ȚINUTUL CARE NU DOARME NICIODATĂ

Andra Tarara & David Schwartz

1. Ce te-a determinat din poveste să alegi subiectul abordat?

Alegerea subiectului pentru film a venit într-un moment foarte delicat. În aprilie 2020, în
mijlocul carantinei, când stăteam închiși în casă și citeam destul de frenetic despre
pandemie și despre perioada „istorică” în care ne aflam. O perioadă în care în fiecare țară se
luau decizii și se făceau alegeri politice, care aveau să afecteze „mersul lumii” pentru
următoarea perioadă. Am vrut să surprindem acest moment de tensiune în care decidenții
politici și societatea în ansamblu sunt puși în fața unei alegeri delicate. Între logica medicală,
științifică și „socială”, care ne spunea că trebuie să facem tot ce putem ca să oprim epidemia
până la dezvoltarea unui antidot. Și anti-logica „economică”, a profitului cu orice preț.
Fix în acea perioadă a venit invitația, pentru mai multe regizoare și regizori, din partea lui
Andrei Tănăsescu și Anca Hrab, de a realiza un scurtmetraj acasă, folosind mijloace la
îndemână și respectând regulile carantinei, pentru cea de-a 24-a ediție a Festivalului
Filmului European.
Așa că ne-am hotărât să transmitem perspectiva noastră asupra situației în care ne aflam,
îndepărtându-ne de realitatea imediată a propriilor anxietăți și încercând să punem în ordine
niște idei mai mari despre modul în care este organizată lumea. Sigur, filmul a venit de pe o
poziție de furie și teamă, dar și dintr-un orizont al speranței, în care schimbările pozitive
păreau încă posibile. Începuse să se vorbească mai mult despre inechitate, despre
consecințele invadării mediului natural, despre importanța științei. Cifrele creșteau
exponențial, iar contextul pandemiei părea să confirme că pentru a trece cu bine peste
situația asta, este nevoie de solidaritate și întrajutorare reciprocă, nu putem lăsa pe nimeni
în urmă.

2. Care a fost cea mai mare provocare în timpul producției? Au existat momente
amuzante?
Au fost multe provocări. Am hotărât să spunem povestea epidemiei din „Ținutul care nu
doarme niciodată” folosind ca personaje bibelourile și figurinele din colecția noastră de
acasă. Am improvizat un spațiu de filmare într-un dulap-mini-bar și ne-am apucat să facem
eclerajul cu veiozele din casă. A fost complicat să facem toată munca asta „de platou” în doi,
în special când aveam de construit momente cu schimbări de lumină sau trebuia să mișcăm
obiectele. Și, în timp ce stăm chirciți în dulap sau lungiți printre bibelouri, să fim atenți la
poziția camerei, compoziție, șarf și așa mai departe. Timp de două săptămâni, toată
sufrageria noastră a devenit platou cu bibelouri împrăștiate în așteptarea „zilei lor de
filmare”, cu prelungitoare, cabluri, trepiede și camere. Probabil cea mai mare provocare a
fost să nu spargem niciun bibelou. Aproape că am reușit :)

3. Care este, după parerea ta, cel mai puțin apreciat aspect al unui scurtmetraj și de
ce consideri că lumea ar trebui să-și îndrepte privirea mai des către scurtmetraje?
Credem că de multe ori scurtmetrajele sunt văzute drept niște exerciții, iar societatea
noastră nu valorizează atât de mult ideea de exercițiu, de schiță. Tot accentul cade pe
Capodoperă, pe Arta adevărată, consistentă și finisată - care nu poate fi decât lungmetraj. În
logica asta, scurtmetrajul ajunge să fie tratat drept o etapă de tranziție, de pregătire și este
mai puțin luat în serios ca o operă în sine, autonomă și împlinită.
Această ordine a lucrurilor se reflectă și în felul în care sunt împărțite și pot fi accesate
resursele. Lungmetrajul necesită mai mult timp, mai mulți bani, și-atunci e nevoie de oarece
notorietate ca să se poată întâmpla; pe de altă parte, mizele de distribuție și posibilă
monetizare sunt mai mari, crescând și presiunea.
Asta face din scurtmetraj un spațiu al libertății, al experimentului, un spațiu unde pot fi
descoperite vocile cele mai tinere ale cinematografului și noile direcții de explorare. Un
spațiu mult mai accesibil pentru oricine vrea să se exprime. Un mediu cu o mult mai mare
viteză de reacție, care poate aduce în discuție subiecte de interes imedat, poate surprinde
reacții rapide la realitatea trăită. Iar asta ni se pare valoros.
4. La ce ar trebui să se aștepte realizatorii de scurtmetraje de la audiență și la ce ar
trebui să se aștepte audiența de la creatorii de scurtmetraje?
Trăim într-o societate în care timpul se comprimă foarte tare, în care lumea pare că nu mai
are răbdare la produsele culturale lungi și dificile, în care memele și statusurile de Facebook
impun ritmul și capacitatea de concentrare. Deci, scurtmetrajele ar trebui să se plieze perfect
pe această realitate. Însă adevărul este că scurtmetrajele bune sunt foarte-foarte greu de
făcut. Este deosebit de dificil să redai o temă sau o idee puternică cu toate nuanțele și
complexitățile ei într-o durată așa de scurtă. Ne-ar plăcea ca publicul să aprecieze tocmai
acele scurtmetraje care reușesc să surprindă o tensiune, o contradicție, un paradox din
societatea în care trăim.

