CALUL TROIAN

O predică remarcabilă a lui Enoch de Oliveira, fost vicepreşedinte al

Conferinţei Generale. Acest om al lui Dumnezeu a transmis acestei
denominaţiuni o solie de mare importanţă.

Într-unul dintre celebrele sale poeme epice, Homer descrie

mecanismul inteligent pe care l-au folosit grecii pentru a cuceri
cetatea Troia în timpul războiului troian.
Pentru a-i ajuta pe greci să intre pe ascuns în legendara cetate,
meşterul tâmplar, Epeius, a construit un cal de lemn uriaş cu un
spaţiu imens în el. După Homer, cam 100.000 de soldaţi
împresuraseră Troia. Asediul de zece ani s-a încheiat când grecii au
ascuns nişte soldaţi în cal şi apoi l-au lăsat în urma lor, prefăcându-
se că se retrag.
În ciuda avertismentului lui Laocoon, Sinon i-a convins pe troieni să
mute calul în interiorul cetăţii. Noaptea, armata greacă s-a întors şi
soldaţii care fuseseră ascunşi în interiorul calului le-au deschis
porţile cetăţii camarazilor lor. În acest fel, Troia a fost invadată cu
succes şi distrusă.
Deşi războiul dintre greci şi cetatea Troiei este considerat în general
un fapt istoric, episodul referitor la calul troian a fost considerat o
povestire mitologică. Dar, din această povestire putem extrage câteva
ilustraţii care se aplică la situaţia în care se găseşte biserica în
prezent.
Mulţi ani, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a reuşit să se
împotrivească cu curaj şi înţelepciune atacurilor teribile ale
vrăjmaşului. Zidurile “cetăţii sfinte” au rămas neclintite. Dar, în
hotărârea sa de a cuceri şi distruge biserica lui Dumnezeu,
stăpânitorul acestei lumi a început să folosească arme secrete,
inteligente şi mortale.
Ellen G. White a spus: “De nimic nu se teme atât de mult marele
amăgitor ca de faptul că îi vom cunoaşte planurile” (“Tragedia
veacurilor,” pag. 516).
După multe încercări de a cuceri “cetatea lui Dumnezeu,” folosind
aceeaşi metodă înşelătoare ca şi grecii, marele vrăjmaş şi-a atins
scopul introducând calul troian al liberalismului între zidurile
Sionului.
Acum, că liberalismul a devenit operativ în biserica noastră, ne dăm
seama cât de vulnerabili putem fi la atacurile lui Satana. Ca biserică,
noi am fost înclinaţi să credem că cel mai mare pericol care ne paşte
de a fi învinşi de puterile răului provin din afară. În timp ce putem fi
capabili să vedem clar, de pe zidurile Sionului, ce face Satana pentru
a cuceri şi distruge biserica, nu părem capabili să facem prea mult
pentru a sta cu fermitate împotriva relelor care se dezvoltă în ascuns
în mijlocul nostru. Ellen White avertizează: “Avem mai multe motive
de teamă în interior decât în afară” (“1 Selected Messages,” pag.
122).

