Dumitru Pricop

DUMITRU PRICOP - 65 * ,,Alcătuirea mea de prinţ vrâncean”
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Antologia de faţă apare la mai puţin de un an de la mutarea la
cele veşnice, de la plecarea pe drumul fără de întoarcere a prinţu-
lui vrâncean al poeziei române, apare, în acelaşi timp, la împlini-
rea a 65 de ani de viaţă pământeană - 21 Mai 2008: un ochi plân-
ge, altul râde; regele e mort, trăiască regele. Această carte este
un bocet şi o lacrimă la plecarea omului dintre noi, dar şi o mare
bucurie, un dar întru poezie, pe care-l facem cititorului, un omagiu
închinat muncii, de-o viaţă a poetului, pe ogorul limbii române.
Dumitru Pricop a plecat la locul de veşnică odihnă, Poezia sa
urcă pe cerul artei, duce cuvânt generaţiilor viitoare, mărturiseşte
despre munca, gândurile şi încordările poetului pentru a da la i-
veală perlele şi frumuseţea graiului românesc.
Cei care i-au cunoscut viaţa şi opera depun mărturie că Du-
mitru Pricop a fost în viaţa pământeană un suflet generos, un om
care căuta în permanenţă, tovărăşia, prietenia şi dragostea semeni-
lor, fără a urmări vreun câştig, fără a fi abdicat vreodată de la
adevăr, de la principiile sale umaniste.
,,Alcătuirea mea de prinţ vrâncean” cuprinde o selecţie de 65
de poezii antume, realizată de cel mai apropiat prieten, întru poe-
zie şi suflet, poetul Gheorghe Istrate, o selecţie de 65 de postume,
între care 41 de poezii inedite, 10 scrisori primite, încredinţate
luminii tiparului prin generozitatea Doamnei Ana Pricop, soţia po-
etului, care a făcut acest gest total dezinteresat şi căreia îi mul-
ţumim cu plecăciune şi pe această cale.
Opera poetică antologată este completată cu un sumar biobi-
bliografic şi cu 65 de fotografii - ,,O viaţă în icoane” prin care am
VI

urmărit să refacem vizual atmosfera în care a trăit şi s-a format

poetul Dumitru Pricop. Am adăugat acestei imagini a poetului şi a
omului, o serie de evocări pe care ni le-au trimis, cu promptitudine
şi cu bucurie, cei care i-au fost în preajmă, cei care i-au simţit
sufletul, poezia, cei care s-au bucurat de prietenia lui. Prin aceste
evocări am căutat să ,,fixăm” timpul care macină toate cele. Am
dorit să aducem, până la urmă, un omagiu poeziei pricopiene, dar
şi un document ,,cald” de mare folos pentru cei care vor aborda în
viitor, monografic şi critic, opera, dar şi viaţa poetului.
Dacă avem în vedere, generozitatea ,,prinţului vrâncean” al
poeziei, credem că mai există multe, foarte multe poezii care vor
vedea lumina tiparului în viitor. Poetul Liviu Ioan Stoiciu, în evo-
carea sa, afirma convins, că poetul Dumitru Pricop are posteritate.
În acest sens, noi, Asociaţia Personalului Didactic ,,Simion
Mehedinţi”, ne exprimăm disponibilitatea de tipări, în viitor, o
carte-restituire cu poezii şi autografe inedite în care să apară au-
tograful/poezia, numele şi prenumele deţinătorului, împrejurarea
în care i-a fost dăruită, comentarii etc.
Sperăm să creăm şi să menţinem, în timp, un curent favorabil
cunoaşterii şi răspândirii operei lui Dumitru Pricop.
C.N.
VII

DUMITRU PRICOP
Sumar biobibliografic
Dar când Îi vei sta-nainte
Strămoşului nost’, Dumnezeu,
Zi-I şi tu că-L rog fierbinte
Să-mi dea un strop din harul tău!...
Gheorghiţă GEANĂ
1943, mai, 21: S-a născut în Negrileştii Vrancei, Dumitru, cel

de al cincilea copil, din cei şase (Ion, Safta/Stanca, Stoica, Nico-
lae, Ioana) ai familiei Ion şi Ioana Pricop, ţărani răzeşi.
Oameni harnici şi gospodari, soţii Pricop şi-au îndreptat copiii
cu faţa către muncă şi către lumina cărţii, Stoica, Nicolae, Du-
mitru şi Ioana, urmând la şcoli înalte, pe timpul când drumul de la
Negrileşti la Vidra, Poarta Vrancei, se făcea în cel mai bun caz cu
căruţa, cu sania sau în camioanele pline cu buşteni, altfel mergeai
pe jos peste 25 de km.
Dumitru a moştenit meşteşugul cuvântului de la tatăl său, care
avea ,,clopoţelul de argint”. Ion Pricop avea o uşurinţă extraor-
dinară în comunicare şi în alcătuirea versurilor. Era cronicarul în
versuri, al satului. Orice întâmplare comică sau tragică, orice obi-
cei local prindea viaţă prin versurile, strigăturile, glumele şi iro-
niile lui Ion Pricop (,,Asta-i capra lui Stalin/ Învăţată la tain” sau
,,Uite Cucu fără puşcă/ Tot îi rău, dar nu mai muşcă”). Multe din
aceste versuri circulă şi astăzi prin oraţiile de nuntă, prin bocetele
sătencelor sau prin alte obiceiuri.
1950-1954: Urmează cursurile şcolii primare din satul natal;
1955-1957: Urmează cursurile gimnaziale la Şcoala Bârseşti,
unde cunoaşte şi viaţa de internat;
VIII

1958-1961: Frecventează cursurile Liceului din Vidra, supra-

numit pe atunci, şi ,,Universitatea Vrancei”, deoarece în acel timp,
în Vrancea arhaică la toate şcolile, predau, în majoritate, supli-
nitori necalificaţi - absolvenţi ai acestui liceu. În timp, din această
unitate şcolară, care în prezent, poartă numele savantului Simion
Mehedinţi, el însuşi elev al Şcolii din Vidra, a dat mari persona-
lităţi cu care astăzi se mândreşte întreaga Vrance. După absolvirea
liceului de la Vidra, Dumitru Pricop şi-a satisfăcut stagiul militar
(1961-1963), pentru ca, un timp, să fie şi el profesor suplinitor pe
meleaguri vrâncene: Păuleşti, Negrileşti, Jariştea, Pădureni-Jariş-
tea, Liceul Odobeşti şi Şcoala nr. 4 din Focşani.
1964-1970: A urmat Facultatea de Filologie a Universităţii din
Bucureşti, cursuri fără frecvenţă. A încheiat studiile universitare
cu teza de licenţă ,,Proza lui Mircea Eliade”, prima pe această te-
mă, din România, având ca îndrumător pe profesorul Eugen Simi-
on, viitorul preşedinte al Academiei Române;
1969: Redactor la Ziarul ,,Milcovul” din Focşani;
1970-1973: Director la Căminele Culturale din Bârseşti şi Bo-
loteşti. Director la Casa de Cultură din Odobeşti;
1973-1976: Profesor la şcolile: Pădureni-Jariştea, Şcoala nr. 4,
Focşani;
1976-1979: Activist cultural la Comitetul Judeţean pentru Cul-
tură şi Artă, Vrancea. În această postură, Dumitru Pricop a colin-
dat toate plaiurile Vrancei, a cunoscut creaţia populară vrânceană
autentică, istoria zbuciumată a acestor ţinuturi, i-a cunoscut şi i-a
încurajat pe creatorii adevăraţi de aici. Aşa se explică şi ,,Mioriti-
cile” din opera sa, multe dintre ele tipărite, altele rămase în ma-
nuscris. ,,Vrânceanul Dumitru Pricop este un neotradiţionalist şi
un mioritic”(cf. I. Rotaru);
1979-2000: Profesor la Grupul Şcolar de Electrotehnică, Foc-
şani şi la Grupul Şcolar Agricol Focşani. În această perioadă, pro-
fesorul Dumitru Pricop a fost un adevărat ferment în viaţa cul-
IX

turală şi pedagogică a şcolilor unde a funcţionat, îndrumând, prin

cenaclurile literare din aceste licee, tinerele talente.
Paralel cu activitatea didactică şi profesională, Dumitru Pricop
va desfăşura o asiduă muncă în cuvântul din el, îmblânzind ,,stri-
goiul realităţii”, transformând ,,piatra” în ,,aur”, ,,tina” în ,,chip”,
,,chipu-n rază de lumină”, ,,potcovind limba cu potcoave de aur”.
Încordarea sa întru îmblânzirea cuvântului se va reflecta în cola-
borările la revistele: Amfiteatru, Antares, Argeş, Ardealul literar şi
artistic, Astra, Ateneu, Axioma, Bucovina, Cadran, Convorbiri li-
terare, Cronica, Familia, Flacăra, Luceafărul, Poesis, Porto-
Franco, Ramuri, Revista V, România literară, Salonul li-terar,
Steaua, Tomis (debut 1964), Transilvania, Tribuna României (azi
Curierul românesc) etc.
Semnificativ, pentru uşurinţa cu care sunt ,,lecturate” uneori,
creaţiile trimise de ,,anonimi”, la unele reviste, ni se pare un răs-
puns pe care D. Pricop îl primeşte în iunie 1972 de la revista Va-
tra, cu doar 6 ani înaintea debutului cu volumul ,,Patima mun-
telui”, un volum care ne dezvăluie un adevărat poet ,,angajat exis-
tenţial”, cf. Al Piru: ,,… dincolo de cuvinte, am căutat să vă
înţeleg condiţia din care s-ar putea închega un univers poetic
propriu. Dar, deocamdată ne-a plăcut doar ,,Aproape joc”, în
celelalte existând prea multe ticuri ce nici măcar nu vă apar-
ţin…”.
Cu toate acestea poetul afirmă, în mai 2003, următoarele: ,,De-
butul absolut l-am făcut în revista Tomis, 1964, dar, personal, mă
consider apropiat de revista Vatra şi de colegiul redacţional de
odinioară, adică: Romulus Guga, Mihai Sin, Dumitru Mureşan şi
Dan Culcer”. Tocmai unul dintre cei enumeraţi i-a trimis cuvin-
tele pe care le-am reprodus mai sus.
Paralel cu activitatea publicistică, Dumitru Pricop va colabora
la volume colective. Într-un asemenea volum, Dumitru Pricop şi-
a făcut debutul editorial:

1975: Caietul debutanţilor, antologie îngrijită de Gabriela

Negreanu, Editura Albatros, Bucureşti. Dumitru Pricop participă
cu un grupaj de poezii, intitulat ,,Lutul vestit”, în care îi apar po-
eziile: Răspund la numele de piatră, Mioritică, În care gol cădea-
voi, Citiţi-mă înscris pe stalactite, Adolescenţa, Ţara, Scăldatu-m-
am întru suspinul meu, pp. 120-126. Poezia ,,debutantului” Dumi-
tru Pricop a fost bine primită de critică, în special, de Laurenţiu
Ulici în revista România literară;
1977: a). Gândind ode patriei. Antologie. Ed. Albatros, Bucu-
reşti. Lector Gabriela Negreanu. D. Pricop a colaborat cu poeziile:
Pe drepte drumuri, Stăpânii gliei româneşti, pp. 56-57;
b). Laudă patriei, antologie cu versuri premiate la Festivalul
Naţional ,,Cântarea României” (1977), Cuvânt înainte de acad.
Mihai Beniuc, preşedintele juriului naţional al concursului de poe-
zie, redactor de carte Ion Meiţoiu. Dumitru Pricop a obţinut locul I
cu poeziile: Să cred, Rădăcinile eternităţii, pp. 9-10. Aceste poezii
au apărut în volumul ,,Patima muntelui”;
1978: a). Catarge, Ed. Eminescu, Bucureşti, lector Nelu Oan-
cea, D. Pricop a participat cu poezia: Treaz sub cântec, p. 71;
b). Semnul că nu cunoaştem eclipsa, antologie lirică a poeţi-
lor care lucrează în învăţământ, lector Gheorghe Anca, Editura Di-
dactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978;
1983, aprilie: Devine membru al Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia, Filiala Bucureşti;
1984: Cartea ţării, antologie lirică, Ed. Cartea Românească,
lector Mircea Ciobanu, D. Pricop a participat cu poezia: Fiinţă ro-
mânească, p.171;
1997: O mie şi una de poezii româneşti, antologie de Lauren-
ţiu Ulici, Ed. Du style, Bucureşti 1997; antologie, prefaţă, biblio-
grafie de Laurenţiu Ulici. D. Pricop a participat cu poeziile: Trini-
tate şi Arca inutilă, pp. 121-123, în vol. VIII;
2000: Poesys, antologia Festivalului Internaţional ,,Nopţile de
Poezie de la Curtea de Argeş”, organizat de Fundaţia şi Organi-
XI

zaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tăl-

măciri de Dumitru M. Ion şi Carolina Ilinca. Dumitru Pricop a
participat cu poeziile: Peştera, Violon d’Ingres, Arhiereii, În
cumpănă, În Grădina Ghetsimani, Valul, pp. 103-106;
2001: a). Poezia pădurii, antologie îngrijită de Radu Cârneci,
Ed. Orion, ediţia a II-a, revăzută şi revizuită, Bucureşti, 2001. Du-
mitru Pricop a participat cu poeziile: Arca inutilă şi Ultima pă-
dure, pp. 39-43, vol. IV;
b). Poesys (2). De dragoste, antologia Festivalului Internaţio-
nal ,,Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”, organizat de Fun-
daţia şi Organizaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Colecţia ,,Poetry
High-Life”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tălmăciri de Dumitru M.
Ion şi Carolina Ilinca.
Dumitru Pricop a fost solicitat de multe ori de către diriguitorii
învăţământului vrâncean să scrie versuri pentru concursurile cul-
tural-artistice şcolare, organizate la nivel judeţean şi naţional. Cu
toate că scenariile sale au fost laureate la fazele naţionale, D. Pri-
cop nu a închinat niciodată ode ,,marelui cârmaci”, numele aces-
tuia nefiind în nici un vers din aceste scenarii. Poezia sa ocazi-
onată de aceste concursuri aduce pe scenă şi în conştiinţa contem-
poranilor, tradiţia, dragostea de patrie, simbolurile fără de vârstă
ale poetului-cetăţean: ,,Acelaşi sat de stele botezat/ albindu-l nea-
ua, sărutându-l ploaia/ sau încălzindu-l soarele-mpărat/ cu razele-n
ferestre la Vrâncioaia.// Acelaşi munte, ori acelaşi pom/ născut la
data…, ori căzut la data/ care-i acum fântână sau e pom/ ce sea-
mănă atât de mult cu tata/”.
Deşi a fost solicitat de multe ori să scrie în volumele dedicate
ocazional, ,,celui mai iubit fiu…”, Dumitru Pricop mărturisea ur-
mătoarele: ,,…am refuzat să iscălesc în volumele omagiale”.
Odată intrată pe drumul cuvântului scris, poezia lui Dumitru
Pricop atrage atenţia criticii literare, a cititorilor, începe să fie cu-
noscută şi preţuită, aducându-i primele premii literare.
XII

1973: Premiul ,,Alexandru Vlahuţă”, acordat la ediţia a III-a

Salonului Literar Dragosloveni. Preşedinte al juriului a fost acad.
Constantin Ciopraga. Ajuns la ediţia a XXXVIII-a (2007), Salonul
Literar Dragosloveni este cea mai longevivă manifestare literară
din această parte a ţării. Pornit dintr-un impuls patriotic local - Al.
Vlahuţă a avut o proprietate în Satul Dragosloveni, Comuna Dum-
brăveni din Judeţul Vrancea - Salonul a capacitat toate energiile
locale, constituind un bun prilej pentru ca pe aceste meleaguri să
vină, în fiecare an, oameni de primă dimensiune din cultura şi din
literatura română.
Aici au fost descoperite multe talente literare, atât din Vran-
cea, cât şi din alte zone ale ţării. Unii dintre ei au confirmat ul-
terior valoarea literară: Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Vale-
riu Anghel, Marin Moscu, Ion Dumitru Denciu, Corneliu Fotea
etc., alţii mai puţin dispărând aproape complet ,,de pe ecrane”.
Dumitru Pricop a fost ani de zile motorul acestei manifestări,
dându-i, prin numele său, prestanţă şi credibilitate. Aici au parti-
cipat mari personalităţi ale culturii române, practic toată spuma
scriitorimii române între care amintim: Ion Alexandru, Sergiu A-
dam, Alexandru Andriţoiu, Ana Blandiana, Ion Băeşu, Virgil Ca-
rianopol, Constanţa Buzea, Radu Cârneci, Mircea Ciobanu, Cons-
tantin Chiriţă, Constantin Ciopraga, Ştefan Augustin Doinaş, Mir-
cea Dinescu, Laurenţiu Fulga, Ovidiu Genaru, Petre Ghelmez, Ion
Horea, Mircea Radu Iacoban, Gheorghe Istrate, Dan Laurenţiu,
Ion Lăncrănjan, Florin Muscalu, Fănuş Neagu, Ion Panait, Ale-
xandru Piru, Gheorghe Pituţ, D.R. Popescu, Valeriu Râpeanu, Ioa-
nid Romanescu, Ion Rotaru, Zaharia Stancu, Marin Sorescu, Ni-
chita Stănescu, Niculae Stoian, Corneliu Strurzu, Lurenţiu Ulici,
Mihai Ursachi, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru etc., etc. Din
parcurgerea acestei liste, cu singuranţă incompletă, putem afirma
că prin Focşani a trecut în această perioadă spuma scriitorimii
române. Mulţi dintre participanţii la întâlnirile Salonului au fost,
în primul rând, ,,musafirii” şi prietenii lui Dumitru Pricop şi acest
XIII

lucru s-a întâmplat datorită valorii poeziei sale care începuse să-şi
facă loc în peisajul literar contemporan.
Aşa cum, la începutul secolului trecut, în localitatea Păuneşti,
Putna (azi Vrancea), casa lui Ioan Ciocârlan devenise loc de în-
tâlnire şi de zăbavă a unor cunoscuţi scriitori români ca: Ioan
Adam, Dimitrie Anghel, Ilarie Chendi, George Coşbuc, I. Gorun,
Şt. O. Iosif, M. Sadoveanu, I. Scurtu, la fel Focşaniul a devenit, în
aceşti ani, loc de întâlnire a scriitorimii române, întâlniri la care
Dumitru Pricop a avut contribuţii deosebit de importante.
Credem că Salonul Literar Dragosloveni merită, cu prisosinţă,
o cercetare amănunţită şi amplă, o monografie completă, o lucrare
de doctorat care să-i dea la iveală înfăptuirile, care să fixeze cu a-
cribie, rigoare şi profesionalism, prin litera scrisă, atmosfera cultu-
rală din acele întâlniri ale căror începuturi se apropie de semicen-
tenar.
1977: Premiul I la Concursul de Poezie la Festivalului Naţio-
nal ,,Cântarea României”, Mihai Beniuc, preşedintele juriului;
1984: Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă
Română, pentru lucrarea ,,Locuitor în Oedip”;
2002: Marele Premiu al Festivalului Sonetului Românesc, edi-
ţia a III-a;
2003: Premiul ,,Opera Omnia”, oferit de Uniunea Scriitorilor
din România, Filiala Bacău.
Opera antumă, tipărită:

1978: Patima muntelui, Editura Eminescu, Bucureşti, lector
Daniela Crăsnaru, coperta Michela Istrate. Referitor la acest prim
volum, tipărit la Întreprinderea Tipografică Galaţi, îmi amintesc
faptul că Dumitru Pricop a dorit să merg şi eu cu el pentru a-şi ri-
dica de la tipografie primele 10 exemplare de ,,semnal”. Era în
culmea fericirii, pentru el primul volum tipărit însemna intrarea
fiului de mocani din Ţara Vrancei, în eternitate, însemna recu-
noaşterea, de drept, a trudei sale asupra cuvântului. După ce am
XIV

ieşit de la tipografie, am mers pe faleză. D. Pricop a declamat cu

glasul lui înaripat, câteva versuri, vrând, parcă, să-şi ia Dunărea ca
martor al bucuriei sale, apoi mi-a dăruit primul exemplar. Pe
coperta interioară, eu am scris cu o culoare roşie ,,ex. 1”, iar
,,autorul” mi-a dat un emoţionant autograf: ,,Celui mai iubit dintre
oameni, vărul, prietenul, fratele, distinsul, omul… Costică Neagu,
acest prim volum pe care au căzut lacrimile autorului, curate ca
drumul spre Roşchila copilăriei noastre, până-n milenii de moşi şi
strămoşi unindu-ne… Sărutul lui D. Pricop, 30 august 1978,
Galaţi, Focşani, între prima carte şi a doua… sărutări pe suflet!”.
De-a lungul timpului, Dumitru Pricop mi-a dăruit, cu dedica-
ţie, fiecare volum al său, volume pe care le păstrez ca pe adevărate
talismane, volume din care citesc deseori, nu înainte de a-mi re-
memora semnătura sa, scrisul său aplecat spre stânga, un scris pe
care-l recunoşti dintr-o mie. Dovadă e şi faptul că în zilele din
urmă când pregăteam acest volum şi aveam pe biroul meu un car-
neţel dat de soţia sa pentru selecţia unor poezii inedite. A venit la
mine un prieten comun şi, zărind carneţelul, a exclamat surprins:
,,Acesta-i scrisul lui Mitică Pricop!” I-am confirmat cu bucurie
cele spuse.
Cei care l-au cunoscut pot depune mărturie asupra faptului că
D. Pricop avea un talent extraordinar în a scrie autografe, în a face
asemenea daruri, în a-i ridica pe oameni în slavă. Era în autogra-
fele sale un semn al generozităţii şi al bucuriei de a dărui, o risipă
de metafore, o căutare permanentă a sufletului de alături cu care
dorea să se însoţească, să-i fie părtaş la bucuria şi lucrarea sa.
Pentru fiecare găsea cuvânt bun. Sper ca cineva să caute şi să dea
la iveală măcar o parte din autografele sale descifrând în ele sufle-
tul cald al poetului şi al omului, Dumitru Pricop, după cum ar
trebui ca cineva să facă o analiză a ,,Mioriticelor” sale, desco-
perind şi relevând, astfel, unul din filoanele de aur ale poeziei pri-
copiene.
XV

