasta omului –
această uniune a lui Dumnezeu cu omul – a dus la naşterea unui Fiu din ţeasta omului; care
naştere a dat acelui om viaţa veşnică şi uniunea cu Făcătorul lui pentru vecie?
 Dacă spun acum ce am experimentat în acea noapte, nu o fac pentru a-mi forţa ideile
asupra altora, ci pentru a da speranţă acelora care, precum Nicodim, s-au minunat „cum
poate omul să se nască, fiind bătrân?” [Ioan 3:4]. Cum poate să intre a doua oară în
pântecele mamei sale şi să se nască? Cum se poate una ca asta? Iată cum mi s-a întâmplat
mie. Aşadar, acum am să „scriu vedenia”; şi „o sap cu slove pe table, ca să se poată citi uşor;
Căci este o vedenie pentru un timp hotărât; ea se va împlini la vreme şi nu va fi vedenie
mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci ea va veni sigur, fără greş. Iată că va pieri acela al
cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar dreptul din credinţă va fi viu!”, Avacum 2:2-4.

În primele ore ale dimineţii de 20 iulie 1959, în oraşul San Francisco, un vis ceresc de o
mare artă a fost brusc întrerupt de o extrem de intensă vibraţie centrată la baza ţestei mele.
Apoi o scenă, la fel de reală precum cele pe care le experimentam când eram treaz, a
început să se desfăşoare. M-am trezit dintr-un vis pentru a mă descoperi complet îngropat
în interiorul ţestei mele. Am încercat să-mi forţez ieşirea pe la baza acestuia. Ceva a cedat şi
m-am simţit mişcând cu capul în jos, prin baza ţestei. M-am forţat în afară, centimetru cu
centimetru. Când aproape am ieşit, am apucat ce s-a nimerit a fi piciorul patului şi am tras
ce mai era din mine în afara craniului. Acolo, pe podea, am zăcut câteva secunde.

Apoi m-am ridicat şi am privit la trupul meu de pe pat. Era palid la faţă, întins pe spate
şi zgâlţâindu-se dintr-o parte în alta ca cineva care-şi revine cu greu dintr-un mare chin. Pe
când îl priveam, nădăjduind că nu va cădea din pat, am devenit conştient că vibraţia care a
provocat toată scena nu era numai în capul meu, ci acum venea şi din colţul camerei.
Uitându-mă într-acolo, m-am întrebat dacă nu cumva acea vibraţie nu era cauzată de un
vânt puternic, un vânt suficient de tare pentru a face fereastra să vibreze. Nu mi-am dat
seama că vibraţia pe care încă o simţeam în interiorul capului avea legătură cu cea care
părea să vină din colţul camerei.

Uitându-mă înapoi spre pat, am descoperit că trupul meu dispăruse şi în locul lui
stăteau cei trei fraţi mai mari ai mei. Cel mai mare stătea unde era capul. Al doilea şi al
treilea şedeau unde erau picioarele. Nicicare nu părea să fie conştient de mine, deşi eu
eram conştient de ei şi le puteam distinge gândurile chiar.
Deodată mi-am dat seama de realitatea invizibilităţii mele. Am observat că şi ei erau
tulburaţi de vibraţia ce venea din colţul camerei. Cel de-al treilea frate era cel mai intrigat şi
s-a dus să investigheze cauza interferenţei. Atenţia sa a fost atrasă de ceva de pe podea şi,
uitându-se în jos, a anunţat, „E bebeul lui Neville”. Ceilalţi doi fraţi, pe cele mai
neîncrezătoare tonuri, au întrebat, „Cum să aibă Neville un bebe?”

Fratele meu a ridicat bebeluşul învelit în feşi, după care l-a pus pe pat. Eu, apoi, cu
mâinile mele invizibile, am luat pruncul şi am zis, „Heeei, iubitule!”, la care el s-a uitat în
ochii mei, a zâmbit şi eu m-am trezit în lumea asta – să meditez la această măreaţă
experienţă, una din multele mele experienţe mistice.
 Tennyson are o descriere a Morţii ca războinic – un schelet „pe un cal negru ca
noaptea”, ieşind în lume la miezul nopţii. Dar când sabia lui Gareth i-a retezat craniul,
înăuntru era...
„...chipul senin al unui băieţel fraged ca o nou-înmugurită floare”. („Idylls of the King”)
Voi relata încă două viziuni, deoarece ele poartă adevărul afirmaţiei mele că Biblia este
o realitate mistică, tot ce e consemnat despre Pruncul făgăduit în legea lui Moise şi a
prorocilor şi în psalmi trebuind a fi experimentat mistic în imaginaţia individului. Naşterea
Pruncului este un semn şi o prevestire, anunţând învierea lui David, unsul Domnului, despre
care El spune, „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”, Psalmi 2:7.
La cinci luni după naşterea Pruncului, în dimineaţa de 6 decembrie 1959, în Los
Angeles, o vibraţie asemănătoare celei care a precedat naşterea lui s-a stârnit în capul meu.
De data aceasta, intensitatea ei era centrată în vârful capului. Apoi a urmat o explozie
bruscă şi m-am găsit într-o odaie modest mobilată. Acolo, rezemat de o uşă deschisă, era
fiul meu David, cel de faimă biblică. Era un flăcău de puţin peste zece ani. Ce m-a izbit în
privinţa lui era frumuseţea neobişnuită a chipului şi trupului său. Era – aşa cum e el descris
în prima carte a lui Samuel [sau, 1Regi] – bălan, cu ochi frumoşi şi plăcut la faţă [16:12,
17:42].

Nici măcar pentru o clipă nu m-am simţit a fi altcineva decât cel care sunt eu acum. Cu
toate acestea, ştiam că acest flăcău, David, era fiul meu, şi el ştia că eu eram tatăl lui; căci
„înţelepciunea cea de sus întâi este *curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină
de milă şi de roade bune,+ neîndoielnică *şi nefăţarnică”, Iacov 3:17+. Cum stăteam acolo
contemplând frumuseţea fiului meu, viziunea a slăbit şi eu m-am trezit.

„Iată eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu spre semne şi minuni în Israel, din
partea Domnului Savaot, Care locuieşte în Muntele Sionului”, Isaia 8:18. Dumnezeu mi l-a
dat pe David ca propriul meu fiu. „…Voi ridica după tine pe urmaşul tău, care va răsări din
coapsele tale… Eu voi fi aceluia tată, iar el Îmi va fi fiu”, 2Samuel/2Regi 7:12-14. Dumnezeu
nu e cunoscut în alt fel decât prin Fiul.

„Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi Cine este Tatăl, decât numai
Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere”, Luca 10:22. Experienţa de a fi tatăl lui David este
sfârşitul peregrinajului pe pământ. Rostul vieţii este acela de a-l afla pe Tatăl lui David, unsul
Domnului, Hristosul.

„‚Abner, al cui este tânărul acesta?’ Iar Abner, a răspuns: ‚Rege, viu fie sufletul tău, nu
ştiu!’. ‚Întreabă dar’, a zis regele, ‚al cui fiu este tânărul acesta?’. Iar când se întorcea David,
după uciderea filisteanului, Abner l-a luat şi l-a dus la Saul şi capul filisteanului era în mâna
lui. Atunci Saul l-a întrebat: ‚Tinere, al cui fiu eşti tu?’. Şi David a răspuns: ‚Fiul robului tău
Iesei din Betleem’”, 1Samuel/1Regi 17:55-58.
 Iesei este oricare dintre formele verbului „a fi”. Cu alte cuvinte, Eu sunt Fiul cui sunt,
Eu sunt de mine născut, Eu sunt Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Eu şi Tatăl Meu una suntem [Ioan
10:30]. Eu sunt imaginea Dumnezeului nevăzut. Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl
[Ioan 14:9].
„Al cui fiu?” nu are de-a face cu David, ci cu Tatăl lui David, căruia regele îi făgăduise
(1Samuel/1Regi 17:25) că-l face liber în Israel.
Observaţie: în toate aceste pasaje (1Samuel/1Regi 17:55,56,58), întrebările regelui nu
sunt în legătură cu David, ci cu Tatăl lui David.

„Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el; Acesta
Mă va chema: ‚Tatăl meu eşti Tu, Dumnezeul meu şi sprijinitorul mântuirii mele’. Şi îl voi
face pe el întâi-născut, mai înalt decât împăraţii pământului”, Psalm 88/89: 20;26-27.

Individul care se naşte de sus îl va afla pe David şi-l va cunoaşte drept propriu fiu. Apoi
va întreba fariseii – care sunt mereu în preajma noastră – „‚Ce vi se pare despre Hristos? Al
cui Fiu este?’ Zis-au Lui: ‚Al lui David’. Zis-a lor: ‚Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El
Domn?... Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?’”, Matei 22:41-45.
Concepţia greşită a omului în privinţa rostului Fiului – care e numai un semn şi o prevestire
– a făcut din Fiu un idol. „Fiilor, păziţi-vă de idoli”, 1Ioan 5:21.

Dumnezeu Se trezeşte; şi omul în care Se trezeşte devine tatăl propriului său tată. Cel
ce a fost Fiul lui David, „Iisus Hristos, fiul lui David”, Matei 1:1, a devenit Tatăl lui David.

Nu voi mai striga la „părintelui nostru David, slujitorul *‚Fiul’, în original+ Tău”, Fapte
4:25. „Aflat-am pe David” [Psalmi 88/89:20, Fapte 13:22]. El a strigat la mine, „Tatăl meu
eşti Tu”, Psalmi 88/89[:26]. Acum mă cunosc a fi una cu Elohim, Dumnezeu ce a devenit om,
pentru ca omul să poate deveni Dumnezeu. „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei
credinţe”, 1Timotei 3:16. Dacă Biblia ar fi fost istorie, n-ar fi fost o taină. „Să aştepţi
Făgăduinţa Tatălui”, Fapte 1:4, adică, pe David – Fiul lui Dumnezeu – care ţi se va descoperi
ca Tată. Această Făgăduinţă, spune Iisus, aţi auzit-o de la Mine (Luca 24:44) şi spre a ei
împlinire în acel ceas pe care-l va alege Dumnezeu, vă va da pe Fiul Său – ca „‚şi Urmaş al
tău’, Care este Hristos”, Galateni 3:16.
O figură de stil e folosită cu scopul de a atrage atenţia spre ceva, subliniind şi
accentuând realitatea sensului literal. Adevărul e literal; cuvintele folosite sunt figurative.

„Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a
cutremurat şi pietrele s-au despicat”, Matei 27:51.
În dimineaţa de 8 aprilie 1960 – la patru luni după ce mi s-a revelat că sunt tatăl lui
David – un fulger de lumină din ţeasta mea m-a sfâşiat în două, din vârful craniului până la
baza şirei spinării.
 Eram despicat de parcă eram un copac ce fusese lovit de fulger. Apoi m-am simţit şi
m-am văzut ca lumină lichidă aurie urcând pe şira spinării mele într-o mişcare şerpuitoare;
când am pătruns în ţeastă, a vibrat ca un cutremur.

„Toate cuvintele lui Dumnezeu sunt lămurite, scut este El pentru cei ce caută la El
scăparea. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de
minciună!” [Proverbe/Solomon 30:5,6].

„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului”,
Ioan 3:14.

Aceste experienţe mistice vor fi de folos în a elibera Biblia din formalităţile istoriei,
persoanelor şi evenimentelor, şi în a o readuce la importanţa sa adevărată în viaţa omului.

Scripturile trebuie să se împlinească „în” noi. Făgăduinţa lui Dumnezeu va fi împlinită.

Vei avea aceste experienţe: „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi până la marginea pământului”, Fapte 1:8.
Cercul tot mai mare – Ierusalim… Iudeea… Samaria şi până la marginea pământului –
este planul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa încă dospeşte până la vremea ei, la vremea rânduită ei, dar cât de lungi,
întinse şi aspre ar fi încercările până ce-l vei fi aflat pe David, fiul tău, care te va revela ca
Dumnezeu, Tatăl, e greu de spus; dar se scurtează către sfârşit; nu va da greş. Aşteaptă deci,
căci nu va fi amânare.

„Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la

tine şi Sarra va avea un fiu!”, Facerea 18:14.

Sfârşit
 Învierea

O MĂRTURISIRE A CREDINŢEI

de Neville
[Titlu original: „Resurrection”, 1966]
 „După ce Ioan a fost prins, Iisus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia
împărăţiei lui Dumnezeu şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui
Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”
— Marcu 1:14-15

Mijlocirea lui Iisus a început în Iudeea, după ce s-a încheiat cea a lui Ioan.
„Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început să propovăduiască.”
— Luca 3:23

Ţărâna veacurilor fusese arată şi grăpată pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi
oamenii începură să trăiască planul Lui de mântuire.
Autorii evangheliei lui Dumnezeu sunt anonimi, şi tot ce putem cunoaşte despre ei
trebuie să decurgă din propria noastră trăire a scripturii. Puterea lor nu era în scriptura ce
consemna un cod mort, ci în propria lor trăire a scripturii. Evanghelia lor nu era o nouă
religie, ci împlinirea uneia la fel de veche precum credinţa lui Avraam. „Iar Scriptura,
văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui
Avraam” (Galateni 3:8). Iar Avraam s-a încredinţat în Dumnezeu şi a trăit potrivit schiţei
poveştii de mântuire pe care i-a oferit-o Dumnezeu.
Autorii neştiuţi ai evangheliei scot în relief împlinirea scripturii în viaţa lui Iisus Hristos.
Hristosul din noi împlineşte scriptura. „Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus
este întru voi?” (2 Corinteni 13:5). „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). „Căci dacă am fost altoiţi pe El prin
asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai Învierii Lui” (Romani 6:4).
Repetarea în noi, prin locuirea Lui în noi, a fost exprimată de Johann Scheffler, un mistic
din veacul al şaptesprezecelea.

„De mii de ori de S-ar naşte

Hristos în Betleem, De nu
Se naşte în tine, Sufletul tău
e tot pustiu.”

— Edward Thomas
 „Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au
spus proorocii! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi
începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre
El... că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în
prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.” (Luca 24:25-27,
44-45).

„Ei citeau lămurit bucăţi din cartea legii lui Dumnezeu, iar bucăţile citite le lămureau şi
poporul înţelegea cele ce se citeau.” (Neemia 8:8).
Vechiul Testament este o schiţă profetică a vieţii lui Iisus Hristos. Evanghelia lui
Dumnezeu este revelarea viitorului oferit lui Avraam. „Avraam, părintele vostru, a fost
bucuros să vadă ziua Mea” (Ioan 8:56). Este despre Hristos cel înălţat. A lua parte la viaţa
vremurilor ce vor fi să vină ţine de actul dumnezeiesc de trezire a morţilor. Învierea lui Iisus
Hristos este izbânda lui Dumnezeu. Că „vom fi părtaşi ai Învierii Lui” este făgăduinţa
izbânzii lui Dumnezeu pentru toţi.
Dar înainte de ziua izbânzii, omul trebuie trecut prin cuptorul suferinţei. „Iată că [te-am
lămurit în foc şi n-am aflat argint,] te-am încercat în cuptorul nenorocirii. Pentru Mine, şi
numai pentru Mine o fac; oare cum voi îngădui ca Numele Meu să fie pângărit? Nimănui nu
voi da slava Mea!” (Isaia 48:10-11). Cuptorul suferinţei e necesar pentru a ne face în
asemănarea Fiului Său, şi astfel în asemănarea Tatălui, căci Tatăl şi Fiul una sunt.
„Şi toţi fraţii şi toate surorile şi toţi prietenii lui de altă dată au venit să-l cerceteze... şi l-
au mângâiat de toate nenorocirile pe care le slobozise Domnul asupra lui... Şi Dumnezeu a
binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei” (Iov 42:11-12). Povestea lui
Iov este povestea omului, jertfa nevinovată a unui experiment crud făcut de Dumnezeu. „Şi a
zis Dumnezeu: ‚Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră’” (Facerea/Geneza
1:26). Cu toate acestea, „socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea
care ni se va descoperi” (Romani 8:18), iar acea mărire nu e nici mai mult nici mai puţin
decât scoaterea la lumină a lui Dumnezeu Tatăl în noi, drept noi.
Nimic nu se poate asemăna scoaterii la iveală a planului dumnezeiesc de mântuire. Planul
tainei este inerent în creaţie. Ce se spune lumii într-atât de profetic în Vechiul Testament se
înfăptuieşte în fiecare, individual. Toate mi s-au spus, dar nimic n-am putut întrezări - am
aflat însă cine e cu adevărat Iisus Hristos după ce piesa s-a desfăşurat în mine.
Cel care a trăit scriptura nu se poate abate de la responsabilitatea de a-i dezvălui înţelesul
şi aproapelui său. Scriitorii neştiuţi ai evangheliei lui Dumnezeu nu zugrăveau situaţii şi
întâmplări ale trecutului precum fac istoricii. Povestea lor despre Iisus Hristos este propria
lor trăire a planului lui Dumnezeu de mântuire ca oameni ce trăiseră ei înşişi mântuirea.