LIBERALII NU SUNT OAMENI RĂI

Cei care promovează liberalismul în rândurile noastre nu sunt oameni

“răi.” Ei sunt credincioşi dedicaţi. Mulţi dintre ei manifestă
frumuseţea principiilor creştine în vieţile lor. Majoritatea dintre ei
iubesc biserica. Ei vor să aibă credinţa şi certitudinile înaintaşilor
noştri; dar conştientizează că nu le au. Ei nu pot înţelege unicitatea
soliei noastre, caracterul distinctiv al identităţii noastre, dimensiunea
escatologică a speranţei noastre sau urgenţa mesajului nostru.
Reprezentând un spectru larg de concepte religioase, ei încearcă să
reinterpreteze teologia tradiţională adventistă de ziua a şaptea
îmbrăcând unele dintre vechile noastre învăţături în ceea ce
consideră a fi haine semantice noi şi atractive.
De ce apără aceşti oameni conceptele liberale în mijlocul nostru? De
ce sunt ei aşa de entuziasmaţi să joace rolul apostolilor schimbării în
sistemul nostru teologic?
Mai întâi de toate, din punctul meu de vedere, sunt nerăbdători să
scape de eticheta de “cult” care a fost atât de mult folosită cu referire
la adventismul de ziua a şaptea. Ei tânjesc să vadă cum mişcarea
noastră religioasă devine parte din ceea ce consideră a fi creştinism
prevalent. În dorinţa lor de a obţine “respectabilitate” religioasă,
sugerează reinterpretarea unor concepte istorice ale teologiei
noastre, pe care le consideră imposibil de demonstrat din punct de
vedere biblic.
Deşi acceptă unele aspecte ale unicităţii noastre, cum ar fi sabatul şi
principiile reformei sanitare, ei cred că a venit vremea pentru o
revizuire a sistemului nostru teologic. Nutrind o astfel de revizuire,
unii se simt deranjaţi de învăţătura despre “rămăşiţă,” aşa cum a fost
înţeleasă de fondatoarea soliei noastre. Ei cred că întreaga
“mentalitate sectariană” ar trebui respinsă ca fiind obraznică şi
arogantă.
Alţi liberali, în dorinţa lor de a face teologia noastră mai “relevantă,”
pun sub semnul întrebării integritatea doctrinei sanctuarului şi îşi
unesc vocile cu ale oponenţilor noştri în această privinţă. Ei explică
lucrarea în două etape a lui Hristos în sanctuarul ceresc ca pe un
mijloc de salvare a obrazului, creat de Edson, Croiser şi alţii pentru a-
i salva pe pionierii noştri de ruşinea eşecului milerit.
Există unii care sunt alarmaţi de faptul că, după părerea lor, Ellen
White ar fi împrumutat în mod excesiv materiale din diferite surse.
Induşi în eroare de ideile greşite despre modul în care lucrează
inspiraţia, ei sunt dispuşi să conteste valabilitatea afirmaţiilor ei,
negându-i autoritatea profetică.
Unii liberali definesc escatologia noastră ca pe un produs secundar
al culturii nord-americane a secolului nouăsprezece şi, ca atare,
trebuie reformulată substanţial. Ei insistă că, după 145 de ani de
vestire, nu mai putem menţine aşteptările fervente care au
predominat în biserică în anii în care s-a format.
Cercetătorii liberali din biserică insistă că învăţătura despre creaţiune
ar trebui reevaluată în contextul actualelor informaţii şi ipoteze
ştiinţifice.
Conform numărului din 5 februarie 1990 al publicaţiei “Christianity
Today,” obsesia pentru schimbare în rândurile adventiştilor de ziua a
şaptea îşi are originea în anii 1950 şi 1960, când studenţii noştri au
început să urmeze seminariile şi universităţile neadventiste într-un
număr mult mai mare decât până atunci, căutând diplome mai înalte.
Unii dintre aceşti studenţi, în ciuda circumstanţelor nefavorabile, şi-
au putut păstra experienţa religioasă şi au revenit având convingeri
întărite. Alţii, influenţaţi de criticismul biblic modern şi teologia
liberală, şi-au modificat concepţiile.

CE SE CÂŞTIGĂ PRIN ACESTE ÎNCERCĂRI DE SCHIMBARE?

Ce avem de câştigat din încercările liberale de a face solia noastră

mai “pe gustul” lumii? La ce să ne aşteptăm când sunt semănate atât
de multe seminţe de îndoială, nesiguranţă şi dispută? Liberalismul
culege ce a semănat. A semănat necredinţă şi culege apostazie.
La începutul anilor 1980 un număr fără precedent de pastori şi laici
din Australia şi Noua Zeelandă au părăsit biserica. În perioada anilor
1970, biserica noastră din cele două ţări a pierdut un membru la
fiecare trei noi membri. În 1981, după o încercare notabilă de a
efectua o schimbare liberală, procentajul pierderilor a crescut la 46
%. Punctul maxim a fost la 63 de procente – pierderea unui membru
la fiecare doi membri (vezi “Australian Record,” 28 octombrie 1989).
Nu putem rămâne indiferenţi la astfel de pierderi uluitoare. Nu trebuie
să minimalizăm consecinţele tragice ale confruntărilor noastre
interne cauzate de noile învăţături. Pierderile constau în mii de suflete
nedumerite care, fiind derutate din punct de vedere spiritual, se
îndepărtează de noi, renunţând la încrederea lor în valabilitatea soliei
noastre. Ele au pierdut pietrele de hotar ale credinţei noastre şi nu
mai au o înţelegere clară a ceea ce apără.
Următoarea statistică a Diviziunii Nord Americane reflectă
consecinţele perma-nentelor încercări teologice şi de alt gen de a
schimba învăţăturile noastre în Statele Unite şi în Canada:

Rata creşterii în decursul anilor

1931-1940
4,4 %
1941-1950
3,1 %
1951-1960
2,9 %
1961-1970
2,8 %
1971-1980
3,2 %
1981-1988
2,3 %

Care este mesajul acestui sondaj? Oscar Wilde, celebrul dramaturg

din secolul trecut, a afirmat cu o ironie imposibil de imitat că “există
trei tipuri de minciuni în lume: minciunile obişnuite, minciunile mici,
şi statisticile.” Astfel a subliniat Wilde realitatea că statisticile pot
înşela şi conduce la concluzii greşite. Dar, deşi statisticile pot fi
interpretate greşit, nu îndrăznim să minimalizăm importanţa lor într-o
analiză a crizei cu care ne confruntăm. Ele ne pot ajuta să înţelegem
gravitatea problemelor noastre.
Este adevărat că putem fi amăgiţi de numere şi să concluzionăm că,
în ciuda a ceea ce pare evident, Diviziunea Nord Americană este încă
în creştere. Dar nu este în creştere. Conform unor surse demne de
încredere, între 30-35 % dintre membrii noştri nu mai participă la
serviciile de închinare de la biserică. Odată cu această scădere a
participării a avut loc şi o scădere a darurilor. Au fost aprobate
reduceri serioase ale bugetelor bisericii noastre. Ne aflăm în procesul
reducerii operaţiunilor bisericii şi a misiunilor noastre. Piaţa cărţilor
noastre se micşorează. Publicaţiile periodice denominaţionale au
fuzionat şi, cu toate acestea, circulaţia lor a scăzut. Am ajuns într-o
perioadă de dificultăţi financiare, cu majoritatea conferinţelor
reducând numărul angajaţilor. Acestea sunt consecinţele inevitabile a
ceea ce s-a întâmplat în sferele teologice.
După ce atât de multe seminţe de îndoială şi nesiguranţă au fost
semănate în mijlocul bisericii de către aceia care sunt obsedaţi de
dorinţa de a reinterpreta teologia noastră, după aşa de mulţi ani de
dispute teologice, la ce ne-am putea aştepta? Suntem martori la
recolta inevitabilă a liberalismului. Când este semănată necredinţa,
recolta este cu siguranţă apostazia.
După ce a pătruns pe nesimţite între zidurile cetăţii lui Dumnezeu,
liberalismul, sub diferitele sale forme, a reuşit să deschidă porţile
bisericii pentru invazia altor rele, cum ar fi pluralismul, secularismul,
umanismul, materialismul, futurismul şi preterismul.