1981: Lumile din strigăt, Editura Eminescu, Bucureşti, lector

- Daniela Crăsnaru;
1983: Locuitor în Oedip, Editura Albatros, Bucureşti, lector -
Gabriela Negreanu, Premiul Uniunii Scriitorilor din România;
1985: Lacrima arlechinului, Editura Cartea Românească, Bu-
cureşti, lector - Mircea Ciobanu, coperta - C. Mafteiu;
1987: Stelele din adâncuri, Editura Junimea, Iaşi, lector –
Doina Florea-Ciornei, coperta - Florin Preduchin;
1990: Iniţiere în obsesii, ediţia I, Editura Porto-Franco, Ga-
laţi, lector - Ion Chiric, coperta - Radu Dorin Mihăescu, grafică de
Florin Pucă;
1997: Dumitru al peşterii - Dimitri de la caverne, antologie
bilingvă română franceză, Editura Geneze, Galaţi, lector - Sterian
Vicol, coperta colecţiei/couverture colection - R. D. Mihăescu, co-
perta şi ilustraţiile/couverture et illustrations - Alexandru Cuce-
reanu;
2001: Paharul însângerat, Editura Geneze, Galaţi, lector - R.
D. Mihăescu, coperta - R. D. Mihăescu, grafica de pe copertă, ta-
blou de Salvador Dali, grafică de Al. Cucereanu;
2002: Iniţiere în obsesii, ediţia a II-a, Editura Premier, Plo-
ieşti, redactor de carte - Marian Ruscu, coperta - Sergiu Filipoiu,
grafica de pe copertă de Florin Pucă;
2003: În căutarea muntelui albastru, Editura Terra, Focşani,
redactor de carte - Nicolae-Dorel Trifu, coperta - Violeta Chiţu;
2003: Muntele patimii - Antologie, ediţie îngrijită şi prefaţată
de Nicolae-Dorel Trifu, Editura Premier, Ploieşti;
2005: Scrisori din temniţa libertăţii, Editura Rafet, Râmnicu
Sărat, copertă şi ilustraţii: Florin Pucă, foto: Emanuel Tânjală;
Opera postumă, tipărită:

2007: Nemona, la jumătatea drumului spre iad, Editura
Rafet, Râmnicu Sărat, lector - Marin Ifrim, coperta - Constantin
Marafet;
XVI

2007: Memoria neuitării, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, re-

dactor: Dan-Alexandru Taban, consilier editorial: Paraschiv Puiu-
Usturoi, foto: Dan-Alexandru Taban.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe Dumitru Pri-
cop ,,la datorie”. Cunoscut pentru opiniile sale antitotalitariste,
Dumitru Pricop a făcut parte din primul FSN al Judeţului Vrancea,
fiind preferat de colegii din învăţământ, împreună cu profesorii
Vasile Chiper şi Gheoghe Zaharia.
Dumitru Pricop a fost vicepreşedinte al FSN Vrancea, calitate
în care a mers prin judeţ, în acel timp de prăbuşire a puterii şi de-
rută, înfiinţând organe comunale FSN, organe de preluare a pu-
terii, asigurând, astfel, transferul de putere, evitând pe cât posibil,
,,vânătoarea de vrăjitoare”.
Atitudinea sa tranşantă faţă de oportunişti l-au făcut ,,antipa-
tic” noilor vânători de putere, noilor viitori stăpâni. Pe de altă par-
te, bonomia şi libertinajul său au dat prilej ariviştilor să creeze în
jurul lui o stare de neangajare, de ,,neseriozitate”, de boemie, cu
toate că Dumitru Pricop îşi luase noua activitate în serios.
Îmi mărturisea, cu mare tristeţe, faptul că unul dintre ,,foşti”,
destul de apropiat de poet, ajuns în biroul său, refuza să se aşeze
pe scaun sau să i se adreseze, ca înainte, cu ,,tu” sau pe numele
mic, aşa cum o făcea anterior. ,,Boier” şi dezinteresat de aranja-
mentele de tot felul, văzând cine şi în ce direcţie politică merge,
Dumitru Pricop, în mod ,,ostentativ”, s-a înscris în Partidul Auto-
mobiliştilor, cu toate că nu avea o atracţie specială pentru condu-
cerea automobilului sau pentru că nu dădea nicio şansă acestui
partid. ,,Eu am vocaţia eşecului, ţin cu cel fără şanse, ţin cu cel
slab”.
Culmea e alt fapt. Dumitru Pricop nu era indiferent la imagi-
nea sa în ochii colegilor, nu-i era indiferent modul în care era per-
ceput de către elevii săi. Orele sale erau adevărate slujbe şi predici
rostite la altarul literaturii şi al poeziei. Sub masca unui om direct
tranşant şi nonconformist se ascundea un om de o mare timiditate
XVII

şi modestie. Nu recita aproape niciodată din versurile sale, deşi a-

vea un repertoriu vast, iar talentul său de recitator avea darul să e-
moţioneze asistenţa. Să ne amintim că recita ,,Doina” lui Emi-
nescu atunci când alţii o citeau pe furiş.
Atunci când a candidat la un post de director în liceul unde era
profesor, sau când a candidat la funcţia de inspector şcolar, chiar
era motivat în sinea sa pentru aceste locuri de muncă. Era ataşat
faţă de profesie, îşi pregătea cu seriozitate lecţiile. Ştiu foarte bine
cât lucra la planificarea şi proiectarea didactică, deşi nu lăsa să se
vadă acest lucru. Eu am fost alături de el şi ştiu cu câtă minuţiozi-
tate îşi pregătea lecţiile obişnuite, dar şi lecţiile deschise, prezen-
tate la cercurile pedagogice. Există şi astăzi în arhiva familiei pla-
nificări, planuri de lecţii, schiţe de discuţii la cenaclurile literare
ale elevilor săi, cenacluri pe care le-a înfiinţat şi le-a condus, de-a
lungul timpului.
Artistul din el nu s-a putut adapta nici cu direcţia în care s-a
îndreptat cultura şi presa vrânceană, motiv pentru care încet-încet
s-a izolat chiar şi de prietenii din Vrancea, căutându-şi amici pe
alte meleaguri: Galaţi, Bacău, Buzău. Conacul lui Costache Cona-
chi de la Ţigăneşti-Tecuci, a devenit locul ultimelor sale creaţii,
locul unde a găsit prieteni apropiaţi, locul unde îşi găsea liniştea
pe care nu o mai întâlnea în Vrancea sa natală.
Pensionarea, la cerere, a fost tot o soluţie ,,protestatară”, iar
solicitarea de a i se da ore pentru suplinire a fost făcută datorită
dorului de şcoală şi de elevi. Eu însumi l-am întrebat, de multe ori,
să-mi spună de ce mai cere ore dacă s-a pensionat înainte de ter-
men, iar el mi-a răspuns: ,,Ce să fac dacă mi-e dor de elevi şi de
şcoală. Nu pot trăi fără ei!”
,,Prietenii” săi l-au părăsit sau el s-a autoizolat!? Dumnezeu
mai ştie!
De fiecare dată când îl sunam la telefon şi-l întrebam ce face,
îmi răspundea cu mare tristeţe: ,,Stau în casă!” De fiecare dată,
când era invitat la acţiuni culturale, pentru că dădea bine prezenţa
XVIII

lui, erau organizate întâlniri ,,bahice”, cu toate că toţi şti-au de

boala sa, dar şi de slăbiciunea pentru alcool. Mulţi dintre ei îi du-
ceau băutură acasă, în fapt, îi grăbeau plecarea în lumea umbrelor.
2007, 29 iulie: Plecarea lui Dumitru Pricop dintre noi, la o
vârstă prematură, când mai avea multe de spus întru limba ro-
mână, întru poezie: ,,A scrie despre apusul unui poet în toată pu-
terea cuvântului, e ca şi cum ai vorbi despre moarte unui munte.
Dumitru Pricop era un hatman negrileştean, un prinţ de voievod
îmbrăcat în zale de îngeri şi solzi de păstrăvi aurii. Tăcerea lui de
acum ne intimidează-, tăcere puternică, pe care acest stră-străne-
pot al Vrâncioaiei a distilat-o într-o Poezie vinovată de nemoarte.
Cine ar fi crezut: Mitică Pricop, născut din patima muntelui - stri-
vit de muntele patimii” (Fănuş Neagu).
În acea zi de cuptor cu nişte călduri infernale, Vrancea, limba
română au pierdut, pentru totdeauna, pe unul dintre cei mai înzes-
traţi cu har fii ai săi. Numele său va dăinui în veac…
Costică NEAGU
XIX

XX

XXI

AURI-M-AŞ
Auri-m-aş, voce, într-un clopot sfânt

să mă bată numai stelele alese
dar se zbate-n suflet cuibul de pământ
pustiit de toamna fructelor culese
Auri-m-aş, strigăt, în cămăşi de mir

albul lor să-mbrace munţi fără prihană
dar mă poartă paşii printr-un cimitir
unde-mi sunt părinţii şi înalt şi hrană
Auri-m-aş, nume, într-un cântec pur

cristalin ca jocul undelor fecioare
dar mi-e dată viaţa, totuşi s-o îndur
între cel ce vine şi-ntre cel ce moare
Auri-m-aş, viaţă, în poem de veci

să veghez planetei calea printre aştri
dar mai sunt în lume fiare pe poteci
oamenii mai umblă către ei sihaştri
auri-m-aş, vârstă, într-un clopot sfânt

să mă bată numai stelele alese
dar e viu în mine cuibul de pământ
şi, adânc, în mersul tuturor mă ţese.
XXII

LUTUL CE ŢI-E DAT
Citiţi-mă înscris pe stalactite

povara morţii vine din cuvânt
cum vin în somn femeile iubite
cu sânii grei de noapte şi pământ
neîndrăznind să-mi fac în sânge casa
cu aburii cometelor mă-mbrac
prind lumea-n palme cum în ochi mireasa
adună plânsul florilor de mac
dacă-am trăi doar glodul pe picioare
şi braţele străine prin culori
ar prinde lebedele gust de sare
aripa s-ar usca de două ori
nu am mai şti cum am venit din nuferi
cu vinu-n trup spre setea tuturor
cum te-nalţă iarba care-o suferi
când timpu-n şerpi alunecă uşor
dar să-mi citiţi şi pagina spre moarte
asemeni ei treci prin cuvânt curat
cât cineva, de undeva, departe
îţi cere-n fructe lutul ce ţi-a dat.
XXIII

NEGRILEŞTI
Azi, risipit în stelele uitării

pierdute-n ochii celor ce-au plecat,
aprind, din nou, ecranul lumânării
cu flacăra cât vârsta unui sat
acum când bântuie ninsoarea
şi lupii gem cu glas de pârtii vechi,
se sting salcâmii doborâţi de boarea
ce-o lasă în urmă ielele perechi…
el, satul meu cu umbrele furate
de cine ştie care Lerui-Ler
va dăinui întru eternitate
prin patima statornică de ger
de-aceea poate-i intră-n suflet brazii
şi viscolul pe geamuri sapă flori
sau îl feresc din drumul lor nomazii
doar prin căldura morţii călători
acestui sat nu-i ştie nimeni data
venirii între oamenii de rând
el a venit aşa cum vine Tata
din ceaţa clipei, albă, fulgerând
sau poate a venit din însuşi graiul
izvoarelor cu apa în argint
să lepede o lacrimă pe raiul
fără păcat al zeilor ce mint
el, satul meu cu straturi de tăcere
atât de vii, încât nici n-are rost
să-i mai colind ogrăzile prin ere
XXIV

în căutarea celui care-am fost

şi nici să cred c-o să mai rămână
a fel de tânăr fagul meu bătrân
cât apa-i vie freamătă-n fântână
ar şerpii casei au culcuşu-n fân
doar în decembrie, când se schimbă trupul
şi anii sar din balamale vechi
aş vrea să fiu acolo, s-ascult Lupul
cum cântă lumii propriul lui priveghi.
XXV

CIREŞII BUZELOR
Îmi înfloresc cireşi amari pe buze

calul de lut al morţii mă zboară peste vieţi
ca un blestem albastru trec false Siracuze
îndoliind pereţii căzuţi peste pereţi
În mine câte straturi or fi ajuns acasă?!
prin slovele tocite curg gemete de zei
povestea lor bolnavă, cu milă mă apasă
şi-nchid în fluturi monstrul cu şerpii către ei
Plângând acele pagini şi cântecele albe

mai redevin copilul cu sângele în cer
ori galbenul de nuntă înnebunind prin salbe
gâtul femeii tânăr ca ghearele de jder.
XXVI

MAMĂ, DE UNDEVA
Lacrimile şi cerul tău, mamă,

niciodată nu te-ai despletit îndeajuns…
bărbatul îşi muiase la vânătoare
sângele în coarnele ce l-au împuns…
poate treceai prin iaduri frumoasă
şi diavolii murea prin apa-ţi tristă
când ţări de lotus desfăceau spre patimi
cele trei pete de sânge pe batistă.
Pruncul curat e ploaie între vânturi
şi nopţile îl dor de bună seamă,
dar lacrimile şi neodihna îl sfinţesc
şi-ţi stă atât de bine iarbă, mamă!
XXVII

VEŞMINTELE DE IERI
Pătrund în măr ca hoţul, mă culc lângă seminţe

le-aduc de-afară câinii îmbătrâniţi de lanţ
să le-mprumute iarna sărmanelor fiinţe
cu sufletul în ceruri şi trupul în Bizanţ
numai în toamnă rugul căderii te seduce
când flacăra-i ca ploaia nădejdii peste veac
când fiul mai încearcă – îmbătrânit de cruce
fecioarele cu sânii prin strigătul pribeag
de-atâta casă carnea a început să doară
domestici, anii lumii s-au povârnit pe grinzi
şi-i greu s-aprinzi în sânge pământu-a doua oară
când aştrii nu mai urcă păcatul în oglinzi
cel care-n mine bate de răsărituri toaca
uimit pândeşte malul cu semne care nu-s
nici aripile grele ce s-au lăsat pe joaca
privighetorii-mame topindu-se în sus
în fumul dinainte nu poţi ascunde chipul
un drum îţi mai rămâne întoarcerea în meri
ca priveghind din fructe rugina şi nisipul
să sorbi din coaja coaptă veşmintele de ieri.
XXVIII

MIORITICĂ (1)
Prea mare trupul pentru-această casă

trebuie să plece din noi cineva
simt gerul vieţii cum înalt se lasă
pe fruntea celui care va ceda
va fi-n coroană grâul altor ere

va fi căldura pruncului ucis
va fi, adică, moartea cum se cere
călătorie între vers şi vis
va fi o grindă cu un colţ în stele

plecată din izvoare sau femei
şi numai unul va-ndrăzni acele
grădini de basm prin anii fără ei
pe urmă casa va juca pământul

o dată, de trei ori, de mii de ori
de câte ori prin trup va bate vântul
trezindu-i obosiţi călători.
XXIX

POVESTE
E între noi şi moarte o năframă

prin ea, aprinşi de fulgere, plutim
până când colbul timpului destramă
pădurea dintre noi şi fraţii Grimm
orice venire e un cânt de ţară

plecarea-n fluturi nu-i întâmplătoare
rămâne-n urmă plugul care ară
pământul strâns de suflet şi picioare
iar dacă drumul nu a fost o farsă

pe cale teii or să nască sfinţi
oprind din şuier şerpii care varsă
veninul peste casă şi părinţi
e între noi şi moarte o năframă

sub albul ei de lebădă trăim
până când colbul timpului destramă
pădurea dintre noi şi fraţii Grimm.
XXX

ÎNTOARCERILE-N PĂRINŢI
Acolo unde nu-i durerea pământului întreg pe rană

bisericile sunt murdare chiar dacă mustuiesc de sfinţi
poţi vinde sufletul sau trupul şi sângele să-l dai de pomană
dar nu poţi vinde locul casei lăsat ca zestre de părinţi
acolo unde nu-i iubire şi nu te-ncape ochiu-n ţară

degeaba scuturi de noroaie ciolanele ce ţi s-au dat
căci nici o stea nu-ţi va răspunde cu-n cântec de odinioară
când nopţile treceau spre ziuă prin umbra-ntreagă de bărbat
degeaba cad razele-n cupe să scalde teii din licoare
crescuţi din rădăcina stearpă vor înflori fără parfum
când nu te-ncape talpa casei din creştet până la picioare
se-nchid cărările spre nume în pagini galbene de fum
şi-n ele vei urzi poeme cu gust de brusturi şi de iască

şi-n trup ascuns, unde sămânţa de-o moarte n-a mai dat un semn,
vei îndura blestemul clipei sub cea mai păcătoasă mască
bătând cu viaţa fără tine în biete clopote de lemn
acolo unde nu-i durerea pământului întreg pe rană

bisericile sunt murdare chiar dacă mustuiesc de sfinţi
poţi vinde sufletul sau trupul şi sângele să-l dai de pomană
dar nu ai dreptul să întuneci întoarcerile în părinţi!
XXXI

MIORITICĂ (2)
Mi-e teamă! Uite noaptea cum arde în nebuni

ce flăcări negre urcă pe trupul meu de-o moarte
de-ai fost vreodată, Doamne, şi de mai faci minuni
termină jocu-acesta de care eu am parte
cât de înalţi sunt stâlpii de care tu mă rupi?

şi care-mi este vina de rătăcesc aiurea
pe văile acestea cu urlete de lupi
şi râşi oprind în strigăt, cu foamea lor pădurea?
mi-e foarte drag păcatul cum drag mereu mi-a fost

să-ncerc în unghii lacrima şi visul
să-l duc mai sus de nume, mai sus de adăpost
pe cel ce-avea sa-ajungă în veci de veci proscrisul
cu ce-am greşit?!... Străinul… sau fratele… Nu-mi pasă!

mi-e mult mai dragă viaţa ca lumea de apoi…
eu bănuiesc că raiul e tot un fel de casă
în care-ngropi bărbatul în lada cu gunoi
mi-e Dumnezeu cuţitul! de-aceea nu mă doare

că mă condamnă lumea de mii şi mii de ani
e o poveste-a noastră de câini şi de mioare
iar cei care-i ştiu măsura sunt tot între ciobani
nu de blestem mi-e teamă! Mi-e teamă ca lumina

să cadă-n altă parte mai mult decât pe noi
XXXII

al celui mort – înaltul! Dar eu rămân cu vina

de-a fi lăsat în urmă un cântec despre oi!
XXXIII

CĂMAŞA DE IN
Sunt transparent ca sfântul Augustin

nimbul albastru ce mă înconjoară
e curcubeul cerului senin
din care voi veni şi-a doua oară
dacă-n pământ se-ntâmplă prinţul crin

cu roua lui de lebădă-fecioară
nu pasul pe sub stele e străin
ci sclavul orb obişnuit să moară
în toţi mă pierd puţin câte puţin

când ochiul în femeie mă strecoară
dar ea rămâne dulcele meu chin
deasupra lumii lunecând uşoară
Sunt transparent ca sfântul Augustin

urcior de mirt sau pasăre ce zboară
de-aceea las cămaşa mea de in
pe trupul celui care-n voi coboară.
XXXIV

EU VIN MEREU PĂSTORUL
N-am rătăcit o oaie din câte mi-au fost date

cu număr pe răbojul purtat din neam în neam
deşi mai urlă haita de lupi sau ne mai bate
câte un sfânt de-afară din când în când la geam
cuvântul mamei strigă la fel de tânăr câinii
când laptele răstoarnă grăsimea în ceaun
şi stelele din şesuri aduc mirosul pâinii
de se îmbată bacii şi-n trânte se răpun
mă strigă bălegarul cu pofta lui de plante
parcă aud cum crinii în coşuri la ţigănci
vor risipi parfumul pe pagini delirante
sau vor topi-n războinici nevoia lor de lănci
eu vin mereu păstorul cu patria în nume
cum altădată Oedip cu ochii în pustiu
de aceea-s calzi copacii şi caii cad anume
când se întâmplă clipa căderii mele-n fiu.
XXXV

RĂDĂCINILE ETERNITĂŢII
Nu ştii nicicând cât suflet laşi cetăţii

dar viaţa dintr-o arcă în altă arcă
prin rădăcinile eternităţii
cu vina noastră de a fi se-ncarcă.
întotdeauna omul e un munte

cum poate fi la fel de bine fiara
strivind în dinţi pe cei ce vin să-nfrunte
ceaţa în zori ori tunetele seara
e-o-nverşunare surdă şi amară

nici morţii-n racle nu-s mereu cuminţi
şi-adesea ies să caute pe-afară
bucăţi mai mari de ţară prin părinţi
Nu şti nicicând cât suflet laşi cetăţii

dar viaţa dintr-o arcă-n altă arcă
prin rădăcinile eternităţii
cu vina tuturor de-a fi se-ncarcă.
XXXVI