Ei îşi zugrăveau propriile experienţe. Ei sunt martori de prim rang ce mărturisesc

adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, neşovăind în a interpreta Vechiul Testament potrivit
propriilor lor experienţe mai presus de fire.
 Trăind la rândul meu povestea mântuirii, îmi pot adăuga mărturia la cele ale lor şi spune
că totul s-a înfăptuit precum au spus că se înfăptuieşte. Experienţele lor, astfel confirmate,
pun omul în faţa responsabilităţii de a accepta sau de a respinge interpretarea lor a Vechiului
Testament. Mărturia lor trebuie să se facă auzită şi să i se răspundă. Fiecare trebuie să
trăiască scriptura el însuşi înainte de a putea începe să înţeleagă cât de minunată este aceasta.
Scriitorii aceia nu ţineau socoteala apariţiei lui Iisus ca persoană, fiindcă atunci când
povestea mântuirii este recreată în om, omul cunoaşte că „Eu sunt El” [Luca 22:70; Ioan
4:26; 8:18; 8:24; 8:28; 13:19; 18:5,6]. „Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”
(1 Corinteni 6:17).
***

„Care, Dumnezeu fiind în chip, [n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu,] Ci

S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare
aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se până la moarte, şi încă
moarte pe cruce” (Filipeni 2:6-8) - pe crucea omului. A renunţat la chipul Său divin şi a luat
chip de rob. Nu s-a deghizat numai pe Sine în rob, ci a devenit unul, supus tuturor
slăbiciunilor şi limitărilor omeneşti. Dumnezeu Care a păşit prin poarta morţii, căpăţâna
omului, Golgota, este acum Mântuitorul lumii. Dumnezeu este mântuirea noastră.
„Dumnezeul nostru este Dumnezeul mântuirii şi ale Domnului Dumnezeu sunt ieşirile
morţii” (Psalmi 68:19-20/67:21). „Până ce nu mor Eu, voi nu puteţi trăi; dar de mor, Mă voi
înălţa din nou, şi voi cu mine” [William Blake, „Jerusalem”, 4:96]. Grăuntele de grâu
dezvăluie taina vieţii prin moarte. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri,
rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Iată secretul planului de
mântuire al lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi atinge scopul prin limitare-de-sine, prin contracţie,
tocmai pentru a se extinde. Dumnezeu Însuşi trece prin Poarta Morţii, craniul meu, şi se
întinde în mormânt cu mine. Şi spun împreună cu Blake,
„Ce mi se-ntâmplă, nu pot şti,
Iar de mă-ntrebi, îţi jur de-o fi.
Că o fi bun sau rău, nu-i vina nimănui:
Doar Dumnezeu poate primi lauda, cum şi ruşinea e doar a Lui.”
„Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt,
până în ziua lui Hristos Iisus” (Filipeni 1:6). Când asemănarea Celui nefăcut se formează în
mine, atunci Cel Ce îndelung fusese înfăşurat înlăuntrul meu se desface şi Eu sunt El. „ ” i
nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, [Care este în cer]
(Ioan 3:13). Dumnezeu Însuşi Se coboară de bună-voie în mormântul Său, Golgota, căpăţâna
mea. „Eu Îmi pun sufletul [sau, ‚viaţa’], ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu
de la Mine Însumi îl pun” (Ioan 10:17-18). „Căci bărbatul tău este Făcătorul tău, şi numele
Lui: Domnul Savaot şi Răscumpărătorul tău este” (Isaia 54:5). Şi „se va uni cu femeia sa şi
vor fi amândoi un trup” (Geneza/Facerea 2:24). Căci „cel ce se alipeşte de Domnul este un
duh cu El” (1 Corinteni 6:17). „Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai
despartă” (Marcu 10:9). Omul este produsul lui Dumnezeu, şi totuşi consoarta lui, până ce
somnul morţii va fi trecut.
 „Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te [şi nu ne lepăda până în sfârşit]”
(Psalmi 44:23/43:25). Când Se trezeşte, „Eu sunt El”. Dumnezeu S-a aşezat în mine în
somn, şi dormind, a visat un vis; a visat că El e eu, iar când Se trezeşte, eu sunt El. Dar cum
pot şti că eu sunt El? Prin descoperirea Fiului Său David care, în duh, îmi spune Tată.
***

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine… Cel
ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:6-9). Unificarea cu Hristos cel Înălţat este
singura cale către Tatăl. Fiindcă „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30). Calea duce,
prin moarte, spre viaţă veşnică.
Căutarea omului după Hristos ca tărie în care să se încreadă, pe care să o respecte, căreia
să i se poată supune este dorul lui după Tatăl Care trăieşte în el, după acelaşi Tată Care Se
revendică Hristosul evangheliilor a fi. Hristosul evangheliilor este Tatăl Cel Veşnic din om.
Acest dor de Tatăl este strigătul care încheie Noul Testament. „Vino, Doamne Iisuse!”
(Apocalipsa/Revelaţia 22:20). „Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este
întru voi?” (2 Corinteni 13:5). „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea
Dumnezeirii” (Coloseni 2:9), nu la figurat, ci în trup, la propriu. Aceasta este „Taina cea din
veci ascunsă neamurilor… adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:26,27).
Cunoaşterea ştirbită a lui Iisus a orbit omul în privinţa adevăratei naturi a Tatălui.
Domnul Iisus este Dumnezeu Tatăl Care a devenit om pentru ca omul să poată deveni
Domnul Iisus, Tatăl. Căutările istoricilor nu pot oferi cunoaştere în privinţa naturii lui
Dumnezeu. „Nimeni nu poate să zică: ‚Domn este Iisus’ - decât în Duhul Sfânt” (1
Corinteni 12:3). Ţinta omului este să-L găsească pe Tatăl, dar Dumnezeu Tatăl Se face
cunoscut numai prin Fiul Său. „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl
nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei
11:27). Numai Tatăl şi Fiul Se cunosc Unul pe Celălalt. „Şi tată al vostru să nu numiţi pe
pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din Ceruri” (Matei 23:9), iar Cerurile sunt „înăuntrul
vostru” (Luca 17:21).
David spunea, „vestind porunca Domnului: Domnul a zis către Mine: ‚Fiul Meu eşti Tu,
Eu astăzi Te-am născut!’” (Psalmi 2:6,7). Filialitatea divină a lui David este unică, singura
de felul ei şi peste fire pe de-a-ntregul. El „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu S-a născut” (Ioan 1:13).
Tatăl va fi găsit de om numai în persoana întâi, singular, trăind în timpul prezent, atunci
când David îl va numi în duh Tată, adică, Domnul meu. „I-a întrebat Iisus zicând: Ce vi se
pare despre Hristos? Al Cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în
duh, Îl numeşte pe El Domn?... Deci dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este Fiu al
Lui?” (Matei 22:41-45).
În gândirea ebraică, istoria constă din toate generaţiile de oameni şi experienţele acestora,
contopite într-un mare întreg, iar acest timp concentrat, în care sunt contopite toate
generaţiile, şi din care îşi au ei obârşia, este numit „Veşnicie”.
 Scriptura afirmă că „[Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor;] El a pus în
inima [sau, ‚mintea’] lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o
face Dumnezeu, de la început până la sfârşit” (Ecclesiastul 3:11).
Cuvântul ebraic pentru „veşnicie” înseamnă şi „om tânăr, adolescent, ţingău”.
Saul l-a văzut pe David şi „a zis către Abner, [căpetenia o ”… tirilor]: ‚Abner, al Cui este
tânărul acesta?... Întreabă dar, al Cui fiu este tânărul acesta? Atunci Saul l-a întrebat:
‚Tinere, al Cui fiu eşti tu?’ Şi David a răspuns: ‚Fiul robului tău Iesei din Betleem’” (1
Samuel/1 Regi 17:55-58). Al Cui fiu…? Observă că în toate pasajele (1 Samuel/1 Regi
17:55,56,58; Matei 22:42), întrebarea nu se referă la fiu, ci la Tatăl acestuia. Tatăl făcut
cunoscut prin David este veşnicul adevărat Tată.
În noi, ca persoane, Se descoperă Tatăl. David a spus „[Eu sunt] fiul robului tău Iesei”.
Iesei este oricare din formele verbului a fi. Răspunsul lui David înseamnă deci „Eu sunt fiul
Celui al Cărui Nume este ‚EU SUNT’. Eu sunt fiul Domnului”.
Unul dintre numele pentru Dumnezeu este numele pe care El l-a descoperit lui Moise.
„Aşa să spui fiilor lui Israel: ‚EU SUNT’ m-a trimis la voi!” (Exodul/Ieşirea 3:14). El este
veşnicul „EU SUNT”. Cea dintâi descoperire de Sine a lui Dumnezeu este „ca Dumnezeu
Atotputernic” (Exodul/Ieşirea 6:3). Cea de-a doua revelare de Sine este „Veşnicul EU
SUNT” (Exodul/Ieşirea 3:14,15). Ultima Sa descoperire de Sine este „Părinte/Tată” (Ioan
17). Numai Fiul Îl poate revela pe Dumnezeu ca Tată. „Pe Dumnezeu nimeni (adică niciun
ochi omenesc) nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela
L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18).
Dumnezeu Însuşi, Veşnicul EU SUNT şi singurul Său Fiu născut, veşnic-tânărul David
-iată Cine a pătruns în mintea omului. La capătul călătoriei prin focurile suferinţei sale în
această eră a morţii veşnice, omul îl va găsi pe David şi va striga, „Aflat-am pe David…
Acesta Mă va chema: Tatăl meu eşti Tu, Dumnezeul meu şi sprijinitorul mântuirii mele”
(Psalmi 89/88:20,26).
Nu mă descopăr mie însumi direct ca Dumnezeu ori ca Iisus Hristos, ci ca subînţeles
echivalent în scripturi cu numirea în duh de către David a Tatălui. Iar această înţelepciune
dinlăuntru e fără de tăgadă.
„Dar când a binevoit Dumnezeu… să descopere pe Fiul Său întru mine… îndată nu am
primit sfat de la trup şi de la sânge” (Galateni 1:15-16). Omul în care se iveşte Fiul lui
Dumnezeu află curând că e greu a-i convinge pe alţii de realitatea revelaţiei, fiindcă aceste
trăiri peste fire ale scripturii se petrec într-un tărâm al acţiunii prea depărtat de trăirile
noastre obişnuite. Întreaga dramă ţine de o lume cu mult mai reală şi plină de viaţă decât cea
în care hălăduieşte intelectul, astfel că imaginaţia supusă cronologiei nu o poate înţelege.

„Oh, de ţi-aş putea spune, precis că mă vei crede!

Oh, de-aş putea măcar spune ce am văzut! Cum să-ţi
spun, sau cum ai putea-nţelege, Cum, pân’ ce nu te
va duce acolo unde am fost eu?"
— F. W. H. Myers
 Această pătrundere în relaţia Tată-Fiu se produce cu adevărat prin graţia lui Dumnezeu.
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (Ioan 3:16).
A fost planul veşnic al lui Dumnezeu de a Se da pe Sine omului. Şi Fiul, numindu-L Tată, e
Cel care-L încredinţează că El este Tatăl cu adevărat.
Când David îi spune în duh Tată, el nu-şi pierde individualitatea sa distinctă şi nici nu
încetează a mai fi sinele care a fost până atunci, ci acel sine e acum parte dintr-un cu mult
mai măreţ sine, care nu e altul decât Iisus Hristos Căruia David îi spune, în duh, „Domn”.
Omul este moştenitorul unei Făgăduinţe şi al unei Prezenţe! „Şi aşa, având Avraam
îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Evrei 6:15). Graţia este expresia finală a iubirii
lui Dumnezeu în acţiune pe care omul o va trăi atunci când Fiul este descoperit în el şi care
descoperă la rândul său pe om ca Tatăl.
Tăria care stă la baza poveştii lui Iisus Hristos este o dublă mărturie; cea interioară, a
Tatălui, şi cea exterioară, a scripturii. Dumnezeu Însuşi a venit, şi vine, în istoria omenească
în persoana lui Iisus întrupat în noi. Acest lucru va fi confirmat de „semne”, care vor fi trăite
de om precum s-a prevestit în scripturi.

„Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrările Lui. Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi
Tatăl întru Mine, iar de nu, credeţi-Mă pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat zic vouă:
cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face,
pentru că Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14:10-12). „Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume;
iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” (Ioan 16:28). „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30).
Perspectiva dumnezeiască este oferită acelora care avuseseră revelaţia Tatălui în viaţa lui
Iisus întrupat în ei, atunci când unul-născut Fiu David îi numeşte Tată.
Numai pe măsură ce „semnele” devin experienţa noastră se împlineşte în noi scopul lui
Dumnezeu - şi astfel scopul scripturilor. „Trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura
aceasta… căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit” (Luca 22:37).
Dumnezeu S-a dat pe Sine nouă tuturor, fiecăruia dintre noi. Iar unul-născut Fiu al Său,
David, numindu-ne în duh Tată, e cel care ne asigură de acest lucru. „Deci, dacă Fiul vă va
face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8:36). „Iar când se întorcea David, după uciderea
filisteanului… şi capul filisteanului era în mâna lui. Atunci Saul l-a întrebat: ‚Tinere, al Cui
fiu eşti tu?’” (1 Samuel/1 Regi 17:57,58), căci nu-l cunoştea pe tatăl lui David, căruia îi
promise să-i facă întreaga casă liberă în Israel (1 Samuel/1 Regi 17:25). Regele promisese că
o să facă liber pe tatăl celui care va distruge pe duşmanul lui Israel.
Nu trebuie să trecem cu vederea trăsătura foarte personală şi deasupra firii a planului lui
Dumnezeu de mântuire. Împlinirea planului se face în om; se deschide prin evenimentul
numit „Învierea Lui din morţi” [Fapte 26:23; Romani 1:4 etc.]. „[Dumnezeu şi Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa,] prin învierea lui Iisus Hristos din
morţi, ne-a născut din nou” (1 Petru 1:3). Hristosul din tine - EU SUNT-ul tău - e cel care
este înviat. Învierea însemnează începutul eliberării lui Iisus Hristos de trupul păcatului şi al
morţii, precum şi întoarcerea Sa în trupul Său divin al Iubirii, forma omenească divină.
 Acesta a fost scopul Domnului de la început: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale,
după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii
vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri ‚ i cele de pe pământ - toate
întru El” (Efeseni 1:9,10). „Juratu-S-a Domnul Savaot şi a zis: Cum am hotărât, aşa va fi,
precum M-am sfătuit, aşa se va întâmpla!’” (Isaia 14:24).
Trăieşte şi faptuieşte în încredinţarea că Dumnezeu Şi-a adus planul la îndeplinire şi
continuă să facă asta. Dumnezeu Însuşi a venit, şi vine, în istoria omenească în persoana lui
Iisus Hristos în tine, în mine, în toţi. Dumnezeu S-a trezit în autorii necunoscuţi ai
evangheliilor şi continuă să se trezească în omul individual. Crede-le mărturia; nu căuta alte
căi de a ajunge la un ţel deja dobândit.
Posibil cea mai bună descriere a scriitorilor necunoscuţi ai evangheliei lui Dumnezeu este
redată în cuvintele: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am
privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… Ce am văzut şi am auzit, vă
vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3). Credinţa nu e săvârşită până ce nu a devenit experienţă.
Este esenţial ca aceia ai căror ochi au văzut şi ale căror mâini au atins Cuvântul vieţii să fie
trimişi, şi să fie trimişi cu bună-ştiinţă, să îl vestească întregii lumi.
Hristos Cel înviat, omul de două ori născut, este Cel care spune: „Luaţi jugul Meu asupra
voastră şi învăţaţi-vă de la Mine… şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11:29). El
îşi oferă cunoaşterea scripturilor pe baza propriei Sale experienţe, pe când ceilalţi se bizuie
pe speculaţii. Primeşte-i oferta. Şi vei fi ferit din a-ţi pierde calea printre încâlcelile care trec
drept adevăruri religioase. Şi ţi se va arăta singura cale către Tatăl.
Omul care e trimis să propovăduiască evanghelia lui Dumnezeu este mai întâi chemat,
apoi luat în duh la adunarea unde dumnezeii ţin judecata. „Dumnezeu a stat în dumnezeiască
adunare şi în mijlocul dumnezeilor va judeca.” (Psalmi 82/81:1).
Cuvântul ebraic Elokim [„Elohim”] este o unitate compusă la plural, unul făcut din mai
mulţi. În această propoziţie se traduce ca Dumnezeu şi dumnezei. Cel care e chemat e adus
înaintea lui Elokim, Hristosul înălţat. I se cere să numească cel mai de seamă lucru de pe
lume; el răspunde în cuvintele lui Pavel, „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi
dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13:13). În acea clipă,
Dumnezeu îl îmbrăţişează şi se contopesc şi devin Unul. Căci „cel ce se alipeşte de Domnul
este un duh cu El” (1 Corinteni 6:17). „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19:6).
Oamenii sunt chemaţi unul câte unul să se unească într-un singur Om, Care e Dumnezeu.
„Şi voi veţi fi culeşi unul câte unul, feciori ai lui Israel!” (Isaia 27:12).
Această unire cu Hristosul înălţat este botezul cu Duhul Sfânt. De la acest botez cu
Sfântul Duh până la învierea lui se întind „zilele lui Mesia” [Talmudul babilonian:
Sanhedrin 98], o perioadă de treizeci de ani. În timpul acestei perioade, el este într-atât de
copleşitor de cuprins de iubire pentru menirea lui ca vestitor şi propovăduitor al evangheliei
lui Dumnezeu, o evanghelie care exercită atâta forţă asupra lui încât nu mai poate face nimic
altceva; simte că „dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea
datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (1 Corinteni 9:16).
 Îl mână o constrângere divină, aşa cum îl mâna pe Ieremia, care spunea, „De aceea mi-am
zis: ‚Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi, în numele Lui!’ Dar iată era în inima mea
ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am
putut” (Ieremia 20:9).
Capătul acestei perioade de treizeci de ani vine atât de dramatic de neaşteptat încât el nici
nu apucă să-i vadă venirea. „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început să
propovăduiască” (Luca 3:23). Acum povestea lui Iisus Hristos se dezvăluie în el într-o serie
de experienţe extrem de personale şi actuale. Întreaga serie de evenimente durează trei ani şi
jumătate. Începe cu învierea lui şi naşterea de sus.

