Dumitru Pricop Mioritice

Dumitru PRICOP
●
MIORITICE, LACRIMA PĂSTORULUI ÎNVINS
DUMITRU PRICOP
MIORITICE
lacrima păstorului învins
●
EDIŢIE ÎNGRIJITĂ DE COSTICĂ NEAGU
EDITURA TERRA
FOCŞANI 2013
Coperta seriei: Michaela Istrate;
Grafica: Florin Pucă;
Coperta lucrării: Corina Simionescu;
______________________________________________
Culegere computerizată: Măriuca şi Oana Neagu;
Corectură şi tehnoredactare: Costică Neagu
________________________________________________
Au apărut:
S. Mehedinţi-Soveja - Synopsis;
Costică Neagu - Simion Mehedinţi, Biobibliografie;
Ioan Ciocârlan - Scrieri alese;
Simion Hârnea - Biblioteca populară ,,Comoara Vrancei”;
N. AL. Rădulescu - Vrancea - geografie fizică şi umană;
S. Mehedinţi - Oameni de la munte;
S. Mehedinţi - Antropogeografia;
Dumitru Pricop - 65 - ,,Alcătuirea mea de prinţ vrâncean”;
S. Mehedinţi-Soveja - Creştinismul românesc;
S. Mehedinţi - Ethnos, o introducere în studiul omenirii;
Costică Neagu - Simion Mehedinţi, prozator şi publicist;
Preot Ionel Ene - Istoria creştinismului vrâncean de la
origini şi până astăzi, vol. I.;
Nicolae Damian - Ţara Vrancei, studiu de geografie
culturală;
Janine Vadislav - Raiul;
Constantin Apostol - Amarul sânge al strugurilor;
George Iorgu - Substanţa mea divină se dizolvă.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PRICOP, DUMITRU
Mioritice, lacrima păstorului învins / Dumitru Pricop. -
Focşani : Terra, 2013
ISBN 978-606-8299-53-2
821.135.1-1
Drepturile acestei versiuni aparţin
Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi”
Str. Timotei Cipariu nr. 5, cod 620004, Tel. / Fax. 0237 / 620001,
Email: cneagu_negrilesti@yahoo.com; mobil: 0723276188
DUMITRU PRICOP - ʼ70 MIORITICE - lacrima păstorului învins
*
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Antologia de faţă apare cu ocazia comemorării a 70 de ani de
la naşterea poetului Dumitru Pricop (21 mai 1943-27 iulie 2007).
După mutarea grabnică la cele veşnice, de la plecarea
prematură pe drumul fără de întoarcere a prinţului vrâncean al
poeziei române, a apărut la Editura Terra din Focşani, la
împlinirea a 65 de ani de viaţă pământeană - 21 Mai 2008,
antologia ,,Dumitru Pricop - Alcătuirea mea de prinţ vrâncean”.
,,Alcătuirea mea de prinţ vrâncean” cuprinde o selecţie de 65
de poezii antume, realizată de cel mai apropiat prieten, întru poe-
zie şi suflet, poetul Gheorghe Istrate, o selecţie de 65 de postume,
între care 41 de poezii inedite, 10 scrisori primite, încredinţate
luminii tiparului prin generozitatea Doamnei Ana Pricop, soţia po-
etului, care a făcut un gest total dezinteresat pentru care i-am mul-
ţumim cu plecăciune şi-i mulţumim şi pe această cale.
Acum la împlinirea a 70 de ani de la naştere, Asociaţia Perso-
nalului Didactic ,,Simion Mehedinţi”, aduce pe masa iubitorului
de poezie, antologia ,,Dumitru Pricop - Mioritice, lacrima păsto-
rului învins”, în care păstrând tradiţia culegerii anterioare, am
selectat 70 de poezii, cu titlul generic ,,Mioritică”, edite (22) şi
inedite (13). La aceste poezii am selectat încă 38 de poezii care
abordează aceeaşi tematică: muntele, satul, părinţii, poezia de
inspiraţie populară…, o selecţie pe care o dorim a fi o imagine
sintetică pe care critica literară i-a făcut-o poetului vrâncean: ,,tra-
diţionalist; neotradiţionalist şi mioritic; tradiţionalist cu program;
poet veritabil cu o mitologie personală etc.”. Un poet care sacri-
fică muzicalitatea versului în favoarea conţinutului de idei, ,,glo-
sând pe marginea unei filosofii populare, asumată cu toată gravi-
V
*
tatea, nu doar ca un simplu element decorativ”. (Dumitru Radu

Popa).
Opera poetică antologată în culegerea de faţă, este completată
cu un sumar biobibliografic adus ,,la zi” prin care urmărim să pre-
zentăm cititorului, în mod sintetic, viaţa şi opera lui Dumitru Pri-
cop, ,,poetul Vrancei”, aşa cum, cu dragoste şi respect, l-au supra-
numit vrâncenii şi mai apoi critica literară din România.
Am inclus, de asemenea, în această antologie gândurile de tai-
nă şi ardere poetică - pentru care îi mulţumim - ale celui mai apro-
piat, întru poezie, de Dumitru Pricop - poetul Gheorghiţă Istrate.
Gândurile Domniei Sale ne aduc în suflet un strop din poezia
şi simţirea lui Dumitru Pricop, el este mărturisitorul cel mai drept
şi mai apropiat, el este mărturia că Dumitru Pricop a fost şi ne-a
înălţat şi pe noi în sferele astrale ale poeziei: Gheorghe Istrate a
fost prieten de taină cu Nichita, a fost miruit de Arghezi, Arghezi
l-a văzut într-o fulguraţie din copilărie pe Eminescu, Eminescu a
fost prieten de taină cu Creangă, Creangă a izbucnit ca un vulcan
din adâncurile poporului român…
Iată-ne, aşadar, contemporani cu mitul, cu întreaga istorie,
martorii arderii creatoare a întregului neam românesc.
Aşa cum promiteam şi cu ocazia tipăririi antologiei ,,Alcătui-
rea mea de prinţ vrâncean”, Asociaţia Personalului Didactic ,,Si-
mion Mehedinţi”, cei care preţuiesc opera lui Dumitru Pricop,
aduc pe masa cititorului o parte din sufletul poetului - ,,lacrima
păstorului învins”.
Sperăm ca prin acest ,,dar” să creăm şi să menţinem, în timp,
un curent favorabil cunoaşterii şi răspândirii operei lui Dumitru
Pricop, să ţinem aprinsă flacăra şi lumina sufletului românesc.
C. N.
VI
*
DUMITRU PRICOP
Sumar biobibliografic
Dar când Îi vei sta-nainte
Strămoşului nost’, Dumnezeu,
Zi-I şi tu că-L rog fierbinte
Să-mi dea un strop din harul tău!...
Gheorghiţă GEANĂ
1943, mai, 21: S-a născut în Negrileştii Vrancei, Dumitru, cel
de al cincilea copil, din cei şase (Ion, Safta/Stanca, Stoica, Nico-
lae, Ioana) ai familiei Ion şi Ioana Pricop, ţărani răzeşi.
Oameni harnici şi gospodari, soţii Pricop şi-au îndreptat copiii
cu faţa către muncă şi către lumina cărţii, Stoica, Nicolae, Du-
mitru şi Ioana, urmând la şcoli înalte, pe timpul când drumul de la
Negrileşti la Vidra, Poarta Vrancei, se făcea în cel mai bun caz cu
căruţa, cu sania sau în camioanele pline cu buşteni, altfel mergeai
pe jos peste 25 de km.
Dumitru a moştenit meşteşugul cuvântului de la tatăl său, care
avea ,,clopoţelul de argint”. Ion Pricop avea o uşurinţă extraor-
dinară în comunicare şi în alcătuirea versurilor. Era cronicarul în
versuri, al satului. Orice întâmplare comică sau tragică, orice obi-
cei local prindea viaţă prin versurile, strigăturile, glumele şi iro-
niile lui Ion Pricop (,,Asta-i capra lui Stalin/ Învăţată la tain” sau
,,Uite Cucu fără puşcă/ Tot îi rău, dar nu mai muşcă” - Toader
Cucu era preşedintele Sfatului Popular adus de comunişti de
aiurea, la Negrileşti şi care într-o discuţie mai aprinsă a ameninţat
un sătean că-l împuşcă). Multe din aceste versuri circulă şi astăzi
prin oraţiile de nuntă - ,,iertăcinea”, prin bocetele sătencelor sau
prin alte obiceiuri.
1950-1954: Urmează cursurile şcolii primare din satul natal;
VII
*
1955-1957: Urmează cursurile gimnaziale la Şcoala Bârseşti,

unde cunoaşte şi viaţa de internat;
1958-1961: Frecventează cursurile Liceului din Vidra, supra-
numit pe atunci, şi ,,Universitatea Vrancei”, deoarece în acel timp,
în Vrancea arhaică, la toate şcolile, predau, în majoritate, supli-
nitori necalificaţi - absolvenţi ai acestui liceu. În timp, din această
unitate şcolară, care în prezent, poartă numele savantului Simion
Mehedinţi, el însuşi fost elev al Şcolii din Vidra, a dat mari perso-
nalităţi cu care astăzi se mândreşte întreaga Vrance. După absol-
virea liceului de la Vidra, Dumitru Pricop şi-a satisfăcut stagiul
militar (1961-1963), pentru ca, un timp, să fie şi el profesor supli-
nitor pe meleaguri vrâncene: Păuleşti, Negrileşti, Jariştea, Pădu-
reni-Jariştea, Liceul Odobeşti şi Şcoala nr. 4 din Focşani.
1964-1970: A urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, cursuri fără frecvenţă. A încheiat studiile universitare
cu teza de licenţă ,,Proza lui Mircea Eliade”, prima pe această te-
mă, din România, având ca îndrumător pe profesorul Eugen Simi-
on, viitorul preşedinte al Academiei Române;
1969: Redactor la Ziarul ,,Milcovul” din Focşani;
1970-1973: Director la Căminele Culturale din Bârseşti şi Bo-
loteşti. Director la Casa de Cultură din Odobeşti;
1973-1976: Profesor la şcolile: Pădureni-Jariştea, Şcoala nr. 4,
Focşani;
1976-1979: Activist cultural la Comitetul Judeţean pentru Cul-
tură şi Artă, Vrancea. În această postură, Dumitru Pricop a colin-
dat toate plaiurile Vrancei, a cunoscut creaţia populară vrânceană
autentică, istoria zbuciumată a acestor ţinuturi, i-a cunoscut şi i-a
încurajat pe adevăraţii creatori de aici. Aşa se explică şi ,,Mioriti-
cile” din opera sa, multe dintre ele tipărite, altele rămase în ma-
nuscris. ,,Vrânceanul Dumitru Pricop este un neotradiţionalist şi
un mioritic” (cf. I. Rotaru);
1979-2000: Profesor la Grupul Şcolar de Electrotehnică, Foc-
şani şi la Grupul Şcolar Agricol Focşani. În această perioadă, pro-
VIII
*
fesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viaţa cul-

turală şi pedagogică a şcolilor unde a funcţionat, îndrumând, prin
cenaclurile literare întemeiate în aceste licee, tinerele talente.
Paralel cu activitatea didactică şi profesională, Dumitru Pricop
va desfăşura o asiduă muncă în cuvântul din el, îmblânzind ,,stri-
goiul realităţii”, transformând ,,piatra” în ,,aur”, ,,tina” în ,,chip”,
,,chipu-n rază de lumină”, ,,potcovind limba cu potcoave de aur”.
Încordarea sa întru îmblânzirea cuvântului se va reflecta în cola-
borările la revistele: Amfiteatru, Antares, Argeş, Ardealul literar şi
artistic, Astra, Ateneu, Axioma, Bucovina, Cadran, Convorbiri li-
terare, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Poesis, Porto-
Franco, Ramuri, Revista V, România literară, Salonul li-terar,
Steaua, Tomis (debut 1964), Transilvania, Tribuna României (azi
Curierul românesc) etc.
Semnificativ, pentru uşurinţa cu care sunt ,,lecturate” uneori,
creaţiile trimise de ,,anonimi”, la unele reviste, ni se pare un răs-
puns pe care D. Pricop îl primeşte în iunie 1972 de la revista Va-
tra, cu doar 6 ani înaintea debutului cu volumul ,,Patima mun-
telui”, un volum care ne dezvăluie un adevărat poet ,,angajat exis-
tenţial”, cf. Al Piru: ,,… dincolo de cuvinte, am căutat să vă
înţeleg condiţia din care s-ar putea închega un univers poetic
propriu. Dar, deocamdată ne-a plăcut doar ,,Aproape joc”, în
celelalte existând prea multe ticuri ce nici măcar nu vă apar-
ţin…”.
Cu toate acestea poetul afirmă, în mai 2003, următoarele: ,,De-
butul absolut l-am făcut în revista Tomis, 1964, dar, personal, mă
consider apropiat de revista Vatra şi de colegiul redacţional de
odinioară, adică: Romulus Guga, Mihai Sin, Dumitru Mureşan şi
Dan Culcer”. Tocmai unul dintre cei enumeraţi i-a trimis cuvin-
tele pe care le-am reprodus mai sus.
Paralel cu activitatea publicistică, Dumitru Pricop va colabora
la volume colective. Într-un asemenea volum, Dumitru Pricop şi-
a făcut debutul editorial:
IX
*
1975: Caietul debutanţilor, antologie îngrijită de Gabriela

Negreanu, Editura Albatros, Bucureşti. Dumitru Pricop participă
cu un grupaj de poezii, intitulat ,,Lutul vestit”, în care îi apar po-
eziile: Răspund la numele de piatră, Mioritică, În care gol cădea-
voi, Citiţi-mă înscris pe stalactite, Adolescenţa, Ţara, Scăldatu-m-
am întru suspinul meu, pp. 120-126. Poezia ,,debutantului” Dumi-
tru Pricop a fost bine primită de critică, în special, de Laurenţiu
Ulici în revista România literară;
1977: a). Gândind ode patriei. Antologie. Ed. Albatros, Bucu-
reşti. Lector Gabriela Negreanu. D. Pricop a colaborat cu poeziile:
Pe drepte drumuri, Stăpânii gliei româneşti, pp. 56-57;
b). Laudă patriei, antologie cu versuri premiate la Festivalul
Naţional ,,Cântarea României” (1977), Cuvânt înainte de acad.
Mihai Beniuc, preşedintele juriului naţional al concursului de poe-
zie, redactor de carte Ion Meiţoiu. Dumitru Pricop a obţinut locul I
cu poeziile: Să cred, Rădăcinile eternităţii, pp. 9-10. Aceste poezii
au apărut în volumul ,,Patima muntelui”;
1978: a). Catarge, Ed. Eminescu, Bucureşti, lector Nelu Oan-
cea, D. Pricop a participat cu poezia: Treaz sub cântec, p. 71;
b). Semnul că nu cunoaştem eclipsa, antologie lirică a poeţi-
lor care lucrează în învăţământ, lector Gheorghe Anca, Editura Di-
dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
1983, aprilie: Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia, Filiala Bucureşti;
1984: Cartea ţării, antologie lirică, Ed. Cartea Românească,
lector Mircea Ciobanu, D. Pricop a participat cu poezia: Fiinţă ro-
mânească, p.171;
1997: O mie şi una de poezii româneşti, antologie de Lauren-
ţiu Ulici, Ed. Du style, Bucureşti 1997; antologie, prefaţă, biblio-
grafie de Laurenţiu Ulici. D. Pricop a participat cu poeziile: Trini-
tate şi Arca inutilă, pp. 121-123, în vol. VIII;
2000: Poesys, antologia Festivalului Internaţional ,,Nopţile de
Poezie de la Curtea de Argeş”, organizat de Fundaţia şi Organi-
X
*
zaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tăl-

măciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilinca. Dumitru Pricop a
participat cu poeziile: Peştera, Violon d’Ingres, Arhiereii, În
cumpănă, În Grădina Ghetsimani, Valul, pp. 103-106;
2001: a). Poezia pădurii, antologie îngrijită de Radu Cârneci,
Ed. Orion, ediţia a II-a, revăzută şi revizuită, Bucureşti, 2001. Du-
mitru Pricop a participat cu poeziile: Arca inutilă şi Ultima pă-
dure, pp. 39-43, vol. IV;
b). Poesys (2). De dragoste, antologia Festivalului Internaţio-
nal ,,Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”, organizat de Fun-
daţia şi Organizaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Colecţia ,,Poetry
High-Life”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tălmăciri de Dumitru M.
Ion şi Carolina Ilinca.
Dumitru Pricop a fost solicitat de multe ori de către diriguitorii
învăţământului vrâncean să scrie versuri pentru concursurile cul-
tural-artistice şcolare, organizate la nivel judeţean şi naţional. Cu
toate că scenariile sale au fost laureate la fazele naţionale, D. Pri-
cop nu a închinat niciodată ode ,,marelui cârmaci”, numele aces-
tuia nefiind în nici un vers din aceste scenarii. Poezia sa ocazi-
onată de aceste concursuri aduce pe scenă şi în conştiinţa contem-
poranilor, tradiţia, dragostea de patrie, simbolurile fără de vârstă
ale poetului-cetăţean: ,,Acelaşi sat de stele botezat/ albindu-l nea-
ua, sărutându-l ploaia/ sau încălzindu-l soarele-mpărat/ cu razele-n
ferestre la Vrâncioaia.// Acelaşi munte, ori acelaşi pom/ născut la
data…, ori căzut la data/ care-i acum fântână sau e pom/ ce sea-
mănă atât de mult cu tata/”.
Deşi a fost solicitat de multe ori să scrie în volumele dedicate
ocazional, ,,celui mai iubit fiu…”, Dumitru Pricop îmi mărturisea
deseori cu vorba lui glumeaţă, următoarele: ,,…am refuzat să
iscălesc în volumele omagiale, pentru că la Nicolae n-am găsit altă
rimă decât laie”.
XI
*
Odată intrată pe drumul cuvântului scris, poezia lui Dumitru