TREAZ SUB CÂNTEC
Mai mult ca-ntotdeauna simt verbul pe sub sânge

plug uriaş ca visul căutător de lut
călău deopotrivă şi meşter care strânge
uneltele-mpliniri pe lucrul început
îmi ară primăvara fructul strivit pe suflet
cu buciumul acela căutător de munţi
când pagina cu albul înnebunit de cuget
e lacrima prin care cu moartea te înfrunţi
de la o vreme strigă cuvântul peste casă
cu toţi copacii vieţii aduşi până aici
şi simt o limbă-ntreagă cum limpede se lasă
cu zâmbet de fecioară ori flacăra de bici
se despleteşte cerul şi un popor s-arată
în cea mai vie floare ivită la mijloc:
e clipa cea mai sfântă ce-o tălmăceşti o dată
cu toată nemurirea trăirii la un loc
atunci, curat ca ploaia, simt verbul cum întinde
spre lutul meu o sapă din cel mai bun oţel
mă las învins de-o nouă beţie ce mă prinde
cum niciodată vinul nu m-a ajuns la fel
îmbrac cămaşa albă, de muguri vindecată,
să-ntunec sub luceferi ca un mesteacăn crud
când schimbă frunza vârsta ei ciudată
ca treaz sub cântec alt tărâm s-aud.
XXXVII

CUVÂNTUL PENTRU BRAZDE

Sunt cel din urmă prinţ fără hotare
imperiul meu e cât un salt de ciută
n-am nici un mort înscris în calendare,
nu poţi muri când roua te sărută
Sunt cel din urmă prinţ cu o coroană
de munţi, de dealuri, râuri şi stejari
în loc de sfinţi strămoşii-mi sunt icoană
şi eu mă-nchin sub aştrii lor cei rari
Sunt cel din urmă prinţ şi trec călare
pe caii albi ce nasc în urmă flori
supuşi nu sunt, nici temniţe de sare
nici zei de ghips trândavi şi trecători
Sunt cel din urmă prinţ ce poartă-n steme
aceiaşi vulturi şi aceiaşi bouri
care-au ştiut să legene prin vreme
sămânţa-ntreagă între lut şi nouri
eu le zâmbesc cu apele şi clatin
pădurile ce vârsta mi-o-nfioară
cu ceruri de argint – să nască visul
şi paşii prin tăcerea lui să doară
strig cornului să-ncingă pe întinderi
jocul de seară născător de maci
petalele desfac fecioare-nalte
încât dezmiardă frunzele-n copaci
Prinţul întâi, şi mai apoi flăcăul
din sat vrâncean găsit într-o baladă
ce i-a sortit să poarte printre oameni
cuvântul care-n brazde va să cadă.
XXXVIII

XXXIX

MIORITICĂ (3)
Sunt în aştri îngropat

ca-ntr-o margine de sat
ochiul care cade-n sus

nu m-a terminat de spus
celălalt, căzând în jos

cântă-n fluiere de os
ceru-i scaldă, vatra-i soarbe

fără lutul clipei oarbe
fără fraţii ce-au vroit

pieptul lumii în cuţit
ei, lovind, mureau întâi

de la mijloc la călcâi
dar credeau în sinea lor

că eu sunt cel care mor
nu ghiceau ce nori de fum

îi vor însoţi pe drum
cât în mine soarele

va roti izvoarele
XL

nu ştiau ce viermi de glod

îi amestecă şi-i rod
cât, bogaţi, umerii mei

vor rodi măslini şi tei
nu ştiau ce munţi de ceaţă

li s-or prăvăli pe viaţă
Cât în mine vor să cadă

aştrii veşnici din baladă…
XLI

ANCESTRALĂ
Vai, vâna mea de lut îngraşă prinţii

dar ei mă cred ca un măscărici sărac
crezând în ei cum cred în moaşte sfinţii
sub rugăciunea celor care zac.
Vai, vâna mea de lut îngraşă sfinţii

dar ei nu-mi dau aripa ce le-o cer
deşi chiar unde muşc adesea cu dinţii
rămân în urmă insule de cer
Vai, vâna mea de lut cât timpul ginţii

cât visul adunat de-un neam întreg
veghează lutul sprijinind părinţii
dar ei sunt morţi şi nu mai înţeleg…
XLII

ARCA INUTILĂ
E inutilă arca. Nu ocolesc potopul!

Să-nceapă ploaia. Voi rămâne-aici
cu trupul gol sub nourul ce vineri
deopotrivă cântec, deopotrivă bici,
vreau să aud cum pleacă din inimă copacii
cum sângele îmbracă masca vremii
cum, îngroziţi de stropi, mă părăsesc
uitându-mă atât de tânăr viermii
vreau, în sfârşit, să mă-ntâlnesc pe ape
întâia oară şi stăpân şi sclav
să-mi fiu cu o cădere mai aproape
c-oi moarte mai pustiu şi mai bolnav
vreau, în sfârşit, să sufăr nebănuita harpă
a stropilor de ploaie, impunători şi grei
să sufăr lumea toată în falsa ei mirare
când anii trec prin ei fără de ei.
Să-nceapă ploaia! E inutilă arca.
Eu voi rămâne singurul aici
cu trupul gol sub nourul ce vine
deopotrivă cântec, deopotrivă bici.
XLIII

ARGUMENT
Fugim de noi până se-ntâmplă ora

căderii în genunchi sub aştrii mici
cu zei flămânzi ce drămuiesc destinul
pe drumul de aici, până aici…
Aşa îmbracă ochii catedrale
şi talpa huzureşte în samur
cât cade-n jur rugina pe unelte
din razele sleite de azur,
Când nu mai poţi juca pe cai pământul,
când plantele din trupul ros te sug,
invoci hilarul argument al morţii
prin care arzi aripile pe rug
de-aceea-i uneori atâta ceaţă
de-accea-s uneori pe umeri ghimpii
de-aceea timpul nu ne mai îmbată
cu zâmbetul frumoaselor Olimpii
Uitare nu-i cât nimeni nu se-ntâmplă
să fie singur între vis şi tâmplă.
XLIV

CALIBAN
Poetului Ion Panait
Sfârşim
în ceea ce iubim!
Bătrânul mim, smintitul mim,

şi cer şi loc de ţintirim,
şi prinţ, şi înger, şi golan
contemporanul Caliban…
în el visam un fel de craniu
purtând coroană de uraniu
şi m-am înspăimântat că nu-s

nici prea adânc şi nici prea sus
treceam prin joc sătul de joc
fără să-mi ştiu chipul deloc
(Cum trece ziua noaptea vine,
cum vine ziua noaptea pleacă
şi ard în ochi stele străine,

iar în adânc fântâna seacă…)
Sfârşim
În ceea ce iubim!
Bătrâne mim, smintite mim

acelaşi viscol locuim
XLV

De ani, de mii şi mii de ani

suntem un lanţ de Calibani
purtând în piatra din inel
locul de strigăt – Ariel.
XLVI

CRIPTIA
Fratelui meu Nicolae Pricop
De ce-mi cereţi să aduc

steaua clipei pe butuc?
Dacă este vinovată

va lăsa în toţi o pată
dacă trebuie să moară

va muri fără s-o doară.
Cine vine fără vină

n-are nici-un rost să vină,
cine pleacă judecat

n-a venit, nici n-a plecat.
Vinovatul e un munte
cu luceferii în frunte.
singurul care înfruntă

moartea-n fruct şi geru-n nuntă
este singurul ce ştie

partea lui de vis, pustie,
cum mai poate să-l ajungă
patima de moarte lungă?
XLVII

neascunsa-i vânătoare.
Sau să-l scuture din vreme
zeii ruginiţi în steme?
De aceea nici nu-l doare.
XLVIII

FĂRĂ O PĂDURE
De când tot tac, de când tot tac

sunt c-o pădure mai sărac
ea mai bătea cu-o frunză-n uşă

vrând sângele să mi-l cunoască
dar s-a uscat, şi-i azi cenuşă

şi nimeni n-o s-o povestească.
De când tot tac, de când tot tac

Păianjenii au tors un veac
s-au clătinat în lut străbunii

şi au trecut din unii-n unii
prin stele clatină rugina

şi noaptea razei şi lumina
osul de fluier cade-n lupi

ca o unealtă care-o rupi
De când tot tac pământul crapă

cărarea pasului întreg
Şi simt nevoia lui de apă

chiar dacă n-o mai înţeleg…
XLIX

POEMUL MORILOR DE VÂNT
Motivul pentru care încă mai strig din fructe şi din iarbă
motivul pentru care încă în competiţii sunt absent
motivul pentru care încă mai cred în cărturari cu barbă
când toate porţile planetei îmbracă haine de ciment
Motivul pentru care încă mai îndrăznesc iubiri deşarte
mai cred în rochiile negre plutind prin ceaţă sau prin fum
mai scutur flori de iasomie deasupra geamurilor sparte
sau mai plantez în primăvară copaci la margine de drum
Motivul pentru care încă aştept să mai răsară Luna
chiar dacă nu mai e stăpâna atâtor visători ciudaţi
motivul pentru care încă joc caii mei de totdeauna
unde veghează-n Vrancea brazii coroana munţilor Carpaţi
Motivul pentru care încă ţin treze armele de ţară
chiar dacă-s vechi cum e pământul din care mi s-a dat un trup
motivul pentru care încă îngădui îngerul în fiară

şi sfinţii anonimi să zacă în hainele care se rup
motivul pentru care încă… motivul este numai unul

nemotivat, cum se întâmplă cel mai adesea pe pământ
în hainele acestea simple eu singur am rămas nebunul
ce duce lumii mai departe poemul morilor de vânt.

SCRISOARE PESCARULUI DE PĂSTRĂVI
Lui Mircea Sântimbreanu
Doar dansul frunzelor pe suflet alunecând cu zgomot stins

mai leagă trupul de marginea atâtor false mirodenii
care-au stârnit în oameni visul şi foamea lor de necuprins
în nopţile cu lună plină dospind cărările spre genii
Îţi scriu, pescarule de păstrăvi, cu tocul alăptat de brumă
cu toată inima cernelii uimită de atâtea foi
ce-aşteaptă visătorul palid să-i zică doar atâta – du-mă!,
spre albul ascuţit de plânsul corăbiilor prin noroi
Acolo-n rosturile undei tu nu încumeţi numai moartea
cu păstrăvul care agaţă regeşte acul de metal
La fel de dreaptă ţi-e pierirea şi tot atât de sacră partea
la rădăcinile de piatră ce te fixează-ncet în mal.
Deasupra cad poetic brazii ca nişte lumânări eterne
şi-n nevăzuta lor văpaie tu eşti uleiul cel mai bun
asemeni mirtului ce, tânăr, pe gura teilor aşterne
înşelătoarea lui culoare în clipele care apun
Sub dansul frunzelor pe suflet alunecând cu zgomot stins
îţi scriu, pescarule de păstrăvi, cu tocul înmuiat în brumă
vestindu-te că vei fi veşnic învingătorul tău învins
de păstrăvii ce-ţi duc sub unde coroana gloriei, postumă.
LI

SOCRATE CĂTRE ATENIENI
Eu pentru voi mă apăr, atenieni,

sub flacăra eternă a pieirii
văd mai departe de salcâmii-n floare
de stele mândriei şi iubirii.

aş vrea să port tot răul lumii-n spate
cât voi umbriţi cu-ajungerile vorba-mi
cât ridicaţi noi ziduri la cetate.

aveţi aripi ce ştiu cum să vă poarte
şi nu e rău că m-aţi ales pe mine
să vă scutesc o trecere de moarte.

doar nemuririi nu-i ştiu gustul încă
în rest sunt tăbăcit de toată viaţa
şi-n loc de hoit duc pe sub cer o stâncă.

iertaţi-mi carnea, n-o luaţi în seamă,
adeseori şi mie mi-e ruşine
când cineva pe nume mă mai cheamă.
LII

SORA DIN LACRIMĂ
Culce-te, aline-te
ochiul stelei vinete
stăpânele vântului
soaţele pământului
ielele, turbatele
îndrăznească-ţi satele
în cuvânt să cazi
ca noaptea pe brazi
ca bruma pe floare
ca privirea-n soare
ca vorba în glod
ca neghina-n rod
cât n-aduci acasă

sora ta aleasă
care plânge încă
sub stânca adânca
Ştii tu, blestematule,
robule, furatule,
omule, -mpăratule,
ce e trupul când nu-i trup?!
LIII

Culce-te, aline-te
ochiul stelei vinete
ruginească-ţi sabia
să-ţi crape corabia
dacă dormi cât nu-i acasă –

mândră Basarabia –
sora ta de trup aleasă.
LIV

TATA
În piscul lui de nume şi Bărbat

e-ntregul cheag al vieţii adunat.
Un munte ce respiră sub licheni
din care-şi sug mileniile hrana
ori cuibul sur al ochilor de reni
cu-atât mai cald cu cât mai vie-i rana…
Nu-l pot vedea altfel decât lăsând

între luceferi moartea lui de rând
Atunci, din cine ştie ce trecut

încerc nelinişti care nu au nume
şi mă-ndoiesc dacă am fost născut
sau l-am născut din strigăte postume
oricum rotesc pe axă trupul vechi
al primei singuratece perechi
şi glasul lumii arde uniform
cât îndrăznesc năluci biruitoare
sau cât plutesc, prin ceruri care dorm,
cu tata într-o unică ninsoare.
Ce fiu mi-aş fi, flămând mereu pe trup

prin anii ce spre margine se rup…
mă-ntreb, sub umbra sa neîncetat
ce forţe îl adună din uitare
de-i duc mai sus de ură şi păcat
sămânţa de adânca tulburare.
LV

UMBRA
Fratelui meu, Stoica
Va veni o noapte când scăldat în Lună

voi aprinde iarba visului sfârşit
îmbrăcat în calde foi de mătrăgună
care au dogoarea fructului oprit
fratele va plânge neştiind să fure

galbenul venirii încrustat în corn
şi va fi tot moartea singura pădure
unde să-mi fac patul şi-n pahar să-mi torn
or să-mi bată-n frunze urşii să-nţeleagă

ploaia de luceferi peste nori bătrâni
când prin strigăt trece pasărea pribeagă
iar femeia strânge viscolul în sâni
ca şi altădată vor prinde clipa

lăutarii putrezi de viori şi danţ
peste vin un înger, scuturând aripa
va aduce umbrei voaluri de Bizanţ
Voi veni-ntr-o noapte priveghea de Lună

cu aceeaşi sete de pământ şi vis
lângă locul umbrei să aud cum sună
inimii poemul care n-a fost scris.
LVI

DINCOLO DE LEBEDE
Pentru Ani şi Adela
Până unde, femeie, urci sângele-n prunci?

ziua se apropie de ceasul ei de pământ, alte
ierburi aşteaptă aripa grea a păcatului.
De acolo am venit numai să deschid uşa în mine
tăcut ca un melc peste care casa de-o moarte îl caută.
Nu-mi întreba numele câte culori a strâns în sunete
Originea mi-e regească şi piatra de templu
Toţi au şlefuit-o cu lacrima.
Dacă din stele şi fructe binecuvântat, sunt părintele

lumii întregi, numai somnul mă poate întrece.
Tu, aleasă de mine, păstrătoare de preţ
a tăcerilor mi-ai uitat anotimpurile descoperite.
Cum să mai porţi sângele care nu iartă niciodată veşmântul.
Opreşte-te, deci, n-ai să mai fii niciodată

decât o monedă iluzorie, prin care ochii n-ar găsi
decât chipul de demult al focului sub care
am început trecerea!
LVII

LVIII

LIX

OEDIP ETERNUL
Sub steaua mea de om pribeag. Am vrut

să-i ţes în raze tot ce am pierdut
s-o tăvălesc prin sufletu-n ruină

să-i dărui ochii mei fără lumină
să-i scutur armăsarii ei de foc

prin viaţa mea lipsită de noroc
s-o culc în şanţ cu cei ce vin târziu

din moarte, întuneric şi pustiu
să-i scot şi ei vecia la mezat

s-o scuip, s-o-njur, s-o huidui, să o bat…
Sub steaua mea de blestemat. Am vrut…

dar lutul de pe mine a căzut
petale în culori fără nume

mi-au aurit cărările spre lume
anii de smârc s-au dezlipit de trup

au ars în flăcări ghearele de lup
hainele rupte s-au făcut aripi

am lepădat cuvântul care-l ţipi
LX

s-a scurs veninul cupei fără fund

scheletul lung a devenit rotund
ochii striviţi de zgură şi de gaze

au început să izvorască raze
Şi-acolo unde ieri, sau azi, sau mâine

pliveşti o floare sau înveţi un câine
astâmperi pofta sau pofteşti din nou

intrarea vorbei tale în ecou
Sub steaua mea de sânge în apus

eu, cel de jos, am ars în cel de sus…
LXI

ABSOLVO-TE
Tu poţi să treci – zise călăul

lovindu-mi sufletul de secure,
tu poţi să treci
şi să povesteşti nopţii ce ai văzut
regii pot muri de mai multe ori
în numele trecerii pe care n-o
trăiesc cu adevărat
decât sub aştrii vampirilor
şi ai femeilor cu sânii spânzurători…
Tu poţi să treci!
Unde ţi-s prietenii înălţaţi
până la uimire pe culmi de credinţă?
Tu poţi să treci!
Numai din compasiune ţi se mai aprind
lumânări pe sentimente
acum când nimeni nu te mai arată
cu degetul în pustiu sau în pieţele publice,
când nimeni nu-ţi mai plânge ochii scoşi
dar ce oţel mai ascute sângele ars?
ce pământ mai aruncă
cenuşii batista iubirii?
cine mai urcă până
la clopotul ruginit?
Tu poţi să treci!
…………………
Prin golul inelului
cuiburi de păsări
LXII

cu puii crescând
fără aripi.
LXIII

UMBRA PRINŢULUI
Ce mult regret că nu e o oroare

lumina care-mi scaldă
ce vine din fiinţa trecătoare
sorbindu-mă cu tinerele-i rochii
o cunoşteam din tronul meu de ceară

în Teba grea de putrede istorii
când nu ştiam că timpul va să ceară
tributul care-l dau toţi muritorii
atunci aprins de sacra ei scânteie

credeam că viaţa-i numai o agapă
ce-alunecă pe şolduri de femeie
cu strălucirea stropilor de apă.
că-i vânătoarea sprintenelor ciute

sorbindu-şi veşnicia din săgeată
cu ochii lor în stare să sărute
chiar şi cetatea mea de sânge beată
iar când scârbit de sceptru şi de nume

m-am lepădat de negrul zilei astru
credeam că voi plăti, pribeag prin lume,
păcatele cu haina de sihastru…
că pot să-mi fiu c-o umbră mai aproape

de bietul om lovit de frig şi de sete
LXIV

purtând umil în strânsele-i pleoape

destinul blestematelor planete
Vai, robi şi prinţi, vai prinţi şi robi, ce farsă

să credem cu durere că lumina
din alte stele marea şi-o revarsă
spălându-ne păcatele şi vina
Eu, care-s orb pentru o lume-ntreagă
Eu, osânditul, singurul, eternul
cel care, nesilit de nimeni, leagă
de hoitul lui stigmatizat infernul
Vă pot rosti cu strigăte amare

cu glasul ce-a uitat de vremea caldă
că e o stea ascunsă-n fiecare
şi de acolo raza ei ne scaldă!
LXV

ÎMPĂRATUL ZGURII
Doamna mea credinţă, doamna mea durere

într-un ochi mi-e casa, în timpan mi-e satul
peste toate, vârsta clatină-n tăcere
pe-mpăratul zgurii, mult îndureratul
Joacă mătrăguna pe o carte vatra

eu, supusul poftei, nu o iau în seamă
şi-n absintul putred beau cu Cleopatra
care din Egipturi fără chip mă cheamă
evul mă închide într-o cifră oarbă;

început de eră sau sfârşit de nume?!
câte dintre doruri ar putea să soarbă
lacrimile care m-au adus pe lume?
Ştiu că-s vii alături fraţii şi părinţii

chiar dacă pe dealuri umbra lor apune
şi mai ştiu că mama tot invoacă sfinţii
din păcat şi smârcuri viaţa să-mi adune
Doamna mea Credinţa, Doamna mea Durere

într-un ochi mi-e casa, în timpan mi-e satul
peste toate vârsta clatină-n tăcere
pe-mpăratul zgurii, mult îndureratul…
LXVI

PE DEAL
Credeam pe deal, uitasem ceru-n vis

împovărat pe păsări gloduroase
ardeam într-un oracol indecis
robul de-o stea al unui pumn de oase
Prin mâna stângă, cumpăna în sus,
juca mătănii sparte cel ce suie
tot dezbrăcând de strigăt pe Iisus
strivind pădurea altui rând de cuie
Vai, cum uitam zbătându-se-n
casa plângând în căpriori de tisă
şi paşii tatei de luceferi beţi
parfumul florilor de clisă
Eram plecat din cheagul tuturor
cu primăvara meilor în sânge
cu strigătul seminţelor dator
cu iarba care-n naşteri se răsfrânge
Mama trecea cu pântecul zei
oprindu-i în cămaşa de lăuză
să nu ajungă prea bătrâni la ei
pruncii ursiţi la arşiţă şi spuză
credeam pe deal, uitam cerul pe jos
ca pe-o unealtă plină de rugină…
Hai, cântă-n mine, diavole frumos
cu toată spaima celui ce termină!
LXVII