PLURALISMUL

Pentru a tempera polarizarea cu care ne confruntăm, unii cercetători

distinşi sugerează adoptarea oficială a pluralimului teologic,
acceptarea ca în mijlocul nostru să coexiste paşnic unele concepte
diferite, chiar opuse.
“Asupra învăţăturilor fundamentale, unitate, iar în cele neesenţiale,
libertate şi dragoste” este dictonul popular care îi inspiră pe erudiţii
pluralişti în apelul lor la flexibilitate şi deschidere. Dar cine stabileşte
ce este esenţial şi ce este negociabil? Indivizii, pastorii independenţi,
societăţile teologice, conciliile anuale sau biserica, în ansamblu, sub
conducerea Duhului Sfânt? Am putea păstra învăţătura că suntem
ultima mişcare profetică a lui Dumnezeu dacă am fragmenta
doctrinele noastre incluzându-le în şcoli de gândire divergente?
Avem nevoie de unitate teologică în predicare şi în publicaţii, dar, mai
presus de toate, avem nevoie de unitate în departamentele teologice
ale colegiilor şi universităţilor noastre. Sunt de părere că nici o
şcoală teologică aflată sub influenţe pluraliste, zguduită de
confruntări de idei, nu este capabilă să producă predicatori cu
convingeri puternice. În predicile predicatorilor care nu au certitudini
nu există putere.
Răspândirea plină de succes a evangheliei dincolo de lumea
mediteraneană în vremea apostolilor a ameninţat unitatea creştină.
Oameni din medii foarte diferite au fost botezaţi, aducând în biserică
unele concepte religioase populare în acea vreme. În acest fel, exista
pericolul real ca învăţăturile bisericii să fie afectate de sincretism.
Conştient de acest pericol, Pavel i-a îndemnat pe efeseni să păstreze
unitatea (vezi Efeseni 4:4-6).
Adresându-se “bisericilor Galatiei,” apostolul şi-a exprimat regretul
pentru felul în care galatenii, aflaţi sub influenţe pluraliste, şi-au
schimbat ideile de mai înainte şi s-au întors de la harul lui Hristos
înspre “o altă” evanghelie (Galateni 1:6). Era Pavel dominat de vederi
înguste în apelul său la unitate? Până la urmă acei creştini iudei
predicau în mod sigur mântuirea prin Hristos. Ei nu au negat
niciodată, din câte ştim noi, că era necesar să crezi în Isus ca Mesia
şi Mântuitor. Atunci, de ce era Pavel aşa de vehement în împotrivirea
sa faţă de predicarea acestor creştini iudei? Deoarece militanţii
iudaismului au distorsionat pe ascuns evanghelia lui Hristos,
aruncându-i pe credincioşi într-o stare de confuzie mentală şi
spirituală. Asumându-şi riscul real de a fi etichetat ca intransigent,
Pavel i-a îndemnat pe galateni să nu le acorde atenţie acelor soli care,
pretinzând autoritate ecleziastică, tulburau pacea şi unitatea care
existaseră între sfinţi.

SĂ ÎNVĂŢĂM DIN EXPERIENŢA METODIŞTILOR

Metodismul din zilele noastre este cunoscut pentru larga diversitate a

credinţelor lui. Clericii lor au libertatea să aparţină oricăror şcoli de
interpretare biblică. Încercările de a defini doctrinele metodiste de
bază au întâmpinat multă opoziţie, iar teologia metodistă a ajuns
ruptă serios de tradiţia ei. Persoanele care doresc să fie primite ca
membre nu mai trebuie să susţină vreun crez specific. La întrebarea
“Ce cred metodiştii?” pastorii şi laicii răspund că ei cred în Isus.
Astăzi Biserica Metodistă este într-un pronunţat declin numeric. “În
perioada 1965-1975, Biserica Metodistă Unită a pierdut peste un
milion de membri,” spune C. Peter Wagner (Leading Your Church to
Growth, p. 32). Cine este de vină pentru acest abandon în masă?
Exodul pe care îl trăiesc metodiştii nu se datorează unor forţe
exterioare. Adevărata vină este în interiorul bisericii. Dacă Biserica
Metodistă ar fi atacată de duşmani din afară, dacă ar suporta
persecuţie pentru zelul în evanghelizarea lumii, atunci ar exista
speranţă. Dar lumea nu persecută o biserică care nu reprezintă nimic.
Biserica Metodistă este în declin ca rezultat al eşecului de a-şi păstra
moştenirea religioasă.
Putem noi învăţa lecţii preţioase din experienţa lor tristă?

PRETERISM, CRITICĂ ISTORICĂ ŞI FUTURISM

Un segment al comunităţii academice din Biserica Adventistă nu mai

acceptă principiile de interpretare profetică prin care biserica noastră
a devenit ceea ce este.
În cărţile Daniel şi Apocalips, pionierii noştri au găsit timpul şi
misiunea noastră. Aplicând metoda historicistă de interpretare
profetică, care a fost folosită de majoritatea creştinilor de-a lungul
secolelor, şi care a obţinut sprijinul lui EGWhite, înaintaşii noştri au
reuşit să descopere istoria îndelungatului conflict dintre Hristos şi
Satana. Ei au reuşit să se vadă ca o parte a programului cosmic.
Astăzi, însă, observăm o respingere treptată a viziunii historiciste şi o
acceptare crescândă a şcolilor de interpretare profetică ale contra-
reformaţiunii. În plus, criticismul istoric nu permite o predicţie pe
termen lung. Ca rezultat, la unele capitole solia noastră a fost
schimbată şi şi-a pierdut caracterul distinct şi puterea.
Mutarea împlinirii profeţiilor de termen lung la sfârşitul lumii (viziunea
futuristă), transferarea semnificaţiei lor în trecutul îndepărtat
(viziunea preteristă), sau negarea adevăratelor profeţii (viziunea
criticii istorice), fac profeţiile din Daniel şi Apocalips irelevante, şi
transformă mişcarea adventă doar într-o altă denominaţiune fără
putere sau solie profetică specială.