Pricop atrage atenţia criticii literare, a cititorilor, începe să fie cu-
noscută şi preţuită, aducându-i primele premii literare.
1973: Premiul ,,Alexandru Vlahuţă”, acordat la ediţia a III-a
Salonului Literar Dragosloveni. Preşedinte al juriului a fost acad.
Constantin Ciopraga. Ajuns la ediţia a XXXVIII-a (2007), Salonul
Literar Dragosloveni este cea mai longevivă manifestare literară
din această parte a ţării. Pornit dintr-un impuls patriotic local - Al.
Vlahuţă a avut o proprietate în Satul Dragosloveni, Comuna Dum-
brăveni din Judeţul Vrancea - Salonul a capacitat toate energiile
locale, constituind un bun prilej pentru ca pe aceste meleaguri să
vină, în fiecare an, oameni de primă dimensiune din cultura şi din
literatura română.
Aici au fost descoperite multe talente literare, atât din Vran-
cea, cât şi din alte zone ale ţării. Unii dintre ei au confirmat ul-
terior valoarea literară: Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Vale-
riu Anghel, Marin Moscu, Ion Dumitru Denciu, Corneliu Fotea
etc., alţii mai puţin, dispărând aproape complet ,,de pe ecrane”.
Dumitru Pricop a fost ani de zile motorul acestei manifestări,
dându-i, prin numele său, prestanţă şi credibilitate. Aici au parti-
cipat mari personalităţi ale culturii române, practic toată spuma
scriitorimii noastre între care amintim: Ion Alexandru, Sergiu A-
dam, Alexandru Andriţoiu, Ana Blandiana, Ion Băeşu, Virgil Ca-
rianopol, Constanţa Buzea, Radu Cârneci, Mircea Ciobanu, Cons-
tantin Chiriţă, Constantin Ciopraga, Ştefan Augustin Doinaş, Mir-
cea Dinescu, Laurenţiu Fulga, Ovidiu Genaru, Petre Ghelmez, Ion
Horea, Mircea Radu Iacoban, Gheorghe Istrate, Dan Laurenţiu,
Ion Lăncrănjan, Florin Muscalu, Fănuş Neagu, Ion Panait, Ale-
xandru Piru, Gheorghe Pituţ, D.R. Popescu, Valeriu Râpeanu, Ioa-
nid Romanescu, Ion Rotaru, Zaharia Stancu, Marin Sorescu, Ni-
chita Stănescu, Niculae Stoian, Corneliu Strurzu, Lurenţiu Ulici,
Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru etc., etc. Din
parcurgerea acestei liste, cu siguranţă incompletă, putem afirma că
XII
*
prin Focşani a trecut în această perioadă spuma scriitorimii

române. Mulţi dintre participanţii la întâlnirile Salonului au fost,
în primul rând, ,,musafirii” şi prietenii lui Dumitru Pricop şi acest
lucru s-a întâmplat datorită valorii poeziei sale care începuse să-şi
facă loc în peisajul literar contemporan.
Aşa cum, la începutul secolului trecut, în localitatea Păuneşti,
Putna (azi Vrancea), casa lui Ioan Ciocârlan devenise loc de în-
tâlnire şi de zăbavă a unor cunoscuţi scriitori români ca: Ioan
Adam, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi, George Coşbuc, I. Gorun,
Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu, I. Scurtu, la fel Focşaniul şi chiar
Negrileştiul au devenit, în aceşti ani, loc de întâlnire a scriitorimii
române, întâlniri la care Dumitru Pricop a avut contribuţii
deosebit de importante.
Credem, aşa cum am afirmat-o şi cu altă ocazie, că Salonul
Literar Dragosloveni merită, cu prisosinţă, o cercetare amănunţită
şi amplă, o monografie completă, o lucrare de doctorat care să-i
dea la iveală înfăptuirile, care să fixeze cu acribie, rigoare şi
profesionalism, prin litera scrisă, atmosfera culturală din acele
întâlniri ale căror ediţii s-au apropiat de semicentenar.
Pentru a se înfăptui acest lucru, ar trebui ca cei care astăzi mai
cred în leacul purificator al poeziei, să lase orgoliile la o parte şi
să reaprindă flacăra poeziei adevărate pe aceste meleguri.
1977: Premiul I la Concursul de Poezie la Festivalului Naţio-
nal ,,Cântarea României”, Mihai Beniuc, preşedintele juriului;
1984: Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă
Română, pentru lucrarea ,,Locuitor în Oedip”;
2002: Marele Premiu al Festivalului Sonetului Românesc, edi-
ţia a III-a;
2003: Premiul ,,Opera Omnia”, oferit de Uniunea Scriitorilor
din România, Filiala Bacău.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Dumitru Pri-
cop ,,la datorie”. Cunoscut pentru opiniile sale antitotalitare, Du-
mitru Pricop a făcut parte din primul FSN al Judeţului Vrancea, fi-
XIII
*
ind preferat de colegii din învăţământ, împreună cu profesorii Va-

sile Chiper şi Gheoghe Zaharia.
Dumitru Pricop a fost vicepreşedinte al FSN Vrancea, calitate
în care a mers prin judeţ, în acel timp de prăbuşire a puterii şi de-
rută, înfiinţând organe comunale FSN, organe de preluare a pu-
terii, asigurând, astfel, transferul de putere, evitând pe cât posibil,
,,vânătoarea de vrăjitoare”.
Atitudinea sa tranşantă faţă de oportunişti l-a făcut ,,antipatic”
noilor vânători de putere, noilor viitori stăpâni. Pe de altă parte,
bonomia şi libertinajul său au dat prilej ariviştilor să creeze în ju-
rul lui o stare de neangajare, de ,,neseriozitate”, de boemie, cu toa-
te că Dumitru Pricop îşi luase noua activitate în serios.
Îmi mărturisea, cu mare tristeţe, faptul că unul dintre ,,foşti”,
destul de apropiat de poet, ajuns în biroul său, refuza să se aşeze
pe scaun sau să i se adreseze, ca înainte, cu ,,tu” sau pe numele
mic, aşa cum o făcea anterior. ,,Boier” şi dezinteresat de aranja-
mentele de tot felul, văzând cine şi în ce direcţie politică merge,
Dumitru Pricop, în mod ,,ostentativ”, s-a înscris în Partidul Auto-
mobiliştilor, cu toate că nu avea o atracţie specială pentru condu-
cerea automobilului sau pentru că nu dădea nicio şansă acestui
partid. ,,Eu am vocaţia eşecului, ţin cu cel fără şanse, ţin cu cel
slab”.
Culmea e alt fapt. Dumitru Pricop nu era indiferent la imagi-
nea sa în ochii colegilor, nu-i era indiferent modul în care era per-
ceput de către elevii săi. Orele sale erau adevărate slujbe şi predici
rostite la altarul literaturii şi al poeziei. Sub masca unui om direct
tranşant şi nonconformist se ascundea un om de o mare timiditate
şi modestie. Nu recita aproape niciodată din versurile sale, deşi a-
vea un repertoriu vast, iar talentul său de recitator avea darul să e-
moţioneze asistenţa. Să ne amintim că recita ,,Doina” lui Emi-
nescu atunci când alţii o citeau pe furiş.
Atunci când a candidat la un post de director în liceul unde era
profesor, sau când a candidat la funcţia de inspector şcolar, chiar
XIV
*
era motivat în sinea sa pentru aceste locuri de muncă. Era ataşat

faţă de profesie, îşi pregătea cu seriozitate lecţiile. Ştiu foarte bine
cât lucra la planificarea şi proiectarea didactică, deşi nu lăsa să se
vadă acest lucru. Eu am fost alături de el şi ştiu cu câtă minuţiozi-
tate îşi pregătea lecţiile obişnuite, dar şi lecţiile deschise, prezen-
tate la cercurile pedagogice. Există şi astăzi în arhiva familiei pla-
nificări, planuri de lecţii, schiţe de discuţii la cenaclurile literare
ale elevilor săi, cenacluri pe care le-a înfiinţat şi le-a condus, de-a
lungul timpului.
Artistul din el nu s-a putut adapta nici cu direcţia în care s-a
îndreptat cultura şi presa vrânceană, motiv pentru care încet-încet
s-a izolat chiar şi de prietenii din Vrancea, căutându-şi amici pe
alte meleaguri: Galaţi, Bacău, Buzău. Conacul lui Costache Cona-
chi de la Ţigăneşti-Tecuci, a devenit locul ultimelor sale creaţii,
locul unde a găsit prieteni apropiaţi, locul unde îşi găsea liniştea
pe care nu o mai întâlnea în Vrancea sa natală.
Pensionarea, la cerere, a fost tot o soluţie ,,protestatară”, iar
solicitarea de a i se da ore pentru suplinire a fost făcută datorită
dorului de şcoală şi de elevi. Eu însumi l-am întrebat, de multe ori,
să-mi spună de ce mai cere ore dacă s-a pensionat înainte de ter-
men, iar el mi-a răspuns: ,,Ce să fac dacă mi-e dor de elevi şi de
şcoală. Nu pot trăi fără ei!”
,,Prietenii” săi l-au părăsit sau el s-a autoizolat!? Dumnezeu
mai ştie!
De fiecare dată când îl sunam la telefon şi-l întrebam ce face,
îmi răspundea cu mare tristeţe: ,,Stau în casă!” De fiecare dată,
când era invitat la acţiuni culturale, pentru că dădea bine prezenţa
lui, erau organizate întâlniri ,,bahice”, cu toate că toţi ştiau de boa-
la sa, dar şi de slăbiciunea pentru alcool. Mulţi dintre ei îi duceau
băutură acasă, în fapt, îi grăbeau plecarea în lumea umbrelor.
2007, 29 iulie: Plecarea lui Dumitru Pricop dintre noi, la o
vârstă prematură, când mai avea multe de spus întru limba ro-
mână, întru poezie: ,,A scrie despre apusul unui poet în toată pu-
XV
*
terea cuvântului, e ca şi cum ai vorbi despre moartea unui munte.

Dumitru Pricop era un hatman negrileştean, un prinţ de voievod
îmbrăcat în zale de îngeri şi solzi de păstrăvi aurii. Tăcerea lui de
acum ne intimidează -, tăcere puternică, pe care acest stră-străne-
pot al Vrâncioaiei a distilat-o într-o Poezie vinovată de nemoarte.
Cine ar fi crezut: Mitică Pricop, născut din patima muntelui - stri-
vit de muntele patimii” (Fănuş Neagu).
În acea zi de cuptor cu nişte călduri infernale, Vrancea, limba
română au pierdut, pentru totdeauna, pe unul dintre cei mai înzes-
traţi cu har fii ai săi. Numele său va dăinui în veac…
* * *
2008, decembrie, 15 - Salonul Dragosloveni. La iniţiativa A-
sociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi”, a Direcţiei
Judeţene de Cultură, Culte şi Patrimoniu Vrancea (director Puiu
Siru), împreună cu revistele vrâncene: Pro Seculum, Oglinda lite-
rară, Salonul Literar şi Milcovia, s-a iniţiat realizarea unui bust al
poetului Dumitru Pricop, poet reprezentativ pentru Ţara Vrancei şi
pentru literatura română. Bustul a fost realizat de artistul plastic,
dr. Alexandru Taban. Bustul a fost amplasat în Municipiul Foc-
şani, în Parcul Schumann, între Biserica Donie şi blocuri, la limita
aleii de la strada Mr. Gheorghe Pastia şi dezvelit în cadrul Salo-
nului Literar Dragosloveni, la 15 decembrie 2008.
2010, mai, 21 - Negrileşti, Vrancea. La iniţiativa şi contribu-
ţia Asociaţiei Personalului Didactic ,,Simion Mehedinţi”, la Ne-
grileşti, în faţa casei părinteşti a poetului, s-a dezvelit o placă co-
memorativă cu următorul înscris: ,,În această casă, s-a născut şi
a copilărit poetul DUMITRU PRICOP (1943-2007)”. Tot cu
această ocazie, Liga Scriitorilor din Judeţul Vrancea a lansat Con-
cursul ,,Serile de poezie de la Negrileşti”, ediţia I, al cărui prim
laureat a fost Andrei Velea - Galaţi, pentru volumul ,,Gimnastul
fără plămâni.”
* * *
XVI
*
Opera antumă, tipărită:

1978: Patima muntelui, Editura Eminescu, Bucureşti, lector
Daniela Crăsnaru, coperta Michela Istrate.
Referitor la acest prim volum, tipărit la Întreprinderea Tipo-
grafică Galaţi, îmi amintesc faptul că Dumitru Pricop a dorit să
merg şi eu cu el pentru a-şi ridica de la tipografie primele 10
exemplare de ,,semnal”. Era în culmea fericirii, pentru el primul
volum tipărit însemna intrarea fiului de mocani din Ţara Vrancei,
în eternitate, însemna recunoaşterea, de drept, a trudei sale asupra
cuvântului.
După ce am ieşit de la tipografie, am mers pe faleză, iar D.
Pricop a declamat cu glasul lui înaripat, câteva versuri, vrând,
parcă, să-şi ia Dunărea ca martor al bucuriei sale, apoi mi-a dăruit
primul exemplar. Pe coperta interioară, eu am scris cu o culoare
roşie ,,ex. 1”, iar ,,autorul” mi-a dat un emoţionant autograf:
,,Celui mai iubit dintre oameni, vărul, prietenul, fratele, distinsul,
omul… Costică Neagu, acest prim volum pe care au căzut
lacrimile autorului, curate ca drumul spre Roşchila copilăriei
noastre, până-n milenii de moşi şi strămoşi unindu-ne… Sărutul
lui D. Pricop, 30 august 1978, Galaţi, Focşani, între prima carte
şi a doua… sărutări pe suflet!”.
De-a lungul timpului, Dumitru Pricop mi-a dăruit, cu dedica-
ţie, fiecare volum al său, volume pe care le păstrez ca pe adevărate
talismane, volume din care citesc deseori, nu înainte de a-mi re-
memora semnătura sa, scrisul său aplecat spre stânga, un scris pe
care-l recunoşti dintr-o mie. Dovadă e şi faptul că în zilele din
urmă când pregăteam volumul ,,Dumitru Pricop - Alcătuirea mea
de prinţ vrâncean” şi aveam pe biroul meu un carneţel dat de soţia
sa, Doamna Ana Pricop, pentru selecţia unor poezii inedite,
venind la mine un prieten comun şi, zărind carneţelul, a exclamat
surprins: ,,Acesta-i scrisul lui Mitică Pricop!” I-am confirmat cu
bucurie cele spuse.
XVII
*
Cei care l-au cunoscut pot depune mărturie asupra faptului că

D. Pricop avea un talent extraordinar în a scrie autografe, în a face
asemenea daruri, în a-i ridica pe oameni în slavă. Era în autogra-
fele sale un semn al generozităţii şi al bucuriei de a dărui, o risipă
de metafore, o căutare permanentă a sufletului de alături cu care
dorea să se însoţească, să-i fie părtaş la bucuria şi lucrarea sa.
Pentru fiecare găsea cuvânt bun. Sper ca cineva să caute şi să dea
la iveală măcar o parte din autografele sale descifrând în ele sufle-
tul cald al poetului şi al omului, Dumitru Pricop. Noi ne-am
ostenit, iată, în acest volum omagial să aducem pe masa cititorului
,,Mioriticele” sale, dar şi acele poezii a căror substanţă poetică şi
ideatică îşi trage obârşia din Mioriţa.
Astăzi când ,,lacrima păstorului”, bocetul, colindul şi medita-
ţia ciobanului mioritic în singurătatea muntelui, din zilele liniştite
- puţine la număr -, din nopţile când tunetele şi fulgerele prăvălesc
crugul munţilor peste el, când sălbăticiunile se abat puhoi în
,,strunga de oi”, ,,cântecul meoarei” a ajuns de ocară sau de zâm-
bet plin de ,,înţelegere” faţă de ,,arta naivă”, trebuie să citim
aceste perle ale celui care a cunoscut şi a înţeles mai bine decât
oricine, sufletul, înţelepciunea şi filosofia păstorului mioritic. În
aceste poezii vom descoperi, astfel, unul din filoanele de aur ale
poeziei pricopiene.
El ne va face să înţelegem sufletul poporului român, să facem
zid împrejurul lui şi argumentat să-l relevăm să-l apărăm la
judecata de apoi a culturii popoarelor. Mioriticul Dumitru Pricop
ne oferă argumente de cea mai înaltă valoare estetică, nu degeaba
a fost supranumit ,,poetul Vrancei”.
1981: Lumile din strigăt, Editura Eminescu, Bucureşti, lector
- Daniela Crăsnaru;
1983: Locuitor în Oedip, Editura Albatros, Bucureşti, lector -
Gabriela Negrea nu, Premiul Uniunii Scriitorilor din România;
1985: Lacrima arlechinului, Editura Cartea Românească, Bu-
cureşti, lector - Mircea Ciobanu, coperta - C. Mafteiu;
XVIII
*
1987: Stelele din adâncuri, Editura Junimea, Iaşi, lector –

Doina Florea-Ciornei, coperta - Florin Preduchin;
1990: Iniţiere în obsesii, ediţia I, Editura Porto-Franco, Ga-
laţi, lector - Ion Chiric, coperta - Radu Dorin Mihăescu, grafică de
Florin Pucă;
1997: Dumitru al peşterii - Dimitri de la caverne, antologie
bilingvă română franceză, Editura Geneze, Galaţi, lector - Sterian
Vicol, coperta colecţiei/couverture colection - R. D. Mihăescu, co-
perta şi ilustraţiile/couverture et illustrations - Alexandru Cuce-
reanu;
2001: Paharul însângerat, Editura Geneze, Galaţi, lector - R.
D. Mihăescu, coperta - R. D. Mihăescu, grafica de pe copertă, ta-
blou de Salvador Dali, grafică de Al. Cucereanu;
2002: Iniţiere în obsesii, ediţia a II-a, Editura Premier, Plo-
ieşti, redactor de carte - Marian Ruscu, coperta - Sergiu Filipoiu,
grafica de pe copertă de Florin Pucă;
2003: În căutarea muntelui albastru, Editura Terra, Focşani,
redactor de carte - Nicolae-Dorel Trifu, coperta - Violeta Chiţu;
2003: Muntele patimii - Antologie, ediţie îngrijită şi prefaţată
de Nicolae-Dorel Trifu, Editura Premier, Ploieşti. Lucrarea este o
antologie de autor şi a fost editată cu ocazia aniversării a 60 de ani
de la naşterea poetului. Este cea mai amplă culegere de poezii,
care beneficiază de o prefaţă prin care îngrijitorul ediţiei, Nicolae-
Dorel Trifu face şi o prezentare sintetică a tuturor operelor lui
Dumitru Pricop.
De asemenea, lucru foarte important, editorul face o prezen-
tare aproape completă a aparatului critic al operei lui Dumitru Pri-
cop (Index de nume cu referinţe critice), precum şi o selecţie de
texte critice dintre cele mai importante şi mai sugestive. Acest lu-
cru permite cititorului, care ar vrea să studieze în profunzime ope-
ra lui Dumitru Pricop, o orientare bibliografică rapidă, precum şi
un acces mai uşor la conţinutul ideatic al acesteia.
XIX
*
2005: Scrisori din temniţa libertăţii, Editura Rafet, Râmnicu