EPILOG
A doua zi se terminase chinul…

Eram pictat în una din icoane
martir – bufon aşa cum vru destinul –
plin de mocirla tristelor cotloane
din regele erorii nu mai aveam nimic
nici-o pădure nu-mi ardea pe buze
nici flori de lotus, nici măslini în spic
nici sclavele păcatelor confuze…
din colbul Tebei, Prinţul nu mai avea nimic.
Un orb cerşind pomana cărărilor lăuze,
şi săul, îngropându-l din creştet în buric
în hoitul său surpat, ca pe meduze…
- O, frate, care-n umbră fără păcat te asemenea
în brazdele trudind acelaşi vers
nu căuta prin nume şi fire aştri gemeni
şi nici cetăţi în care blazoanele s-au şters
în doi, deodată, cerul ar pierde grâul morţii
izvoarele ar curge cu doinele închise
chiar lutul tău s-ar drămui în porţii
drumeţilor zănateci, căutători de vise
Nu-mi îndrăgi icoana!
N-o căuta-n biserici!
………………………………………
(A doua zi se terminase totul
Trecuse lumea vârsta primei predici
prin iarba purităţii alţi tauri muiau botul
alţi zei ai lumii afişau spoiala
LXVIII

alte femei şi tronuri cădeau peste cuvinte

alţi măscărici pe sârmă stigmatizau greşeala
atâtor generaţii zâmbind din oseminte…)
A doua zi se terminase totul!
LXIX

ICAR
Chiar părăsit de fraţi şi prieteni, nu-s

decât săgeata gândului în sus
în aripi am argilă şi balast

da’ nu în albul lor sunt cel mai cast
când soarele cu nimbu-i m-a uimit

nici nu visam cărarea către mit
eram un bob de nefiinţă, cert

în notele imensului concert
care din pântec începându-şi ora

ne-adaugă la moartea tuturora
şi nu credeam atunci, nici azi nu cred

că jertfa este sângele de ied
acoperind cu viaţa întreruptă

tot ce planeta capătă prin luptă
deci tot de-atunci, întunecat de gând,

mi-am câştigat aripile zburând
până când cerul blestemat, în fine,

a început să semene cu mine.
LXX

La ce să râd, când astăzi, istovit,

aud cum aripa mi s-a topit
c-a fost doar o pornire trecătoare

de-a mă-ntâlni cu visul meu în soare…
O, ce imensă farsă vă sugrumă

când judecaţi pe cel căzut în humă
în tot ce sunt, în ce puteam să fiu

la fel de bine pâine ori pustiu
tot m-ajungea cu-aceeaşi grea povară

a soarelui tămâie ori ocară
dincolo, însă, m-am dorit chematul

cel care sparge prima oară datul
acelor legi de sarbede erori

din care fac învinşii sărbători…
Pe osul frânt pot creşte maci şi crini

cum e posibil ca nimic să crească
acolo unde nu găseşti grădini

stârnite de o patimă cerească?
LXXI

LOCUITOR ÎN OEDIP
Ce întâmplare să trec pe pământ

cu masca tăcerii pe nume
târându-mi destinul, senin, spre mormânt
în numele setei de lume
adânc înşelat sau adânc înălţat
pe crucea erorii depline
las ochiul să zacă în colbul bălţat
ce zace din mine în mine
sărutul paiaţei devine suav
pe viaţa ce este şi fi-va
superb lăudatei condiţii de sclav
primindu-şi la colţuri coliva
şi cine să-mi cânte pe drumu-ndărăt
virtuţile mele primare
când ochiul sleit, îngropat în omăt,
e-un clopot bătând în uitare
de toate am fost – ce-aş putea să mai fiu –
în putredul soţii spectacol?
prin carnea din mine se face pustiu
e semn că reintru-n oracol
că glasul dogit va cerşi altui chip
sălbateca mea repetare…
ce mult locuieşti, sărmane Oedip,
cu voie sau fără, în fiecare!
LXXII

LXXIII

MOTIV DE BALADĂ
Sunt cele şapte duhuri de senin

purtând pe norii jertfei viitorul
şi apa izvorând cu har divin
din Constelaţia Săgetătorul
Asemenea celui care m-a ivit

să-mprospătez clocita lui mireasmă
mereu între Apus şi Răsărit
cădelniţându-i setea de agheazmă
De prin Levant sosesc pruncii călări

pe săbiile date de ursite
şi ochii lor ard cele patru zări
cu tot păcatul vechilor ispite
În gările din mit Crai vechi opresc

înveşmântaţi în horbote aparte
danteluri albe dintr-un strai ceresc
ţesute-n pânza vieţii fără moarte
Eu le sunt pajul. Către nicăieri

în locul lor călătorind spre Mecca
strivind de sânge visele de ieri
cum către mâine îmi retez poteca
Legiferând eternul lor prezent

spre asiile smirnei tifla fluture
LXXIV

scriind pe tăbăcitu-mi pergament

cu praful vremii dăruit de fluturi
Cât cele şapte duhuri de senin

se caută-n milenii nepereche
ori împlinesc amarul lor destin
slujind la Craii mei de Curtea Veche.
LXXV

VEŞMINTELE DE FUM
Ce idol de cârpeală tăvălită

mă ispiteşte cu un cer superb
cu graţiile clasei de elită
aşa de-mbătrânită şi coclită
încât, cu amorţeala sa, irită
chiar trista mea condiţie de şerb
Eu sunt ţăran, am satul în tristeţe
deşi nu strig că-l ştiu aproape mort
dar lutul a ştiut să mă înveţe
că, dialectic, după bătrâneţe
se-ntâmplă-n sânge magicul suport
regenerând eclipsele răzleţe
în umbra odiosului avort
Pe uliţele sufletului, tata
venind dintr-un pomelnic nesfârşit
râneşte murdăria cu lopata,
cu veşnica sa grijă de-a fi gata
să iasă cu uneltele la data
când lanul pentru plug e pregătit
Oho, ce muguri vin să mă alinte,
să-mi tulbure tot traiul de acum
cu cel ce m-a trăit mai înainte
de care azi de-abia mi-aduc aminte
că nu-i plăceau veşmintele de fum.
LXXVI

DINCOLO DE SPECTACOL
Sunt fericit că pot să mai îndur

în cel ce sunt cereasca mea dublură
ce mi se joacă măştile-mprejur
într-un spectacol fals, de umplutură
voi nu vedeţi?! în cel ce va sfârşi
s-au tălmăcit cu misticile table
şi Moisele bătrân şi putred – şi
ascetul lyrei frânt lângă silabe
stele pustii rotesc pe axe morţi
sorbiţi din mirul vechilor balade…
Cei care vin vor aştepta la porţi
un strigăt de la alt Upanishade
dar locul va fi locul altui semn
„Tu nu eşti asta”! îţi va spune cerul
şi dând pe trup cu sfântul untdelemn
aşa vei crede că sporeşti misterul…
Oho! ce câini de umbră lovesc dinţii
pe partea mea jertfită suferinţii!
LXXVII

VETUSTĂ
Tot arsenalul meu e desuet

de la idee până la zidire
acelaşi vechi şi searbăd menuet
mă poartă, refulat, prin omenire
Mă doare faptul că nu pot să fiu

decât acesta, prins de nişte oase
pe care carnea urlă a pustiu
spre zodiile mici şi lunecoase
Mă dor părinţii care nu-s decât

nişte ţărani, aşa, ca toţi ţăranii
ce-n viaţa lor nu s-au de gât
decât cu greutăţile şi anii
Mă doare satul care m-a născut

din uterul ţărânii sângerânde
un sat de munte îngropat în lut
cu stelele iluziei flămânde
Mă doare graiul nostru plin de duh

biserica în mine de milenii
c-un Dumnezeu de taină în văzduh
ce seamănă cumplit cu pământenii
Cam ce să mă mai doară ca să pot

Rosti apocaliptic – ca profeţii –
LXXVIII

Că voi rămâne-acelaşi sacerdot

Slujind mereu prin grajdurile vieţii,
Că arsenalul meu e desuet

De la idee până la zidire,
Sub tot ştiutul psalm – rosti încet –
De teamă, de speranţă, de uimire…
LXXIX

METEORUL
Prin existenţă sunt un meteor

care, arzând, îşi spulberă vecia
cenuşa lui ia chipul tuturor
care-au iubit cu teamă poezia
Provincia de suflet n-are hat
iar robii ei, Poeţii, ştiu prea bine
că locul lor în stele e arat
cu plugul nebuniilor divine
Contemporanii îi orânduiesc
în zodii şi-n tratate literare
dar nu se-ntreabă când mai şi trăiesc
sau dacă au nevoie de mâncare
E drept că visul n-are cont deschis
la birt, sau la hotel, sau la cantină
că doar atât nu-i interzis
înecul pe vecie în lumină
E drept că visul nu-i slujit de bani
că aurul nu-ncântă visătorii
dar cât ar fi poeţii de sărmani
nu pot fi confundaţi cu cerşetorii!
Ei vor plăti cu viaţa lor un semn
făcut în cer, de cineva departe
cât zeul Artei, aspru, dar solemn
le rânduieşte numele-ntr-o carte
Şi cartea lor e brazda către sat
născută sub imperiul suferinţii
iar satu-i un Olimp cutremurat
LXXX

prin care-abia se mai zăresc părinţii

Prin existenţă sunt un meteor
care, arzând, îşi spulberă vecia
dar cât de mult aş fi al tuturor
rămân al jertfei mele, Poezia.
LXXXI

LXXXII

LXXXIII

SUPREMA MINUNE
În lume-s multe mari minuni,

Minuni mai mari ca omul nu-s;
El – singurul ce ştie taina
splendorii de-a muri mai sus…

minuni mai mari ca omul nu-s;
El – singur muritor din toate
câte-a zidit fără apus…

Minuni mai mari ca omul nu-s;
Însinguratul, nesupusul,
învinsul sinelui opus…

minuni mai mari ca omul nu-s;
verb uriaş în sanctuarul
unui poem ce n-a fost spus…
Din aştrii numelui răsuni,

bucium străvechi – ce m-ai supus
cu tâlcul sunetelor simple
în orice limbă de tradus;
„Chiar dacă-n lume sunt minuni,
minuni mai mari ca omul nu-s!”
LXXXIV

MASCA STRANIE
Ce mască stranie îmbraci când cred,

ce marmură-mi ridici când mă devori
ce pat de nuntă îmi aşterni când pierd
această viaţă de atâtea ori
În urmă ploaia spală trepte reci

vin cerşetori zadarnici sub aurul minciunii
şi mântuirea-ndeamnă să petreci
acest răgaz cu zeii şi nebunii
O, cum să plâng când cerul adulmecă o altă

necunoscută astră căzând peste salcâmi
în lacrima-i curată am cunoscut o-naltă
beţie de cădere-n rădăcini
O, cum să râd când cerul nu-mi cunoscuse lutul

de-ajuns să-l urce-n păsări, să-l şteargă de tăceri.
O, cum să tac – când zborul îmi scutură sărutul
dat cerului femeii din alte primăveri…
Ce mască stranie îmbraci când cred,

ce marmură-mi ridici când mă devori
ce pat de nuntă îmi aşterni când pierd
această viaţă de atâtea ori…
LXXXV

LXXXVI

LXXXVII

CARTEA COPACILOR
Eu nu mai strig prin pieţe că exist,

chiar dacă strig, pământul nu mă ară
decât făcându-mi trupul de ocară
că l-am strivit de dealuri. Optimist!
Vedeţi, copacii se topesc de dor

îşi sparg de ceruri visele încete
şi dincolo de legi şi de decrete,
Se împlinesc în rosturile lor,
Eu îi citesc în muguri – şi declar

pe bolta care mi-a-nfiat părinţii
că-n milenarul meu abecedar
din Cartea lor ştiu rodul suferinţii
şi sufăr neamul care m-a ursit

să-i fiu şi sânge şi întruchipare
cât Numele din oameni m-a ivit
din Munţii Îndrăznelii şi din Mare.
Iată de ce acum şi pentru veci

refuz în piaţă preţul meu de marfă
şi cer în schimb doar câteva poteci
ce-şi ţes în vers albastra lor eşarfă.
LXXXVIII

SCRISOARE CU PUMNALUL
Crede-mă, armăsarule, ţi-am uitat galopul

în patul femeii:
a venit ca o ploaie fierbinte
mi-a devastat continentele, m-a cutremurat
şi n-am mai plecat înainte
Tu numai pre limba ta poţi pricepe
cum te-mpiedici când e mâzgă pe drum
şi pe tine poate una din iepe
te-a învins orişicum, orişicum
Doar trecut prin războaie s-aluneci
ca un şarpe din freamătul ei…
Crede-mă, armăsarule, paşii
mi-au rămas, arbori înalţi spre femei
şi ei cresc peste creste albastre…
armăsarule, am uitat să iubim!
de atâta galop, de atâta galop
putrezim, putrezim
Armăsare, poate-i ultima dată
când te văd trepădând luminos
dar nu pot – e acolo o Taină
ce mă vrea nebun, sărac şi… pe jos.
Nu lăcrima! Prietenii îşi scriu cu pumnalul
Când e greu, când e stânca de iad.
Armăsarule, iartă-mă!
Vreau să văd cum e cerul
când cad.
LXXXIX

ALT MUNTE-N LOC
Şi tare aş striga că e-n zadar

alt munte-n loc, o altfel de păşune
venim cu talpa grea de bălegar
direct din psalmi, direct din rugăciune
E peste tot nevoia de păcat
de cai, de vin, de jocuri interzise
Chiar Dumnezeu s-ar lepăda bărbat
şi-ar tulbura credinţa legii scrise
Dar nu acesta-i lucrul pentru care
te naşti o dată şi odată mori
aluneci munte şi întuneci mare,
nădăjduieşti, ţi-e frică, urci, cobori…
Surpat pe gând un monstru te îndoaie
în cel ce înger tăinuia copilul
urca în plante stropii grei de ploaie
ori reteza prin candele fitilul.
Lumina cere clipei geniul mut,
vulcanii ei sunt singurii în stare
să schimbe viermii putrezi din sărut
ori să-nţeleagă petele din soare.
Alt munte-n loc ne-ar întâlni săraci
la cine ştie care vad al sorţii
şi cum ai şti ce haine să îmbraci
la marea zi când or să-nvie morţii?
XC

COLIBA SUFLETULUI
Puteţi trage în mine cu certitudinea

că v-aţi făcut datoria…
apoi bucuraţi-vă că aţi scăpat,
ridicând sufletului meu o colibă
fiindcă sufletul mai are de stat
până se întunecă locul de carne
până când viaţa termină de scris
cu argintul nedemn,
cartea fiecăruia care deschide fără de voie â uşa.
Ridicaţi-mi coliba. Prieteni!
Veţi învăţa ce-i o colibă de lemn…
Curajul e totul. Curajul
de-a trece-ntr-un fel în prietenii căzuţi.
Conştient că mai încă loc de o groapă,
conştient că eşti putred şi puţi,
şi apoi refuzând armonia
frunzei grele de ape ce vin,
ca la balul din urmă femeia asudă
tot urcând dealul-iad care-ai fost,
căutându-şi zadarnic seminţele
acestui cântec învăţat pe de rost…
Puteţi trage în mine cu certitudinea
că v-aţi făcut datoria,
că locul de casă va fi mai tineri prin iarbă,
că iarba e o fiică de-mpărat,
că strămoşii-s stejari ca stejarii,
că-n pahare vinul neamului e drept
XCI

că prin mame strigă pruncii

până când sânii amantelor cad
şi rămân numai locuri de piept.
Puteţi trage, în sfârşit, puteţi trage!
Mai e un loc de cartuş
în tabloul în care un pictor nevrednic
m-a uitat o baltă de tuş!
XCII

NEMONA
Din cerul lemnelor de casă

te risipeşti tot mai ceţoasă
Chiar dacă undui mai departe

în trupul îmbătat de viaţă
petalele venind din moarte
pe burniţă, pe vânt, pe ceaţă…
Ce ştii, femeie, să-mi mai dărui

când în altarul tău mă nărui?!
Erai acolo-ntr-o icoană!

Iar eu, heruv cu ochii stinşi,
zideam consoană
poemul marilor învinşi.
Şi-aş fi putut să te apropii,

în haina gri a Penelopii!
Un ceas să fi plecat, măcar,

pribeag prin false Andaluzii,
ca bluza mea de marinar
s-o ţeşi, răpusă de confuzii.
Te-ai fi culcat c-un grunz de sare

uscat şi el de-atâta mare!
XCIII

Ori eu îşi închinam mătănii

nedemn de rolul de monarch
ori te pictam pe fundul cănii
beţiv poftind o Janne d’Arc
Şi azi otrava clipei oarbe

din aburul absurd mai soarbe!
Şi nu ştiu de-aş putea să spun

acum, când te topeşti în fluturi,
că un amant, de dor nebun,
ţi-ar mai intra în aşternuturi
Chiar dacă-n lemnele de casă

încă ţi-e pielea de mătasă!
XCIV

INIŢIERE ÎN GROTESC
Mă-nchipuiam strivit de scorpii sure

râvnind la cap, la omenescul cap
să-l vadă agăţat într-un proţap,
un stâlp bătrân ce-l întâlneşti în cale
când oasele pe trup nu mai încap
Şi-ngâni netrebnic cântece de jale
gândind înalt la prima ta pădure…
Balansul clipei – salvă de mitralii

către Prezent, Trecut şi Viitor,
când gloanţele de inimă te dor
mai mult decât supuşii ori egalii
înveşmântaţi în rosturile lor
pândindu-te din umbră ca şacalii.
Din cuib plecat – dar cuibul după mine –

cerşindu-mă cu boarea morţii vii
ştiutul cântec – cloacă de leşii –
cu mirosul perceptelor divine
care ne-nvaţă cum că e ruşine
mai sus de piscul dogmelor să fii.
Nu fluierasem încă prin biserici

şi nici nu urinasem pe statui
eram curat! Credeam! Gândeam că sui!
copilului din mine ţineam predici
îl înveleam cu primele americi
XCV

navigator prin soarta dată lui…
Doar mai târziu, când îndrăznind păcatul

m-am cumpărat c-o uşă de bordel
am înţeles că nu mi-e cerul datul
că nu-i tot una Fiul şi cu Tatăl
cât sufletul prin cumpene rebel
râvneşte – totuşi! – pâinea, vinul, patul,
celui din el, celui de lângă el…
Oho, strigam – se poate să n-am dreptul

la aştrii care-alunecă pe toţi
nu suntem toţi la fel: deştepţi, netoţi
nu-mi pot lovi şi eu prin pieţe pieptul
asemenea regimentelor de hoţi
de potenţaţi, de peşti şi de nepoţi,
să fiu şi măscăriciul şi-nţeleptul…
Sau nu-i femeia steaua mea ceţoasă

cu dragostea sfârşită în tractir:
doar am zidit-o-n lemnele de casă
gândindu-i legendarul cimitir
de marii barzi sanctificat cu mir
care-au şoptit la fel că-i prea frumoasă
pe notele groteşti de sub potir…
Mă-nchipuiam primit de scorpii sure,

jilave, fleşcăite, urduroase,
puroiul sorţii le curgeau prin oase
iar sânii plini de viermi şi de scaieţi…
şi-atunci mi-am zis: De ele nu mai scap
dac-aş trăi – asemenea – multe vieţi
deci am să zic că ele sunt frumoase,
XCVI

că trupul lor a crini regeşti miroase,

că sunt tiparul purei frumuseţi,
că sângele li-i dat să te îmbeţi
că… Toate slute, hâde, fioroase
veneau strigându-mi ritmic:
Cap! Cap! Cap!
XCVII

XCVIII

XCIX

CĂUTÂND PLANETE
Şi poate tot atât de trecător

e Dumnezeu, în veşnica povară
a timpului, cu scurgerea dator
în spaţiul care vârstele ne ară.
Lucid şi sacru până la demenţă

eu stau uitat în vechea diligenţă
ce-au călărit-o viaţa, timpul, banii
când nici n-aveau istorie Focşanii
Pe uriaşe pagini de pământ

scriu cartea anonimilor, scriu cartea
cu sângele acelor care sunt
acum. Cerându-şi partea, dându-şi partea.
Eu n-am mai fost demult sentimental!

deopotrivă prieten şi rival,
poftind planete, căutând scandal,
om primitiv, modern, medieval,
mi-e abrupt şi tot mi-e egal,
moral până la viciu, imoral,
poet sordid, deloc original,
cât de generos atât de canibal,
râzând de teritoriul meu natal
sau îmbrăcându-i hainele de bal,
ţăran, haiduc, preot, cioban, hamal,
cu multe amintiri de prin spital,
C

cu tocul ascuţit ca un pumnal,

cu viaţa toată… cât e viaţa val!
Oricum, îmi bate moartea în pleoape

dar nu-i răspund cât am de gând anume;
ori numele în trup nu mai încape
ori dealul crucii a intrat în nume!
CI

ICONOCLASTUL
Ascuns în jertfă monstrul otrăvit

emir-vampir spre Mecca îndoielii
iconoclast pe care l-am iubit
când l-am zidit în perlele greşelii
Venea sub aştri pustiit de magi

cu Iosiful uscat de neputinţă
îngăduit de neamul de iobagi
în numele fiinţei din fiinţă
Căci ieslea e pre limba tuturor

locul neutru, mistuit de pace,
al celor mici şi paşnici care vor
să-şi ducă viaţa printre dobitoace
Aşa l-am prins de stelele din vis

şi l-am sanctificat ducându-i dealul
crucea de veci a omului proscris
să-şi împlinească-n altul idealul
Acum în ţara sufletului meu

sunt suverane ceaţa şi pustiul
iar eu, învins, mă rog de Dumnezeu
să vie şi să-şi ia în ceruri Fiul…
CII

CIII

ITACA
În fiecare om e o Itacă
un dor nestins de nume şi de casă
nevoia lor de tine te apasă
chiar dacă pieri pe valuri… şi ce dacă?!
Femeia-n prag – vremelnică mireasă

îl va ierta pe cel silit să zacă
în steaua blestemată şi săracă
sleită de războaiele de rasă
Murindu-se din cauze obscure

cei care vin nu vor mai fi în stare
decât în ei să nască alte vise
Dar trebuie un cântec să te fure

altfel… în veci vei rătăci pe mare
în căutarea umbrei. Ca Ulise!
CIV

PRINŢUL
Poate că-n stele de demult m-am prins

aşa cum Vrancea în baladă pinii
i-a-ngemănat cu perlele luminii
în lacrima păstorului învins…
Din boarea cui servim de veacuri dorul?

