Plane anatomice,poziţie

anatomică,centru de greutate
• Anatomia aparatului locomotor şi
implicit a mişcarilor pune în
acţiune trei sisteme principale:
- oasele, elementele scheletului
- unite între ele prin articulaţii
- mobilizate de muşchi.
• Mişcările se pot face într-o
infinitate de direcţii şi implică de
cele mai multe ori mai multe
articulaţii.
• Din acest motiv s-a impus folosirea
unor convenţii:
1.Mişcările sunt descrise plecând
dintr-o poziţie de echilibru, numita
POZIŢIE ANATOMICĂ, în care
corpul este în ortostatism cu
membrele inferioare lipite, paralele
şi membrele superioare de-a lungul
corpului, palmele privind în afară.
2. Studiul se axează asupra
componentelor fiecarei articulaţii.
3. Pentru fiecare articulaţie mişcările
sunt observate în trei plane de
referinţă.
Planele anatomice
sunt suprafeţele
ce
secţionează/inter-
sectează imaginar
corpul omenesc
sub o anumită
incidenţă.
Mişcările au loc in
aceste plane în
jurul unui ax
perpendicular pe
planul respectiv.
 PLANUL SAGITAL
• Planul sagital este cel care divide corpul într-o
parte stângă şi într-o parte dreaptă.
• Este planul în care se execută mişcările vizibile
din profil , în jurul unui ax transversal (frontal )
• O mişcare în plan sagital ce duce o regiune a
corpului anterior fata de poziţia anatomică se
numeşte FLEXIE (exemplu: flexia antebraţului)
• O mişcare în plan sagital ce duce o regiune a
corpului posterior faţă de poziţia anatomică se
numeşte EXTENSIE.
Mişcări de flexie - extensie ale antebraţului;

Miscari de flexie dorsală şi plantară a piciorului

 PLANUL FRONTAL
• Planul frontal este cel care divide corpul într-o parte anterioară şi una
posterioară.
• Este planul în care se fac mişcările vizibile din faţă în jurul unui ax
sagital
• O mişcare în plan frontal care duce o regiune a corpului spre linia
mediana a corpului se numeste ADDUCŢIE.
(exemplu: adducţia braţului)
• O mişcare în plan frontal care îndepărteaza o regiune a corpului de linia
mediana se numeste ABDUCTŢIE.
• Pentru trunchi şi gât o mişcare în plan frontal se numeşte înclinare
laterală.
(exemplu: înclinare laterală dreaptă).
• Pentru degete linia mediana a corpului este înlocuită de axa mâinii
(deget3) sau a piciorului (deget 2).
Exemplu: abducţia degetului 5 îl îndepărtează de axa mâinii şi nu de
linia mediană a corpului.
Mişcări de abducţie şi adducţie ale membrului superior şi
ale membrului inferior.
 PLANUL TRANSVERSAL
• Planul transversal este cel care împarte corpul într-o
parte superioară şi una inferioară.
• Este planul în care se realizează mişcările vizibile de sus
sau de jos în jurul unui ax vertical.
• O mişcare în plan transversal care duce o parte a
corpului în exterior se numeşte ROTAŢIE EXTERNĂ.
exemplu: rotaţia externă a coapsei.
• O mişcare în plan transversal care duce o parte a
corpului în interior se numeste ROTAŢIE INTERNĂ.
exemplu: rotaţia internă a braţului.
• Pentru antebraţ rotaţia externă se numeşte supinaţie, iar
rotaţia internă pronaţie.
• Pentru trunchi rotaţiile se realizează la stânga sau la
dreapta.
Rotaţie internă şi externă a Pronaţia şi supinaţia antebraţului
coapsei

Rotaţia trunchiului
• In afara acestor mişcări mai există un tip de mişcare
complexă numită CIRCUMDUCŢIE.
• In cadrul acestei mişcări segmentul trece succesiv prin
poziţiile de flexie, abducţie,extensie, adducţie şi revine la
poziţia de flexie. Ea se poate executa şi invers cu punct
de plecare din orice poziţie.

(a) rotaţie; (b) circumducţie

– Se mai descriu şi mişcări speciale în cadrul cărora se înscriu mişcările de
INVERSIUNE şi EVERSIUNE ale piciorului .
Inversiunea reprezintă mişcarea prin care se ridică marginea medială a piciorului (
flexia plantara, adductia şi supinaţia piciorului) iar eversiunea este mişcarea
inversă.
PROTRACŢIA reprezintă mişcarea prin care o parte a corpului se deplasează
spre anterior într-un plan paralel cu cel al solului, în timp ce RETRACŢIA este
miscarea inversă.
– Un alt grup de mişcări este cel al RIDICĂRII şi COBORÂRII unui segment al
corpului ( mandibula, umeri).
La intersecţia celor trei
plane se gaseşte
centrul de greutate al
corpului ( S2 ).
 Trunchiul. Coloana vertebrală:
caractere generale şi regionale ale
vertebrelor, articulaţii
Trunchiul:
- reprezinta partea centrala a corpului,
respectiv segmentul corpului situat sub
gat pe care se prind radacinile
membrelor.
- este format din trei segmente:
– toracele
– abdomenul
– pelvisul.
• COLOANA VERTEBRALA (RAHIS)
• Reprezinta o coloana lunga, mediana si
posterioara, formata prin suprapunerea
unor piese osoase numite vertebre.
• Conform criteriului topografic o impartim:
• - coloana cervicala ( 7 vertebre )
• - coloana toracala ( 12 vertebre )
• - coloana lombara ( 5 vertebre )
• - coloana sacrata ( 1 sacru si 1 coccige )
• ________________________________
• TOTAL 26 piese vertebrale
• Conform criteriului osteologic distingem:
• -coloana presacrata
• - coloana sacrococcigiana sau pelvina.
• CARACTERE GENERALE ALE
VERTEBRELOR
• O vertebra prezinta doua parti, legate prin
pediculii vertebrali. Intre cele doua parti se
delimiteaza foramenul vertebral. Cele doua parti
sunt:
• - o parte anterioara (corpul vertebral)
• - o parte posterioara (arcul vertebral)
• Corpul vertebral prezinta doua fete (superioara
si inferioara) si o circumferinta.
• Formeaza peretele anterior al foramenului
vertebral.
• Arcul vertebral formeaza peretele posterior al
foramenului vertebral. Este alcatuit din:
• - 2 lame vertebrale
• - proces spinos (posterior)
• - 2 procese transversare (lateral)
• - 4 procese articulare (2 superioare sI 2
inferioare).
• Pediculii vertebrali -marginile scobite; prin
suprapunerea a doua vertebre intre
aceste margini se delimiteaza foramenul
intervertebral.
• COLOANA CERVICALA - formeaza
scheletul gatului. O vom imparti in doua
regiuni:

• 1. Coloana cervicala suboccipitala formata

din primele doua vertebre cervicale:
C1 – atlas si C2 – axis
• 2. Coloana cervicala inferioara de la C3 la
C7 formata din vertebre cu aceleasi
caractere.
CARACTERE REGIONALE ALE VERTEBREI CERVICALE
• 1. Corpul vertebrei cervicale este mic, alungit transversal
• 2. Procesele spinoase sunt scurte; au varful bifid, favorizeaza
extensia, exceptie: C2 – C7 care au procesul spinos lung, pentru C7
acesta poate fi palpat sub piele constituind un reper important.
• 3. Procesele transverse au doua radacini, una pe corp iar alta pe
pedicul. Cele doua radacini delimiteaza un orificiu – foramen
transversal- pe unde trece artera si vena vertebrala. Sunt bine
dezvoltate limitand inclinatiile laterale;
• 4. Procesele articulare sunt orientate in plan orizontal, cele
superioare privesc in sus si posterior cele inferioare privesc in jos si
anterior.
 ATLASUL
• Nu are corp vertebral dar prezinta doua mase laterale unite
printr-un arc anterior si un arc posterior. Lateral de mase se
gasesc procesele transversare, voluminoase,perforate de un
orificiu pe unde trece artera vertebrala.
• Inelul osos este impartit in doua parti prin ligamentele
transverale ale atlasului care se insera pe fata interna a
maselor laterale:
• -partea anterioara inconjoara dintele axisului.
• -partea posterioara formeaza foramenul vertebral.
• Pe fata superioara si inferioara a maselor exista suprafete
articulare prin care atlasul se articuleaza superior cu osul
occipital si inferior cu axisul
 AXISUL
• Este vertebra C2.
• Are forma tipica a unei vertebre cervicale cu exceptia unei formatiuni
osoase numite “dinte”, situata pe fata superioara a corpului. Acesta
patrunde in partea anterioara a inelului atlasului.
• De fiecare parte a corpului se gaseste o suprafata ovalara convexa
care corespunde fetei inferioare a unei mase laterale a atlasului.
• Exista doua articulatii intre atlas si dintele axisului:
• a) intre arcul anterior al atlasului si fata anterioara a dintelui.
• b) intre ligamentul transvers al atlasului si fata posterioara a dintelui.
• Astfel atlasul se roteste in jurul dintelui axisului, ( miscarea “nu, nu”)
COLOANA TORACALA participa la formarea scheletului toracelui.
Caractere regionale ale vertebrei toracale:
• 1. Corpul este cilindric cu sectiunea aproape circulara. Pe fetele
laterale ale corpului, posterior se gasesc fete articulare pentru
capul coastelor (prin suprapunerea vertebrelor se formeaza un
unghi diedru in care patrunde capul coastei).
• Aceste fete articulare sunt:
• una superioara/ una inferioara pentru vertebrele T2 – T9
• una la mijloc/ una inferioara pentru T1
• una singura pentru T11, T12.
• 2. Procesele articulare sunt verticale in plan frontal. Cele
superioare privesc posterior cele inferioare privesc anterior.
• 3. Procesele spinoase sunt alungite, de forma prismatic
triunghiulara cu orientare oblica inapoi si in jos, cu exceptia T11,
T12.
• 4. Procesele transverse sunt de lungime inegala, mai lungi
pentru partea superioara a coloanei toracale. Pe fata lor
anterioara prezinta o suprafata articulara pentru tuberculul
coastei corespunzatoare (exceptie T11, T12 ).
VERTEBRA TORACALĂ
• COLOANA LOMBARA
Caractere regionale ale vertebrei lombare
• 1. Corpul este voluminos, alungit
transversal.
• 2. Procesele transverse sunt lungi, se
numesc procese costiforme fiind
resturi de coaste.
• Adevaratele procese transverse sunt
mici proeminente, pe fata posterioara
a proceselor costiforme si se numesc
procese accesorii.
• 3.Procesele articulare superioare au
forma unor segmente de cilindru gol si
privesc medial, cele inferioare au
forma unui segment de cilindru plin si
privesc lateral.
• 4.Procesele spinoase sunt scurte si
masive, dreptunghiulare, orizontale;
permit o buna amplitudine a extensiei.
• SACRUL este un os
median şi posterior,
nepereche situat în
continuarea coloanei
lombare. Aproximativ
triunghiular reprezintă
fuziunea a cinci vertebre
sacrale ale căror
elemente sunt distincte.
 Faţa anterioară
• Faţa anterioară sau pelvină e
concavă; în centru se recunoaşte
forma corpurilor vertebrale
separate prin linii orizontale
reprezentând discurile.
• Unghiul format de sacru cu ultima
vertebra lombară se numeşte
promotoriu
• Lateral se observă găurile sacrate
pelviene prin care trec ramurile
anterioare ale nervilor spinali
sacraţi.
• Pe coloanele osoase dintre găurile
sacrate pelviene se inseră
muşchiul piriform.
• Fata superioara sau baza prezintă central
faţa superioară a primei vertebre sacrate;
posterior de aceasta se găseşte orificiul
superior al canalului sacrat, iar lateral
aripioarele sacrului.
• Cele doua procese articulare prezente se
articulează cu procesele articulare
inferioare ale ultimei vertebre lombare.
• Faţa posterioară este convexă - de la linia
mediană spre exterior găsim de fiecare
parte:
-creasta sacrală mediană (prin unirea
proceselor spinoase )
-creasta sacrală intermediară (prin
unirea proceselor articulare )
-creasta sacrală laterală (prin unirea
proceselor transverse )
• Se mai observă: găurile sacrate posterioare
pe unde ies ramurile dorsale ale nervilor
sacraţi şi un orificiu în formă de V răsturnat;
este hiatul sacral delimitat de două mici
creste -coarnele sacrale.
• Feţele laterale în număr de două prezintă:
a) faţa articulară pentru articulaţia cu
osul coxal;
b) tuberozitatea sacrală pentru inserţia
unor ligamente puternice.
• Varful prezintă o feţişoară eliptică; se
articulează cu coccigele.
• COCCIGELE este un mic os triunghiular
format prin fuzionarea a 4 –5 vertebre
care, însă nu pot fi identificate. Se
articulează cu sacrul printr-o suprafaţă de
forma ovala şi este menţinut printr-o
capsulă şi ligamente. Această articulaţie
este frecvent sudată. Prezintă două feţe,
două margini, o bază şi un vârf.
 Articulaţiile corpurilor vertebrale

• -suprafeţe articulare reprezentate de

feţele superioare şi inferioare ale
corpurilor vertebrale.
• -mijloace de unire reprezentate de
discurile intervertebrale şi ligamentele
vertebrale longitudinale - anterior şi
posterior.
• Discurile intervertebrale ( fibrocartilaje)
au forma unor lentile biconvexe, de
înălţime variabilă
( C = 3 mm, T = 5 mm, l = 9 mm ),
reprezentând ¼ din înălţimea corpului
vertebrei.
• Prezintă o porţiune centrală plină cu
lichid ( nucleu pulpos ) şi un inel fibros
periferic.
• Ligamentul vertebral
longitudinal anterior reprezintă
o panglică fibroconjunctivă care
se întinde de la baza
occipitalului până la S2; aderă
strâns de corpurile vertebrale şi
mai slab de discurile
intervertebrale.
• Ligamentul vertebral
longitudinal posterior reprezintă
o panglică situată pe faţa
posterioară a corpurilor
vertebrale, în interiorul
canalului vertebral, înaintea
maduvei şi a duramater, de la
occipital pâna la baza
coccigelui.
• 2.Articulatiile proceselor articulare sunt:
-plane in regiunile cervicala si toracala;
-trohoide in regiunea lombara.
• 3.Articulatile lamelor vertebrale
( sindesmoze - sinelastoze) se realizeaza
prin ligamente galbene elastice.
• Rol:
- prin elasticitate contribuie la readucerea
coloanei in pozitie normala dupa ce a fost
flexata;
-impiedica flexia exagerata, brusca a
coloanei vertebrale cu protejarea discurilor;
-contribuie la mentinerea colonei vertebrale
in pozitie verticala.
• 4.Articulatiile proceselor spinoase se
realizeaza prin ligamente interspinoase care
unesc doua procese spinoase succesive si
ligamentul supraspinos care uneste toate
procesele spinoase; in regiunea cervicala
acesta poarta numele de ligament nuchal.
• 5. Articulatiile proceselor transversale se
realizeaza prin ligamente intertransversale.
• ARTICULAŢIILE VERTEBRELOR FALSE
1. Articulaţia lombosacrată
2. Articulaţia sacrococcigiană

• ARTICULAŢII EXTRINSECI
• A.Articulaţiile capului cu coloana vertebrală:
1.Articulaţia atlantooccipitală - permite mişcări de
flexie- extensie.
2.Articulaţia atlantoaxoidiană :
- mediană - permite mişcări de rotaţie;
- laterală - permite mişcări de alunecare.

• B.Articulaţiile coastelor cu coloana vertebrală:

1. Articulaţia costovertebrală.
2. Articulaţia costotransversală.
• COLOANA VERTEBRALĂ CA ÎNTREG
• Coloana vertebrală nu este rectilinie, ea
prezintă două feluri de curburi: în plan sagital
şi în plan frontal.

• In plan sagital - curburile sunt orientate fie cu

convexitatea înainte când se numesc
lordoze, fie cu convexitatea înapoi când se
numesc cifoze.
• Coloana vertebrală prezintă patru curburi:
curbura cervicală (lordoza), curbura toracală
(cifoza), curbura lombară ( lordoza ), curbura
sacrococcigiană ( cifoza ).

• In plan frontal curburile sunt orientate cu

convexitatea la dreapta sau la
stânga.(scolioză)

• Exista trei curburi:

- curbura cervicală cu convexitatea la
stânga;
- curbura toracală cu convexitatea la
dreapta ;
- curbura lombară cu convexitatea la
stânga.
TORACELE OSOS
 TORACELE OSOS
• Este delimitat de vertebrele toracale
posterior, iar anterior de coaste şi stern.
• STERNUL este un os plat,
nepereche situat în partea
anterioara a toracelui, format din:
-manubriu
-corp
-apendice xifoid.
• Superior şi lateral manubriul se
articuleaza cu claviculele.
• Median şi superior prezintă incizura
sternală.La unirea manubriului cu
corpul se formeaza unghiul lui Louis
ce serveşte pentru reperarea
coastei a doua.
• Prezinta:
- lateral 7 incizuri costale pentru
articulaţii cu primele 7 coaste;
- o fata anterioara convexa;
- o fata posterioara concava.
• La nivelul fetelor se observa 3 – 4
linii transverale datorita unirii
STERNEBRELOR ( piese osoase ).
• COASTELE sunt oase alungite,
plate şi curbe. Fiecare coasta este
formata din:
• - o extremitate posterioara ce
prezinta:
- capul coastei
- gatul sau colul coastei
- tuberculul coastei
• - corpul ce prezinta doua feţe şi
două margini;
• - o extremitate anterioara ce se
articulează cu cartilajul costal.
• Coastele prezinta trei curburi:
• 1.Curbura feţelor ce determina
concavitatea fetei mediale.
• 2.Curbura marginilor ce determină
coborârea extremităţii anterioare a
coastei faţă de cea posterioară.
• 3.Curbura axului datorită careia în
partea posterioara faţa medială
priveşte in sus, iar anterior priveşte
în jos.
• Fiecare coasta se
articuleaza prin trei
puncte cu doua
vertebre. Se formeaza
astfel doua articulatii;
costovertebrală şi
costotransversară.
• Anterior coastele se
articuleaza cu sternul
prin cartilajele costale.
Acestea cresc
elasticitatea cutiei
toracice.
• Primele 7 coaste sunt
scurte şi se articulează
direct cu sternul. Sunt
denumite coaste
adevarate.
• Urmatoarele 3 cartilaje,
mai lungi, se ataşează pe
cel de-al saptelea cartilaj
formând arcul costal. Este
regiunea coastelor false.
• Ultimele două coaste nu
au cartilaj costal, sunt
coaste libere; nu se
articulează anterior.
• TORACELE OSOS CA INTREG
• Are forma unui trunchi de con modificat,cu dimensiuni
ce variaza în funcţie de sex, constituţie, stări
patologice;
• Rol:
• -realizeaza protecţia organelor interne
• -participa la mişcarea respiratorie
• -semiologic.
• La copii coastele sunt putin oblice si ca urmare diametrul
transversal al toracelui este mic.
• La adulti pe masură ce se dezvoltă plamânii creşte diametrul
transversal.
• La batrâni toracele devine rotund şi rigid din cauza osificării
cartilajelor costale.
• Toracele la femei este mai scurt si are diametrul transversal mai
mic ca la barbati.
• La tipul asten, toracele osos este mic şi ingust, iar la tipul
hipersten scurt si larg.
• Coastele se pot fractura când traumatismul depăşeşte limita lor de
elasticitate şi de rezistenta. Uneori fracturile se pot complica cu
leziuni ale organelor toracale.
• Toracele osos prezintă o suprafata interna, o suprafata externa, un
orificiu superior (varf) si un orificiu inferior (baza).
Pentru un torace normal conformat diferenţa dintre diametrul
transversal si cel anteroposterior este de 8 cm. Scaderea
diametrului anteroposterior indica un torace plat, egalitatea
aproximativa a celor doua diametre indica un torace cilindric.
Pentru determinarea elasticitatii pulmonare se masoara perimetrul
toracic in dinamica (inspir profund, repaos,expir profund cu
diferente de 9-11 cm intre valorile extreme).
• A. ARTICULATIILE
POSTERIOARE
• 1. Articulatia capetelor coastelor
(costovertebrale).
• Componente:
• - Suprafetele articulare (acoperite
de un strat fibro-cartilaginos)
reprezentate de capul coastei si
unghiul diedru format de fetele
costale ce apartin a doua vertebre
toracale adiacente.
• - Mijloace de unire: capsula si
doua ligamente
- ligamentul lateral al capului între
capul coastei şi vertebrele
invecinate
- ligamentul intraarticular al capului
între capul coastei şi discul
intervertebral corespunzator
• 2. Articulatiile costotransversare
• Componente:
• - Suprafeţele articulare
reprezentate de tuberculul coastei
şi procesul transvers
corespunzator.
• - Mijloace de unire: capsulă şi
patru ligamente (întinse între colul
coastei şi procesul transvers)
· Ligamentul costotransversal;
· Ligamentul costotransversal
superior;
· Ligamentul costotransversal
lateral;
· Ligamentul lombocostal (între
coasta a XII-a şi
procesele costiforme L1 – L2).
• B. ARTICULATIILE ANTERIOARE
• 1. Articulatiile costocondrale
• Extremitatea unei coaste prezinta o
depresiune în care pătrunde
extremitatea cartilajului.
• 2. Articulatiile condrosternale
Componente:
• - Suprafete articulare:
- la nivelul sternului - scobituri
costale (unghiuri)
- la nivelul cartilajului (colţuri)
• - Mijloace de unire:
- capsula fibroasa
- trei ligamente:
- doua ligamente radiate
(anterior şi posterior);
- un ligament intraarticular.
 • 3. Articulatii intercondrale

• Cartilajele 8, 9, 10, se articulează

prin extremitatile anterioare
participand la delimitarea orificiului
inferior al toracelui.
• Cartilajele 6, 7, 8, 9 se unesc şi prin
partea mijlocie; ca suprafete
articulare exista câte o feţişoară
ovalară.
• 4. Articulatiile sternului

A. Articulaţia sternală superioară- între

manubriu şi corpul sternului.

B. Articulatia sternala inferioara - între

corpul sternului şi apendicele xifoid.
Articulaţia inferioară se osifică
între 50 - 60 ani, iar articulaţiile
superioare mai târziu.
Scheletul umarului; complexul
articular al umarului.
 CENTURA SCAPULARA
Este formata posterior de scapule si anterior de clavicule
• CLAVICULA
Este un os lung, cilindric,
pereche; are forma literei S.
• Orientare: se aseaza lateral
extremitatea turtita; anterior
marginea concava a acestei
extremitati; jos fata cu un sant.
• Prezinta: o fata inferioara la
nivelul careia se descriu:
- santul muschiului
subclavicular;
- impresiunea ligamentului
costoclavicular (medial);
- tubercul conoidian pentru
ligamentul conoidian (lateral);
- linia trapezoidala pentru
ligamentul trapezoidian.
• o fata superioara la nivelul careia
se insera:
- medial muschiul
sternocleidomastoidian;
- lateral muschii deltoid si trapez;
• marginea anterioara:
concava lateral, da insertie
muschiului deltoid;
convexa medial,da insertie
muschiului pectoral mare;

• marginea posterioara:
concav-convexa in sens contrar;

• extremitatea laterala - se
articuleaza cu scapula (acromion)

• extremitatea mediala - se
articuleaza cu sternul.
• SCAPULA este un os
lat, de forma
triunghiulara, intins
intre primul spatiu
intercostal si coasta a
VIII-a.
• Orientare: se aseaza
posterior fata cu o
puternica spina, in
sus marginea cea mai
mica/subtire, lateral
unghiul cel mai
voluminos. Prezinta 2
fete, 3 margini, 3
unghiuri.
Unghiul lateral: prezinta o
suprafata articulara, ovala
ce corespunde capului
humeral (cavitatea
glenoidala) si o prelungire
recurbata, ce are forma unui
deget usor flectat (procesul
coracoidian). La cele doua
extremitati ale cavitatii se
gasesc tuberculul supra si
infraglenoidian la nivelul
carora se insera muschiul
biceps, respectiv triceps
brahial.
Unghiul superior e usor
rotunjit. Aici se insera
muschiul ridicator al
scapulei.
Unghiul inferior e ascutit si
usor de explorat sub piele.
Fata anterioara
-prezinta fosa subscapulara unde
se insera muschiul subscapular.
Fata posterioara
- de pe ea se desprinde
transversal o lama osoasa numita
spina scapulei, ce o imparte in 2
parti:
- fosa supraspinoasa
-fosa subspinoasa
Spre exterior da nastere unei
formatiuni turtite acromionul usor
palpabil sub tegument, ce se
articuleaza cu clavicula.
Marginea sa posterioara se imparte in
2 buze:
- buza superioara - muschiului
trapez
-buza inferioara - muschiului
deltoid.
• Marginea superioara
este subtire; prezinta
incizura scapulei prin
care trece nervul
suprascapular. Da
insertie muschiului
omohioidian.
• Marginea mediala
poate fi explorata sub
piele. Se insera
m.romboid.
• Marginea laterala este
orientata spre axila,
explorabila partial.
• ARTICULATIILE CENTURII SCAPULARE
• Articulatia sternoclaviculara
Intre cele 2 suprafete articulare exista un
disc articular.
• Mijloacele de unire sunt reprezentate
de capsula si ligamente:
- ligamentul sternoclavicular anterior
- ligamentul sternoclavicular posterior
- ligamentul interclavicular
- ligamentul costoclavicular
• Ea permite urmatoarele miscari ale
claviculei:
- proiectie anterioara/posterioara
- ridicare/coborare
- rotatie - in planul axului sau.
• Articulatia acromioclaviculara
• Este o articulatie plana. Uneste 2
suprafete ovalare situate pe
acromion si pe extremitatea
laterala a claviculei. Intre cele 2
suprafete articulare se gaseste un
disc (fibrocartilaj). Mijloacele de
unire sunt reprezentate de
capsula si 4 ligamente:
• unul superior
• unul inferior
• ligamentul conoidian
• ligamentul trapezoidian.
• Cele doua din urma unesc
clavicula cu procesul coracoidian
constituind o noua articulatie:
sindesmoza coracoclaviculara.
• Aceste 2 ligamente fac ca
greutatea membrului superior sa
fie suportata in mai mare masura
de clavicula si in mai mica masura
de acromion.
• Ligamentele proprii ale
scapulei sunt in numar de
doua:
- ligamentul coracoacromial
ce protejeaza epifiza
superioara a humerusului.
- ligamentul coracoidian ce
trece peste scobitura
coracoidiana transformand-o
intr-un orificiu pe unde trece
nervul suprascapular.
Scheletul membrului superior
liber - articulaţii.
HUMERUSUL
• Formează scheletul
bratului. Este un os lung,
pereche ce prezintă:
- două epifize
(superioară şi inferioară)
- o diafiză.
• Orientare:
• în sus extremitatea
prevazută cu un cap
sferic
• medial suprafaţa ei
articulară
• anterior - şanţul profund
al acestei extremităţi
Epifiza superioară: prezinta 3 elemente
principale:
• capul humerusului: prezintă o
suprafata articulara neteda (1/3
dintr-o sfera) delimitată la exterior de
un şanţ circular (colul anatomic);
• tuberculul mare ce dă inserţie
muşchilor supraspinos, subspinos,
rotund mic;
• tuberculul mic ce da inserţie
muschiului subscapular
• cei doi tuberculi sunt separaţi de un
şanţ vertical delimitat de 2 creste
(santul intertubercular sau culisa
bicipitala); pe creasta tuberculului
mare se inseră muschiul pectoral
mare, iar pe creasta tuberculului mic
muschiul rotund mare.
• Epifiza superioara se uneste cu
diafiza prin colul chirurgical (cel mai
frecvent interesat in fracturi sau
dezlipirea traumatica a epifizei la copii
si tineri).
• Diafiza este cilindrica în partea
superioara si devine prismatic
triunghiulara în partea inferioară,
delimitandu-se 3 feţe:

• Faţa anteromediala prezinta o

suprafata rugoasa pentru insertia
muschiului coracobrahial.

• Faţa anterolaterala prezinta

tuberozitatea deltoidiana pentru
insetia muschiului deltoid si
brahial, deasupra tuberozităţii este
inconjurată de nervul axilar.

• Faţa posterioara este strabatuta

oblic de santul nervului radial;
deasupra si sub sant se insera
capul lateral si respectiv medial al
muschiului triceps.
Epifiza inferioara este latita. Prezinta:
• condilul humerusului la nivelul caruia se
descriu :
- suprafete articulare ce corespund oaselor
antebratului pentru a forma articulatia
cotului :
trohlee corespunzatoare incizurii trohleare
de pe ulna;
capitul corespunzator fosetei de pe capul
radiusului;
- fose : fosa coronoidiana, deasupra trohleei
in care patrunde procesul coronoidian al
ulnei in miscarea de flexie a antebratului;
fosa radiala deasupra capitulului, in care
patrunde capul radiusului in flexia
antebratului;
fosa olecraniana (posterioara) in care
patrunde olecranul in extensia antebratului;
• epicondili pentru insertii musculare:
epicondilul medial pentru insertia muschilor
flexori (antebrat, mana, degete) si pronatori
(antebrat);
• epicondilul lateral pentru insertia muschilor
supinatori ai antebratului, extensori
(antebrat, mână,degete).
• ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA
(GLENOHUMERALA)
Suprafetele articulare
• - pentru humerus - capul humeral,
suprafata ce reprezinta 1/3 de sfera;
• - pentru scapula - cavitatea glenoidala

• Mijloace de unire:
• - capsula
• - superior: ligamentul coracohumeral ce
pleaca de la procesul coracoid si
formeaza doua fascicule ce se fixeaza pe
tuberculul mare al humerusului si pe
tuberculul mic. Este cel mai puternic
ligament al articulatiei.
• - anterior: ligamentele glenohumerale ;
sunt 3 fascicule fibroase ce se intind de la
cadrul glenoidal la colul anatomic al
humerusului.
• SCHELETUL
ANTEBRATULUI e
format din 2 oase
radius si ulna.
• Ambele sunt oase
lungi formate din 2
epifize si o diafiza de
forma prismatic
triunghiulara, au
fiecare 3 fete si 3
margini. Se
articuleaza prin
epifizele lor
ramanand distantate
la nivelul diafizei prin
spatiul interosos.
• RADIUSUL
• Orientare:
- in jos extremitatea cea mai voluminoasa;
- posterior fetele prevazute cu santuri;
- lateral procesul descendent al acestei extremitati.
Epifiza superioara prezinta :
• capul radiusului, un segment de cilindru plin,
acoperit cu cartilaj.
• fata sa superioara prezinta o foseta ce
corespunde capitulului humerusului.
Circumferinta capului raspunde scobiturii radiale
de pe ulna;
• colul radiusului
• tuberozitatea radiusului unde se insera muschiul
biceps brahial.

Epifiza inferioara:

• Fata mediala prezinta scobitura ulnara pentru

articulatia cu capul ulnei.
• Fata laterala se continua cu procesul stiloidian
palpabil.
• Fata posterioara prezinta mai multe santuri
pentru tendoanele muschilor extensori ai mainii si
degetelor.
• Epifiza inferioara este
comparata cu un trunchi
de piramida ce prezinta 4
fete si o baza. Baza sau
fata articulara carpiana e
impartita in 2 parti:
• una laterala triunghiulara
in raport cu scafoidul
• alta mediala patrulatera
in contact cu semilunarul.
• ULNA
• Orientare:
• in sus extremitatea cea mai voluminoasa
• anterior scobitura acestei extremitati
• lateral marginea cea mai ascutita.

Epifiza superioara prezinta 2 proeminente

osoase:

• o proeminenta verticala - olecran

(palpabila). Aici se insera tricepsul brahial.

• o proeminenta orizontala - proces

coronoidian. Intre ele se formeaza un
unghi drept, incizura trohleara ce se
articuleaza cu trohleea humerusului.

• Pe partea laterala a procesului

coronoidian se gaseste incizura radiala
pentru articulatia cu capul radiusului. Sub
acest proces se gaseste tuberozitatea
ulnei pe care se insera muschiul brahial.
• Epifiza inferioara
prezinta:
• capul ulnei,
reprezentat de un
segment de cilindru;
suprafata laterala a
capului este articulara
pentru incizura ulnara
a radiusului;
• proces stiloidian situat
pe partea mediala a
capului.
• ARTICULATIA COTULUI
• La formarea articulatiei cotului participa 3
oase: humerusul, ulna si radiusul. La
acest nivel se pot descrie 3 articulatii:
• - humeroulnara
• - humeroradiala
• - radioulnara proximala
• Se recunoasc doua articulatii
componente ale cotului:
• 1) articulatia humerusului cu oasele
antebratului (HUMERO-ANTEBRAHIALA)
ce include articulatia humeroulnara
articulatia humeroradiala
• Dintre acestea cea mai importanta pentru
miscarile de flexie-extensie este cea
humeroulnara.
• 2) articulatia radioulnara proximala
responsabila de miscarea de
pronatie-supinatie.
MÂNA
• se uneşte cu antebraţul prin
articulaţia radiocarpiana.
• prezintă 3 regiuni osoase:
-carpul format din 8 oase
cubice dispuse pe 2 şiruri.
- regiunea metacarpiana
formată din 5 oase
lungi(metacarpienele)
dispuse în evantai, formând
scheletul palmei;
- falangele (2 pentru police
şi 3 pentru celelalte degete)
formând scheletul degetelor.
Carpul
Este format din 2 şiruri
de oase:
- în primul sir dinspre
police spre degetul
mic se gasesc:
scafoidul,semilunarul,
piramidalul ,pisiformul.
- în al doilea şir se
gasesc în aceeaşi
ordine:
trapezul, trapezoidul,
capitatul şi osul cu
carlig.
• Degetele sunt în număr
de 5, numerotate
lateromedial de la I la V.

• Fiecare deget are câte un

nume: police, indice
(index), medius, inelar şi
mic(auricular). Oasele
care formeaza degetele
se numesc falange; sunt
în total 14 falange.
• ARTICULAŢIILE MÂINII
Articulatia radiocarpiana
Suprafeţe articulare:
• Superior: radiusul şi
ligamentul triunghiular ce
corespunde lanţului osos
superior al carpului (cu
exceptia pisiformului).
• Inferior: cele 3 oase ale
lantului osos superior al
carpului ce corespund celor
4 oase ale lanţului
inferior.Aceasta este
articulatia numita
mediocarpiana.
Articulatiile carpometacarpiane
a) Articulatia carpometacarpiana a policelui
Componente :
• suprafetele articulare ale trapezului si
primului metacarpian
• mijloace de unire: capsula articulara laxa.
b) Articulatiile carpometacarpiene ale celorlalte
degete
Componente:
• suprafete articulare: suprafeţele inferioare
ale randului osos II ale carpului şi bazele
metacarpienelor.
• Metacarpianul II-trapez,trapezoid,os capitat
• Metacarpianul III-os capitat
• Metacarpianul IV-os capitat,os cu carlig
• Metacarpianul V-os cu carlig
• mijloace de unire:
- capsula articulara
- ligamentul interosos (forma literei V)
- ligamentele carpometacarpiene palmare
- ligamentele carpometacarpiene dorsale.
Articulaţiile intermetacarpiene
Cu excepţia primului
metacarpian care este
independent, toate
celelalte metacarpiene
sunt unite între ele la
extremitatile lor proximale
prin articulatii plane, iar la
extremitatile lor distale
printr-un ligament .
Articulatiile degetelor II-V
a) Articulatiile metacarpofalangiene
Componente:
• suprafete articulare:
- capetele metacarpienelor
- cavitatile bazei falangelor
• mijloace de unire:
- capsula articulară
- ligamente palmare
- ligamente colaterale (forma de
evantai); 2 pentru fiecare articulatie
-ligamentul metacarpian transvers
profund.
b) Articulatiile interfalangiene
Degetele mainii prezinta cate 2
articulatii:
una proximala
alta distala (cu exceptia policelui)
• mijloace de unire:
- capsula articulara
- ligament palmar
- 2 ligamente colaterale
Scheletul membrului inferior liber;
articulaţii.
Femurul
• Este un os lung ce
prezinta o diafiza si
doua epifize.
• Orientare:
-in sus extremitatea
cu un cap;
-medial suprafata
sferica articulara;
- posterior marginea
cea mai aspra.
Epifiza superioara prezinta:

• capul ce reprezinta 2/3 dintr-o sfera;

este articular si prezinta foseta
ligamentului capului.

• colul formeaza cu diafiza unghiul de

inclinatie (125°-130°);
Marirea unghiului de inclinatie are ca
rezultat ducerea membrului inferior in
abductie (coxa valga). Micsorarea lui
imprima adductia membrului inferior
(coxa vara).

• trohanterul mare (lateral) pe care se

insera muschii pelvitrohanterieni;

• trohanterul mic pe partea

posteroinferioara a colului; da insertie
muschiului iliopsoas.
• Corpul este
prismatic
triunghiular. Prezinta
trei fete ( anterioara,
laterala, mediala )
si trei margini
(mediala, laterala,
posterioara sau linia
aspra).Linia aspra
se bifurca inferior si
se trifurca superior.
Epifiza inferioara este masiva, formata din doi condili.
Anterior condilii converg spre o suprafata articulara (fata
patelara), iar posterior sunt despartiti de fosa intercondilara.
• Condilul medial este mai ingust si descinde mai jos decat cel
lateral. Astfel coapsa formeaza cu gamba un unghi obtuz de
170°-175° deschis lateral. Micsorarea unghiului lateral sub 145°
conduce la genu valgum. Invers cand unghiul dintre coapsa si
gamba e deschis medial se formeaza genu varum.
• Fiecare condil are 3 fete:
• -articulara;
• -intercondilara (delimiteaza fosa intercondilara, pentru
insertia ligamentelor incrucisate ale genunchiului)
• -cutanata prezinta epicondili (respectiv medial si lateral), pentru
insertia ligamentelor colaterale ale articulatiei genunchiului
Tibia
• Orientare:
- se aseaza in jos epifiza mai mica;
- medial prelungirea ei;
- anterior marginea cea mai
ascutita.

• Corpul este prismatic triunghiular.

Prezinta trei fete ( mediala,
laterala,posterioara ) si trei margini:
anterioara (se bifurca superior),
mediala, interosoasa (da
insertie muschilor interososi). Fata
mediala nu este acoperita de
muschi si se palpeaza sub piele.
Epifiza superioara este voluminoasa
formata din doi condili, unul medial si
unul lateral.
• Fiecare condil prezinta:
- o fata articulara superioara pentru
articulatiile cu condilii femurali;
- o fata anterioara comuna;
- eminenta intercondilara (spina tibiei).
Anterior de aceasta se afla aria
intercondilara anterioara (pentru
ligamentul incrucisat anterior), iar
posterior se afla aria intercondilara
posterioara (pentru ligamentul
incrucisat posterior);
- o circumferinta ce prezinta lateral o
fata articulara pentru capul fibulei, iar
anterior tuberozitatea tibiei.
Epifiza inferioara: este mai putin dezvoltata, are
forma cuboidala neregulata si prezinta sase fete:
• - o fata superioara;
• - o fata inferioara (articulara cu talusul);
• - o fata anterioara (pe care aluneca tendoanele
extensorilor);
• - o fata posterioara;
• - o fata laterala ce prezinta incizura fibulara
pentru articulatia cu fibula;
• - o fata mediala ce se prelungeste cu maleola
mediala.
• Fibula
Orientare:
- se aseaza in jos epifiza turtita;
- medial fata articulara a acesteia;
- posterior marginea epifizei prevazuta cu o fosa.
• Corpul este prismatic triunghiular prezentand trei fete si trei
margini.
Epifiza superioara este formata din capul fibulei ce se
prelungeste cu un varf pe care se insera muschiul biceps
femural. Prezinta o fetisoara articulara pentru tibie. Este
legata de corp prin col, inconjurat lateral de nervul fibular
comun.
Epifiza inferioara: este formata din maleola laterala ce
coboara mai mult decat cea mediala. Prezinta o baza, un
varf, o fata laterala si o fata mediala.
• Cele doua oase sunt unite pe toata lungimea lor,
printr-un ligament interosos intins de la marginea
mediala a fibulei la cea laterala a tibiei.
• Superior sunt in contact mobil printr-o articulatie
adevarata formata dintr-o suprafata ovalara pe capul
fibulei si o suprafata corespunzatoare situata pe fata
laterala a circumferintei condililor tibiali. Ca mijloace de
unire exista o capsula si doua ligamente (anterior si
posterior).
• Inferior exista o sindesmoza tibiofibulara; oasele sunt in
contact prin doua suprafete fara cartilaj, acoperite de un
strat fin de periost si intre care se gaseste tesut fibros.
Ele sunt unite printr-un ligament anterior si unul
posterior.
Patela
• Este un os scurt inclus in tendonul
cvadricepsului. Fata sa anterioara se
poate palpa sub piele. Pe fata posterioara
se gaseste o suprafata articulara ce
corespunde trohleei femurale.
• Rolul sau principal este de a proteja
tendonul muschiului cvadriceps in
structura caruia este inclusa.
SOLDUL - ARTICULATIA
COXOFEMURALA
- este articulatia proximala a
membrului inferior ce leaga femurul
de bazin.
Suprafetele articulare ale articulatiei
coxofemurale
• La nivelul osului coxal se gaseste
acetabulul
• La nivelul femurului se gaseste
capul femural. Este acoperit de
cartilaj hialin, in afara unei mici
suprafete in 1/4 posteroinferioara
unde se insera ligamentul rotund.
• Articulatia este completata printr-un
inel de fibrocartilaj care adera pe
marginea acetabulului.
Mijloace de unire ale articulatiei coxofemurale
Capsula si ligamente
• Capsula se atasaza: pe osul iliac, pe marginea cavitatii
acetabulare iar pe femur in jurul colului
• Este foarte rezistenta si este intarita prin ligamente mai ales
in partea anterioara unde gasim trei fascicule dispuse in N,
formand:
- ligamentul iliofemural cu doua fascicule (iliopretrohanterian
si ilioposttrohanterian)
-ligamentul pubofemural;
- ligamentul capului femural (ligament rotund).
ARTICULATIA
GENUNCHIULUI
• Este o articulatie
condiliana care pune in
legatura trei oase:
femurul, tibia si patela.
• Femurul se articuleaza cu
patela (articulatia
femuropatelara) si cu tibia
(articulatia tibiofemurala).
Patela nu se articuleaza
cu tibia.
Meniscurile
• Sunt lame de fibrocartilaj de
forma semilunara ce se
insera pe platoul tibiei. Rolul
lor este de a contribui la o
mai buna concordanta intre
suprafetele condiliene
femurale si cavitatile
articulare ale tibiei,
insuficient excavate.