Sărat, copertă şi ilustraţii: Florin Pucă, foto: Emanuel Tânjală.
Opera postumă, tipărită:

2007: Dumitru Pricop - Nemona, la jumătatea drumului
spre iad, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, lector - Marin Ifrim, co-
perta - Constantin Marafet;
2007: Dumitru Pricop - Memoria neuitării, Editura Rafet,
Râmnicul Sărat, redactor: Dan-Alexandru Taban, consilier edito-
rial: Paraschiv Puiu-Usturoi, foto: dr. Dan-Alexandru Taban;
2008: Dumitru Pricop-65 - Alcătuirea mea de prinţ vrân-
cean, Editura Terra, Focşani, selectarea textelor Gheorghe Istrati,
ediţie îngrijită de Costică Neagu.
Antologia a fost gândită într-un registru valoric, dar şi afectiv.
Cei care au fost alături nu numai de operă, dar şi de omul, Dumi-
tru Pricop, au fost marcaţi dramatic de plecarea grabnică a poe-
tului la cele veşnice şi atunci am hotărât să reţinem în culegere 65
de poezii antume şi 65 poezii postume, între care 41 inedite, mul-
ţumită soţiei potului Ana Pricop.
Lucrarea a fost completată de câteva scrisori, atâtea cât au re-
zistat timpului, primite de la personalităţi literare şi culturale cu
care poetul a avut legături. De asemenea, am reţinut în această cu-
legere 44 de evocări ale celor care l-au cunoscut şi i-au stat aproa-
pe.
Am solicitat celor care au dorit să pună pe hârtie câteva cuvin-
te, să ,,depună mărturie” despre om şi mai puţin despre opera
acestuia, pentru ca urmaşii să-i poată ,,citi” şi sufletul nu numai
poezia.
2012: Constantin Marafet, Traian Gh. Cristea - Prinţul po-
eziei vrâncene, Dumitru Pricop, diagnosticat de criticii săi, Edi-
tura Rafet, Râmnicul Sărat, 2012.
Lucrarea adună între coperţile sale toate volumele (titlu, editu-
ră, an, copertă exterioară, câteva opinii editorilor şi ale criticii lite-
XX
*
rare), antume şi postume ale poetului Dumitru Pricop, în care au-

torii, prieteni şi truditori întru restituirea şi cunoaşterea poetului,
au dorit să lase cititorului un dicţionar sintetic al operei şi vieţii lui
Dumitru Pricop. ,,Ne exprimăm convingerea că am reuşit să con-
turăm cu ajutorul comentatorilor, criticilor, cronicarilor şi mărtu-
riilor lui Dumitru Pricop, personalitatea unui poet de certă valoare
ce va rămâne pururi în conştiinţa iubitorilor de Poezie (…). A-
ceastă carte nu constituie decât un pas pe calea încercării de a lăsa
Poetul să respire, prin creaţiile sale, întru Eternitate”. (Autorii)
C. N.
XXI
*
MIORITICELE LUI DUMITRU PRICOP

Parcurgând poezia lui Dumitru Pricop, măcar şi numai la nivel
de cuprins, eşti surprins să constaţi că poeziile cu titlul ,,Miori-
tică”, apar aproape obsesiv, fiind prezente în toate volumele sale,
antume, ba mai mult, în arhiva familiei, am identificat încă 13
mioritice inedite şi credem că vor mai fi şi altele.
Această constatare ne-a condus la o întrebare firească: au mio-
riticele lui Dumitru Pricop o autentică valoare estetică şi filosofi-
că, dacă da, de unde vine această valoare?
* * *
A vorbi despre Mioriţa, înseamnă a vorbi despre poporul ro-
mân cu tot ce are el mai de preţ, cu tot ceea ce-l deosebeşte şi-l
apropie de alte popoare, înseamnă a vorbi despre sufletul româ-
nesc.
Numărul imens de variante ale baladei Mioriţa, identificate, în
special, pe arcul carpatic, vechimea şi importanţa păstoritului în
viaţa şi istoria poporului român, dimensiunile şi permanenţa aces-
tei ocupaţii, ne îndrituiesc să afirmăm că păstoritul, din care s-a
născut Mioriţa, este cea mai veche şi mai valoroasă şcoală a
poporului nostru, care dăinuie de la geţi şi chiar de mai înainte,
şcoală în care s-au forjat cele mai de preţ calităţi ale neamului
carpato-danubiano-pontic.
Păstoritul este o şcoală a bărbăţiei, un mecanism organizatoric,
administrativ şi economic fără cusur. Datorită reliefului, condiţii-
lor climatice, a reţelei hidrografice, alternanţei anotimpurilor, păs-
torii au fost nevoiţi să migreze cu oile în căutare de hrană, urmând
XXII
*
cadenţa anotimpurilor - ,,de la munte, mai rece, spre mare, mai

cald - toamna - şi de la mare la munte - primăvara”1.
Această pendulare a turmelor de oi ,,uneori multianuală se
numeşte transhumanţă. Transhumanţa este veche de când lumea,
fiind legată de una dintre cele mai vechi şi mai eficiente ocupaţii
ale omului, creşterea oilor care asigura: lână, carne (goştină),
lapte, brânză, piei etc.
,,Viaţa pastorală sub formă de transhumanţă, este generală la
toate popoarele romanice care s-au ocupat cu păstoritul şi care
s-a păstrat de la daco-romani”2, şi până în timpurile moderne.
Transhumanţa este de două feluri: internă - pendularea de la
munte la câmpie şi externă - pendularea de la câmpie peste munţi,
până la Dunăre şi peste Dunăre, Caucaz, Bugeac şi chiar până în
Crimeea. Cei mai vestiţi păstori transhumanţi din ţara noastră, au
fost ,,mocanii3” bârsani. Mocanii din Ţara Bârsei s-au ocupat cu
păstoritul transhumant din cele mai vechi timpuri până la Tratatul
de la Adrianopole (1829) când, ,,prin valorificarea care s-a dat
câmpiilor ţării şi apoi exproprierea le-a închis pe vecie drumu-
rile”4.
Păstoritul transhumant a avut un rol hotărâtor în realizarea
unităţii poporului şi limbii române. În drumurile lor către Mol-
dova şi până în Bugeac, în drumurile către Muntenia şi până la su-
dul Dunării, păstorii transhumanţi - ,,Cutreierător secular şi paşnic
pe pământuri, citindu-şi drumul în stelele cerului -, au generat for-
me specifice de viaţă economică şi socială. Astfel, transhumanţa
1
Dr. Ion Ghelase - Mocanii, importanţa şi evoluţia lor social-economică în
România. Expansiunea lor în Câmpia Tisei, în Caucaz şi Crimeea, Ed. Tiparul
Românesc, ed. a III-a, revăzută şi completată, Bucureşti, 1944, p. 31.
2
Ion Ghelase - Mocanii…, op., cit. p. 45;
3
mocan - moaka, umflătura bâtei - armă de apărare. Cuvântul mocan în
adevăratul înţeles înseamnă om chiabur, înstărit, priceput, conducător de turme
de oi, denumire intim legată de ocupaţia sa de bază - păstoritul., cf. Ion I.
Ghelase - Mocanii, op., cit.;
4
Idem, p. 23;
XXIII
*
peste vadurile Dunării, a creat oraşe-perechi: Olteniţa-Turtucaia,

Călăraşi-Silistra, Cetatea de Floci-Hârşova.
În concluzie, viaţa economică şi culturală generată de transhu-
manţă dă răspuns unei probleme milenare - continuitatea poporu-
lui român pe acest meleag: ,,Ţara Bârsei n-a fost nicicând golită
de locuitori în epoca năvălirilor, căci locuitorii au aici un adăpost
deosebit de favorabil, elementul românesc întărindu-se aici cu ro-
mânii din Muntenia, care, nemulţumiţi de situaţia de acolo, au
îngroşat cu numărul lor populaţia românească a Săcelelor”5.
Transhumanţa - călătoria oilor pe meleaguri îndepărtate - nu
este cu nimic mai prejos decât navigaţia vaselor peste mări şi
oceane. O stână de 4000 de oi cu 15 ciobani (3 vătafi, 3 mânzărari
buni, 3 mânzărari de rând, 5 ciobani şi 1 strungar), se constituiau
într-un echipaj care mergea permanent în căutare de păşune, în că-
utare de vad comercial pentru valorificarea produselor. În această
odisee, ciobanii trebuia să fie tari în ghioagă pentru că primejdii
erau la tot pasul şi nimeni nu-i proteja, trebuia să fie solidari până
la sacrificiu cu ei înşişi, cu oile şi cu câinii aşa că, din acest punct
de vedere, e de neînţeles chiar şi intriga acestei balade originare.
Marile drumuri transhumante care porneau din Ţara Bârsei -
,,oiţă bârsană” şi ,,curgeau” peste munţi spre Bacău, Soveja, Valea
Râmnicului, Valea Oltului), erau adevărate ,,căi oceanice” care
începeau din Transilvania şi ajungeau până la Nistru, Bugeac, în
Dobrogea, sudul Dunării şi chiar până în Caucaz şi Crimeea.
,,Spune-mi pui de rândunea/ Înverzit-o fi balta?/ Spune-mi puişor
de corb/ Peste Dunăre-o fi pod” sau ,,Măi ciobane, de la oi,/ Măi
ciobane, măi,/ De cu seară până-n zori,/ Tu te culci pe pat cu
flori,/ Cu capul pe muşuroi// Tu n-ai grijă nici nevoi,/ Măi
ciobane, măi,/ Cu ochii steliţi la nori,/ Cu capul pe floricele,/ Cu
ochii steliţi la stele”.
Unele documente menţionează că numai pe Valea Oltului, au
intrat în Ţara Românească în anul 1767 - 204.597 de oi, iar în anul
5
Ion Ghelase - Mocanii…, op., cit. p. 27.
XXIV
*
1769 - 350.574 de oi. ,,Pe vremea aceea, satul Punga era loc de
vamă, dar stăpânirea n-avea ce vămui acolo în crierul muntelui,
afară de oile breţcanilor care coborau din Ardeal (…), iar copiii
dau năvală pe uliţi, cu capul gol, vestind în gura mare: vin oile!
vine herghelia…! vin breţcanii…! (…) Vameşul Gheorghe da po-
runcă să se aşeze îndată o gratie în curmezişul drumului… şi nu-
mărătoarea începea: 1, 2, 3, 4, 5… înseamnă zece! De câte ori ră-
sună zece, vameşul făcea o crestătură într-o nuia de alun, spre a
şti cât se cuvine visteriei. Cât despre caşul, urda şi meii care se
mai opreau prin ograda lui, asta era başca socoteală.”6
Aceste drumuri erau pline de încercări cu mult mai primejdi-
oase decât cele prin care a trecut Ulise. Duşmanii îi ameninţau
pretutindeni, lupii şi urşii le sfâşiau turmele, tâlharii le aţineau
calea, iar bolile nimiceau oile. Aceste piedici şi lupte continue fac
din păstor un om fatalist la care vorbele ,,Doar n-o fi…; Doar o
fi…; Doar ne-o feri Dumnezeu!”, se auzeau deseori. Ei au devenit
oameni calculaţi, înţelegători, răbdători, cumpătaţi, resemnaţi în
faţa sorţii şi viteji atunci când era nevoie: ,,Nevoia învaţă pe om”.
Desigur că atunci când erau faţă-n faţă cu ,,duşmanul”, nu stăteau
cu mâinile încrucişate, îşi apărau oile pe care le luaseră pentru în-
grijire de la stăpâni. ,,La Crâm unde se aşezaseră oile, se petre-
cuseră lucruri deocheate. În târla lui Sandu s-au fost descoperite
nişte oi tătăreşti şi muscăleşti (…) Cei din Punga au înlemnit…
Toată averea lor de râpă!”7
Uneori deznodământul era tragic, iar cântecul de dor, colindul
de jale devenea bocet sau chiar blestem. ,,Potrivit obiceiului din
Punga, de câte ori moare cineva departe între străini, femeile îi
fac un sicriu în care pun hainele mortului şi-l îngroapă, închi-
puind aidoma pe cel răposat. (…) Geaba te chemăm, geaba te-aş-
teptăm… Nu te-a răpus vântul…, nu te-a închis mormântul, ci-n
6
Soveja [S. Mehedinţi] - Pribeagul, în: Oameni de la munte, Ed. Terra,
Focşani, 2009, p. 33;
7
Idem, p. 42;
XXV
*
vreme de seară, hoţii te junghiară… Ochii tuturor începură a se

păinjeni… Dragile mamii sprâncene, / Cum vi-ţi face buruiene: /
Dragii mamii ochişori, / Cum o să vă faceţi flori! / Dragile mamii
odoare, / Cum vi-ţi face lăcrămioare”8.
Baciul se îngrijea de sănătatea oilor şi a însoţitorilor. Zilnic în
timpul verii, oile erau mulse de 3 ori, iar produsele trebuiau proce-
sate, conservate şi comercializate. Pentru tunsul oilor, trebuiau
angajaţi ,,tunzători”. Lâna obţinută era spălată şi oferită spre vân-
zare, fie în marile târguri fie în aşezările prin care ciobanii treceau
cu oile.
Dreptul de păşunat se făcea în baza unei aprobări - răghie-re-
gie, dată de statul sau de boierul pe moşia căruia păşunau oile. În
răghie erau înscrise toate vitele (oi, berbeci, mioare, cârlani, miei,
cai etc.), care intrau în ţară. La ieşire se făcea ,,numărătoarea cea
mare”, când, dacă lipseau oi şi nu aveai dovada (bordanul), plăteai
taxa de import.
Numărul de oi introduse în ţară, îi permiteau mocanului să
scoată din ţară, fără vamă, o anumită cantitate de produse, aşa că
uneori proprietarii aduceau la numărătoare mai multe oi sau ,,mi-
tuiau omenia vameşului cu mâncăruri şi băuturi şi aduceau la nu-
mărat şi oi străine sau ducând oile la numărat de 3-4 ori”, încât
cel cu 150 de oi îşi putea lua răghii de 10.000 sau de 30.000 de oi.
O asemenea muncă de o extraordinară complexitate a format
oameni cu calităţi excepţionale care au contribuit la progresul ci-
vilizaţiei şi culturii, progres al cărui izvor, noi, cei de astăzi chiar
nu-l înţelegem, coborând mesajul baladei Mioriţa până la cel mai
de jos nivel: conflict economic, setea de răzbunare a românului,
pesimism sau laşitate etc.
Uităm însă că această muncă încordată de la Traian şi Decebal
sau chiar mai demult, a dat limbii române acea unitate pe care pu-
ţine limbi din lume o au, iar gândurile şi trăirile acestor oameni în
singurătatea munţilor, a câmpiilor pustii sau străine de sufletul ce-
8
Idem, p. 44.
XXVI
*
lor lăsaţi acasă, în linişte sau în dezlănţuirea apocaliptică a naturii

s-au decantat în imagini de o frumuseţe fără seamăn - ,,Limba este
îmbrăcămintea sufletului” sau ,,Mioriţa este o adevărată culmina-
re faţă de vecini” (S. Mehedinţi). De asemenea, uităm că ciobanii
bârsani au întemeiat sate româneşti dincolo de Nistru sau aiurea.
* * *
De la prima ,,aflare”, la Soveja, Mioriţa a exercitat o fascinaţie
fără seamăn asupra celor care gândesc şi simt româneşte, de la
vlădică (M. Eminescu, M. Sadoveanu) la opincă (,,Hei, domli Io-
nicî, lu popa Cherciu, nici-un cântic nu-i plăşia ca aista! [Miori-
ţa] Sara-l cântam pân-adormea. Iel punea şi lăutari di il cântau.
Ieu di-acolo l-am învăţat, cî-l punea pe hârtii di la oamini bătrâni.
Privighitoaria are 24 di cântici, cî iel li ştia cî li scrisese pe hâr-
tii; da măi tari-i plăcia cânticu-aista - Măriuţa Cuca, Păuleşti, 70
de ani în 1928, în: Ion Diaconu - Ţinutul Vrancei, Ed. L., 1969, p.
407).
Între cei care şi-au încercat condeiul, inspirat de Mioriţa, a
fost şi poetul Dumitru Pricop (1943-2007), supranumit de contem-
porani şi ,,Poetul Vrancei” - (Sunt un Popor! Vai celui ce desfide/
alcătuirea mea de prinţ vrâncean), nu pentru că ar fi fost un poet
provincial, ci în semn de omagiu şi de recunoaştere a faptului că
poezia sa îşi trage sevele din înaltul - Patima muntelui - şi din
adâncul muntelui - Dumitru al peşterii -, fapt ilustrat chiar şi prin
titlurile unor volume de poezii: Patima muntelui - debut (1978), În
căutarea muntelui albastru (2003) şi în ultimul volum antologic
antum Muntele patimii (2000).
Dumitru Pricop, ca orice poet adevărat, are obsesiile sale, ob-
sesii care-i marchează drumul creaţiei. Acestea sunt: satul, mun-
tele, părinţii, ritualul mioritic, singurătatea, prăpastia timpului,
simbolurile creştine şi precreştine, dragostea disimulată.
Opera sa poetică, marcată de ,,Cântecul Meoarei”, ni se relevă
atât prin imagini de o mare forţă de sugestie, care curg din simbo-
XXVII
*
listica Mioriţei, cât şi din cele 35 de Mioritice, editate în acest