Ce văi adânci ne-au îmbrăcat în munţi?
Ce oameni tineri pier în cei cărunţi
gândind înalt trecutul, viitorul…
Sunt un Popor! Vai celui ce desfide

alcătuirea mea de prinţ vrâncean
trudind în sclavul măreţiei sale…
Am stele-n ochi, iar lutul pe sandale

vă dovedeşte cât de pământean
cu suflet nasc şi Sfincşi şi Piramide!
CV

PĂRINŢII
În somn, purtând coroana lor subţire

de sfinţi păgâni, cu-altarul în lopată
pâcloşi de veşnicie se arată
veghindu-ne cu aştrii din iubire
E tot tulburător bătrânul tată

cum va fi fost în noaptea lui de mire
iar mama pune, fără s-o mai mire,
în cimitir, bujori – ca altădată…
Îmbrăţişaţi de lacrima ciudată

a somnului – stăpân pe rost şi fire
ating cu umbra steaua lor curată
dar se destramă noaptea în neştire

şi ziua mi-i aduce prima dată
cum au rămas pe zid de mănăstire…
CVI

CHEIA ALBĂ
Soţiei mele – Ana
Ce va mai fi când o să baţi cu sânii

în ciuturile cerurilor sparte?
Eu o să fiu atunci sătul de moarte
râvnind un val spre buzele fântânii
mă vor gândi copiii, de departe

aşa cum numai ei gândesc bătrânii,
statui de fum spre drumurile stânii
cum i-am aflat pe-o pagină de carte…
vai! am greşit de-atâtea ori, femeie,

de nu sunt vicii să-mi întreacă chipul
nici stele cât să cadă pentru toate!
Dar mai presus de ceea ce se poate

am măturat din cerul tău nisipul
să dau iubirii cea mai albă cheie.
CVII

VILLON ETERNUL (1)
Poetului de aleasă chemare

– Gheorghe Istrate
Îmi ascultam sentinţa într-o piaţă

eram, de oameni, condamnat la moarte,
spânzurătoarea, lustruită foarte,
din lemn de carpen, îmi zâmbea glumeaţă
Ea singură ştia cum să se poarte

în ceasul dat – când te desparţi de viaţă –
scuipând, sătul de viaţă şi de moarte
această lume ca o precupeaţă
Erau, cu toţii, putrezi de păcate

şi mult mai vinovaţi ca mine unii
în clipa vieţii mele condamnate
Dar nu ştiau, aripile furtunii

ce valuri vor stârni, înfuriate
când voi sui la cer plâns doar de… funii
CVIII

CIX

ADIO, FRATE,
E frig la mine-n sânge, deci nu-ţi cer

nici partea de pământ şi nici de cer…
Ne-a zămislit acelaşi vechi păcat,

aceleaşi patimi şi aceeaşi spermă,
acelaşi chin de ere ce ni-i dat
să-l locuim în pori şi-n epidermă
Să blestemăm?! Lumina din cuvânt?

Floarea de tei? stejarii? păpuşoii?
S-ar răsuci părinţii în mormânt
şi-ar putrezi de scârbă albul foii.
E frig la noi în sânge. E pustiu

cum e pustie în stilou cerneala
cum mi-e ruşine, iată, să mai scriu
ştiind că n-am să pot plăti greşeala
Ce-au fost părinţii?! Nişte troglodiţi

ce-au dus pe oase brazda colectivă
a Ţării lor de veacuri. Fericiţi
când le-a dat lutul grâul de colivă.
Ce-au fost părinţii?! Nişte amărâţi

ducând în cârcă vremurile grele
lăsându-se de cumpene târâţi
cum sunt copacii legănaţi de stele
CX

Ce-au fost părinţii?! Nişte rădăcini

amare, încâlcite şi colţoase
păzind în suflet marile grădini
prin moartea lor de-a pururi luminoase
Ce-au fost părinţii?! Nişte visători
romantici, credincioşi, fără prihană
ce s-au trudit să nu le fim datori
nici cel puţin cu banii de pomană…
Adio, frate! Ce folos să-ţi spun

ce-au fost părinţii? Când puteau să fie
buldozere, conserve, fier, săpun
sau nişte prafuri într-o farmacie.
Adio, frate! Nu mai are rost

să drămuim părinţii cu bucata
când ei ne-au dat în sânge adăpost
şi viaţă şi lumină pe de-a gata.
Adio, frate! Suntem nişte morţi

atât de vii încât am fi în stare
să le zidim ciolanele în porţi
numerotându-le ca-n inventare…
Adio, frate! Totul ia sfârşit

ca-n comedii, ca-n tragedii, ca-n farse
şi numai ei din cerul lor cernit
rămân spre noi cu sufletele-ntoarse
Adio, frate! Totul e firesc

şi-n serios, şi-n tragic şi în glumă
aşa cum miejii laolaltă cresc
CXI

dar tot aceeaşi nucă îi sugrumă
Adio, frate! Iată, recunosc

că suntem nişte microprocesoare
şi nu mai ştim nici mírosul de mosc
nici câte patimi leagănă o floare
Adio, frate! Suntem totuşi fraţi:

acelaşi chip şi sânge. Pe măsură
părinţii ne-au lăsat de lut legaţi
cu-acelaşi drept la dragoste şi ură…
E frig la noi în sânge…Dar să ştii

Că-n trup Părinţii sunt la fel de vii!
CXII

CĂŢEAUA
Căţeaua asta, iată cum mă muşcă

şi de o viaţă-ntreagă îi sunt cuşcă
şi-asemeni ei ar vrea să fiu şi eu
- un câine de smarald lătrând la stele -
dar n-am ştiinţa lumilor rebele
cât încă mi-e prieten Dumnezeu!
şi deci, căţeaua asta, costelivă,
îmi cere insistent şi tutelar
să pun, cât nu-i târziu, de o…colivă
şi de un prânz anume-funerar
Căţeaua asta ce se dă la mine
şi latră a Destin şi a Pustiu
nu ştie că mi-e groaznic de ruşine
să fiu atât de singur şi de viu
să fiu şi păcătos şi fără pete
să fiu actor, golan şi bou sublim
să vină ea, căţeaua, să mă-mbete
cu nişte ani pe care nu-i trăim.
Căţeaua asta, în vecii, turbată
mi-ntinde noaptea groaznicul vagin
şi nu-şi dă seama că mi-e soarta dată
numai cu astre tulburi s-o alin
Căţeaua asta slabă şi urâtă
aproape nu-mi dă voie să mai zic
că l-am creat pe Dumnezeu din bâtă
chiar dacă mă va-ntoarce în nimic…
Şi-atunci agheasma sacră însemna-va
CXIII

că am învins căţeaua, în sfârşit

şi scroafa de căţea sorbind otrava
va şti că-i viaţa mea-n pahar. SFÂRŞIT!
CXIV

REQVIEM
Mi-ai vorbit, bătrâne tată,

despre munţi întâia dată
când mi i-ai lăsat pe umeri
vrând prin stele să mă numeri…
(Florile năşteau petale
cât lumina umbrei Tale!)
Crengi de brad la căpătâi

mi-au vegheat somnul
de-ntâi
şi izvoare lucitoare
şi lebede surioare…
(florile venirii Tale
din icoanele natale…)
Apoi, înflorindu-mi anii,

te vedeam prin bolovanii
ce se aşezau la case
tălpi cât munţii mei de groase
(Casele zidirii Tale
în metale ireale…)
Şi-ncet, încet, crescând,

puteam trupul să-ţi cuprind
să-ţi ajung până la gură
c-o tulpină de răsură.
ochii să ţi-i înţeleg,
CXV

barba, castaniul neg,

să-ţi pătrund în gând şi-n dor
tâlhar binevoitor,
să te părăsesc - cât mersul
schimba-n sânge universul
(florile plecării Tale-n
cerul doinelor de jale…)
Azi, uitându-mă-napoi
n-am mai dat în munţi de voi…
Locul Tatălui, stingher,
semăna c-un ochi de cer
iar pe unde călca mama
luna îşi lăsa marama…
(insule de cer, egale
cu lumina umbrei Tale)
Să-ţi vorbesc la rându-mi, Tată,

despre munţi întâia dată…
Tu să taci şi să tot taci
cât va fi frunză-n copaci
şi de-abia într-un târziu
să-ntinzi vălul sidefiu
miruindu-mă cu Marea
să-mi dai binecuvântarea
(verbele de-mi sunt egale
cu lumina umbrei Tale !)
CXVI

EVREUL DIN THALMUD
Evreul din Thalmud mă poate vinde

pe Dumnezeu, pe Iahve sau pe Ra
dar niciodată traista de merinde
a Ţării mele n-o va cumpăra
Chiar dacă brânza are gust de tină

şi mămăliga gust de bălegar
vor izvorî din ambele lumină
la nenumitul sorţii calendar
Şi-atunci vom scrie pe cuvânt cu stele

şi paşii ne vor duce în pustiu
spre-a mântui pornirile rebele
care mai zac prin trupul nostru viu…
CXVII

CXVIII

CXIX

ORICUM
Oricum vom muri, oricum vom trăi

suspectaţi, urmăriţi, timoraţi…
Rămâne metafora, prostituată
pe centura localităţilor
ori chiar în mijlocul târgului…
să-nţelegem fiorul
şi el osândit…
Uneori e o poveste de gând
rămâne, cel mai adesea, netradusă…
Oameni suntem, pătimaşi
ori nebuni…
Dar uite ochii tuturora,
ochii cei neadevăraţi
ca nişte mitraliere ne sorb:
Ei vor învinge!
E dreptul revoluţiilor
care pe cadavrele sfinte
vin până-n noi…
spurcându-ne!
CXX

LOCUL ÎN ARCĂ
Celor ce suferă-n tranşee pământul de-acasă,

celor ce cresc mai sus de iarbă în anotimpuri fără timp,
celor ce pier în felinare când ceaţa peste chip se lasă
mai luminoşi în marea moarte ca zeii putrezi de Olimp
Acelor care-mbracă-n zdrenţe păcatul lor dorind să scape
Întregi în fiarele rămase să-şi poarte colţii printre noi
celor ce se-nchid în strigăt şi se-nveşmântă-n munţi şi ape,
celor ce trec pe lângă oameni îmbătrânind flămânzi şi goi,
celor ce laudă tămâia, celor ce scuipă în icoane
acolo unde Preacurata a îndrăznit un loc de Fiu,
celor ce-n plâns au strâns sămânţa trecând sfioşi pe sub
coloane,
celor care azi mai umblă cu neamurile în pustiu,
celor ce m-au adus să sufăr coroana mirelui din nume,
celor ce nu-s întregi în rugul venirii şi plecării lor,
celor ce mai aşteaptă încă femeia răsărind din spume
când sânii fetelor, în preajmă, crapă de sete şi de dor…
celor ce-n şerpi scutură toamna şi privirile în ger,
celor ce altoiesc credinţa în ţările din altă parte,
acelor ce nu ştiu să fie şi din sămânţa noastră cer
celor ce intră-n plug, să are, sau intră-n litere-ntr-o carte,
celor ce înlocuiesc tăcerea şi visele şi le încarcă
cu patimile şi cu ura de care mai suntem în stare,
celor ce buni sau răi, cu mine împart acelaşi loc în arcă,
S-o locuim din începuturi şi-or locui-o-n veci cei care…
CXXI

LITANIE
Iisus pe Crucea Lumii: osândit

păcatele sunt ale noastre - toate
dar cine ştie oare a-L mai scoate
din moartea morţii Lui fără sfârşit…
El, vinovatul, e atât de-nalt
încât nu-i vom citi în veci otrava
chiar dacă-i pelerin cu toată slava
minciunilor turnate în asfalt…
Şi totuşi - Robul şi Stăpânul lumii
se vrea, o clipă, muritor şi fiu
să nu îi fie-n cer drumul pustiu
risc absolut, numai de dragul lumii…
dar nici pe cruce cuiele să-l ierte
ci să rămână-n veci de veci metal
căci El numai cu El este egal
în calendarul vieţilor incerte…
CXXII

SCRISORI DIN TEMNIŢA LIBERTĂŢII
Ce pâcle peste Dumnezeu şi peste mit!

Eu mai sunt om? Mai sunt o cugetare?
Mai curg prin sânge sevele primare
Aşa cum în idee m-au robit?
Sunt o provincie-meteorit,
Am ars destul să sufăr nişte semne
Dar prin istorii toate sunt nedemne
Cum în icoane lemnul necitit…
Desigur - au culorile comete

Şi ele trec din ev în ev - dar au
Ceva din ironia lui Bau-bau
Pus să ne-adoarmă sau să ne îmbete
Trăiască-mi Frica - ea mă mai învinge!

Cu flori şi cu mătănii de un vis…
În temniţă-s, desigur, un proscris
Dar umezeala ei nu mă învinge
Că am trăit o farsă, că am fost

Gunoiul celor care trag zăvorul…
Singur sau nu, îmi plămădesc poporul
Ţării sublime-n care nu am fost…
Dar sunt o genă - fără vârstă - totuşi

care din balta mea va naşte lotuşi…
CXXIII

POSTUME
CXXIV

CXXV

ACUM, CÂND EVUL dureros mă-mparte

Între acel ce-am fost şi ce voi fi,
Am un ipotetic dor de moarte,
Uitând de minunatul verb ,,a fi”.
Desigur, nu e nimeni vinovat,

Că-n hrubele memoriei mă fură
Doar monstrul care-n ceruri m-a-nfiat,
Să-i fiu şi iad şi cuminecătură.
Acum sunt trist precum un vârf de deal

Pe care nici un Crist nu şi-l doreşte,
Căci crucea lui nu are ideal,
Iar răstignitul e un fel de… peste.
Măcar prin curve să-mplinim un vis…

Dar curvele au preţuri pipărate,
Iar ultimul poem pe care eu l-am scris
Nu se mai vinde nici măcar în rate…
CXXVI

VRANCEA.
Răsturnat sub o cumpănă,
Zeul amurgului.
Fetele brazilor torc stele,
Iubiţii lor aduc dorul în munţi,
Undele izvoarelor
Scaldă sufletul,
Fecioarele torc stele
Numai sânii, muguri în cer,
Răspund din
Atâtea oceane de patimi.
CXXVII

JUCĂM JOCUL de pământ,

Jocul cine să-l destrame
Când pământul în pământ
E zidit din taţi şi mame?!
Ei înalţă strat de strat,

Tot mai calde, mai albastre
Stelele ce le-au visat
Truditorii gliei noastre.
Din al jocului abis,

Sate lungi de generaţii
Au adăugat la vis
Marea, Dunărea, Carpaţii.
Cât pământ joacă-n pământ

Jocul fără să-l termine,
Ca un tainic legământ
Sortit celui care vine…
CXXVIII

GURILE DE RAI sunt totuşi

Strigătul ducând spre zei,
Foamea dragostei de lotuşi,
De fântâni, de munţi, de tei…
Patima, adânc sub harpe,
Încălzeşte în cuvânt
Somnolenţa unui şarpe
Cu trei aştri de pământ.
Numele întâi, Altarul
Sprijinit pe nişte îngeri
Care poartă-n bolţi amarul
Omului în care sângeri…
Astrul Doi e Aşternutul
Şi din crini, şi din urzici,
Veşniciei dând sărutul
Trecerii sub stele mici.
Trei înseamnă Rădăcina
Disc de ceaţă nenumit,
Peşterii ducând lumina
Celor care au pierit.
Din trei aştri în trei aştri,
Urcă gurile de rai
Întâlnindu-ne albaştri
În veşminte şi în grai…
CXXIX

MI SE PĂREA numai, că-s singur

Din cauza păcii-n devremea
Popoarelor neaşezate,
Mi se părea numai. Strigam
Şi strigătul rănea zborul
Păsărilor
Căutam primul semn
Al trecerii prin lut,
Căutam îngerul
Să-mi dezlege barca
De drumul prea prăvălit
Peste umbra ce mi-o doream femeie…
CXXX

MURIM ÎN MUNŢI mai tineri ca ninsoarea,

Aşa ne cresc prin carne poemele de dor,
Ne-adăpostim sub umbra săgeţii otrăvite,
Cu valurile-n suflet… spre a fugi uşor...
Îţi aminteşti, Nemona? Eram mai sfinţi ca ploaia,

O secetă prin vârstă ne înălţa statui,
Râdeam, visam, păcătuiam albastru,
Cum numai cerul poate în marea noapte-a lui.
Dansam un joc sălbatic, cu fulgere de iad,

Un joc nebun, Nemona, de dincolo de gânduri
După aceea… putea ceaţa să nască
Un continent spre care pluteşti în patru scânduri.
CXXXI

VA FI CALD. Ruinele se vor şterge de amintire.

Sădite-n vânt, stelele vor ninge cu moarte
Apele notându-şi povestea lor inversă
Ne vor vinde memoriei… Cine va recunoaşte?!
CXXXII

CA SĂ AJUNGEM la nopţi,
Ne-aşteptă dincolo de lespezi,
Copacii dezbrăcaţi.
De ei spânzurăm aşteptările…
Culcaţi în ghimpe, ne siluim,
Dumnezeii, cei pe care i-am
Inventat în jocurile de-a norocul…
Tufele de pelin sug
Cerului culoarea,
Cântecele săpând în adânc,
Peşterile iniţiale…
Leapădă pământul, Nemona,
Închină-te şi roagă-te oaselor,
Izvoare arzând pe sub şerpii
Ce-ţi aşteptă
Sălbaticul strigăt al naşterii.
CXXXIII

O CASTELANĂ VINDE umbre triste,

Coboară cerul peste ochii treji
Şi trece moartea tot ca o stăpână,
Plantând salcâmi prin trupuri de viteji.
Doar noi am fost uitaţi la o răscruce,

Prin crengi târzii adulmecând ninsori…
Nevoia de miracole, Nemona,
Un semn al depărtatelor candori!
CXXXIV

VOALUL ALB şi-a-nchis aripa,

Cerul orbului e trist
Şi el curge în uitare
Prin orbitele lui Crist.
Plânsul nopţilor surpate

Părăsit de vis se sparge,
Morţii n-au nimic să spună
Voalurilor peste alge.
Şi aşa pe rând ne pleacă

Vinul, caii, bolovanii…
Ce păcat că viaţa noastră
Ne-o măsoară numai anii!
CXXXV

VISCOLUL LOVIND în clopot-cineva

Acolo în turnul ros de blesteme, surpat,
Îşi destăinuieşte drumul de la pisc
La valea crucii: obositei în păcat…
Lacrimile nu au ţărmuri, doar prohodul

Urii, când înverşunate zodiile se desfac
Şi pe oasele primare ne adună,
Sub odăjdiile sacre ale primului copac.
Şi atunci începe dansul: clopotele

Ne bat ochii, ne bat viaţa viscolind,
Arcurile încordate, paşii frânţi, nefericirea
Drumurilor prăfuite din Carpaţi până în Pind.
Viscolul lovind în clopot-cineva,

Din noi îşi cere dreptul lui la-ntâiul vers
Ce păstori ar fi aceia care nu mai au nici turma
Şi nici câini care s-alunge demonii din univers?...
CXXXVI

JUCAM PE STÂNCI acest din urmă dans

Fecioarele sunt clipele aprinse
Care sfârşesc în scorburile firii
Cu visele de nemurire ninse.
Trimite-mi, soartă, sânge corsican

Cu clonţ de fier la capătu-i năprasnic
Acel ce m-a furat din viaţa mea,
E cel mai sfânt, dar şi cel mai crud paznic.
Şi cum sfârşitul dansului e dur,

Aşterne-mi munţii numai, sub păcate,
Beţia dusă mai sus de părinţi,
E biata inimă şi ea mai bate.
CXXXVII

AU TRECUT ANII de grădinile mele…

Peştii timpului au rămas să sărute
Malul frunzelor, malul florilor
Şi-au zis peştii: Sfânt deşi lut e.
Poveste a noastră. Înecuri de bronz,

Femei despletite când pleacă…
Vânătorii cu capetele în vârful săgeţii
Spre cumpăna seacă…
Iubim însă! Furtuna ascute

Plânsul fiarei, copiii cu vara în vis,
Războiul din noi cu războaiele sacre
Care de atâtea ori ne-au ucis.
Au trecut anii grădinilor mele…

Casa de tisă m-a înşelat cu vântul,
Sângele m-a părăsit sau poate
S-a uscat şi el ca pământul.
Sunt singur şi cred că-i frumos

S-ascult plecarea din mine…
Grădinile toate-au înflorit
Sărbătorindu-l pe cel care vine!
CXXXVIII

CĂLĂTOR PRIN FRUNZELE fetelor-tei!

A trecut străinul bântuit de lună
Numai jumătate din ce-a fost cândva,
Jumătate pasăre nebună…
Călător prin strigătul învins:

,,Nu opriţi cutremurul. Vedeţi?!
Ne-am obişnuit cu închisoarea
Aerului mort dintre pereţi…”
Călător prin frunzele fetelor-tei!