• Sunt deci putin mobile, se

comprima in timpul
miscarilor ceea ce
uniformizeaza
repartitia lichidului sinovial.
• Ligamentele incrucisate.
Acestea sunt numite astfel
deoarece se incrucisaza pe
traseul lor aproape de centrul
articulatiei(fiind insa externe
capsulei).
• Ligamentul incrucisat
antero-lateral
• Ligamentul incrucisat
postero-medial
• Rolul lor principal: evita
miscarea antero-posterioara
numita “in sertar”.
• Lateral capsula este intarita
prin ligamentele laterale
(colaterale):
• Ligamentul colateral intern
• Ligamentul colateral extern
GLEZNA SI PICIORUL

Piciorul uman, adaptat la statiunea bipeda,

are o dubla functie : primeste greutatea
corpului si permite derularea dinamica a
pasului in timpul mersului.
• DISPOZITIVUL OSOS AL
PICIORULUI
Un picior vazut de sus prezinta trei
regiuni (dinspre anterior spre
posterior).
Anterior : un aliniament osos
format din coloane orizontale
numerotate de la interior spre
exterior 1, 2, 3, 4, 5. Fiecare
coloana contine un metatarsian
prelungit prin falange.
Posterior : 2 oase voluminoase
suprapuse pe verticala :
astragalul si calcaneul ce
formeaza tarsul posterior.
• Intre cele 2 zone se gaseste o
zona intermediara formata din 5
oase mici formand tarsul anterior
: navicular, cuboid, 3 cuneiforme.
ARTICULATIA GLEZNEI
• Se mai numeste si articulatia talocrurala
• Articulatia este intarita mai ales prin
ligamente laterale. Dispozitia lor este relativ
simetrica, de fiecare parte de la nivelul
maleolei pleaca 3 fascicule ligamentare,
coborand spre oasele tarsului.
• Ligamentul colateral extern
• Ligamentul colateral intern
ARTICULATIA SUBTALARA

• Se realizeaza intre astragal si calcaneu.

• Mijloacele de unire ale articulatiei subtalare
sunt reprezentate de 2 capsule si ligamente.
- ligamentul interosos
- ligamentele talocalcanean lateral si medial.
• ARTICULATIILE
MEDIOTARSIANE
• Reprezinta un ansamblu articular
format de calcaneu si astragal
(fata anterioara)ce se articuleaza
cu navicularul si cuboidul (fata
posterioara). Ligamente:
• - superior:
- ligamentul astragalo-navicular
dorsal;
- ligamentul calcaneo-cuboidal
dorsal;
- ligamentul median (ligament in
Y al lui Chopart).
• - inferior:
- ligamentul calcaneo-cuboidal
inferior
• - intern:
- ligamentul glenoidian
• ARTICULATIILE
TARSO-METATARSIENE

• Reprezinta un
ansamblu de articulatii
plane cunoscute
impreuna sub numele
de articulatia "Lisfranc"
ce unesc fetele
anterioare ale
cuneiformelor si
cuboidului cu baza
metatarsienelor.
• ARTICULATIILE
METATARSO-FALANGIE
NE

• Unesc capul
metatarsianului cu
baza primei falange.
Forma articulara
permite miscari de:
• - flexie dorsala-flexie
plantara.
• - abductie-adductie
• - rotatii axiale ce sunt
mai curand miscari
pasive.
Muşchii umărului.
 • MUŞCHII UMĂRULUI
Îi grupăm în două mari grupe:
• - cei ce mobilizează scapula şi clavicula faţa de
torace -"umărul scapulo(claviculo)-toracic"
• - cei ce mobilizează humerusul faţă de scapulă
-"umărul scapulo-humeral"
• Muşchii ce acoperă articulaţiile scapulohumerale
sunt în număr de 6, aşezaţi sub forma de con cu
baza la torace şi vârful la humerus. Ei sunt:
muschiul deltoid,supraspinos, infraspinos, rotund
mare, rotund mic, subscapular. Aceştia sunt
cunoscuţi în sens uzual ca muşchi ai umărului.
• MUŞCHII UMĂRULUI
“SCAPULOTORACIC”
• Muşchiul dinţat anterior. Ocupă cea
mai mare parte a regiunii
anterolaterale a toracelui fiind întins
de la primele 10 coaste la marginea
mediala a scapulei. Ia naştere de pe
faţa anterioară a scapulei formând 3
grupe de fascicule musculare:
fasciculul superior fasciculul
mijlociu ,fascicul inferior.
• Acţiune:
- daca ia punct fix pe torace,
trage de scapula şi o duce anterior
şi lateral îndepărtând marginea ei
mediala de coloana vertebrala
(abductie + rotatie externa a
scapulei) prin fibrele sale
superioare.
- daca punctul fix este pe scapula
atunci este muşchi inspirator (prin
porţiunea I/III; acţiune
predominanta) şi expirator (prin
porţiunea II).
• Muşchiul subclavicular. Se
intinde de la faţa anterioara a
claviculei (porţiunea mijlocie)
pâna la faţa superioara a
primei coaste şi a primului
cartilaj costal.
• Acţiune: coboară clavicula şi
ridica prima coasta.
• Muşchiul pectoral mic. Ia
naştere pe coastele, 3, 4, 5;
se îndreaptă în sus şi lateral şi
se inseră pe procesul coracoid
al scapulei.
• Acţiune:
- daca ia punct fix pe torace
trage procesul coracoid
anterior şi în jos;
- daca punctul fix este pe
scapula ridica coastele
• Muşchiul
sternocleidomastoidian.
• Acţiune: daca ia punct fix pe
craniu ridică porţiunea mediala
a claviculei şi sternul (muşchi
inspirator).
• Muşchiul ridicător al scapulei.
• Acţiune: daca ia punct fix pe
coloana cervicala ridică scapula
şi rotaţia interna a
acesteia.
• Muşchiul romboid.
• Acţiune: daca ia punct fix pe
coloana vertebrala determina
adductie + rotaţia interna a
omoplatului.
• Muşchiul trapez.
• Acţiune:
- daca ia punct fix pe
coloana cervicodorsala
ansamblul fibrelor sale are o
acţiune de adductie, apropiind
scapula de linia mediana.
- fasciculul superior
coboară umărul şi determina
rotaţia externa a scapulei.
- fasciculul inferior ridică
scapula şi determina rotatia
externa a acesteia.
- fasciculul mijlociu
(adductor) acţionează sinergic
cu dinţatul anterior (abductor)
• MUŞCHII SCAPULARI AI
UMĂRULUI “SCAPULOHUMERAL”

• Muşchiul subscapular. Acest muşchi

ia naştere de pe faţa anterioara a
scapulei fibrele sale converg spre
unghiul lateral al scapulei; se termina
printr-un tendon pe tuberculul mic
humeral.
• Acţiune: este principalul rotator intern
al braţului.
• Muşchiul supraspinos. Ia naştere în
fosa supraspinoasă (faţa posterioara
a scapulei). Acţiune:
• - realizeaza abducţia braţului.
Acţiunea sa este slaba dar se
cuplează cu cea a deltoidului.
• Muşchiul infraspinos. Ia naştere din
fosa subspinoasa.
• Acţiune:
- realizează rotaţia exterioara a
humerusului
- participă partial la abducţie;
• Muşchiul rotund mic.
- ia naştere din fosa
subspinoasă pe marginea
laterala a scapulei. Se
termina pe tuberculul mare,
posterior de infraspinos.
• Acţiune: realizează rotaţia
externa a humersului.
• Aceşti 4 muşchi profunzi
sunt denumiţi « coiful
rotatorilor ». Tendoanele lor
adera la capsulă. In afara
acţiunii de mobilizare a
humerusului au un rol
important ca ligamente
active ale articulaţiei.
• MUŞCHII HUMERALI AI
UMĂRULUI
“SCAPULOHUMERAL”
• Muşchiul coracobrahial. Ia
naştere pe procesul
coracoid şi se termina pe
faţa anteromediala a
humerusului (porţiunea
mijlocie).
Actiune: antepulsia şi
adducţia braţului.
• Muşchiul biceps brahial.
• Acţiunea sa la nivelul
umărului: participă la
antepulsie (capătul lung
participa la abducţie,
capatul scurt la adducţie).
• Muşchiul triceps brahial.
Actiunea sa la nivelul
umărului: participă la
adducţie.
• Muşchiul pectoral mare. Este
format din 3 fascicule musculare :
• fasciculul clavicular cu varful pe
½ medială a marginii anterioare a
claviculei;
• fasciculul sternocostal cu varful
pe fata anterioara a sternului şi
pe cartilajul primelor 6 coaste;
• fasciculul abdominal cu originea
pe teaca dreptului abdominal.
• Cele 3 fascicule se unesc, se
torsionează, apoi se termina
printr-un tendon aplatizat pe
creasta externa a sanţului
intertuberculos.
• Acţiune: daca ia punct fix pe
torace ansamblul fibrelor
realizeaza adducţia braţului şi
rotaţia interna; coboară braţul
ridicat.
• Muşchiul dorsal mare.
• Acţiune: la nivelul
umărului realizează
rotaţia interna, adducţia şi
retropulsia braţului.
• Muşchiul rotund mare.
- ia naştere pe marginea
laterala a spinei
(porţiunea inferioara).
• Acţiunea sa asupra
braţului este identică cu
cea a dorsalului mare dar
mult mai puternica.
• Muşchiul deltoid.
• Realizează relieful umărului, acoperind
articulatia scapulohumerala.
• Este un muşchi superficial format din 3
fascicule:
• fascicolul anterior se insera pe 1/3
laterala a marginii anterioare a claviculei;
• fascicolul mijlociu pe marginea laterala a
acromionului;
• fascicolul posterior pe spina scapulei
• Cele 3 fascicule converg spre un tendon
ce se inseră pe tuberozitatea deltoidiana
a humerusului (faţa anterolaterala).
• Acţiune:
• fascicolul anterior realizeaza antepulsie
şi rotaţia interna a bratului;
• fascicolul mijlociu realizeaza abductia
bratului;
• fascicolul posterior realizeaza retropulsia
braţului.
Muşchii toracelui; muşchii
abdomenului.
• MUŞCHII TORACELUI
Muşchii intercostali ocupa spatiul
dintre doua coaste succesive.
Ei sunt dispusi în doua planuri:
- intercostalii interni-
coboratori ai coastelor
(expiratori)
- intercostalii externi -ridicatori
ai coastelor (inspiratori)

Actiune: formeaza o centura

musculara ce solodarizeaza
coastele intre ele asigurand
unitatea cutiei toracice.
• Muşchii supracostali
(ridicatori ai coastelor) se
întind de la procesul
transvers al unei vertebre
toracale până la coasta
situata cu unul sau doua
etaje mai sus.
• Actiune: participă la rotatia
vertebrelor sau la ridicarea
coastelor în funcţie de
punctul fix situat pe coaste
sau pe coloana vertebrala.
• Muşchii subcostali se insera
pe fata mediala a primei
coaste şi pe fata mediala a
celei de a doua sau a treia
coaste subdiacenta.
• Muşchiul transvers al
toracelui ia naştere de
pe faţa posterioara a
sternului şi de pe
apendicele xifoid. Fibrele
sale formează fascicule
spre cartilajele costale 2
- 6.
• Acţiune: coboară
coastele (expirator).
• MUŞCHII ABDOMENULUI
• Se împart în:
• - Muşchi ai regiunii superioare: diafragma;
• - Muşchi ai regiunii anterioare;
• - Muşchi ai regiunii posterioare sau
lomboiliace;
• - Muşchii regiunii perineale.
• Muşchiul diafragma
• Este un muschi plat ce se întinde
ca o cupola între torace şi
abdomen. Partea sa centrala este o
formaţiune aponevrotica numita
centru tendinos comparabila cu un
trifoi.
• Din acest centru pornesc fibre
musculare radiind în trei direcţii
principale:
• - Fibrele sternale ce se ataşează
pe apendicele xifoid (fata interna);
• - Fibre costale ce se ataşează pe
cartilajeje costale 7 - 12 (fata
interna).
• - Fibre vertebrale ce se ataşează
pe vertebrele lombare prin doi
stalpi situati de fiecare parte şi
anume: stâlpii interni de pe
corpurile vertebrelor L1-L3 la
dreapta şi L1-L2 la stânga.
• Arcadele fibroase implică doi
muşchi:

• - Arcada muschiului psoas,

care se întinde de la corpul L1,
pâna la procesul costiform L1
(ligament arcuat median);
• - Arcada muschiului patratul
lombelor ce se întinde de la
L1, pâna la coasta 12
(ligament arcuat lateral).
• Diafragma este perforata de
mai multe orificii pe unde trec
vase (artera aorta,vena cava,
marea vena azygos), esofagul,
nervi.
• Actiune: este principalul
muşchi inspirator.
• Inervatie: nervul frenic.
Muşchii regiunii posterioare
• Muşchiul psoas este descris împreună
cu muşchii membrului inferior ce iau ca
punct fix femurul;
• In contracţie unilaterala psoasul
antrenează coloana lombara în
înclinare laterala,flexie şi rotaţie de
partea opusa a contracţiei.
• Muschiul patratul lombelor este format
din fibre verticale şi oblice care se
întrepătrund.
• Acţiune: daca ia punct fix pe bazin
coboara coasta 12 (şi pe celelalte in
acelaşi timp) (expirator). Realizeaza
inclinarea laterala a coloanei vertebrale
de partea contractiei. Daca ia punct fix
pe coaste ridica bazinul de partea
contractiei.
• Inervatie: nervul subcostal, ramuri
anterioare ale nervilor lombari I-IV.
Muşchii regiunii anterolaterale
• Muschiul transvers abdominal este
situat cel mai profund. Acest muşchi
se insera pe:
• - Fata profunda a ultimelor 7 coaste;
• - Procesele costiforme ale celor 5
vertebre lombare;
• - Creasta iliaca;
• - Pe arcada femurala (ligamentul
inghinal).
• Actiune: prin contractia fibrelor
circulare se reduce diametrul regiunii
abdominale ( rol expirator). Participa la
actiunea de totalitate asupra
continutului abdominal, fiind cel mai de
seama muschi al presei abdominale.
Testul cel mai simplu pentru a simti
actiunea transversului este de a tusi.
• Inervatie: nervii intercostali 7-12,
nervul ilioinghinal, nervul
iliohipogastric.
• Muşchiul oblic intern se insera:
• - Inferior pe ligamentul inghinal, pe
creasta iliaca, pe aponevroza lombara
• - Superior pe ultimele 4 coaste,
• - Anterior aponevroza sa se uneste cu
cea a oblicului intern de partea opusa
la nivelul liniei albe.

• Actiune: în contracţie unilaterala

realizeaza inclinarea laterala si rotatia
trunchiului de aceiasi parte.
• In contractie bilaterala daca bazinul
este punct fix, realizeaza flexia
trunchiului pe bazin. Daca ia punct fix
pe coaste produce flexia bazinului pe
torace. Este muschi expirator.
• Inervatie: nervii intercostali 7-12,
nervul ilioinghinal, nervul
iliohipogastric.
Muşchiul oblic extern se insera:
• - pe ultimele 7 coaste unde isi
alterneaza insertiile cu cele ale
dorsalului mare si dintatul
anterior.
• - pe creasta iliaca si ligamentul
inghinal ;
• Acţiune: în contractie
unilaterala, determina inclinarea
unilaterala a trunchiului de
aceiasi parte si rotatie de partea
opusa. In contractie bilaterala
flecteaza trunchiul pe bazin,
coboara coastele (expirator).
• Inervaţie: nervii intercostali
7-12, nervul ilioinghinal, nervul
iliohipogastric.
Muşchiul drept abdominal este cel
mai superficial din muschii
abdominali; se intinde anterior
de aponevrozele celor trei
muschi anteprezentati anterior.
Ia naştere superior pe coastele
5,6,7, pe apendicele xifoid si se
termina inferior pe pube
(marginea superioara a simfizei
pubiene).
• Actiune: apropie sternul de
pube cand ia punct fix pe pube,
flecteaza toracele pe bazin si
coboara coastele (expirator).
Cand ia punct fix pe coaste
flecteaza bazinul pe torace.
Este antagonist al muschiului
errector spinal.
• Inervatie: nervii intercostali
7-12, nervul ilioinghinal, nervul
iliohipogastric.
Muşchii membrului superior
liber
 •MUŞCHII FLEXORI AI ARTICULAŢIEI COTULUI

• Muschiul brahial anterior.

• Ia nastere pe fata
anterioara a humerusului
(1/2 inferioara) si se
termina pe procesul
coronoidian al ulnei (fata
anterioara).
• Actiune: este flexor direct
al antebratului pe brat
• Muschiul brahioradial.
Ia nastere pe
marginea laterala a
humerusului (1/3
inferioara) si se
termina pe procesul
stiloidian al radiusului.
• Actiune: realizeaza
flexia antebratului
• Muschiul biceps brahial
prezinta 2 capete distincte:
• - capatul lung se insera pe
tuberculul supraglenoidal al
scapulei
• - capul scurt pe procesul
coracoid
• Cele 2 capete fuzioneaza
intr-un singur corp muscular
ce descinde pana la
articulatia cotului
• Actiune: la nivelul umarului
actiunea celor 2 capete este
diferita (adductie prin capul
scurt si abductie prin capul
lung); la nivelul cotului
realizeaza flexia si supinatia
antebratului.
MUŞCHII EXTENSORI AI ARTICULAŢIEI COTULUI
• Muschiul triceps brahial. Prezinta 3
capete:
• - capul lung se insera pe tuberculul
infraglenoidal al scapulei
• - capul lateral se insera pe fata
posterioara a humerusului (deasupra
santului nervului radial);
• - capul medial se insera pe fata
posterioara a humerusului (sub santul
nervului radial).
• Cele 3 capete se unesc intr-un corp
muscular unic ce se termina printr-un
tendon comun puternic pe olecran (fata
superioara).
• Actiune: actiunea de ansamblu
realizeaza extensia antebratului pe
brat,capatul lung participa la adductia si
retropulsia bratului
• Muschiul anconeu. Ia
nastere de pe fata
posterioara a epicondilului
lateral al humerusului si se
termina pe fata posterioara a
ulnei (1/4 superior); este
extensor al cotului; partial
abductor; actioneaza pe ulna
in timpul miscarii de
pronatie.
• MUSCHII MISCARILOR DE
PRONATIE-SUPINATIE din
articulatia cotului.
• Muschiul biceps brahial Este cel
mai puternic muschi supinator.
• Muschiul supinator. Acest
muschi se intinde in 2 plane ce
iau nastere de pe epicondilul
humeral lateral si de pe
suprafata rugoasa de sub
incizura radiala a ulnei.
• Muschiul brahioradial Nu este
supinator decat plecand din
pozitia de pronatie; aduce
antebratul in pozitie intermediara
intre pronatie si supinatie.
 MUŞCHII MÂINII
MUŞCHII FLEXORI AI MÂINII/PUMNULUI

• Muschiul flexor radial al

carpului Actiune: realizeaza
flexia mainii pe antebrat.
Realizeaza abductia mainii.
• Muschiul palmar lung
• Actiune: flexia mainii (slab
flexor al antebratului)
• Muschiul flexor ulnar al
carpului (cubital anterior)
• Actiune: realizeaza flexia si
adductia mainii. Participa
partial la flexia cotului.
• MUSCHII EXTENSORI AI
MAINII/PUMNULUI
• Muschiul lung extensor
radial al carpului
• Actiune: este extensor al
mainii, abductor al mainii.
• Muschiul scurt extensor
radial al carpului
• Actiune: extensor al mainii,
participa partial la flexia
antebratului.
• Muschiul extensor ulnar al
carpului (cubital posterior)
• Actiune: realizeaza extensia
si adductia mainii.
• MUSCHII FLEXORI
EXTRINSECI AI
DEGETELELOR
• Muschiul flexor profund al
degetelor
• Actiune: flecteaza falanga
distala pe cea mijlocie si
participa la flexia celorlalte
falange.
• Muschiul flexor superficial al
degetelor
• Actiune: realizeaza flexia
falangei mijlocii pe falanga
proximala si a acesteia pe
metacarpiene. Participa la
flexia mainii si partial la flexia
antebratului.
• MUSCHII EXTENSORI
EXTRINSECI AI DEGETELOR
• Muschiul extensor comun al
degetelor
• Actiune: la nivelul degetelor I-IV
realizeaza extensia falangei
distale pe cea medie, a acesteia
pe cea proximala, a falangei
proximale pe metacarpian si a
mainii pe antebrat.
• Muschiul extensor propriu al
degetului V
• Actiune: este un extensor al
degetului V intarind actiunea
extensorului comun.
• Muschiul extensor propriu al
indexului
• Actiune: intareste actiunea
extensorului comun la nivelul
indexului. Participa si la adductia
indexului.
• MUSCHII INTRINSECI AI
DEGETELOR 1-2-3-4
• Muschii interososi
• Sunt muschii mici ce ocupa
spatiul cuprins intre 2
metacarpiene:
• Actiune: sunt responsabili de
miscarea de apropiere si
indepartare a degetelor fata de
axul mainii
• Muschii lombricali

• Actiune: realizeaza flexia in

articulatiile metacarpofalangiene
si extensia in acticulatiile
interfalangiene (flexori ai falangei
proximale; extensori ai celorlalte
doua).
• MUSCHII INTRINSECI AI
DEGETULUI 5
• Acesti 3 muschi formeaza masa
musculara a regiunii mediale a
mainii sau eminenta hipotenara.
• Muschiul opozantul degentului mic
• Actiune: mobilizeaza metacarpianul
5 anterior si lateral imprimandu-i o
miscare de rotatie externa.
• Muschiul flexor scurt al degetului
mic
• Actiune: flecteaza falanga principala
a degetului mic.
• Muschiul abductor al degetului mic
• Actiune: flecteaza falanga proximala
a degetului mic; este adductor in
raport cu carpul si abductor in raport
cu axul mainii.
• MUSCHII EXTRINSECI AI
POLICELUI
• Muschiul flexor lung al
policelui
• Actiune: flecteaza falanga
distala a policelui, antrenand si
flexia falangei proximale.
• Muschiul lung abductor al
policelui
• Actiune: realizeaza abductia
policelui, participa la flexia
mainii si la abductia mainii.
• Muschiul scurt extensor al
policelui
• Muschiul extensor al policelui
• Actiune: realizeaza extensia
falangei distale si proximale.
• MUSCHII INTRINSECI AI
POLICELUI
• Muschiul adductor al policelui
• Actiune: apropie metacarpianul II
de primul si flexteaza prima
falanga.
• Muschiul flexor scurt al policelui
• Actiune: flecteaza prima falanga
a policelui; antreneaza
metacarpianul I in rotatie interna.
• Muschiul opozant al policelui
• Actiune: antreneaza
metacarpianul I anterior si lateral
si ii imprima o puternica rotatie
interna.
• Muschiul scurt abductor al
policelui
• Actiune: flexia primei falange a
policelui.
Muşchii bazinului
MUŞCHII PELVI -TROHANTERIENI
• Sunt reprezentati de muşchi profunzi ai bazinului
care unesc bazinul cu marele trohanter.
• Ei sunt :
m. piriform
m. patratul lombelor
m. obturatorul intern
m. obturatorul extern
m.geamăn superior
m.geamăn inferior
• Antrenează femurul in rotaţie externa.
• Muşchiul piriform
• Se întinde de la faţa
anterioară a sacrului la
trohanterul mare trecând
prin scobitura ischiadică pe
care o imparte intr-un
orificiu suprapiriform şi unul
infrapiriform.
• Acţiune :
- considerând sacrul punct fix,
antrenează femurul în
rotaţie externă,abducţie şi
flexie.
- considerand femurul punct
fix, în contracţie bilaterală
antrenează sacrul(şi implicit
bazinul) anterior; este
mişcarea de retroversie.
 Muşchiul pătrat femural

Ia naştere pe faţa externa a ischionului

(tuberozitatea ischiadică) şi se termină
pe creasta intertrohanteriană.
Acţiune :
- considerând bazinul punct fix,
realizeaza rotaţia externă a femurului;
-considerând femurul punct fix:
-în contracţie bilaterală realizează
retroversia bazinului;
-în contracţie unilaterală realizează
rotaţia interna a iliacului pe femur
(amplitudine redusa).
Muşchiul obturator intern

Ia naştere pe faţa medială a

membranei obturatoare şi se
termină pe trohanterul mare
trecând prin mica scobitură
ischiadică.
Acţiune :
- considerând iliacul punct fix,
realizează rotaţia externă a
femurului, flexia şi abducţia;
- considerând femurul punct fix
în contractie bilaterala
realizeaza retroversia
bazinului;
în contracţie unilaterală
realizează rotaţia internă şi
înclinarea laterala.
Muschii gemeni inferior si
superior
• Au aceeasi actiune ca si
obturatorul intern.
• Muschiul obturator extern
Actiune :
• - considerand iliacul punct
fix, antreneaza femurul in
rotatie externa, flexie si
abductie;
• - considerand femurul
punct fix, in contractie
bilaterala realizeaza
anteversiunea bazinului;
in contractie unilaterala
realizeaza rotatia interna
si inclinarea laterala a
iliacului.
• Muschiul psoas mare
• Actiune : - considerand vertebrele
punct fix determina flexia
femurului si partial adductia si
rotatia externa. In contractie
unilaterala realizeaza inclinarea
coloanei. Cand ia punct fix pe
femur determina flexia si rotatia
de partea opusa.
• Muschiul iliac
• Actiune: - daca consideram
bazinul punct fix are actiune
identica cu psoasul;
• - daca consideram femurul punct
fix in contractie bilaterala
realizeaza anteversia bazinului.
• Actiunea de ansamblu este flexia
coapsei pe pelvis sau a pelvisului
pe coapsa dupa cum isi ia punct
fix sus sau jos.
• Muschiul gluteu mic
• Actiunea sa este asemanatoare cu cea a fibrelor
anterioare ale fesierului mijlociu. Daca se
considera iliacul punct fix, se realizeaza flexia,
abductia si rotatia interna a femurului.
• Daca se considera femurul punct fix in contractie
bilaterala realizeaza anteversia
bazinului; in contractie unilaterala realizeaza
inclinare laterala si rotatie externa.
• Muschiul gluteu mijlociu
• Actiune : - considerand iliacul punct fix realizeaza
abductia coapsei si flexia (prin fibrele anterioare)
si extensia (prin fibrele posterioare).
• - considerand femurul punct fix, in contractie
bilaterala antreneaza bazinul in anteversie (fata
anterioara) sau retroversie (fata posterioara).
Actiunea sa principala se observa in contractie
unilaterala cand realizeaza inclinatia laterala a
bazinului.
• In statiune pe un picior stabilizeaza lateral bazinul
impiedicandu-l sa cada de partea
opusa.
• Muschiul tensor al fasciei lata
• Actiune : considerand bazinul
punct fix determina flexia,
rotatia interna si abductia
coapsei. La nivelul
genunchiului determina
extensia gambei si daca
acesta este fixat antreneaza
gamba in rotatie externa.
Considerand membrul inferior
punct fix, in contractie
bilaterala determina anteversia
bazinului; in contractie
unilaterala determina
anteversie, inclinare laterala
externa si rotatie externa.
• Muschiul fesier mare
• Este unul din muschii cei mai
voluminosi ai corpului. Este dispus
in doua plane: unul superficial si
altul profund. Ia nastere pe fata
posterioara a sacrului si coccigelui
si pe fosa iliaca externa (portiunea
posterioara). Planul profund se
termina pe buza externa a liniei
aspre femurale (portiunea
superioara) iar planul superficial pe
fascia lata.
• Actiunea planului profund
• Considerand bazinul punct fix
determina extensia coapsei, rotatie
externa si partial adductie.
• Considerand femurul punct fix, in
contractie bilaterala realizeaza
retroversia bazinului; in contractie
unilaterala determina retroversia,
rotatie interna si inclinare laterala .
Muschii gatului; muschii spatelui.
• MUSCHII REGIUNII POSTERIOARE A GATULUI SI
TRUNCHIULUI
Planul V cuprinde:
Muschii intertransversari ce leaga o apofiza transversa a
unei vertebre de urmatoarea apofiza
Muschii interspinosi leaga o apofiza spinoasa de urmatoarea
Muschii rotatori ai capului :
• 1.Muschiul marele drept posterior al capului
• 2.Muschiul micul drept posterior al capului
• 3.Muschiul oblic inferior al capului
• 4. Muschiul oblic superior al capului
Planul IV
• Este reprezentat de muschiul
transversospinal subîmpartit in
trei grupuri: muschii rotatori ,
multifizi si semispinali.
• Muschii rotatori sunt cei mai
profunzi; ei leaga radacina
proceselor transverse cu radacina
proceselor spinoase
(rotatorii scurti) sau sar peste o
vertebra (rotatori lungi).
• Muschii multifizi au insertii pe
procesele accesorii lombare si
transverse toracocervicale
• Muschiul semispinal ocupa
planul cel mai superficial.Este
impartit in:toracic,cervical si al
capului
• Planul III
Este reprezentat de muschiul erector
spinal (extensorul coloanei vertebrale)

• Muschiul longissimus
• Muschiul iliocostal
• Muschiul spinal cu localizarea cea mai
mediala prezinta trei portiuni: toracala,
cervicala si cefalica.

• Muschii spatelui studiati pana acum

formeaza patura musculara profunda a
regiunii posterioare a trunchiului.

• In ortostatism mentin verticalitatea

coloanei vertebrale reechilibrand in
fiecare moment micile variatii de pozitie
ale vertebrelor. Ei lucreaza aproape in
permanenta in ortostatism, aceasta fiind
posibil deoarece au fiziologia muschilor
tonici capabili de a lucra un timp
indelungat fara a obosi.
• Planul II
• Cuprinde muschiul splenius
care este impartit in doua
portiuni: spleniusul
capului si spleniusul gatului.
• Spleniusul capului
• Actiune: daca ia punct fix pe
coloana dorsala, in contractie
bilaterala realizeaza extensia
capului pe gat iar in contractie
unilaterala realizeaza inclinarea
laterala si rotatia capului si
gatului de partea contractiei.
• Spleniusul gatului
• Actiune: identica cu cea a
spleniusului capului, fara
realizarea miscarilor capului.
• Sunt inervati de ramuri dorsale
ale nervilor cervicali.
• Muschiul ridicator al scapulei
Actiune: daca se ia scapula drept punct
fix inclina coloana vertebrala de partea
lui; daca se ia punct fix pe coloana
cervicala, ridica scapula; Este inervat de
nervul ridicator al scapulei din plexul
cervical; nervul dorsal al scapulei din
plexul brahial.

• Muschiul dintat posterior si superior

• Actiune: ridica coastele - inspirator;
inervat de nervii intercostali 2-5.

• Muschiul dintat posterior si inferior

• Actiune: coboara coastele - expirator;
inervat de nervii intercostali 9-12.

• Muschiul romboid
Actiune: daca ia punct fix pe scapula
tractioneaza lateral coloana dorsala;daca
ia punct fix pe coloana dorsala - adductor
si ridicator al umarului, roteste scapula in
jurul unui unghi lateral ; inervat de nervul
muschiului romboid din plexul cervical si
nervul dorsal al scapulei din plexul
brahial.
• Planul I
• Repezinta cel mai superficial
plan si cuprinde:
• Muschiul latisim (dorsal
mare )- cel mai lat muschi al
corpului situat in partea
posterinferioara a trunchiului
• Actiune: daca ia punct fix pe
coloana vertebrala coboara
bratul ridicat -adductie,rotatie
interna si extensie usoara;
daca ia punct fix pe humerus
ridica toracele – muschi
inspirator; inervat de nervul
toracodorsal din plexul
brahial.
• Muschiul trapez prezinta 3
fascicule:superior,mijlociu si inferior
• Actiune :
• - Daca ia punct fix pe coloana
cervicodorsala actiunea de ansamblu este
de adductie (aduce scapula spre linia
mediana);
• - Portiunea descendenta ridica umarul;
• - Portiunea ascendenta il coboara, ambele
au si actiune de rotatie;
• - Portiunea orizontala duce scapula spre
linia mediana;

• - Daca ia punct fix pe scapula in contractia

bilaterala realizeaza extensia coloanei
cervicale dorsale, in contractie unilaterala
portiunea superioara realizeaza inclinare
laterala de partea contractiei si rotatie de
partea opusa;
.
• Inervatie: nervul accesor (IX) si ramuri din
plexul cervical.
• MUSCHII REGIUNII
ANTERIOARE AI GATULUI
• Muschii prevertebrali ocupa
planul cel mai profund al gatului
fiind aplicati direct pe coloana
vertebrala. Sunt inervati de ramuri
profunde ale plexului cervical.
• Muschiul lung al gatului este
situat anterior de vertebrele
cervicale.
• Actiune: in contractie bilaterala
redreseaza lordoza cervicala si
realizeaza flexia coloanei
cervicale.
• Muschiul mic drept anterior al
capului
• Actiune: in contractie bilaterala
realizeaza flexia capului iar in
contractie unilaterala realizeaza
inclinare laterala si rotatie de
partea contractiei
• Muschiul marele drept anterior
al capului
• Actiune: daca se contracta
bilateral redreseaza coloana
cervicala superior si flecteaza
usor capul, iar in contractie
unilaterala determina inclinarea
laterala a coloanei cervicale
• Muschiul drept lateral al
capului
• Actiune: in contractie bilaterala
realizeaza flexia capului, iar in
contractie unilaterala realizeaza
in mod egal si inclinarea laterala.
• Muschii regiunii laterale a gatului
• Muschiul platisma
• Actiune: increteste pielea si
tractioneaza comisura labiala inferior
si lateral .
• Inervatie: din nervul facial.
• Muschiul sternocleidomastoidian
prezinta doua capete de insertie dintre
care unul este sternal si unul este
clavicular . Insertia superioara se face
pe procesul mastoidian.
• Actiune: daca ia punct fix pe stern in
contractie bilaterala realizeaza flexia
capului si gatului. In contractie
unilaterala inclina capul de partea
contractiei si roteste fata de partea
opusa. Daca punctul fix este pe cap
actioneaza ca ridicator al toracelui.
• Inervatie: nervul accesor si ramuri din
plexul cervical.
• Muschii scaleni sunt in
numar de trei, intinsi de la
vertebrele cervicale pana la
primele coaste (anteriori,
mijlocii si posteriori)
• Actiune: daca punctul fix
este pe torace in contractie
unilaterala determina
miscare unilaterala (mai
ales scalenul posterior)
primii doi determina si o
rotatie de parte opusa. In
contractie bilaterala maresc
rigiditatea coloanei
vertebrale. Inervatie:
ramurile ventrale ale
nervilor cervicali 4,5,6.
• Muschii regiunii mediane a gatului

• Grupul suprahioidian
• - Muschiul digastric;
• - Muschiul stilohioidian;
• - Muschiul milohioidian;
• - Muschiul geniohioidian.
• Actiune: participa la alcatuirea planseului bucal;intervin in
deglutitie si masticatie prin coborarea mandibulei si ridicarea
osului hioid.
• Grupul infrahioidian
• - Muschiul sternohioidian;
• - Muschiul sternocleidomastoidian;
• - Muschiul omohiodian;
• - Muschiul tirohioidian.
• Actiune: coboara osul hioid si il fixeaza. Coboara cartilajul
tiroid. Cand osul hioid este fixat ridica cartilajul tiroid si
laringele.
Bazinul osos; articulaţii
• BAZINUL/PELVISUL OSOS/CENTURA
PELVIANA
Este un inel osos format din trei elemente:
- sacrul şi coccigele (posterior)
- cele doua oase coxale (lateral).

Datorita formei oaselor se delimiteaza o portiune superioara sau

pelvisul mare şi o portiune inferioara sau pelvisul mic
OSUL COXAL
• este un os plat
• cele doua parti
superioara şi inferioara
sunt in torsiune una pe
cealalta ca la o elice.
• la adult se formeaza
prin fuziunea a 3 oase:
- ilion
- ischion
- pube, reunite la
nivelul unui cartilaj in
forma de Y, centrat in
cavitatea acetabulului.
 Orientarea osului coxal: se aşează inapoi marginea
prevazută cu o mare scobitură,lateral fata cu
acetabulul şi in jos scobitura acestuia.
• ILIONUL - prezinta un corp care participa la
formarea acetabulului si aripa osului iliac (superior).
Formează portiunea superioara a osului coxal.
• ISCHIONUL - are un corp care participa
la formarea acetabulului si o ramura.
• Intre corp si ramura se gaseste
tuberozitatea ischiadica. Formeaza
portiunea posteroinferioara a osului
coxal.
• PUBELE are un corp care participă la formarea
acetabulului. Prezinta o ramură superioară care se
uneste la nivelul unghiului pubelui cu ramura
inferioară. Ramura inferioară formează impreună
cu ramura ischionului ramura ischiopubiană.
Formează portiunea antero-inferioară a osului
coxal.
 • Prezinta 2 fete,4 margini si 4unghiuri.
1. Pe fata exterioară (laterală) se observă:

-partea superioară, concavă, este fosa

iliaca externa formand suprafata
gluteala. Aici se insera muschii: gluteu
mare, gluteu mijlociu, gluteu mic şi
muschiul drept femural;

-în partea mijlocie există o zona de

forma unei sfere goale; este acetabulul
pentru articulatia cu femurul; este
marginit de sprânceana acetabulara.
Aceasta prezinta inferior incizura
acetabulului;