volum.
Confirmând parcă afirmaţiile lui Gheorghiţă Geană care vede
în Mioriţa ,,o excepţională concentrare de simboluri creştine fun-
damentale sau mai bine zis, de arhetipuri ale simbolisticii creşti-
ne”, dar şi afirmaţiile lui Ion Coja care vede în Mioriţa ,,un colind
prin care tinerii unui sat de munte anunţă mamei bătrâne moartea
fiului ei la sute de kilometri de casă”, D. Pricop delimitează locul
fabulos în care ni se relevă acest colind, bocet, închinare: El, satul
meu cu umbrele furate/ de cine ştie care Lerui-Ler/ va dăinui întru
eternitate/ prin patima statornică de ger. (Negrileşti)”, dar şi fap-
tul că el este urmaşul de drept al ciobanului mioritic: ,,N-am rătă-
cit o oaie din câte mi-au fost date/ cu număr pe răbojul purtat din
neam în neam/ deşi mai luptă haita de lupi sau ne mai bate/ câte
un sfânt de-afară din când în când la geam”. (Eu vin mereu păs-
torul) Un excurs în Mioriticele lui Dumitru Pricop ne relevă
înălţimi ideatice pe care nu le sesizăm chiar la o lectură critică a
întregii opere poetice.
Mioriticele constituie adezivul care face legătura între simbo-
lurile poeziei pricopiene: munte, sat, casă, părinţi, taină, poezie,
clopot, priveghi, glie, fântână, rouă, fluier, frate, baladă, cioban,
păstor pădure etc., etc. Mai mult decât atât, mioriticele îi permit
poetului să abordeze şi simboluri clasice: Abel şi Cain, iesle, arcă,
Socrate, mori de vânt, Grădina Ghetsimani, Oedip, Sisif etc.
Titlurile volumelor sale sunt bântuite de Mioriţa: Patima
muntelui, În căutarea muntelui albastru, Muntele patimii. Pare
titlul acestui ultim volum antologic antum, un joc de cuvinte, dar
este în fond o nouă reaşezare a poeziilor a căror simboluri curg
din: munte, Mioriţa, sat, casă, baladă, părinţi etc., care se configu-
rează în jurul muntelui, care sugerează în ultimă instanţă, viaţă,
forţă şi eternitate.
Mioriţa curge în poezia lui Dumitru Pricop din zorii Creştinis-
mului, din păcatul originar - Abel şi Cain -, dinaintea venirii Mân-
XXVIII
*
tuitorului. Urmaş al lui Abel prin părinţii, moşii şi strămoşii săi,

poetul simte acut şi dureros păcatul fratricid: ,,Acolo în ierburi
locul de îngropat câini/ latră şi astăzi copacii cu rădăcinile-n ei/
mereu amintind fratele…// Abel - sacra pedeapsă!/ la fel de fru-
mos cad umbrele nopţii/ pe suflet/ şarpele tristeţii îmbată cu aş-
tri,// Adunaţi lângă focuri,// carnea pe jar,/ pe cuţit sângele are
vârsta părinţilor”. (Mioritică 3).
Păcatul omorului este veşnic: ,,Sunt în aştri îngropat/ ca-ntr-o
margine de sat/ (…)// ei, lovind, mureau întâi/ de la mijloc la căl-
câi// dar credeau în sinea lor/ că eu sunt cel care mor// (…)//nu
ştiau ce munţi de ceaţă/ li s-or prăvăli pe viaţă”. (Mioritică 7)
Volumul de debut, ,,Patima muntelui” cuprinde 6 mioritice.
Prin Mioritică 1 - un adevărat crez poetic -, D. Pricop intră impe-
tuos şi hotărât să înnoiască poezia ,,Prea mare trupul pentru a-
ceastă casă/ trebuie să plece din noi cineva”). Pentru el, poezia va
fi o ,,coroană din grâul altor ere”, care se va întrupa din ,,gerul
vieţii”, din ,,căldura pruncului ucis”, dintr-un ,,colţ de stele”, din
grădini de basm, devenind o călătorie ,,între vers şi vis”.
Balada populară îi creează stări antonimice în care suspinul,
poezia se zămislesc din ,,ploi amare”, din ,,plugul greu”, din tă-
ceri şi se întrupează cu ,,uneltele răbdării”, ieşind la lumină în
,,primăvara viitoare”.
Rana veşnică stârnită prin uciderea lui Abel se redeschide pe
aceste meleaguri în ,,umbrele nopţii”, iar ,,copacii latră de durere”,
menţinând vie memoria care devine tot mai adâncă, tot mai dure-
roasă, cei trei păstori fiind trei fraţi. Păcatul fratricid nu s-a
înfăptuit în Mioriţa, dar poetul îl simte ca pe un ghimpe în toate
mioriticele sale, pentru că doar a fost gândit – o vorbă din popor
spune: e păcat să arunci pâinea, e păcat să furi, e păcat să ameninţi
pe cineva cu un cuţit. Dacă omori pe cineva, îl duci în spate per-
manent pe lumea cealaltă.
Sufletul suferă în permanenţă pentru acest păcat ancestral -
,,unu-i moldovean”, iar poetul nu de blestem se teme: ,,De-aceea
XXIX
*
nu mă doare/ că mă condamnă lumea de mii şi mii de ani/ e o po-

veste-a noastră de câini şi de mioare/ iar cei ce-i ştiu măsura sunt
tot între ciobani// nu de blestem mi-e teamă! Mi-e teamă ca lu-
mina/ să cadă-n altă parte mai mult decât pe noi…/ al celui mort -
înaltul! Dar eu rămân cu vina/ de-a fi lăsat în urmă un cântec
despre oi!” (Mioritică 4)
Duhul Mioriţei se configurează uneori doar din stări sau din
simboluri antitetice: ,,Oricare om e zeu sau e nimic/ dar mulţi din
oameni nu-s nimic sub soare/ de-aceea seul nu e lumânare/ nici
buruiana n-are rod în spic…/ (…)/ Căci are Forţă marele mister/
ce-i în acelaşi timp şi mir şi-otravă/ iar omul care s-a topit în
lavă/ va locui şi pe Pământ şi-n cer”. (Mioritică 22)
Lectura mioriticelor evidenţiază o tensiune interioară a poetu-
lui - de la optimism la pesimism -, tensiune existentă în toată poe-
zia lui Dumitru Pricop în care Marea Trecere apare ca un fapt de
neocolit, uneori chiar aşteptat: ,,Moartea e o harpă alburiu-albas-
tră/ ea vine dimineaţa şi la prânz/ şi-aşa se joacă viu deasupra
noastră/ de parc-ar fi pe-o pajişte de mânz// Începe-ncet cu zâm-
betul pe sticle/ sau pe pachetul de ţigări, sfârşit,/ sau pe discuţii
vechi, despre Pericle/ sau despre sfinţii care ne-au sfinţit…”
(Mioritică 20) ori: ,,Chiar dacă ştiu că mâine voi trece în icoane/
tot mai arunc o mască pe cel silit să stea/ între pereţii umezi şi
vastele coloane/ ce sprijină altarul spre tristă steaua mea// O, ca-
pătul mă arde cu locul frânt, cu locul/ în care nimeni nu-i mai
mult decât/ cel înşelat odată cu moartea şi norocul/ cel cu coroa-
nă-n frunte şi funie la gât.” (Mioritică 10); ,,Pământul meu e bun
pentru icoane!/ de veci între furtuni sortit între furtuni să stea/ a
căpătat şi gust amar de sânge/ a căpătat şi gust înalt de stea”.
(Destin)
În primele volume poetul manifestă încredere în sine în desti-
nul şi în poezia sa: ,, E-atâta loc de vis în mine/ încât presimt că
n-am să mor/ decât atunci când în ruine,/ va naşte piatra un
izvor// (…) E-atâta loc de viaţă-n sânge/ încât presimt că n-am să
XXX
*
pier/ decât atunci când s-or răsfrânge/ în prunci petalele de fier.”

(Mioritică 6)
Poetul oscilează permanent între cer şi pământ, între vis şi
zgură, între stele şi lut, între ,,fumul îndoielii” şi fântâni. Păstorii
sunt pe tot trupul României, din Crişuri până-n Vrancea, deci şi-n
Mioriţa: ,,Păstorii noştri ce ne-ngheaţă somnul/ s-au petrecut aca-
să… întru Domnul!/ Şi-aici de ies, ies noaptea pe furiş/ ca să-şi
măsoare sângele cu lancea/ pe trupul celui ce-a căzut pieziş/ brad
răsturnat din Crişuri până-n Vrancea.// Fugitu-le din matcă, ţine
minte/ găseşti şi-acolo gropi… dar nu-s morminte!” (Mioritică 8)
,,Bolnav de cer târam piciorul ciung/ prin lutul neajungerilor
mele/ (…)/ bolnav de cer târam piciorul ciung/ ţipa a moarte tal-
pa în obiele/ doar sufletul se răscolea prelung/ în cât pământ por-
nisem pe sub stele”. (Mioritică 9)
Faţă în faţă cu sinele, cu eternitatea, poetul zugrăveşte unul
dintre cele mai impresionante portrete închinate poeziei, oglindă a
operei şi a poetului, un portret prin care aspiră să iasă din zodia lui
Cain, în ciuda încercărilor destinului: ,,Depărtate, Doamne, ce
frumos trup am/ chiar aşa cu lutul ce i-l dai ca hrană/ chiar aşa
cu dealul ce i-l pui la ham/ chiar aşa cu viermii locuind în rană./
(…)/ Depărtate, Doamne, trupul de-i pătat/ e pătat cu glasul le-
bedei ce cântă/ când prin sânge încă pofta de păcat/ cu vampirii
clipei se mai ia la trântă/ (…) Depărtate, Doamne, trupul meu e
timp/ cum să nu-i duc cerul dincolo de cruce/ când numai cu viaţa
aş putea să schimb/ hainele acestea ce-or să se usuce.” (Mioritică
13)
În unele mioritice, starea poetului şi legătura cu arhetipul ori-
ginar se decriptează prin frânturi de baladă: - ,,unu-i moldovean”;
,,fluieraş de fag/ mult zice cu drag”; ,,…Şi de-o fi să mor”; ,,Şi la
nunta mea….” -, la care se adaugă metafora pricopiană: ,,Măicuţă
bătrână…/ Măicuţă bătrână/ soaţă fără Domn,/ ce mai e prin
Vrancea, ce mai e la stână/ ce mai e prin somn?/ Măicuţă bă-
trână!.../ Fiul tău prin pulberi/ luminează arborii creştini…/ (…)
XXXI
*
…Dulcea Lui Crăiasă/ lemn de carpen blând/ aştrii ce apasă/ zo-

dii dărâmând…/ Vino Tu şi spune,/ mândru giuvaer,/ că la fel e
moartea…/ pre pământ şi-n cer…/ Pe pământ şi-n cer!/ Oamenii
străbată/ tot ce-am fost odată/ să rămân o pată/ de tină curată…/
Fluierul să sune/ ca o rugăciune,/ ca o rugăciune,/ ca o rugăciu-
ne…”. (Mioritică 17)
În mioriticele inedite, Dumitru Pricop se apropie tot mai mult
de versul popular pe care-l struneşte la fel de bine ca şi poetul a-
nonim, iar uneori mioritica sa se subintitulează ,,bocet” sau ,,bles-
tem”.
Din înşiruirea cuvintelor, parcă în grabă, dar cu mare potrivea-
lă, izvorăsc eternităţi, graiul cuprinde întregul plai, iar cântecele şi
descântecele se zămislesc din susurul ploilor, din trecerea oilor:
,,cât ploile/ trec oile/ în cântecele/ descântecele…/ Acolo-n cer/
arginţii pier/ şi în cei mulţi/ poţi să asculţi/ cum cade/ fumul din
balade… Călător/ pe ţărm de dor/ cu păcatul tuturor/ singur poţi/
să plângi în toţi/ ceasul/ când apune glasul/ când de stele/ spargi
acele/ vieţi trăite/ pe sărite… Înstelat/ în celălalt/ treci/ pe veci/
tot mai înalt…”.
Versul său e un adevărat joc de cuvinte în care armonia izvo-
răşte din eufonia îmbinată cu adânci sensuri filosofice: ,,Când de-
parte, când aproape/ dealul care-o să mă sape// când senine,
când confuze/ verbele ce-mi ard pe buze// când adânci, când fără
moarte/ anii daţi ca să mă poarte// (…) strigătul acolo-n cuie/ un-
de moartea trece şuie// când departe, când aproape/ când aproa-
pe, când departe… (Mioritică 24) Antiteza însoţeşte gândul sovă-
ielnic ,,când în cer, când pe pământ” – ,,Eu grinda cerului şi tal-
pa/ acestui fruct rotund de lut/ voi şti să mă deschid – pierdutul/
suav pe crinii din sărut” (Mioritică 25), oscilând între ,,jocul de
flăcări negre nins” şi ,,jocul prevestitor de plângeri”: ,,…regescul
ceas mă bate c-o moarte mai de soi/ iubind furtuna altă cale nu e/
decât să sparg altarul necunoscut de ploi/ şi să-l îngrop în iarbă
pe Cel bătut în cuie”. (Mioritică 30)
XXXII
*
În mioriticele cu subtitlul bocet sau blestem, Dumitru Pricop

creează adevărate colinde în care apar simbolurile creştine cunos-
cute, dar şi simbolurile culturii noastre populare, prezente în Mi-
oriţa: stea, brad, munte, sat, caval, oi, baci, plai etc. ,,Mioriţă laie,/
leagănă-n copaie/ pruncul venit stea/ într-o zi cu nea/ (…) adă-i
ursitori/ una să-l blesteme/ (…) alta să-i ursească/ cât un brad să
crească/ şi să fie verde/ până când s-ar pierde (…) să-l doară pă-
mântul/ piatra şi cuvântul/ şi să fie munte/ cu şederi cărunte/ la
margini de om/ (…) pruncul venit stea/ într-o zi cu nea…” (Mio-
ritică 31)
Poetul coboară din sferele filosofiei clasice şi tratează motivul
mioritic folosind motivele cunoscute din baladă: ,,… de trei zile-
ncoace/ iarba mi se coace/ cu pământu-n vânt/ cu rodu-n cuvânt/
cu baciul în cânt…” (Mioritică 32); ,,şi-i târzie vara/ şi-i răcoare
seara/ şi-s singuri bărbaţii/ şi-s tăcuţi Carpaţii/ niciun chiot drag/
pe sub ţări de fag/ nici din brazi nu cade/ lacrima pe roade”.
Depărtarea de ai săi, munca în pustietate, singurătatea celor ră-
maşi invocă reîntregirea şi în acelaşi timp schimbarea ocupaţiei de
la păstorie la agricultură, viitorul omenirii: ,,Mai veniţi la noi/ mai
plecaţi din oi/ mai ieşiţi din fluier/ mai fugiţi din şuier/ ne e dor de
braţul/ ce umple târnaţul/ cu ghizdei de stele/ cu cântec de iele/
(…) Mai veniţi încoace/ IARBA NU SE COACE…” (Mioritică 33)
Duhul Mioriţei este prezent în ,,trupul de fiară”, ,,în partea
mea de munte şi de gând”, fiind acompaniat de îndoială şi de
,,muzica stejarilor bătrâni”. Poetul şi opera sa sunt veşnici ca şi
fântâna dăltuită într-o piatră din care izvorul iese la lumină la fel
ca şi la Mănăstirea Argeşului. Veşnicia.
Uneori Mioritica lui D. Pricop curge sprinten ca apa izvorului
de munte, ,,din piatră-n piatră”, din vers în vers, alteori este în-
soţită de ,,magii ce aprind steaua mea” şi bântuită de neguri şi de
gânduri negre. Stelele se ascund vederii sub pământ, iar ochii largi
încearcă să pătrundă Marele necunoscut.
XXXIII
*
Alteori Mioritica este o litanie solemnă care ne înfiorează, prin

faptul că invocând Divinitatea, nu ca Arghezi (Te drămuiesc în
zgomot şi-n tăcere), Dumitru Pricop îi atribuie acesteia un atribut
unic ,,Depărtate Doamne” prin care sugerează distanţa şi smerenia
faţă de Atoatefăcătorul: ,,Depărtate Doamne, ce frumos trup am/
chiar aşa cu lutul ce i-l dai ca hrană/ chiar aşa cu dealul ce i-l pui
la ham/ Chiar aşa cu viermii locuind în rană”. Primul vers se
repetă de 4 ori, ca un refren, ca o pecete, ca un dat prin care poe-
tul, sub povara timpului care se duce ireversibil, cere îngăduinţa
Atotputernicului să-şi împlinească menirea: ,,Depărtate Doamne,
trupul meu e timp/ cum să nu-i duc cerul dincolo de cruce/ când
numai cu viaţa aş putea să schimb/ hainele acestea ce-or să se
usuce”.
Registrul în care ni se relevă Mioriticele este divers, de la se-
ninătate la înnegurare, de la calm la zbucium, de la reflexiv la bi-
ciuitor. ,,Poezia lui Dumitru Pricop este limpede, curată, elegantă,
inspirată şi perfect instrumentată” (Viorel Dinescu).
Mioriticele lui Dumitru Pricop nu constituie un ,,capitol” din
opera sa, ele reprezintă o stare a creaţiei pricopiene, pentru că
Mioriţa însăşi este o stare a poporului român, o stare care ne dă
specificul şi unicitatea în marea familie a culturilor lumii.
Pentru a demonstra că mioriticele dau unicitatea întregii opere
pricopiene, am selectat în această antologie, încă 35 de poezii în
care simbolistica lor curge tot din Mioriţa, o adevărată datorie a
poetului faţă de moşii şi strămoşii săi: ,,dacă înalţ un munte spre
ochii tuturor/ şi-l clatin cu tăcerea din vechile tipare/ cutremurat
de patimi – înseamnă că-s dator/ cu Mioriţa Vrancei. O stea spre
fiecare”. (Patima muntelui)
Locul său e satul, munca sa e ciobănia: ,,N-am rătăcit o oaie
din câte mi-au fost date/ cu număr pe răbojul purtat din neam în
neam/ deşi mai urlă haita de lupi sau ne mai bate/ câte un sfânt
de-afară din când în când la geam.” (Eu vin mereu păstorul),
XXXIV
*
imperiul său e ,,…cât un salt de ciută/ n-am niciun mort înscris în