Lacrimi sau ploaie coclită
Sau altceva?! Între pământ şi lumină
Pasăre răstignită…
CXXXIX

ANIMALUL FLĂMÂND, soarele beat

În care trup clopotele bat,
Nimeni nu a plecat,
Nimeni n-a plecat,
Nimeni n-a plecat!
Animalul flămând, ziua, în trupul lui brusc,
Pajiştile-s nunţi ţesute-n doliu
Prin firul iluziei,
Animalul flămând-fericit, fericit…
Cum jocul începe şi termină blând
Prin anii cu verile noastre
Nimic nu mai miră.
Animalul Flămând
C-o Ţară aici
Şi una departe…
CXL

CRED CĂ-S DESTUL în piatra aceasta,

Nimic să scuze un gest către voi,
Acolo unde lumina şi culoarea se vor fecioare,
Aduceţi noroi.
Va fi-n înalt logodna, sprijinită
Pe undelemnul cupelor prea pline,
Nunii vor rupe stele din ceruri
Să nu le prindem în privire-senine!
Cred că-s destul, destul de piatra-piatra
Ce-mi stă până la mijloc, până-n gât,
Mă caută cu zeii, cu asinii
Ce mi-au ţinut prin veacuri de urât.
Cred că-s destul de piatră. Vreau un semn
Şi altceva decât armura-crustă
În care-am devenit un şobolan
De inerţie-n steaua lui augustă.
CXLI

CXLII

CXLIII

MUNTELE ŞI MAREA
Doctore Nemeş, mă întorc acasă

Mult mai bolnav decât era să fiu,
Dar nu mă gândesc la groapă şi sicriu,
Iar de pedeapsa inimii nu-mi pasă.
Sunt fetele citind la aparat

Şi tensiunea sângelui, şi pulsul,
Dar cum să sperie în mine – smulsul
Din peşteri, din tenebre şi păcat.
Aşa că, doctore, mai ai răbdare,

Tot o să plec în galaxii, curând,
Dar nu învins de sângele din vene…
Sunt împrejur Ilene - Cosânzene
Din veşnicia timpurilor bând
Şi munţii mei în care cred, şi Marea…
Dar la Covasna nu-i decât un iad

Sublim, ca reîntoarcerea-n Itaca,
Iar însoţit de Rusu şi Semaca,
Sunt mai înalt cu cât în mine scad.
E bine, foarte bine la Covasna,

E aer mult, iar codrii lângă noi
Ne-adulmecă-n cârnaţii de Pleşcoi
Prin care am luat-o, totuşi razna.
CXLIV

Gândim cu frică numai la acordul

Legat între blestem şi Dumnezeu
La cine ştie care sfântă dată
Şi totuşi respiraţia ni-i dată
De nu ştiu care nestatornic zeu
Ce-a-ncătuşat în veşnicie codrul.
Pe mine Mama m-a născut pe câmp

Şi mi-a tăiat buricul cu securea
Să fiu prin trecere la fel de tâmp
Ca aerul, ca apa, ca pădurea…
Să mă scuzaţi că nu pot să explic

Aceste stranii, simple sentimente,
Dar am lăsat, mofluz, evenimente!
Un singur lucru care nu-l indic.
Tot vine moartea. Ea ştie că e timpul

Să rătăcesc, sălbatec, prin boscheţi,
Gândind la timpuri sumbre imperfecte,
De-aceea mi-s antenele defecte
Şi duc doar masca altei tinereţi
Unde mi-au fost şi sângele şi nimbul.
Covasna, 17 iunie 2007
CXLV

… MĂ-NSCRIE România literară

În rândul celor care nu au ţară
Şi mai nimic din toate cele sfinte…
Vine apoi beţia de cuvinte
Şi-apoi nemernicia tutelară
Tendenţios păstrată în cuvinte…
Da, domnilor Alex şi Gabriel,

La Odobeşti - ,,Negru pe alb” se ştie,
E doar mult vin, deci multă Poezie
Şi sufletul poeţilor – rebel.
Nu-i condamnaţi când urcă vertical

În vers, vor cântec şi pahare,
Iar dacă-ntrec măsura e normal
Să-i scoateţi din istorii literare
Că nu-l cunosc pe Alex Ştefănescu
Urmaş divin al casei Ceauşescu?
……………………………….
Încerc la Pârscov patimi levantine,
Sufăr cumplit lângă un înger frânt
Cum să nu-i fie pământului ruşine
Să-i pângărească trupul cu pământ.
Covasna, iunie 2007
CXLVI

CXLVII

Acum în ţara sufletului meu

sunt suverane ceaţa şi pustiul,
iar eu învins mă rog la Dumnezeu
să vină şi să-şi ia în ceruri Fiul…
D.P.
CXLVIII

Doar mâna-ntisă dincolo de gest

şi ochiul îngerească închinare!
Spectacolul divin în tot acest
preludiu straniu scris de întâmplare.
CXLIX

Pe-ntinsuri până-n larga zare

e zeu, simbol, as, suveran nabab
şi de la Ducipal la El-Zorab
E adorat de oameni şi de fiare
Galopul lui e zbor de sărbătoare,

copitele dau solului fiori,
senzaţia că până-n stele zbori
chiar dincolo de ele, până-n soare…
Iar pentru noi, privirea sa blajină
e un poem cu straie de lumină.
CL

Albastrul este hrană pentru zei,

miracol absolut către toţi vecii
care ne naşte-n mii şi mii de Grecii,
poate de-aceea semănăm cu ei
Olimpul ca o flacără albastră,

având ulei şi suflet apa mării,
ne dăruie de mii de ani chemării
şi-altarelor chiar din fiinţa noastră.
CLI

Filosofia timpurilor noi:

nisip, ciment, structuri şi… cazemate
în care nicio inimă nu bate
decât în bronzul vieţii de apoi…
Încât ajuns la Marea Judecată

şi cântărit în ultimii microni
să nu mai vii de şirul de… Ioni
ce te-au adus pe lume prima dată
Iar îngerul de ghips va fi mijlocul

nu-n ceruri, ci-n noroi să-ţi afli locul…
CLII

Poetul e-o beţie de lumină,

tâlhar ce-nscrie stelele pe cer,
iar versul lui e marele mister
al Marelui Păcat fără de vină.
El n-are nume – litere! şi-atât…

consoane şi vocale - într-o emblemă –
poem sacru, strigăt, anatemă,
suficiente să-ţi rămână-n gât
căci limba lui otravă e şi miere,

iubire nesfârşită în durere…
CLIII

INEDITE
CLIV

CLV

ION PANAIT1
[după]
Pelin de mai băut necruţător…
(În noaptea asta suferim de sete)
căci nu-i nici vin de Piscu în urcior,
nici fete care să ne mai desfete.
Prin marginea câmpiei trece luna

şi noi tânjim după galop de cai
balcanici fără leac pe totdeauna
stigmatizaţi… de gurile de rai.
Dar de-ar veni din muguri Mioriţa

m-aş închina, căci ştiu să mă închin
şi i-aş cânta, de-ar creşte iarna viţa
şi-n cinstea ei aş bea un dec’ de vin
Poet fiind, cu suflet cald şi tandru
1
Panait, Ion (n. 1.03.1941, Piscu, Galaţi) - poet şi publicist, membru al
Uniunii Scriitorilor din România. Debut în presă, în Luceafărul din 11.04.1964,
ultimul poet lansat de Mihu Dragomir. Redactor la Flota patriei, Tomis,
Milcovul liber, Revista V, Salonul literar. Colaborează cu poezie la publicaţiile
literare: Gazeta literară, Luceafărul, Ateneu, Tomis, Ramuri, Viaţa românească,
Flacăra, România literară, Convorbiri literare, Cronica etc. Debut editorial în
1970 cu volumul ,,Noaptea unde mă închin”, după care urmează: ,,Memoria
clepsidrei” (1981), ,,Deosebirea de pământ” (1983), ,,Vina pentru Roberto”
(1985), ,,Simple poeme” (1991), ,,Plânsul” (1999)…, ,,Latifundiile trădării”
(2003) ,,Binecuvântatul infern al iubirii” 2003, ,,Amurgul zilei de mâine”
(2004), Contemplaţia umilinţei (2007).
CLVI

am chefuit la munte şi la şes

şi numai Gavrilescu Alexandru
cât sunt de talentat n-a înţeles.
Deci îl blestem chiar dacă este mare

să nu-l apuce noul meu volum
iar dacă vine vre-o restructurare
din postul lui să se aleagă scrum.
Căci n-a simţit nici viţa nici lavanda,

nici versul meu de strigăt preacurat,
nici nopţile când beau cu popa Sandu
târând eternitatea în păcat.
Pelin de mai sorbit la ceas numit

suntem bărbaţi, ţinem tovărăşie,
dar iată noaptea asta s-a sfârşit
şi trebuie să plec la datorie.
Deci am s-o iau încetul cu încetul

dar nu-nainte de-a se umple copul
căci nici nu vreau să calc cumva decretul
şi nici să-şi piardă firma Agrocopul.
CLVII

ION BACIU1
De ce, Doamne, m-ai făcut

parte aer, parte lut?
Partea mea de vis, la Tulnici
mi-o petrec cu oameni silnici.
Partea mea de cer, la Greşu
mi-o petrec târându-mi leşul.
Partea mea de parte – parte
mi-o gândesc gândind la moarte
fără a-mi fi scos… o carte.
De ce, Doamne, m-ai adus
şi prin mâzgă şi pe sus?
Susul meu e de poet
Mâzga mea e de bufet.
Şi dacă mă-mbăt ca orbii
mă îmbăt să spulber corbii
care scurmă în lumină
partea mea de vis şi vină.
De ce, Doamne, m-ai făcut
1
Ion Baciu (1941-1989), născut la Tulnici, Judeţul Vrancea. Profesor de
limba şi literatura română. Premiul pentru poezie ,,Al. Vlahuţă”, al Salonului
Literar Dragosloveni la ediţia din 1980. Debut editorial în 1985, cu volumul de
versuri ,,Rădăcini de aer”, singurul volum tipărit antum.
CLVIII

anonim, necunoscut?!
Ursitoarele mi-au pus
sceptrul brazilor de sus
şi mi-au dat, la scăldătoare
darul de-a fi cel mai mare.
Nu cu pleava şi cu braga,
ci cu Dante şi cu Blaga,
iar de mă gândesc mai bine
şi ei sunt c-un pisc sub mine…
Doamne, fă cumva dreptate
Taie-mă pe jumătate.
Ce-i din lut şi din sirop
fie-n versuri la… Pricop,
ce-i din smirnă şi tămâie
numai mie să-mi rămâie.
Nu-mi auzi, Doamne, oceanul
înecând pe Jebeleanu,
pe Nichita, Tomozei
care n-au nimic de… zei.
Doamne, fă cumva lumină
şi la mine în comună
că eu mângâi gura ploştii
fiindcă mă sufocă proştii
care-n mediul lor rural
mă consideră… egal
şi eu, Doamne-s un arhanghel
nu un venetic ca… Anghel.
Doamne, fă cumva dreptate,
Taie-mă pe jumătate.
CLIX

De la gât în sus na Ţie

pentru cer şi poezie,
iar din restul, dacă-ţi place
fă poeme pentru pace…
CLX

CONSTANT GHINIŢĂ1
Sfânt anonim, mă mistui prin scursuri,

prin biblii sterpe şi biserici joase,
prin negura aceasta de duhori
ce vine de la fabrica de oase.
Mă decimează pâcla socială
şi şarpele din suflet mă irită,
un condamnat la niscaiva escală
bolnav de nervi, de astm şi de bronşită.
Mă mângâie doar osul meu de crai
şi anii logodiţi cu poezia
când tânăr, Doamne, şi stăpân pe grai
urmam pe la Sibiu Teologia.
Şi azi mai port în sânge vechea febră
de sacerdot al cântecului pur
o pagină de biblie – celebră
pe care, ca Poet, puteam s-o fur.
Şi dacă nu am îmbrăcat sutana
şi nu vă pot primi sub patrafir
e c-am plecat prin viaţă cu satana
spunând cu poezia sfântul mir.
1
Constantin Ghiniţă – (n. 10.10.1946 Satul Clipiceşti, Comuna Ţifeşti,
Ju-deţul Vrancea). Poet şi publicist. Fondator al mai multor cenacluri literare
(Lumină lină, Duiliu Zamfirescu, Poesis, Dor de Eminescu), corector şi
redactor la ziarul Milcovul liber apoi la Jurnalul de Vrancea. volume de poezie:
,,Che-marea scorpionului” (1990), ,,Evanghelia a V-a” (1996).
CLXI

Îmi merit soarta, Doamne, am greşit,

dar dacă ai fi dat pe drumuri de Lucică,
gustai şi Tu din arborul oprit,
cinstind cu aştrii câte o ulcică…
Puneai Apocalipsa pe chitară
iertai picatul celor veşnic beţi
şi-ai fi plecat prin lume pierde-vară
ca toţi golanii ăştia de poeţi.
Nu mă ierta! Nu ştiu să mă mai rog
decât la sânii fetelor frumoase,
chiar dacă viaţa am s-o las zălog
duhorii de la fabrica de oase.
CLXII

FLORIN MUSCALU1
În ce oare, ţară, Domnul Melc,

tainic, ca bătrânul fotograf,
sacerdot ce tremură sihastru
Lyrica va scoate-o de sub praf…
În provincii zac uitaţi poeţii,

trupurile vii devin statui,
borangicul lunii mai pricepe
viaţa lor prin lumea nimănui.
Pentru cine oare mai şopteşte

scorbura misterelor duios?
Desfac armura şi-o arunc în flăcări
eu, cavaler al Lyrei, luminos…
1
Florin Muscalu – (1943-2001) poet, eseist şi publicist. Membru al Uniu-
nii Scriitorilor din România. Redactor la ziarul Milcovul, fondator al Revistei
V, director al Studioului de Televiziune ,,Diplomatic”, Focşani. Colaborator la
revistele: Viaţa românească, Luceafărul, Contemporanul, Tomis, Ateneu, Con-
vorbiri literare. Volume tipărite: Ţara bătrânului fotograf (1970), Lupoaica al-
bă (1976), Jurământ pe apa vie (1977), În hainele scumpe ale mierlei (1985),
Viaţa şi vremea (1987), Carte de Argint (1991), Arta ceaiului (1992) – Premiul
Uniunii Scriitorilor din Iaşi, Sfântul Aer şi prietenii săi (1996) – Premiul ,,Spa-
ţiul mioritic”, acordat de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, Chipul şi
asemănarea (1998). A scris volume de versuri pentru copii şi Dicţionar al scri-
itorilor şi publiciştilor vrânceni (1999). S-a prăpădit într-un groaznic accident
de automobil împreună cu prozatorul Traian Olteanu şi Iustin Panţa.
CLXIII

LIVIU-IOAN STOICIU1
Eu nu suport pigmeii levantini

să dea aşa-n cuvinte, cu copita,
când însumi printre urzici şi spini
trudesc să fiu un geniu, ca Nichita.
Mai furios ca vechii furioşi
ce cu mânie au privit în urmă
eu mă despart de vreme şi strămoşi
şi vreau în Poezie altă turmă.
Pe Cărtărescu nu îl am la foale
că prea împunge-n toţi, ca un berbec
e Danilov la Iaşi, dar e cam moale
şi-i prea firav şi gingaş Vişniec.
Pe cine Dracul să mai pui o bază
în lumea asta de tipare vechi
aşa că las pe inimă o rază
şi mă retrag tot la Adjudu-Vechi.
1
Liviu-Ioan Stoiciu (n. 1950). Poet şi publicist, membru al Uniunii Scrie-
itorilor din România. Redactor-şef al revistei Contrapunct, apoi redactor la Via-
ţa românească, şi la Cotidianul. Debut editorial cu ciclul de poeme ,,Balans”
(1977), după care urmează volumele: La fanion (1980) – Premiul de debut al
Uniunii Scriitorilor, Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O
lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991), Singurătate colectivă (1996) –
Premiul ASPRO şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Ru-
inele poemului (1997), Post-Ospicii (1997) – Premiul ,,Mihai Eminescu” al
Academiei Române. Alte cărţi: Jurnalul unui martor. 13-15 iunie 1990 şi roma-
nul Femeia ascunsă (1997), o analiză psihologică ,,în ecuaţie suprarealistă”.
Liviu-Ioan Stoiciu participă asiduu la activităţile Salonului Literar Dragos-
loveni şi la Colocviile de Poezie de la Neamţ.
CLXIV

Acolo printre şine şi traverse

tot în cantonul clasic, dat cu var,
voi pune Poeziei măşti inverse
un picaró şi geniu, şi acar.
CLXV

PASTEL MODERN1
(După Virgil Huzum)

Se vede prin ceaţă
şi prin verdeaţă
ce e în lume
şi-n piaţă.
Din aşteptare
şi încordare
e poezia
cea mare.
Se ştie leacul
şi veacul,
şi roata lunii
de-a berbeleacul.
Trece-nainte,
dar fruntea lui lată
1
Virgil HUZUM (1905-1991) – poet şi publicist. Debut cu versuri în Anuarul
Societăţii Literare ,,Gr. Alexandrescu” a Liceului ,,Unirea” din Focşani.
Colaborează la revistele: Adevărul literar şi artistic, Universul literar,
Cuvântul, Curentul, Rampa, Mişcarea, Facla, Epoca, Îndreptarea, Excelsior,
Vremea, Natura, Tiparniţa, Viaţa literară, Ideea românească, Vitrina literară,
Diminica,,Universului”, Bilete de papagal, Zodiac, Pământul, Ţara de Jos,
Căminul, Cronicarul, Radical, Revista Fundaţiilor Regale, revista Zburătorul şi
la Integral. Debutează editorial cu volumul A la manière de… (1926), apoi îi
apar: ,,Bolta bizantină” (1929) şi ,,Zenit”. După o lungă tăcere, publică
,,Mirajul sunetelor” (1973). Împreună cu N.Al. Rădulescu, a scos revista
Gândul Vrancei (1930-1931), apoi cu sprijinul corpului profesoral al Liceului
Unirea a editat revista Şcoala Putnei (1932-1933).
CLXVI

poeţii moderni
o văd pătrată.
Unde e glonţul
să-i secere
pe cei ce-n poezie
se iau la întrecere.
Strivit plămânul
de fum şi praf,
atinge fânul
la cinematograf!
CLXVII

SATYRUL ETERN
Şi iată vin cu verbul înroşit

de sângele săgeţilor confuze
tot cerul Lui înalt e ofilit
ca o garoafă ruptă între buze.
Ştiut mi-i verbul şi-i atât de vechi,
încât mi-e frică să nu-l frângă versul
acest bordel de nimfe neperechi
ce-au legănat pe ţâţe Universul.
Pe viaţa scurtă care mi s-a dat,

eu scriu dintr-o aleasă disperare
lăsând pe Munţi coroana de împărat
şi oasele materiei în Mare
Şi-n cimitirul Numelui mă rog

Măriei sale, Domnului - Cuvântul
să nu mă pună Timpului zălog,
cât eu îmbrac în alte astre cântul.
CLXVIII

CUNUNA DE SPINI
1
Din icneală-n icneală
veac de fum şi de moaşte,
fetuşi răstigniţi de pripon
gura-totemul - şuierul trenului,
inima astru - fără
certificatul de naştere, ars de
frică şi-n scrum litere vii:
VASILE, DUMITRU, NICOLAE,
STOICA, GHEORGHE, ION…
Ne ard cărţile-n gură, mănăstiri
insalubre şi strigăm fericiţi
în cantoanele gloriei:
Thalassa, Thalassa…!
jumătate greceşte, jumătate
turceşte jumătate ruseşte:
THALASSA, THALASSA…
şi bulgărul brazdei după inima
noastră curată,
îşi toarce, de milenii, mătasea.
Să te îmbrac, materie hulită
(pe linia tradiţiei îmi spui…)
în haina ce nu vine nimănui
cu lacrima şi sufletul tivită.
CLXIX

Vezi – monstrul meu doar pe afară-i sui

şi inima cu-adevărat cernită,
vai, monstrul meu, de când îl ştiu, e-o vită
ce duce mari Imperii în ispită
şi Împăraţi netrebnici în statui.
2
Să te îmbrac, materie hulită,
cu necuvinte, dureros de-ncet,
torc ochiul, căci se toarce,
torc numele – se toarce,
torc sângele – se toarce
torc ţara…
Nu! Nu… Nu… nu
Vezi?!
Monstrul meu cu suflet de poet…
3
După Potop au venit ursitoarele
Cerul, apa şi arca…
Noe bătrân!
Porumbeii prin gură – cum
să-i sacrifice?!...
vegetaţie, ascetule, vegetaţie,
Fân.
Punct.
L-au întors ursitoarele pe
o parte şi alta. Nou născut.
- I se vede istoria! – strigă una
- Taci, zise şefa – a fost
botezat, e creştin, tot
potopul îi este cununa.
CLXX

- Dar e sur – zise alta,

e sur şi e prost,
nu vorbeşte, nu ţipă, nu tace…
- Lasă-l în pace!
Deluviul l-a întors.
- Cum l-a-ntors?
N-o să mai nască?
- Trăiască, trăiască,
ziceau ursitoarele numai cu ele egale
- Trăiască şi să se-nmulţească prin spori…
Cerul lepăda aştrii,
apa lepăda valurile,
arca se lepăda pe Sinai,
numai Noe, bătrânul nou născut,
caută de atunci ursitoarele
să-i schimbe destinul.
4
Cuvântul e în tine strigoiul realităţii,
chiar dacă îl încumeţi vertical,
el nu mai urcă treptele cetăţii
neîmblânzit, demonic şi regal.
Îi cauţi rădăcinile în peşteri
şi ele sunt la fel de vii şi tari,
încât le-ar încăpea un veac de naşteri,
plugari cu ochi adânci de iconari.
Dar e nevoie de-o unealtă – alta
decât mistria robului damnat,
o inimă de harfe cât înalţă
întâiului la cântec condamnat.
5
Văduva visului, pe pământ…
CLXXI

şi pământul surpat,
şarpele-n frâu - Uriaşul spectacol
al cadavrului adorat.
Pe frunze de cucută sybilele
cântând balcanic, dezbrăcate,
cu ţâţele umbrind locul decăderii,
al troscotului şi susaiului pe
unde paşii cadavrului… cândva…
Despre cadavru numai bine Poleit,
poleit (peste sângele putred, demult…)
Fusese guvernator al Provinciei
Visului, închisese Poeţii, căci
cuvintele ard şi distrug Idealul.
Apoi petreceri cu harfe, cântăreţi
de bâlci şi satiri (eunuci
pavoazaţi ca-n ilustratele de
duzină, obscure). Numai Guvernatorul!
Văduva visului, pe pământ,
tânără. Fără lacrimi pe
pământul uscat şi crăpat. Surpat
numai pentru mormântul
blestemat al celei care-n veci
se va numi văduva visului.
6
Nu-ţi spuneam, inimă, nu?
că ţi-a secat sufletu…
Jumătate ars de timp,
jumătate ars de rană,
jumătate ars de lup,
jumătate dat pomană.
Nu-ţi spuneam că nu mai ştiu
CLXXII

dacă-s mort sau dacă-s viu?