-partea inferioară are forma unui arc

osos ce inconjoară un orificiu numit
foramen obturatum. Pe viu acest
foramen este acoperit de membrana
obturatoare.
2. Fata internă (medială)
prezintă o linie arcuată
ce formează limita intre
pelvisul mare si pelvisul
mic şi care o imparte in:
• fosa iliaca interna unde
se inseră muschiul iliac;
• o suprafată
sacropelvina pentru
articulaţia cu osul sacru
• foramen obturat
• o suprafaţa plana ce
raspunde acetabulului.
3. Marginea anterioară prezintă:
• spina iliaca antero-superioară
(SIAS) - pe care se insera
muschiul croitor, muschiul tensor
al fasciei lata si ligamentul
inghinal;
• spina iliaca antero-inferioară
(SIAI)pe care se inseră muschiul
drept femural;
• o scobitură pe unde trece
muschiul ilopsoas;
• eminenta iliopectinee;
• suprafata pectineala care
raspunde muschiului pectineu;
• tuberculul pubian pentru inserţia
ligamentului inghinal;
• creasta pubelui pentru inserţia
muschiului drept abdominal şi
piramidal.
4. Marginea posterioara prezinta:
• Spina iliaca postero-superioara (SIPS);
• Spina iliaca postero-inferioara (SIPI). Cele
doua spine dau insertie ligamentelor
articulare sacroiliace;
• Marea scobitura ischiadica;
• Spina ischiadica pentru insertia muschiului
gemen superior;
• Mica scobitura ischiadica pentru trecerea
muschiului obturator intern si manunchiului
vasculo-nervos rusinos intern
• Tuberozitatea ischiadica, portiunea pe care
stam in pozitie sezanda.
• Pe viu marea scobitura ischiadica este
transformata de muschiul piriform in doua
orificii:
• Orificiul suprapiriform prin care trece
manunchiul vasculonervos gluteal superior;
• Orificul infrapiriform prin care trece
manunchiul vasculonervos gluteal inferior,
nervul cutanat posterior al coapsei, nervul
ischiadic.
5. Marginea superioara sau creasta iliaca se
intinde de la SIAS la SIPS. Are forma unui
S culcat. Da insertie muschilor: oblic
intern, oblic extern, patratul si transversul
lombelor, gluteu mare, gluteu mijlociu,
iliacul.
6. Marginea inferioară - se intinde intre
tuberozitatea ischiadica si unghiul pubelui.
Este denumita ramura ischiopubiana. Da
insertie muschilor: adductor mare,adductor
scurt.
Simfiza pubiana
• Este formata din doua suprafate articulare acoperite de
cartilaj; intre cele doua suprafete exista un fibrocartilaj in
forma de moneda, ce adera la fetele articulare.
• Ansamblul este acoperit cu un manson fibros, intarit de
ligamentul pubian superior şi pubian arcuat.
Articulatia sacro-iliaca
• Pune în contact două suprafeţe articulare situate pe sacru
şi osul iliac. Forma osoasa permite mişcări interesând
toate cele trei oase în acelaşi timp şi care se numesc
nutaţie şi contranutaţie. In timpul nutaţiei baza sacrului
basculează anterior şi în jos iar vârful în sus şi posterior.
Mijloacele de unire ale articulaţiei sacro-iliace
- Ligamentele sacro-iliace anterioare (de pe aripioara sacrului şi faţa
pubiană a acestuia până în vecinatatea liniei arcuate);4
- Ligamentele sacro-iliace posterioare (între S.I.P.S. şi creasta sacrala
laterală);5
- Ligamentul sacro-iliac interosos care uneşte tuberozitatea iliaca cu
tuberozitatea sacrată;
- Ligamentul iliolombar uneşte procesele transverse L4 - L5 cu
creasta iliacă.3
• Peretele lateral si pelvisul osos este completat de ligamentele
sacroischiadice reprezentate de:
- Ligamentul sacrotuberal de forma triunghiulara cu baza pe sacru si
varful pe tuberozitatea ischiadica; 1
- Ligamentul sacrospinos cu insertie pe marginile laterale ale sacrului si
coccigelui si pe spina ischiadica;2
• Membrana obturatoare este o formatiune fibroasa care inchide
foramenul obturator. 6
• BAZINUL CA INTREG
Forma acestuia este de trunchi de con cu baza mare in sus si baza
mica in jos.
• Se descriu: o suprafata exterioara si una interioara; o circumferinta
exterioara si una inferioara.
• Forma si proportiile bazinului variaza de la o persoana la alta.
• Bazinul este diferit la femeie fata de barbat.
• In principal bazinul la barbat este mai ingust, la femei mai larg,
stramtorile superioare/inferioare sunt mai largi la femeie datorita
rolului bazinului feminin in gestatie
• Diferentele sexuale incep sa apara la varsta de 8 - 10 ani
Muşchii membrului inferior
liber
• MUSCHII COAPSEI
• MUSCHII REGIUNII ANTERIOARE A
COAPSEI (EXTENSORI)
Muschiul cvadriceps
• Prezinta 4 capete de origine : 3
uniarticulare (vastul medial, lateral si
intermediar) si unul biarticular (dreptul
femural). Se termina printr-un tendon
comun care inglobeaza patela si se
fixeaza prin intermediul ligamentelor
patelare pe tuberozitatea tibiei.
• - dreptul femural prezinta 2 capete ale
tendonului de origine : unul vertical
(direct) pe spina iliaca, anterosuperior si
altul orizontal (reflectat) deasupra
spancenei acetabulare.
• - vastul lateral (cel mai voluminos) se
insera pe marginea laterala a liniei aspre;
• - vastul medial se insera pe marginea
interna a liniei aspre.
• - vastul intermediar este situat direct pe
corpul femurului in 2/3 superioara;
• Actiune : ansamblul muscular realizeaza
extensia genunchiului.
• Muschiul croitor
• Este cel mai lung muschi din corp,
situat in regiunea anterioara a
coapsei. Trece peste 2 articulatii,
avand origine pe spina iliaca
anterosuperioara si terminandu-se
printr-o expansiune aponevrotica pe
fata mediala a tibiei, formand planul
superficial al ‘’labei de gasca’’.
• Actiune: flexia gambei si a coapsei,
avand si o actiune cuplata pe cele 2
articulatii.
• Considerand iliacul punct fix
realizeaza flexia, rotatia externa si
abductia coapsei, flexia si rotatia
interna a tibiei.
• Considerand membrul inferior punct
fix, in contractie bilaterala realizeaza
anteversia bazinului, in contractie
unilaterala realizeaza anteversiune,
rotatie externa si inclinare laterala
externa a iliacului.
• MUSCHII
ISCHIOGAMBIERI
• Pe fata posterioara a
coapsei se gasesc 2 muschi
care vin de pe tuberozitatea
ischiadica si coboara pentru
a se termina pe tibie :
• - semimembranosul pe
partea interna a platoului
tibial (3 ramuri);
• - semitendinosul la nivelul
‘’labei de gasca’’.
• Muschiul biceps femural ia nastere tot pe
tuberozitatea ischiadica (portiunea lunga)
si pe linia aspra (portiunea scurta). Se
termina pe capul fibulei.
• Acesti trei muschi formeaza un ansamblu
numit muschii ischiogambieri.
• Actiune : considerand bazinul punct fix,
realizeaza extensia coapsei (mai ales din
pozitie de flexie) si flexia genunchiului.
• Muschii interni antreneaza genunchiul in
rotatie interna, cei externi in rotatie
externa.
• Tendoanele muschilor ischiogambieri
delimiteaza partial fosa poplitee, vizibila pe
partea posterioara a genunchiului.
Expansiunile terminale ale tendoanelor
croitorului, gracilisului si semitendinosului
formeaza un complex fibros denumit ‘’laba
de gasca’’.
• MUSCHII ADDUCTORI
• Sub acest termen grupam 5 muschi ce
ocupa partea interna a coapsei. Ei se
insera pe pube pana la ramura
ischiopubiana si se termina pe linia aspra
a femurului succesiv :
• - muschiul pectineu superior;
• - muschiul adductor scurt;
• - muschiul adductor lung;
• - muschiul adductor mare;
• - muschiul gracilis.
• Cel mai important este adductorul mare ce
prezinta 2 fascicule :
• - unul mijlociu, ce se intinde de la ramura
ischiopubiana la femur;
• - unul vertical, ce porneste posterior de
precedentul si coboara pana la condilul
medial.
• Cel mai superficial este muschiul gracilis ce
ia nastere cel mai anterior pe pube, descinde
vertical si se termina pe tibie (‘’laba de
gasca’’).
• Actiune : considerand osul iliac punct fix
realizeaza adductia coapsei, flexie si rotatie
externa.
• Muschiul gracilis actioneaza si pe genunchi
determinand flexia si rotatia mediala a
gambei.
• Remarca : actiunea lor de flexie se
realizeaza plecand din pozitia anatomica sau
de extensie a coapsei. Daca coapsa este
flectata devin extensori.
• Considerand femurul ca punct fix determina
inclinare laterala, anteversie, rotatie externa
(exceptie facand gracilisul si fasciculul
vertical al adductorului mare care determina
rotatie interna)
• MUSCHIUL POPLITEU
• Ia nastere pe fata externa a condilului femural
lateral si se termina pe fata posterioara a tibiei in
portiunea superioara.
• Actiune : flexia si rotatia interna a gambei.
• MUSCHII INTRINSECI PLANTARI
• Sunt impartiti in 3 grupe:
• - medial :
- abductor al halucelui;
- flexor scurt al halucelui;
- adductor al halucelui;
• - lateral:
- abductor al degetului mic;
- flexor scurt al degetului mic;
• - mijlociu:
- flexor scurt al degetelor;
- patratul plantar;
- muschii lombricali;
- muschii interososi.
• In regiunea dorsala se gaseste un singur muschi, muschiul extensor
scurt al degetelor. Acesta ia nastere pe calcaneu si se intinde radiar
spre degete, fiind impartit in 3 fascicule continuate prin cate un
tendon pentru degetele 1,2,3,4. Se termina la nivelul articulatiilor
metatarsofalangiene.
• Actiune: flexia dorsala a degetelor, cu actiune mai ales pe prima
falanga. Intareste actiunea extensorului lung al degetelor.
• GRUPUL MIJLOCIU
Muschii interososi ocupa spstiile dintre
metatarsiene. Exista 4 interososi dorsali si 2
plantari. Actiunea lor principala este flexia
plantara a primei falange.
• Interososii sunt acoperiti de tendoanele
muschiului flexor comun al degetelor.
• Posterior pe aceste tendoane se insera
muschiul patratul plantar (accesor al
flexorului comun al degetelor), cu origine pe
calcaneu prin 2 fascicule. Intre tendoanele
muschiului flexor lung al degetelor se insera
muschii lombricali.
• Superficial se gaseste muschiul flexor scurt
al degetelor. Acest muschi ia nastere pe
tuberozitatea calcaneului si se imparte in 4
fascicule ce se termina prin cate un tendon
pe falanga medie a degetelor 2-4. Muschiul
realizeaza flexia falangei mijlocii pe cea
proximala si a celei proximale pe
metatarsianul corespunzator. Are rol in
mentinerea boltii plantare in sens
longitudinal.
• GRUPUL MEDIAL
• Cuprinde 3 muschi ce se termina pe
falanga proximala a halucelui si pe oasele
sesamoide.
• Cel mai profund este muschiul flexor scurt
al halucelui, cu origine pe cuboid si
cuneiforme (2,3). Realizeaza flexia
plantara a falangei proximale a halucelui
pe primul metatarsian.
• Muschiul abductor al halucelui este un
muschi superficial impartit in 2 fascicule:
• un fascicul oblic ce ia nastere pe cuboid
• un fascicul transvers de pe articulatiile
metatarsofalangiene 5,4,3. Cele 2
fascicule se unesc si se termina printr-un
tendon comun pe baza falangei proximale.
Realizeaza abductia primei falange pe
metatarsianul 1.
• Muschiul adductor al halucelui este cel
mai superficial muschi al grupului. Ia
nastere pe tuberozitatea calcaneului si se
termina pe baza primei falange.
Realizeaza adductia halucelui, participa
activ la flexia plantara a falangei proximale
pe metatarsiene.
• GRUPUL LATERAL
• Cuprinde muschi ce se termina pe
baza falangei proximale a degetului 5.
• Muschiul flexor scurt al degetului 5 ia
nastere pe cuboid si se termina pe fata
plantara a falangei proximale.
Realizeaza flexia plantara a primei
falange a degetului 5 pe metatasian.
• Muschiul abductor al degetului 5 are
origine pe tuberozitatea calcaneului si
se termina pe baza falangei proximale
a degetului 5. Realizeaza abductia si
flexia plantara a degetului 5; contribuie
la sustinerea boltii plantare.
• Muschiul opozant al degetului 5 se
insera pe cuboid si se termina pe fata
interna a metatarsianului 5. Opune
metatarsianul 5 celorlalte
metatarsiene.
• MUSCHII EXTRINSECI AI
PICIORULUI
• GRUPUL ANTERIOR
• Muschiul tibial anterior se
insera pe fata externa a tibiei
si se termina pe primul
cuneiform si primul
metatarsian. Realizeaza flexia
dorsala a piciorului, fiind
muschiul principal al acestei
miscari. Ridica marginea
mediala a piciorului prin
tractiune asupra regiunii
mijlocii a piciorului, fiind deci
supinator.
• Muschiul extensor propriu al halucelui se
insera pe fata mediala a fibulei (portiunea
mijlocie) si se termina pe baza falangei
distale a halucelui. Realizeaza flexia
dorsala a halucelui si piciorul in aceasta
miscare. Ridica marginea mediala a
piciorului, fiind supinator.
• Muschiul extensor comun al degetelor se
insera pe fata mediala a fibulei (regiunea
superioara). Tendonul sau se imparte in 4
portiuni ce se indreapta spre degetele
2,3,4,5, terminandu-se printr-o bandeleta
centrala pe falanga mijlocie si 2 bandelete
laterale care se insera pe falanga distala.
Realizeaza flexia dorsala a degetelor
2,3,4,5, antrenand si piciorul in flexie
dorsala.
• Muschiul fibular anterior se insera pe fata
mediala a fibulei (portiunea inferioara) si se
termina pe metatarsianul 5. Realizeaza
flexia dorsala a piciorului, ridica marginea
externa, antrenand piciorul in eversiune.
• GRUPUL EXTERN
• Exista 2 muschi ce se insera
pe fata externa a fibulei.
• Muschiul peronier lung se
insera superior pe capul
fibulei si fata ei laterala;
Ridica marginea externa a
piciorului si coboara
marginea interna,fiind deci
pronator. Realizeaza si flexia
plantara si adductia piciorului.
• Muschiul peronier scurt se
insera pe fata laterala a
fibulei in 1/3 inferioara. Ridica
marginea externa a piciorului
(pronator), participa la flexia
plantara si la abductia
piciorului.
• GRUPUL POSTERIOR
• Contine muschi dispusi in 2 plane: profund si
superficial.
• Planul profund este format din 3 muschi situati
alaturat pe fetele posterioare ale tibiei si fibulei.
• Muschiul flexor lung al degetelor ia nastere pe faţa
posterioara a tibiei (medial).
• Realizeaza flexia plantara a falangei distale,
supinatia si adductia piciorului, aceasta din urma
fiind compensata de actiunea patratului plantar.
• Muschiul tibial posterior ia nastere pe fata
posterioara a tibiei, fata posterioara a fibulei si pe
membrana interosoasa dintre cele 2 oase. La nivelul
regiunilor mijlocii si posterioare ale piciorului
realizeaza supinatie si adductie; participa la flexia
plantara si are rol in stabilizarea gleznei.
• Muschiul flexor lung al halucelui este cel mai lateral
si cel mai puternic dintre muschii profunzi, cu rol
important in mers si in statiune. Se insera pe fata
posterioara a fibulei (inferior).Realizeaza flexia
plantara a falangei a doua a halucelui, antrenand
prima falanga in flexie pe metatarsianul 1. Participa
la flexia plantara si la adductia piciorului. Actiunea sa
este implicata in mers, in momentul propulsiei,
inainte ca piciorul sa paraseasca solul.
• Are un rol important in stabilitatea mersului pe
varfuri, propulsia halucelui rectificand dezechilibrele
anterioare ale corpului. Intervine si in stabilitatea
gleznei.
• Planul superficial al muschilor posteriori este
format de tricepsul sural.Acest muschi
este cel mai puternic muschi al gambei, fiind
format din 3 corpuri musculare ce se
termina printr-un tendon comun (tendonul lui
Achile) pe fata posterioara a
calcaneului.Muschii componenti sunt cei 2
gastrocnemieni si solearul.
• Solearul se gaseste profund, avand insertie pe
fata posterioara a tibiei si fibulei
(portiunea superioara). Actioneaza asupra
articulatiilor gleznei si subtalara.Este acoperit de 2
corpuri musculare (cei 2 gemeni- gastrocnemieni)
ce au fiecare origine pe fata cutanata a unui
condil femural (medial si lateral). Actioneaza
asupra articulatiilor genunchiului, gleznei si
subtalara.
• Ansamblul muscular antreneaza calcaneul in
flexie plantara cu tendinta la
inversiune( datorita formei suprafetelor articulare
ale articulatiei subtalare), si indirect
astragalul in flexie plantara. Aceasta ultima
miscare este mai importanta in practica decat
prima (posibilitate mai mare de miscare in
articulatie).
• Intrvine in miscarile de adductie si supinatie ale
piciorului.
Anatomie si biomecanica
Curs 2

Prof.dr. Taina Avramescu

Noiembrie 2012
TESUTURI
ŢESUTUL EPITELIAL

> Are ca elemente structurale celulele epiteliale.

> formă =pavimentoase, cubice, prismatice, cilindrice.
> funcţii = de acoperire, secretorii, de resorbţie,
receptoare.
> sunt separate de ţesutul conjunctiv subajacent printr-o
membrană bazală
> sunt lipsite de vase de sânge; se hrănesc prin
difuziune de la nivelul ţesutului conjunctiv subajacent
care este bogat vascularizat
> sunt strâns unite între ele.
> Epiteliile de acoperire formeaza epiderma la suprafata
corpului sau capusesc cavitati mucoase).
> Glanda este o structură epitelială complexă adaptată funcţiei de
secreţie şi alcătuită din epiteliu glandular, ţesut conjunctiv, vase şi
nervi. După mărimea lor glandele se împart în glande vizibile la
microscop (glande microscopice: intestinale, gastrice) şi glande
vizibile cu ochiul liber (glande anatomice).
> După numărul unităţilor secretorii descriem glande unicelulare
(ex.: celulele caliciforme) şi pluricelulare. După funcţie deosebim
trei tipuri de glande: exocrine (secreţiile sunt eliminate pe o
suprafaţă acoperită cu epiteliu, cu canal de excreţie); endocrine
(produsul de secreţie numit horman este eliminat direct în sânge;
nu au canale de excreţie) şi glandele mixte sau amficrine
(pancreas, ficat).
> După forma fundului de sac glandular glandele se pot clasifica în
glande acinoase (alveolare), glande în formă de tub
(tubulare) drept sau încolăcit şi glande tubuloacinoase. Toate
aceste glande pot fi simple sau compuse.
> Celulele epiteliale senzoriale sunt specializate în vederea
recepţionării unor excitanţi transformând energia mecanică,
chimică în influx nervos.
ŢESUTUL CONJUNCTIV

> A.Ţesut conjunctiv embrionar

> B. Ţesuturi conjunctive moi (propriu-zis)
> C. Ţesut cartilaginos
> D. Ţesut osos
> E. Ţesut vascular (sânge).
> ***celule conjunctive, fibre conjunctive şi
substanţă fundamentală
Ţesutul cartilaginos
> Celule tinere =condroblaste =elaborarea substanţei
fundamentale şi a fibrelor care le înconjoară treptat.
> Celule adulte =condrocite, incluse în cavităţi numite
condroplaste.
> Cartilajul este lipsit de vase de sânge şi se hrăneşte prin
difuziune de la ţesuturile înconjurătoare.
> Substanţa fundamentală conţine proteoglicani în structura
cărora se găsesc proteine, acid hialuronic şi condroitin
sulfat.
> În condrocite există enzime implicate în sinteza şi
degradarea proteoglicanilor. Acest turnover durează de
obicei luni sau chiar ani, creşte moderat în urma acţiunii
agenţilor traumatizanţi interni sau externi. Chiar în urma
accelerării turnoverului cartilajul se reface lent datorită
aportului indirect de substanţe nutriente (difuziune)
> Cartilajul hialin are culoare alb-albăstruie pe preparatele
proaspete; condrocitele se pot vizualiza în condroplaste dar
substanţa fundamentală şi fibrele de colagen care sunt subţiri şi
reduse ca număr se pot vedera numai prin colorare cu tehnici
speciale. Dintre cele 3 tipuri de cartilaj prezintă cea mai scăzută
rezistenţă dar cea mai mare răspândire în corpul uman. Se
întâlneşte la nivelul cartilajelor costale, nazale, laringiene,
traheale şi bronşice.
> Cartilajele articulare sunt un tip particular de cartilaj hialin
conţinând fibre de colagen cu rezistenţă crescută.
> Cartilajul elastic are o culoare gălbuie; la nivelul acestui cartilaj
predomină fibrele elastice. Se găseşte în pavilionul urechii, la
nivelul trompei lui Eustachio, epiglotei.
> Cartilajul fibros reprezintă forma cea mai rezistentă, conţinând
numeroase fibre de colagen şi o cantitate mai redusă de
substanţă fundamentală. Se întâlneşte în zone supuse unor
solicitări de presiune cum sunt discurile intervertebrale, simfiza
pubiană.
ŢESUTUL MUSCULAR
> Ţesutul muscular neted este prezent în principal în pereţii
organelor interne. La nivelul tractului gastrointestinal este
implicat în realizarea mişcărilor peristaltice, asigurând
componenta mecanică a digestiei.Se mai întâlneşte şi în pereţii
arteriali, ai căilor respiratorii, urinare şi ale aparatului
reproducător. Contracţia acestui tip de ţesut este sub control
vegetativ (involuntar) şi va fi discutată pe larg în cadrul capitolului
6.
> Fibra musculară netedă este o celulă alungită,
uninucleată, fără striaţii.
> Ţesutul muscular de tip cardiac formează miocardul
din structura pereţilor cordului.Fibrele musculare sunt ramificate,
uninucleate, unite prin discuri intercalare. Ca şi fibra musculară
scheletică prezintă striaţii, dar spre deosebire de aceasta
realizează contracţii involuntare ritmice (automatism).
> Ţesutul muscular striat (scheletic) este responsabil
de mişcările voluntare ale corpului uman, fiind ataşat scheletului.
CONSIDERAŢII CLINICE
> Atrofia = tulburare caracterizată prin dimunuarea volumului unor celule,
ţesuturi sau organe cu consecinţe importante asupra funcţiei acestora;
limitată la un anumit organ sau întregul membru dacă este afectată
nutriţia sau inervaţia acestuia.
> Îmbătrânirea naturală a ţesuturilor şi organelor corpului conduce la
atrofia de senescenţă
> Inactivitatea unui ţesut sau organ va conduce în timp la o atrofie locală,
ca de exemplu distrofia musculară care determină atrofie cu scăderea
volumului şi forţei musculare datorită pierderii de sarcoplasmă.
> Necroza =moartea unor celule sau ţesuturi în organismul viu. Ea poate fi
cauzată de agenţi fizici (traumatisme, căldură, energie radiantă),
substanţe chimice sau de suprimarea circulaţiei arteriale cu alterarea
nutriţiei tisulare. Oprirea circulaţiei arteriale poate surveni prin
compresiune externă a arterei, îngroşarea peretelui ei sau obliterarea sa
printr-un cheag. În organele interne fără legătură cu mediul extern,
necroza ia aspectul gangrenei: gangrenă uscată, umedă , gazoasă
> Transplantul propriu-zis reprezintă introducerea unui
organ sau fragment de organ pe cale chirurgicală
într-un organism viu, în scopul înlocuirii organului
respectiv care poate fi uzat sau distrus şi restabilirea
legăturilor vasculare ale organului transplantat cu
organismul primitor.
> Transplantarea pe cale chirurgicală a unui organ sau
ţesut dintr-o parte în alta a corpului aceluiaşi individ
poartă numele de autogrefă; la un alt individ identic
antigenic - izogrefă; de aceeaşi specie - homogrefă;
de altă specie - heterogrefă.
Curs. 3. Introducere in osteologie.

Structurarea cursului
> Introducere
> Clasificarea oaselor
> Elemente descriptive ale oaselor
> Configuraţia internă a oaselor.
> Consideraţii clinice
> Scheletul corpului uman se
împarte în 4 părţi:
> Coloana vertebrală
> Torace osos
> Oasele capului
> Oasele membrelor.
> Partea anatomiei descriptive care
se ocupă cu studiul formei şi
structurii oaselor poartă numele
de OSTEOLOGIE.
 Forma osului

> Solicitările mecanice impuse unui os și funcția sa

determina forma acestuia.

Curba de forță-deformare rezultată in urma testului ilustreaza

Test in 3 puncte de indoire la nivelul unui femur.
proprietățile biomecanice ale osului.
Tipuri de oase

> Oase scurte

> Miscari limitate de alunecare; absorbtia socului.
> Dimeniuni mici, forma cubica, (e.g., carpiene, tarsiene)
Tipuri de oase

> Oase scurte

> Oase plate
> Protectie, furnizeaza
suptafete de insertie
> Plane ca forma (e.g.,
scapula)
 Tipuri de oase

> Oase scurte

> Oase plate
> Oase de forma neregulata
> Multi-functionale
 Tipuri de oase
> Oase scurte
> Oase plate
> Oase de forma
neregulata
> Oase lungi
> Forma alungita, se
> Folosesc ca parghii
pentru miscare (e.g.,
tibia, femur,
humerus, radius,
ulna, clavicula,
fibula, metatarsiene,
falange)
 Compozitia si structura tesutului osos

> Functiile mecanice ale osului

> furnizeaza o structura solida penstru suport si protectie
> formeaza un sistem de parghii rigide care sunt
mobilizate de fortele generate de contractia muschilor
atasati
Osului ca organ i se pot descrie din
punct de vedere morfofunctional 4
ordine de structuri (Weiner si Traub,
1992).
1. Structuri de ordinul I : arhitectura
compacta si spongioasa, maduva
osoasa, periostul, cartilajul
articular, cartilajul de crestere;
2. Structuri de ordinul II: canale
haversiene, lamele osoase
circumferentiale, vase sanguine,
nervi;
3. Structuri de ordinul III: matricea
extracelulara - fibre de colagen,
microfibrile, celule osoase, cristale
de hidroxiapatita;
4. Structuri de ordinul IV:
dispunerea moleculara a
substantelor organice si
anorganice.
 Structura osului cortical (adaptata dupa
Lakes -1993)
Nivel ierarhic Structura Scala marime Metoda de testare
(rezolutie)

Macroscopic Fragment osos

compacta 3.6x3.6x40mm solicitare mecanica
(>1mm2)
Mezoscopic microscopie acustica
Lame, osteoane laminara 250μm (100 μm)
Microscopic
Canale haversiene cavitara 50-100μm microteste de rezistenta
(10-30μm)

Lacune osteocitare cavitara 5-15μm microteste de duritate (5-10μm)

Lamele
lamelara 5μm microscopie electronica prin
scanare-MES si microprobe
(5-10μm)
Fibre colagene fibroasa (matrix extracelular) 1-2μm 100-200xmagnificare
histologica(1- 5μm)

Cristale hidroxiapatita cristalina 0.005-0.05μm MES (1 μm)

 Arhitectura osoasa
2 tipuri de arhitectura
(clasificate in functie de
porozitate) si in relatie cu
functia:
1. Os cortical (compact) cu
porozitate 5-30%
2. Os trabecular (spongios) cu
porozitate 30-90%
Rezistenta si duritatea osului
sunt influentate de arhitectura
osoasa.
Celulele osoase
Osteocite: celula osoasa matura
Osteoblaste: celule osoase tinere
responsabile de formarea
materialului osos
Osteoclaste: celule osoase implicate
in rezorbtia tesutului osos
In conditii fiziologice activitatea
acestor celule este echilibrata.
 Organizare structurala

Invelis
Epifiza endostal
Proximala Platou
Corticala
epifizar Os cortical
osoasa
Os (compact)
Maduva
trabecular
osoasa Porozitate
redusa
Periost 5-30% din
Diafiza volumul tesutului
Artera osos nemineralizat
nutritiva
Os Os trabecular
Cavitate
trabecular (spongioss)
medulara
Os cortical Porozitate
inalta
Epifiza 30 90% din volumul
distala tesutului osos
Platou nemineralizat
epifizar
Structura osului lung

Os cortical
(porozitate ~ 15%)
periost
membrana externa a corticalei
osoase
invelis endostal
membrana interna a corticalei
osoase

Os trabecular
(porozitate ~70%)
 Structura osului lung

Platou epifizar
metafiza Cartilaj ce separa metafiza de
Limita dintre diafiza si epifize epifiza
Contine os spongios

diafiza
corpul osului

epifiza
Capetele terminale osoase
proximale si distale
 COMPOZITIE OSOASA

MATRICE CELULE

Organica Anorganica

Calciu Fosfat

Colagen Mucopolizaharide

Proteine necolagene

Osteoprogenito
Osteocite Osteoblaste Osteoclaste
are
 Componenta minerala:
> Carbonat de calciu •rigiditate
60 to 70%
> Posfat de calciu •rezistenta la
of mass
compresiune

> Colagen • flexibilitate (rezistenta la

> Apa tractiune)
25 %

Variabilitate individuala
 Caracteristicile biomecanice ale
osului
Activitate fizica Lipsa activitatii

Forta Tesut osos Hormones

gravitationala Remodelare/Crestere

Depozite osoase Varsta &

(miozita osificanta) Osteoporoza
Biomecanica osoasa si adaptarea
> Modificarea unui organism sau a părților acestuia in
scopul unei existențe optime în condițiile mediului
său(Mish, 1984)
 Caracteristice bimecanice ale osului- Tesutul osos
Componente anorganice Componete organice
(e.g., calciu si fosfat) (e.g. colagen)

65-70% 25-30%
(uscat ud) (uscat ud)
H 2O
(25-30%)

ductil
Una din cele mai
rezistente
structuri ale fragil
corpului uman viscoelastic
 Incarcarea mecanica osoasa

Compression Tension Shear Torsion Bending

 Incarcare si raspuns
> Intindere
> Stres
> deformation
> Forta pe unitate de
> Deformatia
suprafata
raportata la rata
alungirii
 Stres = Forta/Suprafata Alungire = modificari
ale lungimii /unghiului

Note: Curba stres-alungire este o curba normalizata de

incarcare-deformare
Modificari tisulare, fibrilare si ale particulelor minerale in
functie de stresul aplicat
 Rezistenta osoasa relativa

Compresiune

Tensiune

suprafata
Forta de
Tipul incarcarii

Fracturi: la incarcari excesive oasele au tendinta sa se

fractureze la nivelul tensiunii maxime.
 MORFOFIZIOLOGIA OSOASA

> Se pot defini trei clase principale de

fenomene implicate in morfogeneza
oaselor:
> Cresterea
> Modelarea
> Remodelarea
 Cresterea

> In cadrul abordarii de fata prin crestere se intelege totalitatea

activitatilor celulare care vor determina cresterea dimensiunilor
si/sau a masei partilor componente ale scheletului
 Cresterea si dezvoltarea osoasa

> Osul viu este dinamic

> Se modifica continuu in timpul vietii.
> Crestere longitudinala
> Areloc la nivelul epifizelor
> Platou epifizar.
> Produce tesut osos nou pana la
inchidere
> Crestere circumferentiala
> Oasele prezinta modificari in diametru
in timpul vietii
> Modificari rapide inaintea varstei
adulte.
 Cresterea osoasa longitudinala

> Are loc la nivelul platoului epifizar sau “de crestere “

Celulele osoase sunt produse pe fata diafizara a
platoului
> Platoul se osifica complet in jurul varstei de 18-25 de
ani si cresterea in lungime inceteaza.
 Cresterea osoasa circumferentiala
> Cresterea are loc pe tot parcursul vietii
> Celulele osoase sunt produse pe fata interna a periostului
de catre osteoblaste
> In paralel osul sufera procese de rezorbtie in jurul
circumferintei cavitatii medulare de catre osteoclaste.

InveIis
endostal

Os cortical
Maduva osoasa

Periost
 Adaptarea osoasa
> Modelare:formare de os nou
> Rate diferite
> Continua
> Orice suprafata osoasa
> In perioada de crestere(rapida)
> initiere ?
> Remodelare: resorbtie si formare de os
> Activare, resorbtie si formare
> Osteoclaste- resorbtie
> Osteoblaste- formare de
tesut osos
> Proces indelungat
> Initiat de
> Alungirea functionala
> Teoria fatigabilitatiii
materialului (Burr)
> Osteoblaste > Osteoclaste
> Formeaza os nou > Resorb os existent

Factorul critic in modelare/remodelare:

echilibrul acestor actiuni

Limfocit Celula
mezenchimala
Osteoclast Monocit
Celule delimitante
osoase

Osteocite
 MODELAREA
> Totalitatea actiunilor care controleaza forma oaselor implicate in
procesul de crestere este generic definita ca ”modelare”. In
procesul de crestere-modelare se disting doua clase distincte de
activitati implicate, si anume:
> a) procese cu actiune longitudinala care determina inaltimea
corpului si lungimea oaselor;
> b) procese cu actiune transversala care determina curburile
osoase, grosimea corticalei si diametrul cavitatilor medulare.
> Diverse ipoteze sustin faptul ca substanta spongioasa osoasa
rezulta in principal ca urmare a proceselor de crestere
longitudinala, prin osificarea encondrala, iar substanta osoasa
compacta este rezultatul activitatilor de modelare osoasa
transversala (Beaupre et al., 1990).
 REMODELAREA

> consta dintr-o succesiune de secvente alternative de resobtie

si formare osoasa.

Stimuli mecanici Celule

Osteoclast
delimitante

Osteoblast Osteocit

Remodelare osoasa
 Studiul la zi
> Concluzia diverselor experimente este aceea
ca proprietatile mecanice ale osului sunt
strans legate de structura acestuia, iar
solicitarile mecanice joaca un rol foarte
important in generarea formei si structurii
osoase. Acest aspect a fost evidentiat inca
din 1870, cand Wolff afirma ca”Forma unui
os este determinata de incarcarile mecanice
statice exercitate asupra sa ...”.
> Cercetarile ulterioare au aratat ca solicitarile
mecanice (stressul mecanic de diverse tipuri)
pot influenta cresterea osoasa, fenomenele
de modelare si remodelare osoasa, asa cum
s-a si aratat anterior, dar interventia
factorului genetic ramane esentiala in
determinarea formei osoase
 Raspunsul osos la stress
> Legea lui Wolff (1892)
> Tesutul se adapteaza la
nivelul stresului impus
> Stres intens
> hipertrofie (creste
rezistenta)
> Stres redus
> Atrofie
> (scade rezistenta)

FORMA REFLECTA
FUNCTIE
genetica, greutate
corporala,
activitate fizica,
dieta, stil de viata
 Memento
Legea lui Wolff

> Osul se formeaza acolo unde este necesar si se

reabsoarbe unde nu este necesar
> Forma osului reflecta functia sa
> Humerusul jucatorilor de tenis pentru bratu dominant
are o corticala cu o grosime cu 35% mai mare decat a
humerusului contralateral (Keller & Spengler, 1989)
> osteoclastele ele resorb sau distrug osul
> Osteoblastele formeaza tesut osos nou
> Adaptarea densitatii aparente a
osului la aplicarea unui stimul
mecanic este o problema care in
ultimii ani face de asemenea
subiectul unor studii
aprofundate. S-a ivit necesara
formularea unei teorii
fenomenologice a remodelarii
osoase care sa prezinte o buna
stabilitate spatiala si temporala.
Continut mineral osos crescut
Activitatea osteoblastelor> activitatea osteoclastelor
Gradul de crestere al densitatii osoase este direct
proportional marimea fortei aplicate
Oasele cu densitate crescuta sunt mai puternice si
mai rezistente la fracturi.

Continut mineral osos scazut

Incarcarea redusa la nivelul osului conduce la
demineralizare marcata: 17 saptamani de repaus la
pat a determinat o scadere cu 10.5 % a densitatii
osoase.
Oasele cu densitate scazuta sunt mai fragile si
rezistenta scazuta la fracturi.
 Depozite osoase

> Raspuns la activitatea fizica regulata

> Exercitiul fizic regulat reprezinta un stimul al
mentinerii unei densitati osoase in limite normale

– Jucatorii de tenis si de baseball prezinta

oase mai mari si cu densitate crescuta la
membrul superior dominant
– Alergatorii de ambele sexe au o densitate
osoasa mai mare decat media la nivelul
meembrelor superioare si inferioare
– Exercitiile fara incarcare (inot, ciclism) pot
avea efecte pozitive asupra densitatii
minerale osoase
 Resorbtia osoasa
> Lipsa stresului mecanic
> Scade nivelul de Calciu (Ca)
> Calciul se elimina prin rinichi
> Creste probabilitatea formarii calculilor renali
> Lipsa incarcarii de greutate (hipogravitatie)
> Astronautii utilizeaza exercitii de rutina pentru a utiliza
tensiunea musculara dezvoltata ca stimul osos
> Acestea sunt doar forte de tensiune- gravitatie este o forta
de compresiune compressive
 Relatia dintre varsta, sex si masa
osoasa
Bone Mass (g of Ca)

10
00

50
0

A 10
0 25 50 75
ge 0
(yr
) Whiting and Zernicke
From: Biomechanics of Musculoskeletal Injury,
> se considera ca raspunsul alterat al osteoblastelor
persoanelor in varsta la stimuli mecanici este responsabil
de diminuarea formarii tesutului osos cu implicatii in
osteoporoza.
> Stadiile initiale ale
diferentierilor osoase
postfractura pot fi
influentate de factori
mecanici care initiaza
procese similare cu cele
determinate de injectiile
locale cu β-TG). S-a
sugererat faptul ca
acest factor de crestere
este un posibil candidat
pentru reglarea formarii
noului os ca raspuns la
stimulii mecanici.
Elemente descriptive ale oaselor

> Oasele suferă influenţa organelor învecinate: tracţiunea

muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor
şi acţiunea forţei de gravitaţie. De aceea, suprafaţa lor
exterioară poate fi descompusă într-un număr de
elemente morfologice, cum ar fi: marginile, feţele,
unghiurile. Acestea cuprind la rândul lor alte detalii
morfologice: proeminenţe, cavităţi, găuri, canale.
Totalitatea proeminenţelor şi depresiunilor formează
relieful oaselor.
Proeminente
> - articulare, modelate în raport cu suprafaţa articulară opusă ;
acoperite de un strat de cartilaj
> sferică (cap articular); ex. capul humeral, capul femural
> segment de cilindru (condil); ex. condilii occipitali
> scripete (trochlee); ex. trochlea humerală
> - nearticulare, determinate de tracţiunea exercitată de un muşchi.
> - procese/apofize (puternice, bine conturate) de forme variate:
> mamelon ® proces mastoid
> cârlig ® proces coronoid
> cioc ® proces coracoid
> stilet ® proces stiloid
> aripă ® proces pterigoid
> dinte ® proces odontoid
> - tuberozităţi (neregulate, nedetaşate de suprafaţa osului). Acestea pot avea
dimensiuni mari şi formă paralelipipedică sau conică (trohanter) sau
dimensiuni mai mici (tuberculi), suprafaţă mai netedă (eminenţe)
> spine (proeminenţă ascuţită);
> creste (liniare, tăioase).
> Cavităţile sunt determinate de forţe de presiune şi pot fi la rândul
lor:
> - articulare, corespunzând unor proeminenţe invers conformate.
Pot fi şi plane (feţele auriculare ale sacrului şi osului iliac din
articulaţia sacroiliacă)
> - nearticulare, foarte variate putând servi ca inserţii pentru
tendoane şi ligamente sau ca adăpost şi protejarea unor elemente
anatomice (tendoane, vase, nervi).
> Găurile şi canalele pot fi:
> - de trecere, străbătute de formaţiuni anatomice. Includ mai multe
varietăţi:
> - hiat (orificiu neregulat în care se deschid mai multe canale)
> - foramen (gaură, orificiu)
> - sulcus (şanţ); ductus (canal)
> - fossa (groapă)
> - incizură (scobotură, ştirbitură a unei margini)
> - apertură (deschizătură)
> - nutritive (pentru vasele sanguine) de la ordinul I situate la nivelul
diafizei oaselor lungi şi până la ordinul II.
>
Osul compact
> lamele circumferenţiale.
> Cea mai mare proporţie sunt aranjate în cilindri concentrici în
jurul canalelor neurovasculare (canale Havers) formând unitatea
de bază a structurii osoase şi anume sistemul haversian sau
osteonul. Fiecare osteon e străbătut de canaliculi ai osteocitelor
rezidente care formează calea principală pentru difuziunea
gazelor şi substanţelor nutritive între sistemul vascular şi
osteoane.
> Canalele osteonice comunică direct sau indirect cu cavitatea
medulară; canalele care au o direcţie oblică sau transversală faţă
de direcţia osteoanelor se cunosc şi sub denumirea de canale
Volkman şi sunt înconjurate de lamele concentrice, ele apărând a
fi simple canale anastomotice
Os spongios
> Substanţa spongioasă este formată din lame sau trabecule osoase
orientate în sensuri diferite, întretăindu-se în diferite puncte şi
delimitând astfel o serie de cavităţi de mărimi diferite în care se
găseşte măduvă osoasă = AREOLE
> Forma acestor cavităţi poate fi sintetizată ca tubular-cilindrică,
ovoidală sau sferică. Diametrele lor variază de asemenea: cele
apropiate de suprafaţa osului sunt mai mici , iar în profunzime
devin din ce în mai mari pe măsura apropierii de cavitatea
medulară centrală, realizând o trecere treptată între osul compact
şi cel cu un grad ridicat de porozitate.
> Conţinutul cavităţilor este reprezentat de măduva osoasă,
cavităţile comunicând liber cu cavitatea medulară centrală a
diafizelor. Măduva poate fi roşie, hematopoietică sau galbenă,
adipoasă, variind cu vârsta şi localizarea.
Consideratii clinice
Tulburări hormonale şi alimentare

> Tulburările de dezvoltare ale ţesutului osos,

congenitale sau dobândite, datorate dezechilibrului
hormonal sau lipsei unor vitamine, poartă numele de
osteodistrofii.
> Rahitism
> Osteomalacie
> Nanism, gigantism, acromegalie
> Boala Padget sau osteita deformantă
Neoplasme osoase
> La nivelul osului tumorile maligne au o frecvenţă de 3 ori mai
mare decât a tumorilor bengne. In ambele cazuri apare ca
simptom comun durerea osoasă, deşi unele tumori benigne pot
să nu fie însoţite de durere.
> Tumorile benigne ale ţesutului osos sunt numite osteoame şi
interesează mai frecvent craniul.
> Dintre tumorile maligne cel mai frecvent întâlnit este
osteosarcomul, care este de altfel şi cea mai virulentă tumoră
osoasă, cu distrugerea osului şi metastaze hematogene şi
pulmonare. Boala este localizată iniţial în oasele lungi şi este
acompaniată de durere osoasă persistentă.
Procese inflamatorii osoase
> Termenul generic folosit pentru denumirea inflamaţiilor ţesutului
osos este cel de osteită. Există mai multe forme de osteită:
cronică, fibrochistică, nevralgică, etc.
> Procesul infecţios acut, subacut sau crunic, al extremităţilor
osoase articulare sau al ţesuturilor moi ale articulaţiei cu
extindere osoasă poartă numele de osteoartrită.
> Osteomielita reprezintă inflamaţia măduvei osoase, propagată pe
cale sanguină sau de la un proces inflamator articular. De cele
mai multe ori este produsă de germeni piogeni (stafilococ,
streptococ) sau de bacilul tuberculos.
> Periostita reprezintă inflamaţia periostului, apărută de obicei în
cadrul unui proces inflamator osos sau posttraumatic.
Traumatismele osului
> Cele mai frecvente traumatisme ale osului sunt fracturile. Există
numeroase modalităţi de clasificare ale fracturilor, care fac însă
obiectul altor discipline. In cadrul capitolului actual ne vom referi
pe scurt numai la procesul de refacere osoasă post fractură.
> La copii care practică sportul pot apare microtraumatisme prin
suprasolicitări la nivelul unor joncţiuni osteotendinoase (apofizite)
ce pot conduce la necroze aseptice sau osteofitoze heterotrope.
> Afecţiunile microtraumatice pot fi localizate şi la nivelul
cartilajelor de creştere sau la nucleele de osificare (epifizite,
apofizite sau osteochondroze) care pot avea un prognostic grav
dacă nu sunt tratate, cu afectarea dezvoltării normale a
segmentului în cauză.
Imbătrănirea ţesutului osos
> scăderea masei şi densităţii osoase cu creşterea porozităţii.
Oasele devin mai fragile, suprafeţele articulare se deteriorează,
favorizând instalarea artrozelor. Distrugerea ţesutului osos,
datorată în primul rând pierderilor de calciu, poartă numele de
osteoporoză. Cauzele osteoporozei includ inactivitatea,
alimentaţia precară, dezechilibre hormonale. Apare mai ales la
femei vârstnice, datorită nivelului scăzut de estrogeni după
menopauză care conduce la o creştere a resorbţiei osoase. Aceste
persoane sunt expuse unui risc crescut de fracturi, mai ales
vertebrale şi la nivelul bazinului, datorită forţelor exprimate la
acest nivel. Complicaţiile fracturilor pot conduce la disabilităţi
permanente.
> Deşi nu există un tratament standard pentru osteoporoză,
efectele ei pot fi minimalizate printr-o dietă bine condusă şi
practicarea sistematică a exerciţiului fizic, administrare de calciu
şi estrogeni.
MULTUMESC PENTRU
ATENTIE!
Anatomie si biomecanica - MUSCHII

Prof.dr. Taina Avramescu

Noiembrie 2012
> Partea anatomiei care are ca obiect de studiu muşchii şi
anexele lor, ca şi activitatea biomecanică a acestora în cadrul
aparatului locomotor poartă numele de miologie generală.
Miologia specială descrie sistematic fiecare muşchi în parte,
în ordinea grupării lor pe segmente corporale.
> muşchii scheletici (muşchii striaţi care se fixează pe
schelet). La un bărbat de 70 kg greutate corporală,
musculatura scheletică reprezintă cca. 25 kg (30-40% din
greutatea corporală), în timp ce scheletul reprezintă numai
14%. Această proporţie variază cu vârsta, sexul şi starea de
antrenament (sugar 20%, femeia adultă 35%, bătrâni 25-30%,
halterofili 50%). Muşchii sunt formaţi din corpul muscular
(venter sau gaster) care reprezintă porţiunea principală,
contractilă şi două extremităţi (caput şi cauda). Prin
intermediul tendoanelor forţa muşchiului se transmite
oaselor. La acestea se adaugă anexele muşchilor care sunt
formaţiuni auxiliare ce ajută la activitatea musculară
Criterii de clasificare ale muşchilor
> a) criteriul formei (criteriul geometric, biometric) împarte muşchii în:
> - muşchi lungi : - m. membrelor
> - muşchi plaţi; pot fi: - în formă de bandă - m. croitor
> - lăţiţi - m. adductor mare
> - în formă de paralelogram - m. sternocleidomastoidian
> - în formă de romb - m. romboizi
> - muşchi scurţi (cubici, prismatici) - m. pătrat pronator
> - muşchi orbiculari
> b) criteriul modului de ataşare osoasă:
> - direct (inserţie largă) - m. subscapular
> - printr-o lamă tendinoasă - m. pătratul lombelor
> - printr-un tendon - m. coracobrahial
> - printr-un tendon ce trece sub o bridă fibrosă -m. gambier anterior
> c) criteriul numărului de corpuri şI inserţii musculare (caput,
cauda):
> CORP - două corpuri (biventer/bigastric) - m.digastric
> - mai multe corpuri (poligastric) - m. drept abdominal
> CAP - două capete - m. biceps brahial
> - trei capete - m. triceps brahial
> - patru capete - m. cvadriceps femural
> COADA - două cozi (bicaudat)
> - mai multe cozi (policaudat) - m. flexori ai degetelor
> d) criteriul distribuţiei spaţiale a fasciculelor de fibre musculare
în muşchi:
> - muşchi cu fibre paralele între ele şi cu axa longitudinală a
muşchiului
> - muşchi cu fibre paralele între ele dispuse oblic de o parte
a tendonului (muşchi unipenaţi)
> - muşchi cu fibre dispuse oblic de o parte şi de alta a
tendonului (muşchi bipenaţi)
> muşchi formaţi din plane de fibre musculare alternate cu
plane de ţesut conjunctiv (muşchi multipenaţi - m. maseteri, m.
soleari)
> - muşchi cu fibre dispuse în evantai - m. trapezi.
> 2. Retinaculele reprezintă îngroşări fibroase sub formă de
panglică ale fasciilor în scopul menţinerii tendoanelor în locurile
unde acestea îşi schimbă direcţia (gâtul mâinii şi al piciorului).
Transformă şanţurile osoase în canale de conducere
osteotendinoase.
> 3. Bursele sinoviale sunt saci conjunctivi dezvoltaţi la nivelul
tendoanelor sau al muşchilor în locurile unde aceştia sunt expuşi
unor presiuni (acolo unde tendonul, muşchiul sau pielea lunecă
pe un plan dur subjacent).
> Au un aspect neted, lucios, conţinând o mică cantitate de lichid
care îl face să funcţioneze ca « perne cu apă« cu rol în distribuţia
presiunilor. Pot fi subcutanate, subfasciale, subtendinoase,
submusculare. Secundar pot comunica cu o cavitate articulară
apropiată.
> 4. Trohleele musculare sunt inele fibroase complete sau
incomplete prin care trec anumite tendoane schimbându-şi
direcţia (hipomohlion).
Configuratie interna