calendare,/ nu poţi muri când roua te sărută”.
Existenţa poetului se împleteşte cu frumuseţea şi cu veşnicia
Mioriţei ,,Sunt cel din urmă prinţ cu o coroană/ de munţi, de dea-
luri, râuri şi stejari” (Cuvântul pentru brazde); ,,Eu trebuia să fiu
c-un munte frate/ la fel ca el sparg stele de cer/ la fel port calea
robilor în spate/ la fel luminii lacrima i-o cer” (Dincolo de lebe-
de).
Nobleţea poetului derivă din Mioriţa, din Cuvânt şi din Poe-
zie. Poetul nu are niciun complex în faţa contemporanilor şi nici
în faţa eternităţii în a-şi declama deschis originea sa nobilă de
autor adevărat şi îndrituit, prin rădăcinile sale, să ,,scrie” Mioriţa.
Prin versul său, Dumitru Pricop s-a cununat pe vecie cu Mio-
riţa şi cu Vrancea, fiind supranumit de contemporani, pe drept cu-
vânt, Poetul Vrancei. ,,Io, autor de drept al Mioriţei,/ nu-s ano-
nim, aşa cum scrie-n cărţi…/ De lut legat - ca rădăcina vieţii/
n-am căutat o ţară-n alte părţi/ (…)Deci am un nume! Viguros ca
viţa,/ ca Patria, ca tot poporul meu/ şi, iată, scriu şi astăzi Mio-
riţa/ chiar dacă trupul mi-l dezgrop mereu”. (Dreptul la nume);
,,Sunt un Popor! Vai celui ce desfide/ alcătuirea mea de prinţ
vrâncean/ trudind în sclavul măreţiei sale…”. (Prinţul); ,,Prin
existenţă sunt un meteor/ care, arzând, îşi spulberă vecia/ dar cât
de mult aş fi al tuturor/ rămân al jertfei mele, Poezia”. (Mete-
orul);
Astăzi, la şaptezeci de ani de la naşterea poetului, când avem
în faţă opera poetică, gândurile şi opiniile sale expuse în agora, la
întâlnirile cu prieteni sau risipite prin presă, opiniile criticii şi…
multe din autografele date pe volumele sale, date cititorilor,
prietenilor şi chiar neprietenilor, constatăm că încă de la volumul
de debut, ,,Patima muntelui”, Dumitru Pricop era un poet format,
un poet în toată puterea cuvântului.
Aproape tot arsenalul poetic, linia simbolistică şi ideatică,
curgerea filosofică, metafora de mare forţă expresivă, puritate şi
XXXV
*
prospeţime, le găsim încă de la acest prim volum. Temele pe care

le abordează în volumele ulterioare, teme aparent noi, aparent mai
profunde, sunt, în fapt, rezultatul trudei sale pe cuvânt, pe care-l
supune încet, încet dar sigur.
Poetul îşi zideşte opera sub semnul Vrancei – pământ ,,plin de
taine mai vechi ca poezia”, ,,cutremurat de patimi” se simte dator
Vrancei ,,cu Mioriţa. O stea spre fiecare”.
Dumitru Pricop îşi înnobilează numele - ,,auri-m-aş” -, prin
voce: ,,clopot de argint”; prin strigăt: ,,cămăşi de mir”; prin nume:
,,cântec pur”; prin viaţă: ,,poem de veci”; prin vârstă: ,,clopot
sfânt”.
Negrileştiul, cuibul pământului din care s-a zămislit, este de-o
vârstă cu stelele, cucu viscolul, cu gerul, cu eternitatea, iar data
,,venirii între oameni”, nu i-o ştie nimeni: ,,el, satul meu cu stra-
turi de tăcere/ (…) el a venit aşa cum vine Tata/ din ceaţa clipei,
albă, fulgerând/ sau poate a venit din însuşi graiul/ izvoarelor cu
apa în argint/ să lepede o lacrimă pe raiul/ fără păcat al zeilor ce
mint…” (Negrileşti)
În lira şi în sufletul ,,prinţului vrâncean” se adună ,,pasul ciu-
tei”, ,,urmele de mistreţi”, ,,gestul orb al cărnii ce te-aprinde” şi
prada care şterge ,,cu sângele ei tânăr”, tot noroiul din sufletele
noastre.
Fumul casei îl poartă către înălţimi celeste, ,,nectarul adunat
de cuib şi limbă” este ,,matca mea, povestea mea aleasă”, iar poe-
tul ,,robul tău, mă-ngrop într-un cuvânt/ căci simt cum fumul urcă
peste casă/ înaltul vers al clipei care sunt.” (Fumul casei)
Stâlpii şi sufletul casei - mama, tata, pruncul - curg şi ei din
veşnicie, iar lacrimile şi neodihna îi sfinţesc şi-i înveşnicesc - ,,şi-
ţi stă atât de bine iarbă, mamă!”
Îndoielile se nasc din aspiraţii izvorâte din ,,saltul sălbatic”,
din zâmbetul copilăriei, din ,,planetele visate”, din trăirile înaltului
şi golul în care ,,eu, păcătosul, am urcat pe piscuri/ şi am strigat
XXXVI
*
că nimeni nu-i mai sus/ dar nu eram de-ajuns, s-aduc sub stele/
măcar statuia unui alt Iisus.” (Mărturisire)
Poveştile şi ,,Mioriţele” îi deschid ochiul şi sufletul cu care
priveşte şi înţelege apoi toată poezia, sufletul în care se oglindeşte
mitul lui Abel şi Cain - ,, Abel - sacra pedeapsă!/ la fel de frumos
cad umbrele nopţii/ pe suflet/ şarpele tristeţii îmbată cu aştri.”
(Mioritică 3) sau ,,E între noi şi moarte o năframă/ (…)/ orice ve-
nire e un cânt de ţară/ plecarea-n fluturi nu-i întâmplătoare/ ră-
mâne-n urmă plugul care ară/ pământul strâns de suflet şi picioa-
re.” (Poveste)
Versul lui Dumitru Pricop are o curgere dramatică, dar uneori
gestul lui este unul demiurgic: ,,Trăiesc din plin eterna primăva-
ră/ (…) eu, blestematul, sap în vis fântâni/ cât fumul îndoielii mă
su-pune/ cu muzica stejarilor bătrâni/ arând în suflet falsa mea
păşu-ne.” (Mioritică 5)
Caii tinereţii şi Eu vin mereu păstorul dau forţă şi vigoare po-
eziei celui care se consideră urmaşul de drept al baciului mioritic,
autor de drept al Mioriţei ,,…eu vin mereu păstorul cu patria în
nume/ cum altădată Oedip cu ochii în pustiu/ de aceea-s calzi
copacii şi caii cad anume/ când se întâmplă clipa căderii mele-n
fiu.” sau ,,E-atâta loc de vis în mine/ încât presimt că n-am să mor/
decât atunci când în ruine,/ va naşte piatra un izvor” (Mioritică 6)
Marea Trecere - aproape o obsesie în poezia lui Dumitru Pri-
cop - apare destul de rar în acest prim volum, contrastând cu ce-
lelalte volume deoarece acum poetul vesteşte o nouă ,,viaţă”, în
grâu, în mesteceni, în iarbă, în nume, ,,în cerul vorbelor pe gură”.
Acum trecerea este doar sugerată - ,,am ajuns, se pare, chiar în
dreptul ceţii”, fără a exprima dramatismul din catrenul-epitaf prin
care poetul îşi anunţa Marea Trecere în stele:
,,Acum în ţara sufletului meu
sunt suverane ceaţa şi pustiul
iar eu învins mă rog la Dumnezeu
să vie şi să-şi ia în ceruri fiul”.
XXXVII
*
Poetul a plecat brusc dintre noi, prin arta sa însă a primit

dreptul la eternitate, iar nouă ne-a rămas sarcina de a sluji perma-
nent focul pe care l-a aprins pe ogorul limbii şi al sufletului româ-
nesc, mai ales din acest altar mioritic - Vrancea Arhaică.
Costică NEAGU
XXXVIII
1
M I O R I T I C Ă (1)
Prea mare trupul pentru-această casă

trebuie să plece din noi cineva
simt gerul vieţii cum înalt se lasă
pe fruntea celui care va ceda
va fi-n coroană grâul altor ere

va fi căldura pruncului ucis
va fi, adică, moartea cum se cere
călătorie între vers şi vis
va fi o grindă cu un colţ în stele

plecată din izvoare sau femei
şi numai unul va-ndrăzni acele
grădini de basm prin anii fără ei
pe urmă casa va juca pământul

o dată, de trei ori, de mii de ori
de câte ori prin trup va bate vântul
trezindu-i obosiţii călători.
2
Scăldatu-m-am întru suspinul meu

pământul l-am stropit cu ploi amare
dar a rămas în sânge plugul greu
să are primăvara viitoare
pentru tăceri săgeţile s-ascut

dar nu renunţ orice ar fi să fie
uneltele răbdării cad calde pe sărut
ca sâmburii pe lutul vestit de poezie.
3
Acolo în ierburi locul de îngropat câini

latră şi astăzi copacii cu rădăcinile-n ei
mereu amintind fratele…
Abel - sacra pedeapsă!

la fel de frumos cad umbrele nopţii
pe suflet
şarpele tristeţii îmbată cu aştri.
Adunaţi lângă focuri,

carnea pe jar,
pe cuţit sângele are vârsta părinţilor.
Acolo în ierburi locul de îngropat câini

şi stăpânii care-i numără în adânc
fiindu-le teamă
de rădăcinile
veniţilor fără voie.
copacii latră
ei mai duc timpurilor
întreaga îngemănare
a pământului
cu memoria.
4
,,Unu-i moldovean…”
Mi-e teamă! Uite noaptea cum arde în nebuni,

ce flăcări negre urcă pe trupul meu de-o moarte.
De-ai fost vreodată, Doamne, şi de mai faci minuni
termină jocu-acesta de care eu am parte
cât de înalţi sunt stâlpii de care tu mă rupi?

şi care-mi este vina de rătăcesc aiurea
pe văile acestea cu urlete de lupi
şi râşi oprind în strigăt, cu foamea lor, pădurea?
mi-e foarte drag păcatul cum drag mereu mi-a fost

să-ncerc şi lacrima şi versul
să-l duc mai sus de nume, mai sus de adăpost
pe cel ce-avea s-ajungă în veci de veci proscrisul
cu ce-am greşit?!... Străinul… sau fratele… Nu-mi

pasă!
mi-e mult mai dragă viaţa ca lumea de apoi…
eu bănuiesc că raiul e tot un fel de casă
în care-ngropi bărbatul în lada cu gunoi
mi-e Dumnezeu cuţitul! De-aceea nu mă doare

că mă condamnă lumea de mii şi mii de ani
e o poveste-a noastră de câini şi de mioare
iar cei ce-i ştiu măsura sunt tot între ciobani
5
nu de blestem mi-e teamă! Mi-e teamă ca lumina

să cadă-n altă parte mai mult decât pe noi…
al celui mort - înaltul! Dar eu rămân cu vina
de-a fi lăsat în urmă un cântec despre oi!
6
,,Fluieraş de fag
mult zice cu drag…”
Trăiesc din plin eterna primăvară

din hainele de in ce au rămas
să-mi poarte trupul scuturat de fiară
dacă mai trec prin voi fără de glas

nu-s numai noaptea ce-o trăiţi afară
cât casa arde numele ce-l las
pe partea mea de munte şi de gând

prin undele trăitelor izvoare
se mai aud fecioarele trecând
e semn că amintirea le mai doare

că sângele mai scapără pe sâni
sfântul înalt al clipei trecătoare
eu, blestematul, sap în vis fântâni

cât fumul îndoielii mă supune
cu muzica stejarilor bătrâni
arând în suflet falsa mea păşune.
7
E-atâta loc de vis în mine

încât presimt că n-am să mor
decât atunci când în ruine,
va naşte piatra un izvor
şi tot ducându-se la vale
tăcut şi grav ca tot ce-i viu
va stinge-n ţările din cale
blestemul vorbei în pustiu.
E-atâta loc de viaţă-n sânge

încât presimt că n-am să pier
decât atunci când s-or răsfrânge
în prunci petalele de fier
şi pruncii vor aprinde-n stele
acele flăcări care ard
mai larg ca spaţiul dintre ele
mai sus de strigăt şi hazard
Patima muntelui
8
9
,,iar tu de omor
să nu le spui lor…”
Sunt în aştri îngropat
ca-ntr-o margine de sat
ochiul care cade-n sus

nu m-a terminat de spus
celălalt, căzând în jos

cântă-n fluiere de os
ceru-i scaldă, vatra-i soarbe

fără lutul clipei oarbe
fără fraţii ce-au vroit

pieptul lumii în cuţit
ei, lovind, mureau întâi

de la mijloc la călcâi
dar credeau în sinea lor

că eu sunt cel care mor
nu ghiceau ce nori de fum

îi vor însoţi pe drum
cât în mine soarele

10
va roti izvoarele
nu ştiau ce viermi de glod

îi amestecă şi-i rod
cât, bogaţi, umerii mei

vor rodi măslini şi tei
nu ştiau ce munţi de ceaţă

li s-or prăvăli pe viaţă
Cât în mine vor să cadă

aştrii veşnici din baladă…
11
Să nu mă ştii, fugitule din lume,

decât din ce eu am mai trist în nume,
Să nu-mi zăreşti nici stelele din trup

nici ramurile ce le zbat afară
nici jalea mea când unele se rup
de dragul celor care or să moară
Ce poţi simţi când pasul te alungă

din drumul celor care n-or s-ajungă?
Mă doare numai faptul c-am trecut

prin pântecul venirii împreună,
c-am ars o clipă fluierul de lut
însingurând fecioarele din lună
Dar mai ales sunt trist că soarta oarbă

ne-a legănat pe-acelaşi fir de iarbă…
Acum, cu glasul frunzelor te cain,

cu undele baladelor incerte…
puteai să treci prin lume precum Cain
ca să-ţi condamne crima sau s-o ierte…
Păstorii noştri ce ne-ngheaţă somnul

s-au petrecut acasă… întru Domnul!
12
Şi-aici de ies, ies noaptea pe furiş

ca să-şi măsoare sângele cu lancea
pe trupul celui ce-a căzut pieziş
brad răsturnat din Crişuri până-n Vrancea.
Fugitu-le din matcă, ţine minte

găseşti şi-acolo gropi… dar nu-s morminte!
13
Bolnav de cer târam piciorul ciung

prin lutul neajungerilor mele
mă drămuia în porţii drumul lung
strivindu-mă cu pulberea din stele
nu-mi mai doream s-ajung sau să n-ajung
asemeni lor sau luminos ca ele
mă spovedisem vieţii îndelung
cu flacăra baladelor rebele
asemeni cerbilor care se-mpung
când joacă noaptea duhurile rele
doream un colţ de vis unde să ung
cu lacrimi rănile fidele
bolnav de cer târam piciorul ciung
ţipa a moarte talpa în obiele
doar sufletul se răscolea prelung
în cât pământ pornisem pe sub stele.
14
Chiar dacă ştiu că mâine voi trece în icoane

tot mai arunc o mască pe cel silit să stea
între pereţii umezi şi vastele coloane
ce sprijină altarul spre tristă steaua mea
O, capătul mă arde cu locul frânt, cu locul

în care nimeni nu-i mai mult decât
cel înşelat odată cu moartea şi norocul
cel cu coroană-n frunte şi funie la gât
Dar nu se iartă pofta de-a fi mai mult ca totul

când cei rămaşi în urmă acelaşi gând îl au
şi-atunci sau nu mai scuturi de pe picioare glodul
sau te opreşti o clipă să te ajungă, sau…
15
Lui Gheorghe Istrate
Odăjdiile sufletului, moarte,
poveri pe care totuşi le-am păstrat
ca dincolo de sânge să mă poarte
prin praful de himere tulburat
ascultă-mi ceaţa, prietene de vise,
din amândoi ea cerne doruri lungi
şi vor rămâne, scrise ori nescrise
pe steaua vârstei care n-o ajungi
cum aş greşi mai mult aici în spice,
de guşterii căldurii obosit
când somnul vrea în zei să mă ridice
ornându-mă cu aripi de granit…
sărac, ca versul mi-aş dori pădurea
cu frunzele copacilor în ploi
sub boarea lor să curg aşa, aiurea
bolnav de cel ce zace trist în noi
din când în când să cad şi să mă doară
oftatul lung al lutului călcat
aşa cum l-ascultam odinioară
în pruncul care-n viaţă m-a-ngropat
Lumile din strigăt
16
17
Izvoarele se despleteau în făclii

luna dansa dezbrăcându-se de policandre
flăcăii urcau munţii trupurilor
chemaţi de ochii tristei salamandre.
Pe la răscruci umbrele-şi striveau nefiinţa

ca nişte văduve care nu sting focul în vetre
aşteptând până când sânii sparg hotarele
zidirii oamenilor în lacrimi şi pietre.
Dar mi-a crescut iarba pe umeri. Ca unui

ascet dintr-o carte ce-o scrii pe furiş
şi iată că timpul îmi dăruie sabia
oglinda superbă sculptată-n tăiş.
Dar iată că timpul îmi dăruie.