Pe cărările spre dor,
câinii numelui ascultă
de vestitul vânător
cu putere multă, multă…
Nu-ţi spuneam că nu mai sunt
Robul Domnului Pământ?
Omul, dincolo de mine
semn umil de cer strivit…
Nu-ţi spuneam că tot e bine
dacă umbrei m-am jertfit?!
7
Călător ameţit de propria-i umbră
pe sub libelule, fără adânc
cum se-ntâmpla cu iudeii (rătăcitori
prin inima lor fără Ţară!)
Dar tu, hidalgo împrăştiat de himere,
ai satul, catapeteasmă, şi calul
şi, mai ales părinţii, care-s vii
sub pământ, îţi ţin driadele-n stele,
pe frunze de mirt, armonind veşnicia.
Pe umerii tăi, ziua-i o egretă,
pădurile somnului o aşteaptă fecioară,
să-i cânte din nai până când
săniuţa va înverzi în dreptul
celor ce n-au ştiut niciodată
ce-i Numele.
Cum să te-mprăştii în bufonii
tocmiţi, cu salariu lunar, pentru
CLXXIII

tumbele dirijate – din disperare,

îndrăznind câte-o rază de vis.
Pe cărţile lor jură numai
neîmpliniţii. Dar tu ai umbra –
ce dacă alcoolurile ei te mai
trec prin eclipse?!
8
Tot arsenalul meu e desuet:
de la idee până la zidire,
acelaşi vechi şi searbăd menuet
mă poartă, refulat, prin omenire.
Mă doare faptul că nu pot să fiu
decât acesta prins de nişte oase
pe care carnea urlă în pustiu
şi tot în pânza morţii se va coase.
Mă dor părinţii care nu-s decât
nişte ţărani, aşa cum sunt ţăranii
ce-n viaţa lor nu s-au luat de gât
decât cu greutăţile şi anii
Mă doare satul care s-a născut
din uterul ţărânii sângerânde,
un sat de munte, mic şi prost crescut
cu stelele iluziei flămânde.
Mă doare cimitirul, printre cruci
pierdut contemporan – ca dizidenţii,
un cimitir umbrit de pruni şi nuci
deasupra unor morţi fără pretenţii.
Mă doare Sfântul Duh. Da! Sfântul Duh,
biserică în mine de milenii
CLXXIV

c-un Dumnezeu de Taină în văzduh

ce seamănă cumplit cu pământenii.
Deci, ce să mai mă doară, ca să pot
rosti apocaliptic, ca profeţii,
că nu voi rămâne acelaşi sacerdot
slujind mereu prin grajdurile vieţii.
Că arsenalul meu e desuet
de la idee până la zidire,
sub tot acelaşi psalm rostit încet
de teamă, de speranţă, de uimire…
9
Vânzătorii de lipitori, adunaţi în Agora,
tămăduind războaiele ahee, sub afişe,
pândind ca piraţii refluxul – pentru
aurul din nisip… sau invers!
Scoica din cuget: - Să-ţi aduc
Marea, ai bălegar pe picioare, tot
grăjdar ai rămas, Mântuitorule! Nu
vezi, judecătorii, ei după miros iartă
sau osândesc păcatele nevinovaţilor. [Dreyfus]…
- Ce Dreyfus?!: - Războaiele ahee, cruciadele, primul război
mondial, al doilea război mondial, al treilea război mondial…
Biata scoică! Ce pradă pentru vânzătorii de lipitori, în Agora
sub afişe spoite modern, pre anatomia lui Bosch (vizionarul!)
Şi numai lacrimile, din pământ izvorând ca nişte flori de in
adevărate.
10
Decalogul - I: - Să nu râvneşti la prostituatele veacului „sacri-
ficatele virtuţilor umane de la … Ana la Caiafa”.
CLXXV

II: - Pe biserici de lemn poţi să scuipi. Dumnezeu interzis e

mai sus decât cerul şi nu-i adevărat c-a murit, cum a spus scelera-
tul Nietsche „cutremuratul de cunoaştere – Uneori umbra i se vede
„peste boi”.
III: - Chip în piatră nu-ţi face. Nu neapărat Faraonii, ci sămân-
ţa pietrei, tălmăcită pe legea pălmaşilor, care se aud din milenii,
sub lespezi nedate încă la o parte.
IV: - Ajută paiaţa. Pe funie nu lunecă ea, ci destinul şi noi, căl-
cătorii pe tare, cum putem simţi abisurile materiei? Ajută paiaţa!
V: - Nu avea prejudecăţi! Totul Ţi se cuvine. De la anaforă
până la graţiile vedetelor de music-hall. Egalitatea e totul!
VI: - Poţi ucide aproapele! De la Abel la Cain e o sârbă de o-
mucideri, scopul scuză mijloacele. În numele Ideii, în numele Pro-
gresului, în numele Tatălui, în chiar numele Aproapelui.
Strălucitor numele Jertfei peste imperiile de pigmei, înfieraţi în
dosarele care aşteaptă rechizitoriul Marelui Inchizitor. Ei, noi, voi
- neprimiţii sub Temple, bieţii păcătoşi…
VII: Poţi să furi. De la cărbunii de foc până la opera scriito-
rilor ruşi. N-are importanţă mobilul, ci imobilul. Omenirea tinde
tot mai mult spre Unitate şi Armonie, şi deplina egalitate materială
e cheia acestui principal deziderat uman, iar omul cel mai preţios
capital. Omul de lângă mine…!
VIII: Poţi vinde Ţara! Ce-s acolo nişte strămoşi şi părinţi în-
gropaţi? Vocea lor încape în banda magnetică a acestui secol e-
mancipat. „Ubi bene ibi patria” spuneau nişte iluştri condotieri,
strămoşii noştri de sânge, care-au pângărit cu blazoanele aurite
iarba mea verde de acasă. Oricine poate să-şi vândă ţara, care n-ar
putea fi de nimeni cumpărată. Ehei, citatele celebre…
IX: Să nu vorbeşti. Nici chiar atunci când taci. Ascultă! „A-
cesta e Numele tău”. Acum şi-n veacul veacurilor. Amin!
X: Nu adoraţi florile. Act de înaltă trădare. Poezie şi idealism.
Miros perfid şi culori hipnotice, cu înaltul „pre moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le”…
CLXXVI

11
Pomelnic lung de fraţi învinşi de fum, de parcă fumul ne-ar fi
scos din peşteri, anume să plătim acestui drum cu viaţa celor mai
aleşi din meşteri.
12
Vin tot cu setea mea de om trudit
ţăran valah de câteva ogoare
prin care umblu, totuşi, chinuit
când nu-i destul de cald sau nu-i răcoare.
Pe un tărâm al dorului îndur
de câteva milenii suferinţa
şi-s bucuros când urcă împrejur
pe umbrele strămoşilor fiinţa.
Le-am juruit, cu glas de fiu sărac
acelaşi grâu bătut de pietre sure
spre care monştrii foamei se desfac
atât cât poate hoitul să-i îndure.
De fiecare dată mă îndoi
să-i pot primi prin lemnele de tisă
din care mi-am zidit un muşuroi
cât inima spre cumpene deschisă.
Pe-acoperiş trăiesc strigoii bruni,
pândindu-ne cu săbii ascuţite,
să surpe din averea celor buni
iluminarea marilor ispite.
Pe ce pictate brazde către cer
ar mai putea pământul să mi-l poarte
când sub acelaşi bici de taină cer
tot ce cu viaţa mia-m dorit din moarte?!
13
E ca o negură îndrăzneala
CLXXVII

ce să-ţi spun, Domnule Judecător?!

ia-mi sângele şi sceptrul, ia-mi cerneala –
de-atâtea veacuri recunosc greşeala,
stimate Domnule Judecător.
Îmi umblă cineva pe sub ciolane
şi le aşează anatomic, vezi?!
de-parcă-ar fi aduşi pentru grămezi
de oseminte sacre sau icoane
în care poţi să crezi sau să nu crezi.
Mă judeci după litere. Şi tac!
dar ce consoană sau vocală oarbă
ar îndrăzni din viaţă să mă soarbă,
să mă arunce viermilor din veac
când în acelaşi strai de viscol joc
cu ţurţurii destinului în barbă.
Aşează-ţi toga, Domnule Călău,
pe legea ta ţi-am mai bătut la uşă,
mai m-ai primit în haine de cenuşă
şi tot la fel m-ai judecat de rău,
punându-mi libertatea sub cătuşă.
Să-ţi spun acum că nu mai am părinţi?
că i-a secat femeii mele sânul,
că nu-i pot fi destinului stăpânul,
că nu mai sparg cornete între dinţi,
că fiii trec prin lebede cuminţi
în grajduri hâde drămuindu-şi fânul?!
Tain infect. Eu sufăr de frumos.
Pedeapsa Ta mă dăruie luminii,
iar condamnat – şi fraţii şi străinii
îmi iartă locul meu de suflet jos
prin care sufăr cuibul gloduros
al viselor spurcate de erinii.
Pe o negură îndrăzneala?
CLXXVIII

Domnule Judecător, fii pe pace

Juvăţul dumitale,
elegantul, modernul, actualul
de patima stelelor mele zace!
14.
Eu sunt un scriitor de vechi canton,
cu linii strâmte, dar cu stele multe
la care tot Arhanghelul Ion
coboară uneori să mă asculte…
şi nu ştiu dacă chipul lui de lut
urcă destinul sau o ia la vale
sfinţind cu moartea, în necunoscut
imperiile omeniei sale.
El, neprimitul, urcă peste fum
alesele păcate ale vremii
şi nu-şi încurcă sângele pe drum
cu praful celor poleiţi de premii.
La ce i-ar folosi atâta sat
încrâncenării lui, de vechi sihastru
când toată viaţa s-a destrămat
în căutarea Câmpului Albastru.
CLXXIX

PIERDEM SFÂRŞITUL
Pierdem sfârşitul în Constelaţia Săgetătorului

şi suntem tineri. N-auzi cum
strigă sămânţa în trup? Lupul
ne-a învăţat foamea. Dinţii lui
fildeşi din comorile vânătorilor
interzise, ca-n levantinele noastre
colinde: Lerui-Ler, Lerui-Ler…
Peste bradul de munte o privire
tristă. Castitatea compromisă a
virginei Driade şi mirele, hei…!
ce bătrân mirele. Prin ridurile
lui cutremurele fierb patimi auguste:
până aici viaţa, până aici dragostea,
până aici sângele, până aici…
Pierdem sfârşitul, îmi zicea înfiorat
gladiatorul, pierdem sfârşitul, cine ştie
ce spectacol funest ne aşteaptă
dincolo, ce spectacol…
CLXXX

PENTRU APĂRAREA APROAPELUI
Pentru apărarea aproapelui

zic ţie, Învăţătorule, cel fără
de nume, ajunge-Te!
Munţii pe care ţi-i visam
au rămas mici ca nişte
movile de resturi alimentare,
oase şi pungi de plastic
şi vin câinii, şi latră,
şi latră, Învăţătorule.
Nu mântuirea - ce vorbă în
vânt, fără prihană şi
şi conţinut dialectic, nu,
nici iertarea, pe cine să
ierţi în această competiţie
a duhorii, nu aceasta,
Învăţătorule, ci Abecedarul,
sacrul Abecedar: A,B,C,D,
tradus pre limba vorbită
odinioară, adică: Aer, Bărbăţie,
Cinste, Dragoste…
Dragoste! Învăţătorule…
E pustiu prin inimă şi prin
sentimente, cimitir de noi îmburgheziţi
prin putrefacţia socială, adică
barmanul, activistul, doctorul,
măcelarul, profesorul, militarul,
CLXXXI

adică osul de ros şi acela

curs din ce pleacă afară,
fiindcă afară, Învăţătorule…
Numai tu, o paiaţă de circ

fără culorile democraţiei pe
afişaj, numai tu lingi
puii de om, albi uneori,
deosebiţi de etichete, dar ce
vină au ei, îngerii refulaţi
ai timpului nostru, cu miezul
evului aprins, de-ţi vine să
strigi: Tot pustiu-i o oază…
Numai tu, Învăţătorule, şi vina
Ta de a fi uitat că Abecedarul
nu se-nvaţă pe trepte, ci-n
marele Templu al Naturii şi
uneori într-o sală de clasă aerisită!
CLXXXII

ROB SUPUS regatelor astrale

Mă supun îngăduinţei Tale,
Doamne, iartă-mi sufletul şi du-mă
Lângă morţii mângâiaţi de ciumă!
CLXXXIII

IMPERIILE SUFLETULUI sfinte

şi mai ales tomnatece imperii
prin care aşezate-n jilţul vremii
tronează maiestoasele Valerii.
Le-arunc pe umeri roba mea de rob
şi stelele de rut le scaldă sânii,
de cad în umbră anii netrăiţi
şi-s tot frumoşi şi robii, şi stăpânii.
Prin vii privighetori de malahit
ca nişte continente compromise
nasc pui sfârşiţi de cântecul sfârşit
pribeag prin sentimente şi prin vise.
Hei, ce-aş mai vrea să nu mai pot uita
aceste nopţi ca falsele Siberii
Prin care rătăceşte steaua Ta
purtând pe chip eternele Valerii…
(oct. 1982)
CLXXXIV

SCRISOARE SLAVĂ
Ei, domnule Ivan Karamazov,

să mă retrag sau să continui cheful
cu Doamnele acestea ce în mov,
îmi pângăresc cu suflet relieful.
Mi s-a turnat o stepă în pahar

şi parcă Marea Nordului îmi plânge
cu zeii unor biblii fără har,
obscen suiţi pe armăsari pur-sânge.
Ce greaţă-mi e de învăţaţii sterpi

cum mi-e la fel de scârbă de Zosima
cu venele lor sinilii de şerpi
ce nu cunosc nici dragostea, nici crima.
Acum sunt împăratul unui han,

mizer şi lubric ca o catedrală
vegheată de un înger diafan
ce l-a născut artistul din greşeală.
Ehei, am ruble! Prima dată am

atâţia bani pe care poţi să-i storci
sau pur şi simplu să-i arunci pe geam
sau să le dai mujicilor că-s porci.
Am ruble, Vania - ,,haraşo seiceas”

aşa ca duhoborii sau mormonii,
CLXXXV

încât în noaptea asta pot să las

să evadeze unde vor hormonii.
Mitea Karamazov. Pt. conformitate,

D. Pricop, iunie 1983.
CLXXXVI

CA PRIN BALADE
Eu îmi retrag viaţa,
dacă alungi ceaţa.
Pact
din ultimul act…
(Dintr-o tragedie contemporană)
*
Parc-aşa e viaţa prin balade,
dispar actori-n zodiile lor,
lăsând să-ngâne tristele naiade…
şi de-o fi să mor…
şi de-o fi, şi-o fi să mor
nici la toamnă, când pe frunze
cade cerul viselor,
nu-mi las măştile ascunse…
Căci la nunta mea…
Căci la nunta mea stelară
jumătate din ce-am fost
a-mbrăcat blană de fiară
şi-a plecat din jumătate,
jumătatea nimănui,
jumătate fără frate
unde nici uitare nu-i…
Măicuţă bătrână,
preoteasă până
prin religii scurmă
cel uitat de turmă…
când prin vis ne bat
clopote furate
CLXXXVII

de la un bărbat
fără de cetate…
Măicuţă bătrână, Doamnă fără somn,
ce mai e prin Vrancea? Ce mai e la stână?
Ce mai e prin sânge? Ce mai e prin somn,
MĂICUŢĂ BĂTRÂNĂ…!
Fiul tău prin pulberi,
printre îngeri puberi,
ca un ghem de raze pentru fraţi creştini,
fraţii lui de iarbă
cu zodia oarbă,
fraţii lui de fluier –
el nu-i vrea străini!
Pentru ce păcatul blestemat postum
când pe cea mai sfântă lumânare
i-au deschis pe praf de aur, drum
între Munţi şi Mare.
Câţi puteau, asemenea lor, la fel,
răstigniţi de turmă, răstigniţi de casă,
răsădi în golul din inel,
dulcea mea crăiasă…
Dulcea mea crăiasă!
Lemn de carpen blând,
cerul mă apasă,
stâna-mi legănând.
Vino tu şi-i spune,
mândru giuvaer,
că la fel e moarte
pre pământ şi-n cer!
Spune-i să-mi străbată
tot ce-am fost odată,
să rămân o pată
de ţărnă curată.
CLXXXVIII

Fluierul să sune
ca o rugăciune!
Ca o rugăciune…
Ca o rugăciune…
(iunie 1983)
CLXXXIX

TULBURĂTORUL ANONIM
Tulburătorul anonim
purtând în suflet ţara toată,
o dată a greşit sublim,
luând şi el un nume: Roată.
Din stele şi pământ născut,
din pulberea ce-ncheagă spaţii,
trecea prin secole ştiut
doar de cuvântul din oraţii.
Şi-a fost odată, într-un an
că oameni suntem şi se-ntâmplă
când trebuia un bolovan
adus de suflet lângă tâmplă.
Şi talpa lui de zeu surpat
cu rostul numelui în zare,
a curs din brazdă în palat
cum trece-n lebede o floare.
Povestea lui o ştim azi toţi
şi-o ducem mândri mai departe
cu rădăcinile-n nepoţi
şi fructele în foi de carte.
Ce nu mai ştim, ce nu mai ştim
cu-adevărat din vorba toată
e dacă Roată-i Anonim
sau Anonimul e o Roată
pe care noi, rotind mereu
sămânţa, gândul, viaţa, anii,
mai scoatem când ne este greu
din curtea casei bolovanii.
CXC

HANUL TAINEI
(lipsit de zeul Pâcă şi de patriarhul Pucă)
Când te-mbie toamna cu veşnicul ei har

înhami la suflet dorul şi pregăteşti căruţa
şi sub pecetea setei, cu mâna pe pahar,
aştepţi la Hanul Tainei, să-ţi iese-n prag Ancuţa
La Odobeşti, spre Şarba, a nins cu… Păstorel,

îşi ţese vremea firul din minunatul ornic
şi-i rumenă pastrama şi pulpa de viţel
cinstind eternitatea acestui mare vornic.
Va fi pe cinste cheful, aşa ca la Divan

cu mierle în untură şi cu purcei la tavă
şi-un lăutar de viscol se va visa ţigan
ca-n vremea când o sârbă era la mare slavă.
Va rubini Crăcana în oalele de lut

din care beau satyrii la nunţile astrale
cu nostalgia nimfei surpată în sărut
şi şerpilor ispitei ce-o străjuiau spre poale.
În farfurii vrâncene, va aburi un drob

care se ia cu mâna, fierbinte, şi se rupe…
iar către dimineaţă, la semnul unui snob,
Şampanie de Panciu se va turna în cupe.
Ca ameţiţi de brumă, vom termina târziu

CXCI

la ceasul poeziei şi-a dorului de ducă

şi trişti, ne vom da seama c-a fost cheful pustiu,
lipsit de marii preoţi: Hagiu şi cu Pucă.
CXCII

STIHIA METAFOREI
Ce stihial metaforele curg

într-un amurg al unui Demiurg
pe care l-am ivit (sau ne-a ivit?!)
din fulgerări pe muchie de cuţit
incestuos ca zeii cei dintâi
umblând prin cosmos fără căpătâi
sau poposind ca ultimii golani
la fete de-mpăraţi şi de ţărani
dând relief şi patimă seminţei
din care s-a-ntrupat zborul fiinţei.
CXCIII

ANTEU
Ţi-am încălzit fiinţa şi ţi-am dat

şi sângele, şi sceptrul unui sat.
Pe munţii lui am semănat ninsori
să înţelegi şi frigul uneori
şi-n munţi de aur, de argint şi lut
ca un ogor de cer m-am desfăcut
ca să înveţi şi rostul celui ce întâi
să pui căldura cărţii căpătâi
ca un hrisov de taină ferecat
şi în suman, şi-n togă de-mpărat.
Încolo ce-o mai fi? perechea mea
pierzându-se pustie într-o stea
şi paşii între ziduri chinezeşti
prin care cei ce vin culeg poveşti.
noiembrie 1983
CXCIV