„Morţii au auzit glasul copilului Şi au

început să se trezească din somn: Toate
lucrurile au auzit glasul copilului Şi au
început să se trezească la viaţă.”
— William Blake

Dormind în patul lui şi visând la oamenii unei cetăţi în care „se vor umple pieţele de băieţi
şi de fete, care se vor juca în pieţele sale” (Zaharia 8:5), îl va trezi o vibraţie intensă la baza
craniului său: „deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”
(Efeseni 5:14). Trezindu-se, descoperă că nu e în odaia în care a adormit, ci în propria sa
căpăţână (Golgota). Craniul său este un mormânt pecetluit. Nu ştie cum a ajuns acolo, dar
cea mai mare dorinţă a sa este aceea de a ieşi. Împinge baza craniului său şi ceva se
rostogoleşte, făcând o mică deschizătură. Îşi împinge capul prin deschizătură şi-şi croieşte
drum centimetru cu centimetru în acelaşi fel în care un copil se naşte din pântecele mamei
sale. Îşi priveşte trupul din care tocmai s-a ridicat. Este palid la faţă, întins pe spate,
mişcându-şi capul dintr-o parte într-alta, ca-ntr-o recuperare dintr-un mare zbucium.
„Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să
nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce
aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16:20,21).
„Căci Prunc în bucurie s-a născut
Acolo unde-i cruntă agonie;
Asa cum bucuroşi culegem rod
Din ce cu-amare lacrimi mai demult sădirăm.”
— William Blake
„Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3:7). „Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care
este mama noastră” (Galateni 4:25). Căpăţâna care-i fusese mormânt devine pântecele din
care se naşte din nou. Vibraţia dinlăuntrul craniului său, cea care îl trezise din somn, pare
acum a veni din afară şi e ca un vânt grozav. Îşi întoarce capul în direcţia de unde pare că
vine vântul. Privind apoi spre locul unde-i fusese trupul, găseşte cu mirare că acesta nu mai
este, ci trei bărbaţi stau în locul lui.
 Această experienţă cu care se confruntă va fi împlinirea făgăduinţei făcută lui Avraam.
„Apoi Domnul S-a arătat iară… i lui Avraam… Atunci ridicându- ‚ i ochii săi, a privit şi iată
trei Oameni stăteau înaintea lui Şi l-au întrebat Oamenii aceia: Unde este Sarra, femeia ta?’
Iar el, răspunzând, a zis: ‚Iată, în cort!’ Zis-a Unul: ‚Iată, la anul pe vremea asta am să vin
iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu’… Şi a pus Avraam fiului său, pe care i-l
născuse Sarra, numele Isaac” („el râde”), (Geneza/Facerea 18:1,2,9,10; 21:3).
Cei trei bărbaţi apărură brusc, n-au fost văzuţi apropiindu-se. Avraam nu desluşeşte
imediat însemnătatea acestui lucru. Sunt oare oameni obişnuiţi care au ajuns acolo din
întâmplare? Şi ei sunt intrigaţi de acel vânt. Cel mai tânăr dintre cei trei este cel mai curios şi
merge să cerceteze sursa tulburării. Atenţia sa îi este atrasă de un prunc înfăşat în scutece
care stă pe podea. El ia pruncul în braţele sale şi spune că e pruncul celui înviat, apoi îl
aşează pe pat. Bărbatul ce înviase îl ridică apoi şi spune, „Heeei, iubitule!” [vezi „Legea şi
Făgăduinţa ”, de acelaşi autor]. Pruncul zâmbeşte şi astfel se încheie primul act.
… i în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp… Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă
ei Iar îngerul le-a zis: ‚Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi
pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui
David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle’” (Luca 2:8-12).
Dumnezeu S-a născut, căci Dumnezeu Mântuitor Se cheamă (Isaia 43:3, 45:15, Luca 1:47).
După revelaţie, omul caută prin străvechile scripturi după asemănări şi prevestiri ale
experienţei sale mai presus de fire - şi aflându-le, ştie că:
„Toate dinainte mi s-au spus: nimic N-
aş fi putut întrezări; Dar am învăţat
cum ar suna vântul După ce toate-
acestea se vor adeveri.”

- Edward Thomas
Firea imprevizibilă a direcţiei vântului ilustrează spontaneitatea naşterii divine cu atât
mai lesne de vreme ce şi în greacă şi în ebraică acest cuvânt este folosit atât pentru vânt cât
şi pentru duh.
Planul Domnului este descris în scriptura străveche, dar nu poate fi cunoscut cu adevărat
până ce nu e trăit individual. Dumnezeu a vorbit, iar cele pe care le-a prevestit sunt scrise
acolo pentru ca toată lumea să le înţeleagă. Dar prorocia Lui apare într-o lumină mult
diferită atunci când a fost experimentată faţă de cea în care a fost înţeleasă atunci când a fost
numai citită.
Fiecare va cunoaşte că Iisus Hristos este Tatăl în lumina propriei sale trăiri a misterului
creştin.

„În zilele acestea mai de pe urmă El ne-a grăit nouă prin Fiul Său” (Evrei 1:2).
 La cinci luni după ce omul este înviat şi născut de sus, o vibraţie asemănătoare celei cu
care a început primul act se porneşte în capul lui. De data aceasta e centrată în creştet.
Sporeşte în intensitate, până ce explodează. După explozie, el se vede într-o odaie
sărăcăcioasă. Sprijinit de canatul unei uşi deschise şi privind la o scenă pastorală, iată-l pe
Fiul său David, cel de faimă biblică. E un adolescent puţin peste zece ani. David i se
adresează spunându-i „Tată”. Omul înviat ştie că el e Tatăl lui David, iar David ştie că este
Fiul lui.
Alţi doi bărbaţi privesc voluptuos la David, dar Tatăl le aduce aminte de victoria Fiului
său asupra uriaşului filistean. Şi stând acolo şi contemplând frumuseţea nepământeană a
Fiului său, se încheie al doilea act. Dumnezeu Tatăl Se dă pe Sine omului, pentru ca omul să
poată deveni Dumnezeu Tatăl. „Vestesc porunca Domnului. Domnul a zis către Mine: ‚Fiul
Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!’” (Psalmi 2:7).

Cel de-al treilea act se desfăşoară la patru luni după ce s-a arătat relaţia Tată-Fiu. Este
dramatică de la un capăt la celălalt. Un fulger de lumină despică trupul omului înviat din
vârful capului până la baza şirei spinării. Acum este deschisă noua cale vie pentru el prin
catapeteasmă, adică, prin trupul său. Revelaţia se produce mereu în termeni personali, şi
agenţii omeneşti ai revelaţiei lui Dumnezeu nu sunt niciodată coborâţi la nivelul
impersonalului. „Drept aceea, intrând în lume, zice: ‚Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai
întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată vin, în
sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule’” (Evrei 10:5-7; se citează din
Psalmi 40/39:6-8).

Voia Domnului s-a făcut. Dumnezeu trebuie să mântuiască şi numai Dumnezeu. La baza
şirei spinării sale, el vede un izvor de lumină lichidă şi ştie că el este acela. El are acum
„îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus, pe calea cea nouă şi vie pe
care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său” (Evrei 10:19,20). Pe
când contemplează izvorul de lumină lichidă, sângele lui Dumnezeu, apa vie, se contopeşte
cu acesta şi cunoaşte că este el însuşi, Făcătorul şi Mântuitorul său divin. Acum se înalţă
precum un fulger de lumină în spirală prin şira spinării sale, intrând cu mare forţă în
sanctuarul ceresc al căpăţânii sale. Capul îi reverberează ca un tunet.
„Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului” (Ioan
3:14). „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi
cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11:12). Pentru astfel de oameni, noua eră a sosit.
Doi ani şi nouă luni mai târziu, plinindu-se cei trei ani şi jumătate de propovăduire a lui
Iisus, cel de-al patrulea şi ultimul act al piesei mântuirii ajunge la apogeu. „Şi S-a coborât
Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: Tu eşti Fiul
Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3:22).
Capul celui înviat devine brusc translucid. Zburând deasupra lui, ca-ntr-o plutire, se
pogoară un porumbel ce-l ţinteşte cu iubire; îl primeşte în mâna întinsă, îl apropie de chipul
său, iar porumbelul îl copleşeşte cu dragostea lui, sărutându-i faţa, capul şi gâtul.
 O femeie, fiică a vocii lui Dumnezeu, îi spune: „Te iubeşte”, iar piesa mântuirii se
săvârşeşte în el. Este acum un fiul al lui Dumnezeu, un fiul al Învierii. El „nici să moară nu
mai poate, căci este la fel cu îngerii şi este Fiu al lui Dumnezeu, fiind Fiu al Învierii” (Luca
20:36). „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30). „Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David”
(Apocalipsa/Revelaţia 22:16). El este Tatăl omenirii şi odraslele sale. Devenind om, limita
contracţiei şi opacităţii, el sparge crusta şi se extinde în transparenţă, atingându-şi scopul.

El a aflat „pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii” (Ioan 1:45).
Scriitorii anonimi ai evangheliei lui Dumnezeu sunt oameni „de două ori născuţi”, fii ai
lui Dumnezeu, fii ai Învierii, care nu mai pot muri, scăpând deja de trupul păcatului şi al
morţii. Evanghelia este povestea planului de mântuire al lui Dumnezeu.
Va fi de folos tuturor cititorilor Cuvântului lui Dumnezeu să încheiem această mărturisire
de credinţă cu un citat din William Blake.
„Ar trebui să se înţeleagă că nu Persoanele, Moise şi Avraam, sunt consemnate aici, ci
Stările semnificate de aceste Nume, persoanele fizice fiind reprezentative sau Viziuni ale
acelor stări aşa cum au fost acestea revelate Omului Muritor în seria de Revelaţii Divine
descrise în Biblie: am văzut aceste Stări diferite în Imaginaţia mea, atunci când ele apar de
departe ca un singur Om, dar, apropiindu-te, se arată ca Mulţimi de Naţii.”

Nu găseşti istorie seculară în Biblie. Biblia este istoria mântuirii şi este în întregime mai
presus de fire.
 Libertate
pentru toţi

de Neville
[Titlu original: „Freedom for All”, 1966]
1
 CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE, p. 3

Capitolul 1 – UNICITATEA LUI DUMNEZEU, p. 4

Capitolul 2 – NUMELE LUI DUMNEZEU, p. 7

Capitolul 3 – LEGEA CREAŢIEI, p. 9

Capitolul 4 – SECRETUL TRĂIRII LĂUNTRICE, p. 11

Capitolul 5 – SABATUL, p. 15

Capitolul 6 – TĂMĂDUIREA, p. 18

Capitolul 7 – DORINŢA, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, p. 20

Capitolul 8 – CREDINŢA, p. 23

Capitolul 9 – BUNAVESTIRE, p. 25

2
 Opinia publică nu mai are răbdare cu încă o teorie care nu funcţionează practic. Astăzi,
probabil mai mult decât oricând până acum, omul cere dovezi ale adevărului chiar şi celui mai de preţ ideal al său.
Pentru satisfacţia supremă, el trebuie să afle un principiu care să-i devină mod de viaţă, un principiu pe care-l poate
experimenta din plin.

Consider că am descoperit exact un asemenea principiu în cea mai strălucită dintre toate
scrierile sacre, Biblia. Trecută prin filtrul propriei mele iluminări mistice, această carte dezvăluie adevărul ascuns
înlăuntrul poveştilor atât din Noul cât şi din Vechiul Testament.

Pe scurt, cartea afirmă că una şi singura realitate este conştienţa; conştienţa este cauza şi
manifestarea este efectul. Atrage constant atenţia cititorului asupra acestui fapt, pentru ca cititorul să rămână constant
la esenţa lucrurilor.

Aşezând temelia potrivit căreia o schimbare în conştienţă este esenţială pentru a produce
orice schimbare de expresie, această carte arată cititorului o serie de modalităţi pentru a produce o astfel de schimbare
în conştienţă.

Acesta este un principiu practic şi constructiv, care funcţionează. Revelaţia pe care o conţine,
odată aplicată, te va face liber.

3
 Capitolul 1

UNICITATEA LUI DUMNEZEU

Ascultă, oh, Israel: Domnul Dumnezeul nostru e Unul Dumnezeu.

Ascultă, oh, Israel:
Ascultă, oh, om făcut din chiar esenţă de Dumnezeu:
Tu şi Dumnezeu sunteţi una şi de nedespărţit!
Om, lume şi toate cele din ea sunt stări schimbătoare
ale Celui neschimbător, Dumnezeu.
Tu eşti Acesta;
tu eşti Dumnezeu preschimbat în om.
Tot ce crezi că e Dumnezeu, eşti tu;
dar nu vei cunoaşte asta
până ce nu vei înceta să mai ceri din afară,
ci vei recunoaşte că Cel de din afară eşti însuţi tu.
Domn şi om,
duh şi ţărână,
cel fără de chip şi cel cu chip,
creator şi creaţie,
cauză şi efect,
Tatăl tău şi cu tine una sunteţi.
Aceasta, cea în care toate stările schimbătoare trăiesc şi trec
şi-şi au fiinţa,
este EU SUNT-ul tău,
conştienţa ta neschimbătoare.

Conştienţa neschimbătoare este Dumnezeu, una şi singura realitate. Prin conştienţă neschimbătoare se
înţelege un simţ al conştiinţei [de a fi]; un simţ al cunoaşterii că EU SUNT, separat de cel al cunoaşterii CINE
SUNT EU; conştiinţa de a fi, despărţită de ceea ce sunt conştient a fi.
EU SUNT conştient de a fi om, dar nu trebuie să fiu om pentru a fi conştient că exist. Înainte de a deveni
conştient că sunt cineva, EU, conştiinţa neschimbătoare, eram conştient că exist, iar această conştiinţă nu depinde de a
fi cineva anume. EU SUNT de-sine-stătător, conştienţă neschimbătoare; am devenit conştient a fi cineva; şi voi
deveni conştient a fi altcineva decât cel de care sunt acum conştient a fi; dar EU SUNT veşnic conştient de a fi,
indiferent că sunt fără de formă şi neschimbător, sau sunt formă schimbătoare.

4
 Ca stare schimbătoare, EU (omul), aş putea uita cine sunt, sau unde sunt, dar nu pot uita că SUNT. Această
cunoaştere că EU SUNT, această conştiinţă de a fi, este singura realitate.
Această conştienţă neschimbătoare, EU SUNT-ul, este acea realitate atotcunoscătoare în care toate stările
schimbătoare – concepţii despre mine însumi – se nasc şi se sfârşesc, dar care veşnic rămâne fiinţa cunoscătoare
necunoscută atunci când tot cunoscutul se stinge.

Tot ce m-am crezut vreodată a fi, tot ceea ce mă cred acum a fi şi tot ceea ce voi fi vreodată sunt numai
încercări de a mă cunoaşte pe mine însumi – realitatea necunoscută, nedefinită.
Această cunoaştere necunoscută, sau conştienţă neschimbătoare, este adevărata mea fiinţă, una şi singura
realitate. EU SUNT realitatea neschimbătoare schimbată în felul în care mă cred a fi. EU SUNT cel care crede,
limitat de credinţele mele, cel care cunoaşte, definit prin cunoaştere.

Lumea este conştienţa mea schimbătoare concretizată. Ceea ce simt şi cred a fi adevărat despre mine este
acum proiectat în spaţiu drept lume a mea. Lumea – sinele meu oglindit – poartă mereu mărturie a stării de conştienţă
în care trăiesc.

Nu există noroc sau accident pe care să le invoc drept cauze pentru ceea ce mi se întâmplă mie sau
mediului în care mă aflu acum. Nici soarta predestinată nu este autorul fericirilor ori nenorocirilor mele. Inocenţa şi
vina sunt simple cuvinte fără de înţeles pentru legea conştienţei, ele numai reflectă starea de conştienţă în sine.

Conştienţa vinii cheamă după sine condamnare. Conştienţa lipsei produce sărăcie. Omul concretizează
perpetuu starea de conştienţă pe care o acceptă, dar s-a zăpăcit, într-un fel sau altul, în interpretarea legii cauzei şi
efectului. El a uitat că starea lui interioară este cauza manifestării exterioare – „Precum înăuntru, aşa şi afară”
[„Corespondenţă”, al doilea dintre Cele Şapte Principii ale lui Hermes Trismegistul] – şi în uitarea sa, crede că un
dumnezeu din afară are motivele lui ciudate pentru a-i face una şi alta, motivele fiind dincolo de înţelegerea bietului
om; sau crede că oamenii suferă din cauza greşelilor din trecut, pe care mintea conştientă le-o fi uitat poate; sau, din
nou, că soarta oarbă e cea care joacă rolul lui Dumnezeu.

Într-o zi, omul va realiza că propria lui EU SUNT-ime este Dumnezeul pe care L-a tot căutat de-a lungul
veacurilor şi că propriul său simţ al conştiinţei – conştienţa lui de a fi – este una şi singura realitate.

Cel mai greu de înghiţit lucru pentru om este acesta: că EU SUNT-imea din el însuşi este Dumnezeu. Este
adevărata lui fiinţă, sau starea Tatălui, singura stare de care poate fi sigur. Fiul, concepţia lui despre sine, este o iluzie.
Omul mereu cunoaşte că ESTE, dar ceea ce este e numai o iluzie creată de el însuşi (Tatăl), într-o încercare de auto-
definire.

Această descoperire revelează că tot ce L-am crezut pe Dumnezeu a fi EU SUNT. „Eu sunt învierea şi
viaţa” [Ioan 11:25] este o afirmare de fapt ce-mi vizează conştienţa, căci conştienţa mea învie sau face viu în mod
vădit ceea ce sunt eu conştient a fi.

„EU SUNT uşa [Ioan 10:2, 10:7, 10:9]… Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari” [Ioan
10:8] îmi prezintă conştienţa ca fiind una şi singura intrare în lumea expresiei; asumându-mi conştienţa de a fi ceea
ce doresc să fiu sau a avea lucrul pe care doresc să-l am este singura cale prin care pot deveni sau avea acel lucru;
orice încercare de a exprima această stare dorită altfel decât prin asumarea conştienţei de a fi sau a avea acel lucru
înseamnă a mă lăsa tâlhărit de bucuria expresiei şi posesiei. „EU SUNT începutul şi sfârşitul” [Apocalipsa 1:8,
22:13] îmi dezvăluie conştienţa drept cauză a naşterii şi morţii oricăror expresii. „EU SUNT m-a trimis” [Ieşirea
3:14] îmi revelează conştienţa ca fiind Domnul care mă trimite în lume după chipul şi asemănarea a ceea ce sunt
conştient a fi, pentru a trăi într-o lume compusă din toate cele de care sunt conştient.