> Muschi: - fibre musculare+vase de

sange+ nervi+tesut conjuctiv (invelisuri)
> T. Conj= endomisium (in jurul unei fibre
musc)+ perimisium (in jurul unui
fascicul)+epimisium+fascia (in jurul
intregului muschi).
> Muschiul scheletic este format din
numeroase fibre care in marea majoritate
se intind pe toata lungimea muschiului
> Fibra musculara- structura:
> membrana celulara a fibrei = sarcolema.
> citoplasma fibrei
musculare=sarcoplasma
> numerosi nuclei situati periferic
> Organite comune = reticul
sarcoplasmatic si mitocondrii.
> Organite specifice= miofibrilele
> Reticulul endoplasmatic - . "Endoplasmatic" înseamna "în
interiorul citoplasmei", iar "reticul" înseamna "pânză/rețea mică".
RE este format dintr-o rețea de tuburi și cisterne; este un sistem
circulator intraplasmatic care transportă substanțe în toată
citoplasma, inclusiv în spațiu din jurul nucleului.
> Reticulul sarcoplasmic se întâlnește în celulele mușchilor, și
este adaptat pentru depozitarea și eliberarea ionilor de calciu.
Acest proces este realizat de pompele de calciu și necesită
energie furnizată de ATP (acid adenozintrifosforic).
> Mitocondriile sunt denumite şi „uzine energetice”, deoarece aici
se produce energia necesară organismelor. Energia se obtine
prin *arderea* compusilor chimici din alimente (oxidoreducere),
iar această energie este înmagazinată în moleculele de ATP.
> Sistem tubular specific - o serie de invaginatii (adancituri)
profunde ale sarcolemei care poarta denumirea de sistem tubular
transvers cu rol in transmiterea excitatiei in profunzime spre
miofibrile.
> Organite specifice= miofibrilele
> Fiecare fibra musculara contine de la cateva
sute pana la cateva mii de miofibrile,. Fiecare
miofibrila, este alcatuita la randul ei din
miofilamente de miozina si actina, dispuse
paralel, una langa cealalta. Filamentele de
miozina se intrepatrund partial cu cele de
actina, facand ca miofibrila in ansamblul ei sa
apara ca o alternanta de discuri clare si
intunecate. Discurile clare contin numai
filamente de actina. Discurile intunecate contin
atat filamente de miozina cat si capetele
filamentelor de actina ce se intrepatrund cu
cele de miozina.
Modul de fixare al muşchilor –
tendonul
> Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin
extremităţi cu ajutorul unui tendon. Inserţia sa se poate face pe os
determinând proeminenţe osoase, dar şi pe piele (muşchi pieloşi),
pe membrane fibroase (membrana fibroasă de la antebraţ şi
gambă), pe porţiuni îngroşate aponevrotic ale fasciilor de înveliş
regionale, pe septuri intermusculare, pe alte tendoane (muşchii
lombricali).
> Rolul tendoanelor include:
> - transferul de forţe între muşchi şi os
> - înmagazinarea energiei elastice.
> Forma tendonului este variabilă în funcţie de cea a corpului
muscular, ea putând îmbrăca diverse aspecte:
> - de cordon cilindric sau turtit pentru muşchii lungi
> - de lamă lăţită (aponevroză) pentru muşchii laţi (abdomen)
> - de arcade tendinoase (formaţiuni fibroase dispuse ca arcuri
între două inserţii determinând un orificiu).
> Unele tendoane care străbat canale
osteofibroase se învelesc în teci
sinoviale formate dintr-o foiţă viscerală
pe tendon şi una parietală în canalul
osteofibros, delimitând o cavitate
capilară în care se află un strat de lichid
de alunecare.
> La nivelul falangelor tecile sinoviale ale
flexorilor sunt întărite la suprafaţă de o
teacă fibroasă care se inseră pe os şi
împreună cu acesta formează un canal
osteofibros
Consideratii practice

> CHIST SINOVIAL

> ENTEZITE
> SMULGERI DE PERIOST+ FRAGMENT
OSOS
> Excitabilitatea = proprietatea fibrei musculare de a
raspunde la actiunea unui stimul
> Stimulul natural care determina contractia muschiului
striat =impuls (influx) nervos
> Sinapsa= legatura dintre 2 neuroni (sinapsa
interneuronala) sau un neuron si o fibra musculara
striata (placa motorie sau sinapsa
neuromusculara).
> Sinapsa are 3 componente:
> Axonul neuronului care se termina cu butonii terminali
(componenta presinaptica). In butoni se gasesc
vezicule cu mediatori chimici sau
neurotransmitatori – acetilcolina.
> Fanta sinaptica= spatiul dintre cele 2 componente
> Membrana postsinaptica= sarcolema fibrei
musculare
Tonicitatea
> proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţie păstrată.
Reprezintă o contracţie tetanică slabă realizată printr-un reflex
proprioceptiv segmentar cu activarea unui număr mic de unităţi
motorii. Se disting mai multe tipuri, şi anume:
> - tonus muscular de repaus cu rol în menţinerea segmentelor
osoase unite prin articulaţii în poziţie
> - tonus muscular de postură sau de atitudine cu rol în
menţinerea poziţiei corpului, opunându-se gravitaţiei (muşchii
cefei şi ai şanţurilor vertebrale şi muşchii abdominali în
menţinerea poziţiei ortostatice)
> - tonus muscular de susţinere cu rol în contracţiile statice şi de
forţă.
> Tonusul muscular este menţinut pe seama fibrelor musculare
roşii - lente. Copilul până la 7-8 ani are un tonus de repaus bun,
dar cel de postură este redus. De acea, la această vârstă copiii îşi
schimbă des poziţia sau se reazemă. După 9-10 ani se dezvoltă
tonusul de postură şi cel de susţinere. La pubertate (14-17 ani)
tonusul de susţinere şi de atitudine scad, ca apoi în adolescenţă
să se dezvolte complet.
> Dintre cele două capete de fixare ale muşchilor unul este
convenţional considerat « origine » (proximal), iar celălalt
« inserţie terminală« (distal).
> Cel mai frecvent unul dintre oase este considerat fix (« punct
fix »), iar celălalt os mobil
> (« punct mobil »).
> Teoretic un muşchi exercită tracţiune asupra ambelor oase pe
care se inseră, deci are două capete mobile, iar efectul contractil
este variabil astfel:
> - dacă rezistenţele la cele două capete sunt egale, muşchiul se
scurtează prin ambele capete, cele două oase se apropie unul de
altul
> - dacă ambele capete sunt fixate, contracţia va fi statică
> - dacă rezistenţele sunt inegale atunci capătul la care rezistenţa
este mai mare devine fix, iar celălalt mobil.
Forme de contracţie musculară
> 1. Când o mişcare se realizează de către muşchiul
responsabil pentru această mişcare contracţia se numeşte
concentrică. Se realizează apropierea inserţiilor musculare. (ex:
flexia trunchiului din clinostatism reprezintă o contracţie
concentrică a dreptului abdominal).
> 2. Când o mişcare este efectuată de un muşchi prin cedarea
progresivă a stării sale de contracţie contracţia acestui muşchi se
numeşte contracţie excentrică; se produce îndepărtarea
inserţiilor musculare.
> 3. Când o atitudine este fixată printr-o contracţie musculară
spunem că această contracţie este statică (izometrică). Inserţiile
musculare nu se deplasează.
 ta
Consideratii practice iste n
ez
sir
t a
f or
tr u
e n
piap
er a
e tot
> Pentru obtinerea efectului scontatkin, contractia izometrica trebuie sa
realizeze un minimum de 35% din tensiunea maxima musculara. Izometria
cu o forta intre 20-35% din forta maxima, mentine masa musculara si forta
musculara existenta.
> Pragul pentru aparitia hipertrofiei este de 60-70% din FM. La forta de 2/3
din forta maxima (aproximativ 60-70%) se obtine hipertrofie musculara,
prin declansarea reactiilor metabolice musculare ( creste sinteza proteica,
creste sinteza de ARN si ADN), necesare cresterii fortei si hipertrofiei.
> Durata unei contractii izometrice-nu se poate mentine o contractie
izometrica mai mult de 12 secunde ; acesta este timpul maxim si la
sportivii antrenati 🠖 durata unei contractii nu trebuie sa depaseasca 3 –
6 secunde la persoanele bolnave , cu pauza de 3-5 ori mai mare.
FORTA MUSCULARA

> Forta= capacitatea sistemului neuromuscular de a se

opune unei rezistente prin contractie musculara sau
tensiunea realizata de un muschi in timpul unei
contractii musculare.
> Forta statica (izometrica) este forta realizata de un
muschi in timpul contractiei izometrice
> Forta dinamica este forta realizata de un muschi in
timpul unei contractii izotonice.
> Forta izokinetica este forta dinamica in care viteza de
miscare este reglata astfel incat rezistenta este in
raport cu forta aplicata in fiecare moment al
amplitudinii miscarii.
Factorii de care depinde forta
musculara
> 1.diametrul de sectiune al muschiului
> 2.numarul de unitati motorii in actiune
> 3.frecventa impulsurilor nervoase
> 4.sincronizarea UM active
> Ultimii 3 factori fac parte din complexul de « factori neuronali »,
fiind cei care fac sa creasca forta musculara in primele 2
saptamani de antrenament.
> 5.marimea UM (unitatiilor motorii active)
> 6.raportul forta /velocitate : scurtarea rapida a muschiului determina
forta musculara scazuta ; alungirea rapida a muschiului determina o
forta musculara crescuta.
> 7.raportul forta/lungime : forta musculara creste liniar cu cresterea
lungimii initiale a muschiului
> 1.diametrul de sectiune al muschiului : cu cat diametrul este mai
mare cu atat forta va fi mai mare.
> Excitantul biologic adecvat hipertrofiei musculare este efortul aproape
maxim ca intensitate si cu repetitii frecvente - modificari in starea
coloidala a proteinelor musculare, care vor accelera sinteza proteica.
> Hipertrofia musculara nu inseamna cresterea nr. de fibre musculare, ci
sporirea elementelor sarcoplasmice, a proteinelor contractile si a sintezei
de ADN si ARN muscular.
> Excitantul biologic trebuie sa ajunga sa determine oboseala musculara ,
un stress metabolic care va asigura cresterea fortei si hipertrofie
musculara.
> 2.numarul de unitati motorii in actiune : in repaus tonusul muscular
este asigurat de 2-5% din unitatile motorii ; intr-o contractie usoara sunt
activate 10-30% din UM ; intr-o contractie musculara cu forta maxima, nr.
UM=75%.
> Antrenamentul (exercitiul repetat) va determina cresterea nr UM active,
recrutate, prin cresterea capacitatii centrilor corticali de a angrena tot
mai multe unitati motorii, producandu-se fenomenul de « sumatie
spatiala ».
> O serie de tehnici de facilitare neuroproprioceptiva se bazeaza pe
« sumatia spatiala »
> 3.frecventa impulsurilor nervoase : centrii nervosi superiori
influenteaza FM si prin frecventa impulsurilor nervoase transmise
🠖cresterea frecventei impulsurilor nervoase de la centrii nervosi superiori
,duce la activarea unui numar mai mare de UM – fenomenul de « sumatie
temporala »
> O serie de tehnici de facilitare neuroproprioceptiva se bazeaza pe
« sumatia temporala »
> 4.sincronizarea UM active : intr-o contractie musculara slaba ,cu forta
redusa, activitatea UM este asincrona. Antrenamentul determina
sincronizarea unui numar mai mare de unitatii motorii.
> Cresterea sincronizarii determina cresterea fortei musculare.
> 5.marimea UM (unitatiilor motorii active) : UM mici sunt recrutate
primele si determina tensiuni muscualre slabe ; cu cat unitatiile motori
sunt mai mari, cu atat forta va fi mai mare (« principiul marimii).
> A.Exercitii izometrice :
> EUSIZ - exercitiu unic scurt izometric zilnic : exercitiul
unic zilnic, contractie de 6 sec o data pe zi , care sa
aiba cel putin 60-70% din FM maxima
> ERSIZ - exercitii repetitive scurte izometrice zilnice :
20 de contractii a 6 s, cu pauza de 20 sec intre ele, o
sedinta pe zi.
> Conditie obligatorie : contractia sa dezvolte
60-70% din tensiunea maxima musculara
> grupare de 3 contractii de 6 sec, cu pauza de 30-60
sec intre ele , executate de 2-3 ori /zi
> Opozitia fata de miscare se realizeaza cu ajutorul
kt-terapeutului , de pacientul insusi cu celalalt
membru, sau de un obiect imobil (zid, mobila, tocul
usii)
> B.Exercitii dinamice cu rezistenta
> Mobilizarea activa cu rezistenta :
> Forta exterioara se opune partial fortei mobilizatoare proprii. In
acest caz, musculatura va dezvolta un travaliu mai crescut decat
ar cere-o miscarea segmentului.
> Se bazeaza pe exercitiul dinamic cu rezistenta moderata
>
> 1.exercitiul scurt maximal (EMS) = exercitiu dinamic cu
incarcare maxima ; se testeaza greutatea maxima ce poate fi
ridicata si mentinuta 5 secunde ; se noteaza 1 RM, adica
greutatea maxima ce poate fi ridicata o data ; se repeta o data pe
zi sau se fac 3 ridicari/zi cu pauze de 1-2 min intre ele
>
> 2.exercitiul maxim cu repetitie (EMR) : se testeaza 10 RM
(greutatea maxima care poate fi ridicata de 10 ori , cu miscare
completa; 10 repetitii maxime = 10RM) ; se determina acea
greutate si se repeta zilnic ; dupa 5 -7 zile se testeaza din nou 10
RM si se continua cu noua valoare.
Inervaţia muşchiului

> Un muşchi este inervat de regulă de o

singură ramură nervoasă ce pătrunde
împreună cu vasele la nivelul hilului
neurovascular şi se răspândeşte de-a
lungul perimisiului în interiorul
întregului muşchi formând un bogat plex
intramuscular. De aici fibrele nervoase se
distribuie fibrelor musculare şi
receptorilor.
> Nervii muşchilor sunt micşti conţinând
fibre motoare, senzitive şi
> A. Fibrele motorii sunt cele mai bine reprezentate. Majoritatea
lor aparţin categoriei A alfa cu origine în motoneuronii coarnelor
anterioare ale măduvei sau nucleii motori ai trunchiului cerebral.
Fibrele sunt lungi, groase şi realizează o placă motoare (sinapsă
neuromusculară) cu fibra musculară striată. O singură fibră
nervoasă se ramifică şi inervează mai multe fibre musculare,
constituind o unitate motorie.
> Numărul de fibre musculare aparţinând unei unităţi motorii
constituie coeficientul de inervaţie. Pentru muşchii de mare
precizie (muşchii extrinseci ai globului ocular) unitatea motorie
conţine 3-15 fibre musculare în timp ce pentru muşchii cu acţiune
mai puţin fină (m. gastrocnemian) numărul de fibre dintr-o unitate
motorie variază între sute până la peste 1000 de fibre musculare.
Majoritatea muşchilor sunt compuşi din 100 -700 unităţi motorii.
> Numărul de unităţi motorii activate determină forţa de contracţie
a muşchiului.
> Fibrele motorii gama constituie 30%
din totalitatea fibrelor motoare şI au
origine în motoneuronii gama din
coarnele anterioare medulare. Se termină
printr-o placă motorie la nivelul fibrelor
intrafusale ale fusurilor neuromusculare.
Nu fac parte din unităţile motorii dar pot
iniţia contracţia musculară în mod
indirect prin reflexul de întindere
(stretching) şI intervin în reglarea
tonusului muscular.
> Fibrele senzitive îşi au originea în ganglionii
senzitivi (spinali şi cranieni). La nivelul
muşchiului se termină în organe receptoare
speciale (fus neuromuscular) sau sub forme
mai simple la nivelul fibrelor musculare,
tendon, perimisium. Aceşti receptori asigură
împreună cu fibrele senzitive sensibilitatea
propioceptivă reacţionând la variaţiile de
presiune şi tensiune care iau naştere în timpul
contracţiei musculare în muşchi, tendoane şi
anexele lor.
> Fiecare muşchi conţine un număr variabil de
fusuri neuromusculare, dependent de gradul
de automatism al muşchiului.
 In functie de diametrul si viteza de conducere a fibrelor nervoase, ele se
clasifica in trei mari categorii:
Fibre A (fibre somatice mielinizate)
•A alfa (I) (12-22µm, 70-120m/s)
•Ia: fibre primare ale fusurilor neuromusculare, fibre eferente
musculare
•Ib: fibre primare ale aparatului Golgi
•A beta (II): fibre pentru presiune, intindere, tact si vibratie, fibre
secundare pentru fusurile neuromusculare (5-12µm, 30-70m/s)
•A gamma (II): fibre secundare pentru fusurile neuromusculare (2-8µm,
15-30m/s)
•A delta (III): fibre pentru durere, temperatura, tact (1-5µm, 5-30m/s)
Fibre B (fibre autonome mielinizate): fibre preganglionare cu viteza de
conducere scazuta (<3µm, 3-15m/s)
Fibre C (fibre somatice sau autonome nemielinizate) (IV): fibre
aferente pentru durere si temperatura si fibre postganlionare catre muschii
netezi si glande (0.1-1.3µm, 0,6-2m/s).
In functie de natura mediatorului eliberat, fibrele nervoase pot fi:
colinergice, care au ca mediator acetilcolina sau adrenergice, care
noradrenalina sau produsi intermediari ai adrenalinei (dopamina,
serotonina etc.).
Componente: rădăcini, trunchi şi ramuri terminale
https://www.youtube.com/watch?v=n02mnEyWmQw
https://www.youtube.com/watch?v=dyX5CxlDDkw&t=28s
Radacina posterioara (dorsala) =
senzitiva
> = dendrite+axonii neuronilor din
ganglionul spinal aflat pe traiectul ei (N1).
Dendritele sunt conectate cu receptorii
tegumentari (ai sensibilitatii exteroceptive),
cu receptorii din muschi, tendoane si
articulatii (ai sensibilitatii proprioceptive) si
cu receptorii sensibilitatii visceroceptive.
Axonii fac sinapsa cu neuronii senzitivi din
substanta cenusie medulara- coarne
posterioare/laterale (N2).
> -patrunde in maduva la nivelul santului
lateral posterior.
> formată din fibre aferente mielinice şi
amielinice.
> asigură în cea mai mare parte
sensibilitatea tegumentului (teritoriul
cutanat superficial) + un grup profund
mai mic pentru viscere (teritoriul profund
visceral).
> Aceasta explică fenomenele senzitive
cutanate (durere, arsuri, etc.) care
acompaniază diferitele afecţiuni
viscerale, faptul datorându-se
conexiunilor centrale care există între
nervii senzitivi cutanaţi şI cei viscerali.
Radacina anterioara (ventrala) =
motorie

> = axonii neuronilor somatomotori

medulari+axonii neuronilor
visceromotori din coarnele laterale.
Fibrele eferente somatomotorii transmit
impulsuri musculaturii scheletice, iar
fibrele visceromotorii transmit impulsuri
musculaturii netede+glande.
> - paraseste maduva la nivelul santului
lateral anterior.
> formată din 3 tipuri de fibre eferente:
> - fibre mielinice groase (8-14µm) care
reprezintă axonii motoneuronilor alfa
> - fibre mielinice mijlocii (3-8 µm) care
sunt axonii motoneuronilor gama
> - fibre mielinice subţiri (sub 3 µm)
reprezentate de fibrele vegetative
preganglionare cu origine în coarnele
intermediare.
Trunchiul nervului spinal

> Radacinile nervului spinal parasesc maduva

si se indreapta spre gaura intervertebrala
corespunzatoare, unindu-se apoi pentru a
forma trunchiul nervului spinal
> - mixt (fibre somatomotorii,
somatosenzitive şi vegetative,
preganglionare şi postganglionare). Imediat
după ieşirea lui din foramenul de conjugare
se desprinde o ramură recurentă (ramura
spinovertebrală Luschka) care repătrunde în
canal.
Ramuri

> dorsala - care isi distribuie fibrele in

tegumentul si musculatura regiunii dorsale,
> ventrala - care isi raspandeste fibrele in
tegumentul si muschii regiunilor anterioare ale
gatului, trunchiului, membrelor superioare si
inferioare, - plexuri
> meningeala - care contine fibre vasomotoare
pentru meninge,
> comunicanta alba si cenusie - care contin
fibre vegetative preganglionare care merg la
ganglionii simpatici din lanturile
laterovertebrale (paravertebrale).
> Conexiunile corn anterior medular -
muşchi formează un sistem funcţional
foarte bine autoreglat, în cadrul căruia
« bucla gama » este cea mai bine
cunoscută. Ea este formată din
motoneuronul gama - axonul său
-fibra musculară
intrafusală-terminaţii senzitive
primare (spiralate) -fibre senzitive
-protoneuronul senzitiv spinal -
motoneuronul alfa tonic.
Consideratii clinice
> A. Evaluarea funcţiei musculare = ex. clinico-functional, bilant
muscular, EMG
> B. Tulburări ale funcţiei musculare
> C. Patologia musculară
> Traumatisme
> Torticolisul
> Distrofia musculară progresivă
> Miastenia gravis
> paralizie
> Miogeloza
> Fibromialgia, puncte tender, puncte trigger
> Tumorile musculare. Miomul reprezintă o tumoare benignă a ţesutului
muscular striat (rabdomiom) sau neted (leiomiom), cu localizarea cea
mai frecventă la nivel uterin.
> Rabdomiosarcomul
> D. Efectele senescenţei asupra ţesutului muscular.
MULTUMESC PENTRU
ATENTIE!
Anatomie si biomecanica

Prof.dr. Taina Avramescu

Noiembrie 2020
Cavitatea toracica

> -forma toracelui osos,

> delimitată de abdomen prin diafragm (peretele
inferior al cavitatiii toracice).
> Conţine: plămânii, cordul, vasele mari de
sânge, esofagul, timusul,
> 3 regiuni topografice viscerale : 2 regiuni
laterale (regiunile pleuropulmonare) si o
regiune mediana, incadrata de precedentele
(regiunea mediastinala).
MEDIASTINUL

> un complex de organe situate în cavitatea

toracică între cei doi plămâni. Conține mai
multe organe și structuri : inima, vasele mari
ce intră și ies din inimă, traheea, esofagul,
ganglioni limfatici, structuri nervoase (nervul
vag, nervul frenic, trunchiul simpatic toracic),
ductul toracic.
> divizat printr-un plan oblic dinainte inapoi si
de sus in jos care uneste unghiul sternal cu
marginea inferioara a vertebrei T4, intr-un etaj
superior si unul inferior.
> Mediastinul superior raspunde anterior
manubriului sternal iar posterior primelor 4
vertebre toracice. Formatiunile continute sunt
dispuse pe 4 planuri, respectiv: timusul, venele
brahiocefalice, vena cava superioara, nervii
frenici, noduri limfatice mediastinale, arcul
aortic si ramurile sale, portiunea toracica a
traheei, esofagul, ductul toracic, noduri
limfatice (paratraheale, traheobronsice
superioare).
> Mediastinul inferior prezinta 3
compartimente: anterior, mijlociu si posterior.
 SISTEM
CARDIOVASCULAR
(I)
Sistemul cardiovascular (circulator)

> organ central numit cord

> sistem de vase prin care circula sangele
(artere, vene, capilare) si limfa (vase
limfatice)
Obiective - Rezultatele așteptate ale
învățării

> După ce ați parcurs acest curs ar trebui să:

> A. descrieti locația generală, dimensiunea, configuratia
externa si interna a inimii
> B. definiți și distingeți între circulatia pulmonara și
sistemica;
> C. definiti bazele contractiei cardiace
> D. definiti revolutia cardiaca
> E. proiectati cordul+orificiile sale la peretele toracic
(anatomie pe viu)
> D. identifica aplicabilitatea kinetoterapiei in afectiunile
cardiace (anatomie clinica) – indicatii si contraindicatii
Cordul
> localizat în cavitatea toracică în mediastin,
între plămâni. posterior de stern, repauzeaza
pe diafragm
> Forma: trunchi de con cu baza situată
posterior şi vârful anterior. Are axul mare
orientat oblic anterior şi în jos (aproape
orizontal) la brevilini şi aproape vertical la
longilini si o greutate de 270-300 g.
> organ cavitar cu două atrii şi două ventricule
> Raporturile inimii
> - anterior - cordul vine în raport cu
plastronul sternocostal prin faţa
sternocostală
> - inferior - cu diafragma de care este
fixată prin ligamente. Feţele dreaptă şi
stângă - vin în raport cu pleura
mediastinală
 Proiectia varfului inimii se realizeaza in spatiul V intercostal V, pe linia
medioclaviculara. Proiectia variaza cu varsta, tipul constitutional, modificari
functionale sau in anumite stari patologice.
Aria cardiaca se proiecteaza pe peretele toracic anterior, in suprafata cuprinsa
inte liniile curbe ce unesc, la dreapra spatiul al II-lea intercostal (capat sternal) si
articulatia condrosternala a V-a, iar in stanga, capatul sternal al spatiului al II-lea
intercostal stang si proiectia vafului inimii.
CONFIGURATIE EXTERNA

> a) 3 Feţe: - anterioară în raport cu sternul şI coastele -

sternocostală
> - inferioară în raport cu diafragmul -
diafragmatică
> - laterală - partea stângă a cordului
> b) 3 margini: o margine dreaptă, o margine spre
anterior şi o margine spre posterior;
> c) Baza
> D) varf
> **Pe faţa exterioară există şanţuri care limitează cele
patru cavităţi şi anume: şanţul interatrial, şanţul
interventricular, şanţul atrioventricular.
Baza are o poziţie ȋn sus, ȋnapoi şi spre dreapta, iar
la nivelul ei se poate identifica şanţul interatrial
ce o ȋmparte ȋn două porţiuni şi anume:
• O porţiune stângă reprezentată de atriul stâng,
ȋmpreună cu orificiile celor 4 vene pulmonare;
• O porţiune dreaptă reprezentată de atriul
drept, ȋmpreună cu cele două orificii ale venelor
cave superioară, respectiv inferioară.
Faţa sternocostală
> include atriile (ȋn porţiunea superioară) şi ventriculii (ȋn porţiunea
inferioară).
> Ventriculii sunt separaţi de atrii prin intermediul şanţului
coronar = ȋn porţiunea dreaptă -artera coronară dreaptă şi mica
venă a cordului; ȋn proţiunea stângă de artera circumflexă alături
de sinusul coronar.
> VS si VD sunt despărţiţi de şanţul interventricular anterior =
marea venă a inimii şi artera descendentă anterioară.
> Ventriculii sunt reprezentaţi mai bine de VD
> Superior VD prezintă o prelungire = conul arterei pulmonare;
se continuă cu trunchiul arterei pulmonare.
> Porţiunea atrială a feţei sternocostale este acoperită ȋn cea mai
mare parte de artera pulmonară şi aortă.
> La nivelul bazei cordului se pot observa, pe această faţa, două
prelungiri ce poartă denumirea de auriculi sau urechiuşe,
stâng, respectiv drept.
Faţa diafragmatică

> aproape orizontală şi este reprezentată preponderent

de către ventriculul stâng, ventriculul drept
reprezentând doar o porţiune foarte mică.
> Cei doi ventriculi sunt despărţiţi prin intermediul
şanţului interventricular posterior = artera
interventriculară posterioară, ram din artera coronară
dreaptă şi vena coronară medie.
> crux cordis =intersecţia dintre şanţul coronar şi şanţul
interventricular.
Faţa pulmonară

> orientată spre posterior şi la stânga şi este

reprezentată preponderent de o porţiune din
ventriculul stâng.
şanţul coronar stâng = artera atrioventriculară stângă şi
marea venă coronară. Acesta din urmă ȋmparte faţa
pulmonară ȋntr-o porţiune atrială ce corespunde
atriului stâng, şi o porţiune ventriculară ce corespunde
ventriculului stâng.
Configuraţia interioară

> două atrii şi două ventricule separate

între ele prin septurile interventriculare
şi interatriale.
> Atriul şi ventriculul comunică între ele
prin orificiile atrioventriculare care
posedă aparat valvular alcătuit din valve
atrioventriculare - tricuspidă în dreapta şI
bicuspidă în stânga.
> Ventriculele –cavităţi piramidale
> Ventriculul drept - are trei pereţi care au în structura lor
trabecule musculare sub forma unor coloane şi trei muşchi
papilari.
> orificiul atrioventricular tricuspid prevazut cu trei valve
articulate spre cei trei pereţi.
> orificiul arterei pulmonare cu trei valvule sigmoide.
> Ventriculul stâng - are doi pereţi alcătuiţi din coloane
musculare, mai groşi decât ventriculul drept.
> - orificiul atrioventricular bicuspid prevazut cu două valve
mitrale
> - orificiul arterei aorte prevazut cu valvule sigmoide= trei
cuspe semilunare (ȋn cuib de rândunică): una posterioară şi
două anterioare.
> Cavitatea ventriculului stâng poate fi ȋmpărţită ȋntr-o
porţiune atrială la nivelul căreia pătrunde iniţial fluxul
sanguin şi o porţiune arterială ce mai poartă denumirea de
vestibulul aortic.
> Proiectia orificiilor cardiace corespund
intr-o mare masura cu focarele de ascultatie
cardiaca :
> pentru orificiul aortic in spatiul II ic drept, la
marginea sternului ;
> pentru orificiul pulmonar in spatiul II ic
stang, la marginea sternului;
> pentru orificiul mitral la varful inimii;
> pentru orificiul tricuspid la baza
apendicelui xifoid
> c) Atriile - au forma cuboidală, şi sunt separate prin
septul interatrial.
> Atriul drept are: - un perete anterior alcătuit din
miocard atrial
> - medial - septul interatrial
> - superior - orificiul de deschidere a
venei cave superioare
> - inferior - orificiul venei cave
inferioare
> - anterior - orificiul atrioventricular
tricuspid
> Atriul stâng - prezintă pe peretele anterior orificiul
mitral. Peretele posterior are patru orificii de
deschidere a venelor pulmonare.
> Cele 2 atrii au 2 zone numite auricule (urechiuse).
> Structura atriilor este uşor diferită de cea a ventriculilor,
prezentând anumite caracteristici generale:
• sunt alcătuite dintr-un perete mult mai subţire şi mai neted
decât al ventriculilor;
• dimensiunile sunt mai reduse decât dimensiunile ventriculilor;
• la nivelul lor sângele ajunge prin intermediul venelor;
• fiecare prezintă câte un auricul stâng, respectiv drept;
• comunică cu ventriculii prin intermediul orificiilor
atrioventriculare.

Structura ventriculilor prezintă de asemenea câteva caracteristici

generale proprii şi anume:
• dimensiunile lor sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile
atriilor;
• pereţii sunt groşi, neregulaţi, prezintă trabecule şi cordaje
tendinoase.
> Structural cordul prezinta
trei tunici:
> externă = epicardul - pericardul
visceral
> mijlocie = miocardul
> internă = endocardul -
căptuşeşte cavitatea inimii şi se
continuă cu endoteliul arterelor.

Intre epicard şi endocard se găseşte miocardul ȋmpreună cu scheletul

fibros şi sistemul excito-conductor al inimii.
Scheletul fibros al inimii

> reprezentat de patru inele fibroase şi două trigoane

fibroase; stabilirea unei discontinuităţi
electrofiziologice ȋntre atrii şi ventriculi.
> Inelele fibroase /inelele lui Lower - la nivelul orificiilor
atrioventriculare şi la nivelul orificiilor arteriale
reprezentate de aortă şi artera pulmonară.
> La nivelul inelelor fibroase atrioventriculare se inseră
baza cuspelor atrioventriculare.
> Trigonul fibros stâng se găseşte ȋntre orificiul aortic şi
orificiul mitral, iar cel drept se găseşte ȋntre orificiul
trunchiului arterei pulmonare şi orificiul tricuspid.
>
> a) Miocardul –un miocard contractil şi un sistem
excitoconductor.
> tunica musculară groasă, alcătuită din fibre
musculare striate proprii pentru fiecare cavitate sau
unitare celor două ventricule; se inseră pe scheletul
inimii
> fibre musculare miocardice atriale scurte (situate
profund) şi lungi (situate superficial),
> fibre musculare miocardice ventriculare ȋn vârtej sau ȋn
spirală (situate superficial) şi ȋn straturi profunde
interventriculare.
> Sistemul excitoconductor ( cardionector) sau
miocardul embrionar este un dispozitiv
neuromuscular , care asigură generarea impulsului
de contracţie intermitent şi şi transmiterea lui din atrii
şi ventricule
> nodulul sinoatrial/ Keith-Flack situat la locul de vărsare al
venei cave superioare în atriul drept. (peretele posterior0
> excitaţia difuzează în musculatura atriului drept, stâng
> nodulul atrioventricular/ Aschoff-Tawara- la nivelul septului
interatrial inferior
> fasciculul Hiss –străbate septul interventricular şi se împarte în
două ramuri: drept pentru ventriculul drept şi stâng pentru
ventriculul stâng.
> reteaua Purkinje – tot miocardul ventricular

> **Fasciculul Bachmann este situat ȋntre vena cavă

superioară şi atriul drept, iar din el pleacă fasciculul
internodal anterior James.
Fasciculul internodal mijociu sau Wenckebach face
legătura dintre nodul sinoatrial şi atrioventricular.
Fasciculul internodal posterior sau Thorel realizează tot
legătura dintre nodul sinoatrial şi cel atrioventricular.
> Sistemul excitoconductor este alcătuit din celule miocardice cu
proprietăţi specifice precum automatismul (generează impuls
electric ȋn mod spontan) şi conducerea impulsului.
Celulele miocardului ce prezintă automatism mai sunt denumite
şi celule miocardice tip P sau pacemaker.
> Proprietatea de automatism este deţinută de celulele din nodul
sinoatrial, din fibrele atriale specializate sau fasciculul Bachmann,
din nodul atrioventricular, din fasciculul Hiss şi ramurile sale şi
din reţeaua Purkinje.
Ȋn mod normal, activitatea electrică a inimii este controlată
de nodul sinoatrial, acesta fiind pacemakerul fiziologic al
inimii - frecvenţă de 70-80/min.
> Nodul atrioventricular produce impulsuri cu o frecvenţă de
40-50/min
> Fasciculul Hiss produce impulsuri cu o frecvenţă de
25-30/min.
Pericardul

> un sac fibroseros. Acesta este alcătuit din pericardul

fibros şi pericardul seros.
> fixat la cuşca toracică prin intermediul mai multor
ligamente:
- sternopericardice;
- cervicopericardice;
- vertebropericardice;
- frenopericardice.
Pericardul seros este alcătuit din două foiţe:
una parietală ce căptuşeşte suprafaţa interioară a
pericardului fibros şi una viscerală sau epicard. Ȋntre
cele două foiţe se găseşte o lama fină de lichid
pericardic.
Vascularizaţia inimii
> a) Vascularizatia arteriala. Artera coronară stângă ia naştere din
aortă deasupra valvulei sigmoide, coboară prin şanţul interventricular şi
ajunge la vârful inimii pe care îl înconjoară.
> vascularizează ventriculul stâng, o porţiune din peretele anterior al
ventriculului drept, 2/3 superioare a septului interventricular şi atriu
stâng. Artera coronară dreaptă ia naştere în dreptul valvei sigmoidiale
drepte ajunge în şanţul arterei valvei stângi apoi în septul
interventricular şi se anastomozează cu artera coronară stângă.
> vascularizează ventriculul drept, o porţiune din peretele posterior al
ventriculul stâng, 1/3 inferioară a septului interventricular, atriul drept şi
sistemul excitoconductor.
> b) Vascularizatia venoasa - se caracterizează prin existenţa unui
imens sistem colector care drenează majoritatea venelor, reprezentat de
sinusul coronar in care se deschide marea venă coronară. Sinusul este
prevazut cu 2 valvule: una la originea sa, Valvula lui Vieussens si alta la
varsarea sa, in atriul drept, valvula lui Thebessius.
> c) Vascularizatia limfatica este asigurata de o retea subpericardica,
care primeste limfaticele retelelor miocardului si endocardului prin
colectoare periaarteriale.
Inervaţia cordului

> Simpatica= nervi cardiaci cervicali

superiori, mijlocii şi inferiori- origine ȋn
ganglionii simpatici cervical
superior/mijlociu/inferior.
> Parasimpatica= nervii vagi (ramuri
cardiace cervicale şi toracale)
> Plexul cardiac resultă din anastomoza
acestor ramuri în jurul vaselor mari şi
este format din plexul cardiac anterior şi
plexul cardiac posterior.
Ciclul cardiac
> = revoluţia cardiacă; asemănător pentru cordul drept
(reprezentat de atriu şi ventriculul drept), cât şi pentru cordul
stâng (reprezentat de atriu şi ventriculul stâng).
Pentru o frecvenţă cardiacă de 70 de bătăi/ minut, ciclul cardiac
are o durată de 0,82 de secunde.
Ciclul cardiac pentru inima stângă
Ciclul cardiac ȋncepe cu sistola atrială ce durează 0,08 - 0,12
secunde, ȋn timpul acesteia având loc faza de umplerea atrială a
ventriculului. După terminarea sistolei atriale, se egalizează
presiunile atrioventriculare, lucru ce duce la ȋnchiderea valvei
mitrale. Prin ȋnchiderea atât a valvei mitrale, cât şi a valvei aortice,
presiunea de la nivelul ventriculului stâng creşte considerabil.
După această creştere presională, are loc deschiderea valvelor
aortice şi ejecţia sângelui de la nivelul cavităţii ventriculului stâng
prin contracţia acestuia= sistola ventriculara. Contracţia este
urmată de relaxare, şi ulterior de umplere ventriculară.
Zgomotele cardiace fiziologice