Zeii din trup coborau din stegari
purtau căciuli de oaie, îi lătrau câinii
vorbele lor aveau grindeni şi brumă
ce blestem sfânt în oameni se sugrumă
de curg aşa puţini atât de mari?
18
Depărtate, Doamne, ce frumos trup am

chiar aşa cu lutul ce i-l dai ca hrană
chiar aşa cu dealul ce i-l pui la ham
chiar aşa cu viermii locuind în rană.
Depărtate, Doamne, ce frumos trup am
cum să poată-ntinde-n el o lighioană
cum să uite-n urmă Omul care-l am
zugrăvit în aştri ca pe o icoană?
Depărtate, Doamne, trupul de-i pătat
e pătat cu glasul lebedei ce cântă
când prin sânge încă pofta de păcat
cu vampirii clipei se mai ia la trântă
când femeia lasă ţâţele pe gropi
încălzind zăpada dragostei pe uliţi
trupul meu alungă ceaţa peste plopi
sfâşiat de fiare, sfârtecat de suliţi.
Depărtate, Doamne, trupul meu e timp
cum să nu-i duc cerul dincolo de cruce
când numai cu viaţa aş putea să schimb
hainele acestea ce-or să se usuce.
19
La căpătâiu-mi - trec Luceferi

Aştri - bărbaţi de ceruri vechi
Tăcuţi şi gravi cum sunt în Ţara

pe unde plopii neperechi
Unul a zis: - Va fi furtuna

Mileniilor fără grai
şi dramele de totdeauna
prin viaţa gurilor de rai.
Al doilea: - Dar eternizate

de nordul clipei şi de dor
vor fi poemele-n cetate
blestemul celor ce nu mor…
Şi-a zis şi-al treilea: - O, se pare

că nu mai am nimic de zis!
şi s-a topit în largi hotare
de vis, de cântec şi de vis…
Lacrima arlechinului
20
21
Să mă fure
o pădure
din acest
mormânt de lest
şi de oase
lunecoase
aburind
către magii ce aprind
steaua mea
de neguri grea
Sfânt
cuvânt
să mă adune
cât apune
cel de lut
început
spre nevăzut
O pădure
să mă-ndure
rob şi rege
cât culege
timpul înserările
Ochii largi cât zările
să-nţeleagă
lumea-ntreagă
stelele de sub pământ
legământ
22
pre limba Lui,

Marele Necunoscut
nenăscut…
23
În celălalt
cât mai înalt
cât cade-n grai
întregul plai
cât chipul
leapădă nisipul
cât ploile
trec oile
în cântece
descântece…
Acolo-n cer
arginţii pier
şi în cei mulţi
poţi să asculţi
cum cade
fumul din balade…
Călător
pe ţărm de dor
cu păcatul tuturor
singur poţi
să plângi în toţi
ceasul
când apune glasul
când de stele
spargi acele
vieţi trăite
pe sărite…
24
Înstelat
în celălalt
treci
pe veci
tot mai înalt…
25
Parcă aşa e viaţa prin balade,

păstorii pier în zodiile lor
lăsând îndoliatelor naiade
un vechi ogor de jale şi de dor.
… Şi de-o fi să mor,
către toamnă, când pe frunze
cade-n trupul trecător
bruma viselor ascunse.
Şi la nunta mea…
Şi la nunta lui stelară
jumătate din ce-a fost
a-mbrăcat haină de fiară
şi-a plecat din jumătate;
jumătatea cui? a cui?!
Jumătate fără frate
unde nici uitare nu-i,
unde fără nimeni sui…
… Măicuţă bătrână…
Măicuţă bătrână
preoteasă până
prin religii scurmă
cei urâţi de turmă
când prin somn ne bat
clopote furate
de la un bărbat
fără de cetate…
26
Măicuţă bătrână, soaţă fără Domn,

ce mai e prin Vrancea,
ce mai e la stână,
ce mai e prin sânge,
ce mai e prin somn?
Măicuţă bătrână!...
Fiul tău prin pulberi
luminează arborii creştini…
Fraţii lui de iarbă,
de zodie oarbă,
fraţii lui - sub cântec - trec străini…
Condamnat păcatul? Testament de fum,
când sub cea mai sfântă lumânare
i-au ţesut din fir de aur drum
între Munţi şi Mare
Câţi puteau asemenea lor,
la fel
răstigniţi de turmă, răstigniţi de casă,
împlini în golul din inel
tânăra Crăiasă?...
… Dulcea Lui Crăiasă,
lemn de carpen blând,
aştrii ce apasă
zodii dărâmând…
Vino Tu şi spune,
mândru giuvaer,
că la fel e moartea…
pre pământ şi-n cer…”
Pe pământ şi-n cer!
,,Oamenii străbată
tot ce-am fost odată
să rămân o pată
de tină curată…
Fluierul să sune
27
ca o rugăciune,
ca o rugăciune,
ca o rugăciune…”.
Stelele din adâncuri
28
Trădat? De cine? Fratele sau sora,

Soţie, fii, amante?! …Biet nebun
numai cu tine pleci când vine ora
acelor taine care nu apun…
29
30
Cum sus la munte-n mitică sandală

pe undelemnul desfrânării pure
n-am spart hotarul dintre Nu şi Da
de teamă să nu-mi moară o pădure
Şi am rămas în Munţi: însângerat

nu de gazela amintirii oarbe
ci de păcatul care mi s-a dat
şi care-n veci fiinţa mi-o absoarbe…
Cad în iluzii cu acelaşi vers

ce m-a-nfăşat în iarba de acasă
să simt şi-atunci când viaţa va fi
din nume nenumita mea mireasă.
31
Întâia oară am văzut cum plânge

bietul meu stârv de carne şi nisip
când inundându-mi sufletul cu sânge
n-am înţeles să sufăr sau să ţip
Moartea e o harpă alburiu-albastră

ea vine dimineaţa şi la prânz
şi-aşa se joacă viu deasupra noastră
de parc-ar fi pe-o pajişte de mânz
Începe-ncet cu zâmbetul pe sticle

sau pe pachetul de ţigări, sfârşit,
sau pe discuţii vechi, despre Pericle
sau despre sfinţii care ne-au sfinţit…
Deasupra clipei numai aurora

unui mormânt ce încă nu-i deschis
cum altădată ne strângeam în hora
unui Poem ce încă nu l-am scris
Deci vino, Doamnă, am motive clare

să-ţi spun că doar pe tine te mai chem
cât încă nebuniile-mi plenare
de infinitul tău nu se mai tem.
32
Desen ciudat ori trista geometrie

a mâinilor pe sticlă sau pe zid
de parcă aş veni din Poezie
direct din documente de partid
Ori preacurvind, eram totuşi în stare

s-ajung prefect sau altceva la fel
nu să-mi comande-n ocnele de sare
ale trăirii orice colonel…
Captiv sublim în trista libertate

a crasului prezent contemporan
m-am săturat de vise şi cetate
şi-aş vrea să fiu învinsul meu spartan
Tot strigăt pe la uşi aceleaşi ştime

în care m-am născut şi am trăit
încât să n-am, ca stemă, din vechime
decât o rană largă de cuţit…
În căutarea muntelui albastru
33
34
Oricare om e zeu sau e nimic

dar mulţi din oameni nu-s nimic sub soare
de-aceea seul nu e lumânare
nici buruiana n-are rod în spic…
Trăim puţin - iar viaţa-i o secundă
de suflet care merită mai mult
iar când te-ajunge marele tumult
nu mintea, ci trăirea ţi-o inundă…
Şi mori încet… dar merit e şi moartea
iar dacă n-ai trăit eşti găinaţ,
cum în ibric cafeaua nu e… zaţ
cum în vecie raiul nu ţi-e partea…
Oricum, aici, în locul meu de Nume
care şi-a făcut din zgură colţ de rai
mă simt întreg în marele alai
şi viaţa-ntreagă mi-o asum anume…
Căci are Forţă - marele mister
ce-i în acelaşi timp mir şi otravă
iar omul care s-a topit în lavă
va locui şi pe Pământ şi-n cer.
Scrisori din temniţa libertăţii
35
M I O R I T I C Ă (23)1
E aşa de târziu, îi strigam

conştiinţei
victima salturilor mele
neîmplinite
Pur şi simplu, Doamnă,
cum să cred
că sub mine-s
prăpăstiile mântuite?!
Zeii barbari ai Destinului
aşteaptă să-i împlinesc!
Ei sunt uneltele mele,
cum să-mi fie frig
sau sete,
sau frică…
Oho, cum să renunţ
la această ceremonie a autodesfiinţării,
pasiv, ca visul abandonat
al copilului
pe care l-am purtat
pe sub cupole
îmbrăcat în himere!
1
Notă – Mioriticele 23-35 sunt inedite
36
37
,,Stăpâne, stăpâne…”
Când departe, când aproape
dealul care-o să mă sape
când senine, când confuze

verbele ce-mi ard pe buze
când adânci, când fără moarte

anii daţi ca să mă poarte
gerul numai - şi păcatul

urcă unde piere tatăl
şarpele strivind în poame

gândul rezemat de foame
strigătul acolo-n cuie

unde moartea trece şuie
când departe, când aproape

când aproape, când departe…
38
Să vii pe frunzele luminii

izvor adânc de doruri lungi
femeie - care baţi pământul
de mări, de veacuri, să m-ajungi
Eu grinda cerului şi talpa

acestui fruct rotund de lut
voi şti să mă deschid - pierdutul
suav pe crinii din sărut
ci-n urmă, picurând nectarul

pe bruma clipelor confuze
mă voi aprinde rug de rugă
cuvântul magic ars de buze
Tot aşteptându-te, în strigăt

voi cerne roiuri de poteci
ca timpul tău mereu spre alţii
din mine să se rupă-n veci…
39
M I O R I T I C Ă (26) - variantă
Doamne frumos trup mai am

chiar cu lutul dat prea mult ca hrană
de ce nu pot deschide pereţii
spre a-i face locuri de icoană.
Aş şterge cu moartea ce-i pătat
de tot, ce e pasăre şi cântă
locul ierbii l-aş spurca
cu zăpezi luându-se la trântă
iar femeile rămase fără gropi
într-o vreme când credeam în uliţi.
Doamne, frumos trup mai am
şi-i păcat că nu mi-l port pe cruce
cei ce vin vor fi mai scurţi cu-n timp
şi n-or şti-ncotro să apuce.
40
Femeie, bolovănos mai arde crucea prin sânii tăi!
de când aştept copacii sub steaua ta nătângă
au ruginit prin prunci caii
şi-au început nebunii iar să plângă
tu n-ai văzut cum arde pe răstignit mileniul
şi n-ai murit când corbii mureau de aşteptare
cu sângele îngrozitor de tânăr
mai tânăr decât largul dintre gheare.
Tu aşteptai zăvorul să cadă pe vestminte
Să te-ncălzească hoitul unui Hristos normal
Doreai nu înălţarea prin moarte sau cuvinte,
ci focul de leşie a unui joc egal.
Ai înşelat otava ce-ţi dăruia păcatul,
dar ai vomat pe urna cu semnul întinat
de ţi-a plecat din nemurire crinul
prin care tu, albastră, treceai către bărbat.
41
Blestemaţii sub umbra cumpenii cădeau în

genunchi
se juca pe sânge miezul nopţii jumătate câştigat
ar fi fost al celui din urmă
dar - prăseaua cuţitului şi domniţa venind din
fântână…
Hoţii jucau lângă timpul rămas gaj
în noaptea venirii fiului orb
şi nimeni nu mai ştie strigătul fântânii,
ori pasul spre oameni, uitat înapoi.
42
Părinte lut, deschide steagul ploii

e întuneric pe unde trec stelele şi se ţipă
plecări de prunci în cete, scrie iarba
pe cea mai tristă pagină de-o clipă
opreşte-n râs străjerii cu arcurile frânte
aşterne haina prânzului sub moarte
noi mai avem de plâns aici ograda
şi fiii ei trimişi în van departe
iar de e frig sub păsări, te închină
o frunză sparge cerul erorii de-nceput
când se dezbracă luna de casa ei săracă
şi când trei baci de noapte trec teferi prin sărut.
43
Acolo unde-s stea încerc un semn

larg ca un vis întors spre epopee
etern pământ cu străluciri de lemn
ca anii tăi ni-s paşii prin femeie
să strig acum când vârsta s-a aprins
asemeni unui rug venit din îngeri,
nebun, să scutur jocul de flăcări negre nins,
e jocul meu prevestitor de plângeri,
regescul ceas mă bate c-o moarte mai de soi
iubind furtuna altă cale nu e
decât să sparg altarul necunoscut de ploi
şi să-l îngrop în iarbă pe Cel bătut în cuie.
44
45
Mioriţă laie,
leagănă-n copaie
pruncul venit stea
într-o zi cu nea
cântă-i vers de soare
şi de vezi că-l doare
scaldă-l în lumină
şterge-l c-o grădină
necălcată-n zori
adă-i ursitori
una să-l blesteme
apele să-l cheme
lângă setea lor
când o fi fecior
alta să-i ursească
cât un brad să crească
şi să fie verde
până când s-ar pierde
păsările-n trup
aibă drum de lup
calea să-i ajungă
iarba să-l împungă
să-l doară pământul
piatra şi cuvântul
şi să fie munte
cu şederi cărunte
46
la margini de om
să se rupă sat
celor ce-au plecat
fără rod prin lume
şi să aibă nume
de nebun, de hoţ
să-ntârzie-n toţi
să le fure paşii
când vor fi ocnaşii
fie-le coroana
când vor şti icoana
fie-le cavalul
când vor pierde malul
fie-le cuţitul
când vor şti urâtul.
Mioriţă laie,
Lâna ta plăvaie
s-o întoarcă ploaie
când or pierde pasul
când or pierde glasul
când or paşte-n cer
oile de fier
pruncul venit stea
într-o zi cu nea…
47
Bocet (1)
… de trei zile-ncoace
iarba mi se coace
cu pământu-n vânt
cu rodu-n cuvânt
cu baciul în cânt
şi-i târzie vara
şi-i pustie ţara
şi-s puţini bărbaţii
şi-s tăcuţi Carpaţii
niciun semn sub fagi…
cei ce mi-au fost dragi
risipiţi în lume
răstignesc pe nume
singurul ce-a fost
soţ şi adăpost
ploaie şi zăpadă
cântec şi baladă
cât mai pot grăi
cât mai trec în gri
ascultaţi-mi graiul
cât îl poartă plaiul
cât îl joacă norii
cât l-ngroapă zorii
înţelept ca anii
vechilor litanii.
48
Bocet (2)
… de trei zile-ncoace
iarba mi se coace
cu vârfu-n pământ
cu tulpina-n vânt
cu rodul în gând
şi-i târzie vara
şi-i răcoare seara
şi-s singuri bărbaţii
şi-s tăcuţi Carpaţii
niciun chiot drag
pe sub ţări de fag
nici din brazi nu cade
lacrima pe roade.
Mai veniţi la noi
mai plecaţi din oi
mai ieşiţi din fluier
mai fugiţi din şuier
ne e dor de braţul
ce umple târnaţul
cu ghizdei de stele
cu cântec de iele
de crăpa şi-n vatră
ţâţa ei de piatră
mai urcaţi şi casa
c-a ruginit coasa
49
mai urcaţi şi tinda

ca ruginit grinda
mai urcaţi femeia
c-a ruginit cheia
şi-i puţin prin sânge
şi-n sămânţă plânge
pruncul care vine
cu oase străine
Mai veniţi încoace
IARBA NU SE COACE…
50
Bocet (3)
Mioriţă laie,
laie, bucălaie
leagănă-n copaie
pruncu-adus de-o stea
într-o zi cu nea
scaldă-l în lumină
şterge-l c-o grădină
cântă-i vers de soare
şi de vezi că-l doare
adă-i ursitori
să-l citească-n zori
una să-l blesteme
munte să se cheme
apele să-l ude
până când aude
ierburile crude
alta să-i ursească
cât un brad să crească
să rămână verde
până când s-ar pierde
păsările-n trup…
una drum de lup
i-a urat s-ajungă
iarba să-l împungă
să-l doară pământul
51
piatra şi cuvântul
să se rupă sat
celor ce-au plecat
fără rod prin lume
fără aştri-n nume
alta cu icoana
i-a adus coroana
i-a adus cavalul
să nu cadă malul
i-a adus cuţitul
să-şi reteze mitul…
Mioriţă laie,
lâna ta plăvaie
s-o întoarcă-n ploaie
când va pierde pasul
când va pierde glasul
când va păşi-n cer
oile de fier
pruncu-adus de-o stea
fără morţi prin ea…
52
Blestem (1)
Îngropată-n vatră
ţâţa mea de piatră
îngropat în brumă
braţul ce sugrumă
piscul care duce
cea mai albă cruce
noaptea ce coboară
în cea mai fecioară
dintre câte-s azi
neveste de brazi
O, cum arde timpul!
cum mă doare lupul
sângelui ţinut
fără flori şi lut
casa-mi scuipă casa
a ruginit coasa
doarme ceru-n grindă
fără s-o aprindă
focu-ncearcă cheia
făr-a şti femeia
pruncul care vine
cu oase străine
rătăcit prin mâna
nu-i acela care
firav, printre fiare
53
a-ncercat sămânţa
lepădând credinţa
s-a urcat pe cruce
lemnul să-l usuce
până când albastră
pasărea măiastră
i-a deschis pădurea
unde cu securea
s-a sfârşit o lume:
LUMEA FĂRĂ NUME.
54
55
PATIMA MUNTELUI
Eu mai înalţ un munte spre ochii tuturor

o pasăre încheagă pământul cu vecia
sub aripile-i albe cu Vrancea sunt dator
pământul plin de taine, mai vechi ca poezia
bărbaţii curg în aştri când zilele de mai

alunecă în iarba pădurii de departe
dar alte braţe-n urmă pe gurile de rai
duc mai departe torţa din viaţă până-n moarte
cât cred în tine Ţară de vis şi adevărat

cu lutul tău statornic mi-am îmbrăcat fiinţa
am ridicat copilul din muguri în bărbat
în lacrimă citindu-i ce-nseamnă biruinţa
dacă înalţ un munte spre ochii tuturor

şi-l clatin cu tăcerea din vechile tipare
cutremurat de patimi - înseamnă că-s dator
cu Mioriţa Vrancei. O stea spre fiecare.
56
AURI-M-AŞ
Auri-m-aş, voce, într-un clopot sfânt

să mă bată numai stelele alese
dar se zbate-n suflet cuibul de pământ
pustiit de toamna fructelor culese
Auri-m-aş, strigăt, în cămăşi de mir

albul lor să-mbrace munţi fără prihană
dar mă poartă paşii printr-un cimitir
unde-mi sunt părinţii şi înalt şi hrană
Auri-m-aş, nume, într-un cântec pur

cristalin ca jocul undelor fecioare
dar mi-e dată viaţa, totuşi s-o îndur
între cel ce vine şi-ntre cel ce moare
Auri-m-aş, viaţă, în poem de veci

să veghez planetei calea printre aştri
dar mai sunt în lume fiare pe poteci
oamenii mai umblă către ei sihaştri
auri-m-aş, vârstă, într-un clopot sfânt

să mă bată numai stelele alese
dar e viu în mine cuibul de pământ
şi, adânc, în mersul tuturor mă ţese.
57
NEGRILEŞTI
Azi, risipit în stelele uitării

pierdute-n ochii celor ce-au plecat,
aprind, din nou, ecranul lumânării
cu flacăra cât vârsta unui sat
acum când bântuie ninsoarea
şi lupii gem cu glas de pârtii vechi,
se sting salcâmii doborâţi de boarea
ce-o lasă în urmă ielele perechi…
el, satul meu cu umbrele furate
de cine ştie care Lerui-Ler
va dăinui întru eternitate
prin patima statornică de ger
de-aceea poate-i intră-n suflet brazii
şi viscolul pe geamuri sapă flori
sau îl feresc din drumul lor nomazii
doar prin căldura morţii călători
acestui sat nu-i ştie nimeni data
venirii între oamenii de rând
el a venit aşa cum vine Tata
din ceaţa clipei, albă, fulgerând
sau poate a venit din însuşi graiul
izvoarelor cu apa în argint
să lepede o lacrimă pe raiul
fără păcat al zeilor ce mint
el, satul meu cu straturi de tăcere
atât de vii, încât nici n-are rost
58
să-i mai colind ogrăzile prin ere