5
 „EU SUNT Domnul şi nimeni altul! Afară de Mine nu este Dumnezeu” [Isaia 45:5] îmi declară
conştienţa a fi unul şi singurul Domn, iar în afară de conştienţa mea nu este Dumnezeu. „Stai neclintit şi cunoaşte
că EU SUNT Dumnezeu [înălţa-Mă-voi pe pământ”, Psalm 45/46:10] înseamnă că ar trebui să-mi liniştesc mintea şi
să cunosc astfel că propria mea conştienţă este Dumnezeu. „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert”
[Ieşirea 20:7], „Eu sunt Domnul şi acesta este Numele Meu” [Isaia 42:8]. Acum că ţi-ai descoperit EU SUNT-ul
tău, conştienţa ta ca fiind Dumnezeu, nu spune că ar fi adevărat în privinţa ta ceva ce nu ai spune că ar fi
adevărat în privinţa lui Dumnezeu, căci definindu-te pe tine, Îl defineşti pe Dumnezeu. Acela care eşti tu conştient a
fi este cel cu care L-ai numit pe Dumnezeu. Dumnezeu şi omul sunt una. Tu şi cu Tatăl sunteţi una [Ioan 10:30].

Conştienţa ta neschimbătoare, sau EU SUNT, şi ceea ce eşti tu conştient a fi sunteţi una. Creatorul şi
concepţia sunt una. Dacă propria ta concepţie despre tine este inferioară concepţiei pe care o susţii ca fiind adevărată
în privinţa lui Dumnezeu, L-ai tâlhărit pe Dumnezeu, Tatăl [vezi Filipeni 2:6], fiindcă tu (Fiul sau concepţia) porţi
mărturie Tatălui sau Creatorului. Nu lua Numele magic al lui Dumnezeu, EU SUNT, în deşert, căci nu vei fi găsit
fără de vină; trebuie să exprimi tot ceea ce te afirmi a fi. Numeşte-L pe Dumnezeu definindu-te conştient pe tine
însuţi drept cel mai înalt ideal al tău.

Capitolul 2
NUMELE LUI DUMNEZEU

Nu se poate repeta de suficient de multe ori că una şi singura realitate este conştiinţa, căci acesta este
adevărul care-l face liber pe om. Aceasta este fundaţia pe care se sprijină întreaga structură a literaturii biblice.
Poveştile Bibliei sunt toate revelaţii mistice scrise în simbolism oriental ce descoperă celui intuitiv secretul creaţiei şi
formula eliberării. Biblia este încercarea omului de a exprima în cuvinte cauza şi modalitatea creaţiei. Omul a
descoperit că propria lui conştienţă era cauza, ori creatorul lumii sale, aşa că s-a apucat să spună povestea creaţiei într-
o serie de poveşti simbolice cunoscute nouă astăzi drept Biblie.
Pentru a înţelege această măreaţă carte îţi trebuie puţină inteligenţă şi multă intuiţie – suficientă inteligenţă
pentru a-ţi permite să citeşti cartea şi intuiţie pentru a o interpreta şi înţelege ceea ce citeşti. Ai putea întreba de ce
Biblia a fost scrisă în limbaj simbolic. De ce nu a fost scrisă într-un stil clar, simplu, pentru ca toţi cei care o citesc să o
înţeleagă. La aceste întrebări răspund că toţi oamenii vorbesc într-un limbaj simbolic pentru partea de lume care
diferă de a lor.
Limbajul occidental este clar pentru noi, aici în Occident, dar este simbolic din punctul de vedere al
Orientului, şi invers. Un astfel de exemplu poate fi aflat în îndemnul orientalului, „Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o”
[Marcu 9:43]. El vorbeşte despre mână, nu mâna corpului, ci despre orice formă de expresie, şi astfel te avertizează să
respingi acea expresie din lumea ta care te deranjează. În acelaşi timp, omul din Occident ar produce confuzie fără să
vrea omului din Orient spunându-i, „Banca asta-i pe butuci” [„pe jantă”, „pe bolovani”, prin extensie, „pe stâncă” în
l. engleză în original], fiindcă expresia „pe bolovani” este echivalentă pentru apusean cu o situaţie falimentară, pe
când celui din Răsărit îi desemnează un simbol al credinţei şi securităţii. „De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale
Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit
râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă” [Matei
7:24,25]. Pentru a înţelege cu adevărat mesajul Bibliei, trebuie să ai în vedere că a fost scrisă de mintea orientală şi,
prin urmare, nu poate fi luată literal de către cei din Apus. Biologic vorbind, nu e nicio diferenţă între Răsărit şi
Occident. Iubirea şi ura sunt aceleaşi; foamea şi setea sunt aceleaşi; ambiţia şi dorinţa sunt aceleaşi; dar tehnica de
exprimare este colosal diferită.

Primul lucru pe care trebuie să-l descoperi de va fi să dezlegi secretul Bibliei este înţelesul numelui simbolic
al Creatorului Care este cunoscut tuturor sub Numele de Iehova. Acest cuvânt este compus din patru litere ebraice –
IOD HE VAV HE. Întregul secret al creaţiei este ascuns înlăuntrul acestui Nume.

6
 Prima literă, IOD, reprezintă starea absolută, ori conştienţa neschimbătoare; simţul de conştiinţă
nedefinită; acea înglobare care izvorăşte toată creaţia, sau stările schimbătoare. În terminologia de azi, IOD este EU
SUNT, sau conştienţa neschimbătoare.

Cea de-a doua literă, HE, reprezintă Fiul Cel Unul născut, o dorinţă, o stare imaginară. Simbolizează o
idee; o stare subiectivă definită sau o imagine mentală lămurită.

Cea de-a treia literă, VAV, simbolizează actul de unire sau îmbinare dintre creator (IOD), conştienţa
dornică, şi concepţie (HE), starea dorită, astfel încât creatorul şi concepţia devin una. Stabilind o stare mentală,
definindu-te conştient drept starea dorită, imprimând în tine faptul că eşti acum ceea ce ai imaginat sau conceput ca
obiectiv al tău – iată funcţia lui VAV. Prinde în cuie sau uneşte conştienţa dornică de lucrul dorit. Procesul de lipire
sau unire este realizat subiectiv prin simţirea realităţii a ceea ce încă nu s-a concretizat.

Cea de-a patra literă, HE, reprezintă concretizarea înţelegerii subiective. IOD HE VAV face omul sau lumea
manifestată (HE) după chipul şi asemănarea Sa, a stării conştiente subiective. Deci funcţia ultimului HE este de a
aduce mărturie obiectivă stării subiective IOD HE VAV. Conştienţa schimbătoare se concretizează pe sine continuu
pe ecranul spaţiului. Lumea este chipul şi asemănarea stării conştiente subiective care a creat-o. Lumea vizibilă în sine
nu poate face nimic; ea este numai consemnare a creatorului său, starea subiectivă. Este Fiul văzut (HE) purtând
mărturie Tatălui, Fiului şi Mamei nevăzuţi – IOD HE VAV – o Sfântă Trinitate ce poate fi văzută numai atunci
când se întrupează ca om.

Conştienţa ta neschimbătoare (IOD) este EU SUNT-ul tău care vizualizează sau imaginează o stare
dezirabilă (HE) şi apoi devine conştient că este acea stare imaginată simţindu-se şi crezându-se a fi starea imaginată.
Unirea conştientă dintre tine, cel care doreşti, şi ceea ce doreşti să fii se produce prin VAV, sau capacitatea ta de a
simţi şi a crede. A crede e pur şi simplu a trăi cu sentimentul de a fi în realitate starea imaginată – a-ţi asuma
conştienţa de a fi starea dorită. Starea subiectivă simbolizată prin IOD HE VAV se concretizează astfel ca HE,
completând prin aceasta misterul Numelui şi naturii Creatorului, IOD HE VAV HE (Iehova). IOD înseamnă a fi
conştient; HE înseamnă a fi conştient de ceva; VAV însemnă a fi conştient ca, sau a fi conştient de a fi ceea de care
erai numai conştient. Al doilea HE este lumea ta concretizată vizibil şi care este făcută după chipul şi asemănarea lui
IOD HE VAV, sau ceea de care eşti conştient a fi.

„Şi a zis Dumnezeu: ‚Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră’” [Facerea 1:26]. Şi a zis IOD
HE VAV, să facem întruparea concretă (pe HE) după chipul nostru, chipul stării subiective. Lumea este asemănarea
concretă a stării conştiente subiective în care persistă conştienţa. Înţelegerea faptului că una şi singura realitate este
conştienţa reprezintă temelia Bibliei. Poveştile biblice sunt încercări atât de a dezvălui în limbaj simbolistic
secretul creaţiei cât şi de a arăta omului formula de eliberare de toate creaţiile sale. Acesta este adevăratul înţeles
al Numelui lui Iehova, Nume prin care toate lucrurile s-au făcut şi fără de Care nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut
[Ioan 1:3].

Mai întâi, eşti conştient; apoi devii conştient de ceva; apoi devii conştient drept ceea de care erai conştient;
apoi vezi concret ceea de care erai conştient a fi.

7
 Capitolul 3

LEGEA CREAŢIEI

Să luăm una dintre poveştile din Biblie şi să vedem cum au înfăţişat prorocii şi scriitorii din vechime
povestea creaţiei prin acest ciudat simbolism oriental. Cunoaştem cu toţii povestea lui Noe şi a arcei; cum Noe a fost
ales să creeze o lume nouă după ce lumea a fost distrusă de potop.

Biblia ne spune că Noe avea trei feciori, Sem, Ham şi Iafet [Facerea 5:32, 6:10].

Primul fiu se cheamă Sem, care înseamnă nume. Ham, al doilea fiu, înseamnă cald, viu. Cel de-al treilea se
numeşte Iafet, tălmăcit extensie, prelungire. Vei observa că Noe şi cei trei fii ai săi, Sem, ham şi Iafet conţin aceeaşi
formulă a creaţiei pe care o conţine numele divin IOD HE VAV HE. Noe, Tatăl, creatorul, ziditorul unei noi lumi este
echivalentul lui IOD, sau conştienţa neschimbătoare, EU SUNT. Sem este dorinţa ta; ceea de care eşti conştient; ceea
ce numeşti şi defineşti ca obiectiv al tău, şi este echivalent celei de-a doua litere din numele divin (HE). Ham este
starea caldă, vie a simţirii, care uneşte sau îmbină conştienţa dornică şi lucrul dorit, fiind astfel echivalentul celei de-a
treia litere din numele divin, VAV. Ultimul fiu, Iafet, înseamnă extensie şi este starea extinsă sau concretizată ce
aduce mărturie stării subiective, fiind echivalentă ultimei litere din numele divin, HE.

Tu eşti Noe, cunoscătorul, creatorul. Primul lucru căruia îi dai naştere este o idee, un impuls, o dorinţă,
Cuvântul sau cel dintâi născut Fiu, Sem (nume). Cel de-al doilea tău fiu, Ham (cald, viu), este secretul SIMŢIRII, al
trăirii lăuntrice prin care te uneşti cu dorinţa ta în mod subiectiv, astfel încât tu, conştienţa doritoare, devine
conştientă a fi sau a avea lucrul dorit. Cel de-al treilea tău fiu, Iafet, este confirmarea, dovada vizibilă că deţii secretul
creaţiei. El este starea extinsă ori concretizată ce poartă mărturia stării invizibile sau subiective în care te afli.

În povestea lui Noe se consemnează că Ham a văzut secretele Tatălui său [Facerea 9:22], şi din cauza
descoperirii lui, a fost făcut robul fraţilor săi [9:25], Sem şi Iafet. Ham, sau sentiment, este secretul Tatălui, EU
SUNT-ul tău, căci prin sentiment, prin trăire lăuntrică se uneşte conştienţa doritoare cu lucrul dorit. Uniunea
conştientă sau cununia mistică este făcută posibilă numai prin sentiment. Simţirea este cea care oficiază uniunea
cerească dintre Tată şi Fiu, Noe şi Sem, conştienţă neschimbătoare şi conştienţă schimbătoare. Oficiind această slujbă,
simţirea serveşte automat lui Iafet, starea extinsă sau exprimată, căci nu poate fi expresie concretizată până ce nu
este mai întâi o impresie subiectivă. A simţi prezenţa lucrului dorit, a realiza subiectiv o stare imprimând-o asupra ta,
prin simţire, prin trăirea lăuntrică a stării conştiente definite – acesta este secretul creaţiei.

Lumea ta concretă actuală este Iafet, care a fost făcut vizibil de către Ham. Aşadar Ham le serveşte
fraţilor săi Sem şi Iafet, căci fără trăirea lăuntrică simbolizată prin Ham, ideea ori lucrul dorite (Sem) nu ar
putea fi făcute palpabile drept Iafet.

Abilitatea de a simţi nevăzutul, abilitatea de a realiza, de a face reală o stare subiectivă precisă prin simţul
trăirii interioare este secretul creaţiei, secretul prin care Cuvântul sau dorinţa nevăzută devin vizibile – se fac trup
[Ioan 1:14]. „Dumnezeu […] cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt [ca şi când ar fi”, Romani 4:17]. Conştienţa
cheamă la fiinţă lucruri care nu se văd ca şi când s-ar vedea, şi face asta mai întâi definindu-se pe sine drept ceea ce
doreşte să exprime şi apoi rămânând înlăuntrul stării definite până ce invizibilul devine vizibil. Iată deci funcţionarea
perfectă a legii potrivit poveştii lui Noe. Chiar în acest moment eşti conştient de a fi. Această conştiinţă, această
cunoaştere că eşti, este Noe, creatorul.

Acum, cu identitatea lui Noe stabilită drept propria ta conştienţă de a fi, numeşte ceva ce ţi-ar plăcea să ai
sau să exprimi; defineşte un obiectiv oarecare (Sem), şi cu dorinţa ta precis definită, închide-ţi ochii şi simte că ai sau
8
că exprimi acel lucru. Nu pune în discuţie felul în care se va produce; pur şi simplu simte că îl ai deja. Asumă-ţi
atitudinea mentală care ar fi a ta dacă ai fi deja în posesia lui, astfel încât să simţi că s-a rezolvat.

Simţirea – trăirea lăuntrică este secretul creaţiei.

Fii înţelept precum Ham şi fă „descoperirea”, ca să ai şi tu bucuria de a-ţi servi fraţii Sem şi Iafet; bucuria de
a face Cuvântul ori Numele trup.

Capitolul 4

SECRETUL TRĂIRII LĂUNTRICE

Secretul trăirii lăuntrice, ori chemarea nevăzutului în stări vizibile, este frumos înfăţişat în povestea lui Isac
binecuvântându-şi pe cel de-al doilea fiu, Iacov, din credinţa, bazată exclusiv pe simţire, că îşi binecuvânta pe cel
dintâi fiu, pe Isav [Facerea 27:1-35]. Se consemnează că Isac, deja bătrân şi orb, simţind că i se apropia sfârşitul şi
dorind să-i dea binecuvântarea celui dintâi născut al său, Isav, înainte de a muri, îl trimite pe Isav să-i aducă vânat
dulce, făgăduindu-i că la întoarcere, acesta va primi binecuvântarea tatălui său.
Dar Iacov, cel care dorea dreptul de întâi născut, sau dreptul de a se naşte prin binecuvântarea tatălui său,
aude povestea cu vânatul şi făgăduinţa pe care i-o făcuse tatăl lui fratelui său Isav. Şi, pe când Isav era la vânătoare,
Iacov ucide doi iezi din turma tatălui său şi se înfăşoară cu pieile acestora.
Punându-şi pieile pe trupul lui lipsit de păr pentru a lăsa impresia că era de fapt fratele său cel păros şi aspru
Isav, Iacov aduce iezii gătiţi orbului său tată Isac. Şi Isac, depinzând numai de simţul său tactil, îl confundă pe cel de-
al doilea său fiu Iacov drept cel dintâi născut şi rosteşte binecuvântarea. Întors de la vânătoare, Isav află că fratele său
cel cu pielea fină, Iacov, i-a luat locul, aşa că cere tatălui său dreptate; dar Isac răspunde şi spune, „A venit fratele tău
cu înşelăciune şi a luat binecuvântarea ta [27:35]. Iată, stăpân l-am făcut peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut lui
robi” [27:37].

O minimă decenţă ar trebui să spună omului că această poveste nu poate fi luată literal. Trebuie să fie
un mesaj adresat omului ascuns pe undeva în această faptă perfidă şi vrednică de dispreţ a lui Iacov! Mesajul ascuns şi
formula succesului ce au fost îngropate în această poveste s-au dezvăluit scriitorului ei în felul următor. Isac, tatăl cel
orb, este conştienţa ta; conştiinţa ta de a fi.

Isav, fiul cel păros, este lumea ta concretă actuală – dur, aspru percepută; momentul actual; mediul actual;
concepţia ta de sine actuală; pe scurt, lumea pe care o ştii prin intermediul simţurilor tale obiective. Iacov, flăcăul cu
pielea fină, al doilea fiu, este dorinţa ori starea ta subiectivă, o idee încă neîntrupată, o stare subiectivă care este
percepută şi simţită dar nu este cunoscută sau văzută obiectiv, concret; un punct în timp şi spaţiu separat de cel
actual. Pe scurt, Iacov este obiectivul tău definit, precis. Iacov cel neted la atingere – sau starea subiectivă ce caută
întrupare sau dreptul din naştere – atunci când e atins sau binecuvântat cum trebuie de către tatăl său (când e simţit
conştient şi stabilit ca real), devine concret; şi făcând asta, îl înlocuieşte pe Isav cel păros, sau fosta stare concretă.
Două lucruri nu pot ocupa un loc dat într-unul şi acelaşi timp, deci făcându-se vizibil nevăzutul, fosta stare vizibilă
dispare.

Conştienţa ta este cauza lumii tale. Starea conştientă în care te menţii determină felul lumii în care
trăieşti. Conceptul tău actual despre tine este acum concretizat drept mediu al tău, iar această stare este simbolizată
prin Isav, cel perceput ca aspru, primul fiu. Ceea ce ai vrea să fii sau să ai este simbolizat prin cel de-al doilea

9
fiu, Iacov, cel fin la atingere, care nu este încă văzut dar este simţit subiectiv şi îşi va înlocui fratele, pe Isav,
lumea ta actuală, dacă va fi atins aşa cum trebuie.

