ACTUL II

Același decor, câteva zile mai târziu. Aparatul de radio a fost dat jos de pe măsuță și pus undeva
într-un colt, unde nimeni nu se mai uită la el. Telefonul este și el vizibil scos din funcțiune. Tabla
lui Bogoiu - dată jos din cui și pusă cu fața la perete. Este după masă, pe la ora cinci. Nu mai e
mult până va însera, dar deocamdată e încă lumină de zi. Din culise se aude zgomotul unei mingi
de ping-pong. Jocul pare a fi urmărit cu încordare, căci din când în când s-aud exclamații, râsete,
voci: „da, nu, atenție”. De asemenea, când glasul Corinei, când al lui Ștefan, anunțând punctele:
„6—2, 6—3, 7—3” etc.
SCENA I
BOGOIU, MAIORUL, un moment CORINA
Bogoiu și Maiorul sunt îmbrăcați în alb, pantaloni de pânză, cămașă cu mâneci scurte și cu
gulerul deschis. Bogoiu, pantaloni scurți. Nu se simte bine în ținuta asta. Duce într-una mâna la
gât, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. Stă fiecare pe câte un șezlong și privește în zare, cam
încruntat. La ridicarea cortinei, un moment de tăcere, în care nu se aude decât, din culise,
zgomotul mingii de ping-pong.
BOGOIU (din adâncul meditației în care era cufundat): Dom’le, în câte o fi astăzi? Uneori mi se
pare că e în unșpce. Da’ dacă stau și mă gândesc, parcă ar fi în doișpce.
MAIORUL: Numai’ să nu fie în zece…
BOGOIU: În câte zici! În zece? Nu, nu. În zece nu. Adică… de ce nu?
MAIORUL: Păi asta zic și eu: de ce nu?
BOGOIU: Stai! Va să zică (număra pe degete) azi una, ieri două, alaltăieri trei… Nu știu, nu știu
și pace. Am pierdut toate socotelile. O fi treispce? O fi paișpce? Să fie miercuri? Să fie joi?
MAIORUL: Să fie vineri? Vorba dumitale… M-au zăpăcit de tot. M-au amețit. (O clipa de
tăcere. Se aude din culise mingea de ping-pong.) Îi auzi? Bat mingea aia de-o sfărâmă. Taca-
taca-taca-taca, taca-taca-taca-taca… (După un moment de tăcere.) Să fie vineri?
MAIORUL: Ai?
BOGOIU: Zic, să fie vineri?…
MAIORUL: De…
BOGOIU: Eu parcă tot zic că nu-i. (Miroase în vânt.) Nu miroase a vineri…
MAIORUL: Le cunoști după miros?
BOGOIU: După miros. După lumină. După gust. Miercurea, bunăoară… (Se oprește ca
străbătut de o revelație… Aspiră o dată scurt pe nas, și pe urmă încă o dată, lung.) Miercuri! Să
știi că-i miercuri. (Aspiră grăbit și scurt pe nas de câteva ori, adulmecând aerul, văzduhul,
lumina… Se ridică în picioare nervos.) Miercuri e. Zău că-i miercuri.
(În momentul acesta sare o minge de ping-pong în scenă Corina intră prin stânga, după minge.
Rachetă în mână. Șort. Cămașă de sport, pantofi albi. Aprinsă de joc. Intrând, a prins ultima
replică a lui Bogoiu și-i răspunde în treacăt, în timp ce se apleacă după minge.)

Jocul de-a vacanța, Mihail Sebastian

Actul II
SCENA VIII
MAGDA. ANDRONIC
Andronic a făcut câțiva pași spre ușa prin care a ieșit Directorul — nu s-ar putea spune exact cu
ce intenție: ca să-l conducă, sau ca să-l cheme Înapoi. Se oprește în fața ușii câteva secunde, cu
spatele la public. Pe urmă se întoarce și vine cu pași mici, rari, spre birou.
MAGDA: Vei primi?
ANDRONIC: Nu.
MAGDA: Foarte bine.
ANDRONIC (cu oboseală): Nu, nu voi primi. Voi publica mai departe în reviste de istorie, de
știință, în reviste pe care nu le citește nimeni.
MAGDA: Îți pare rău?
ANDRONIC: Nu știu. Cred că da… (după o pauză:) Știi câți auditori au fost la ultima mea
lecție?
MAGDA: Puțini?
ANDRONIC: Șase. Și unul din ei, intrat din întâmplare. Greșise sala, bietul băiat…
MAGDA (simte tonul lui de amărăciune): Ești obosit.
ANDRONIC: Să vorbești o viață întreagă în fața unor săli goale. Patru, cinci, zece studenți, care
iau note… Nici măcar nu știi dacă te ascultă. Iau note. Niciun răspuns, niciun surâs, niciun semn,
niciun ecou. Poate sunt surzi… Poate sunt morți... Doar câte unul se ridică deodată în mijlocul
lecții trântește pupitrul și pleacă… Tu rămâi mai departe, pe catedră — pentru cine? pentru ce?
MAGDA (ca unui copil): Ești obosit.
Ultima oră, Mihail Sebastian