5. Care sunt elementele cheie pentru a face un scurtmetraj?

Fiecare poveste cere un anumit timp pentru a se derula pe îndelete, în cel mai potrivit ritm.
Unele povești se potrivesc mai bine în formule scurte, altele în formule mai lungi.
Ca urmare, credem că cea mai importantă condiție pentru realizarea unui scurtmetraj este
să existe o idee care să se potrivească în formula asta, fără să se simtă ca o limitare, ca o
constrângere, ca o forțare nefirească pentru a se încadra într-o durată scurtă.

6. Dacă ai avea oportunitatea de a realiza un nou film, ai alege să faci tot un

scurtmetraj sau te-ai aventura la un lungmetraj?
Noi am făcut și facem în continuare și filme scurte și filme lungi. Nu considerăm
scurtmetrajul un stadiu pregătitor pentru lungmetraj, care ar trebui abandonat o dată ce
reușești să faci primul lungmetraj. Sunt formule estetice diferite, cu provocări diferite și cu
publicuri posibile diferite.
În momentul ăsta lucrăm la un nou lungmetraj, o docu-ficțiune cu fragmente de animație,
arhive și reconstituire istorică despre Max Goldstein, autorul primului atentat terorist din
România, care a pus o bombă artizanală la o ședință a Senatului, în decembrie 1920. Au
fost uciși trei politicieni și răniți alți câțiva. Goldstein era un evreu sărac din Bârlad, pasionat
de explozibili și adept fanatic al ideilor anarho-comuniste. A afirmat în repetate rânduri că
atentatul său a fost un răspuns la contextul social al momentului - la sărăcia cruntă, la
reprimarea grevelor și protestelor, la abuzurile poliției. Martor la proces, Nicolae Iorga nota
în jurnalul său că Goldstein este periculos tocmai pentru că „argumentația sa este logică
până la crimă”. Ni se pare foarte interesant să explorăm acest subiect din perspectiva
prezentului, măcinat de alte contradicții și probleme, dar cu tensiuni sociale care ne
amintesc de cele de acum o sută de ani.
Însă vom reveni cu siguranță și la scurtmetraj, probabil când vom avea o idee suficient de
puternică și de condensată.

7. O mare problemă a scurtmetrajelor este faptul că în afară de festivaluri, accesul

lor în cinematografe și/sau la TV este infim, cum poate reuși publicul să vadă
scurtmetrajul realizat de tine și care este viziunea ta ca soluționare a acestei
chestiuni?
Într-adevăr, reticența publicului față de scurtmetraj se datorează cel mai probabil lipsei de
expunere. Din punctul nostru de vedere, obișnuința asta nu se poate construi decât prin
niște schimbări structurale: deschiderea televiziunilor către distribuția de scurtmetraj,
includerea filmului în programe educaționale (atât de educație cinematografică, cât și pe
diverse alte teme), programarea unor calupuri de scurtmetraje curatoriate în orarul normal al
cinematografelor, organizarea unor evenimente în jurul filmelor (dezbateri, discuții cu diferiți
invitați, care să abordeze filmul din diverse perspective etc.), mai mult scurtmetraj pe
platformele VOD, dar și distribuție online gratuită (ideal într-o formulă organizată, însoțită de
promovare bună, astfel încât să nu fie înghițită de „gaura neagră” a internetului).
Noi am încercat diverse variante. „Ținutul care nu doarme niciodată” chiar a avut premiera
online, fiind disponibil în mod gratuit pentru câteva zile. Însă în lipsa unor eforturi și bugete
de promovare mai serioase, e greu de atras atenția asupra filmului - internetul care ar trebui
să fie „worldwide”, de fapt se reduce la cercul nostru extins de prieteni în situația asta. Și, din
nou, în lipsa unei obișnuințe formate, un film răzleț aruncat pe internet nu are oricum viață
lungă.
Sigur, o platformă care să aducă filmele împreună deja îmbunătățește mult situația (Cinepub
face o treabă foarte bună în direcția asta), dar o altă problemă care complică lucrurile este
statutul de premieră pe care îl cer o serie de festivaluri. Filmul nu ajunge decât foarte târziu
la un asemenea grad de accesibiltate, abia după ce iese complet din circuitul festivalier. Și-
atunci platformele cele mai deschise riscă să fie un fel de „cimitire” de filme. Adică arhive, și
asta nu-i puțin lucru, dar cu toate astea, sperăm ca „Ținutul care nu doarme niciodată” să n-
ajungă la modă abia la următoarea pandemie :))