Ţine mereu în minte faptul că Isac, tatăl acestor doi fii, sau stări, este orb. El nu-şi vede fiul cu pielea fină,
Iacov; el numai îl simte. Şi prin această simţire el chiar crede că Iacov, cel subiectiv, este Isav, cel adevărat,
concret. Tu nu-ţi vezi dorinţa obiectiv; tu o simţi pur şi simplu (o trăieşti lăuntric) subiectiv. Nu bâjbâi pe-afară, prin
spaţiu, după o stare dorită. Precum Isac, stai neclintit şi-ţi trimiţi cel dintâi fiu la vânătoare luându-ţi atenţia
dinspre lumea ta concretă. Apoi, în absenţa celui dintâi fiu al tău, Isav, îţi inviţi starea dorită, pe cel de-al doilea
fiu, Iacov, să se apropie ca să-l simţi, să-l atingi. „Apropie-te să te pipăi, fiul meu” [27:21]. Mai întâi, eşti
conştient de ea în mediul tău imediat; apoi o tragi tot mai aproape, până ce o simţi şi o trăieşti lăuntric încât îţi devine
reală şi firească.

„ Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către
Tatăl Meu, Care este în ceruri” [Matei 18:19]. Cei doi se învoiesc prin intermediul simţului; iar învoiala se
concretizează, devine reală. Cei doi care se învoiesc sunt Isac şi Iacov – tu şi ceea ce doreşti; iar învoiala se face
exclusiv prin intermediul simţirii. Isav simbolizează lumea ta concretă actuală, fie că e una plăcută sau nu. Iacov
simbolizează orice şi fiecare dorinţă a inimii tale. Isac simbolizează adevăratul tău sine – cu ochii închişi la lumea ta
actuală – simţind, trăind lăuntric faptul că eşti sau că ai ceea ce doreşti să fii sau să ai. Secretul lui Isac – starea trăirii
interioare – este pur şi simplu actul de separare mentală a ceea ce simţi efectiv (starea ta fizică actuală) de ceea ce
simţi interior (ceea ce ai vrea să fii). Cu simţurile obiective închise ermetic, Isac a făcut, şi tu poţi face exact acelaşi
lucru, ca ceea ce a simţit interior (starea subiectivă) să-i pară real, sau cunoscut în exterior, căci credinţa este
cunoaştere.

Să cunoşti legea expresiei de sine, legea prin care nevăzutul se face văzut, nu e suficient. Ea trebuie aplicată;
şi iată metoda de aplicare.

Mai întâi: trimite-ţi primul fiu Isav – lumea ta concretă actuală sau problema – la vânătoare. Asta se
realizează pur şi simplu închizându-ţi ochii şi luându-ţi atenţia de la limitările concrete. Pe măsură ce simţurile tale
sunt retrase dinspre lumea concretă, aceasta dispare din conştienţă, sau pleacă la vânătoare.

Apoi: cu ochii încă închişi şi atenţia luată dinspre lumea din jurul tău, fixează conştient un timp şi un loc
fireşti pentru realizarea dorinţei tale.

Cu simţurile tale obiective închise în privinţa mediului tău actual, poţi simţi şi „atinge” realitatea oricărui
punct în timp şi spaţiu, căci ambele sunt psihologice şi pot fi create la dorinţă. Este extrem de important ca natura
spaţio-temporală a lui Iacov, adică timpul şi locul fireşti pentru realizarea dorinţei tale să fie mai întâi fixate în
conştienţă. Dacă duminică e ziua în care lucrul dorit va fi să se realizeze, atunci duminica aceea trebuie acum fixată în
conştiinţă. Începe să simţi pur şi simplu că este duminică, până ce liniştea şi naturaleţea unei zile de duminică sunt
stabilite conştient. Ai asocieri precise cu zilele, săptămânile, lunile şi anotimpurile anului. Ai spus iar şi iar, „Hei, azi
parcă-i duminică” sau „luni” sau „sâmbătă”. Sau parcă-i primăvara, ori vara, ori toamna, ori iarna. Asta ar trebui să te
convingă de faptul că ai impresii clare şi conştiente pe care le asociezi cu zilele, săptămânile şi anotimpurile anului.
Atunci, graţie acestor asocieri, poţi alege orice timp dorit şi, amintindu-ţi impresia conştientă asociată cu un astfel de
timp, poţi face o realitate subiectivă a acelei vremi acum.
Fă la fel cu spaţiul. Dacă încăperea în care te afli nu este cea în care s-ar afla sau s-ar petrece în mod firesc
lucrul dorit, simte-te ca fiind în încăperea sau în locul unde se va produce în mod firesc. Fixează conştient această
impresie spaţio-temporală înainte de a începe să simţi şi „să atingi” apropierea, realitatea şi posesia lucrului dorit. Nu
contează dacă locul dorit ar fi la zece mii de kilometri depărtare sau numai la doi paşi, trebuie să-ţi fixezi în conştienţă
faptul că exact acolo unde te afli este locul dorit. Nu faci o călătorie mentală; faci spaţiul să se năruiască. Stai liniştit
chiar unde eşti şi faci din „acolo” „aici”. Închide-ţi ochii şi simte că exact locul unde te afli este locul dorit; simte şi
10
„atinge” realitatea acestuia până ce eşti impregnat conştient cu acest lucru, căci cunoaşterea de către tine a acestui fapt
este bazată exclusiv pe simţul tău subiectiv.

Al treilea pas: în absenţa lui Isav (problema) şi cu plasarea spaţio-temporală stabilită, îl inviţi pe Iacov
(soluţia) să vină şi să-i umple locul – să vină şi să-şi înlocuiască fratele. În imaginaţia ta, vezi lucrul dorit. Dacă nu-l
poţi vizualiza, simte-i esenţa; contemplează-l. Apoi trage-l mental către tine. „Apropie-te să te pipăi, fiul meu”. Simte-
i apropierea; simte-l a fi în proximitatea ta imediată; simte-i realitatea şi consistenţa; simte-l şi vezi-l situat în mod
firesc în încăperea în care te afli; simte adevăratul fior al realizării, bucuria posesiunii.
Acum deschide-ţi ochii. Asta te va aduce înapoi la lumea concretă – lumea simţită dur, aspru. Părosul tău fiu
Isav s-a întors de la vânat şi prin însăşi prezenţa lui îţi spune că ai fost trădat de fiul tău cu pielea fină, Iacov, cel simţit
subiectiv, psihologic. Dar, precum Isac, a cărui încredere era bazată pe cunoaşterea acestei legi imuabile, şi tu vei
spune – „Iată, stăpân l-am făcut peste tine şi pe toţi fraţii lui i-am făcut lui robi”.
Adică, deşi problemele tale par a fi pecetluite şi reale, tu ai simţit starea psihologică subiectivă ca fiind
reală până-n punctul în care te-ai înfiorat de-a dreptul de realitatea acesteia; ai experimentat secretul creaţiei,
căci ai simţit realitatea faptului subiectiv. Ai fixat o stare psihologică definită care, în ciuda a toată opoziţia sau a
oricărui precedent, se va concretiza pe sine, împlinind prin asta numele lui Iacov – „înlocuitorul”.
Iată câteva exemple practice ale acestei piese.

Mai întâi: binecuvântarea, sau aducerea în realitate a unui lucru. Şezi în camera ta de zi şi stabilește o piesă
de mobilier, covor ori lampă pe care ţi-ar plăcea să o ai în această cameră anume. Priveşte la spaţiul din cameră unde
ai pune-o, dacă ai avea-o. Închide-ţi ochii şi lasă ca tot ce ocupă acel spaţiu al camerei să dispară. În imaginaţia ta, vezi
acel loc ca spaţiu gol – nu e absolut nimic acolo. Acum începe să umpli acest spaţiu cu piesa de mobilier dorită; simte
şi „atinge” faptul că acum o ai în acel loc, imaginează că vezi ceea ce doreşti să vezi. Continuă în această conştienţă
până ce simţi fiorul posesiunii.

În al doilea rând: binecuvântarea sau aducerea în realitate a unui loc. Şezi acum în apartamentul tău din
New York City, contemplând bucuria care ar fi a ta dacă ai fi pe un pachebot navigând de-a lungul vastului Atlantic.
„Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi
unde sunt Eu” [Ioan 14:2-3]. Ochii-ţi sunt închişi; ai dat conştient drumul apartamentului din New York şi în locul lui
simţi şi „atingi” că eşti pe un pachebot oceanic. Eşti aşezat pe un scaun pe punte; nu e nimic în jur decât vastul
Atlantic. Fixează realitatea vasului şi a oceanului astfel încât îţi poţi aminti din această stare ziua când stăteai în
apartamentul tău din New York şi visai la această zi pe mare. Aminteşte-ţi imaginea mentală cu tine însuţi stând aici în
New York visând la această zi. În imaginaţia ta, vezi imaginea din memorie cu tine stând în trecut, acolo, departe, în
apartamentul din New York. Dacă reuşeşti să priveşti în urmă la apartamentul tău din New York fără să te întorci
conştient acolo, atunci ai pregătit eficient realitatea acestei călătorii. Rămâi în această stare conştientă simţind
realitatea vasului şi a oceanului; simte bucuria acestei realizări – apoi deschide-ţi ochii. „Te-ai dus şi ai gătit loc”; ai
fixat o stare psihologică precisă şi, unde ai fost în conştienţă, acolo vei fi şi cu trupul.

În al treilea rând: binecuvântarea sau aducerea în realitate a unui punct în timp. Renunţi conştient la ziua
aceasta, luna sau anul, după caz, şi îţi imaginezi că acum este ziua, luna sau anul pe care doreşti să le experimentezi.
Trăieşti lăuntric, percepi, simţi realitatea timpului dorit imprimând asupra ta faptul că s-a împlinit de-acum. Percepând
naturaleţea acestui timp, începi să simţi fiorul de a fi realizat deplin ceea ce, înainte de a începe această călătorie
psihologică în timp, doreai să experimentezi în acel timp.

Având cunoaşterea puterii de a binecuvânta, poţi deschide porţile oricărei închisori – închisoarea bolii sau a
sărăciei sau a unei existenţe monotone.

11
 „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei
zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi” [Isaia 61:1,
Luca 4:18].

Capitolul 5

SABATUL

„Şase zile să lucreze, iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului”
[– Ieşirea 31:15, Leviticul 23:3]

Aceste şase zile nu sunt perioadele de timp de douăzeci şi patru de ore. Ele simbolizează momentul
psihologic când s-a fixat o stare subiectivă precisă. Aceste şase zile de lucru sunt experienţe subiective şi, prin urmare,
nu pot fi măsurate prin timp sideral, căci adevăratul lucru al fixării stării psihologice definite se face în conştienţă.
Timpul petrecut definindu-te conştient drept ceea ce doreşti să fii este măsura acestor şase zile. O schimbare de
conştienţă este lucrul făcut în aceste şase zile creative; o ajustare psihologică ce se măsoară nu prin timp sideral, ci
prin realizarea (subiectivă) în sine. Aşa cum o viaţă se măsoară retrospectiv nu în ani ci în conţinutul acelor ani, la fel,
acest interval psihologic se măsoară – nu prin timpul petrecut în pregătirea ajustării – ci prin realizarea acelui interval.

Adevăratul înţeles al celor şase zile de lucru („facerea”, „geneza”, creaţia) este descoperit în misterul lui
VAV, care este cea de-a şasea literă din alfabetul ebraic şi cea de-a treia în Numele Divin – IOD HE VAV HE.
După cum s-a arătat mai devreme în misterul numelui lui Iehova, VAV înseamnă a prinde în cui sau a uni. Creatorul
este unit cu creaţia sa prin simţire; iar timpul necesar pentru a fixa o trăire precisă este adevărata măsură a acestor şase
zile ale creaţiei. Separându-te mental de lumea concretă şi ataşându-te pe tine însuţi, prin secretul simţirii stării
subiective, este funcţia celei de-a şasea litere a alfabetului ebraic, VAV, ori cele şase zile lucrătoare.

Există întotdeauna un interval între fixarea impresiunii, sau a stării subiective, şi expresia exterioară a
acelei stări. Intervalul se numeşte sabat. Sabatul [„sâmbăta” – de fapt, „duminica”, „ziua de odihnă”, n.tr.] este
odihna mentală ce urmează fixării stării psihologice; este rezultatul celor şase zile de lucru. „Sâmbăta a fost făcut
pentru om” [Marcu 2:27]. Această odihnă mentală care urmează unei impregnări conştiente eficiente este perioada de
graviditate mentală; o perioadă al cărei scop este incubaţia manifestării. Această perioadă a fost făcută pentru
manifestare; nu manifestarea a fost făcută pentru ea. Automat ţii sabatul ca zi de odihnă – o perioadă de odihnă
mentală – dacă reuşeşti în realizarea celor şase zile de lucru. Nu poate fi niciun sabat, nicio a şaptea zi, nicio
perioadă de odihnă mentală până ce se încheie cele şase zile – până ce ajustarea psihologică este completă şi
impresiunea mentală realizată deplin.

Omul este avertizat că, de nu va ţine sabatul, de nu va reuşi să pătrundă în odihna dumnezeiască, el nu
va căpăta făgăduinţa – va eşua în a-şi realiza dorinţele. Motivul acestui lucru e simplu şi evident. Nu poate fi
odihnă mentală până ce nu se va fi făcut o impresiune conştientă.

Dacă omul nu reuşeşte să imprime asupra lui însuşi faptul că are acum ceea ce până aici doar dorea să aibă,
el va continua să dorească acel lucru şi, prin urmare, nu va fi la odihnă mental, sau nu va fi satisfăcut. Dacă, pe de altă
parte, reuşeşte în producerea conştientă a acestei ajustări astfel încât, ieşind din perioada de tăcere sau cele şase zile de
lucru subiectiv ale sale, el cunoaşte, pe baza sentimentului de satisfacţie, că are lucrul dorit, atunci intră automat în
sabat, sau în perioada de odihnă mentală. Incubaţia urmează impregnării. Omul nu mai continuă să dorească ceea ce
deja a obţinut. Sabatul poate fi ţinut ca zi de odihnă numai după ce omul reuşeşte în a deveni conştient că este ceea ce,
înainte de a intra în tăcere, dorea doar să fie.

12
 Sabatul este rezultatul a şase zile de muncă. Omul care cunoaşte adevăratul înţeles al acestor şase zile de
lucru îşi dă seama că respectarea unei zile a săptămânii ca zi de tăcere propriu-zisă nu înseamnă că ţii sabatul. Pacea şi
liniştea sabatului pot fi experimentate numai când omul a reuşit să devină conştient a fi ceea ce doreşte să fie. Dacă nu
reuşeşte să-şi facă sie însuşi această impresiune conştientă, a ratat ţinta; a păcătuit, căci a păcătui înseamnă a rata ţinta
– a eşua în a-şi realiza obiectivul; o stare în care nu există pace a minţii. „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu
ar avea” [Ioan 15:22]. Dacă omului nu i s-ar fi arătat o stare ideală spre care să ţintească, o stare de dorit şi de obţinut,
el ar fi fost satisfăcut cu soarta lui în viaţă şi nu ar fi cunoscut păcatul.

Acum că omul cunoaşte că propriile sale capacităţi sunt infinite, cunoaşte că lucrând şase zile sau făcând o
ajustare psihologică îşi poate realiza dorinţele, el nu va fi satisfăcut până ce nu-şi atinge fiecare obiectiv. Îşi va defini
obiectivul, prin adevărata cunoaştere a acestor şase zile lucrătoare, şi va începe să devină conştient de a fi acel
obiectiv. Când impresiunea lui conştientă s-a produs, este urmată automat de o perioadă de odihnă mentală, o
perioadă pe care misticul o numeşte sabat, un interval în care impresiunea conştientă va fi purtată ca într-un
pântece şi apoi exprimată fizic. Cuvântul se va face trup. Dar acesta nu e sfârşitul! Sabatul sau odihna, ce se va
tulbura prin întruparea unei idei, va deschide mai apoi drumul altor şase zile de lucru, pe măsură ce omul defineşte alt
obiectiv şi începe din nou actul de a se defini pe sine drept ceea ce doreşte să fie.

Omul a fost stârnit din somnul său prin intermediul unei dorinţe, şi nu poate găsi linişte până ce nu-şi
realizează dorinţa. Dar înainte de a putea intra în odihna Domnului, sau să ţină sabatul, înainte de a putea umbla fără
teamă şi în pace, el trebuie să devină un trăgător de elită şi să înveţe secretul de a atinge ţinta, ori de a lucra şase zile –
secretul prin care el renunţă la starea obiectivă şi se ajustează celei subiective.

Acest secret a fost revelat în numele divin Iehova, iar apoi în povestea lui Isac binecuvântându-şi fiul, pe
Iacov. Dacă omul va aplica formula aşa cum e ea revelată în aceste piese biblice, va atinge drept centrul unei ţinte
spirituale de fiecare dată, căci el va cunoaşte că în odihna mentală sau sabat se pătrunde numai reuşind în ajustarea
psihologică.

Povestea crucificării dramatizează splendid aceste şase zile (perioadă psihologică) şi pe cea de-a şaptea,
ziua de odihnă. S-a consemnat că era obiceiul evreilor ca cineva să fie eliberat din temniţă la sărbătoarea Paştilor şi că
li se dăduse de ales între a fi eliberat fie Baraba, tâlharul, fie Iisus, Mântuitorul. Iar ei au strigat, „Eliberează-l pe
Baraba” [Ioan 18:40]. Aşadar Baraba a fost făcut slobod iar Iisus a fost crucificat.

Se consemnează mai departe că Iisus Mântuitorul a fost crucificat în cea de-a şasea zi, înmormântat sau
îngropat în cea de-a şaptea, iar Învierea s-a produs în prima zi. Mântuitorul în cazul tău este ceea ce te-ar mântui de
ceea ce nu eşti conştient a fi, pe când Baraba tâlharul este concepţia ta de sine actuală care te jefuieşte de ceea ce ai
vrea să fii. Definindu-ţi Mântuitorul, defineşti ceea ce te-ar mântui şi nu cum ai fi mântuit. Mântuitorul sau dorinţa ta
are căi de care tu nu ştii; căile Sale sunt de necuprins [Romani 11:33]. Fiecare problemă îşi descoperă propria ei
soluţie. Dacă ai fi întemniţat, ai dori automat libertate. Libertatea, atunci, este lucrul care te-ar salva – te-ar mântui.
Este mântuitorul tău.