în căutarea celui care-am fost
şi nici să cred c-o să mai rămână
a fel de tânăr fagul meu bătrân
cât apa-i vie freamătă-n fântână
ar şerpii casei au culcuşu-n fân
doar în decembrie, când se schimbă trupul
şi anii sar din balamale vechi
aş vrea să fiu acolo, s-ascult Lupul
cum cântă lumii propriul lui priveghi.
59
POVESTE
E între noi şi moarte o năframă

prin ea, aprinşi de fulgere, plutim
până când colbul timpului destramă
pădurea dintre noi şi fraţii Grimm
orice venire e un cânt de ţară

plecarea-n fluturi nu-i întâmplătoare
rămâne-n urmă plugul care ară
pământul strâns de suflet şi picioare
iar dacă drumul nu a fost o farsă

pe cale teii or să nască sfinţi
oprind din şuier şerpii care varsă
veninul peste casă şi părinţi
e între noi şi moarte o năframă

sub albul ei de lebădă trăim
până când colbul timpului destramă
pădurea dintre noi şi fraţii Grimm.
60
DESTIN
Pământul meu e bun pentru icoane!

de veci între furtuni sortit între furtuni să stea
a căpătat şi gust amar de sânge
a căpătat şi gust înalt de stea

că meşterii m-or vrea sau nu m-or vrea
c-or acuza cămaşa vindecată
sau pruncii şterşi ori încălţaţi de ea
din morţi venind sau dintr-o piază rea
i-am dat din suflet partea mea de vină
şi împlinirea nobilă şi grea

nu sfinţi înveşmântaţi în catifea
ci oameni, drepţi sau strâmbi, murind de foame
urcând pe culmi coroana lor de nea
61
EU VIN MEREU PĂSTORUL
N-am rătăcit o oaie din câte mi-au fost date

cu număr pe răbojul purtat din neam în neam
deşi mai urlă haita de lupi sau ne mai bate
câte un sfânt de-afară din când în când la geam
cuvântul mamei strigă la fel de tânăr câinii
când laptele răstoarnă grăsimea în ceaun
şi stelele din şesuri aduc mirosul pâinii
de se îmbată bacii şi-n trânte se răpun
mă strigă bălegarul cu pofta lui de plante
parcă aud cum crinii în coşuri la ţigănci
vor risipi parfumul pe pagini delirante
sau vor topi-n războinici nevoia lor de lănci
eu vin mereu păstorul cu patria în nume
cum altădată Oedip cu ochii în pustiu
de aceea-s calzi copacii şi caii cad anume
când se întâmplă clipa căderii mele-n fiu.
62
CUVÂNTUL PENTRU BRAZDE
Sunt cel din urmă prinţ fără hotare

imperiul meu e cât un salt de ciută
n-am nici un mort înscris în calendare,
nu poţi muri când roua te sărută
Sunt cel din urmă prinţ cu o coroană
de munţi, de dealuri, râuri şi stejari
în loc de sfinţi strămoşii-mi sunt icoană
şi eu mă-nchin sub aştrii lor cei rari
Sunt cel din urmă prinţ şi trec călare
pe caii albi ce nasc în urmă flori
supuşi nu sunt, nici temniţe de sare
nici zei de ghips trândavi şi trecători
Sunt cel din urmă prinţ ce poartă-n steme
aceiaşi vulturi şi aceiaşi bouri
care-au ştiut să legene prin vreme
sămânţa-ntreagă între lut şi nouri
eu le zâmbesc cu apele şi clatin
pădurile ce vârsta mi-o-nfioară
cu ceruri de argint – să nască visul
şi paşii prin tăcerea lui să doară
strig cornului să-ncingă pe întinderi
jocul de seară născător de maci
petalele desfac fecioare-nalte
încât dezmiardă frunzele-n copaci
Prinţul întâi, şi mai apoi flăcăul
din sat vrâncean găsit într-o baladă
63
ce i-a sortit să poarte printre oameni

cuvântul care-n brazde va să cadă.
(Patima muntelui)
64
65
FĂRĂ O PĂDURE
De când tot tac, de când tot tac

sunt c-o pădure mai sărac
ea mai bătea cu-o frunză-n uşă

vrând sângele să mi-l cunoască
dar s-a uscat, şi-i azi cenuşă

şi nimeni n-o s-o povestească.
De când tot tac, de când tot tac

Păianjenii au tors un veac
s-au clătinat în lut străbunii

şi au trecut din unii-n unii
prin stele clatină rugina

şi noaptea razei şi lumina
osul de fluier cade-n lupi

ca o unealtă care-o rupi
De când tot tac pământul crapă

cărarea pasului întreg
Şi simt nevoia lui de apă

chiar dacă n-o mai înţeleg…
66
SORA DIN LACRIMĂ
Culce-te, aline-te
ochiul stelei vinete
stăpânele vântului
soaţele pământului
ielele, turbatele
îndrăznească-ţi satele
în cuvânt să cazi
ca noaptea pe brazi
ca bruma pe floare
ca privirea-n soare
ca vorba în glod
ca neghina-n rod
cât n-aduci acasă

sora ta aleasă
care plânge încă
sub stânca adânca
Ştii tu, blestematule,
robule, furatule,
67
omule, -mpăratule,
ce e trupul când nu-i trup?!
Culce-te, aline-te
ochiul stelei vinete
ruginească-ţi sabia
să-ţi crape corabia
dacă dormi cât nu-i acasă –

mândră Basarabia –
sora ta de trup aleasă.
68
TATA
În piscul lui de nume şi Bărbat
e-ntregul cheag al vieţii adunat.
Un munte ce respiră sub licheni
din care-şi sug mileniile hrana
ori cuibul sur al ochilor de reni
cu-atât mai cald cu cât mai vie-i rana…
Nu-l pot vedea altfel decât lăsând
între luceferi moartea lui de rând
Atunci, din cine ştie ce trecut
încerc nelinişti care nu au nume
şi mă-ndoiesc dacă am fost născut
sau l-am născut din strigăte postume
oricum rotesc pe axă trupul vechi
al primei singuratece perechi
şi glasul lumii arde uniform
cât îndrăznesc năluci biruitoare
sau cât plutesc, prin ceruri care dorm,
cu tata într-o unică ninsoare.
Ce fiu mi-aş fi, flămând mereu pe trup
prin anii ce spre margine se rup…
mă-ntreb, sub umbra sa neîncetat
ce forţe îl adună din uitare
de-i duc mai sus de ură şi păcat
sămânţa de adânca tulburare.
69
DINCOLO DE LEBEDE
V
Eu trebuia să fiu c-un munte frate

să-l chem mereu în anii care mor
să guste lutul meu care se zbate
lăsând oriunde cântecul dator

părinţii coborau din plânsul lui
dar n-au ştiut în clopote a-i bate
şi-au rătăcit prin ţara nimănui

la fel ca el sparg stele de cer
la fel port calea robilor în spate
la fel luminii lacrima i-o cer
(Lumile din strigăt)
70
MOTIV DE BALADĂ
Sunt cele şapte duhuri de senin

purtând pe norii jertfei viitorul
şi apa izvorând cu har divin
din Constelaţia Săgetătorul
Asemenea celui care m-a ivit

să-mprospătez clocita lui mireasmă
mereu între Apus şi Răsărit
cădelniţându-i setea de agheazmă
De prin Levant sosesc pruncii călări

pe săbiile date de ursite
şi ochii lor ard cele patru zări
cu tot păcatul vechilor ispite
În gările din mit Crai vechi opresc

înveşmântaţi în horbote aparte
danteluri albe dintr-un strai ceresc
ţesute-n pânza vieţii fără moarte
Eu le sunt pajul. Către nicăieri

în locul lor călătorind spre Mecca
strivind de sânge visele de ieri
cum către mâine îmi retez poteca
Legiferând eternul lor prezent

71
spre asiile smirnei tifla fluture

scriind pe tăbăcitu-mi pergament
cu praful vremii dăruit de fluturi
Cât cele şapte duhuri de senin

se caută-n milenii nepereche
ori împlinesc amarul lor destin
slujind la Craii mei de Curtea Veche.
72
VETUSTĂ
Tot arsenalul meu e desuet

de la idee până la zidire
acelaşi vechi şi searbăd menuet
mă poartă, refulat, prin omenire
Mă doare faptul că nu pot să fiu

decât acesta, prins de nişte oase
pe care carnea urlă a pustiu
spre zodiile mici şi lunecoase
Mă dor părinţii care nu-s decât

nişte ţărani, aşa, ca toţi ţăranii
ce-n viaţa lor nu s-au de gât
decât cu greutăţile şi anii
Mă doare satul care m-a născut

din uterul ţărânii sângerânde
un sat de munte îngropat în lut
cu stelele iluziei flămânde
Mă doare graiul nostru plin de duh

biserica în mine de milenii
c-un Dumnezeu de taină în văzduh
ce seamănă cumplit cu pământenii
Cam ce să mă mai doară ca să pot

73
Rosti apocaliptic - ca profeţii -,

Că voi rămâne-acelaşi sacerdot
Slujind mereu prin grajdurile vieţii,
Că arsenalul meu e desuet

De la idee până la zidire,
Sub tot ştiutul psalm – rosti încet –
De teamă, de speranţă, de uimire…
74
METEORUL
Prin existenţă sunt un meteor

care, arzând, îşi spulberă vecia
cenuşa lui ia chipul tuturor
care-au iubit cu teamă poezia
Provincia de suflet n-are hat
iar robii ei, Poeţii, ştiu prea bine
că locul lor în stele e arat
cu plugul nebuniilor divine
Contemporanii îi orânduiesc
în zodii şi-n tratate literare
dar nu se-ntreabă când mai şi trăiesc
sau dacă au nevoie de mâncare
E drept că visul n-are cont deschis
la birt, sau la hotel, sau la cantină
că doar atât nu-i interzis
înecul pe vecie în lumină
E drept că visul nu-i slujit de bani
că aurul nu-ncântă visătorii
dar cât ar fi poeţii de sărmani
nu pot fi confundaţi cu cerşetorii!
Ei vor plăti cu viaţa lor un semn
făcut în cer, de cineva departe
cât zeul Artei, aspru, dar solemn
le rânduieşte numele-ntr-o carte
Şi cartea lor e brazda către sat
născută sub imperiul suferinţii
75
iar satu-i un Olimp cutremurat

prin care-abia se mai zăresc părinţii
Prin existenţă sunt un meteor
care, arzând, îşi spulberă vecia
dar cât de mult aş fi al tuturor
rămân al jertfei mele, Poezia.
(Lacrima arlechinului)
76
DREPTUL LA NUME
Io, autor de drept al Mioriţei,

nu-s anonim, aşa cum scrie-n cărţi…
De lut legat - ca rădăcina vieţii
n-am căutat o ţară-n alte părţi.
Am fost aici odată cu lumina

făcându-i întunericului loc
chiar şi atunci când mesteca rugina
atâtea veacuri oarbe de noroc.
Din întuneric şi lumină, iată,

m-am tot zidit spre piscuri înălţând
raza baladei, simplă şi curată
ca închinarea omului de rând.
Am pus în verbe flori de mătrăgună

cam tot atâtea câţi am pus şi crini
să împlinească-n vreme împreună
statornicia marilor grădini.
Şi dacă uneori mai las să cadă

furtunile - pe unde m-am ivit
e semn că în pământul din baladă
pe veci Destinul mi-e întipărit.
Deci am un nume! Viguros ca viţa,

77
ca Patria, ca tot poporul meu

şi, iată, scriu şi astăzi Mioriţa
chiar dacă trupul mi-l dezgrop mereu.
78
DUHUL PĂMÂNTULUI
Suntem un neam de dealuri şi de munţi

şi duhul lor ne urcă, ne coboară,
încât să poţi veni şi-a doua oară
când e nevoie soarta să ţi-o-nfrunţi
Şi cine nu se-nfruntă când se-nfruntă

cu Ţara ce şi-a vrut-o ideal
acela nu-i nici munte, nu-i nici deal
nici îngerul altarului de nuntă
Suntem un neam de munţi şi-ar fi păcat

ca Marea ce ne-a pus la tălpi Carpaţii
să nu ne scalde aştrii peste lume
Abia atunci noi n-am mai fi anume

nici pagini, nici unelte, nici oraţii,
nici stâlpii grei ai locului de sat.
79
ÎN CĂUTAREA MUNTELUI ALBASTRU
Eu locuiesc acelaşi vechi cotlon

cu hrube strâmte dar cu stele multe
în care seminţia lui Ion
mă lecuieşte de mirări oculte
Ion… Acelaşi chip sculptat în lut

urcă destinul sau doar îl prăvale
sfinţind, cu moartea, în necunoscut
imperiile omeniei sale
El, necititul, urcă peste fum

alesele păcate ale sorţii
şi nu-şi striveşte sângele de drum
fără să-i ştie vastele proporţii
El a rămas în el. Încrâncenat!

O piatră cât o piatră de amară,
dar tot cu piatra care i s-a dat
s-amestecă-n ţărână şi o ară…
La ce ar folosi atâta mit

umilului, bătrânului sihastru,
când el de veacuri sure, chinuit,
e-n căutarea muntelui albastru…
80
ULTIMA PĂDURE
1
Era o pădure acolo… Copacii ei înalţi ne dăruiau din când în
când rădăcinile pentru marile călătorii!...
După aceea ne părăseau copacii… Între timp, noi uitaserăm să
mai mergem… Până se învăţa din nou vatra, treceau imperiile de
amiază. Cum le mai puteam ajunge dacă din aştrii adâncului
veneam curaţi şi senini?!
2
Casa în trup, trupul în munte şi muntele la căpătâi, jos, lângă
tulburarea unui joc de peşti ciudaţi c-un singur ochi în partea către
poruncă…
Apoi nebunul care-şi obosea mădularele curăţind, zice-se,
cerul de iele… Le înfăşura pe muşchii puternici până când carnea
crăpa… Trupul lui nu-ncepea şi nu sfârşea nicăieri…
3
Când ruginesc arborii, e semnul că au murit poveştile şi că au
fost înmormântate! Nu se mai întâmplă nimic după aceea…
4
Când trec spaima râsului vostru… Când vă văd întinşi de-a
lungul sângelui, blazaţi, nu mai gândesc să cutreier Istoria. A fi
fost timpul demult o stea - dar a obosit… Şi azi cei de pe frânghie,
dansatorii disperaţi, stau suspendaţi caraghios, într-un inutil şi
dezmăţat dans aerian deasupra Ultimei Păduri!
Nu mai interesează nici măcar spectacolul căderii…
5
Era străveche pădurea! De pe vremea când femeile cedau spri-
jinind lacrimile de lună. Flăcări luminoase, către constelaţii, sânii
81
lor înmugurind… Dansul uluitor al seminţiei, blestem albastru

spre Univers…
Rodeau zodiile planete nebune cu ţărmuri crăpând de comori...
Dar cine mai putea fi, în acelaşi timp, înţeleptul?! Nunta aceea
viforoasă, dulce-amară, neîmplinită, surpase măştile…
Şi iarba căprioarelor nu mai era nici măcar o nădejde…
6
Acolo am vrut să termin înfrânt, să-mi pot plânge în linişte
bucuria… Oţelul lacrimii biciuia oglinda sensului primordial…
Mai ştia El, oare, că noi îi împlinim pe drumuri prăfuite păcatele?
Denaturate!
7
Capetele podurilor de lemn, peste râuri ascunse, mai ard în
cuptoarele aştrilor dorul. Biete umbre care vin în somn să tulbure
moaştele, să scoată din sânii uscaţi ai amantelor, pământul pe care
nu l-au călcat niciodată cu fruntea sus…
8
Dacă aş începe sărbătoarea Ultimei Păduri, prietenii ar veni la
ospăţ fără trup… În cinstea copacilor sfinţi, care ne-au întins
întotdeauna, la cumpene, crengile către fior…
Pe care i-am jertfit…
Mistică silvană!
9
Hoţii de păduri cădeau, sub zodiac, în genunchi, jucând miezul
nopţii pe sânge. Câştigat, ar fi fost al celui din urmă… Dar cel din
urmă nu mai ştia limba pădurilor.
Poemele ei ce se scriu numai în…
10
Asemeni iadului de cenuşă între copacii incendiaţi… Numai
animalele ştiu să-şi sacrifice ochii înşelaţi…
Odată cu strigătul!
Printre arborii arşi, preoţi în cer, preoţi stelari, mâinile carbo-
nizate fumegă… Dar ele nu mai scutură înaltul!
Cum nu se scutură colbul din blestem…
82
11
Armele răsturnau, în scrumul nopţilor de pace, pahare de ar-
gint, Zeama de cucută dăruia cu voluptate săruturi învingătorilor...
După Ultima Pădure, altă victorie n-ar fi fost decât o iluzie…
12
Înşelaţii bărbaţi, ameţiţi de vin şi de himere, povesteau bătăli-
ile nechibzuite… Şi credeau că-i cântec… Ochii împăinjeniţi mai
trăiau, pâlpâind, pădurea şi frunzele prin care jucătorul celui din
urmă turnir trecuse doar o clipă, întreg prin părinţi. Jocul de-a vic-
toria îi întorcea străini acasă…
Înşelaţii bărbaţi mai vroiau atunci şi altceva: coapsele căprioa-
relor din balade, paşii înşelând drumurile terminate…, clopotele
bătând în uitare…
Bieţii învingători!
Nu ştiau că jocul se termină prin joc şi că odihna-i prima vârs-
tă spre moarte! Ei vroiau mult mai mult ca trofeu: Ultima Pădure!
Frumoasa Pădure din urmă… Jos, la picioarele lor…
Moartă!
13
Auziţi-mă!
Şi daţi-mi sângele afară din Cetate, dacă nu am ştiut să trec
întreg pe sub floarea de tei…
Ultima Pădure e în fiecare din noi…
(Stelele din adâncuri)
83
84
CARTEA COPACILOR
Eu nu mai strig prin pieţe că exist,

chiar dacă strig, pământul nu mă ară
decât făcându-mi trupul de ocară
că l-am strivit de dealuri. Optimist!
Vedeţi, copacii se topesc de dor

îşi sparg de ceruri visele încete
şi dincolo de legi şi de decrete,
Se împlinesc în rosturile lor,
Eu îi citesc în muguri - şi declar

pe bolta care mi-a-nfiat părinţii
că-n milenarul meu abecedar
din Cartea lor ştiu rodul suferinţii
şi sufăr neamul care m-a ursit

să-i fiu şi sânge şi întruchipare
cât Numele din oameni m-a ivit
din Munţii Îndrăznelii şi din Mare.
Iată de ce acum şi pentru veci

refuz în piaţă preţul meu de marfă
şi cer în schimb doar câteva poteci
ce-şi ţes în vers albastra lor eşarfă.
85
ALT MUNTE-N LOC
Şi tare aş striga că e-n zadar

alt munte-n loc, o altfel de păşune
venim cu talpa grea de bălegar
direct din psalmi, direct din rugăciune
E peste tot nevoia de păcat
de cai, de vin, de jocuri interzise
Chiar Dumnezeu s-ar lepăda bărbat
şi-ar tulbura credinţa legii scrise
Dar nu acesta-i lucrul pentru care
te naşti o dată şi odată mori
aluneci munte şi întuneci mare,
nădăjduieşti, ţi-e frică, urci, cobori…
Surpat pe gând un monstru te îndoaie
în cel ce înger tăinuia copilul
urca în plante stropii grei de ploaie
ori reteza prin candele fitilul.
Lumina cere clipei geniul mut,
vulcanii ei sunt singurii în stare
să schimbe viermii putrezi din sărut
ori să-nţeleagă petele din soare.
Alt munte-n loc ne-ar întâlni săraci
la cine ştie care vad al sorţii
şi cum ai şti ce haine să îmbraci
la marea zi când or să-nvie morţii?
86
PĂRINŢII DIN ÎNALT
Pe umbra care-o lasă-n cer părinţii

acestui neam îi vom citi Destinul
pădurea, pâinea, apa, grâul, vinul,
eclipsele memoriei, arginţii…
În umbra nevăzută de privire

care-n adâncul gliei se aşterne,
e noaptea botezată de iubire
ce-n noi sămânţa visului o cerne
Doar lacrima ce picură în nume

ne duce legământul mai departe,
sporind cu roua orele anume
ce ne petrec şi dincolo de moarte.
87
ULTIMA CĂPRIOARĂ
Mi s-a lăsat un munte moştenire,

dar l-am pierdut la jocuri de noroc
odată cu veşmântul alb de mire
şi numele din care mă invoc.
A mai rămas în munte-o căprioară

nespus de graţioasă şi de vie,
care ştia ce mult o să mă doară
această nenumită nebunie.
Din ochii ei cu lacrimile-n stele

din când în când, trimite frunze, tei
să odihnească ceasurile grele
pierdutului prin lumea de pigmei.
88
POPORUL
Poporul e mereu popor!