SECULARISM
Un alt intrus care se manifestă tot mai evident în cetatea lui
Dumnezeu este tendinţa cunoscută ca “secularism,” deseori definită
ca fiind o organizare a vieţii ca şi când Dumnezeu nu ar exista.
Influenţa ei crescândă produce un declin al participării la serviciul
divin, o consacrare redusă faţă de idealurile creştine şi o crescândă
tendinţă de a vedea biserica – oricare biserică – ca demodată şi
irelevantă. Dezvoltarea profesională şi prestigiul, afacerile şi profitul,
statutul economic şi performanţele academice sunt supraestimate, în
timp ce virtuţile creştine sunt neglijate sau transferate pe locul doi.
După cum spune Norman Blaike, creştinii americani de astăzi pot fi
împărţiţi în două grupuri, “supranaturaliştii” şi “seculariştii.”
Supranaturaliştii, spune Blaike, sunt, teologic, de dreapta, pe când
seculariştii sunt de stânga. Supranaturaliştii slăvesc virtuţile creştine
precum devoţiunea, pietatea şi devoţiunea faţă de biserică, iar
seculariştii admiră toleranţa, succesul, eficienţa şi realizările
academice (vezi N.W.H. Blaike, "Altruism in the Professions: The
Case of the Clergy," Australia and New Zealand Journal of Sociology,
10 [1974]:87)
Procesul secularizării nu afectează doar pe credincioşi, ci şi
instituţiile. Aşa cum spune George Marsden, istoric la universitatea
Duke, caracterul religios al multor instituţii creştine a fost eclipsat
“fără ca cineva să observe şi fără ca să îi pese cuiva” (vezi Time, 22
mai 1989).
În ultimele două decenii, am văzut instituţiile adventiste afectate de
schimbări substanţiale, care nu au fost totdeauna pozitive. Treptat,
secularismul face incursiuni ce tind să eclipseze caracterul religios al
acestor instituţii. Servicii divine se ţin încă în capelele lor, dar ele
sunt mai mult o formă decât o forţă spiritulală.
Liberalismul teologic aduce o imensă contribuţie la acest secularism
insidios al credincioşilor şi instituţiilor, prin refuzul lui de a
recunoaşte o biserică cu autoritate, o Biblie cu autoritate şi un trup al
adevărului cu autoritate. El este mai mult decât dispus să adapteze
religia la spiritul vremii.

ALTE RELE

Alte rele, precum libertatea academică exagerată, abordarea istorică

a Scripturii, evoluţia teistă (cu cronologia ei de lungă durată), îşi aduc
contribuţia la subminarea încrederii în credinţele de bază şi duc
comunităţile la dezastru spiritual.
Este imposibil să împiedicăm predicarea vederilor aberante în
biserică, atâta timp cât conceptul libertăţii academice este acceptat
fără o sănătoasă responsabilitate confesională. Apărătorii libertăţii
academice din mijlocul nostru spun că noi nu suntem o
denominaţiune bazată pe crez, şi deci fiecare credincios este liber să
susţină vederi teologice diferite. Dar noi înţelegem că o persoană
poate fi considerată a fi adventistă, dacă subscrie la credinţele
noastre fundamentale în întregime. Altfel, ea încetează să mai fie
adventistă.
Şi acum îmi aduc aminte opoziţia puternică manifestată de unii
savanţi adventişti atunci când metodologia istorico-critică a fost
oficial condamnată de Conferinţa Generală datorită faptului că
această metodă, prin definiţie, exclude credinţa noastră în
transcendenţa Scripturii.
Eu cred, totuşi, că biserica are dreptul de netăgăduit să decidă care
metodă trebuie folosită de către profesorii şi pastorii noştri. Aceasta
este singura garanţie pentru protecţia moştenirii noastre religioase,
care acceptă principiul reformaţiunii că Biblia este Cuvântul lui
Dumnezeu infailibil şi propriul ei interpret.
Evoluţia teistă (sau creaţionismul progresiv) este un concept
acceptat de un tot mai mare număr de savanţi dintre noi. Ea implică
subordonarea Scripturii faţă de teoria darwinistă a evoluţiei gradate.
Cei care susţin această şcoală de gândire nu mai privesc pasaje
cheie din Biblie ca sursă autoritară de informare istorică. Luând
această poziţie, ei plasează ipotezele ştiinţifice deasupra Scripturii,
făcând din ştiinţă un judecător al Cuvântului lui Dumnezeu.