Descoperindu-ţi Mântuitorul, pasul următor în această măreaţă piesă este să-l eliberezi pe Baraba, tâlharul –
conceptul tău de sine actual – şi să-ţi crucifici Mântuitorul, sau să-ţi fixezi conştienţa de a fi ori de a avea ceea ce te-ar
mântui. Baraba reprezintă problema ta actuală. Mântuitorul tău este ceea ce te-ar elibera de această problemă. Îl
eliberezi pe Baraba luându-ţi atenţia dinspre problema ta – dinspre simţul limitării – căci te jefuieşte de libertatea pe
care o cauţi. Şi îţi crucifici Mântuitorul fixând o stare psihologică definită, simţind că eşti eliberat de limitarea
trecutului. Negi evidenţa simţurilor tale şi începi să simţi subiectiv bucuria de a fi liber. Simţi această stare de
libertate ca fiind atât de reală, încât şi tu vei striga, „Sunt liber!” – „Săvârşitu-s-a” [Ioan 19:30]. Fixarea acestei
stări subiective – crucificarea – are loc în cea de-a şasea zi. Înainte ca soarele să apună în această zi, trebuie să-ţi fi
încheiat fixarea prin simţire: „Aşa este” – „Săvârşitu-s-a”.
13
 Cunoaşterea subiectivă este urmată de sabat, sau odihnă mentală. Vei fi precum unul îngropat sau
înmormântat, căci vei cunoaşte că şi de-ar părea piedicile cât munţii, şi de-ar părea zidurile de netrecut, Mântuitorul
tău crucificat şi îngropat (fixarea ta subiectivă actuală) va învia. Ţinând sabatul, o perioadă de odihnă mentală,
asumând atitudinea minţii care ar fi a ta dacă ai exprima deja vizibil această libertate, vei primi făgăduinţa Domnului,
căci Cuvântul se va face trup – fixarea subiectivă se va întrupa pe sine.

„Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale” [Evrei 4:4]. Conştienţa ta este Dumnezeu
odihnindu-se în cunoaşterea că „E bine” – „Săvârşitu-s-a”. Iar simţurile tale obiective îţi vor confirma că aşa e, căci
ziua ţi-o va arăta desluşit.

Capitolul 6

TĂMĂDUIRE

Formula de vindecare a leprei, aşa cum e ea revelată în capitolul paisprezece din Leviticul, este cel mai
clarificatoare atunci când e privită prin ochii misticului. Această formulă poate fi prescrisă ca tratament sigur al
oricărei boli din lumea omului, fie fizică, mentală, financiară, socială, morală – orice. Nu contează natura bolii
sau durata acesteia, căci formula poate fi aplicată cu succes oricăreia dintre ele şi tuturor.

Iată formula aşa cum e ea consemnată în cartea Leviticului. „Va porunci preotul să se ia pentru cel curăţit
două păsări vii, curate… după aceea preotul va porunci să se junghie una din păsări… va lua apoi pasărea cea vie […]
şi o va muia pe aceasta în sângele păsării junghiate [… şi] va stropi de şapte ori pe cel ce se curăţă de lepră şi va fi
curat; apoi va da drumul păsării celei vii în câmp… şi va fi curat” [14:4-8]. O aplicare literală a acestei poveşti ar fi
prostească şi neproductivă, dar pe de altă parte, o aplicare psihologică a formulei este înţeleaptă şi profitabilă.

O pasăre este un simbol al unei idei. Despre orice om care are o problemă sau care doreşte să exprime ceva
diferit de ceea ce exprimă acum se poate spune că are două păsări. Aceste două păsări sau concepţii pot fi definite
după cum urmează: prima pasăre este concepţia de sine actuală concretizată; este descrierea pe care ai oferi-o dacă ţi s-
ar cere să te defineşti pe tine însuţi – condiţia ta fizică, venitul, obligaţiile, naţionalitatea, familia, rasa şi aşa mai
departe. Răspunsul tău sincer la aceste întrebări ar fi în mod necesar bazat exclusiv pe evidenţa simţurilor tale şi nu pe
vreun soi de idealism sau utopie. Această concepţie reală despre tine (bazată în întregime pe evidenţa simţurilor tale)
defineşte prima pasăre. Cea de-a doua pasăre este definită prin răspunsul pe care ai vrea să-l poţi da la aceste întrebări
de auto-definire. Pe scurt, aceste două păsări pot fi definite drept ceea ce eşti conştient a fi şi ceea ce doreşti să fii.
O altă definiţie a celor două păsări ar fi, prima – problema ta curentă, indiferent de natura ei, iar a
doua – soluţia la acea problemă. De exemplu, dacă ai fi bolnav, sănătatea ar fi soluţia. Dacă ai fi îngropat în datorii,
eliberarea de datorii ar fi soluţia. Dacă ai fi flămând, hrana ar fi soluţia. După cum ai observat, cum-ul, modul de
realizare a soluţiei, nu este luat în considerare. Numai problema şi soluţia sunt luate în considerare. Fiecare problemă
îşi revelează propria ei soluţie. Pentru boală, este sănătatea; pentru sărăcie, este bogăţia; pentru slăbiciune este
tăria, pentru detenţie este libertatea.

Aceste două stări deci, problema ta şi soluţia acesteia, sunt cele două păsări pe care le aduci preotului. Tu eşti
preotul care oficiază acum scena de tămăduire a omului de lepră – tu şi problema ta. Tu eşti preotul; şi cu formula
pentru tămăduirea de lepră te eliberezi acum de problema ta.

Mai întâi: ia una dintre păsări (problema ta) şi ucide-o secătuind-o de sânge. Sângele este conştienţa omului.
„Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” [Fapte 17:26]. Conştienţa
ta este una şi singura realitate care animă şi face real ceea ce eşti tu conştient a fi. Deci luându-ţi atenţia de la problemă
14
este echivalent cu junghierea păsării. Conştienţa ta e acel singur sânge care face toate stările realităţi vii.
Îndepărtându-ţi atenţia dinspre orice stare dată, ai secătuit acea stare de energie vitală, de sânge. Ucizi sau
elimini prima pasăre (problema ta) îndepărtându-ţi atenţia de ea. În acest sânge (conştienţa ta) îţi moi pasărea vie
(soluţia), ori ceea ce până acum doreai să fii sau să ai. Faci asta eliberându-te acum, pentru a fi starea dorită.

Înmuierea păsării celei vii în sângele păsării care a fost ucisă este similară binecuvântării lui Iacov de către
orbul său tată Isac. După cum ştii de-acum, Isac cel orb nu-şi putea vedea lumea concretă, fiul său Isav. Şi tu eşti
orb în faţa problemei tale – prima pasăre – căci ţi-ai îndepărtat atenţia de la ea şi prin urmare nu o vezi.
Atenţia ta (sângele) este îndreptată acum asupra celei de-a doua păsări (starea subiectivă), şi percepi, simţi
realitatea acesteia.

De şapte ori, ţi se spune, udă pe cel care trebuie să fie curăţat. Asta înseamnă că trebuie să stăruieşti lăuntric
în această nouă concepţie până ce intri în cea de-a şaptea zi (sabatul); până ce mintea este neclintită ori fixată în
credinţa că eşti sau ai în realitate ceea ce doreşti să fii sau să ai. La cea de-a şaptea stropeală, ţi se spune să dai drumul
păsării celei vii şi să declari omul curăţat. Imprimând asupra ta faptul că eşti ceea ce doreşti să fii, te-ai stropit simbolic
pe tine însuţi de şapte ori; apoi eşti liber ca pasărea căreia i s-a dat drumul. Şi, precum pasărea trebuie să se întoarcă
din zborul ei pe pământ, aşa trebuie şi impresiile subiective sau revendicările tale să revină în scurt timp, întrupate, în
lumea ta.

Această poveste şi toate celelalte poveşti ale Bibliei sunt piese psihologice puse în scenă înlăuntrul
conştienţei omului. Tu eşti marele preot; tu eşti „leprosul”; tu eşti păsările. Conştienţa ta, sau EU SUNT-ul tău, este
marele preot; tu, omul cu problema, eşti „leprosul”. Problema, conceptul tău de sine actual, este pasărea ce trebuie
ucisă; soluţia problemei, ceea ce doreşti să fii, este pasărea vie căreia i se dă drumul. Interpretezi această grozavă piesă
înlăuntrul tău luându-ţi atenţia de la problema ta şi îndreptându-ți-o spre ceea ce doreşti să exprimi. Imprimi asupra ta
faptul că eşti ceea ce doreşti să fii până ce mintea ta devine de neclintit în credinţa că „aşa e”. Trăind în această
atitudine fixă a minţii, trăind în conştienţa că eşti acum ceea ce până acum doreai doar să fii, eşti ca o pasăre în zbor,
descătuşat de limitările trecutului şi te îndrepţi spre întruparea dorinţei tale.

Capitolul 7

DORINŢA, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

„Aşa va fi Cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia
Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui [oriunde îl trimit”, Isaia 55:11].

Dumnezeu îţi vorbeşte prin intermediul dorinţelor tale primare. Dorinţele tale primare sunt cuvinte ale
făgăduinţei, sau prorociri ce conţin înlăuntrul lor planul şi puterea de expresie.
Prin dorinţă primară se înţelege obiectivul tău adevărat. Dorinţele secundare privesc modul de realizare.
Dumnezeu, EU SUNT-ul tău, îţi vorbeşte ţie, stării conştiente schimbătoare, prin dorinţele tale primare. Dorinţele
secundare sau căile de expresie sunt secretele EU SUNT-ului tău, Tatăl atotînţelept. Tatăl tău, EU SUNT, revelează
începutul şi sfârşitul – „EU SUNT Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă” [Apocalipsa 1:8, 22:13] – dar El
niciodată nu dezvăluie mijlocul sau secretul căilor Sale; asta înseamnă că începutul este revelat drept cuvânt,
dorinţa ta primară. Sfârşitul este împlinirea – cuvântul făcut trup. Mijlocul sau secundarul, intermediarul (planul de
îndeplinire) nu este niciodată arătat omului, ci rămâne veşnic secretul Tatălui.
„Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele,
Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii

15
acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea
aceasta” [ibidem, 22:18-19].
Cuvintele proorociei despre care se vorbeşte în cartea Apocalipsei [„Revelaţiei”, n.tr.] sunt dorinţele tale
primare care nu mai trebuie condiţionate sau schimbate. Omul adaugă constant la şi ia din aceste cuvinte.
Necunoscând că dorinţa primară conţine planul şi puterea de expresie, omul îşi compromite şi îşi complică mereu
dorinţa.
Iată o ilustrare a ceea ce face omul cuvintelor proorociei – dorinţelor sale.
Omul doreşte eliberare de limitările sau problemele sale. Primul lucru pe care îl face după ce-şi defineşte
obiectivul este să-l condiţioneze de altceva. Începe să speculeze asupra modului în care îl va atinge. Necunoscând că
lucrul dorit are un mod de expresie exclusiv al lui, el începe să-şi facă planuri în privinţa felului în care îl va obţine,
adăugând astfel la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă, pe de altă parte, nu are niciun plan sau concepţie în privinţa
împlinirii dorinţei sale, atunci îşi compromite dorinţa modificând-o. El crede că, de se va mulţumi cu ceva mai puţin
decât dorinţa lui primară, iniţială, atunci ar putea avea şanse mai mari să o realizeze. Făcând asta, el ia de la Cuvântul
lui Dumnezeu. Indivizi şi naţiuni în aceeaşi măsură încalcă această lege a dorinţei primare urzind şi plănuind
realizarea ambiţiilor lor; ei adaugă astfel cuvântului proorociei, sau îşi compromit idealurile, luând astfel de la
Cuvântul lui Dumnezeu. Rezultatele inevitabile sunt moartea şi plaga [pedeapsa], sau eşecul şi frustrarea făgăduite
pentru astfel de încălcări.

Dumnezeu vorbeşte omului numai prin intermediul dorinţelor lui primare. Dorinţele tale primare sunt
determinate de concepţia ta despre tine. În sine, ele nu sunt nici bune, nici rele. „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul
Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela
întinat este” [Romani 14:14]. Dorinţele tale sunt rezultatul firesc şi automat al actualei tale concepţii de sine.
Dumnezeu, conştienţa ta neschimbătoare, este impersonal şi nu ţine seama de persoane [„nu este părtinitor”, Fapte
10:34, Romani 2:11]. Conştienţa ta neschimbătoare, necondiţionată, Dumnezeu, oferă conştienţei tale schimbătoare,
condiţionate, omului, prin intermediul dorinţelor tale primare, ceea ce starea ta schimbătoare, condiţionată (actuala ta
concepţie despre sine) crede că are nevoie.
Atâta vreme cât rămâi în starea ta de conştienţă actuală, atâta vreme vei continua să doreşti ceea ce doreşti
acum. Schimbă-ţi concepţia despre tine şi îţi vei fi schimbat automat natura dorinţelor tale.

Dorinţele sunt stări de conştienţă ce caută întrupare. Ele sunt formate de conştienţa omului şi pot fi cu
uşurinţă exprimate de omul care le-a conceput. Dorinţele se exprimă atunci când omul care le-a conceput îşi asumă
atitudinea mentală care ar fi a lui dacă stările dorite ar fi deja exprimate. Acuma, de vreme ce dorinţele, indiferent de
natura lor, pot fi exprimate atât de simplu prin atitudini mentale fixe, trebuie tras un semnal de avertizare acelora
care încă nu au realizat unitatea vieţii şi care nu cunosc adevărul fundamental că propria lor conştienţă este
Dumnezeu, una şi singura realitate. Acest avertisment s-a dat omului în vestita Regulă de Aur – „Ci toate câte voiţi
să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” [Matei 7:12].

Ai putea dori ceva pentru tine sau ai putea dori pentru alţii. Dacă dorinţa ta se referă la altul, asigură-te că
lucrul dorit îi este acceptabil acelui altul. Motivul acestui avertisment este acela că propria ta conştienţă este
Dumnezeu, dătătorul tuturor darurilor. Prin urmare, ceea ce simţi şi crezi a fi adevărat despre altul este darul pe care i
l-ai dat. Darul care nu este acceptat se întoarce la cel care l-a dat. Fii foarte sigur deci că ţi-ar plăcea să ai tu însuţi
darul cu pricina, căci dacă fixezi o credinţă înlăuntrul tău ca fiind adevărată despre altul şi el nu acceptă această stare
ca fiind adevărată în ceea ce-l priveşte, acest dar refuzat se va întrupa în lumea ta. Ascultă şi acceptă întotdeauna ca
fiind adevărat despre alţii ceea ce ţi-ai dori pentru tine. Făcând asta, zideşti raiul pe pământ. „Toate câte voiţi să vă
facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” se bazează pe această lege.

Acceptă ca adevărate despre alţii numai stări pe care le-ai accepta de bună-voie ca adevărate despre
tine, ca să poţi zidi constant raiul pe pământ. Raiul tău este definit prin starea de conştienţă în care trăieşti,
stare ce e compusă din toate cele pe care le accepţi ca adevărate despre tine însuţi şi adevărate şi despre alţii.
16
Mediul tău imediat este definit prin propria ta concepţie despre tine însuţi plus convingerile tale în privinţa
altora, dar care nu au fost acceptate de către aceştia.

Concepţia ta despre altul, care însă nu e şi concepţia lui despre sine însuşi, este un dar înapoiat ţie.
Sugestiile, precum propaganda, sunt bumeranguri dacă nu sunt acceptate de către cei cărora le sunt trimise.
Vezi deci că lumea ta este un dar pe care ţi l-ai oferit tu singur. Natura darului este determinată de concepţia ta despre
tine însuţi plus darurile neacceptate pe care le-ai oferit altora. Nu te îndoi în privinţa asta; legea nu e părtinitoare.
Descoperă legea de auto-exprimare şi trăieşte după ea. Cu această înţelegere a legii, defineşte-ţi dorinţa; cunoaşte cu
precizie ce vrei; asigură-te că e de dorit şi de acceptat.
Omul înţelept şi disciplinat nu vede nicio piedică în realizarea dorinţei sale; el nu vede nimic de
distrus. Cu o atitudine fixă a minţii, el recunoaşte că lucrul dorit este deja deplin exprimat, căci el ştie că o stare
subiectivă fixă îşi are căile şi mijloacele sale de exprimare pe care nimeni nu le cunoaşte. „Înainte ca ei să întrebe,
Eu am răspuns” [„Şi înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde, şi grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat”, Isaia
65:24], „Căi pe care ei nu le cunosc” [Isaia 42:16], „Cât sunt de nepătrunse căile Lui” [Romani 11:33]. Omul
nedisciplinat, pe de altă parte, vede constant piedici în împlinirea dorinţei lui, şi, din cauza frustrării, el
formează dorinţe distructive care crede cu fermitate că trebuie să fie exprimate înainte ca dorinţa lui primară
să poată fi realizată. Când omul descoperă această lege a unicei conştienţe, el va înţelege marea înţelepciune a
Regulii de Aur şi va trăi astfel conform ei şi îşi va dovedi sieşi că Împărăţia Cerurilor este pe pământ.
Îţi vei da seama de ce ar trebui „să faci altora ceea ce ţi-ar plăcea să ţi se facă”. Vei şti de ce ar trebui să
trăieşti după această Regulă de Aur, fiindcă vei descoperi că e logic, pur şi simplu, să faci asta din moment ce regula
se bazează pe legea imuabilă a vieţii şi nu e părtinitoare. Conştienţa este una şi singura realitate. Lumea şi tot ce
cuprinde ea sunt stări de conştiinţă concretizate. Lumea ta este definită prin concepţia ta despre tine însuţi PLUS
CONCEPŢIILE TALE DESPRE ALŢII care nu sunt şi concepţiile lor despre ei.