> zgomotul I, sistolic, produs de

inchiderea valvulelor atrioventriculare;
> zgomotul II, diastolic, produs de
inchiderea valvulelor semilunare ale
arterei aorta si pulmonara.
> Marea si mica
circulatie
> ½ dreapta= sange cu CO2
> ½ stanga= sange cu O2
> din ventriculul drept pleaca arterele pulmonare
> din ventriculul stâng pleaca artera aortă
> comunicare ventriculelor cu arterele
corespunzătoare se realizează printr-un
orificiu arterial prevăzut cu trei valvule
(valvulele sigmoide).
> In atriul stang se deschid 4 vene pulmonare;
> In atriul drept se deschid vena cava
superioara si inferioara
CONSIDERATII CLINICE
> A. Defecte congenitale cardiace
> 3 categorii : stenoze, sunturi (comunicari stanga-dreapta sau
dreapta- stanga). Cele mai frecvent intalnite sunt :
> coartatia de aorta - o stenoza a arterei aorte ce determina
hipertrofie de ventricul stang;
> persistenta canalului arterial. Acest canal existent in
timpul vietii intrauterine permite comunicarea intre aorta si
pulmonara si in mod normal se inchidela naster. Persistenta
lui duce la amestecarea sangelui venos cu ce arterial si
scaderea concentratiei de oxigen ;
> defectul septal atrial - se datoreaza neinchiderii
foramenului oval ce permite comunicarea intraatriala ;
> defectul septal ventricular – reprezinta persistenta unei
comunicari intre cele ventricule ;
> tetralogia Fallot – reprezinta o malformatie congenitala ce
include 4 defecte
B. Tulburari de ritm
> Ritmul cardiac normal este regulat şi are o frecvenţă de 60-80
bătăI/minut, fiind generat de nodului sinoatrial. Daca acesta este
lezat controlul este preluat de nodulul atrio-ventricular ce
imprima o frecventa cardiaca de 40 batai/minut.
> sub 60 bătăi/minut = bradicardie; constituie semn de
adaptare cardiovasculară la antrenanament (deci reprezintă o
condiţie favorabilă dacă persoana practică regulat efortul fizic) ;
> peste 80/bătăi/ minut = tahicardie; situaţie nefavorabilă,
semn că inima lucrează neeconomic din diverse motive ce
trebuiesc investigate; excepţie la copii la care frecvenţa cardiacă
are in mod fiziologic valori mai mari ca la adult.
> In conditii speciale si alte celule ale miocardului embrionar pot
genera impulsuri de contractie. Patologic pot apare aritmii
(ritmuri neregulate) scăderi sau creşteri ale frecvenţei
cardiace, până la tulburări paroxistice de ritm, decelabile prin
ascultaţie sau EKG.
> Tulburări de ritm (aritmii). Ritmurile se pot clasifica în :
regulat (sinusal), bradicardic, tahicardic şi neregulat. Aritmile
cardiace pot avea diverse cauze şi localizări. Ritmul sinusal
normal este rezultatul activităţii nodului sinusal cu automatism
dominant la o frecvenţă de 60-100/min la adult şi 65-120/min. la
copil.
> * aritmie respiratorie, extrasistole, fibrilatie, flutter (ventricular
sau supraventricular)
> Tulburările de conducere (blocuri) reprezintă expresia
alterării conductibilităţii normale la nivelul pacemaker-ului
sinusal, atrioventricular sau ventricular, cu antrenarea unor
tulburări tranzitorii sau permanente, funcţionale sau organice. Se
decelează pe EKG.
> Tulburările de ritm şi conducere cele mai frecvent întâlnite în
practica sportivă sunt tahicardia sinusală, aritmia sinusală
respiratorie, aritmia extrasistolică, bloc atrioventricular grad I,II,
bloc de rmură dreaptă grad I,II.
 Pacemakerii
(stimulatorii cardiaci
artificiali) sunt
destinati sa emita un
impuls electric care
sa produca o
contractie
ventriculara cu o
viteza prestabilita.
Este alimntat cu o
baterie si se
implanteaza in scopul
unei stimulri
permanente.
> Defibrilatia consta in aplicarea prin peretele toracic a unui soc
electric pe cord, prin intermediul electrozilor. Se aplica atunci
cand contractile ventriculare normale sunt inlocuite de miscari
anormale, rapide, neregulate, insuficiente pentru pomparea
sangelui; sistemul excitoconductor nu functioneaza normal. Socul
electric provoaca oprirea tuturor miscarilor cardiace, iar dupa
cateva minute inima poate sa inceapa sa bata regulat.
> Tulburările de repolarizare ocupă un loc aparte, cu
o etiopatogenie diversă (factori infecţioşi, modificări de
tonus vegetativ, arteroscleroză, tulburări electrolitice
de tip hipokaliemie sau hipocalcemie, suprasolicitare.
> Au adesea expresie exclusiv electrocardiografică dar
cu semnificaţia unuia din principlii factori de risc în
cardiopatia ischemică.
C. Patologia arterosclerotica
> patologia determinată de ateroscleroză = angina pectorală,
infarctul de miocard, hipertensiunea arterială
> Sindroamele de ischemie cardiacă= dezechilibrul dintre
nevoile de oxigen ale miocardului şi aportul de oxigen prin
coronare (insuficienţă coronariană). Din punct de vedere anatomic
se produc prin arteroscleroza care reduce lumenul coronar până
la ocluzie. Sindromul durere (conform OMS) împarte boala
coronară în:
> ischemie nedureroasă (mai rar) care cuprinde : moarte subită,
tulburări de ritm, cardiomegalie fără etiologie specifică,
insuficienţă miocardică ;
> ischemie dureroasă, bine conturată şi diferită în angina
pectorală şi infarctul de miocard.
> ** Insuficienţa cardiacă reprezintă incapacitatea inimii de a
asigura debitul circulant necesar pentru realizarea unei
distribuţii corespunzătoare a nutrienţilor şi oxigenului la nivel
tisular
> Ramurile arterelor coronariene sunt de tip terminal; frecvent
afectate de procesul de arterioscleroza
> =ingustarea lumenelor; reducerea fluxului sanguin spre diferite
regiuni ale inimii (ischemie). O reducere moderata a fluxului
sanguin poate fi asimptomatica, pana cand apare o solicitare de
travaliu crescuta. Ca rezultat apare o durere caracteristica la
efort, numita angina pectorala.
> Ocluzia coronariana conduce la necroza miocardului irigat de
artera respectiva. Muschiul lezat este inlocuit de tesut fibros si se
formeaza o cicatrice necontractila = infarct miocardic
> Trombii (cheaguri de sange) se pot dezvolta pe peretii atriului
satang si in urechiusa stanga in anumite tipuri de cardiopatii.
Daca aceste cheaguri se rup ele sunt libere in circulatia sistemica
si obstrueaza arterele periferice mari sau mici, in functie de
marimea cheagului. Un cheag care obstrueaza un vas se numeste
embol.
 La bolnavii cu angina coronariana poate fi efectuata o procedura
chirurgicala numita by-pass coronarian.
Hipertensiunea arteriala
> Hipertensiunea arterială. Mecanismele de producere ale
tensiunii arteriale includ creşterea debitului cardiac, creşterea
rezistenţei periferice (creşte TA diastolică), scăderea elesticităţii
vaselor mari. Tensiunea arterială (TA), se recoltează curent la
nivelul arterei brahiale, in repaos şi efort.
> valori normale maximă: 100-140 mmHg (10-14 cm Hg)
> sub 100 mm Hg = hipotensiune arterială
> peste 145 mm Hg = hipertensiune arterială
> 140 mm Hg = tensiune arterială de graniţă
> valori normale minimă: ½ +10 mmHg din valoarea
maximă ;
> peste 85 mm Hg se consideră hipertensiune
> Toate abaterile de la normal trebuiesc investigate; la copii
valorile tensiunii arteriale sunt mai mici ca la adult. Experţii OMS
recunosc ca normale valorile TA între 110-140 mm Hg sistolica şi
65-90 mm Hg diastolica.
D. Valvulopatiile

> afectarea aparatului valvular, atât de la

nivelul cordului drept, cât şi de la nivelul
cordului stâng, prin stenoză sau
insuficienţă.
> ** valvulopatii aortice, mitrale,
tricuspidiene, pulmonare
> *sufluri cardiace
> Suflurile cardiace apar datorită trecerii sângelui printr-o zonă
strâmtorată.
> Valvulopatii organice:
> stenoze valvulare (valvulele cardiace nu se mai închid bine )
> Insuficienţe valvulare (valvulele cardiace nu se mai deschid
complet)
> din caracterul şi localizarea suflului se poate deduce şi sediul
acestuia (vezi proiectia orificiilor cardiace);
> Sufluri functionale:
> Suflurile se pot produce şi în cazul unor valvule cardiace intacte,
când miocardul se contractă insuficient şi valvulele nu au
posibilitatea de a închide complet orificiile, în condiţiile unor
dezechilibre ale calcemiei sau magnezemiei sau la copii în
perioada de creştere datorită unor turbulenţe în circulaţia sângelui
prin inimă determinate de neconcordanţe între dezvoltarea
somatică şi cea a cordului, sindroame hiperkinetice (sufluri
funcţionale). În cazul acestora din urmă, suflurile sunt inconstante
şi dispar de obicei după efort.
E. Marirea de volum a inimii -
cardiomiopatiile

> Cardiomiopatiile
> sunt afecţiuni ce se caracterizează prin
afectarea primară şi predominent a
miocardului. Acestea pot fi ȋmpărţite ȋn
cardiomiopatii dilatative, hipertrofice şi
restrictive.
> Hipertrofie- in cazuri de presiune sanguina crescuta peretii se
ingroasa prin cresterea numarului si dimensiunilor fibrelor
musculare cardiace.
> Dilatare (refluarea sangelui din aorta in ventriculul stang sau din
ventriculul stang in atriul stang in printr-o valvula mitrala lezata)
> pericardita cu acumulare de lichid intre foiele pericardului.
> La sportivi dimensiunile cordului se măresc prin hipertrofia
miocardului de la 300 g la 500 g. = adaptare eficientă a inimii la
necesităţile crescute in efort.
> (efort de rezistenţă) creşte volumul cardiac prin hipertrofia
pereţilor musculari (efort de volum) in timp ce la sportivii din
atletica grea miocardul este supus unui efort de presiune iar
creşterea dimensiunilor cordului se realizează prin dilatare.
> Un efort care ridică frecvenţa cardiacă sub 130 pulsaţii/min nu
modifică dimensiunile inimii, ca şi eforturile care ridică frecvenţa
la peste 180 pulsaţii/min.
F. Procese infectioase

> Endocardita infecţioasă se defineşte

prin prezenţa unor emboli septici la
nivelul endoteliului valvular sau la nivelul
altor structuri cardiace, cu formarea de
vegetaţii şi distrugerea structurii şi
funcţiei respective.
> Miocarditele
> Pericardite
> Reumatismul articular acut.
ROLUL KT
> Testare la efort
> Antrenament la efort: Contraindicatiile readaptarii
> IMA, cardiopatie ischemica;la efort
•Angor instabil
> interventii chirurgicale
•Tulburari de ritm
vasculare, coronariane
•Insuficienta cardiaca
> Cardiopatii congenitale rezistenta la tratament
> Insuficienta cardiaca •Tromb in VS
cronica •Insuficienta aortica severa
> Prechirurgie cardiaca sau anevrism de aorta
> Implantare de Pace-maker
> Reabilitarea pacientilor
cu HTA
> Examenul sistemului circulator =
edeme, varice,troficitate, tulburari
vaso-motorii, temperatura pulsul
arterial
> Reabilitarea in arteriopatiile
obliterante
Bibliografie
> 1.Anatomia funcţională a inimii, Curs de cardiologie-Diagnostic şi tratament, Irina-Iuliana Costache, Editura
PIM, Iaşi, 2010, pag.9-25;
7.Noţiuni de anatomie clinică a cordului, Mic tratat de cardiologie, Carmen Ginghină, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2010, Pag.15-35;
Anatomie si biomecanica

Prof.dr. Taina Avramescu

Noiembrie 2012
 SISTEM
CARDIOVASCULAR
(II)
Obiective - Rezultatele așteptate ale
învățării

> După ce ați parcurs acest curs ar trebui să:

> A. definiți și distingeți între diversele tipuri de vase
sanguine;
> B. descrieti structura unei artere; vene; capilar
> C. descreti circulatia arteriala si venoasa la nivelul
segmentelor corporale
> D. palpati pulsul arterial (anatomie pe viu)
> D. identificati aplicabilitatea kinetoterapiei in
afectiunile vasculare (anatomie clinica) – indicatii si
contraindicatii
Rolul circulaţiei sanguine este acela de a
transporta la nivel tisular substanţele
nutritive, de a prelua de la acest nivel
produşii reziduali, de a transporta hormoni
ȋn ȋntreg organismul şi de a menţine un
echilibru adecvat la nivelul tuturor lichidelor
organismului.
84% din volumul sanguin total se găseşte ȋn circulaţia sistemică, şi doar
16% la nivelul cordului şi pulmonilor. Din cele 84 de procente din circulaţia
sistemică, 64 % se găseşte ȋn vene (vase de capacitanţă), 13% se gaseşte ȋn
artere şi doar 7% ȋn arteriole şi capilare. Cordul conţine 7% din volumul
sanguin total, iar vasele pulmonare 9%.
> • Arterele – vasele ce pleacă de la nivelul cordului = arborele
arterial = funcţia de transport la nivel tisular a nutrimentelor şi a
oxigenului; excepţie artera pulmonară şi arterele ombilicale. La
nivelul arterelor de mare calibru, sângele are o presiune mare spre
ţesuturi, pereţii lor fiind foarte puternici iar viteza de circulaţie fiind
foarte mare; se ramifică pe traiectul lor cu reducerea dimensiunilor
> Arteriolele = arterele cu dimensiunile cele mai mici, de la nivelul
lor fluxul sanguin fiind transmis la nivel capilar. Peretele
arteriolelor este alcătuit preponderent din fibre musculare ce pot
ȋnchide complet lumenul sau se pot dilata de câteva ori, ȋn funcţie
de necesităţile organismului.
• Capilarele –vasele sanguine de mici dimensiuni ce formează o
reţea difuză ce realizază numeroase anastomoze şi la nivelul cărora
au loc schimburile dintre ţesuturi şi sânge; Pereţii capilari sunt
foarte subţiri, la nivelul lor putând fi identificaţi numeroşi pori
capilari ce au permeabilitate crescută pentru apă şi pentru molecule
de mici dimensiuni.
> • Venele – vasele ce se formează prin unirea reţelei difuze a
capilarelor, realizând un sistem ramificat ce porneşte ȋn mod opus
arborelul arterial, de la terminaţii subţiri către canale progresiv mai
largi.
Structura vaselor de sânge
> 1. Tunica internă sau intima este alcătuită din mai multe
straturi reprezentate de:
• Endoteliul, localizat la nivelul laminei bazale;
• ţesutul subendotelial alcătuit din ţesut conjunctiv lax şi fibre
musculare netede cu dispoziţie longitudinală şi
• membrana elastică limitantă internă prezentă doar la nivel
arterial (prezintă numeroase fibre elastice, cu multiple fenestraţii).
>
2. Tunica medie ce este alcătuită din fibre elastice şi fibre
musculare netede dispuse circumferenţial.
La nivelul acestei tunici au loc procesele ce determină apariţia
vasodilataţiei sau vasoconstricţiei. Această tunica este limitată la
exterior de membrana limitantă externă.
>
3. Tunica externă sau adventicea este alcătuită din ţesut
conjunctiv cu numeroase fibre de colagen de tip I, fibre elastice
dispuse longitudinal.
Inervaţia vaselor
> = reţea de fibre nervoase nemielinizate simpatice ce mai poartă
denumirea şi de nervi vasomotori şi formează nervi vascularis.
Terminaţiile nervoase aferente de la nivel arterial se pot clasifica
ȋn baroreceptori şi chemoreceptori.

> Baroreceptorii se pot identifica la nivelul:

• Sinusului carotidian, localizaţi imediat sub bifurcaţia carotidei
primare, iar terminaţiile nervoase provin din nervul XI;
• Arcului aortic.

Chemoreceptorii se pot identifica la nivelul:

• Corpusculului carotidian, fiind localizat la nivelul bifurcaţiei
carotidei şi este alcătuit din două tipuri de celule glomice;
• Corpusculului aortic, ce este localizat ȋntre subclaviculară şi
carotida dreaptă, pe dreapta şi ȋn apropierea subclavicularei
stângi pe stânga.
Vascularizatia vaselor

> La nivelul vaselor mari, adventicea prezintă vasa

vasorum ce se defineşte ca fiind un strat ce conţine
numeroase vase ce realizează vascularizaţia adventicei
şi porţiunii externe a mediei.
> https://anatomie.romedic.ro/sistemul-arterial
 Artere. Arbore arterial
> artere de tip elastic = mari; permit evacuarea ritmică a sângelui direct
de la inimă; diametru 2,5-3 cm; predomină tunica medie şi fibre elastice;
> Fluxul este pulsatil, ritmic;
• Diametrul lor se măreşte ȋn timpul sistolei şi se micşorează ȋn timpul diastolei;
• Prezintă fibre musculare netede, ȋnsă acestea nu sunt active ȋn procesul de
vasoconstricţie. Ex. aorta şi ramurile sale, subclaviculara, carotida comună, artera
iliacă şi arterele pulmonare;
> artere de tip muscular sau mediu; menţin raportul între debitul
sanguin şi necesităţile organului.
> diametru 1 -0, 3 cm;
> tunică medie groasă cu numeroase fibre musculare netede ce sunt active ȋn
realizarea vasoconstricţiei şi vasodilataţiei.
> arteriole prin care sângele circulă sub o presiune mare dar, el trebuie
distribuit la o presiune mai mică pentru a intra în capilare. Au un perete
gros şi un lumen foarte strâmt.
> diametru 0, 3 cm - 10 μm;
• Arteriolele ce au dimensiuni mai mari prezintă mai multe fibre musculare, pe
când cele de mici dimensiuni au o cantitate redusă de fibre musculare;
• Diametrul lor este foarte important ȋn realizarea fluxului sanguin de la nivel
capilar;
• Este locul cu cea mai mare rezistenţă din ȋntreg sistemul circulator;
• Apariţia vasodilataţiei şi vasoconstricţiei este dependentă de stimuli nervoşi şi
umorali.
Structura arterelor mari
> Intima arterelor elastice (de calibru mare) :
• Endoteliu ce se continuă şi la nivelul cordului, constituind
endocardul = epiteliu simplu pavimentos.
> Celulele endoteliale - permeabilitate selectiva; ȋmpiedică apariţia
trombilor prin controlul trombozei, trombolizei şi agregabilităţii
plachetare, elaborând molecule anticoagulante şi antitrombotice;
echilibrează fluxul sanguin şi reactivitatea vasculară prin
intermediul substanţelor vasoconstrictoare şi vasodilatatoare.
• Subendoteliul - este un ţesut conjunctiv cu numeroase fibre de
colagen tip I şi tip II, ȋntr-o matrice bogată ȋn proteoglicani.
• Membrana elastică limitantă internă ce este alcătuită din
elastină dispusă lamelar.
> Media = lame elastice; pot fi identificate şi fibre musculare
netede.
> Adventicea = ţesut conjunctiv lax; vasa vasorum +terminaţii
nervoase; rol de a fixa arterele pe traiectul lor, suplimentat prin
intermediul periadventicei.
Structura arterelor medii şi mici

> tot cele trei component de bază: intima, media şi adventica, ȋnsă
cu anumite modificări specifice faţă de arterele de mari
dimensiuni.
Intima = endoteliu + ţesut endotelial, acesta din urmă putând fi
chiar absent la nivelul arteriolelor.
Membrana limitantă elastică internă are un aspect crenelat pentru
arteriole şi pentru arterele medii.
Media este alcătuită din miocite contractile ce sunt dispuse
laminar, ȋn 10-30 de straturi concentrice.
Aorta
> Aorta – origine în ventriculul stâng ; segmente:
> aorta ascendentă;
- crosa aortei;
- aorta descendentă toracică
- aorta abdominală.
> Aorta ascendentă ȋşi are originea la nivelul ventriculului stâng,
are un traiect ascendent până la nivelul manubriului sternal, la
nivelul celui de-al doilea cartilaj costal. De la acest nivel se
continuă cu crosa aortei.
La origine aortei se pot identifica 3 dilataţii numite şi sinusuri ce
corespund celor trei cuspe ale valvei aortice (valva ce desparte
ventriculul stâng de aortă).
La terminarea aortei ascendente există o dilataţie (se formează
datorită vitezei crescute a sângelui ce ȋşi modifică la acest nivel
direcţia) şi poartă denumirea de bulbul aortei.
Aorta ascendentă are o lungime de aproximativ 5 cm şi cu un
diametru de 3 cm şi este acoperită ȋn ȋntregime de pericard.
> Crosa aortică este porţiunea iniţială de la orificiul de
origine al aortei până în dreptul vertebrei toracale T4.
> după emergenţa din ventriculul stâng descrie un arc
de cerc şi are două segmente: un segment ascendent
şi unul orizontal
> Segmentul ascendent se alătură trunchiului arterei
pulmonare; de la acest nivel se desprind arterele
coronare şi cele trei trunchiuri arteriale mari:
> - trunchiul arterial brahiocefalic
> - artera carotidă stângă
> - artera subclaviculară stângă
Arterele extremitaţii cefalice
> -Provin din arcul aortic, prin artera carotida
comuna în jumătatea stângă (direct) sau prin
trunchiul brahiocefalic în jumătatea dreaptă
(indirect); acesta se bifurcă în artera carotidă
comună si artera subclaviculară.
> Arterele carotide comune se bifurcă în dreptul
cartilajului tiroid, în artera carotidă externă si
artera carotidă internă.
> Artera carotidă externă dă şapte colaterale si
două ramuri terminale, care se distribuie
structurilor anatomice de la nivelul gâtului,
craniului visceral, calvariei.
> Artera carotidă internă participă la
vascularizaţia creierului.
Arterele membrelor superioare
> Se desprind din arcul aortic prin artera subclaviculară stângă
direct sau indirect prin trunchiul branhiocefalic arterial drept din
care se desprinde artera subclaviculară dreaptă.
> Artera sublaviculară se întinde până la marginea exterioară a
primei coaste si are trei porţiuni, în raport cu clavicula, -supra,
retro şi infraclaviculară. Dă ramuri pentru encefal, regiunea
inferioară a gâtului, peretele toracic, si prin artera axilară cu
ramurile sale irigă membrul superior.
> Artera brahială continuă artera axilară, iar la plica cotului se
bifurcă in două ramuri terminale: artera ulnară şi artera
radială care se distribuie regiunilor antebraţului, regiunii
radiocarpiene si mâinii.
> c) Vascularizaţia arterială a regiunilor palmare si digitale
> La nivelul mâinii se formează:
> arcada palmară superficială care provine din artera ulnară şi
radială
> arcada palmară profundă
Arterele pereţilor trunchiului si
viscerelor
> Sunt artere ce provin din artera subclaviculară. La
nivelul abdomenului şi a viscerelor toraco
abdomino-pelviene se distribuie ramurile aortei
abdominale si aortei toracice.
> aorta toracică descendentă de la vertebra toracală T4
la hiatul diafragmatic în dreptul vertebrei toracale T12.
> coboara paralel cu coloana vertebrală.
> Ramurile colaterale:
> arterele bronşice, arterele esofagiene, două artere
subcostale, ramuri mediastinale, ramuri frenice,
arterele intercostale posterioare (ultimele 9 perechi)
> diafragmatice superioare
Aorta abdominală

> - T 12 - L 4 unde se trifurcă în arterele iliace

comune şi artera sacrală.
> Artera iliacă comună se bifurcă într-o ramură
dreaptă şi una stângă, care merg oblic în jos şi
în dreptul articulaţiei sacroiliace se împart în:
artera iliacă internă şi artera iliacă externă.
> Artera iliacă internă reprezinta principala
arteră ale cărei ramuri irigă organele din
pelvis.
> Artera iliacă externă devine apoi artera
femurală din care se desprind ramurile
arteriale ce vascularizează membrul inferior.
Ramurile colaterale

> a. Anterioare reprezentate de: trunchiul celiac, artera

mezenterică superioară, artera mezenterică inferioară,
cele două artere genitale;
> In partea abdominala iau nastere trunchiul celiac, din care pornesc
arterele splenica, hepatica si gastrica stanga. Mai jos se desprind
artera mezenterica superioara, care iriga pancreasul, intestinul
subtire si colonul drept, artera mezenterica inferioara pentru restul
colonului si rect, arterele genitale si renale, arterele lombare si
diafragmatice inferioare.
> b. Posterioare reprezentate de: cele patru perechi de
artere lombare, artera sacrată mijlocie;
> c. Laterale reprezentate de: două artere frenice
inferioare, două artere suprarenale mijlocii (stângă şi
dreaptă), două artere renale, cea dreaptă trecând
posterior de vena cavă inferioară.
Arterele membrelor inferioare

> Din aorta abdominală se desprind cele două artere iliace comune
care se divid, fiecare din ele in artera iliacă interna (sau
hipogastrică) şi artera atera iliaca externă.
> a) Artera iliacă internă dă două trunchiuri: anterior si
posterior, din care se vor separa ramuri viscerale si parietale
pentru organele din bazin si pereţii bazinului si coapsă.
> Pentru membrul inferior, importante sunt: arterele fesiere
superioare, inferioare, artera obturatorie
> Artera iliacă externă este sursa principală de irigaţie a
membrului inferior, pentru că se continuă cu artera femurală de
la nivelul ligamentului inghinal până în treimea inferioară a
coapsei.
> 1. Artera femurală - stăbate triunghiul Scarpa şi trece în spaţiul
delimitat de muşchiul croitor (lateral), muşchiul adductor lung (medial)
iar în profunzime muşchiul iliopsoaps şi muşchiul pectineu. Irigă
articulaţia coxofemulară , regiunea iferioară a abdomenului, regiunea
coapsei (anterioară şi posterioară a coapsei) şi se continuă cu artera
poplitee. Ramul cel mai gros este artera femurală profundă din care se
desprind arterele circumflexe pentru muşchii flexori ai coapsei.
> 2. Artera poplitee continuă artera femurală şi se bifurcă în dreptul
interliniei articulare a genunchiului în artera tibială anterioară şi trunchiul
tibiofibular. Din această arteră se formează reţeaua arterială
periarticulară a genunchiului.
> 3. Artera tibială anterioară - la început este situată în partea
posterioară a gambei şi apoi trece pe faţa anterioară. Se distribuie
regiunii inferioare a coapsei; genunchiului şi în regiunea maleolara
laterală şi medială.
> 4. Artera pedioasă continuă artera tibială anterioară pe faţa dorsală a
piciorului între tendoanele lungului extensor al halucelui.
> 5. Artera tibială posterioară - continuă direcţia arterei poplitee şi se
distribuie muşhilor peronieri, regiunilor maleolare. Prin ramurile sale
terminale formează arcadele plantare din care se desprind ramuri
digitale.
Artera pulmonară

> transportă sânge neoxigenat de la nivelul ventriculului

drept la nivel pulmonar.
Ȋşi are orginea la nivelul ventriculului drept de unde
are o direcţie ascendentă şi către ȋnapoi, realizând o
curbă ȋn jurul aortei ascendente şi se termină la nivelul
vertebrei T5 unde se ȋmparte ȋn două ramuri: unul
stâng şi unul drept. Această porţiune este acoperită ȋn
ȋntregime de pericard, are o lungime de 5 cm şi un
diametru de 3 cm.
Vene. Arbore venos.

> Venele -sunt vasele care colectează sângele de la nivel

capilar şi îl transportă la inimă.
> Sunt alcătuite din trei tunici dar au următoarele caracteristici:
> peretele este mult mai subţire
lumenul mai larg
> predomină adventicea
> fibre musculare şi elastice în procent mic
> prezintă valvele venoase, structuri membranoase ale intimei
prezente mai ales la membrele inferioare cu rol de a fragmenta
coloana de sânge împiedicând refluxul acesteia.
> Drenajul venos se realizează prin cele două sisteme cave:
> - sistemul venos cav superior(VCS)
- sistemul venos cav inferior(VCI)
Clasificare
> Venele sunt vase de capacitanţă şi pot fi clasificate astfel:

- Vene mari: vena cavă superioară, vena cavă inferioară, venele

pulmonare;
- Vene medii şi mici: vena jugulară externă, vena jugulară internă;
- Venule.

O altă clasificare poate fi făcută ȋn funcţie de localizare:

- Vene superficiale;
- Vene profunde;
- Vene comunicante sau perforante - acestea realizează
conexiunea dintre venele superficiale şi cele profunde.
> Principalele vene şi sisteme venoase sunt reprezentate de:

- Vena safenă mare;

- Vena safenă mică;
- Venele pulmonare;
- Vena cavă superioară;
- Vena cavă inferioară;
- Vena azygos;
- Vena hemiazygos;
- Sistemul venos port;
- Sistemul venos a lui Thebesius;
- Sinusurile durale.
Sistemul venos cav superior
> Drenează sângele venos din porţiunea superioară,
supradiafragmatică a corpului; la acest nivel se varsa
venele extremitaţii cefalice, venele membrelor
superioare şi vena azygos.
> ȋşi are originea la nivelul primei articulaţii
condrocostale drepte, posterior de aceasta, şi se
formează prin unirea celor două vene brahiocefalice
dreaptă respectiv stângă. Prezintă un traiect vertical
până la nivelul celei de-a treia articulaţii condrocostale
drepte, unde se varsă ȋn peretele superior al atriului
drept. Dimensiunea sa este de aproximativ 7 cm şi
poate fi ȋmpărţită ȋn două segmene: unul
intrapericardic şi unul extrapericardic.
Venele extremitaţii cefalice

> - vena jugulară internă - în care drenează vena facială, vene

tiroidiene, vene faringiene
> - vena jugulară externă - voluminoasă şi superficială culege
sângele din regiunea feţei, gâtului
> - vena jugulară anterioară - din regiunea anterioară a
gâtului
> - vena jugulară posterioară - din regiunea posteriară a
gâtului
> - vena vertebrală
Venele membrelor superioare

> se împart în vene superficiale şi vene profunde:

> 1. Venele superficiale sunt : - vena cefalică, vena
bazilică şi vena antebrahială mediană.Acestea
drenează sângele din venele digitale dorsale şi
palmare.
> 2. Venele profunde - provin din arcadele palmare
superficială şi profundă şi se continuă cu venele
profunde ale antebraţului , vena brahiale, vena axilară
şi vena subclaviculară care se uneşte cu vena jugulară
internă formând- vena brahiocefalică.
> Vena azigos are originea în cavitatea toracică.
Sistemul cav inferior

> Culege sângele venos de la membrele inferioare, micul

bazin şi abdomen, fiind satelit aortei.
> se formează anterior de corpul vertebral L5 prin unirea
celor două vene iliace commune: dreaptă şi stângă.
Are un traiect vertical, de-a lungul coloanei vertebrale,
la dreapta aortei abdominale, străbate muşchiul
diafragm şi ajunge la nivelul toracelui, unde se varsă ȋn
atriul drept, la nivelul peretele inferior. Acest orificiu
poartă denumirea de orificiul venei cave inferioare şi
prezintă valva lui Eustachio.
> În vena cavă inferioară se deschid: vene diafragmatice;
vene genitale; vene lombare; vene suprahepatice.
> Vena portă care străbate ficatul drenează prin
vase venoase suprahepatice în vena cavă
inferioară. Urcă în hilul hepatic unde se bifurcă
într-o ramură dreaptă şi o ramură stângă. Are
trei rădăcini principale:
> vena mezenterică inferioară
> vena mezenterică superioară
> vena splenică
> Toate aceste vene drenează sângele venos de
la viscerele din etajul superior abdominal
(splină, pancreas, intestin subţire, colon
stâng).
Vena azygos

> se formează prin unirea a două rădăcini:

- Una medială, alcătuită din vena lombară dreaptă ce

provine din vena cavă inferioară sau vena renală
dreaptă şi
- Una laterală, alcătuită din unirea venei lombare
ascendente drepte cu vena subcostală dreaptă.
> Prezintă un traiect vertical şi pătrunde la nivelul
toracelui prin orificiului aortic al diafragmului. Ajunsă
la nivel toracal, aceasta urcă până la nivelul vertebrei
toracale T4, unde realizează crosa venei azygos şi se
varsă ȋn vena cavă superioară.
Vena HEMIAZYGOS
> se fromează la nivelul cavităţii abdominale prin unirea a două
radăcini:

1. Una medial, alcătuită din vena lombară stângă ce provine din

vena renală stângă;
2. Una lateral, ce se formează prin unirea venei lombare
ascendente stângi cu vena subcostală stângă.

Are un traiect vertical şi pătrunde la nivelul cavităţii toracice prin

diafragm. La nivel toracal se găseşte ȋn mediastinul inferior şi
ajunge până ȋn dreptul vertebrei toracale T8 de unde face o crosă
la dreapta, vărsându-se ȋn vena azygos.
Venele membrului inferior

> 1. Venele superficiale - formate din reţele venoase

plantară şi dorsală la nivelul piciorului care confluează
în cele două vene marginale:
> - laterală - pe faţa laterală a gambei;
> - medială sau vena safenă (cea mai lungă venă din
organism) - pe faţa medială a gambei
> 2. Venele profunde marg paralel cu arterele şi
pornesc de la vasele digitale plantare (arcada venoasă
plantară profundă), continuate cu vase venoase tibiale
(anterioare şi posterioare), apoi vena poplitee care se
continuă cu vena femurală care se varsă în vena iliacă
externă.
 Vena safenă mare (safena internă)
> cea mai importantă venă superficială a membrului inferior,
„safina” ȋnsemnând „ascunsă”. Ea este ascunsă la nivelul propriei
fascii ȋn regiunea coapsei şi o părăseşe abia la nivelul
genunchiului. Incompetenţa valvelor acestei vene determină
apariţia dilataţiilor varicoase ale membrului inferior.
Pleacă de la nivelul extremităţii mediale a arcului venos dorsal al
piciorului, terminându-se la nivelul triunghiului lui Scarpa, unde
se varsă ȋn vena femurală.
De la origine (extremitatea medială a arcului venos dorsal al
piciorului) aceasta trece pe faţa medială (internă) a maleolei
tibiale, urcă apoi pe faţa medială a gambei fiind ȋnsoţită de nervul
safen, acesta fiind nervul satelit al venei safene mari. Ulterior
trece posterior la nivelul condilului medial al tibiei şi cel al
femurului şi ȋşi continuă traiectul ascendent până la triunghiul lui
Scarpa situat ȋn partea medială a coapsei, superficial de fascia
lata. La vărsare descrie crosa venei safene mari, trecând prin
hiatusul (orificiul) safen al fasciei cribiforme, şi se varsă ȋn vena
femurală.
Vena safenă mică (safena externă)
> localizată la nivelul părţii laterale a piciorului şi trece ulterior
postero-lateral de tendonul lui Achile, ȋn porţiunea inferioară a
gambei.
Pleacă de la extremitatea laterală a arcului venos dorsal al
piciorului, ajunge posterior de maleola peroneului, merge pe axul
feţei posterioare a gambei având raport cu nervul sural şi ajunge
ȋn fosa poplitee, unde perforează fascia poplitee şi se varsă ȋn
vena poplitee.

La nivelul venei safene mici se varsă reţelele tributare ale

piciorului: dorsală şi plantară, venele superficiale posterioare ale
gambei şi venele anastomotice (venele perforante) ce realizează
puntea de legătură cu venele profunde ale gambei.
 Microcirculaţia
> • O arteriolă;
• Reţeaua de capilare;
• Metarteriole;
• O venulă postcapilară.
* exceptii =glomerulul renal şi sistemul port.
> Arteriola -structură asemănătoare arterelor musculare. Ro:
realizeaza rezistenţa vasculară periferică tensiunea arterială
diastolică. De la nivelul arteriolei vor lua naştere 2-3 metarteriole ce
prezintă un diametru mai redus şi sunt lipsite de adventice.
Reţeaua capilară este realizată prin intermediul ramificării
arteriolelor, de la nivelul unei arteriole rezultând un capilar
preferenţial, iar din acesta formându-se reţeaua capilară, ce se
concentrează pe capilarul preferenţial ce drenează la nivelul venulei
postcapilare.
Dacă arteriolele sunt ȋn vasodilataţie, presiunea sanguină scade, iar
cantitatea de sânge ce se ȋntoarce la inimă scade, ca urmare scade
ȋntoarcerea venoasă, iar ȋn final totul se poate complica cu şoc, lipotimie,
sincopă.
Capilarele

> Sistemul capilar este interpus între artere şi vene, şI

este format din vase cu diametru mic. Se găsesc în
toate organele şi ţesuturile, formând reţele. Sunt
alcătuite din endoteliu, membrana bazală, spatiu
subendotelial, ţesutul conjunctiv pericapilar.
> Clasificarea capilarelor:
> - capilare sanguine - arteriovenoase
> -sanguine adevărate care
formează reţele cunoscute sub numele de pat capilar.
> - capilare sinusoidale prezente în organele activ
metabolice cu o circulaţie lentă ce favorizează
schimburile dintre sânge şi ţesuturi (ficat, splină,
măduvă osoasă)
 Sistemul vascular limfatic
> Este ansamblul de vase prin care circulă limfa de la ţesuturi
şi organe spre inimă, alcătuit din capilare limfatice, vase
limfatice şi ganglioni limfatici.
> Capilarele formează reţele din care vor rezulta vasele
limfatice reprezentate de:
> - ductul limfatic drept care colecteză limfa din jumătatea
dreaptă a capului şi gâtului; jumătatea dreaptă a toracelui şi
membrul superior drept
> - canalul toracic începe printr-o dilataţie numită Cisterna
Chili (Pecquet) care drenează limfa de la: -
membrele superioare
> - jumătatea stângă cap şi gât
> - membrul superior stâng - jumătatea
inferioară trunchiului
> La nivelul coloanei vertebrale cervicale, descrie o cârjă sau
crosă şi se varsă la locul de unire dintre vena jugulară
internă stângă cu vena subclaviculară stângă.
> Examenul sistemului circulator =
edeme, varice,troficitate, tulburari
vaso-motorii, temperatura pulsul
arterial
> Reabilitarea in arteriopatiile
obliterante, insuficienta venoasa
cronica
Consideratii clinice
> 1.HTA
> 2. Arteriopatia obliterantă a membrelor inferioare este o
boală ocluzivă ce determină reducerea progresivă a lumenului
vascular cu afectarea fluxului sanguin local. Poate fi identificată
atât la nivelul membrelor superioare cât şi la nivelul membrelor
inferioare.
Clasificarea LaRiche Fontaine a arteriopatiei obliterante a membrelor inferioare:
Stadiul I: pacient asimptomatic la care se poate observa o tulburare a pulsului la
nivelul arterelor periferice;
Stadiul II: claudicaţie intermitentă
a. Durerea apare la o distanţă de mers >200m;
b. Durerea apare la o distanţă de mers <200m.
Stadiul III: durere la repaus;
Stadiul IV: durere la repaus asociată cu tulburări trofice.
3. Trombangeita obliterantă Burger este o boală ocluzivă
non-aterosclerotică, inflamatorie ce are un caracter segmentar,
afectând vasele de calibru mediu şi mic de la nivelul
extremităţilor.
4. Anevrismele sunt dilatări patologice de la nivelul vaselor de
sânge, apărute cel mai frecvent la nivelul aortei
> 5. Disecţia arterială - cea mai frecvent ȋntâlnită este disecţia de
aortă = reprezintă disecţia mediei aortei prin intermediul unei
unde sanguine, cu apariţia unui lumen fals la nivelul peretelui
aortic ce are un traiect paralel cu direcţia de circulaţie a sângelui.
> 6. Vasculitele sunt inflamaţii ale peretelui vascular ce afectează
orice tip de vas de la nivelul ţesuturilor şi organelor.
> 7. Arterioscleroza ce se poate ȋmpărţi ȋn arterioscleroza
propriu-zisă, ateroscleroza şi arterioscleroza Monckeberg.
> 8. Obstrucţia arterială acută reprezintă ȋntreruperea bruscă a
circulaţiei locale cu ameninţare vitală a regiunii respective
Reabilitarea in arteriopatiile
obliterante !!!!
> tratamentul igienodietetic : cuprinde masuri de profilaxie secundara :
> regim igienodietetic : hiposodat, hipolipidic
> combaterea sedentarismului si obezitatii
> evitarea frigului, umezelii, pozitiilor vicioase (picior peste picior),
> igiena picioarelor
> evitarea bailor reci
> incaltaminte comoda, ciorapi de bumbac
> tratamentul fizical –kinetic
> Electroterapie
> Termoterapie
> Hidroterapie (bai Hauffe de maini sau de membru inferior
sanatoase)
> Masaj
> Mecanoterapie
> Ergoterapie
> Kinetoterapie
> Kinetoterapie :
> Gimnastica de pozitie Burger
> Mersul codificat : se stabileste distanta de mers pana la aparitia
claudicatiei in ritm de 120 pasi/ min, se parcurge 2/3 cu pauza de 2—3
minute in ortostatism. Se repeta 30 minute de 3 ori /zi. Dupa 14 zile se
retesteaza distanta de mers.
> Exercitii de crestere a debitului cardiac : mers, ciclism, volei. Barminton,
inot
> Gimnastica Burger : decubit dorsal cu mb inf la 450 1—3 min,
> Sezand cu membrele inf atarnand 1—3 min,
> Timp dublu decubit dorsal cu membrele intinse
> Se repeta consecutiv de 4—6 ori
> Contractii analitice : se fac pe grupele musculare ale membrelor
inferioare, in functie de sediul obstructiv, se face incalzire 10 minute
urmate de contractii de 10 secunde cu pauza de 20 secunde intre ele.
Exemplu : tripla flexie pentru bazin si coapse, ridicat pe varvuri din
ortostatism pentru gambe;
Simptomatologie
> Durerea este simptomul cel mai frecvent ȋntâlnit ȋn patologia
arterială, localizarea ei fiind la nivelul teritoriului ischemic.
Ȋn arteriopatia obliterantă durerea ȋşi schimbă caracterul:
- ȋn stadiile incipiente durerea este absentă sau cu caracter
intermitent şi se instalează ȋn urma efortului de mers;
- iar ȋn stadiile avansate caracterul ei este permanent şi
corespunde ischemiei severe de repaus.

Claudicaţia intermitentă este durerea ce se instalează

consecutiv ischemiei musculare ce apare ȋn urma efortului. Apare
la efortul de mers, iar caracterul ei este de crampă musculară ce
dispare la repaus, şi uneori poate fi ȋnsoţită şi de senzaţia de
greutate la nivelul gambei, coapsei sau fesei, ȋn funcţie de
localizarea teritoriului ischemic. Apariţia claudicaţiei intermitente
obligă bolnavul să se oprească din mers şi durerea dispare la
ȋncetarea efortului, rămânând doar o senzaţie de greutate ȋnsoţită
de parestezii.
> Acroparesteziile sunt caracteristice arteriopatiilor obliterante şi
se caracterizează prin parestezii, senzaţie de răcire a segmentului
respectiv, anestezie sau hipoestezie.

Tulburările trofice afectează de obicei tegumentele, fanerele şi

ţesutul celular subcutanat determinând:

- tegumente uscate, eritematoase, lucioase;

- dispariţia pilozităţii;
- ȋncetinirea creşterii patului ungheal ce capătă un aspect de
gheară.

Necroza are diferite aspecte ȋn funcţie de patologia asociată.

Ȋn cazul aterosclerozei obliterante caracterul necrozei se schimbă,
aceasta localizându-se la nivelul degetelor, unghiilor, pliurilor de
flexie şi se extinde, afectând ţesuturile zonei adiacente ȋn
profunzime.
Ȋn cazul bolii Raynaud, necroza este simetrică, localizată la nivelul
pulpei degetului, ȋn urma ei rămânând cicatrici deprimate, iar
ultima falangă fiind deformată.
> Gangrena apare ȋn stadiile avansate ale arteriopatiilor
obstructive şi poate fi umedă sau uscată.
Gangrena umedă este dureroasă, tegumentele căpătând un
aspect roşu-vineţiu, la care se adaugă edemul, ulceraţiile şi
limfedemul.
Gangrena uscată spre deosebire de cea umedă, nu este
dureroasă, se localizează la nivelul unuia sau mai multor degete
ce capătă un aspect mumifiat, de culoare neagră.

Edemul apare de obicei ȋn arteriopatia obliterantă, dar ȋn stadii

avansate, şi poate fi identificat la nivelul feţei dorsale a piciorului
şi este alb sau roşu.

Hipotrofia musculară apare ȋn urma ischemiei periferice cronice

şi afectează uneori şi ţesutul celular subcutanat.