La fel de prost şi înşelat
Cum totdeauna s-a aflat
Pe drumul către viitor.
El n-are timp de stat în stat

Cioplit aşa ca din topor
Rămâne bulgăre de-ogor
Hulit, trudit, însângerat…
Unii îl vor, alţii nu-l vor!

Imperiul lui e tot un sat
de lut cu sânge-amestecat
sub lungul Timpului izvor
Aşa cum e, e România

Hristos umil ţesându-şi ia!
Iniţiere în obsesii
89
ÎN GRĂDINA GHETSIMANI
Depărtate Doamne, ce frumos trup am

chiar aşa cu lutul ce i-l dai ca hrană
chiar aşa cu dealul ce i-l pui la ham
chiar aşa cu viermii locuind în rană
Depărtate Doamne, ce frumos trup am
cum să poată-nchide-n el o lighioană
cum să uite-n urmă Omul care l-am
zugrăvit în aştri ca pe o icoană?!
Depărtate Doamne, trupul de-i pătat
e pătat cu glasul lebedei ce cântă
cân d prin sânge încă pofta de păcat
cu vampirii clipei se mai ia la trântă
Când femeia lasă ţâţele pe gropi
încălzind zăpada dragostei pe uliţi
trupul meu alungă ceaţa peste plopi
sfâşiat de fiare, sfârtecat de suliţi
Depărtate Doamne, trupul meu de timp
cum să nu-i duc cerul dincolo de cruce
când numai cu viaţa aş putea să schimb
hainele acestea ce-or să se usuce.
90
SFÂNTA FAMILIE
Tot arsenalul meu e desuet
de la idee până la zidire
acelaşi vechi şi searbăd menuet
mă poartă, refulat, prin omenire
Mă doare faptul că nu pot să fiu
decât acesta prins de nişte oase
pe care carnea urlă a pustiu
spre rodiile mici şi lunecoase
Mă dor părinţii care nu-s decât
nişte ţărani, aşa ca toţi ţăranii
ce-n viaţa lor nu s-au luat de gât
decât cu greutăţile şi anii
Mă doare satul care m-a născut
din uterul ţărânii sângerânde
un sat de munte îngropat în lut
cu stelele iluziei flămânde
Mă doare cimitirul, pe sub cruci
pierdut, contemporan cu disidenţii…
biet cimitir umbrit de pruni şi nuci
deasupra unor morţi fără pretenţii
(Dumitru la peşterii)
91
92
PRINŢUL
Poate că-n stele de demult m-am prins

aşa cum Vrancea în baladă pinii
i-a-ngemănat cu perlele luminii
în lacrima păstorului învins…
Din boarea cui servim de veacuri dorul?

Ce văi adânci ne-au îmbrăcat în munţi?
Ce oameni tineri pier în cei cărunţi
gândind înalt trecutul, viitorul…
Sunt un Popor! Vai celui ce desfide

alcătuirea mea de prinţ vrâncean
trudind în sclavul măreţiei sale…
Am stele-n ochi, iar lutul pe sandale

vă dovedeşte cât de pământean
cu suflet nasc şi Sfincşi şi Piramide!
93
PĂRINŢII
În somn, purtând coroana lor subţire

de sfinţi păgâni, cu-altarul în lopată
pâcloşi de veşnicie se arată
veghindu-ne cu aştrii din iubire
E tot tulburător bătrânul tată

cum va fi fost în noaptea lui de mire
iar mama pune, fără s-o mai mire,
în cimitir, bujori - ca altădată…
Îmbrăţişaţi de lacrima ciudată

a somnului - stăpân pe rost şi fire
ating cu umbra steaua lor curată
dar se destramă noaptea în neştire

şi ziua mi-i aduce prima dată
cum au rămas pe zid de mănăstire…
94
TESTAMENT
E lut şi pe potcoave şi în vers

iar calul răpciugos mă rupe-n două
de parcă aş fi scris numai cu rouă
în foile ce-mi vin în vers invers…
E un păcat al inimii primar

canaliile mai târziu în rană
eu am şi dat, am şi primit pomană
sortit să fiu şi pom şi calendar
Curând coliva o să drămuiască

în cel ce-am fost şi lacrimă şi lut
de parcă sunt sortit să-mi fiu mireasă
Dar ştiu că voi muri la mine-acasă

cu tot avutul care l-am avut
dincolo de ceruri şi de iască.
(Paharul însângerat)
95
ACTUL DE PROPRIETATE
Pun capăt azi atâtor voci rebele

care mocnesc de veacuri repetate…
în fine, actul de proprietate
îmi dă, prin Lege, un ogor… de stele
Pământul zace încă-n Constituţii

cum dorm pe brazde răstigniţi ţăranii
goliţi de sânge şi goliţi de anii
atâtor documente şi soluţii…
Dar ei vor şti a răsări din sarea

şi din sudoarea lor de moarte lungă
căci singuri sunt din câţi mai ştiu s-ajungă
unde-au născut şi Muntele şi Marea.
Ogorul meu de stele îi conduce

spre Duhul unde Binecuvântatul
le-a rândul Numele şi Satul
şi dreptul de-a avea la cap o cruce.
Pun capăt astăzi patimii nebune

şi-nfig hârleţu-n unul dintre aştri
să dau de-adâncul lacrimii albastre
şi de străvechiul cuib de-nţelepciune.
96
REQVIEM
Mi-ai vorbit, bătrâne tată,

despre munţi întâia dată
când mi i-ai lăsat pe umeri
vrând prin stele să mă numeri…
(Florile năşteau petale
cât lumina umbrei Tale!)
Crengi de brad la căpătâi

mi-au vegheat somnul
de-ntâi
şi izvoare lucitoare
şi lebede surioare…
(florile venirii Tale
din icoanele natale…)
Apoi, înflorindu-mi anii,

te vedeam prin bolovanii
ce se aşezau la case
tălpi cât munţii mei de groase
(Casele zidirii Tale
în metale ireale…)
Şi-ncet, încet, crescând,

puteam trupul să-ţi cuprind
să-ţi ajung până la gură
c-o tulpină de răsură.
ochii să ţi-i înţeleg,
97
barba, castaniul neg,

să-ţi pătrund în gând şi-n dor
tâlhar binevoitor,
să te părăsesc - cât mersul
schimba-n sânge universul
(florile plecării Tale-n
cerul doinelor de jale…)
Azi, uitându-mă-napoi
n-am mai dat în munţi de voi…
Locul Tatălui, stingher,
semăna c-un ochi de cer
iar pe unde călca mama
luna îşi lăsa marama…
(insule de cer, egale
cu lumina umbrei Tale)
Să-ţi vorbesc la rându-mi, Tată,

despre munţi întâia dată…
Tu să taci şi să tot taci
cât va fi frunză-n copaci
şi de-abia într-un târziu
să-ntinzi vălul sidefiu
miruindu-mă cu Marea
să-mi dai binecuvântarea
(verbele de-mi sunt egale
cu lumina umbrei Tale !)
98
PĂMÂNTUL DE ACASĂ
E o fântână lângă care vin

pământul de acasă, bun la toate!
cu tufele de cimbri şi pelin
cu lutul reavăn îmblânzit de cioate
cu larma lui de început de mit
păgân şi sfânt pe-aceleaşi calapoade
din care viaţa însăşi ne-a ivit
s-o mântuim de viermele ce-o roade.
Mai cred şi-acum că plugul e un rug
purificând planeta de păcate
că tot bieţii ţărani mai trag la jug
dând pâinii chip de stea şi de cetate.
Mă-nchin adânc la vechiul ţintirim
stropind cu lacrimi neagra carapace
a lutului din care toţi venim
să fim curaţi şi să trăim în pace…
dar este Pace!? Pacea de-nceput
a locului de casă-bun ca bunii
strămoşi pe care nu i-am cunoscut
decât curgând în noi din colţul lunii…
(În căutarea muntelui albastru)
99
100
IARBĂ ŞI STELE
Românească iarbă - cuib al meu în stele

îţi sărut mătasea verbului înalt
şi râvnindu-ţi munţii, scutur prin inele
lutul care trece grav în celălalt
Mâine, ca şi sfinţii, voi ajunge Ţară
mi-or călca nepoţii nopţile de grai
când pe fluturi luna, dănţuind fecioară
va lăsa închise porţile spre rai.
101
SFÂNTA TREIME
Trei mâini - sfinţite, care an de an

se prind mereu între Carpaţi şi Mare
să scape de-njosire şi uitare
pe ardelean, muntean şi moldovean…
Trei mâini - sfinţite, care din vechime

se caută adânc şi dureros,
să se aşeze în acelaşi os
pe care l-a-ntrupat Sfânta Treime
Trei mâini - sfinţite, prinse-n jocul greu

al morţii, al răbdării, al unirii
cu lumânări aprinse peste mirii
de-a dreapta inimii lui Dumnezeu
Trei mâini - sfinţite, într-o Mănăstire

de duh şi de lumină, şi de har
pe care Sacrul Ţării Calendar
l-a-ntipărit - şi Matcă, şi Jertfire!
(Scrisori din temniţa libertăţii)
102
VRANCEA
Răsturnat sub o cumpănă,

Zeul amurgului.
Fetele brazilor torc stele,
Iubiţii lor aduc dorul în munţi,
Undele izvoarelor
Scaldă sufletul,
Fecioarele torc stele
Numai sânii, muguri în cer,
Răspund din
Atâtea oceane de patimi.
103
GURILE DE RAI sunt totuşi

Strigătul ducând spre zei,
Foamea dragostei de lotuşi,
De fântâni, de munţi, de tei…
Patima, adânc sub harpe,
Încălzeşte în cuvânt
Somnolenţa unui şarpe
Cu trei aştri de pământ.
Numele întâi, Altarul
Sprijinit pe nişte îngeri
Care poartă-n bolţi amarul
Omului în care sângeri…
Astrul Doi e Aşternutul
Şi din crini, şi din urzici,
Veşniciei dând sărutul
Trecerii sub stele mici.
Trei înseamnă Rădăcina
Disc de ceaţă nenumit,
Peşterii ducând lumina
Celor care au pierit.
Din trei aştri în trei aştri,
Urcă gurile de rai
Întâlnindu-ne albaştri
În veşminte şi în grai…
104
CUPRINS
nr. CAPITOLUL pag.
crt.
1. Notă asupra ediţiei V
2. Dumitru Pricop - Sumar biobibliografic VII
3. Mioriticele lui Dumitru Pricop XXII
4. Mioritică (1) 2
5. Mioritică (2) 3
6. Mioritică (3) 4
7. Mioritică (4) 5
8. Mioritică (5) 7
9. Mioritică (6) 8
10. Mioritică (7) 10
24 Mioritică (21) 33
118

27- Mioritică (24) 38
39. Patima muntelui 56
40. Auri-m-aş 57
41. Negrileşti 58
42. Poveste 60
43. Destin 61
44. Eu vin mereu păstorul 62
45. Cuvântul pentru brazde 63
46. Fără o pădure 66
47. Sora din lacrimă 67
48. Tata 69
49. Dincolo de lebede (V) 70
50. Motiv de baladă 71
51. Vetustă 73
52. Meteorul 75
53. Dreptul la nume 77
54. Duhul pământului 79
55. În căutarea muntelui albastru 80
56. Ultima pădure 81
57. Cartea copacilor 85
119
58. Alt munte-n loc 86

59. Părinţii din înalt 87
60. Ultima căprioară 88
61. Poporul 89
62. În Grădina Ghetsimani 90
63. Sfânta familie 91
64 Prinţul 93
65. Părinţii 94
66. Testament 95
67. Actul de proprietate 96
68. Reqviem 97
69. Pământul de acasă 99
70. Iarbă şi stele 101
71. Sfânta Treime 102
72. Vrancea 103
73. Gurile de rai 104
74. Remember 105
76. Dumitru Pricop a împlinit 50 de ani. ,,Sunt atât de 105
bătrân, încât mi-e imposibil să nu fiu tânăr”
77. Dumitru Pricop la 60 de ani. Un poet atipic 108
78. 70 de ani de la naştere. Interviu cu Dumitru Pricop, 110
din eternitate…
79. ,,Auri-m-aş voce într-un clopot sfânt”, evocări 115
80. Cuprins 118
81 Iconografie 121
120
ICONOGRAFIE
121
VIAŢĂ
ÎN
ICOANE
122
I P O S T A Z E…
123
I P O S T A Z E…
124
I P O S T A Z E…
125

Dumitru Pricop Mioritice

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru Pricop Mioritice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru PRICOP

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

tatea, nu doar ca un simplu element decorativ”. (Dumitru Radu

1955-1957: Urmează cursurile gimnaziale la Şcoala Bârseşti,

fesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viaţa cul-

1975: Caietul debutanţilor, antologie îngrijită de Gabriela

zaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tăl-

Odată intrată pe drumul cuvântului scris, poezia lui Dumitru

prin Focşani a trecut în această perioadă spuma scriitorimii

ind preferat de colegii din învăţământ, împreună cu profesorii Va-

era motivat în sinea sa pentru aceste locuri de muncă. Era ataşat

terea cuvântului, e ca şi cum ai vorbi despre moartea unui munte.

Opera antumă, tipărită:

Cei care l-au cunoscut pot depune mărturie asupra faptului că

1987: Stelele din adâncuri, Editura Junimea, Iaşi, lector –

2005: Scrisori din temniţa libertăţii, Editura Rafet, Râmnicu

Opera postumă, tipărită:

rare), antume şi postume ale poetului Dumitru Pricop, în care au-

MIORITICELE LUI DUMITRU PRICOP

cadenţa anotimpurilor - ,,de la munte, mai rece, spre mare, mai

peste vadurile Dunării, a creat oraşe-perechi: Olteniţa-Turtucaia,

vreme de seară, hoţii te junghiară… Ochii tuturor începură a se

lor lăsaţi acasă, în linişte sau în dezlănţuirea apocaliptică a naturii

listica Mioriţei, cât şi din cele 35 de Mioritice, editate în acest

tuitorului. Urmaş al lui Abel prin părinţii, moşii şi strămoşii săi,

nu mă doare/ că mă condamnă lumea de mii şi mii de ani/ e o po-

pier/ decât atunci când s-or răsfrânge/ în prunci petalele de fier.”

…Dulcea Lui Crăiasă/ lemn de carpen blând/ aştrii ce apasă/ zo-

În mioriticele cu subtitlul bocet sau blestem, Dumitru Pricop

Alteori Mioritica este o litanie solemnă care ne înfiorează, prin

imperiul său e ,,…cât un salt de ciută/ n-am niciun mort înscris în

prospeţime, le găsim încă de la acest prim volum. Temele pe care

Poetul a plecat brusc dintre noi, prin arta sa însă a primit

Prea mare trupul pentru-această casă

va fi-n coroană grâul altor ere

va fi o grindă cu un colţ în stele

pe urmă casa va juca pământul

Scăldatu-m-am întru suspinul meu

pentru tăceri săgeţile s-ascut

Acolo în ierburi locul de îngropat câini

Abel - sacra pedeapsă!

Adunaţi lângă focuri,

Acolo în ierburi locul de îngropat câini

Mi-e teamă! Uite noaptea cum arde în nebuni,

cât de înalţi sunt stâlpii de care tu mă rupi?

mi-e foarte drag păcatul cum drag mereu mi-a fost

cu ce-am greşit?!... Străinul… sau fratele… Nu-mi

mi-e Dumnezeu cuţitul! De-aceea nu mă doare

nu de blestem mi-e teamă! Mi-e teamă ca lumina

Trăiesc din plin eterna primăvară

dacă mai trec prin voi fără de glas

pe partea mea de munte şi de gând

e semn că amintirea le mai doare

eu, blestematul, sap în vis fântâni

arând în suflet falsa mea păşune.

E-atâta loc de vis în mine

E-atâta loc de viaţă-n sânge

ochiul care cade-n sus

celălalt, căzând în jos

ceru-i scaldă, vatra-i soarbe

fără fraţii ce-au vroit

ei, lovind, mureau întâi

dar credeau în sinea lor