Povestea Paştilor [a „ieşirii”, a „trecerii”, n.tr] e redată pentru a te ajuta să îţi întorci spatele limitărilor
prezentului şi să treci într-o stare mai bună şi mai liberă. Sugestia de „a merge după omul ce duce un urcior cu apă”
[Marcu 14:13; Luca 22:10] s-a dat ucenicilor pentru a-i ghida spre „ultima cină” sau „cina cea de taină” – ospăţul
Paştilor. Omul cu urciorul cu apă este cel de-al unsprezecelea ucenic, Simon Canaanitul, calitatea disciplinată a minţii
care aude numai stări demne, nobile şi binevoitoare. Mintea care este disciplinată pentru a auzi numai binele se
ospătează din stări ale binelui şi întrupează astfel binele pe pământ. De va fi să participi şi tu la cina cea de taină –
marele ospăţ al Trecerii – atunci mergi după acest om. Asumă-ţi această atitudine a minţii simbolizată prin „omul cu
un urcior cu apă” şi vei trăi într-o lume care cu adevărat e raiul pe pământ. Ospăţul Trecerii este secretul schimbării
conştienţei tale. Îţi întorci atenţia de la concepţia ta actuală de sine şi îţi asumi conştienţa de a fi ceea ce vrei să fii,
trecând prin asta de la o stare la alta. Această ispravă se izbândeşte cu ajutorul celor doisprezece ucenici, care sunt cele
douăsprezece calităţi disciplinate ale minţii [vezi „Your Faith is Your Fortune” – „Credinţa ţi-e avutul” de acelaşi
autor, capitolul 18].

Capitolul 8

CREDINŢA

„Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în
voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va
fi vouă cu neputinţă.”
[– Matei 17:20]

17
 Această credinţă cât grăuntele de muştar s-a dovedit a fi o piatră de poticnire pentru om [„încercare”,
„piedică”; tradus prin „sminteală” în versiunile româneşti recente, 1Corinthians 1:23]. Omul a fost învăţat să creadă
că un grăunte de muştar semnifică un grad redus de credinţă. Aşa că se întreabă în mod firesc de ce lui, om în toată
firea, îi lipseşte această măsură infimă de credinţă, dacă numai atât de puţin i-ar garanta succesul.

„Credinţa”, i se spune, „ este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” [Evrei
11:1]. Şi din nou, „Prin credinţă s-au întemeiat veacurile prin Cuvântul Lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce
se văd” [Evrei 11:3]. Lucruri nevăzute au devenit vizibile. Grăuntele de muştar nu este măsura unei cantităţi mici
de credinţă. Din contră, este absolutul în credinţă. Un grăunte de muştar este conştient a fi un grăunte de muştar şi
numai un grăunte de muştar. Nu este conştient de niciun alt grăunte de pe lume. Este pecetluit în convingerea că
este un grăunte de muştar în acelaşi fel în care spermatozoidul pecetluit în pântece este conştient a fi om şi numai om.
Un grăunte de muştar este cu adevărat măsura credinţei necesare pentru a-ţi realiza fiecare obiectiv; dar,
precum grăuntele de muştar, şi tu trebuie să te pierzi în conştienţa de a fi numai şi numai lucrul dorit. Rămâi înlăuntrul
acestei stări până ce izbucneşte şi dezvăluie revendicarea ta conştientă. Credinţa este simţirea sau trăirea în conştienţa
de a fi lucrul dorit; credinţa este secretul creaţiei, VAV-ul din numele divin IOD HE VAV HE; credinţa este Ham, cel
din familia lui Noe; credinţa este simţul perceptiv prin care Isac şi-a binecuvântat şi dat astfel viaţă fiului său Iacov.
Prin credinţă Dumnezeu (conştienţa ta) cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt [nu se văd] şi le face vii [vizibile].

Credinţa e cea care îţi permite să devii conştient a fi lucrul dorit; şi iar, credinţa e cea care te pecetluieşte în
această stare conştientă până ce revendicarea nevăzută se coace şi se exprimă pe sine, se face văzută. Credinţa sau
trăirea lăuntrică este secretul însuşirii unui lucru. Prin trăirea interioară se uneşte conştienţa doritoare cu lucrul dorit.

Cum te-ai simţi dacă ai fi deja ceea ce doreşti să fii? Poartă această dispoziţie ca pe o haină, poartă acest
sentiment care ar fi al tău dacă ai fi deja ceea ce doreşti să fii şi în scurt timp vei fi pecetluit în credinţa că eşti, într-
adevăr. Apoi, fără efort, această stare nevăzută se va concretiza pe sine; invizibilul va fi făcut vizibil.

Dacă ai avea credinţa unui grăunte de muştar, te-ai pecetlui chiar astăzi, prin substanţa magică a trăirii
interioare, în conştienţa de a fi ceea ce doreşti să fii. Ai rămâne în această neclintire mentală sau stare de mormânt,
încrezător că nu ai nevoie de nimeni pentru a-ţi muta piatra [Matei 28:2; Marcu 16:3; Luca 24:2; Ioan 20:1], căci toţi
munţii, pietrele şi locuitorii pământului sunt ca nimic în faţa ta [Isaia 40:17, Daniel 4:32]. Ceea ce recunoşti acum ca
fiind adevărat despre tine (această stare conştientă actuală) va proceda conform firii sale printre locuitorii pământului,
şi nimeni nu poate sta în calea mâinii sale sau să-i spună, „Ce faci tu?” [Daniel 4:32]. Nimeni nu poate opri această
stare conştientă în care eşti pecetluit din întruparea sa, nici să-i pună la îndoială dreptul de a fi.

Această stare conştientă, atunci când e pecetluită cum trebuie prin credinţă, este un Cuvânt al lui Dumnezeu,
EU SUNT, căci omul ce șede astfel spune, „EU SUNT aşa şi pe dincolo”, iar Cuvântul lui Dumnezeu (starea mea de
conştienţă fixată) este spirit şi nu se poate întoarce la mine fără să dea rod, ci trebuie să îşi îndeplinească rostul lui,
oriunde e trimis. Cuvântul lui Dumnezeu (starea ta de conştienţă) trebuie să se întrupeze pe sine, pentru ca tu să
cunoşti că „EU SUNT Domnul… Afară de Mine nu e dumnezeu” [Isaia 45:5]. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi” [Ioan 1:14] şi „Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei” [Psalm 107/106:20].

Şi tu îţi poţi trimite cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, şi să vindeci un prieten. E ceva anume ce ai vrea să
auzi despre un prieten? Defineşte acest ceva ce ştii că i-ar plăcea să fie sau să aibă. Acum, cu dorinţa ta definită aşa
cum se cuvine, ai un Cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru a trimite acest Cuvânt pe calea lui, a rosti acest Cuvânt întru
fiinţă, pur şi simplu faci astfel: stai tăcut acolo unde eşti şi asumă-ţi atitudinea mentală a ascultării; aminteşte-ţi vocea
prietenului tău; cu vocea lui familiară stabilită în conştienţa ta, imaginează-ţi că auzi în realitate vocea lui şi că îţi
spune că este sau că are ceea ce voiai ca el să fie sau să aibă. Imprimă asupra conştienţei tale faptul că într-adevăr l-ai
auzit şi că ţi-a spus ce ai vrut să auzi; simte fiorul de a fi auzit. Apoi dă-i drumul complet.

18
 Acesta este secretul misticului de a trimite Cuvinte în expresie – de a face Cuvântul trup. Formezi înlăuntrul
tău cuvântul, lucrul pe care vrei să-l auzi; apoi îl asculţi şi ţi-l spui ţie însuţi. „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău
ascultă!” [1Samuel/1Regi 3:9,10].

Conştienţa ta este Domnul vorbindu-ţi prin vocea familiară a unui prieten şi imprimând asupra ta ceea ce
doreşti să auzi. Această auto-impresiune, starea imprimată asupra ta, Cuvântul, are căi şi mijloace de a se exprima pe
sine pe care nu le cunoaşte nimeni. Pe măsură ce reuşeşti în producerea impresiunii, vei fi de neclintit de către
aparenţe, căci această auto-imprimare este pecetluită precum un grăunte de muştar şi se va coace la vremea sa într-o
expresie deplină.

Capitolul 9

BUNAVESTIRE

Folosirea vocii unui prieten pentru a-ţi impregna propriul sine cu o stare dezirabilă este minunat descrisă în
povestea Concepţiei Imaculate1.

S-a consemnat că Dumnezeu a trimis un înger la Maria pentru a-i anunţa naşterea Fiului Său. „Şi îngerul i-a
zis… iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu… Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Că la Dumnezeu nimic nu este cu
neputinţă.” [Luca 1:30-37]

Aceasta e povestea care s-a tot spus omenirii de-a lungul veacurilor, dar nu i s-a spus omului că a fost
scrisă despre el însuşi, astfel că bietul om nu s-a putut bucura de foloasele care i-au fost menite. Povestea
descoperă metoda prin care ideea sau Cuvântul s-a făcut trup. Dumnezeu, ni se spune, a încolţit ori a procreat o idee,
un Fiu, fără ajutorul altcuiva. Apoi, El a aşezat ideea Lui încolţită în pântecele Mariei cu ajutorul unui înger care i-a
adus Bunavestire şi a impregnat-o cu acea idee.

Nu s-a mai pomenit vreodată o metodă mai simplă de impregnare a conştienţei de către ea însăşi decât
cea pe care o găsim în povestea Concepţiei Imaculate. Cele patru personaje din această piesă a creaţiei sunt Tatăl, Fiul,
Maria şi îngerul. Tatăl simbolizează conştienţa ta; Fiul simbolizează dorinţa ta; Maria simbolizează atitudinea ta
receptivă a minţii; îngerul simbolizează metoda folosită pentru a face impregnarea. Piesa se desfăşoară în felul
următor: Tatăl procreează un Fiu fără ajutorul altcuiva. Îţi defineşti obiectivul – îţi clarifici dorinţa fără ajutorul ori
sugestia altuia.
Apoi Tatăl alege acel înger care e cel mai bine calificat să poarte acest mesaj sau posibilitate germinală către
Maria. Alegi persoana din lumea ta care ar fi sincer fericită să fie martoră la împlinirea dorinţei tale. Apoi Maria află
prin înger că ea deja a conceput un Fiu fără ajutor omenesc. Îţi asumi o atitudine receptivă a minţii, o atitudine
ascultătoare, şi-ţi imaginezi că auzi vocea celui pe care l-ai ales să-ţi spună ce doreşti să afli. Imaginează-ţi că îl auzi
spunându-ţi că eşti şi că ai ceea ce doreşti să fii şi să ai. Rămâi în această stare receptivă până ce simţi fiorul de a fi
auzit veştile bune şi minunate. Apoi, precum Maria din poveste, îţi vezi liniştit dar tainic de treburile tale,
nespunând nimănui despre această minunată şi imaculată auto-impregnare, încrezător că, la vremea potrivită,
vei exprima această impresie.

1
Naşterea Mariei fără Păcat Originar. Totuşi, Neville pare a avea în minte Conceperea Virgină a lui Iisus, n.tr.

19
 Tatăl generează sămânţa sau posibilitatea germinală a Fiului, dar e vorba de o impregnare eugenică2; El nu
transmite spermatozoidul de la Sine spre pântece. Îi produce naşterea prin alt mijloc. Conştienţa doritoare este Tatăl
generând o sămânţă sau o idee. O dorinţă clară este sămânţa perfect-formată, sau Fiul Cel Unul născut. Această
sămânţă este apoi dusă de la Tatăl (conştienţa doritoare) la Mamă (conştienţa de a fi şi a avea starea dorită). Această
schimbare în conştienţă este realizată de înger, sau vocea imaginară a prietenului spunându-ţi că deja ţi-ai atins
obiectivul.

Folosirea îngerului sau a vocii prietenului pentru a face o impresiune conştientă este cea mai scurtă, rapidă şi
sigură cale de auto-impregnare. Cu dorinţa ta definită cum se cuvine, îţi asumi o atitudine de ascultare. Îţi imaginezi că
auzi vocea unui prieten; apoi îl faci să-ţi spună (îţi imaginezi că îţi spune) cât eşti tu de norocos şi fericit că ţi-ai
realizat deplin dorinţa. În această atitudine receptivă a minţii, primeşti mesajul unui înger; primeşti impresiunea că eşti
şi că ai ceea ce doreşti să fii şi să ai. Fiorul emoţional de a fi auzit ceea ce doreşti să auzi este momentul concepţiei.
Este momentul când devii auto-impregnat, momentul când simţi în mod real că eşti acum sau că ai acel lucru pe care
până aici doar doreai să fii sau să îl ai.

Pe măsură ce ieşi din această experienţă subiectivă, şi tu, precum Maria din poveste, vei şti prin atitudinea ta
schimbată a minţii că ai conceput un Fiu; că ai fixat o stare subiectivă definită şi că vei exprima sau concretiza în scurt
timp această stare.

Această carte a fost scrisă pentru a-ţi arăta cum să-ţi atingi obiectivele. Aplică principiul exprimat aici şi nici
chiar toţi oamenii de pe pământ laolaltă nu te vor putea opri din realizarea dorinţelor tale.

2
eugenie – ramură a geneticii aplicative care studiază posibilitățile de apărare și de ameliorare a zestrei genetice a speciei umane;
teorie care preconizează ameliorarea calităților biologice umane prin măsuri genetice (alegerea părinților, sterilizarea celor tarați
etc.), folosită uneori în scopuri rasiste.

20
 PIATRA DE TEMELIE – IMAGINAȚIA
Neville Goddard
Lectura : 12-1-1959

Noi credem că omul poate să creeze orice dorește el.

Deasemenea, noi credem că Universul este răspunsul infinit și cel care face să se
întâmple asta este observatorul individual. Nimic nu este independent observării tale personale.
Suntem atât de convinsi că suntem toți parte a unui mecanism, a unui sistem , dar atunci când ne
trezim ne detasăm de acest mecanism, de acest sistem și începem să ne creăm viața așa cum
dorim noi să fie.

“ Pentru că omul este în totalitate imaginație și Dumnezeu este Omul și există în noi
precum și noi în el “
“ Eternul corp al omului este Imaginația : care nu este altceva decât Dumnezeu
însuși”

Așa cum TU poți să-ți imaginezi un lucru sau o acțiune , la fel și eu pot să-mi imaginez și
dacă noi putem să fim credincioși stării imaginate , lucrul sau acțiunea trebuie să apară în lumea
noastră. Acest fapt nu este nou.
Acest adevăr ne-a fost scris acum mii de ani și trimis prin intermediul Bibliei, dar lumea
nu știe cum să citească Biblia, drept urmare, oamenii s-au adunat cu toții și au organizat-o într-un
“ism”.
Dar nu este un “ism” , este descrierea mărețului plan pentru eliberarea omului.
Biblia ne arată acest plan în detaliu. Ne putem uita în Biblie , pe parcursul a câteva pagini
numai și vom descoperi ce au intenționat aceia care au scris-o să vezi tu, Omule :

“ de aceea așa vorbește Stăpânul Domnul: Iată , pun ca temelie În Sion o piatră , o
piatră încercată , o piatră de preț , piatra din capul unghiului, o temelie puternică; cel care o va
lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă” ( Isaia 28:16 )

Dealtfel , ne este spus și în Cartea Psalmilor, că lumea a lepădat piatra.

“ Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” Psalmii
118:22 ,
“ Nu vei mai putea așeza nicio altă piatră . Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur,
argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie , va zidi ( Corinteni 3:12)

Îți voi spune eu că această piatră este Imaginația ta și este numită în Biblie :

Isus Hristos sau Dumnezeu sau Stăpân.

Este Numai Imaginația Ta , care este aceiași cu Imaginația Divină care a creat , susținut ,
schimbat și chiar distrus părți ale creației tale.
Aceasta este piatra care este testată și care este o piatră de temelie, sigură și solidă și
acela care crede în ea nu “ se va grăbi să fugă “.

1
 Atunci, dacă Eu pot să imaginez și știind că imaginația crează realitatea, nu voi fi
nerăbdător și nu îmi voi conduce viața la un nivel superficial. Atunci când omul nu-și trăiește
viața în Imaginația lui El va deveni nerăbdător asupra rezultatu-lui dorinței lui sau împlinirea
dorinței lui și astfel va deveni chiar violent , nerăbdă-tor ,pentru a își realiza dorința lui.

Avem în Biblie, exemplul unui individ care a pus întrebarea :

“Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întrebă pe ucenicii Săi, zicând:
Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?
Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci.
“ Dar voi, le-a zis EL , Cine ziceti că sunt ?
“Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
“ Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au
descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.”

“Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o
vor birui. Matei 16:13- 18.

Toate bisericile îți spun că asta înseamnă că a existat un individ numit Petru.

Dar , NU, nu a existat un alt individ. Toate acestea au loc numai în mintea ta ca individ,
ca ființă umană.
Tu îți imaginezi o stare anume și aceea stare este denumită Petru.

Dacă ar fi existat într-adevar un individ Petru , atunci nu ai fi găsit ceea ce scrie în

continuare, după șase versete.

Pentru că atunci EL, Isus , priveste către acelasi personaj , Petru , și îi zice :

“Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu
cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Matei 16:23

Asta se întâmplă și în lumea omului : El, omul, are o revelație și realize-ză, în sfârșit,
că piatra lui de temelie este Imaginația lui.