Livedo reticularis apare datorită unei tulburări de tip

vasospastic ȋn ceea ce priveşte circulaţia, ce se accentuează prin
expunere la frig, regiunea respectivă având un aspect cianozat,
marmorat, temperatura locală este scăzută, iar tegumentele sunt
> Drenajul manual limfatic (Leduc)
> -scopul : drenarea formelor de edem de origine venoasa, cardiaca sau
limfatica
> I. Drenajul ganglionilor limfatici - in scopul evacuarii continutului lor
prin presiuni repetate lent, de intensitate medie.
> Ganglionii limfatici sunt localizati in regiuni bine definite ale corpului,
grupati in relee, talia lor variind intre dimensiunile unui bob de orez si
ale unui sambure de maslina.Forma lor este ovala.
> Aspecte tehnice: mana se aplica pe grupul ganglionar, cu degetele
perpendiculare pe vasele aferente, se exercita presiuni moderate cu un
ritm de 2-3 miscari in 10 sec. Miscarile mainii, lente si blande se repeta
de 10- 12 ori pe fiecare releu ganglionar
> II. Drenajul de apel
> se realizeaza asupra vaselor colectoare limfatice in scopul evacuarii
limfei din acestea, exercitand o aspiratie la nivelul regiunii drenate.
> Colectoarele limfatice acompaniaza reteaua venoasa, sunt numeraose,
rolul lor consta in drenajul limfei recoltate in prealabil de capilare catre
releele ganglionare.
> Aspecte tehnice: ritmul manevrei se executa o suita de miscari lente- 3
pe sec. , repetat de 3-4 ori in acelasi loc
> III. Drenajul de resorbtie: in edeme periferice care invadeaza tesuturile
intradermice si fasciile superficiale
> Patologia vasculară venoasă asociată este reprezentată de:
1. Venele varicoase sunt vene dilatate anormal, cu aspect
tortuous ce apar consecutiv creşterii presiunii intraluminale
datorită scăderii rezistenţei peretelui venos.
Cele mai afectate sunt venele superficiale ale membrelor
inferioare.
2. Tromboza venoasă profundă şi superficială.
3. Insuficienţa venoasă cronică – după clasificarea CEAP poate
fi ȋmpărţită astfel:
Stadiul C0: fără semne vizibile, palpabile sau detectabile
paraclinic de insuficienţă venoasă cronică;
Stadiul C1: telangiectazii şi/sau vene reticulare;
Stadiul C2: vene varicoase prezente;
Stadiul C3: prezenţa edemului;
Stadiul C4a: dermita de stază cu variantele pigmentări cutanate şi
boli suplimentare (eczema), determinate de tratamentele locale
alergizante
Stadiul C4b: lipodermatoscleroza şi/sau atrofia albă;
Stadiul C5: ulcer venos „vindecat”;
Stadiul C6: ulcer venos activ, deschis.
SIMPTOMATOLOGIE
> durerea este un simptom foarte important fiind localizată la nivelul teritoriului
venos afectat şi prezentându-se sub formă de greutate la nivelul membrului,
parestezii, fatigabilitate (oboseală).
Ȋn funcţie de caracterul ei, aceasta poate avea următoarele trăsături:

• Durerea este sub formă de crampă, ȋn special nocturnă, ȋn insuficienţa cronică

venoasă;
• Durerea se agravează ȋn special nocturn ȋn tromboflebită (inflamaţie a peretelui
venos ce poate fi ȋnsoţită cu fomare de trombi = cheaguri ce pot obtura vena,
putând determina embolie);
• Durerea apare ȋn urma ortostatismului (menţinerea corpului ȋn poziţie verticală)
prelungit ȋn insuficienţa venoasă cronică determinată de prezenţa varicelor
(dilataţie venoasă permanentă şi neregulată ce apare datorită pierderii elasticităţii
peretelui venos);
• Durerea este ȋnsoţită de parestezii (senzaţie de furnicătură, amorţeală, ȋnţepătură
drept consecinţă a afectării sistemului nervos periferic) pe traiectul unui nerv ȋn
neuropatia postflebitică ce se instalează ȋn urma unei tromboflebite profunde;
• Durerea este accentuată de flexia dorsală a piciorului (semnul Homans) şi este
ȋntâlnită ȋn tromboflebita profundă de la nivelul gambei.
> Ȋn cazul tromboflebitei iliofemurale, durerea este localizată la
nivelul feţei antero-externe a coapsei.
Pentru cea cu localizare la nivelul venei poplitee sau venei
femurale superficiale, durerea se instalează când se comprimă
spaţiul popliteu.

Durerea este asociată cu alte semne precum paresteziile din

sindromul trombotic, hiperestezia (sensibilitate exagerată) şi
senzaţia de căldură din cadrul tromboflebitei acute ȋn momentul
ȋn care sunt afectaţi şi nervii periferici, pruritul (mâncărime
intensă a pielii) ce ȋnsoţeşte eczema de stază sau dermatita.

Foarte frecvent, ȋn tromboflebita acută, exista starea subfebrilă cu

o durată de 12-13 zile, iar ȋn tromboflebitele ce au devenit septice
este prezentă febra ce are un caracter intermitent. La acestea
două se adaugă şi frisoanele ȋnsoţite de puls discordant.
 Anatomie si biomecanica

Kinetoterapie- Domeniul Licenta

Anul I

Prof.dr. Taina Avramescu

SISTEMUL RESPIRATOR
 SISTEM
RESPIRATOR
format din totalitatea
organelor ce servesc la efectuarea
respiraţiei pulmonare prin care se
elimină CO2 din sânge şi se
utilizează O2 din aerul ambiant

a. căi respiratorii reprezentate

de:
•nasul extern şi cavitatea
nazală, sinusurile paranazale,
•laringe,
•trahee,
•bronhii principale. Acestea se
ramifica in bronhii de
dimensiuni din ce in ce mai
mici, formand arborele
bronsic situat intrapulmonar.
b. organe respiratorii :
plamanii
** fonatie, olfactie, echilibru
Obiective - Rezultatele
așteptate ale învățării
După ce ați parcurs acest curs ar trebui să:
a. precizați funcțiile sistemului respirator;
b. denumiți principalele organe ale acestui sistem;
c. faceți distincția între căile respiratorii superioare și
cele inferioare
d. descrieti configuratia externa si interna
e. identificati aplicabilitatea kinetoterapiei in
afectiunile repiratorii (anatomie clinica)
Nasul extern
are formă de piramidă triunghiulară şi este
alcătuit din rădăcină, dosul nasului cu două feţe
laterale şi aripile nasului
Cavitatea nazala
= în centrul maxilarului superior până la porţiunea nazală a faringelui.
Segementul inferior al cavităţii se numeşte vestibul nazal, deschiderea
spre exterior realizându-se prin orificiile nărilor. Peretele lateral al
cavităţii nazale corespunde aripii nasului, iar peretele medial este
reprezentat de septul nazal, care separă fosele nazale. Cavitatea nazală
comunică cu sinusurile paranazale.
Vascularizaţia arterială este realizată prin ramură a arterei carotide
interne, reprezentate de artera dorsală a nasului, care irigă rădăcina
nasului şi care se anastomozează cu alte ramuri arteriale provenite din
artera facială.
Vascularizaţia venoasă permite drenajul sângelui venos prin vena
facială şi vena aripii nasului, vene care se deschid împreună cu vena
oftalmică în sinusul cavernos .
Inervaţia este senzitivă şi motorie. Teritoriul motor aparţine nervului
facial, iar cel senzitiv nervului trigemen, care prin cele trei ramuri( nervul
nazal extern, nervul nazo-lobar şi nervul suborbitar) deservesc feţele
laterale ale nasului, regiunea dorsală şi rădăcina nasului.
Fosele nazale
află în mijlocul masivului facial; separate prin septul nazal median,
comunică cu exteriorul prin orificiile nărilor, iar lateral cu sinusurile
paranazale.
Fosa nazală are două regiuni: -vestibulul nazal
- fosa nazală propriu- zisă
Vestibulul nazal este un conduct vertical lung de 15 mm limitat
anterior de nară.
Fosa nazală are un perete medial format de septul nazal care este
osos, cartilaginus şi membranos. Peretele lateral al fosei nazale este
format din mai multe oase dispuse antero – posterior ; pe el se prind
cornetele nazale.
Peretele superior se mai numeşte aracadă a foselor nazale, avand
menirea de a separa cavitatea craniană de fosele nazale.
Peretele inferior desparte cavitatea nazală de cavitatea bucală şi este
format din componente al osului maxilar.
Cornetele nazale sunt componente ale peretelui lateral al fosei
nazale, având aspectul unor lame osoase. Se împart în cornet nazal
superior, cornet nazal mijlociu şi cornet nazal inferior.
Structura mucoasei nazale = tunica pituitară are două
regiuni corespunzătoare cornetului superior-regiunea
mucoasei olfactorii şi regiunea inferioară
corespunzătoare celorlalte două cornete-regiunea
mucoasei respiratorii.
Vascularizaţia arterială este asigurată de arterele
provenite din artera maxilară, care se distribuie regiunii
postero-inferioare şi ramuri accesorii din artera
oftalmică, care irigă regiunea antero-superioară.
Vascularizaţia venoasă sângele venos drenează în vena
oftalmică şi aceasta în sinusul venos cavernos, după ce a
fost colectat în două reţele venoase, una superficială şi
una profundă.
Inervaţia este senzitivo-senzorială, cea senzorială
realizată prin nervul olfactiv, iar cea senzitivă aparţine
nervului trigemen prin ramura maxilară.
Sinusurile paranazale
cavitaţi pneumatice ataşate foselor nazale, cu care
comunică.
1)Sinusul etmoidal este format din celulele etmoidale
în număr de 8-10 situate în grosimea osului etmoid, şi
se deschide în porţiunea superioară a foselor nazale.
2)Sinusul frontal este un sinus de formă piramidală,
care se dezvoltă în copilărie şi este în raport cu orbita ţi
cu osul etmoid.
3)Sinusul sfenoidal situat în jumătatea laterală a
osului sfenoid, este în raport cu şaua turcească, în care
se adăposteşte glanda hipofiză.
4)Sinusul maxilar este o cavitate osoasă situată în
stânca osului maxilar, de formă şi dimensiuni variabile,
plin cu aer în condiţii normale.
Laringele
situat în regiunea antero-mediană a gâtului, în dreptul ultimelor patru vertebre cervicale,
sub osul hioid, înaintea porţiunii laringiene a faringelui, posterior de tiroidă şi se
continuă cu traheea. Laringele este un organ cu dublu rol : in respiratie si in fonatie. In
deglutitie se ridica 2-3 cm, intr-un ax longitudinal; de asemenea in fonatie, in respiratia
profunda, in ridicarea capului ; in flexia capului si gatului coboara.

Dimensiunile laringelui sunt dependente de vârstă şi sex, dar are şi variaţii individuale.
Valorile medii ale dimensiunilor laringelui sunt: lungimea 35-50mm, diametrul
anteroposterior 25-36mm, iar diametrul transeversal 35-43mm.
Conformaţia exterioară - laringele are forma unei piramide triunghiulară trunchiată cu
baza mare sus şi baza mică jos.
Baza mare comunică cu faringele şi poartă numele de aditusul laringelui, prin care în
inspiraţie intră aer din faringe în laringe, iar în expiraţie iese aerul din laringe spre
faringe. Aditusul laringelui este delimitat: - anterior de epiglota
- posterior de cartilajul aritenoid
- cartilajele corniculate
Feţele laringelui sunt: -antero - laterale reprezentate de cartilajul tiroidian, membrana
tirohidiană şi cartilajul cricoid
- posterioară - proemină în faringe, cu care delimitează
recesul piriform al faringelui.
Baza mică reprezintă vârful laringelui care se continuă cu traheea şi este formată de
cartilajul cricoid.
organ cavitar: schelet cartilaginos, articulaţii, ligamente, muşchi motori, vase şi nervi

Cavitatea laringelui = 2 pâlnii unite prin vârf

o porţiune superioară -vestibulul laringian- delimitat de aditusul laringian şi plicele
ventriculare.
o porţiune mijlocie - ventriculul laringelui - de la plicele ventriculare la plicele vocale,
de la acest nivel până la cartilajul cricoid, care reprezintă limita inferioară a cavităţii
laringelui= porţiunea inferioară (cavitatea infraglotica).

Plicele ventriculare = cute orizontale ale mucoasei , denumite şi false coarde vocale,
delimitează între ele ventriculul laringian.
Plicele vocale se află inferior de plicele ventriculare, ele reprezentând aparatul vocal
propriu-zis. Plicele vocale se mai numesc şi coardele vocale- dreaptă şi stângă între
care se delimitează fanta glotică, şi se prind pe cartilajul şi cartilajele aritenoide.
Plicelor vocale li se ataşează ligamentul vocal şi muşchiul vocal.
Segmentul laringian cuprins între plicele vocale (jos) , vestibulare (sus) şi vârf reprezintă
sediul apartului de fonaţie şi respiraţie (glota)..
Ventriculii laringelui, cuprinşi anterior şi posterior între plicele vocale şi plicele
ventriculare, comunică cu glota.
În inspirul profund - plicele vocale se depărtează,- fanta glotică este deschisă.
În fonaţie plicele vocale se ating medial, iar fanta glotică este închisă
 Structura laringelui.
Prezinta un schelet alacatuit din cartilaje si ligamente ; la nivelul cartilajelor se insera muschi ; in
interior = mucoasa.
scheletul cartilaginos = 3 cartilaje neperechi (tiroid, cricoid, epiglotic) + 8 cartilaje perechi (aritenoide,
corniculate, cuneiforme, sesamoide).
Epiglota contribuie la inchiderea orificiului laringian, dirijand astfel lichidele si bolul alimentar spre faringe
si esofag.
b) muşchii laringelui:
*muşchi extrinseci cu inserţie pe laringe
- constrictorul inferior al faringelui
- longitudinal superior al limbii
- palatofaringian
- stilofaringian
- tirohiodianul
- muşchii subhioidieni
*muşhii intrinseci sunt în număr de cincisprezece;grupati in grupe funcţionale
- constrictori ai fantei glotice (adductori ai plicelor vocale):
- dilatatori ai fantei glotice (abductori ai plicelor vocale): muşchiul cricoaritenoidian posterior
- tensori ai plicelor vocale - muşchiul vocal care pune sub tensiune ligamentul vocal; muşchiul
cricotiroidian.
aparatul ligamentar
Partile anterioare ale osului hioid, ale cartilajelor tiroid si cricoid sunt unite prin membrane care suspenda
scheletul laringelui de osul hioid. Acesta, prin ligamentul stilohioidian si muschii limbii se fixeaza de baza
craniului.
Aparatul ligamentar care leaga laringele de organele vecine este format de: membrana hiotiroidiana,
hioepiglotica, ligamentele glosoepiglotice, faringoepiglotice, tiroepiglotic si ligamentul sau membrana
cricotraheala.
articulatiile laringelui
Unele cartilaje se srticuleaza liber, ceea ce le permite sa se miste liber in cursul fonatiei. Exista 2 perechi de
ariculatii sinoviale (diartroze): articulatia cricoaritenoidiana si cricotiroidiana.
mucoasa laringelui
Acopera scheletul cartilaginos, ligamentele si muschii laringelui, formand plici.
Vascularizaţia arterială a laringelui:
- artera tiroidiană -superioară ram din artera
carotidă externă
-inferioară ram din artera subclaviculară
Vascularizaţia venoasă:
- vena laringiană superioară -care se deschide în
vena jugulară internă
Inervaţia laringelui este realizată de fibre
nervoase:
- somatomotorii
- somatosenzitivă -nervul laringeal superior şi
inferior
- vegetativă - simpatică provine din ganglionii
cervicali superiori
Traheea
un organ tubular aflat în continuarea laringelui, se bifurcă în cele două
bronhii principale. Are formă de tub cilindric cu peretele posterior turtit,
lungime de 100 - 120 mm şi grosime 16 - 18 mm si este situata
posterior de glanda tiroidă.
Prezinta două porţiuni: cervicală si toracică.

Porţiunea cervicală se află anterior de esofag, iar lateral de ea se

găsesc lobii tiroidei
Porţiunea toracică se găseşte în torace - posterior de arcul aortic;
- anterior de esofag; lateral vine în raport cu pleura
Structura traheei corespunde unui schelet fibrocartilaginos la care se
adaugă adventice şI mucoasă.
a) Scheletul este alcătuit din 15 - 20 de arcuri cartilaginoase elastice,
incomplete în partea posterioară. Cartilajele sunt unite între ele prin
inele fibroelastice. În porţiunea posterioară unde cartilajele sunt
incomplete, scheletul cartilaginos este format de un perete membranos.
b)Adventicea este situată superficial şi este alcătuită din ţesut
conjunctivo- adipos.
c) Mucoasa căptuşeşte cavitatea traheei, şI este formată din epiteliu cu
cili (au rolul de a elimina secreţia).
Bronhiile principale
dreaptă şi stângă; rezultă din bifurcarea traheei
la nivelul vertebrei toracale T4. De aici se
îndreaptă lateral în jos, formându-se între cele
două bronhii principale un unghi de 75 - 85
grade. In hilul pulmonar şi se ramifică
intrapulmonar. Bronhia dreaptă este mai scurtă
şi mai voluminoasă
Structura : Bronhia stângă este alcătuită din 9 -
12 inele cartilaginoase, iar bronhia dreaptă din
6-7inele cartilaginoase.
Plamanii
organele principale ale respiraţiei, situaţi în cavitatea toracică,
conţinuţi în cele două seroase pleurale. Greutatea plămânului
este de aproximativ 1200 g, iar capacitatea pulmonară totală
este de 4500- 5000 cm 3. Au o consistenţa moale, spongioasă
şi foarte elastică.
Conformaţia exterioară . Prezinta:
- o bază - faţa diafragmatică care se mulează pe diafragm
- un vârf - apex ce depăşeşte cu 2-3 cm orificiul superior al
toracelui
- o faţa costală convexa - urmează curba descrisă de coastă
- o faţa medială - între cei doi plămâni, in raport cu
mediastinul; conţine hilul pulmonar pe unde trec elementele
pediculului pulmonar
- o margine anterioară - separă faţa costală de cea
medială
- o margine inferioară - circumscrie baza plămânului
Pe feţele plămânilor există fisuri sau scizuri care
împart plămânul în lobi.
Plămânul stâng prezintă fisura oblică care porneşte
de pe faţa medială ,merge sus şi posterior apoi trece
pe faţa costală , în jos şi anterior intersectează
marginea inferioară şi ajunge pe faţa medială.
Împarte plămânul stâng în doi lobi: superior;
inferior
Plămânul drept prezintă fisura oblică şi fisura
orizontală ,care are originea pe faţa costală la
jumătatea celei oblice, merge medial spre marginea
anterioară apoi spre faţa medială şI se termină în hil.
Este impartit în trei lobi: -superior; mijlociu;
inferior - cel mai mare
Pediculul pulmonar cuprinde elementele
anatomice care vin sau pleacă de la plămân, la
nivelul hilului pulmonar: bronhii principale, artera
pulmonară, două vene pulmonare, artere bronhice,
vene bronhice, plexul nervos pulmonar.
Structura plămânilor include
- componenta bronhială
- componenta parenchimatoasă
- stroma
- vase şi nervi
Componenta bronhială
La intrarea în plămân bronhia principală se ramifică în trei bronhii
lobare (în dreapta) şi două bronhii lobare (în stânga), care se
distribuie lobilor pulmonari.
Bronhiile lobare se continuă cu bronhii segmentare care deservesc
teritoriile bronhopulmonare numite segmente brohhopulmonare
care au aeratie proprie, pedicul arterial propriu, stromă. Pentru
plămânul drept sunt zece bronhii segmentare pentru zece segmente
bronhopulmonare, iar pentru plămânul stâng sunt opt bronhii
segmentare.
Bronhiile segmentare se divid în bronhiole lobulare sau terminale
care deservesc unitaţile morfologice ale plămânilor reprezentate de
lobulii pulmonari. Bronhiile lobulare se continuă cu bronhiolele
respiratorii care se ramifică în ducte alveolare terminate prin
dilataţii denumite săculeţi alveolari compartimentaţi în alveole
pulmonare.
Bronhiola respiratorie împreună cu ramificaţiile lor, cu ducte
alveolare şI cu alveolele pulmonare formează acinii pulmonari,
care reprezintă unitatea morfologică a plămânului. Totalitatea
aciniilor pulmonari formează parenchimul pulmonar (componenta
parenchimatoasă).
Bronhiile mari sunt formate din arcuri cartilaginoase;
bronhiolele lobulare au pereţi fibroelastici şi fibre musculare
netede care dispar la bronhiolele respiratorii, iar in ductele
alveolare găsim membrana fibroelastică şi epiteliu respirator
unistratificat.
Alveolele prezintă un epiteliu alveolar aşezat pe o membrană
bazală. Peretele alveolar este delimitat de septuri conjunctive,
care aparţin stromei şI din capilare rezultând complexul
alveolo - capilar. Dinspre cavitatea alveolară spre capilarul
sanguin acest complex este alcătuit din
epiteliu alveolar unistratificat
membrana bazală a epiteliului
surfactantul
membrana bazală a capilarului
endoteliu capilar (endoteliu)
Stroma este formată din ţesutul conjunctiv elastic care
însoţeşte arborizaţiile bronhiilor în interiorul plămânului.
Pleura
o seroasă formată din două membrane (foite) care învelesc plămânii.
Pleura plămânului stâng nu comunică cu pleura plămânului drept
fiind separate prin mediastin.
Fiecare pleură are două lame sau foiţe : viscerală si parietală care
delimitează între ele cavitatea pleurală.
Foiţa viscerală este fixată la suprafaţa plămânului iar cea parietală
căptuşeşte peretele toracic. Între cele două foiţe se găseşte o peliculă
de lichid pleural care asigură adeziunea celor două foiţe şi
mobilitatea plămânilor. Cavitatea pleurală este virtuală, devenind
reală numai când în ea apare aerul sau unele revărsate patologice.
Foiţa viscerală - pătrunde prin fisurile pulmonare tapetând feţele
interlobare ale plămânilor.
Foiţa parietală este unică şi împărţită în :
- pleura mediastinală - formează limita laterală a mediastinului
- pleura costală - căptuşeşte peretele interior al toracelui , de la stern,
coaste până la coloana vertebrală
- pleura diafragmatică - acoperă faţa superioară a diafragmei
- cupola pleurală (domul pleural)- acoperă vârful plămânului.
Vacularizatia plamanilor
a) vascularizatia funcţională (mica circulatie/ circulatia
pulmonara)
Are originea în ventriculul drept de unde pleacă artera pulmonară cu
sânge sărac în oxigen; aceasta se distribuie la nivel pulmonar
urmărind ramificaţiile arborelui bronhic, până la nivel alveolar, unde
are loc schimbul de gaze. De la acest nivel pornesc capilare venoase
care se colectează în venele pulmonare ce se deschid în atriul stâng.
b) vascularizatia nutritivă
Este asigurată de arterele bronhice, ramuri ale aortei toracice, cu
traseu prin pereţii bronhiilor, permitand aportul sângelui oxigenat la
nivelul parenchimului pulmonar; aici îşi are originea sistemul venos
bronhic care se deschide în sistemul venos cav superior.
Limfaticele plamanului pornesc de la nivelul unei retele perilobulare
si subpleurale, de unde dreneaza in limfonodulii peritraheobronsici,
apoi in cei mediastimali anteriori si posteriori.
Consideratii clinice
SINDROMUL INFECTIEI ACUTE DE CĂI
RESPIRATORII (IACR)
 sindrom nespecific produs de infec!ii acute ale
mucoasei nazale, sinusurilor paranazale,
faringelui, laringelui, traheei, bronhiilor
principale
SINDROMUL BRONHO-OBSTRUCTIV: (SBO)
produs de reducerea fluxului aerian prin
arborele bronsic
SINDROM RESTRICTIV: boli care reduc
parenchimul pulmonar PNEUMONIA
SINDROAME PLEURALE
Sinuzitele
Deoarece fiecare sinus paranazal se continua cu cavitatea
nazala printr-un orificiu care se deschide intr-un meat al
cavitatii nazale, infectia se poate propaga de la nas,
provocand inflamatia si tumefactia mucoasei (sinuzita) si
durere locala. Deseori aceste modificari ale mucoasei duc
la blocarea deschiderii sinusului in cavitatea nazala.
Infectiile acute ale sinusurilor frontale sau maxilare se
manifesta clinic printr-o sensibilitate local, dureroasa la
presiune la nivelul sunusului infectat. Sinusul frontal
poate fi explorat prin comprimare cu degetul dirijat in
sus spre extremitatea mediana a marginii superioare a
orbitei. Sinusurile etmiodale pot fi explorate aplicand
policele in unul din unghiurile interne ale ochiului si
aratatorul in celalalt, apasand spre inapoi, posterior fata
de osul lacrimal
Fracturile nasului sunt frecvente, mai ales in cazul loviturilor directe
Mucoasa nazala se inflameaza usor din cauza vascularizatiei sale bogate
(rinita) in cursul infectiilor cailor respiratorii superioare sau a unor alergii.
Secretia nazala crescuta poate surveni si in traumatisme craniocerebrale
(scurgere de LCR prin cavitatile nazale).
Tot datorita vascularizatiei bogate a mucoasei nazale epistaxisul este
relativ frecvent. In majoritatea cazurilor cauza sangerarii este un traumatism,
iar sediul sangerarii este in 1/3 anterioara a nasului. Un epistaxis redus
rezulta frecvent din „scobirea” nasului cu degetul prin ruperea retelei
venoase abundente din jurul foselor nazale anterioare. El poate i insa
determinat si de infectii sau hipertensiune.
Septul nazal cartilaginos poate fi deplasat la nastere sau poate devia de la
planul median in urma unui traumatism. Pentru sportivi consecintele directe
ale deviatiei de sept se adreseaza limitarii aportului de aer (oxigen) si in
consecinta a capacitatii de efort.
Corpii straini nazali se extreag relativ usor datorita prezentei cornetelor
nazale.
Vegetatiile adenoide sau polipii, cum mai sunt numite in popor, reprezinta
tesutul limfoid care se dezvolta in spatele nasului in regiunea dintre nas si
gat.
Laringele creste pana in jurul varstei de 3 ani dupa care are loc o crestere
redusa pana la aproximativ 12 ani; inainte de acesata varsta nu exista
diferente majore, privind laringele, intre sexe. La pubertate, in special la sexul
masculin (13-16 ani), peretii laringieni devin mai solizi, cavitatea laringiana se
mareste, coardele vocale se lungesc si se ingroasa, iar proeminenta laringiana
devine mai evidenta. La femei unghiul de intalnite al lamelor cartilajului
tiroidian este mai mare de aceea laringele este mai putin proeminent.
Lungimea coardelor vocale creste progresiv la ambele sexe pana la
pubertate; in aceasta perioada, cresterea la sexul masculin este marcata.
Inaltimea vocii coboara cu o octava la baieti, modificarea lungimii coardelor
vocale fiind raspunzatoare in mare masura de schimbarile de voce la acest
sex.
Simptomul cel mai frecvent al afectiunilor laringiene este „raguseala”
Inhalarea de corpi straini in laringe produce rapid sufocare. Daca obiectul
este ascutit apare o durere acuta si o obstructie respiratorie progresiva.
Mucoasa laringiana de deasupra corzilor vocale este extrem de sensibila si
contactul cu un corp strain provoaca imediat o tuse exploziva.
In cazul unor infectii sau sindroame alergice se poate produce insuficienta
respiratorie acuta prin edem glotic.
Inflamatiile bronhiilor poarta numele de bronsite iar ale
parenchimului pulmonar de pneumonii. Pot fi de cauza
virala, bacteriana sau micotica. Astmul bronsic este o
afectiune de obicei de natura alergica caracterizata prin
spasmul musculaturii bronhiolelor.
BPOC este o afecţiune inflamatorie care conduce la
limitarea progresivă, incomplet reversibilă ,a
fluxului aerian prin căile respiratorii mici. Include
Bronsita cronică
Emfizemul pulmona
Limfa transporta de la plamani, fagocite continand
particule de carbon care au fost depuse in peretii
alveolelor, din aerul inspirat. La persoane varstnice, in
special la fumatori si/sau locuitorii din marile orase,
suprafata plamanului are un aspect pestrit cenusiu-negru
datorita prezentei acestor particule.
Cancerul bronsic este cel mai frecvent la barbati,
principalii factori etiologici fiind fumatul si poluarea. Din
cauza dispozitiei limfaticelor aceste tumori metastazeaza
frecvent (determina cancere secundare) la pleura, hiluri,
mediastin, ganglioni limfatici, creier, oase, glande
suprarenale datorita diseminarii limfogene. Deseori
ganglionii limfatici situati imediat deasupra claviculei
(suoraclaviculari) sunt hipertrofiati si indurati in cazul
unui cancer bronsic sau gastric (ganglioni sentinela).
Procesul tumoral poate invada pleura si sa produca un
revarsat pleural (lichid in cavitatea pleurala).
Urmare a stransei relatii a nervului laringeu recurent cu
varful plamanului acesta poate fi afectat in cancerele
pulmonare apicale si, consecutiv, apare raguseala din
cauza paraliziei unei coarde vocale.
In timpul inspitatiei si expiratiei pleurele normale, netede si umede
nu produc nici un zgomot; in schimb in cazul unei inflamatii
(pleurita) suprafetele devin rugoase, apare o frecatura (frecatura
pleurala) care poate fi auzita. Pleurita duce de obicei la formarea de
aderente intre pleura parietala si cea viscerala.
Acumularea de lichid intre cele 2 foite pleurale poarta numele de
pleurezie. Aceasta poate fi provocata de o serie de cauze
(insuficienta cardiaca, fenomene inflamatorii, traumatisme toracice,
tumori). Daca lichidul este in cantitat mare plamanul este impins i
comprimat spre hil, apoi se poate provoca deplasarea inimii si
mediastinului spre partea opusa.
Patrunderea aerului in cavitatea pleurala poarta numele de
pneumotorax si se produce in urma unei plagi penetrante sau a
rupturii unui plaman. Conduce la colabarea partiala a plamanului.
Fracturile costale produc frecvent un pneumotorax, dar tipul cel mai
obisnuit este pneumotoraxul spontan, rezultat prin ruperea unor bule
(vezicule) de pe suprafata plamanului.
Rolul KT
Aplicatii ale terapiei respiratorii :
reglarea unei bune respiratii in cadrul oricarui program de
kinetoterapie, pentru a realiza o ventilatie suficienta consumului
muscular de oxigen crescut
in boli pulmonare si extrapulmonare cu afectare pulmonara :
kinetoterapia respiratorie este mijloc principal de recuperare
pentru deficitul respirator
in boli cardiovasculare : pentru imbunatatirea schimburilor
gazoase si pentru efectul pozitiv direct asupra circulatiei
la bolnavul imobilizat- se face antrenare respiratorie obligatoriu

Doua tipuri de patologie beneficiaza de prog de recup

respiratorie: sdr. obstructive, restrictive, mixte (bronsita
cronica, astm) si tulburarile de mecanica ventilatorie,
secundare modificarilor coloanei vertebrale (cifoza juvenila,
spondiloza hiperostozanta, P.R. )
Metode : posturare ; reeducare respiratorie sau gimnastica
respiratorie propriu-zisa ; gimnastica de
corectare ;reeducarea tusei si vorbitului ;antrenamentul la
efort dozat ; terapia ocupationala.
A.Posturi :
relaxare si de facilitare a respiratiei
posturi de drenaj bronsic
B.Reeducarea respiratorie : scopul este realizarea unui
nou model respirator pentru bolnav, care sa asigure volume
de aer suficiente cu un travaliu ventilator cat mai redus
1.Dirijarea aerului la nivelul cailor respiratorii
superioare : exercitii la nivelul CRS:
2.Reeducarea respiratiei costale :
3. Reeducarea respiratiei diafragmatice.
4.Controlul si coordonarea respiratiei : « ventilatie
dirijata sau controlata «
 Anatomie si biomecanica