E AŞA DE TÂRZIU, îi strigam

conştiinţei,
victima înaripată a viselor mele
neîmplinite.
Pur şi simplu, Doamnă, calambur
desuet,
cum şi cred că sub mine-s
prăpăstiile mântuite!
zeii barbari ai destinului aşteaptă
să-i împlinesc!
ei sunt uneltele mele
cum să-mi fie frică sau frig,
sau sete…
Oho, cum să renunţ la această ceremonie
pasiv ca visul abandonat
al copilului pe care l-am purtat
pe drumurile vieţii, îmbrăcat în himere!
CXCV

DAR E CEVA mult mai complicat

cu Puterea şi Graţia, şi Împlinirea,
trinitate abjectă la urma urmei,
fiindcă părinţii din fum
mă aruncă acestor hiene
aşteptându-mi sângele viu!
Pe lângă secerători, aştri şi zei
mutilaţi de recolte, dar oricum
indulgenţi, cu raze poleite-n inox –
gloria contemporanilor abuzivi
şi romantici de parcă pupilele castităţii
ar pluti spre ceruri cu obligaţia
simulacrului ancestral: dar e ceva
mult mai complicat. Eu sunt cel
care sunt şi-i de-ajunsă coroana
aceasta pe care mi-am pus-o la
un talcioc, obligat de istorie!
CXCVI

LOC DE LOC întru noroc,

foc de mine la mijloc
unde sângele mi-l joc
şi paiaţă, şi proroc,
iarmaroc…
Iată-l pe Caliban, doamnă Ursită,
el e pe tumbele sale stăpân
într-o ceremonie imperială
de parcă toţi fiii săi avortoni
l-ar aduce pe flaute de platină
şi l-ar încorona pentru
cât n-a putut să ajungă acolo
numai unde:
loc de loc
întru noroc,
foc de mine la mijloc
unde sângele mi-l joc
şi paiaţă,şi noroc,
iarmaroc…
CXCVII

ÎNCOLO, PESTE DEAL…
Încolo, peste deal, numai iarba

şi sărbătoarea Crucii
de parcă răstigniţii ar fi
nişte himere prin timp
nu eroii secundei, cei care
ară înaltul (nu numai
cât li se îngădui…).
Încolo, peste deal numai dealul
îngropând ruşinea martirilor
interzişi şi Bibliile
care-i scaldă în
moscul cuvintelor
şi-n prostituţia profeţiilor
sacre.
Oho, Mesia…, Mesia…, Mesia,
ce nume purtai înainte
de iesle?!
ianuarie 1984
CXCVIII

DEŞI SUFLETUL meu plânge

Peste două Ţări de vis,
Ştiu c-aşa îmi este scris
GRECIEI să-i dau din sânge…
Dar noroc că Thomas , zeul,

duce peste timp, în spate,
Duhul nalt al lui Socrate
Ca să-mi împlinească EUL!
Şi-i doresc ca peste timp

Să-i fie soarta… Olimp. (M. M.)1
1
Notă: Thomas este nepotul de fiică al poetului, ,,M. M.” este ,,bunicul”…
Dumitru Pricop
CXCIX

BEBA1, să sfidezi ispita

Greciei profund stelare
Şi să fii ca Afrodita,
Şi ocean de vis, şi Mare
Fiindcă viaţa ta întreagă

Îţi va aminti mereu
Că acelaşi Dumnezeu
Este şi la… Marea Neagră
Şi-ţi ţese din stele ia
Care ard şi-n România…
1
Notă: Beba este numele nepoatei poetului, până la ,,botez”. După botez,
se numeşte Alexandra.
CC

ÎN MAREA MISTICEI se spune

că trupul meu de zeu supus
într-o eternă rugăciune
se-nchină lumilor ce nu-s…
Vin alte orizonturi, somnul

cu străluciri de lazulit
deschide ochii către Domnul
popoarelor care-au greşit.
Şi moartea tristelor Elade

din aburul culturii, dens,
pe viaţa mea de-o clipă cade
dând, totuşi, decăderii sens.
Căci dacă patima şi vina

din smoala timpului răsar
atunci mi s-a sortit lumina
să-mi fie pagina de har.
CCI

PROSTITUATELE SACRE
Coborau din temple prostituatele,

erau, din nou, sacrele fecioare
iluminând cu miresme, palatele,
candele între Ţări şi Popoare.
Unii pe-ascuns, credeau că sunt vechile

târfe ce ies la produs,
distrugând, imorale, perechile
unor ere de mir ce-au apus…
Alţii le vedeau, pe veci, sacrificate,

ruşinea epocilor de sclavie,
comerţul ruşinos de carne vie
cu tot dispreţul lor stigmatizate…
Din Temple izvora, din nou, lumină

coloanele se sprijineau pe sâni
ape albastre suspendau fântâni,
sculptând, spre nalt, imaginea divină.
CCII

CCIII

CU TRUPU-ACESTA, astăzi ros de molii

Am scris cândva cu Dumnezeu pe cer
Când încă nu lovea copita bolii
În îngeri, în comete, în mister.
Era o-mpărăţie de magnolii…

Nimic din tot ce este efemer
Nu anunţa sărmanele Mongolii
Ce-mi locuiesc în suflet şi mă cer…
Mi-a mai rămas prieten doar cuprinsul

Ce-mi suge din ciolane doar nisip
Cu toată foamea lui primordială
Dar am credinţa sfântă în greşeală

De-aceea nici nu sufăr, nici nu ţip
Când ochii îmi deschid, senini, mormântul.
martie 2007, Focşani
CCIV

CCV

IUBIREA DE APROAPE
Iarna cerească vine să mă-groape

de viu în cel ce însuşi m-a creat
să-i fiu eu peste toate împărat
şi peste lanuri, şi peste hârtoape…
În ele tot un înger s-a-ngropat,

să le-nţeleagă, să le fie-aproape,
să izvorască lacrimi sub pleoape,
să spele munţi de patimi în păcat.
Colacii sunt tot rumeni sub prosoape

şi-aşteaptă călătorul înstelat
Trimis de Dumnezeul întregirii.
Iarna cerească e un dar al firii

îi suntem hrană, ţintirim, palat
şi, mai ales, iubirea de aproape…
martie, 2007
CCVI

CCVII

ICOANELE DE MIR
Sărută-mă pe umbră… fă-ţi curaj

să intre-n mine ca-ntr-o mănăstire
icoanele de mir să te inspire,
să risipească falsul decalaj.
Nu te-nspăimânte trupul în ruină
şi nici pereţii înnegriţi de fum.
Cu mine eşti, chiar dacă duci acum
în metafizici aura-ţi divină.
În porţelanul pur al pielii tale
ar merita să piară un artist
cu dalta de nelinişte astrală.
Dar tot în mine rochia-ţi de gală
se va topi în fluturi şi-n petale,
desăvârşindu-l, în blestem, pe Crist.
CCVIII

CCIX

PROPRIA-MI CĂDERE
O moarte violetă ca-n icoane

Şi îngeri orbi prin timpul devastat,
Oase pustii şi-n trup, şi în castroane,
Şi – netradus! – destinul asumat.
Cad din pereţi culorile astrale

Şi plânsul ca şi râsul curg în zid,
Pe-acolo nişte porţi se mai deschid
Ca-n tinereţe văi sentimentale.
S-adorm de viu în propria-mi cădere?

Să-mi suprim carnea ca pe un potop
În care Arca nu-i decât o farsă?
E cineva în mine ce-şi revarsă

Păcatele din neamul lui Pricop
De la veninul cert până la fiere…
CCX

CCXI

MAREA JUDECATĂ?!
Bănuiam că sunt pe veci învins,

c-am ucis pe Mama şi pe Tata
chiar dacă deasupra lor am nins
cu zăpezi la…anul şi la data…
Cimitirele n-au loc în cărţi de mir,

nici istoria nu prea le ştie sensul,
ele într-un fel sunt cert condeiul
între lut şi duhul ce-l dai bir…
Din pământul care Dumnezeu

L-a sfinţit cu sacra lui suflare
toţi visăm la Marea Judecată…
Va veni ea oare să ne bată

peste cefe, ca o lumânare,
să-mi arate că acela-s eu?!
aprilie 2007, Focşani
CCXII

CCXIII

SACRA LUMÂNARE
Mă împlinesc în junglele urgiei,

Simt pe aproape strigătul final,
Adu-mi îndată, hainele de bal
Şi sacra lumânare-a Poeziei…
Tu însăţi, jumătatea mea de moarte,
Dă peste sâni şi buze cu mult fard,
Să cred, la despărţire, că mai ard
Ca şi atunci când totul era parte…
Vino! Eu ştiu că-mi merit, totuşi, chinul
De a muri fără să ştii că pieri
În mascarada trist-cotidiană…
Nu-mi pasă! Mă ajută-n taină vinul
Fiindcă i-am fost şi cer, şi cavaler,
Iar trupul meu i-a fost înalta hrană.
mai, 2007, Focşani
CCXIV

CCXV

ETERNUL TOMA
La urma urmei, credeţi c-am trăit?!...

Eu Toma sunt de când mi s-a dat nume
Şi am ţipat din grotele postume
din care mi s-a spus că-s zămislit.
Sămânţa osândită la păcat,

La rădăcini, tulpini şi alte cele,
Tot din mirări şi cântece rebele
M-a blestemat atunci când m-a creat.
Dar Demiurgul seamănă cu mine

Asemenea picăturilor de apă
Din care sunt trei sferturi ca volum…
Ne mai desparte doar un singur drum

El din înaltul meu de Duh s-adapă
În timp ce eu mă sprijin pe ruine…
mai, 2007, Focşani
CCXVI

CCXVII

CUŢICA…
M-a părăsit Căţeaua mea divină,

Venise dintr-un cântec înşelat,
Din sentimente pline din rugină,
Din întuneric, haos şi păcat.
Eu i-am întins o viaţă tot de câine,

Un colţ de încăpere şi-o saltea
Şi am făcut o Doamnă din căţea
Cu aer mult, cu apă şi cu pâine…
Mă-nebunea cu ochii ei stelari,

Aştri de îngeri ce-au pierdut Edenul,
Hipnotizând în mine mări apuse…
Acum, probabil, latră-n stepe ruse

Tot în pustiu, dar îi aud refrenul
Psalmului ei din groapă… sub stejari!
25-26 mai, 2007
CCXVIII

CCXIX

PLENUL PRIMORDIAL
Statutul meu de cetăţean obscur,

Statutul meu de cetăţean aiurea,
De om care i s-a furat pădurea
Şi toate câte-i mai erau în jur.
Statutul meu de cetăţean obscen,

Silit să fie prost, la o adică,
De toţi acei pe care îi ridică,
Minţit, furat, lovit în cap şi-n plen.
Şi numai-n plenul lui primordial

Nu-i mai ridică nimeni o statuie,
Să i se dea un semn că-i om şi el…
Totul se pare c-a rămas la fel,

Chiar de-am intrat în NATO şi în UE,
Statutul nostru-i tot medieval.
mai 2007
CCXX

CCXXI

TROPARELE DE MIR
Ce silvii de mătase mă inundă

Aici în Munţii Sfinţi din început,
Suferind cu brazii trupul meu de lut
Ce-l simt cum în uitare mă scufundă.
Să nu-i spun Moarte, nu am nici un drept

Ca să-l înfrunt pe Dumnezeu cu tină
Când El suflând în mine cu lumină
Nu m-a sortit cărării spre deşert.
Numai aceste silvii de mătase

Sporesc în mine dealul spre Calvar,
Scuipând sălbatic zilele şi anii…
O, ,,Eli, Eli, Lama Sabatini”,

De ce aud din ce în ce mai rar
Troparele de mir în vis retrase…
Covasna, iunie, 2007
CCXXII

CCXXIII

CHEAGUL TUTELAR
Adun în suflet sentimente stranii

Să le inspire brazii din Covasna
Sau mintea mea ce a luat-o razna
Încă din vremea primelor litanii.
Aştept senin să mă-nfieze cerul

Să-l înveşmânt în marile păcate
Care din uter mi-au fost, toate, date
Să înţeleg şi să sporesc misterul.
Păstrează vorba petele de sânge

Ce s-au prelins din cheagul tutelar
Anume să le-nscriu în Poezie.
Chiar dacă unii cred că-i în zadar

Cazna aceasta de a mă răsfrânge
În veşnicia Cerului… pustie!
Covasna, iunie 2007
CCXXIV

CCXXV

ZĂRILE DE MIR
Prietene, din zările de mir

Pe viaţa mea s-a fost lăsat o cizmă
Şi-o sufăr zdravăn de la Marea Schismă,
De-aceea de nimic nu mă mai mir.
Simt dimineţi prin mine de safir

Şi-s sufletul culorilor din prismă,
De-s, uneori, privit cu multă pizmă
Chiar şi tratat de unii cu sictir.
Noroc că-n paşii către cimitir

Simt armonia frunzelor de izmă
Ce-mi sunt şi aer cum îmi sunt şi clismă,
Ort, duh, tămâie, preot patrafir…
Aşa-mi dispare hoitul din tractir

Şi sufletul mi-e hrană şi carismă!
iunie 2007, Focşani
CCXXVI

CCXXVII

POFTA DE TINE mă înfrânge,

Mă dă în două mă doboară
Mai mult decât întâia oară
Când fulgerau furtuni prin sânge.
Nu-i nici un semn să se destrame,

Să scadă clocotul nebun,
Să pot ca oamenii s-apun
În propriul trup mâncat de scame.
Pofta de tine mă învinge

Cu ploi de vară, cu ninsori
Ce le-ai trăit de-atâtea ori,
Ştiind că singure s-or stinge…
Dar nu-i adevărat! Se pare

Că nici în moarte nu-i scăpare…
iunie 2007, Focşani
CCXXVIII

CCXXIX

LUMINA MORŢII
Sunt fluviu mereu spre sfânta Viţă,

Un înger strâmb ca un butoi diform…
Dar încă-n mine visele nu dorm,
Iar poezia nu e beată-criţă…
De ce să creadă timpul că am fost,

Că îmi zâmbesc vampirii din fosile,
Că mi s-aşează bruma peste zile,
Iar creieru-i o piesă fără rost…
O, Doamne, Doamne, recunoaşte-mi vina

De-a fi păcătuit la orice pas
Şi de-a fi scris poeme pe iubite…
De-aceea poate moartea nu mă-nghite

Şi nu îmi pune de un parastas
Când ştie că în viaţă i-s lumina.
luminat?
CCXXX

CCXXXI

POEŢII FAC pareze faciale

Le fac aşa loviţi sau neloviţi
Cum or să moară ei, bieţii poeţi,
Când cineva le stă în cale!?
[ULTIMELE]
CCXXXII

VIAŢĂ
ÎN
ICOANE
CCXXXIII

I P O S T A Z E…
CCXXXIV

I P O S T A Z E…
CCXXXV

I P O S T A Z E…
CCXXXVI

NEGRILEŞTI, satul natal, şi

casa părintească
CCXXXVII

ION ŞI IOANA… PRICOP
CCXXXVIII

cls a VIII-a, 1958, jucând şah cu Ionel Oprişan, prof. univ.

şi editorul lui B.P. Haşdeu
(Jos) Pe stadionul din Vidra, 1 mai 1958
CCXXXIX

2 febr. 1961, cls. a XI-a, Lic. Vidra - mijloc jos, D. Pricop,

dreapta, jos, prof. univ. Nicolae Taftă
1965, Şc. Negrileşti, mijloc, jos: Bine-ai venit, primăvară!
CCXL

1967: Ana şi Dumitru Pricop
1968, Negrileşti: Costică Neagu şi D. Pricop
CCXLI

8. 11.1975 - Sala Teatrului ,,Mr. Gh. Pastia”, Focşani:

Laurenţiu Ulici, Ctin Ghiniţă, Gh. Istrate, Dumitru Pricop
1980: Salonul Literar Dragosloveni - acasă la Vlahuţă. De la

stânga: Radu Cârneci, Petrache Dima, Al. Piru, Alec Hanţă,
Ion Murgeanu, Fl. Muscalu, Gh. Istrate. D. Pricop, în spate,
al treilea din stânga
CCXLII

15 apr. 1981 – dând autografe…
15 apr. 1981: Lansarea vol. ,,Lumile

din strigăt”. De la stânga: Ana Pricop,
soţia, Adela, fiica, a doua, graficianul
Florin Pucă, poetul Florin Muscalu,
prof. Alec Hanţă - ultimul
CCXLIII

Cu poetul Florin Muscalu
oct. 1981 – Salonul Literar Dragosloveni:

împreună cu Dragoş Vicol, ,,acasă” la
Alexandru Vlahuţă
apr. 1983: Alături de actorul Ion Caramitru şi de

publicistul Pavel Perfil, aflaţi în vizită la Liceul de
Elecrotehnică din Focşani, unde funcţiona poetul
poetul
CCXLIV

1988: Cu prozatorul Traian Oltenu, discutând probleme ale

culturii şi literaturii vrâncene
Lansare de carte. De la stânga: Gh. Neagu, Mircea Sân-

timbreanu, Florin Muscalu, D. Pricop, Leo Butnaru, Fănuş
Neagu, Gheorghe Istrate
CCXLV

ianuarie1990: John Sahi (Franţa), D. Pricop şi poetul

Ion Panait… în ,,documentare” la dr. ing. Ion Puşcă
CCXLVI

1999, Pârscov – Buzău: ,,Zilele Vasile Voiculescu”,

alături de Laurenţiu Ulici
Focşani: Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, Corneliu

Fotea, Rodica Şoricău, Leo Butnaru (Basarabia)
CCXLVII

Autografele… metafore şi omenie!
Uneori era foarte categoric, dar niciodată nu

ocolea adevărul pentru a-şi susţine opiniile…!
CCXLVIII

Inconfundabilul recitator…
D. P. prezentat de Florin Muscalu
CCXLIX

2003, Focşani, Ateneul ,,Mr. Gh. Pastia”. Lansarea an-

tologiei ,,Dumitru Pricop – Muntele Patimii”; sus: cu acad.
Valeriu D. Cotea; jos: Apostol Gurău, Ion Panait, ??, Gh.
Văjie, Valeriu D. Cotea, D. Pricop, Nicolae-Dorel Trifu
CCL

Slujind la ,,Altarul Poeziei”!
Biblioteca Judeţeană ,,Duiliu Zamfirescu”,

Lansare de carte
CCLI

Ţigăneşti-Tecuci: Conacul ,,Costache Conachi”, locul

de ,,refugiu şi de creaţie” al poetului…
CCLII

Cu prof. univ. Nicolae Taftă la păstrăvi pe apa Putnei
Lansare comună de carte: D. Pricop şi Ion Panait.

Prezintă poetul Gheorghe Istrate
CCLIII

Cavaleri ai ,,Coferului rotund” de la care Pricop pare că…

lipseşte!
Absent… între prieteni!!
CCLIV

De la stânga: poeţii Ion Mânăscurtă (Chişinău), D.

Pricop şi Aurel M. Buricea
Cu nedespărţitul său Frate… Gheorghe Istrate…!
CCLV

2006: Ion Panait, Puiu Siru, Gh. Istrate – Discuţii

aprinse de la care poetul Pricop… lipseşte!
2006: Fănuş Neagu, Gh. Istrate, Gh. Mocanu, D. Pricop
CCLVI

Între prieteni adevăraţi şi apropiaţi. Sus: Marian Ruscu,

Gheorghiţă Istrate, Nicolae-Dorel Trifu (Sinaia - 2000);
jos: Ion Panait, acd. Valeriu D. Cotea (Focşani)
CCLVII

CCLVIII

CCLIX

(Lucrarea poate fi procurată de la editură,

prin comandă)
CCLX

CCLXI

Dumitru Pricop

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dumitru Pricop

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUMITRU PRICOP - 65 * ,,Alcătuirea mea de prinţ vrâncean”

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

urmărit să refacem vizual atmosfera în care a trăit şi s-a format

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1943, mai, 21: S-a născut în Negrileştii Vrancei, Dumitru, cel

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1958-1961: Frecventează cursurile Liceului din Vidra, supra-

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

turală şi pedagogică a şcolilor unde a funcţionat, îndrumând, prin

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1975: Caietul debutanţilor, antologie îngrijită de Gabriela

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

zaţia Culturală ,,Orient-Occident”, Bucureşti, ediţie îngrijită şi tăl-

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1973: Premiul ,,Alexandru Vlahuţă”, acordat la ediţia a III-a

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Opera antumă, tipărită:

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

ieşit de la tipografie, am mers pe faleză. D. Pricop a declamat cu

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

1981: Lumile din strigăt, Editura Eminescu, Bucureşti, lector

Opera postumă, tipărită:

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

2007: Memoria neuitării, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, re-

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

şi modestie. Nu recita aproape niciodată din versurile sale, deşi a-

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

lui, erau organizate întâlniri ,,bahice”, cu toate că toţi şti-au de

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Auri-m-aş, voce, într-un clopot sfânt

Auri-m-aş, strigăt, în cămăşi de mir

Auri-m-aş, nume, într-un cântec pur

Auri-m-aş, viaţă, în poem de veci

auri-m-aş, vârstă, într-un clopot sfânt

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

LUTUL CE ŢI-E DAT

Citiţi-mă înscris pe stalactite

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Azi, risipit în stelele uitării

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

în căutarea celui care-am fost

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Îmi înfloresc cireşi amari pe buze

Plângând acele pagini şi cântecele albe

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Lacrimile şi cerul tău, mamă,

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Pătrund în măr ca hoţul, mă culc lângă seminţe

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Prea mare trupul pentru-această casă

va fi-n coroană grâul altor ere

va fi o grindă cu un colţ în stele

pe urmă casa va juca pământul

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

E între noi şi moarte o năframă

orice venire e un cânt de ţară

iar dacă drumul nu a fost o farsă

e între noi şi moarte o năframă

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Acolo unde nu-i durerea pământului întreg pe rană