COLOANA A CINCEA

Războiul civil spaniol (1936-1939) a făcut un milion de victime. Când

se părea că acest conflict a atins apogeul, generalul Emilio Mola s-a
îndreptat către capitala ţării la comanda a patru coloane armate. Dar,
în plus faţă de cele patru coloane ale sale, el a aşezat o a cincea
coloană care să intre în Madrid prin spatele frontului, şi să ocupe
oraşul la momentul potrivit.
Din lecţiile pe care istoria ni le predă, observăm imperii şi instituţii
care s-au prăbuşit datorită unor forţe interne. Istoricul Gibbon
atribuie prăbuşirea Romei unor cauze interne, nu externe. El îl
aminteşte pe poetul italian din secolul paisprezece, Petrarca, care
descria astfel căderea Romei: “Priviţi rămăşiţele Romei, umbra
grandorii ei terestre! Nici timpul, nici barbarii nu se pot lăuda că au
adus această distrugere uluitoare; ea a fost realizată de proprii ei
cetăţeni, cei mai iluştri dintre copiii ei.”
Multe civilizaţii au fost înfrânte de sabotajul intern al celei de-a cincea
coloane. Istoria ne avertizează despre ceea ce se poate întâmpla în
biserică. Opoziţia din exterior nu este duşmanul nostru cel mai aprig.
Din contră, influenţele stricăcioase aduse de Satana, marele nostru
duşman, fac cele mai mari pagube.
Care a fost cea mai mare înfrângere suferită de biserica creştină? A
fost pierderea de vieţi omeneşi ca rezultat al violenţei, martirajului şi
torturii? Nu. Cea mai mare înfrângere a bisericii a fost atunci când ea
a acceptat favoarea Imperiului Roman, pierzându-şi curăţenia şi
elanul. Când biserica a părăsit catacombele, ea s-a adaptat splendorii
acestei lumi. A cincea coloană a lui Satana – calul lui troian – a slăbit
biserica din interior, pavând calea spre diluarea credinţei şi
înscăunarea pseudo-creştinismului.

CONCLUZIE

Imaginea pe care am prezentat-o despre Biserica Adventistă poate

părea tristă şi întunecată. Dar, în finalul acestor consideraţii, aş dori
să prezint o latură mai luminoasă. În ciuda problemelor cu care ne
confruntăm astăzi, avem multe motive să credem în triumful soliei
noastre, atâta timp cât rămânem credincioşi Scripturii. Va avea loc o
reînviorare, şi ochii noştri vor vedea minuni de evanghelizare.
Solia şi mişcarea noastră merită să fie caracterizate printr-un spirit
triumfător. Ele nu sunt clădite pe “basme meşteşugit alcătuite,” ci pe
temelia de nezguduit a cuvântului sigur la profeţiei.
“Biserica ar putea părea că este gata să se prăbuşească, dar ea nu
se va prăbuşi. Ea va rămânea, în timp ce păcătoşii din Sion vor fi
cernuţi – pleava separată de grâul preţios” (2 SM 380).
Convingerea că Dumnezeu călăuzeşte această mişcare ne permite să
declarăm, fără umbră de îndoială, că focul de pe altarele adventiste
de ziua a şaptea nu se va stinge niciodată. Hotărârea de a câştiga
lumea la Hristos ne va motiva în programul nostru evanghelistic unit.
Lumea va fi luminată de slava proclamaţiei speranţei noastre
advente.