Kinetoterapie- Domeniul Licenta

Anul I

Prof.dr. Taina Avramescu

SISTEMUL DIGESTIV
 SISTEM Digestiv

format din toate organele care

participă la funcţia de digestie şi
absorbţie a alimentelor.
1. Tubul digestiv - cavitatea
bucală, faringele-orofaringele,
esofagul, stomacul, intestinul
subţire,intestinul gros.
2. Anexele tubului digestiv =
glandele satelite tubului digestiv,
cu rol de secreţie a sucurilor
digestive, care prin conţinutul
enzimatic participă la procesele
de digestie (glande salivare, ficat,
pancreas).
Obiective - Rezultatele
așteptate ale învățării
După ce ați parcurs acest curs ar trebui să:
a. precizați funcțiile sistemului digestiv;
b. denumiți principalele organe ale acestui sistem;
c. descrieti configuratia externa si interna a fiecarui
organ
d. identificati aplicabilitatea kinetoterapiei in
afectiunile digestive (anatomie clinica)
Cavitatea bucală
Se găseşte în partea inferioară a feţei, sub fosele
nazale, înaintea faringelui. Este împărţită prin
intermediul arcadelor dentare în: vestibulul bucal şi
cavitatea bucală propriu-zisă.
1) Vestibulul bucal - este mărginit de arcadele
dentare şi buze. Are un perete exterior
musculo-cutanat şi unul interior-osos reprezentat de
arcadele dentare fixate pe mandicbulă şi maxilarul
superior. La locul de întâlnire al celor doi pereţi se
formează şanţurile gingivolabiale - superior şi
inferior. În vestibulul bucal se deschide canalul
Stenon al glandei parotide.
Cavitatea bucală propriu-zisă
Cavitatea bucală propriu-zisă (I)
cuprinsă între arcadele dentare, bolta palatină şi limbă. Posterior comunică cu
orofaringele şi are şase pereţi:
- anterior format din buze-superioară şi inferioară. Buzele sunt două
formaţiuni musculo-membranoase, cea superioară are un şanţ median şI
subnazal. Pe faţa posterioară buzele prezintă orificiile glandelor care se găsesc
în profunzimea buzelor (glande labiale).
Extremităţile celor două buze se unesc şi formează comisurile labiale .
- laterali - obrajii au foma patrulateră cu 2 feţe (exterioară şi interioară):
margina superioară - margina inferioară orbitei;
margina inferioară - mandibula
marginea posterioară - m. maseter
marginea anterioară - buzele
In structura lor intra: pielea, ţesut celulo-grăsos, muşchii pieloşi care sunt
străbătuţi din canalul Stenon al glandelor parotide.
- inferior -prezintă regiunea linguală şi sublinguală şi este format din:
* diafragma gurii - reprezentată de muşchii milohidieni;
* deasupra diafragmei există regiunea sublinguală şi regiunea linguală
-limba.
Cavitatea bucală propriu-zisă
(II)
- superior - bolta palatină formată de procesul palatin al maxilei tapetat cu
mucoasa palatină. Bolta palatină (palatul dur) desparte cavitatea bucală de
fosele nazale. În structura sa intră stratul osos format prin sutura în planul
sagital a celor două lame orizontale ale osului palatin.
- posterior - vălul palatin, alcătuit dintr-o formaţiune musculo-membranoasă,
cu rol în deglutiţie. Vălul palatin poate coborâ sau se poate ridica venind
astfel în raport cu cavitatea bucală şi cu nazofaringele, cavităţi pe care le
poate închide sau deschide în funcţie de importantţa funcţională a
momentului, respiraţie sau deglutiţie.
Vălul palatin prezintă o faţă anteroinferioară-bucală; o faţă
posterosuperioară-nazală, care participă la formarea planşeului foselor
nazale; o margine anterioară; margini laterale şi o margine inferioară la
nivelul căreia se găsesc repere anatomice importante: lueta, pilierii vălului
care delimitează orificiul de comunicare a faringelui cu orofaringele şi cu
nazofaringele, de aceea se mai numeşte şi istmul nazo-faringian. Pilierii sunt
patru la număr, doi anteriori şi doi posteriori, între delimitându-se o fosă
dnumită fosă amigdaliană în care se adăpostesc amigdalele
Limba este un organ musculo-membranos, este organ al gustului (la
nivelul căreia se găsesc receptorii analizatorului gustativ). Prezintă: -
o rădăcină, situată spre faringe, prin care se fixează de mandibulă şi
osul hioid; corpul limbii, separat de rădăcină prin şanţul terminal sub
forma literei V. În structura corpului intră un schelet osteo-fibros, un
ţesut muscular cu muşchi extrinseci, muşchi intrinseci şi mucoasa
linguală.
Mucoasa linguală prezintă glande, papile şi foliculi limfatici.
Papilele sunt proeminenţe, în care se găsesc mugurii gustativi.
Se descriu următoarele grupe de papile:
- valate - 7 - 12 în vălul lingual;
- fungiforme - pe faţa dorsală a limbii;
- filiforme - pe faţa dorsală a limbii;
- foliate - cu cei mai mulţi muguri gustativi.
Glandele linguale sunt de tip seros şi mucos.
Foliculii limfatici formează amigdala linguală, situată la zona de
tranziţie spre faringe.
Anexele cavităţii bucale (I)
a) Gingiile sunt structuri care aparţin mucoasei bucale, între
cavitatea bucală propriu-zisă şi vestibulul bucal, acoperă arcadele
dentare şi alveolele dentare.
b) Dinţii sunt organe dure, implantaţi în alveolele maxilarelor cu
rol în masticaţie şi în vorbire. În ceea ce priveşte numărul : există
două dentiţii.
Prima alcătuită din 20 de dinţi : 10 pe arcada superioară şi 10 pe
arcada inferioară: incisivi 2/2 ; canini 1/1; molari 2/2 .
Dentiţia permanentă: 32 dinţi (16 x2) pentru fiecare arcadă câte
16 dinţi: incisivi 2/2; canini 1/1; premolari 2/2; molari 3/3
Dinţii sunt implantaţi în alveolele dentare la nivelul maxilarelor,
alveole care pot fi uniloculare sau multiloculare (în cazul dinţilor cu
mai multe rădăcini). Sunt implantaţi vertical, direcţie de la care pot
exista deviaţii-înclinaţii. Înclinarea accentuată spre anterior dă naştere
prognatismului alveolodentar. Fixarea dinţilor în alveolele dentare se
face cu ajutorul ligamentelor alveolo-dentare, între dinte şi alveoliă
fiind o adevărată articulaţie de tipul sinartroze.
Vascularizaţia dinţilor se face pentru fiecare arcadă în parte. Pentru
arcada superioară vascularizaţia arterială este asigurată de arterea
alveolară superioară, ramură din artera maxilară superioară, şi care
se distribuie molarilor şi premolarilor.
Prin artera suborbitară se realizează vascularizaţia arterială a arcadei
dentare superioare, care deserveşte incisivii şi caninii.
Arcada dentară inferioară este vascularizată arterial prin artera
dentară inferioară, care pătrunde prin canalul dentar şi apoi se
distribuie într-o ramură mentonieră, ce deserveşte molarii şi
premolarii şi o ramură incisiveă care deserveşte incisivii şu caninii.
Vascularizaţia venoasă este realizată prin vene dentare inferiaore,
pentru arcada inferiaoră şi vene alveolare, vene supraorbitare , pentru
arcada superioară.
Inervaţia dinţilor asigură sensibilitatea dureroasă, termică, presională
şi este realizată prin fibre ale nervului trigemen, care are ramură
maxilară superioară ş ramură maxilară inferioară.
Anexele cavităţii bucale (II)
c) Glandele salivare
- glanda parotidă –exocrină; situată înapoia madibulei, în loja
parotidiană; greutatea medie 25-30 g
- în raport cu muşchiul sternocleidomastoidian,artera carotidă externă,
vena jugulară externă, vase limfatice şi nervul facial.
Structural = acini glandulari, alcătuiţi din epiteliul secretor+ţesutul
interstiţial conjunctiv, care separă lobulii şi lobii parotidei. Aparatul
excretor = canale intralobulare, inerlobulare, care se deschid în canalul
excretor Stenon.
- glanda submandibulară ( submaxilara) situată în planşeul bucal în loja
submandibulară; greutate de 7-8 g; tubulo-acinoasă, sero-mucoasă.
Structural = lobuli secundari alcătuiţi, la rândul lor din lobuli primitivi şi
aceştia din acini glandulari +ţesutul conjunctiv interstiţial; aparatul
excretor= canale intralobulare, interlobulare care se deshid în canalul
principal al glandei, canalul Warthon.
- glanda sublinguală situată în loja sublinguală, imediat înapoia simfizei
mentoniere; greutate 3 g şi forma unei măsline; glandă mixtă, alcătuită
din acini seroşi şi mucoşi, are o porţiune principală şi lobuli accesorii.
Aparatul excretor= canale intraglandulare din lobului şi dintre lobuli. La
acestea se adaugă canalele extraglandulare, cabalul Bartholin şi canalul
Walther.
Faringele
un conduct musculo-membranos, la nivelul căruia se intersectează
calea respiratorie cu cea digestivă. Se află posterior de fosele nazale
şi cavitatea bucală, şi anterior de coloana vertebrală cervicală. Apoi se
continuă cu laringele şi porţiunea superioară a esofagului. Comunică
cu urechea medie prin trompa Eustachio.
Are forma unei pâlnii musculo-membranoase, situată anterior de coloana
vertebrală cervicală. Prin localizarea sa faringele aparţine în cele două treimi
superioare capului, iar treimea inferioară este în raport cu laringele, se
continuă cu esofagul şi aparţine topografic regiunii gâtului. Diviziunea
faringelui cuprinde trei porţiuni:porţiunea care comunică cu fosele nazale se
numeşte nazofaringe; porţiunea care comunică cu cavitatea bucală, se
numeşte orofaringe; porţiunea care se continuă cu laringele, se numeşte
laringofaringe.
Pentru sistemul respirator prezintă interes. nazofaringele şI laringo-faringele
Nazofaringele este componenta bolţii faringelui, comunică anterior cu fosele
nazale, iar pereţii laterali se găsesc orificiile tubelor auditive, prin care
faringele comunică cu urechea medie.
Laringo-faringele este segmental de tranziţie spre laringe, ce corespunde
corpurilor vertebrelor cervicale C3-C6.
Configuraţia externă. Limita superioară este reprezentată de
baza craniului; inferior se găseşte vertebra C 6 (limită care din
punct de vedere anatomic este discutabilă). Dimensiuni: lungime
14 cm , diametrul transversal variabil pe porţiuni ale faringelui,
fiind curpins între 2-5cm. Se împarte în exofaringe (suprafaţa
externa) si endofaringe (suprafata interna).
Are forma unei pâlnii fără perete anterior, prezentand o bază si
trei pereţi (unul posterior şi doi laterali).
Baza faringelui se inseră pe baza craniului la nivel posterior, în
regiunea bazilară a occipitalului, vârful se continuă cu esofagul.
Posterior faringele vine în raport cu corpul vertebrei cervicale iar
lateral cu muşchiul sternocleidomastoidian.
Suprafaţa externă ( exofaringele) are raporturi cu elemente
anatomice importante, aretera carotidă primitivă, vena jugulară
internă, lobii glandei tiroide, nervul cranian X (în treimea
superioară a faringelui). În treimea medie faringele are raporturi
cu arterele carotide externă şI internă, dar şI cu lanţul
ganglionilor limfatici jugulari. Treimea superioară a faringelui
este separateă de ramurile posterioare ale maxilarului inferior
printr-un spaţiumaxilo-faringian.
 Configuraţia internă. Endofaringele are trei porţiuni:
a) nazofaringele sau rinofaringe cuprins între baza craniului şi
vălul palatin.Comunică anterior cu fosele nazale. Pe pereţii
laterali ai nazofaringelui se găsesc orificiile tubei auditive.
b) orofaringele cuprins între vălul palatin şi osul hioid. La
acest nivel pe pereţii laterali se găsesc foliculi limfatici care
alcătuiesc inelul limfatic - Waldeyer.
laringo-faringele cuprins între osul hioid şi cartilajul cricoid.
Endofaringelui i se descriu două extremităţi: o extremitate
superioară, care corespunde osului occipital, este porţiunea care
se înclină anterior sau posterior, în funcţie de rolul de moment al
faringelui ( participă la digestie sau la respiraţie).
Extremitatea inferioară se continuă cu esofagul şi laringele, prin
orificii eliptice, limita imaginară dintre faringe şi cele două
structuri anatomice care îl urmează fiind un plan orizontal, care
trece prin corpul vertebrei cervicale 6.
In structura faringelui se intalnesc 4 straturi:
a. tunica fibroasă - serveşte ca schelet pe care se inseră la exterior
muşchii;
b. tunica musculară
- muşchi constrictori: - superiori; mijlocii; inferiori
= apropie pereţii faringelui, modificând calibrul faringelui
antero-posterior şi transversal; origine pe osul hiod, iar inserţiile pe
aponevrozele faringelui.
- muşchi ridicători: - stilofaringian; palatofaringian
= deglutiţie; origine pe procesul stiloid al osului temporal, iar inserţiile
pe aponevrozele faringelui.
c. adventicea - alcătuită din ţesut conjunctiv subţire.
d. mucoasa faringelui: al cărei aspect depinde de zona căreia
aparţine.
Astfel la nivelul nazofaringelui - mucoasa este asemănătoare mucoasei
nazale, iar la nivelul esofaringelui asemănătoare cu mucoasa bucală.
În mucoasa faringelui se găsesc: tonsila (amigdala) faringiană alcătuită
din folicului limfatici, situaţi posterior de fosele nazale, pe suprafaţa
cărora există numeroase depresiuni - cripte tonsilare - inelul limfatic
Waldeyer (amigdala faringiană) alcătuită din şase foliculi dispuşi spre
vestibulul faringian, tuba auditivă, palat, limbă.
Vascularizaţia faringelui este:
- arterială; se realizează prin artera faringiană
inferioară, care provine din artera carotidă externă.
- venoasă; asigurată de cele două plexuri venoase,
submucos şi profund. Aceste două plexuri drenează
sângele venos în plexurile venoase superficiale, care
se deschid apoi în venele faringiene aferente venei
jugulare interne.
Vasele limfatice faringiene sunt dispuse în reţele
musculare şi mucoase.
Inervaţia faringelui este realizată de nervii
cranieni glosofaringian, vag şi accesor
Esofagul
un conduct musculo-membranos, cu traiect longitudinal, care transmite
alimentele dinspre faringe spre stomac.
Configuraţia externă. Limita superioara este reprezentata de C 6
(planul ce trece orizontal la acest nivel). Această limită se modifică, după
cum capul este în extensie, situaţie în care limita este la nivelul vertebrei
cervicale 5, sau în flexie, situaţie în care limita este în dreptul vertebrei
cervicale 7. Limita inferioara este reprezentată de orificiul circular numit
cardia (în dreptul T 1)
Esogagul străbate regiunea gâtului , toracelui, diafragma având patru
porţiuni: cervicală, toracică, diafragmatică, abdominală. Este o structură
flexibilă şi prezintă multiple inflexiuni în sens longitudinal şi transversal.
Dimensiuni: lungimea 25 cm, din care 16 cm sunt în porţiunea toracală
Forma şi calibrul esofagului depinde de starea de vacuitate sau de
distensie. Când este gol esofagul are forma unei benzi musculare, iar
când este în stare de distensie are aspect cilindric. Esofagul este
distensibil dar foarte puţin extensibil.
Configuratia interna. In structura esofagului intra 4 tunici:
- tunica musculară - fibre longitudinale, circulare
- submucoasă - foarte laxă asigură mobilitatea mucoasei.
- mucoasă - alcătuită din epiteliul pavimentos, conţine glande esofagiene şi
glande cardice ce secretă mucus
- seroasă
Esofagul prezintă plici longitudinale. În peretele esofagian se găsesc glande
esofagiene, şi glande cardiale .
Vascularizaţia arterială - arterele esofagiene provin din mai multe surse şi
se împart în artere esofagiene superioare, care provin din artera tiroidiană;
artere esofagiene mijlocii, provin din arterele intercostale, bronhice şi din
aorta thoracică; artere esofagiene inferioare cu originea în ramuri ale aortei
abdominale.
Vascularizaţia venoasă - venele formează plexuri care drenează în venele
tiroidiene (pentru partea toracică şi în vena gastrică stângă pentru porţiunea
abdominală).
Vasele limfatice sunt reprezentate de reţele limfatice extrem de bogate
care drenează limfa, trecând prin ganglionii supraiacenţi muşchiului
sternocleidomastoidian, în porţiunea cervicală, în ganglionii mediastinali,
pentru porţiunea toracică şi în ganglionii gastrici, pentru porţiunea
abdominală.
Inervaţia esofagului este vegetativă, parasimpatică prin nervul vag şi
simpatică, şi prin plexul intramural Auerbach.
Stomacul
segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv cu formă si dimensiuni
variabile de la individ la individ, impuse de vârstă, tip constituţional şi
perioadă funcţională. Este locul în care alimentele suferă modificări
importante, din punct de vedere biologic, rezultand chimul gastric.
Stomacul se găseşte în cavitatea abdominală, sub diafragm, în
epigastru. Deşi prezintă numeroase mijloace de fixare (repliuri
peritoneale, esofagul, duodenul) are totuşi o mobilitate ridicată, fiind
unul din viscerele abdominale cele mai mobile.
Forma reală a stomacului este cea a literei J cu o porţiune verticală şi
una orizontală. Limitele de separaţie cu esofagul şi cu duodenul sunt:
orificiul cardia şi respectiv orificiul piloric.
Dimensiunile stomacului sunt variabile, având o lungime de 25 cm la
nivelul marii curburi şi 12 cm la nivelul micii curburi. Capacitatea
medie a stomacului este de 1300cm3.
În loja gastrică stomacul este menţinut prin presa abdominală, dată
de contracţia muşchilor pereţilor abdominali, şi de ale formaţiunii
vasculo-nervoase şi peritoneale care îl leagă de organele vecine.
Configuraţia exterioară. Stomacul are două feţe, două curburi, două
extremităţi.
Curbura mică, continuă marginea esofagului , şi are două porţiuni una
verticală, una orizontală uşor ascendentă . Se continuă cu antrul piloric.
Curbura mare formează cu marginea esofagului un unghi, numit incizura
cardică (unghiul His). In porţiunea superioară se află sub cupola
diafragmatică, iar în porţiunea inferioară vine în raport cu unghiul colic stâng.
Extremitatea superioară (esofagiană-cardia), corespunde vertebrei toracale 7,
posterior, şi cartilajului costal 7, anterior.
Extremitatea inferioară (duodenală-pilor), are raporturi anatomice cu vena
portă, capul pancreasului, peritoneu.
Faţa anterioară este în raport cu peretele abdominal anterior, cu spaţiile
intercostale 7;8.
Faţa posterioară, considerată de unii anatomişti ca fiind faţă inferioară, vine în
strânsă legătură cu colonul tranvers, duodenulpancreas, rinichi.
Diviziunea stomacului se face în:
- o porţiune verticală, dilatată; reprezintă 2/3 din stomac, are la rândul ei
următoarele părţi:
- partea cardică sau orificiul cardic şi prezintă glandele cardice
- fornixul, porţiune dilatată, plină cu aer
- corpul stomacului - cuprinsă între unghiul colic şi incizura unghiulară
- o porţiune orizontală sau porţiunea pilorică care cuprinde antrul piloric şi
canalul piloric terminat cu pilorul. Acesta conţine sfincterul piloric, care
circumscrie orificiul piloric.
Configuraţia interioară
a) Pliurile mucoasei - pe suprafaţa internă a
stomacului există plice ale mucoasei, unele transversale
altele oblice, care permit distensia stomacului.
De asemenea pe suprafaţa internă se găsesc orificiile de
deschidere ale glandelor gastrice. Pliurile mucoasei sunt
orientate paralel cu axul lung al stomacului, unele sunt
orientate invers de la curbura mică spre curbura mare.
Aceste plici se desfac pe măsură ce stomacul se umple.
b) Orificiul cardia: - prezintă o plică a mucoasei care
delimitează orificiul.
c) Orificiul piloric - prevăzut cu un sfincter format prin
îngroşarea fibrelor circulare ale musculaturii gastrice.
In structura stomacului se gasesc urmatoarele tunicI:
a) Tunica seroasă, formată din peritoneu, care la nivelul stomacului dă
naştere ligamentelor peritoneale cu fixarea stomacului de organele vecine
(splină, colon).
b) Stratul subseros alcătuit din ţesut conjunctiv subţire.
c) Tunica musculară cu trei planuri:
- planul superficial format din fibre musculare longitudinale de-alungul
stomacului;
- planul mijlociu din fibre circulare , formeaază sfincterul piloric ;
- planul profund din fibre oblice
Rolul tunicii musculare: reprezintă aparatul motor al stomacului prin care se
asigură depozitarea alimentelor, amestecarea alimentelor cu sucul gastric;
asigură golirea lentă a chimului gastric în duoden.
d) Tunica submucoasă - formată din ţesut conjunctiv lax.
e) Tunica mucoasă - reprezintă principala componentă morfologică a
stomacului, care conţin glandele gastrice: care secretă HCl, pepsină; glande
cardiale, pilorice; glande cu secreţie internă – secreta gastrina, serotonina,
enteroglucagon, factor intrinsec.
Vascularizaţia arterială se realizeaza din ramuri arteriale provenite
din trunchiul celiac, şi anume:artera hepatică, splenică, gastrică
stângă. Din ramificaţiile acestora se formează două arcuri ateriale: al
curburii mici şi al curburii mari. Cele două arcuri se anastomozează
între ele formându-se marele cerc gastric care porneşte de la nivelul
cardiei, de-alungul micii curburi spre pilor şi urcă de-alungul marii
curburi a stomacului. Din aceste arcuri se formează reţele arteriale
submucoase.
Vascularizaţia venoasă este reprezentata de reţele de capilare
venoase, ce se continuă în trunchiuri venoase, de-a lungul curburilor
şi se varsă în vena portă.
Limfaticele au fost descries de Teichmann şi Loven si îşi au originea
în tunica musculară a stomacului şi tunica mucoasă. De la aceste
nivele se formează plexuri limfatice, din care se vor forma colectoare
limfatice de-alungul curburii mari şi mici .
Inervaţia este vegetativă, asigurata prin ramuri ale nervului vag şi
ramuri din plexul celiac (fibre simpatice). Ramurile din nervului vag
şi din plexul celiac formează în tunica musculară plexurile mezenteric
Auerbach şi submucos Meissner.
Intestinul subtire
un conduct musculo-membranos cu aspect
aplatizat când este gol; devine de formă
cilindrică atunci când este plin. Are trei porţiuni,
a căror delimitare netă este greu de realizat:
duodenul, jejunul, ileonul, între ultimele două
porţiuni nu este clară limita. Reprezintă sediul
digestiei intestinale în care conţinutul alimentar
este supus acţiunii sucului pancreatic, intestinal
şi biliar.
Limite, dimensiuni, diviziune: este cuprins între
valvula pilorică şi cea iliocecală, între stomac şi
intestinul gros; lungimea de 5-6 m
Duodenul
porţiunea fixă a intestinului subţire; continuă pilorul si descrie o curbă care ajunge în dreptul
vertebrei lombare L2. Deşi în porţiunea iniţială duodenul este în acelaşi plan cu pilorul, adică
superficial, ulterior devine profund, ceea ce îl face greu palpabil.
Localizarea duodenului, în raport cu regiunile topografice ale abdomenului, este în regiunile
epigastrică şi ombilicală; cuprins între coastele VIII si ombilic, paramedian la 3-4 cm în raport
cu coloana vertebrală.
Este menţinut în cavitatea abdominală prin presa abdominală, realizată de muşchii
abdominali.
Conformaţia exterioară. Este fixat de peretele abdominal ceea ce îl deosebeşte de jejun şi
ileon. Are forma unei potcoave cu concavitatea orientată spre stânga, în care pătrunde capul
pancreasului.
Pornind de la nivelul pilorului are pe traiectul său până la jejun, trei flexuri: la nivelul vezicii
biliare, în jurul capului pancreasului si apoi deasupra rinichiului drept (în dreptul vertebrei
lombare L 2 L3); ultima flexură este în dreptul L4 de unde se continuă cu jejunul. Datorită
acestor flexuri, duodenul are 4 porţiuni:
1) superioară - bulbul duodenal;
2) descendentă - până la rinichiul drept;
3) orizontală - (inferioară) - traversează coloana. vertebrală în dreptul vertebrei lombare L4
4) ascendentă - care urcă până în dreptul vertebrei lombare L2
Raporturile duodenului cu organele vecine, sunt următoarele:
- înconjoară capul pancreasului formând cu ductul coledoc şi cu pancreasul un complex
funcţional foarte important.;
- este împărţit de mezocolonul transvers în două segmente: supramezocolic care vine în
raport cu vezicula biliară şi faţa viscerală a ficatului şi submezocolic care vine în raport cu
ansele jejunale.
Conformaţia interioară. În interiorul duodenului există plici circulare şi vilozităţi
intestinale. Plicile circulare sunt cute transversale ale mucoasei, prezente şi la
nivelul jejunului şi ileonului. Au rolul de a mări suprafaţa de absorbţie.
Vilozităţile sunt proeminenţe cilindrice ce acoperă suprafaţa mucoasei, mai
numeroase în duoden şi jejun.Vilozităţile intestinului au rolul de a realiza funcţia
de absorbţie a intestinului subţire.
In structura duodenului se intalnes :
- tunica seroasă - peritoneul, sub care se găseşte un strat de ţesut conjunctiv lax
- strat subseros.
- tunica musculară alcătuită din două straturi musculare netede:
- extern subţire, fibre longitudinale
- intern - fibre circulare
Tunica musculară asigură mişcări:
- segmentare - de amestecare
- de pendulare - realizate de sus în jos
- tonice - favorizează contactul dintre vilozităţi şi chim.
- peristaltice - asigură progesiuneaconţinutului
- tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv elastic
- tunica mucoasă - prezintă plicele şi vilozităţile. În structura mucoasei intra
enterocite, celule endocrine şi foliculi limfatici.
Vascularizaţia arterială se realizeaza prin
artera gastroduodenală; artera mezenterica
superioară
Vascularizaţia venoasă. Venele au traiect
paralel cu ramificaţiile arterelor şi se varsă în
vena mezenterică superioară sau direct în vena
portă;
Inervaţia este vegetativa: simpatica prin
plexul celiac, parasimpatica prin nervul vag.
B. Jejun şi ileon
= componente a intestinului subţire întinse de la flexura duodeno-jejunală la
valvula ileocecală.
Configuraţia externă. Sunt legate de peretele abdominal posterior prin
mezenter; au un număr mare de curburi, cu multe anse şi mobilitate mare.
Ocupă cavitatea abdominală, regiunile ombilicală şi hipogastrică.
Primele anse jejuno-ileale se găsesc în dreptul vertebrei lombare L5 , iar în
porţiunea terminală prezintă un diverticul denumit diverticul Meckel
(apendice).
Jejunul şi ileonul se proiectează pe peretele abdominal în regiunea cuprinsă
la 2 cm deasupra ombilicului şi simfiza pubiană, corespunzând regiunilor
ombilicală, hipogastrică, flancuri, fosa iliacă dreaptă.
Ansele vin în raport cu duodenul, rinichii , ureterele, vasele mari şi în
profunzime cu coloana vertebrală lombară. Mijloacele de fixare ale jejunului
şi ileonului sunt reprezentate de mezenter, care fixează posterior. Cu toate
că sunt fixate posterior, ansele jejuno-ileale sunt mobile.
Segmentul jejuno-ileal al intestinului subţire are o lungime de 6-8 m, şi are
raporturi anatomice cu vena cavă inferioară, aorta şi peretele posterior al
abdomenului (posterior); cu peretele anterior al cavităţii abdominale
(anterior); segmentele ascendent şi descendent ale colonului (lateral),
transvers (superior), iar inferior vine în raport cu organele din micul bazin.
Configuraţia internă şi structura sunt aceleaşi ca
ale duodenului.
Vascularizaţia arterială se realizeaza prin artera
mezenterică superioară care dă ramuri jejunale şi
ileale care la rândul lor se ramifică formând arcade
vasculare.
Vascularizaţia venoasă. Venele pleacă din
mucoasa intestinală şi formează o reţea subseroasă,
apoi sunt tributare venelor jejunale ileale care se
varsă în vena mezenterică superioară.
Inervaţia - plexul celiac (fibre simpatice) şi
plexul Auerbach (parasimpatic).
Intestinul gros
Segmentul terminal al tubului digestiv; continuă
intestinul subţire, zona de demarcaţie fiind valvula
ileo-cecală; la exterior se deschide prin orificiul anal.
Dimensiuni: lung de 1,60 m, cu diametrul de 7 cm.
Ca şi traiect intestinal porneşte din fosa iliacă dreaptă,
apoi urcă, ajunge sub ficat unde face o flexură (flexura
coli dreaptă sau hepatica), merge transversal şi ajunge
sub splină, unde face a doua flexură (flexura colică
stângă, splenică), coboară şI ajunge în fosa iliacă stângă,
după care se angajează în micul bazin.
Plecând de la acest traiect, intestinal gros se împarte în:
cec, colon şi rect. Colonul are următoarele subdiviziuni:
ascendent, transversal, descendent, sigmoidian.
Conformaţia exterioară. Intestinul gros este
mai scurt, mai gros decât intestinul subţire şi
prezintă teniile musculare.
Teniile sunt benzi musculare late de 0,5 cm.
Haustrele colonului sunt porţiuni bombate ale
intestinului gros către exterior, din peretele
intestinal, separate între ele prin plici
semilunare ale colonului, datorate unor inele de
contracţie a musculaturii circulare.
Conformatie interioara. Peretele intestinului
gros este alcătuit din patru tunici :
- tunica seroasă - la nivelul cecului, colonului
ascendent şi porţiunea iniţială a rectului.
- tunica musculară - alcătuită din două straturi
musculare (extern - fibre longitudinale grupate
în cele trei tenii; intern - circular). Această
musculatură asigură motilitatea intestinului gros
prin mişcări lente - peristaltice
- strat submucos - conţine vase sanguine ,
formaţiuni ale mucoasei şi foliculi limfatici.
Cecul
prima porţiune a intestinului gros,situat deasupra unui plan
tranversal, care trece prin valva ileo-cecală. Are forma unui
sac, în partea inferioară, iar pe faţă medială se inseră
apendicele vermiform.
Este situat în fosa iliacă dreaptă, existând însă şi variaţii de poziţie ale
acestuia - în regiunea lombară, sub ficat, în pelvis. Are un grad
redus de mobilitate.
Pe peretele medial se găsesc orificiile de deschidere ale ileonului şi
apendicelui orificiul ileoccal prevazut cu valva ileocecală - care
închide intestinul subţire şi orificiul apendicelui vermiform situat sub
valva ileocecală.
Raporturile cecului sunt: anterior cu peretele abdominal, fiind
palpabil atunci când este în stare de distensie; posterior vine în
raport cu muşchiul iliopsoas; lateral cu muşchiul iliac, iar medial cu
ultimele anse jejuno-ileale.
Structural, cecul prezintă benzi musculare longitudinale, care se
continuă la nivelul celorlalte segmente ale colonului, între care se
găsesc boseluri, ce dau aspectul de sac.
Apendicele vermiform este un segment rudimentar al
intestinului gros transformat în organ limfoid. Situat în fosa
iliacă dreaptă împreună cu cecul, poate fi liber sau fixat.
Cecul şi apendicele prezintă în structura lor:
- tunica musculară - cu fibre longitudinale şi circulare
- tunica submucoasă
- tunica mucoasă - caracterizată la nivelul apendicelui
printr-un număr mare de foliculi limfatici.
- tunica seroasă (peritoneul) - care aderă de cele două organe
Vascularizaţia arterială provine din ramurile terminale ale
arterei mezenterice superioare, din care ia naştere artera
ileocolică; din aceasta se desprind artera cecală anterioară,
artera cecală posterioară si artera apendiculară;
Vascularizaţia venoasă. Venele însoţesc arterele şi
conflueaza în vena ileocolică ce se varsă în vena portă.
Limfaticele au acelaşi traiect ca şi vasele sanguine şi se împart
în trei grupe: limfatice anterioare, limfatice posterioare si
limfatice apendiculare.
Inervaţia este atribuită ramurilor plexului solar şi mezenteric
superior, ramuri care se distribuie tunicii seroase, musculare şi
mucoase.
Colonul
cuprins între cec şi rect, de la nivelul valvei
ileocecale la nivelul vertebrei sacrale S3. Pleacă din
fosa iliacă dreaptă, în continuarea cecului, merge
ascendent formând colonul ascendent, la nivelul
ficatului formează flexura colică dreaptă de unde
pleacă colonul transvers până la nivelul splinei unde
se formează flexura colică stângă şi apoi coboară
descendent, colonul descendent care se continuă cu
colonul sigmoidian ce străbate fosa iliacă stângă şi
coboară în bazin.
Colonul este fixat prin presa abdominală si prin
peritoneu care se aplică direct pe peretele posterior
al abdomenului.
Se imparte in: colon ascendent, transvers,
descendent, sigmiodian, rect
a) Colonul ascendent - între valva ileocecală - şi faţa
viscerală a ficatului, are 15 cm lungime, ocupă regiunea
lombară dreaptă şi partea superioară a fosei iliace
drepte. Este fixat de peretele posterior al abdomenului
prin mezocolon şi are raporturi cu rinichiul drept, cu
ansele jejuno-ileale.
b) Flexura colică dreaptă sau unghiul hepatic, este
situata în hipocondrul drept, se proiectează la nivelul
extremităţii anterioare a coastelor X, XI.
c) Colonul transvers - are o direcţie transversală uşor
oblic ascendentă de la ficat spre splină, până la nivelul
coastei VIII. Are 50-60 cm lungime, prezentand două
segmente - drept şi stâng. Este fixat prin mezocolonul
transvers de peretele abdominal posterior. Vine în raport
cu vezicula biliară, porţiunea mijlocie a curburii mari a
stomacului (superior), ansele intestinului subţire
(inferior), peretele anterior al abdomenului (anterior),
duoden si capul pancreasului (posterior).
d) Flexura colică stângă sau unghiul splenic, este
situată mai sus şi mai în profunzime faţă de unghiul
e) Colonul descendent – coboară până la creasta iliacă
stângă, are 14-20 cm şi este mai fix şi mai profund. Este
mai mobil, fiind fixat de peretele posterior abdominal,
prin peritoneu, care formează un mezocolon descendent
foarte scurt. Are raporturi anatomice cu muşchiul patrat
al lombelor şi cu marginea externă a rinichiului stâng.
f) Colonul sigmoidian – de la creasta iliacă stângă
trece prin fosa iliacă stângă -sigmoidiană- şi coboară în
bazin. Are forma literei S, un calibru mai uniform şi o
lungime de 45 cm cu două porţiuni: iliacă - fixă şi scurtă
si pelvină - care este mobilă.
Se mai numeşte si colon ilio-pelvin. Anatomic i se
descriu patru porţiuni: prima porţiune este verticală,
descendentă, de la creasta iliacă înspre fosa iliacă; a
doua porţiune-transversală, trece peste muşchiul psoas; a
treia porţiune cu traiect uşor îndreptat spre fosa iliacă
dreaptă; a patra porţiune coboară paralel cu simfiza
sacroiliacă, median.
In structura colonului se gasesc:
- tunica seroasă - acoperă colonul ascemdent şi descendent,
iar la nivelul colonului transvers şi sigmoid formează mezou.
- tunica musculară - reprezentată prin fibre longitudinale, al
căror traiect este paralel cu axul lung al colonului şi îşi
schimbă direcţia în funcţie de traiectul colonului.
– tunica submucoasă şi mucoasă
Vascularizaţia arterială - din artera mezenterică
superioară şi inferioară din care se desprind artera colică
dreaptă, strângă, mijlocie.
Vascularizaţia venoasă - venele formează reţele seroase
la nivelul tunicii mucoase, care se varsă în vena mezenterică
superioară şi inferioară şi apoi în vena portă.
Rectul este ultima porţiune a intestinului gros. Limita
superioară corespunde vertebrei sacrale S3 iar limita
inferioară este linia de joncţiune dintre tegumentul anal
şi pielea perineului. Coboară prin pelvis şi se deschide la
exterior prin anus. Prezinta două porţiuni: - pelvină largă
- ampulă cu rol de rezervor;
- perineală - îngustă - canal anal de evacuare
Traiectul rectului este sinuos cu curburi în plan sagital şi
în plan frontal.
În plan sagital - în planul superior este flexura sacrală
orientată cu concavitatea anterioară si flexura perineală
cu concavitatea posterioară
În planul frontal - în portiunea superioara exista o
flexura cu concavitatea la stânga (în dreptul S3 - S4 ), iar
inferior - cu concavitatea la dreapta la nivelul articulaţiei
sacrococcigiene.
Conformaţia exterioară .Când este gol are un aspect tubular mai
larg ln porţiunea ampulară. În distensie media are aspect
ovoidal. Pe suprafaţa exterioară lipsesc tunicile musculare şi
haustrele.

Conformaţia interioară
- ampula rectală - prezintă plice existente atunci când rectul este
gol.
- canalul anal - prezintă coloane alcătuite din fibre musculare
longitudinale.
- valvule situate la bazele coloanelor (pe care le uneşte)
- sinusuri anale delimitate între valvule şi peretele anal.

In structura rectului se descriu:

- tunica externă - peritoneu - acoperă jumătate din suprafaţa
ampulei; în rest este înlocuit de ţesutul conjunctiv lax.
- tunica musculară - este formată din fibre longitudinale şi
circulare ;
- strat submucos - conţine reţele vasculare şi mai ales plexuri
venoase.
- tunica mucoasă - formată din epiteliu.
Anusul este orificiul de deschidere al rectului
la exterior, în profunzimea şanţului interfesier.
Vascularizaţia arterială este asigurata prin
arterele rectale: superioare, mijlocii, inferioare.
Vascularizaţia venoasă este
reprezentata de venele care formează iniţial un
plex venos şi apoi se varsă în vena rectală:
superioare, mijlocii, inferioare tributare venei
iliace interne.
Ficatul
cel mai voluminos viscer: un segment glandular cu funcţii
multiple. Se studiază în cadrul aparatului digestiv pentru că
provine din aceleaşi structuri embrionare ca şi acesta iar căile
biliare extrahepatice îşi varsă produsul de secreţie în duoden.
Este un organ foarte vascularizat cu greutate de 1900-2000 g;
diametru transversal de 28 cm; diametrul antero-posterior de
18 cm; diametrul vertical - 8 cm (lobul drept). Culoarea este
roşie-brună iar consistenţa dură; este friabil, puţin elastic.
Ca localizare este un organ asimetric, cea mai mare parte este
în jumătatea dreaptă a abdomenului şi restul în jumătatea
stângă. Proiectia se realizeaz in hipocondrul drept şi
epigastru, sub diafragm.
Ficatul se fixează în abdomen, datorită presei abdominale,
datorită ligamentelor, care îl leagă de organele vecine şi
datorită venei cave inferioare şi venei ombilicale.
Conformaţia exterioară. Ficatul are două feţe: inferioară
viscerală si superioară diafragmatică, separate prin marginea
inferioară şi două extremităţi. La exterior apare format din doi
lobi: drept, stâng, separati prin ligamentul falciform care este
aşezat în planul mediosagital.
Faţa viscerală, inferioară cuprinde: hilul şi are trei şanţuri
cu direcţie antero-posterioară: şanţul sagital drept si stâng si
santul transversal. Aceste santuri sunt legate între ele, ceea ce
realizează aspectul literei H.
Sanţul sagital stâng are o parte anterioară şi o parte
posterioară, care conţine ligamentul rotund şi canalul venos.
Sanţul sagital drept are tot două segmente: fosa vezicii biliare
anterior, iar posterior şanţul venei cave inferioare.
Sanţul transversal conţine hilul ficatului.
Cele trei şanţuri împart faţa viscerală în trei zone: - 2 zone
laterale (zone marginale, dreaptă şi stângă) si zona mijloci. La
randul sau aceasta se imparte in zona marginii drepte -
corespunde lobului drept şi este în raport cu colonul,
rinichiul, glandele suprarenalele, duodenul si zona marginii
stângi - corespunde lobului stâng şi are raport cu stomacul.
Faţa diafragmatică, superioară, convexă este
acoperită de peritoneu în cea mai mare parte şi se
găseşte sub cupola diafragmului. Pe această faţă se
observă limita dintre lobul drept hepatic şi lobul stâng,
demarcaţie realizată prin ligamentul falciform numit si
suspensor, pentru că leagă ficatul de diafragmIn acest
mod ficatul, prin lobul drept, are raporturi de vecinătate
cu baza plămânului drept şi cu ultimele coaste.
Marginea anterioară este oblică de jos în sus şi are
două scobituri ce corespund ligamentului rotund şi
incizurii cistice.Marginea anterioară a lobului hepatic
stâng vine în raport cu coastele VI şi VII.
Marginea posterioară-este neregulată şI foarte aproape
de elemente anatomice care vin din torace sau se duc în
torace.
Structura ficatului. Ficatul este învelit la exterior de două
membrane (peritoneul visceral şi tunica fibroasă); în interior se
găseşte parenchim hepatic
Invelisurile hepatice. Peritoneul visceral formează tunica
seroasă. Sub peritoneu se gaseste tunica fibroasă numită capsula
Glisson, din care pleacă prelungiri conjunctive în parenchim formând
stroma conjunctivo-vasculară. De la acest nivel se desprind septuri
conjunctive ce separă lobulii hepatici.
Parenchimul hepatic Unitatea morfofuncţională a ficatului este
reprezentat de lobulul hepatic format din parenchimul tributar unei
vene centrale (vena centrolobulară).
Lobulul hepatic are formă prismatică triunghiulară; între lobuli se
delimitează spaţiul port în care se găsesc ramificaţii ale venei porte si
un duct biliar. În cadrul lobulului celulele sunt aşezate sub forma
unor lame legate între ele, cu dispozitie radiala. În grosimea unei
lame, între două celule hepatice (hepatocite) se delimitează
canaliculele biliare. Canaliculele biliare se adună în canale
colectoare care converg radiar spre vena situată în centrul
lobulului.
La locul de întâlnire a mai multor lobuli se delimitează spaţiul
interlobular care conţine vena interlobulară, artera interlobulară şi
canaliculul biliar interlobular. Aceste trei elemente formează triada
Glisson.
Hepatocitul are aspect poligonal, prezentand un pol vascular ce vine
în contact cu capilarele sinusoide (ramificaţii ale venei porte) şi un pol
Vascularizaţia ficatului este dubla: nutritiva si functionala.
Circulaţia nutritivă asigură aportul de sânge bogat în
oxigen prin artera hepatică, ramură din trunchiul celiac.
Sângele, după ce a asigurat nutriţia ficatului, se varsă în
venele hepatice, acestea părăsesc ficatul pe la polul superior,
drenand în vena cavă inferioară. .
Circulaţia funcţională se face prin vena portă care aduce
sângele cu substanţe nutritive, absorbite la nivelul organelor
digestive abdominale. Aceste substanţe vor fi prelucrate şi
depozitate la nivelul ficatului. De aici sângele este condus tot
prin venele hepatice apoi în vena portă.
Ficatul are un sistem vascular alcătuit din doi pediculi.
- pedicul aferent (inferior) al circulaţiei de aport, format din
artera hepatică şi vena portă, la care se adaugă vase limfatice,
nervi, ductul hepatic.
- pediculul eferent (superior) format de venele hepatice
Venele hepatice se împart în: vena dreaptă, vena
stângă, vena mijlocie.
Inervaţia - provine din nervul vag şi plexul celiac.
Caile biliare
Se împart în căi biliare intrahepatice (în interiorul ficatului) şi căi biliare
extrahepatice.
1) Căile biliare intrahepatice încep cu canaliculele biliare - intralobulare
perilobulare, interlobulare, biliforme; se adună în cele două ducte hepatice
drept şi stâng, care drenează astfel bila de la nivelul ficatului.
2) Căile biliare extrahepatice
Cuprind calea biliară principală cu o lungime de 8-9 cm formată din unirea
canalelor hepatice provenite de la cei doi lobi hepatici, canalul hepatic drept
şi canalul hepatic stâng. Se formeaza astfel canalul hepatic comun,
continuat de ductul coledoc .
Căile biliare extrahepatic sunt situate sub ficat, răspund epigastrului, se
găsesc în pediculul (hilul) hepatic înaintea venei porte, se unesc cu ductul
cistic şi formează ductul (canalul) coledoc.
Ductul coledoc - continuă ca traiect ductul hepatic comun, şi se varsă în
duoden, având trei porţiuni: retropancreatică, retroduodenală, intraparietală
(locul de deschidere în peretele duodenal)
Ductul cistic leagă vezica biliară de calea biliară principală, prezintă
porţiuni dilatate alternând cu porţiuni îngustate. Prin acest canal, în perioada
dintre mese, bila ajunge în vezica biliară şi apoi se scurge în coledoc înapoi
în timpul meselor.
3) Aparatul diverticular este format din vezicula biliară şi ductul (canalul)
Vezica biliară-colecistul
un rezervor anexat căilor biliare, de excreţie, în care se
acumulează bila în intervalul dintre mese. Este situat pe faţa
viscerală a ficatului în fosa vezicii biliare, are o capacitate de
5-60 cm3,, formă de pară şi i se descriu trei porţiuni:
a) fundul - la extremitatea anterioară, este învelit de peritoneu.
Se proiectează pe peretele abdomenului anterior de coasta a X
a.
b) corpul - partea aderentă de faţa viscerală a ficatului se
îngustează spre col
c) colul este extremitatea profundă a vezicii biliare situat în
stânga corpului vezicii, prezintă neregularităţi pe suprafaţa
externă, cea mai mare numindu-se bazinet. Este liber şi nu
aderă de ficat.
În interior vezica biliară, goală, prezintă o mucoasă cu
numeroase cute numite plicele tunicii mucoase, care dispar
atunci când este plină.
Structura căilor biliare extrahepatice este reprezentata de:
- tunica internă - mucoasă alcătuită din epiteliu de tip
intestinal.
- tunica externă - fibromusculară - alcătuită din ţesut fibros cu
fibre musculare netede. Dispuse circular formează aparatul
sfincterian în porţiunea terminală a coledocului, alcătuit din
trei sfinctere :
- sfincterul ductului coledoc
- sfincterul ampulei hepatopancreatic (sfincter Odd
- sfincterul ductului pancreatic (al canalului Wirsung)
Vascularizaţia arterială se realizeaza prin artera cistică.
Vascularizaţia venoasă - venele au traiect invers decât
arterele şi se varsă în vena portă.
Inervaţia este vegetativă prin plexul celiac şi prin nervul vag
(X).
Pancreasul
o glandă voluminoasă cu dublă secreţie: exocrină şi
endocrină, anexată duodenului. Pentru că prezintă
analogii cu glandele salivare a fost numit şi glandă
salivară abdominală. Este situat în etajul superior al
abdomenului, posterior de stomac, prevertebral
(anterior de vertebrele lombare L1 şI L2). Este fixat
în abdomen prin vase de sânge şi canale excretoare,
care îl leagă de duoden, şi numai prin vase sanguine
ce îl leagă de splină. Este un organ retroperitoneal,
aşezat transversal, cu o greutate de
aproximativ70grame
Conformaţia exterioară. Forma pancreasului este neregulată, fiind alungit
în sens transversal, cu o extremitate dreaptă - voluminoasă şi o porţiune
stângă ascuţită. Consistenţa este fermă, elastică, lungimea de 15 - 20 cm.
Extremitatea dreaptă, capul pancreasului, adăpostit de potcoava
duodenală, are un contur neregulat; este legat de duoden prin ţesut
conjunctiv. Posterior capul pancreasului vine în raport cu aorta abdominală,
de care este separat printr-o lamă de ţesut conjunctiv fibros. Tot posterior
capul pancreasului se află în vecinătatea coledocului. Anterior se învecinează
cu artere importante, care irigă segmente ale tubului digestive şi cu
mezocolonul transvers.
Extremitatea stânga este oblică, se numeşte corp, terminat prin coadă. Are
formă de prismă triunghiulară cu trei feţe: superioară, anterioară şi inferioară
şi două margini superioară şi inferioară. Faţa posterioară este în raport cu
aorta, venele mezenterice şi rinichiul stâng. Faţa anterioară vine în raport cu
peritoneul.
Între capul pancreasului şI corp se află istmul pancreatic sau colul pancreatic,
cu două feţe şi două margini.
Coada pancreasului este parte a extremităţii stângi, fiind greu de delimitat
de corpul pancreasului.
Conformatie interioara. Pancreasul este o glanda
mixtă - amificrină - cu secreţie - exo şi endocrină.
La periferie prezintă o capsulă conjunctivă ce se
continuă în interior prin stromă formată din septuri
conjunctivo-vasculare care separă lobi şi lobuli. În
structura glandei pancreatice se disting două părţi
componente:
- masa principală cu funcţie exocrină, secretă sucul
pancreatic ce se varsă în duoden, und participă la
procesele de digestie chimică (acini pancreatici).
- o parte mai mică cu funcţie endocrină alcătuită din
grămezi de celule ce formează insulele Langerhans
care secretă insulina şi glucagonul
a) Pancreasul exocrin reprezintă 97 % din masa
glandei. Structural pancreasul exocrin este format din
acinii pancreatici, care au un perete propriu, un epiteliu
secretor şi o cavitate. Din acini ia naştere şi un sistem
canalicular excretor care formează ducte colectoare,
care se termină în ductul principal Wirsung şi în canalul
pancreatic secundar.Ambele se deschid în duoden prin
orficiul prevăzut cu sfincterul Oddi.
b) Pancreasul endocrin reprezintă 3% din volumul
glandei si este alcătuit din insulele Langerhans, formate
din cordoane celulare de două tipuri:
-A (alfa) -) secretă insulina; glucagon
- B (beta) - mai numeroase - secretă insulina
- C - precursoare ale celulelor A
 c) Canalele execretoare. Canalul Wirsung străbate
pancreasul de la coadă spre cap, unde se alătură canalului
coledoc şi se deschid împreună prin ampula lui Vater în
duoden, printr-un sfincter prezentat mai sus, sfincterul Oddi.
Canalul pancreatic accesor ia naştere din canalul principal,
străbate capul pancreasului şi se deschide în duoden.
Vascularizaţia arterială este realizată de artera hepatică
comună şi artera mezenterică superioară, la care se adaugă
ramuri din arterele hepatică şi splenică.
Vascularizaţia venoasă- venele au traiect paralel cu arterele
şi se varsă în vena splenică şi apoi în vena portă.
Pancreasul dispune de o bogată reţea de vase capilare, care se
grupează în limfatice superioare, inferioare, drepte, stângi,
care traversează multiple staţii ganglionare abdominale.
Inervaţia pancreasului provine din plexul solar, ramuri
care ajung să formeze plexuri nervoase periacinoase.
 Anatomie si biomecanica

Kinetoterapie- Domeniul Licenta

Anul I

Prof.dr. Taina Avramescu

SISTEMUL UROGENITAL
 SISTEM urogenital
În general studierea aparatului
urinar şi genital se face împreună
pentru că există numeroase
legături anatomice între organele
urinare şi genitale. În prezenta
lucrare ne vom referi la
segmentele commune sistemului
urinar şi genital, mai exact acele
segmente genitale care participă
la transportul urinei de la vezica
urinară spre exterior. Se poate
vorbi astfel de sistem urogenital.
Aparatul urogenital este alcătuit
din: organele urinare, organele
genitale masculine şi organele
genitale feminine.
Obiective - Rezultatele
așteptate ale învățării
După ce ați parcurs acest curs ar trebui să:
a. precizați funcțiile sistemului urogenital;
b. denumiți principalele organe ale acestui sistem;
c. descrieti configuratia externa si interna a fiecarui
organ
d. identificati aplicabilitatea kinetoterapiei in
afectiunile urogenitala (anatomie clinica)
SISTEMUL URINAR
sistemul corpului responsabil cu formarea şi excreţia urinei. Rolul de
filtru în joacă rinichiul, care prin filtrarea sângelui dă nastere urinei,
ce este transportată prin sistemul de tuburi, al rinichiului, şi apoi prin
uretere la nivelul vezcii urinare.
Organele urinare cuprind:
1.un sistem de organe secretoare reprezentat de cei doi rinichi - cu
rol în producerea urinei
2.un sistem de canale excretoare care transportă urina produsă de
rinichi spre vezica urinară şi apoi spre exterior format din:
- caliciile mici
- caliciile mari
- pelvisul renal
- ureterele
Vezica urinară are rol de rezervor, în care se acumulează urina
temporar.
Uretra reprezintă un conduct prin care urina este transportată din
vezica urinară la exterior.
Rinichii
Sunt in numar de 2, existând insa situaţii în care nu exista decât un rinichi sau mai
mulţi rinichi=anomalii congenitale. Cei doi rinichi sunt separaţi, dar pot fi şi fuzionaţi
prin una sau prin ambele extremitaţi.
La adult rinichiul are o lungime de 10-12 cm, laţime 5-6 cm şi grosime 3 cm, având o
greutate de 115-150 gr. Culoarea rinichilor este roşie brună iar consistenţa este fermă;
cu toate acestea parenchimul este friabil ceea ce face posibilă distrugerea lor, relativ
uşor în traumatisme. Forma rinichilor este asemănătoare bobului de fasole.
Ca localizare rinichii sunt situaţi în regiunea posterioară a abdomenului, de o parte şi
de alta a coloanei vertebrale dorsolombare (T11,T12, L1,L2,L3), retroperitoneal în fosa
lombo-diafragmatică .
Rinichiul drept este deobicei mai coborat decât rinichiul stâng.
Direcţia rinichilor este verticală, axul lung fiind paralel cu linia mediană, fiind mai
aporpiaţi prin extremităţile superioare.
Mijloacele de fixare ale rinichilor sunt vasele de sânge, fiind vorba despre arterele şi
venele renale, care fac legătura rinichilor cu vena cavă inferioară şi cu aorta. Peritoneul
se află anterior de rinichi, pentru ca rinichii sunt organe retroperitoneale. Astfel rinichii
vor fi fixaţi între acesta şi peretele posterior abdominal. Fascia perirenală, la nivelul
marginii externe a rinichiului se împarte în două foiţe, una anterioară şi una
posterioară, învelind astfel rinichiul.
Spaţiile în care sunt adăpostiţi rinichii se numesc loje renale, şi sunt delimitate de
fasciile perirenale şi capsula renală. Aceste loje comunică cu spaţiul perivertebral,
printr-un orificiu situat median, iar cu fosele iliace printr-un orificiu situat inferior.
Anomaliile de poziţie ale rinichilor = ectopii renale. Cele mai frecvente ectopii sunt cele
în care rinichiul este situat anterior de coloana lombară; sub unghiul sacrovertebral sau
la nivelul simfizei sacroiliace; în bazin, mai frecvent anterior sau posterior de rect
Configuratie exterioara
Rinichiul prezintă: - două feţe : anterioră şi posterioară
- două extremitaţi : superioară şi inferioară
- două margini : laterală şi medială
Rinichii sunt înveliţi de capsula renală.
Faţa anterioară este străbătută de mezocolonul transvers, dar sub aspectul raporturilor
acestea sunt diferite în stânga şi în dreapta.
Faţa posterioară-vine în raport cu coasta a XII-a, în porţiunea toracică, iar în porţiunea
lombară vine în raport cu planurile regiunii lombare.
Extremitatea superioară - este în raport cu glanda suprarenală şi este sub diafragm,
răspunzând coastei a XI a.
Extremitatea inferioară denumită şI pol inferior, corespunde planului orizontal ce
trece prin procesul transversal al vertebrei lombare L3 situat la 2-5 cm deasupra
creastei iliace.
Marginea externă este convexă, vine în raport cu muşchiul pătrat al lombelor, în
porţiunea inferioară şi cu muşchii spinali, iar în partea stângă vine în raport cu colonul
descendent.
Marginea internă este concavă şi prezintă hilul renal în care găsim elementele
pedicului renal şi care se continuă în profunzime cu sinusul renal
conţine: vena renală, situată anterior,urmat spre posterior de artera renală, bazinet şi
ureter.
Configuratia interioara. De la exterior spre interior în
structura rinichiului descriem:
-capsula fibroasă
-parenchimul renal alcătuită la periferie dintr-o substanţă
numită corticală iar în profunzime medulară.