El , Omul , își vede prietenul care are nevoie de ajutor și își imaginează că prietenul lui
are tot ce-i trebuie. Daca El crede așa , El nu este “pe fugă”. El își va imagina întotdeauna numai
ceea ce El vrea să fie adevărat și NU devine violent sau nerăbdător , nici nu va deveni preocupat
și nici nu-i va sugera prietenului lui ce să facă.
Dacă piatra de temelie este adevărată , atunci nu există decât o singură putere pentru a o
susține. Dacă El , omul , cunoaște asta , nu-și va permite să o vadă altfel;

2
 El va rămâne credincios asumției lui, despre prietenul lui. Dar ni-se spune în Biblie
povestea că cel , căruia i-a fost poruncit , Petru , s-a întors și a devenit violent ( nerăbdător
,preocupat ) și atunci Isus i-a zis :

“Mergi înapoia Mea, Satano “

TU , omule , întoarce-te de la obiceiurile omului obișnuit, de a obține lucrurile așa cum

vrei TU , ca om , să le obții. Tu vei începe să tragi toate sforile posibile ție ca om și atunci te-ai
întors de la singura fundație a acestei lumi , care este Isus Hristos , adică Imaginația Umană.
Dacă vei crede asta , atunci TU, NU vei lepăda piatra.
Piatra , “ even” ( traducere din limba Ebraică) înseamnă a creea , a construi sau a
zămisli copii. Aici este asezată o piatră în “Sion” ( Sion - înseamnă culme , vârf, sau pământ
sterp , deșert).

Ăsta este omul , înainte să aibă “ piatra “ scufundată în el. El este pustiul (risipitorul)
sau deșertul. Piatra de temelie , scufundată în om este numai Imagi-nația lui , pentru că nu există
o altă piatră de temelie a Dumnezeului viu care s-a scufundat în om (s-a identificat cu omul).

Asa că Eu Sunt fiul Dumnezeului viu , care este numai unul și EU sunt EL.

Dacă EU cred asta nu voi fi nerăbdător. “ Cel ce va crede nu va fi pe fugă “.

Aceasta este calea lui Dumnezeu. Vă rog să o testați.

Aduceți-vă în fața ochilor minții voastre ceea ce vreți să vedeți în această lume. Poate să
fie o situație de afaceri sau poate norocul sau șansa unui prieten.
Poate să fie orice, pentru că pe această piatră de temelie ( fundație ) vei putea să așezi
“aur, argint, sau pietre scumpe , dar și lemne, paie sau trestie.”

Tu construiești pe ea o casă “fragilă” când zici despre un om : " Știu eu – cutare nu este
bun de nimic "

Așa au trăit ei mulți , în starea acesta, în ceea ce îi privea pe toți și după aceea, toate au
trecut și au zis : “Din totdeauna am crezut că el este așa “.

Mulți dintre noi ne construim imagini induse de alții. Noi ne-am imaginat pe o singură
fundatie , dar pe care am construit cu paie în loc de aur sau argint, și ni-sa revelat ceea ce am
construit și nu am crezut ceea ce s-a petrecut cu ceea ce am făcut noi în imaginația noastră.

Înțelesul Evreiesc al “ pietrei “ este de a zămisli copii. Toate evenimentele vieții mele nu
sunt altceva decât copiii mei. Oricine poate să așeze în Sion o piatră.

Ce fel de piatră ?

Dumnezeu este îngropat în tot ce aparține acestei lumi. Este o piatră a adevărului , o “
piatră din capul unghiului “ și acela care crede nu va mai “ fi pe fugă “ – grăbit sau nerăbdător.

3
 Eu personal am văzut un act imaginar în acțiune , care a avut loc în perioada a doi ani și
atunci când a devenit realitate – a fost atât de măreț și de prețios. L-am văzut cum a apărut într-o
oră, ca din nimic.

Dar nu “ fi pe fugă “ sau nu crede că există o altă piatră de temelie și – precum Petru – să
te întorci către o altă piatră de temelie , devenind violent împotriva celor care l-au condus pe Isus
spre cruce.

Dar Hristos a zis :

“ Am venit să mișc crucea. Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi
cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. “ (Matei 16:23)

Drept urmare, dacă EU ca om , încă mai cred în cadrul unui mecanism uman, al unui
sistem ( social , politic sau economic ) voi crede că lucrurile bune vor veni către mine accidental
sau prin șansă.
Întoarce Tu ( omule ) roata vieții tale, pentru că fiecare dintre noi va trebui să treacă prin
toate furcile caudine ale existenței lui, până să se trezească și să vadă Universul ca un răspuns
infinit la tot ceea ce cere omul.
Dar va urma o zi , în care fiecare persoană , la un anume nivel de trezire, va putea îngheța
activitatea lui mentală prin el însuși și când aceasta se va opri , toată aceea secțiune așa zis vie va
fi ca și “ moartă”.
Legile naturii sunt definite ca acțiuni libere, repetate până când devin acceptate ca
lege.
Și totuși, în imaginația ta, vei putea vedea frunze care cad dar care rămân suspendate în
aer precum și oameni care ar trebui să se miște dar nu o fac , exact ca într-un tablou, pentru că tu
nu ai făcut altceva decât să oprești acțiunea în tine și atunci acțiunea s-a oprit.
Și atunci vei vedea totul ca un “Sion” – un deșert – și vei descoperi că singurul lucru care
îl animă, care îi dă viată, este piatra de temelie îngropată în el, imaginația TA.

Dar omul rămâne pierdut în lucrurile pe care le-a conceput și le dă putere în continuare.
De exemplu , prin folosirea imaginației lui , omul ,își procură bani în lumea lui și pe urmă
uită că acest proces a fost produs numai de activitatea minții lui și vede numai puterea banilor
care îi aduce la îndeplinire dorințele lui. Dar când se va trezi nu se va mai pierde în propriile
creații.

Le spun tuturor aici: Există numai o singură piatră de temelie. Dacă în seara aceasta
există cineva bolnav care are nevoie de ajutorul vostru și voi vă imaginați numai binele pentru
aceea persoană după care auziți că maine nu se simte bine , nu deveniți impacientați ,
rămâneți credincioși acelei viziuni ( pietrei de temelie ) așezate în “ Sion” de către voi.

Și ce ati mai putea face după ce v-ați imaginat ?

Cineva îți scrie despre o problem personală. Imaginează-ți pentru aceea persoană că are
déjà ceea ce își dorește și după aceea nu considera că nu-ți mai pasă dacă devine realitate ce ai

4
imaginat. Rămâi credincios imaginii văzute în imaginația ta și așa vei creea condițiile necesare
pentru a se îndeplinii ceea ce ai imaginat.

Te poți uita la cineva cu îngrijorare și ai vrea sincer să vezi o schimbare a lui. Nu spui cu
voce tare ce vrei să faci dar te întorci în interiorul tău, în imaginația ta , închizând în tine
imaginea cu schimbarea pe care ți-ai imaginat-o și 48 de ore mai tarziu ai inițiat deja în realitate
ce ai pus tu în mișcare prin imaginația ta.
Și el se va întreba : “ Ar putea problema mea fi rezolvată așa sau așa ? “ Adică va
exprima prin întrebare exact ceea ce tu ai imaginat. Atunci tu vei deveni foarte preocupat de
problema lui și îl vei întreba :

“ Oare tu m-ai influențat pe mine sau eu pe tine ? Când te-ai gândit la asta ?

Și el îți va răspunde : “ Chiar Acum “ și Tu atunci îi vei răspunde : “ Acum 48 de ore Eu

am imaginat și am pus în mișcare acest gând dar nu ți-am spus de el”

Deci NU există nicio diferentă. Toate lucrurile, prin legea divină, au fost amestecate în
fiecare dintre noi. Noi ne influențăm reciproc pe fiecare din noi.

Noi toți suntem interconectați cu toții și cu cât cineva este preocupat de altcineva cu
atât el va fi mai conectat cu aceea persoană.

Eu spun că răspunsul universului este infinit dar el îți va oferi mai mult decât îți poți Tu
imagina. Răspunsul universului este presat înăuntrul tău și tot timpul va curge prin tine. De
aceea, a avea o stare de negativitate înseamnă că îți este frică, de nerăbdare , de preocupare.
Dar, cum binele se va întoarce înmiit la tine, așa se va întoarce și răul sau negativul.
Dar dacă eu sunt optimist și nu sunt ezitant, voi presa acel optimism în mine și tot
optimismul atunci va curge prin mine.

Este ceva minunat ; Va sosi ca o răbufnire de optimism.

Răspunsul lumii exterioare va fi mai bogat și mai abundent decât îți poți imagina și îți va
oferi mai mult decât îți poți imagina – bun sau rău.

Eu le spun tuturor că Biblia este cea mai măreață carte scrisă vreo dată dar oamenii de-a
lungul timpului, au organizat-o după bunul lor plac și auzim că s-au găsit rămășițele Sfântului
Petru sau a unui alt personaj din Biblie.

Petru NU a fost un om ci o stare de a fi a omului.

TU , omule , când te ridici la înălțimea acestei stări devii Hristos.

Stările de a fi ale omului sunt permanente dar Eu nu sunt fixat în starea care o doresc; Eu
, ca om , sunt o ființă în mișcare permanentă.
Eu pot alege o stare și de exemplu o știre a dimineții îmi perturbă aceea stare și atunci ,
dându-i crezare acelei știri , mă voi mișca și voi acționa din fundația adevărului acelei știri și

5
automat puterea cedată de mine acelei știri mă va dojeni că eu sunt Satan, pentru că am
reacționat și nu am acționat.

Ai dori și Tu să fii în aceea stare numită Petru ? Cum ?

Îți voi spune cum și este adevărat ce-ți spun acum :

“ Imaginția mea este Dumnezeu și nu există altul “.

Este una cu puterea supremă și rămânând în aceea stare îmi voi spune :
“ Binecuvântat să fii tu , Simon Bar-Iona “

Asta înseamnă că ființa mea profundă este aceea stare.

Pot să fac asta – să rămân în aceea stare ? DA.

În ziua în care reușești să rămâi în aceea stare și îți vei aminti că ai făcut-o , în acel
moment îți vei depăna povestea ta adevărată.

Când Petru a zis “ Tu ești Hristos “ , acesta este faptul pe care se bazează toate lucrurile,
fundația tuturor lucrurilor , dar atunci când reacționăm nu mai suntem în aceea stare și vom fi
numiți Satan sau cel care reactionează.

Dumnezeu își zămișlește copiii prin înțelesul acestei pietre de temelie. El se întrupează în
fiecare fiintă omenească dar el este negat de om. Vă spun asta aici , pentru că dacă aș spune-o
altundeva, aș fi luat drept nebun. Oamenii nu pot să creadă că numai ei singuri sunt responsabili
pentru actiunile lor imaginative.
Adevărul este că oamenii nu vor să creadă asta , dar nu poți fi eliberat de rezultatele a
ceea ce ai imaginat.
Du-te în lume și demonstrează asta și demonstrând-o vei ține vie piatra de temelie. NU
există altă piatră. ” Pe care să se poate așeza omul , care este Isus Hristos “.

Dar, omule , pe această piatră construiește orice – și ai grijă să fie din aur nu din paie sau
miriște.

Aș vrea ca fiecare dintre voi să testeze ce am spus eu mai devreme. Gandiți-vă la cineva
care este într-o situație dificilă și dacă credeți în formula pe care v-am dat-o, dacă ve-ți crede în
această fundație, ve-ți pleca în seara asta de aici fără a avea vreo grijă asupra acelei persoane,
chiar dacă ve-ți auzi vești proaste despre aceea persoană. Poate să treacă o săptămână sau o lună,
dar ceea ce ați imaginat pentru aceea persoană, dacă rămâneți credincioși imaginației voastre, va
da roadele dorite de către voi.
Știu un om care s-a uitat la o clădire – care este un act pur imaginativ - dar voi puteți să-
mi spuneti că nu este atât de reprezentativ.
Atunci cum se poate uita acel om la o clădire și să-și vadă numele gravat pe ea fără a
avea în buzunar un cent ?
Dar el a făcut-o. Îl știu bine pe acel om ( este fratele lui Neville , Victor ) și într-un fel
cum nu și-ar fi imaginat el vreo dată , clădirea i-a aparținut până la urmă.

6
 NU asculta pe nimeni care îți spune că aceasta este imposibil , doar dacă încă mai faci
parte din mașinăria de care vorbeam mai devreme , încă mai crezi într-un sistem exterior ție
,numai atunci nu vom putea să vedem că noi înșine suntem cauza a ceea ce ni-se întâmplă în
lumea asta și ne așteptăm ca vre-un noroc să ne zâmbească vreo dată.
Dar , atunci când pui în mișcare ceva rău, mașinăria îți răspunde la fel și nu îi știi cauza ,
dar când te trezești vei putea vedea și vei controla TU mașinăria. Și mașinăria – sistemul - va
răspunde acțiunilor imaginare ale omului trezit , pentru că omul trezit este în control permanent.
O emoție de bucurie te va cuprinde când, în final, îți vei opri activitățiile mentale și totul
va fi ca și înghețat.
Atunci vei știi ce înseamnă asta pentru oamenii înțelepți și vei auzi numai aceste cuvinte :

“ Îți mulțumesc Tată că ai ascuns acestea de oamenii înțelepți și le-ai revelat pruncilor “

Pentru că atunci Tu vei știi că numai observatorul va aduce la viată totul. Pentru că atunci
vei realiza că nimic nu este independent de mintea obser-vatorului.

Un profesor trezit va putea să oprească anumite secțiuni ale cursului lui pentru ca
studenții să se poată edifica mai bine asupra unor aspecte , numai dacă el alege asta. Dar , în mod
normal , gândirea standard , crede că dacă oprești activi-tatea mentală totul va muri; dar nu va
muri , pentru că nu există nimic în afara percepției tale asupra acelui așa zis afară.

Incearcă să-ți imaginezi seful sau angajatul așa cum ai vrea tu să fie și crede în piarta asta
de temelie , crede că așa este și atunci vei observa că nu va mai trebui să “ fi pe fugă” sau
nerăbdător pentru a obține această trăsătură în realitatea ta.

Imaginația și numai Imaginația crează realitatea și într-un fel neștiut de nimeni îți va fi
adus în realitatea ta fizică , perceptivă, dacă vei rămâne credincios acestei pietre de fundare. NU
conteză cine ești și ceea ce ai. Omul care nu poate să semneze un cec pentru aș îndeplini o
dorință la propriu este liber , pentru că este mai trezit; Pentru că el atunci va trebui să folosească
talentul pe care i l-a dat Dumnezeu, care este Dumnezeu însuși , Imaginația.
Daca tot timpul presez pe cineva pentru a obține ceea ce vreau eu , atunci nu voi știi că eu
sunt mașinăria aceluia. Dar dacă o voi face numai în interiorul meu , în imaginația mea , atunci
voi știi cu siguranță.

Am aflat o poveste în seara aceasta despre un domn care și-a pierdut soția la nașterea
fiului lor și acel copil a fost încredințat sorei mamei lui care locuia în St. Louis. Domnul
respectiv a încercat timp de sapte ani să meargă la St.Louis pentru a-și vedea fiul dar nu a reușit.
Constant a încercat să-și găsească un post mai bun , mai bine plătit , pentru a putea să-și
plătească drumul până la St.Louis. Dar , la un moment dat i s-a spus că, prin folosirea corectă a
acestei legi , prin care el numai să se imagineze împreună cu fiul lui tot timpul și să lase totul în
seama lui Dumnezeu.
Urmare acestui exercițiu i-a fost oferit un post care l-a dus de la Los Angeles la New Orleans.
Dar nu era langă St. Louis. A acceptat postul și a persistat în visul lui și după trei luni de zile a
fost transferat la St. Louis.

7
 Cel mai bun lucru care mi-sa întâmplat mie personal a fost când am fost concediat de la
magazinul Macy’s în timpul crizei. Aș fi fost încă în poziția de mecanic șef al lifturilor
magazinului și aș fi rămas acolo mult timp.

Tatal meu a pierdut tot ceea ce a avut și s-a demonstrat ca acest fapt să fie începutul
realizari unui vis măreț. O singură persoană a crezut în el și a început de la acel fapt și atunci
când s-a retras din activitate , el a dat comunitatii mai mult decât s-ar fi gândit cineva vreo dată,
sau chiar el personal.

Ziua întunecată de atunci s-a transformat în ziua cea mai însorită din viața lui.

Nu contează ce ai facut până acum , uită tot. ACUM !

TU ești Dumnezeu și Dumnezeu este inimaginabil pentru că el este tot imaginație.

Acum , începe să-ți imaginezi orice de care să poți să fii mândru. Fă acel ideal cât de
măreț îți poți imagina. Dacă aceasta este piatra așezată de tine în Sion , nu te întoarce din
calea ta în fața niciunui argument al altcuiva.

Rămâi credincios și nu uita că orice așezi pe aceea piatră de temelie ca act imaginativ va
deveni adevărat în lumea ta.

Bine înteles că vei putea să te întorci înapoi în lumea fizică imediată ție precum Petru.
El s-a lepădat de Isus (piatra de temelie) de trei ori dar a revenit la ea încă o dată. Și Tu poți să
faci asta , dar vei auzi până la urmă , în adâncul ființei tale

“Mergi înapoia Mea,Satano!

Dar eu am văzut oameni care au uitat totul . Am văzut oameni care s-au ridicat din nimic
la înălțimi ne mai văzute și care au zis : “ S-ar fi întâmplat oricum“. Ei nu cred că activitatea lor
imaginativă a fost piatra de temelie pe care a fost construită structura vieții lor actuală.

Nu există nicio altă Piatră de temelie și aceasta este numai Imaginația noastră. Și aceasta
funcționează foarte bine dacă nu încerci să îți procuri ajutorul din afară , din lumea fizică, pentru
că nu ți-se va revela nimic în realitatea TA.

Obține-o numai de la Hristos !

Acum să ținem un moment de liniste.

- - - - - - - - - note ale traducătorului

Piatra de temelie este Isus sau fundația , imaginația ta.

Legile naturale sunt numai obișnuințe ale imaginației tale.

Numai o piatră de temelie a fost așezată în Sion.

8
Uită-te cu atenție și interes dar nu arăta interes.

Cu cât cineva este preocupat de altcineva cu atât mai mult intră în natura aceluia.

Nu trebuie să fim nerăbdători sau ezitanți și imediat ne-am și instalat pe acea piatră de temelie.

Conceptul de a fi trezit : Omul trezit are controlul. ACUM poți părăsi starea pe care o ai și care
nu-ți place și vei opri procesul. Cu cât este mai trezit omul , cu atât nu va mai folosi presiunile
sistemelor politic , social sau economic.

Cu cât te trezești mai mult , cu atât intri și mai în detaliu.