Capsula fibroasă nu trebuie confundată cu capsula

adipoasă. Are aspectul unei membrane translucide care
pătrunde în sinusul renal de unde se continuă cu tunica
fibroasă a caliciilor. Este inextensibilă şi se desprinde
uşor de suprafaţa rinichiului.

Parenchimul renal are două componenete:

corticala renală
medulara renală
Medulara rinichiului se găseşte în profunzime fiind alcătuită din mai multe
fragmente - piramidele renale - înconjurate de corticală.
Piramidele renale Malpighi au formă conică cu o bază, un vârf-papilă
renală, având aspectul unui imens câmp de formă triunghiulară. Sunt în
număr de 7-14 piramide pentru fiecare rinichi. Papila renală se continuă cu
un calice mic, în care se deschid 10-20 de orificii papilare.
Piramidele au consistenţă fermă şi sunt separate între ele prin coloane de
substanţă corticală numite coloane renale Bertin.
Corticala rinichiului este de culoare brună-gălbuie sau cenuşie cu
aspect granulat dat de prezenţa glomerulilor renali şi o consistenţă mai
redusă. Corticala înveleşte piramidele renale şi se insinuează printre acestea
(coloanele Bertin). Corticala renală se întinde de la baza piramidelor spre
capsulă şi se compune din două ordine de structură: piramidele Ferrein şi
labirintul renal.
Piramidele Ferrein sau zona radiata, care se desprind din baza piramidelor
renale şi sunt în număr de 400-500 radiaţii pentru fiecare piramidă Malpighi,
cuprinzând 50-100 tubi renali
Labirintul renal, formează zona convulută, situată între piramidele Ferrein şi
în care se găsesc corpusculii renali, tubii contorţi şi vase sanguine.
Rinichiul este divizat în lobi renali, lobuli şi tubi uriniferi.
Lobul renal este format dintr-o piramidă renală
împreună cu piramidele Ferrein corespunzătoare şi
corticala. Lobii se împart în lobi corticali alcatuiţi dintr-o
piramidă Ferrein şi substanţa labirintului renal din jur.
Lobulii renali sunt în medie în număr de 400-500
pentru fiecare lob. Lobulul renal are o parte centrală în
medulară şi o parte periferică, în corticală în jurul
piramidelor Ferrein. Tubii uriniferi intră în alcătuirea
lobulilor renali, fiecare dintre aceştia funcţionează
independent fiind asimilat cu un mic rinichi.
Deşi parenchimul renal apare ca fiind compact şi dens el
este alcătuit dintr-un sistem de tubi format din două
segmente nefronii şi ductele colectoare.
Nefronii = in corticală; rol secretor,
deschizându-se în tubii colectori. Nefronul este
unitatea morfofuncţională a rinichiului. Cei doi
rinichi conţin 2,5 milioane nefroni.
Nefronul are două porţiuni: - corpusculul
renal şi tubul renal
a) Corpusculii renali Malpighi sunt segmentele iniţiale ale nefronilor,
situaţi în corticală, alcătuiţi din glomerulul renal şi capsulele
glomerulilor.
Glomerulul renal este alcătuit dintr-un ghem de anse capilare arteriale
interpus între două arteriole - aferentă ( din artera renală), care se
împarte în 3-6 ramuri, si arteriola aferenta.
La pătrunderea arteriolei aferente în glomerul se găseşte aparatul
juxtoglomerular format din celule epiteliale care au rolul de a regla
fluxul sanguin în glomerul.
Glomerulul este conţinut într-o capsulă numită capsula Bowman, cu
două foiţe (viscerală şi parietală); între ele se formează spaţiul Bowman
unde se varsă filtratul glomerular, spaţiu care se continuă cu lumenul
tubului renal.
 b) Tubul renal - este important din punct de vedere
funcţional deoarece la acest nivel filtratul glomerular este
transformat calitativ şi cantitativ.
Începe de la nivelul corpusculului renal, după care pătrunde
în medulară, prin piramida renală spre papilă unde formează
ansa Henle cu două braţe - ascendent şi descendent. Se
reântoarce apoi în corpusculul renal corespunzător şi se
deschide într-un tub colector. Regiunile tubilor renali situaţi
în corticală se numesc tubi renali contorţi, iar cele situate în
medulară tubi renali drepţi.
Pentru că există particularitaţi morfologice şi funcţionale
tubii renali au trei porţiuni:
segment proximal
segment intermediar
segment distal
Tubii colectori nu aparţin nefronilor, se găsesc în majoritate în
medulară, având funcţie de colectare şi excreţie a urinei. Se descriu
trei tipuri:
Piesele intermediare care primesc tubii distali şi trec în medulară
Tubii colectori drepţi
Ductele papilare Bellini se deschid în canalele colectoare
principale,prin orificiile papilare.
Raporturile acestor structuri cu celelalte zone ale rinichiului sunt
următoarele: canalul colector vine în raport cu piramidele Malpighi;
tubii contorţi se află în zona corticală; corpusculii Malpighi dau
naştere tubului renal şi se dispune în jurul piramidelor Ferrein; ansa
Henle aparţine coricalei prin porţiunea iniţială, porţiunea mijlocie se
află la nivelul coloanelor Bertin, iar porţiunea finală are cele două
braţe-ascendent şi descendent.
Toate structurile descrise mai sus: alcătuiesc ţesutul renal
propriu-zis, situat într-o structură de ţesut conjunctiv (stroma
rinichiului). Stroma are în structura sa elemente conjunctive şi fibre
musculare.
Vascularizatia rinichiului
Vascularizaţia arterială
Arterele provin din aorta abdominală (artere renale). Primele ramuri ale arterei renale sunt anterioară
şi posterioară, din care apoi se desprind numerose ramuri, în vecinătatea hilului resultând cinci ramuri
terminale pentru cele cinci segmente renale ( lobi renali). Aceste artere se numesc artere lobare; ele se
continua cu arterele segmentare. Din arterele segmentare se desprind arterele interlobare care la baza
piramidelor se inflectează rezultând arterele arcuate continuate cu arterele interlobulare din care se
desprind vasele aferente din care se va forma glomerulul renal. După o remarcabilă inflexiune la nivel
renal, la nivelul corpusculului renal, arterele arcuate se adună şi formează arterele eferente. Arterele
eferente după ce părăsesc corpusculul renal, merg spre tubii contorţi, şi apoi dau naştere unei bogate
reţele arteriale, care înfăşoară tubii uriniferi.
Vascularizaţia venoasă
Venele formează un arc venos - venele arcuate la nivelul parenchimului renal, continuate cu venele
interlobulare care se deschid în venele interlobare care ajunse în sinusul renal se unesc şi formează
venele renale care se varsă în vena cavă inferioară.
Inervaţia rinichiului provine din plexul solar şi nervii splahnici.
Vascularizaţia arterială este realizată prin ramuri ale arterei renale, care se distribuie calicelor şi
pelvisului.
Vascularizaţia venoasă îşi are originea în plexurile venoase de la nivelul calicelor şi bazinetului.
Acestea vor conflua , după ce se formează două trunchiuri venoase, în vena iliacă internă şi apoi în
vena iliacă primitivă.
Inervaţia-este asigurată de nervii care intră în alcătuirea unor plexuri: renal, spermatic, hipogastric.
Urina eliminată prin orificiile papilare trece în calicele mici apoi în calicele
mari, pelvisul renal, ureter şi ajunge în vezica urinară.

1) Calicele mici sunt tuburi musculo-membranoase situate în sinusul renal, inserate cu

un capăt în papilele renale, iar cealaltă extremitate se uneşte cu celelalte calice mici
resultând calicele mari. Sunt în număr de 6-12, lungi de 10 mm. Au o suprafaţă
exterioară in raport cu ramificaţiile arterei şi venei renale si o suprafaţa interioară ce
continuă papilele renale şi se deschide spre calicele mari.
2 )Calicele mari sunt două sau trei pâlnii musculo-membranoase situate în sinusul
renal, ce rezultă din unirea celor 6-12 calice mici. Se unesc între ele formând pelvisul
renal.
3) Pelvisul renal sau bazinetul este o structură musculo-membranoasă dilatată în formă
de pâlnie turtită dinainte înapoi. Are o lungime de 2-3 cm iar transversal 1-2 cm ;
capacitatea 5-7 ml. Prezinta două porţiuni: - intrarenală şi extrarenală
4) Ureterul este un conduct urinar lung de la pelvisul renal la vezica urinară; străbate
cavitatea abdominală şi cea pelviană, este situat extraperitoneal. Are o lungime 25-30
cm, două porţiuni - abdominală şi pelviană şi trei curburi (flexuri): la rinichi, la nivelul
liniei marginale a pelvisului osos şi în pelvis.
Ureterului i se descriu o porţiune descendentă şi una transversală. Porţiunea
descendentă are raporturi cu peretele excavaţiei pelvine, iar cea transversală cu organele
micului bazin. În porţiunea vezicală prezinta o porţiune intravezicală şi una
extravezicală.. El traversează oblic tunica musculară a vezicii urinare şi se deschide
printr-un orificiu ovalar.
Structura căilor excretoare include:
tunica externă – adventicea, la exterior este
alcătuită din ţesut conjunctiv elastic, se continuă
în sus cu capsula fibroasă a rinichiului, iar în jos
cu peretele vezicii urinare
tunica musculară - fibre musculare netede cu rol
de colectare a urinei din papilele renale în
calicele superioare, iar la nivelul uretrului prin
contracţii ritmice peristaltice împinge urina sub
formă de jeturi (1-4/min) în vezică.
tunica mucoasă - epiteliu stratificat de tip
special
Vezica urinară
Este un rezervor musculo-membranos în care urina se acumulează în
intervalul dintre micţiuni, şi apoi este expulzată prin uretră în exterior.
Este organ pelvin situat extraperitoneal. Are o formă piramidală.
Vezica goală - prezintă o faţă anterioară, o faţă posterioară
- două margini laterale
- inferior (fundul vezicii urinare)
Vezica plină are un aspect ovoid cu feţe laterale, anterioară ,
posterioară, inferioară.
Capacitatea vezicii urinare se discută în următoarele situaţii: la
individul în viaţă, la cadavru, în funcţie de prezenţa unor situaţii
patologice, în funcţie de sex.
Experimental s-a constatat existenţa unei capacităţii minime de
aproximativ 40grame şi o capacitate maximă de 500grame. Capacitatea
fiziologică maximă a vezicii urinare este de 300-350grame.
Raporturile vezicii urinare cu structurile anatomice din jur sunt
importante şi sunt realizate prin feţele laterale, anterioară , posterioară şi
inferioară. Astfel anterior vezica urinară vine în raport cu cu un spaţiu
virtual denumit spaţiu prevezical, plin cu ţesut conjunctiv lax şi ţesut
adipos. Când vezica este în stare de vacuitate faţa anterioară a vezicii se
află în totalitatea posterior de simfiza pubiană. În stare de distensie a
vezicii urinare, peretele anterior se amplifică, iar baza vezicii urinare
urcă posterior astfel că limita bază-perete anterior este greu de observat.
Peretele posterior al vezicii urinare este acoperit de peritoneu şi vine în
raport cu rectul, la bărbaţi şi cu uterul la femei.
Pereţii laterali, în cazul vezicii urinare goale, se rezumă la existenţa unor
margini, iar în stare de distensie vin în raport cu ansele intestinale
superior, iar inferior vin în raport cu muşchiul obturator intern.
Baza vezicii (faţa inferioară) urinare corespunde spaţiului vezico-rectal, la
bărbat, şi spaţiului vezico-uterin, la femeie.
Mijloacele de fixare ale vezicii urinare:
- inferior se fixează de perineu
- superior sunt ligamentele ombilicale
- anterior se află formaţiuni conjunctive - ligamente pubovezicale ( la
femei )
- ligamente puboprostatice ( la bărbat).
Conformaţia interioară.
Baza vezicii urinare prezintă două o suprafaţă triunghiulară denumită trigon
vezical Lieutaud delimitat de orificiile ureterale şi orificiul uretral.
Pereţii vezicii urinare prezintă o hieprtrofie neregulată ceea ce le conferă
aspectul areolat.
In structura vezicii intra 3 straturi: tunica seroară, tunica musculară şi tunica
mucoasă.
Tunica externă sau stratul fibro- seros este o dependinţă a peritoneului,
acesta aderă de suprafaţa vezicii urinare astfel că se destinde şi se retractă
odată cu vezica urinară.
Tunica mijlocie =musculara
- stratul extern al tunicii musculare= fibre musculare longitudinale
anterioare, posterioare şI laterale
- stratul mijlociu al tunicii musculare =fibre musculare circulare care intră în
alcătuirea sfincterului vezical intern al uretrei.
- stratul profund =fibre musculare care au traiect descendent, discontinuu de
aceea poartă numele de strat plexiform.
Tunica internă, mucoasă, tapetează suprafaţa internă a vezicii urinare, şi
este alcătuită din corion şi epiteliu.
Vascularizaţia arterială este asigurată de ramuri din artera vezicală
superioară, ramuri care formează plexul perivezical; ramuri din artera
vezicală inferioară, din arterele vezicale posterioare şI anterioare.
Ramurile acestor artere se distribuie la suprafaţa vezicii urinare
formând o reţea perivezicală, apoi traversează tunica musculară
formând o reţea submucoasă, reţea din care se desprind capilare care
formează o reţea mucoasă.
Vascularizaţia venoasă îşi are originea în reţeaua mucoasă, prin
venule grupate în 5-6 vene care se varsă într-un canal venos colector.
Reţeaua venoasă intramusculară este dispusă paralel cu coloanele
musculare corespunzătoare având traiect spre reţeaua perivezicală,
care se continuă cu reţeaua subperitoneală. Întregul sistem venos
drenează în vena hipogastrică, venă care se va deschide în vena iliacă
internă.
Inervaţia vezicii urinare se realizează prin fibre nervoase
vegetative, motorii şi senzitive, care inervează musculatura vezicii
urinare şi sfincterul intern, neted. Fibrele nervoase somatomotorii
inervează sfincterul vezical extern, striat.
Uretra
este canalul prin care urina este expulzată din vezica urinară
este uretra, ultimul segement al sistemului urinar, care are
traiect şi raporturi diferite la bărbat şi femeie.
Uretra masculină incepe de la orificiul uretral al vezicii -
orificiul extern; este situată în partea inferioară a bazinului si
prezinta trei porţiuni: porţiunea prostatică, porţiunea
membranoasă (diafragmatică), porţiunea spongioasă. Are o
lungime de 16 cm, iar după mobilitate i se descriu o porţiune
fixă şi o porţiune mobilă.
Uretra feminină are o lungime de 4 cm şi diametru de 7-8
mm. Este elastică şi prezinta două porţiuni : pelvină şi
perineală; străbate diafragma urogenitală si are două orificii :
intern situat înapoia simfizei pubiene şi extern- meat urinar .
Vascularizaţia este asigurată de ramuri provenite din artera
vezicală şi artera vaginală (la femeie), iar inervaţia de nervul
ruşinos
Sistemul reproducator

Prin reproducere se asigura perperuarea

speciei umane. Fiinta noua rezulta prin
dezvoltarea ontogenetica a zigotului. Acesta
se formeaza prin fecundatia dintre 2 celule
sexuate numite gameti. Gametii se formeaza
in gonadele cuprinse in sistemele genitale
masculin si feminin
Sistemul genital masculin
este alcatuit din organele genitale interne si externe. Organele genitale
interne sunt testiculele, conductele excretoare si glandele anexe.

Testiculele, gonadele masculine, sunt organe pereche de forma ovoida,

avand pe marginea posterioara epididimul, care contine canalul de
excretie al spermei. Sunt situate in scrot si acoperite de o membrana
fibroasa (albugineea). Aceasta trimite spre interior septuri ce impart
testiculul in lobuli formati din 2-3 tubi seminiferi, producatori de
sperma, si tesut interstitial, producator de hormoni masculini.
Tubii seminiferi se unesc formand uncanal unic care, la iesirea din
epididim, devine canal deferent. Canalele deferente patrund in bazin,
inapoia vezicii urinare, si se continua cu canalul ejaculator, care se
uneste cu canalul de excretie al vezicului seminale, strabate prostata si
se deschide in uretra.
Vascularizatia testiculului este asigurata de mai multe artere. Cea mai
importanta este artera testiculara, ramura a aortei abdominale. Sangele
venos este colectat de vene omonime. Limfa este colectata de vase
limfatice, care merg paralel cu venele.
Inervatia testiculului este vegetativa, simpatica si parasimpatica.
Testiculul indeplineste doua functii: producerea de
spermatoizi si secretia de hormoni androgeni. Ambele
functii sunt controlate de hipofiza anterioara prin
hormonii gonadotropi.
Spermatogeneza incepe la 14 –16 ani. Procesul este
permanent si este o succesiune de diviziuni celulare in
urma carora se matureaza spermatozoizii.
Principalul hormon androgen este testosteronul,
sintetizat din colesterol. Stimuleaza crestera si
dezvoltarea gonadelor masculine, asigura dezvoltarea
si mentinerea caracterelor sexuale secundare (anumite
particularitati somatice, vocea, pilozitatea, dezvoltarea
musculaturii si a scheletului, distribuirea stratului
adipos) si au efect anabolic asupra proteinelor.
Veziculele seminale secreta un lichid care se
elimina in canalul ejaculator, servind ca
transportor si ca mediu nutritiv pentru
spermatoizi.
Prostata, glanda tubuloacinoasa situata in jurul
portiunii initiale a uretrei, secreta un lichid
laptos care intra in compozitia spermei.
Organul genital extern este penisul, organul
copulator masculin, alcatuit din 2 corpi
cavernosi si corpul spongios careacoprea
complet uretra. El este si organ al mictiunii.
Sistemul genital feminin
este alcatuit din organe genitale interne si externe. Organele genitale
interne sunt: ovarul, trompa uterina, uterul si vaginul.
Ovarele, gonadele feminine, sunt organe pereche situate in pelvis . Au
forma ovoida si sunt legate prin ligamente de peretele bazinului, uter,
trompe uterine. Au un invelis conjunctiv sub care se disting 2 zone: zona
corticala in care se afla foliculii ovarieni (formatiuni veziculare in care se
formeaza cate un ovul), si zona medulara, tesut conjunctiv lax, in care se
gasesc vase sangvine si nervi.
In ovar se gasesc foliculi in diferite stadii de dezvoltare. Acestia se
maturizeaza cate unul pe luna si expulzeaza ovulul impreuna cu lichidul
folicular. In timpul vietii sexuale a femeii se maturizeaz circa 400 de
foliculi.
Trompele uterine, conducte pereche intre ovare si uter, in forma de
palnie, au marginile franjurate spre ovar si servesc pentru captarea
ovulului expulzat din foliculul matur.
Uterul, organ musculos cavitar, nepereche,
situat intre vezica urinara si rect are forma de
para. Este format dintr-un corp si colul uterin,
care proemina in vagin. Are o musculatura
neteda cu fibre longitudinale, radialre si
spiralate.
Cavitatea uterului prezinta o mucoasa
(endometrul) care sufera modificari ciclice sub
influenta hormonilor ovarieni
Vaginul se gaseste in continuarea uterului. Este
un organ cavitar, care se deschide in exterior in
regiunea vulvei.
COLOANA VERTEBRALA

Prof.dr. Taina Avramescu

SUBIECTE

> Gâtul şi trunchiul :

> -Factori topografici
> -Factori osoşi
> -Factori articulari
> -Factori musculari
> -Factori motori
> -Factori vasculari
> -Factori nervoşi
> -Fascii şi aponevroze
GATUL
> Gâtul (cervix-collum) reprezintă segmentul care face legătura dintre
cap şi trunchi. Limita superioară este reprezentată de limita inferioara
a capului, descrisa anterior.
> Limita inferioară se trasează de la nivelul incizurii jugulare a sternului,
faţa superioară a articulaţiei sternoclaviculare şi a claviculei până la
articulaţia acromioclaviculară. Posterior limita este reprezentată de linia
convenţională transversală care uneşte cele două articulaţii
acromioclaviculare, trecând prin procesul spinos al celei de-a 7-a vertebre
cervicale.
> Topografic gâtul se împarte în două mari porţiuni: una posterioară care
se studiază odată cu regiunea rahidiană şi alta anterioară subîmpărţită
într-o serie de regiuni topografice, unele somatice şi altele viscerale.
> Regiunile somatice ale gâtului sunt în număr de 4. Se descrie o regiune
mediană (regiunea anterioară a gâtului), încadrată de o parte şi de alta de
cele 2 regiuni sternocleidomastoidiene; lateral de acestea sunt situate
regiunile laterale ale gâtului; profund se găseăte regiunea prevertebrală.
La rândul ei regiunea anterioară a gâtului este subîmpărţită într-o regiune
infrahioidiană şi una suprahiodiană.
TRUNCHIUL
> reprezintă segmentul corpului situat sub gât şi pe care se prind
rădăcinile membrelor. Este format din trei segmente: toracele,
abdomenul şi pelvisul. Fiecare din acestea include între pereţi câte o
cavitate cu un conţinut visceral deosebit de important.
> Limitele trunchiului : la suprafaţă, limita superioară care-l separă de
gât, porneşte de la incizura jugulară a sternului, urmează faţa superioară
a articulaţiei sternoclaviculare, a claviculei şi a articulaţiei
acromioclaviculare, şi apoi linia convenţională transversală dusă până la
procesul spinos al vertebrei C7. În profunzime - planul oblic orientat în
jos şi înainte care trece prin discul intervertebral C7-T1, faţa superioară a
coastei întâia şi marginea superioară a manubriului sternal. În jos,
trunchiul este limitat faţă de membrele inferioare prin linia care porneşte
într-o parte şi în cealaltă de la simfiza pubiană, trece prin marginea
superioară a pubelui, ligamentul inghinal (plica inghinală), se continuă cu
creasta iliacă şi ajunge la linia ce uneşte spina iliacă posterosuperioară
cu vârful coccigelui.
> În cadrul trunchiului vor fi studiate regiunea rahidian ă, toracele,
abdomenul; din motive didactice studiul pelvisului va fi realizat
în cadrul membrului inferior.
Regiunea rahidiană
> se întinde în partea posterioară a gâtului şi a trunchiului
cuprinzând coloana vertebrală împreună cu conţinutul canalului
vertebral precum şi totalitatea părţilor moi situate dorsal de ea.
> MS – in substanţa cenuşie =originea reală a fibrelor motorii şi
terminaţia reală a fibrelor senzitive ale nervilor spinali. Dacă
descompunem teoretic măduva în segmentele corespunzătoare
fiecărei perechi de nervi spinali, putem spune că ea este formată
din succesiunea a 31 de segmente, numite mielomere.
> Raportul dintre mielomere şi perechea de nervi spinali care le
corespund pe de o parte şi vertebre pe de alta reprezintă
topografia vertebro-medulară (vertebro-radiculară).
> Pentru stabilirea numărului de ordine a mielomerului sau a
rădăcinilor unei anumite perechi de nervi spinali trebuie
determinate prin palpare procesele spinoase ale vertebrelor. În
continuare se va utiliza formula lui Chipault şi anume la numărul
(N) al procesului spinos se adaugă un coeficient numeric, variabil
în funcţie de regiunea considerată a coloanei.
> în regiunea cervicală formula este N+1
> în regiunea toracică superioară (T1-T5), unui proces spinos îi
corespunde mielomerul N+2
> la nivelul proceselor spinoase ale vertebrelor T6-T10, formula este
N+3
> procesului spinos T11 şi spaţiului interspinos subajacent îi
corespund mielomerele lombare 3-5
> între procesul spinos ale vertebrei T12 şi cel al vertebrei L2,
corespondenţa este ca mielomerele sacrate şi cu cel coccigian.
> Metamerul reprezintă un segment (imaginar) al corpului în care se
găseşte un centru nervos (în măduva spinării) de unde pornesc de
fiecare parte o rădăcină ventrală (motorie) şi una dorsală (senzitivă)
pe traseul căreia se găseşte ganglionul spinal. Aceste elemente
nervoase leagă între le, de fiecare parte a măduvei o porţiune de
tegument (dermatom), părţi ale muşchiului (miotom), elemente
osteoarticulare (sclerotom), elemente vasculare (angiotom) şi
elemente viscerale (viscerotom).
> **fenomene senzitive cutanate (durere, arsuri) care acompaniază
diferite afecţiuni viscerale, dar şi influenţa pozitivă a anesteziei
cutanate segmentare, masajului reflex sau acupuncturii în
diminuarea durerii sau chiar tratarea leziunilor viscerale.
Scheletul coloanei vertebrale
ARTICULATIILE CV
> Articulaţiile corpurilor vertebrale (simfize) - prezintă ca
mijloace de unire discurile intervertebrale şi ligamentele
vertebrale longitudinale anterior şi posterior
> Articulaţiile proceselor articulare -sunt plane în regiunile
cervicală şi toracală şi trohoide în regiunea lombară
> Articulaţiile lamelor vertebrale-fac parte din categoria
sinelastozelor şi se realizează prin ligamentele galbene (elastice)
> Articulaţiile proceselor spinoase-se realizează prin ligamente
interspinoase şi ligamentul supraspinos
> Articulaţiile proceselor transversale-se realizează prin
ligamentele intertransversale
> Articulaţia atlantooccipitală (condiliană)- permite mişcări de
flexie-extensie (« DA-DA »)
> Articulaţia atlantoaxoidiană mediană (trohoidă)- permite
mişcări de rotaţie (« NU-NU »)
> Articulaţia lombosacrată
> Articulaţia sacrococcigiană (simfiză)- realizează mobilizarea
pasivă înapoi a vârfului coccigelui în timpul naşterii.
DISCURILE INTERVERTEBRALE

=biconvexe cu grosime variabilă, de la 5-6 mm

(cervical) la 9 mm (lombar)
> Structură:
> inel fibros dispus la periferie aderă la cartilajul hialin al
suprafeţelor articulare, colagen tip I, rezistent la
întindere, structură bine definită antero-lateral și puțin
consistentă posterior (lamele puțin diferențiate, pe un
singur strat)
> nucleu pulpos dispus în interior, mai aproape de
marginea posterioară decât de cea anterioară; acesta
este inextensibil, incompresibil, dar, uşor deformabil
şi cu mare afinitate pentru apă, format din colagen de
tip II
> Presiunea care se exercită asupra CV
este semnificativă. Aceasta crește cu:
> 25% în decubit dorsal
> 50% în decubit lateral
> 100% în ortostatism
> 140 % în poziție șezândă
> 240% în poziția de flexie cu ridicarea
unei greutăți de 20 kg
MUSCHII GATULUI
MUȘCHII SUPRAHOIDIENI

Nr. Denumirea Insertie Insertie Inervatie Actiune

crt. muschiului proximala distala
1 M. digastric Incizura Foseta N. Coboara mandibula
mastoidiana a digastrica a mandibular, (masticatie)
temporalului mandibulei facial, Ridica hioidul sI
glosofaringian laringele (deglutitie)
2. M. Procesul stiloid Os hioid N. Ridica hioidul
stilohioidian al temporalului stilohioidian
(ram facial)
3. M. Linia Os hioid Ram Coboara mandibula
milohioidian milohioidiana a milohioidian (masticatie)
mandibulei din n. alveolar Ridica hioidul
superior (deglutitie)
Formeaza diafragma
gurii
4. M. Spina mentala Os hioid Coboara mandibula
geniohioidian (masticatie)
Ridica hioidul
(deglutitie)
Nr. Denumirea Insertie Insertie Inervatie Actiune
crt. muschiului proximala distala
1. M. Articulatia Os hioid Ramuri ale Coboara
sternohioidian sternoclaviculara ansei cervicale hioidul
2. M. omohioidian Marginea Os hioid Ramura Inspir fortat
superioara a superioara a
scapulei ansei cervicale
3. M. Cartilaj tiroid Stern (fata Ansa cervicala Trage laringele
sternotiroidian posterioara a a plexului in jos
manubriului) cervical
4. M. tirohioidian Cartilaj tiroid Os hioid N. tirohioidian, Coboara
ram din hioidul
hipoglos Ridica laringele

MUȘCHII INFRAHIODIENI
 MUȘCHII REGIUNII POSTERIOARE A GÂTULUI
Nr. crt. Denumirea Insertie Insertie Inervatie Actiune
muschiului proximala distala
1 M. lung al procese portiunea Ramuri flexia capului
capului transverse bazilara a profunde ale
C3-C6 occipitalului n. cervical

2 M. lung al Ramuri flexia gatului

gatului profunde ale flexia capului
(multifid) Corpurile C5 Corpurile n. cervical
-portiunea -C7- T1-T3 C2-C4
verticala Corpurile T1-T3 procese
-portiunea transverse
oblica inferioara Procese C5-C6
- portiunea transverse tuberculul
oblica C3-C6 anterior al
superioara atlasului

3 M. drept Procesul Procesul Ramuri flexia capului

anterior al transvers al bazilar al profunde ale
capului atlasului occipitalului n. cervical
Factori vasculari şi nervoşi ai regiunii
gâtului
> ramuri nervoase din plexul cervical; ansele plexului cervical (pe faţa anterioară a
scalenului mijlociu);
> ramuri nervoase din nervul facial; trigemen; vag; n. hipoglos;
> nervii cardiaci;
> artera şi vena facială; artera linguală (regiunea suprahioidiană);
> noduri limfatice (submandibulare, cervicale laterale);
> mănunchiul vasculo-nervos al gâtului: artera carotidă comună continuată
de carotida internă, vena jugulară internă, nervul vag.
> sinusul carotidian ( în triunghiul carotidian );
> artera carotidă externă; emite 6 ramuri colaterale;
> artera vertebrală
> artera toracică internă
> trunchiul tireocervical; trunchiul costocervical;
> vena subclavie care confluează cu vena jugulară internă formând un unghi drept
deschis în sus. La vârful acestui unghi se varsă vena jugulară externă, jugulara
anterioară şi ductul limfatic drept, respectiv ductul toracic (stânga);
> artera subclavie;
> nervul frenic
> trunchiurile plexului brahial( pe faţa anterioară a scalenului mijlociu);
> lanţul simpatic cervical (3 ganglioni);
MUSCHII SPATELUI – plan I
Nr. Denumire Origine Insertie Inervatie Actiune
crt /plan
1. Muschiul - linia nuchala - claviculei - nerv accesor - ridica umărul si trage
trapez (I) superioara + (1/3laterala / - ram din inautru (actiune de
protuberanta fascicul plexul cervical totalitate)
occipitala externa superior) - ridica umarul, inclina
- ligamentul - acromion = capul de aceeasi parte
nuchal spina scapulei (fascicul superior)
- procese (fascicul - duce scapula
spinoase C7-T12 mijlociu) inauntru, inclina
- ligamentul - spina scapulei coloana de aceeasi
supraspinos (fascicul parte (fascicul
dorsal inferior) mijlociu)
- coborarea umarului,
catararea (fascicul
inferior)

2. Latissimus - procese - santul - nerv - adductia bratului

dorsi (dorsal spinoase D7-D12, intertubercular al toracodorsal (coboara bratul ridicat)
mare) (I) L1-L5, sacru humerusului (plex brahial) - rotatie interna
- ultimele 4 coaste (culisa - extensie ²pune
- creasta iliaca bicipitala) mainile la spate²
- inspiratie
MUSCHII SPATELUI – plan II
 MUSCHII SPATELUI – plan III
Denumirea Origine Insertie Inervatie Actiune
muschiului/plan

Muschiul erector spinae - procesele - (b) uneste - ramuri - extensia

(III) extensorul coloanei spinoase ale bazinul cu posterioare capului si
vertebrale ultimelor lombare coastele si ale nervilor trunchiului
- masa comuna (a) - creasta sacrala coastele intre ele spinali
- muschiul iliocostal (b) - mediana - (c) leaga bazinul
portiune lombara, toracala, - creasta iliaca de coaste si
cervicala - fascia procese
- muschiul longissimus (c) toracolombara transverse
- portiune toracala, - (d) uneste
cervicala, cefalica bazinul cu
- muschiul spinal (d)- procesele
portiune toracala, spinoase si
cervicala, cefalica procesele
spinoase intre ele
MUSCHII SPATELUI – plan IV
Nr. Crt. Denumirea Origine Insertie Inervatie Actiune
muschiului/pl
an
1 - muschiul - proces - proces - ramuri - fixeaza coloana
transversospin transvers spinos posterioare ale vertebrala in extensie
al (IV) vertebral suprarajace nervilor spinali
- muschiul nt sarind
semispinal (a) peste - 4
- toracic, vertebre (a)
cervical, al -2-3
capului vertebre (b)
- muschii -1 vertebra
multifizi (b) (c)
- muschi
rotatori (c)
 MUSCHII SPATELUI – plan V
Nr. Denumirea Origine Insertie Inervatie Actiune
crt. muschiului/plan
1. Muschii interspinosi - proces spinos - procesul spinos - ramuri - extensie
(cervicali, lombari) al vertebrei vecine posterioare - fixeaza coloana
ale nervilor vertebrala in
spinali extensie
2. M. intertransversari - proces transvers - procesul - ramuri - miscari de
(cervicali, lombari) transvers al anterioare ale inclinare laterala a
vertebrei vecine nervilor spinali coloanei
vertebrale
3 M. rotatori ai capuli -ramura - extensia
-m. marele drept dorsala a - rotatia capului de
posterior al capului - proces spinos al - sub linia nuchala primului nerv aceeasi parte (b,c)
(a) axisului inferioara cervical (nerv - de partea opusa
- m. micul drept suboccipital) (d)
posterior al capului - tubercul posterior -sub linia nuchala
(b) al atlasului inferioara
- m. oblic inferior al
capului (c) - proces spinos al - proces transvers
- m. oblic superior al axisului al atlasului
capului (d) - proces transvers - sub linia nuchala
al atlasului in-ferioara
> A. M. interspinoși toracali; B. M. interspinoși lombari
MIȘCĂRILE COLOANEI VERTEBRALE
Etaj CV Flexie Extensie Înclin. lat. Rotaţie
Cervical 70º 60º 30º 75º

Dorsal 50º 55º 100º 40º

Lombar 40º 30º 35º 5º

Total teor./practic 160/110-135 145/50-75 165/60-80 120/75-105

Tipul miscarii Plan Muschi motori principali Observatii

Flexia sagital - strenocleidomastoidian, Odata miscarea initiata, grupul antagonist al extensiilor
lungul gatului, scalenii. coloanei intra in actiune si gradeaza flexia trunchiului
-dreptul abdominal, oblicul invingand fortele gravitationale.
intern si extern,
- iliopsoasul,
Extensia sagital - muschii santurilor vertebrale Miscarea este controlata apoi de grupul anterior
errector spinal; semispinalul,
multifizii, interspinosii,
spleniusul capului si gatului

Inclinari frontal - patratul lombelor; Amplitudinea creste cand miscarea se asociaza si cu rotatie
laterale intertransversarii,
scalenii,
sternocleidomastoidianul,
lungul gatului, spleniusul,
ridicator al scapulei, trapezul.
Rotatie transversal Sternocleidomastoidian, Oblic Rotatori de aceeasi parte : lungul gatului, oblic intern,
inferior al capului,Multifizi , spleniusul gatului,
Scaleni Rotatori de partea opusa : scm, trapez, oblic extern, iliopsoas
Paravertebrali din segmentul
toracic
oblici abdominali
 MUŞCHI FLEXORI
Cervicali Toracali Lombari
Lungul gâtului Drept abdominal Psoas
Scaleni Oblici abdominali Drept abdominal
Sternocleidomastoidian Transvers abdominal
MUŞCHI EXTENSORI
Cervicali Toracali Lombari
Spleniusul gâtului Paravertebrali din Marele dorsal
Semispinalul gâtului segmentul toracic Paravertebrali din segmentul
Trapez lombar
Lungul capului Pătratul lombelor
Lungul gâtului Fesier mare
MUŞCHI ROTATORI
Cervicali Toracali Lombari
Sternocleidomastoidian Paravertebrali din Multifizi lombar
Oblic inferior al capului segmentul toracic Oblici abdominali
Multifizi
Scaleni
MUŞCHI ÎNCLINATORI
Cervicali Toracali Lombari
Ridicătorul scapulei Paravertebrali din Marele dorsal
Scaleni segmentul toracic Pătratul lombelor
Sternocleidomastoidian Oblici abdominali
ANATOMIE PE VIU

-foseta subocipitală
(corespunzătoare atlasului);
-apofizele spinoase C4 şi C5
(care sunt mai retrase) şi C7
(cea mai proeminentă);
-spinele omoplatului (se găsesc
la nivelul vertebrei T2
-crestele iliace (orizontala care
le uneşte trece prin dreptul
vertebrei L4).
- spinele iliace PS – la nivelul lui
S1
 TORACELE
> trunchi de con uşor turtit anteroposterior.
> ** cavitatea toracică în care sunt situate cea mai mare parte a
organelor aparatului respirator (plămâni, trahee, bronhii), o parte
a tubului digestiv (esofagul), organul central al aparatului
circulator şi vasele mari din imediata sa apropiere, noduri
limfatice, marile colectoare limfatice şi nervi importanţi.
> Limitele : în partea superioară, limita de suprafaţă porneşte
de la incizura jugulară a sternului, trece de o parte şi de cealaltă
de-a lungul claviculelor până la articulaţiile acromioclaviculare; se
continuă apoi prin linia orizontală ce trece prin procesul spinos
C7. În profunzime limita superioară este reprezentată de planul
oblic în jos şi înainte care trece prin discul intervertebral C7-T1,
de-a lungul feţei superioare a primei coaste, până la marginea
superioară a manubriului sternal.
> Limita inferioară trece la suprafaţă prin baza procesului xifoid,
arcul costal până la coasta a X-a, vârful coastelor XI şi XII,
marginea inferioară a acesteia din urmă şi discul intervertebral
T12-L1. Această limită nu corespunde însă peretelui inferior al
cavităţii toracice care este format de diafragmă.
> În anatomia topografică se folosesc la torace următoarele linii
convenţionale de orientare:
> linia mediosternală - este linia mediană anterioară
> linia parasternală - descinde de-a lungul marginii sternului
> linia medioclaviculară - este linia verticală ce trece prin mijlocul
claviculei
> linia axilară anterioară - este verticala ce coboară prin marginea
anterioară a şanţului axilar; când braţul este în abducţie sau
ridicat vertical, corespunde marginii anterioare a muşchiului
pectoral mare
> linia medioaxilară - verticala coborâtă din vârful axilei
> linia axilară posterioară - verticala ce descinde prin marginea
posterioară a şanţului axilar; corespunde marginii laterale a
muşchiului latissim
> linia scapulară - verticala coborâtă prin unghiul inferior al
scapulei
> linia paravertebrală - verticala ce coboară prin vârful
proceselor transverse.
Toracele

> este împărţit în regiuni parietale şi viscerale.

Regiunile parietale sunt: regiunea sternală,
costală, diafragmatică şi rahidiană toracică.
Datorită importanţei sale anatomo-clinice, se
mai individualizează şi regiunea mamară,
suprapusă celei costale.
> muşchi extrinseci, care leagă membrul superior de torace (muşchiul
latissim, dinţat anterior, subclavicular, pectoral mare şi pectoral mic)
> muşchi intrinseci, situaţi pe acelaşi plan cu scheletul costal al toracelui,
formaţi din materialul muscular propriu. Includ muşchii intercostali
externi ce formează planul extern, muşchii intercostali interni ce
formează planul mijlociu, iar cel de-al III-lea plan, profund, este
reprezentat de muşchii intercostali intimi, muşchii subcostali şi muşchiul
transvers al toracelui.
MIȘCĂRILE TORACELUI

> La nivelul toracelui se realizează mişcări de ridicare,

proiecţie anterioară, îndepărtare laterală şi rotaţie
pentru fiecare coastă. Muşchii care ridică coastele
(inspiratori) sunt: diafragmul, scalenii,
sternocleidomastoidianul, supracostalii, intercostalii
externi, pectoralul mare, pectoral mic, dinţatul
posterosuperior, dinţatul anterior (fascicul superior şi
inferior).
> Muşchii care coboară coastele (expiratori) sunt:
drept abdominal, oblic extern, oblic intern, transversul
abdomenului, dinţatul posteroinferior, dinţat anterior
(fascicul mijlociu
Elementele vasculare și nervoase ale
regiunilor parietale ale toracelui

> mănunchiurile vasculo-nervoase intercostale

(arteră, venă, nerv) la nivelul spaţiilor intercostale;
> artera toracică laterală (ram din artera axilară);
> nervii toracic lung şi toracodorsal (plex brahial);
> artera toracică internă (mamară internă) descinde de la
orificiul superior al toracelui până la coasta a VI-a. Este
situată la o distanţă ce creşte progresiv de la 1 la 2 cm
de marginile sternului.La nivelul coastei a VI-a se
bifurcă în artera musculofrenică şi epigastrică
superioară.
> arterele frenice superioare şi inferioare;
> nervii frenici.
Abdomenul

> partea trunchiului interpusă între torace

şi pelvis, fiind situat înaintea porţiunii
lombare a regiunii rahidiene. El conţine
cavitatea abdominală în care sunt situate
cea mai mare parte a aparatului digestiv,
o parte a aparatului urinar, vase
sanguine importante, vase şi noduri
limfatice, nervi.
> Limitele la suprafaţă = 2 linii circulare neregulate, una superioară
şi alta inferioară, care îl separă de celelalte 2 segmente ale
trunchiului.
> Limita superioară= de la baza procesului xifoid până la discul
intervertebral T12-L1; trece prin arcul costal până la coasta a X-a,
vârful coastelor XI şi XII şi marginea inferioară a acesteia din urmă.
> Limita inferioară porneşte de la marginea superioară a simfizei
pubiene – plica inghinala- creasta iliacă - orizontala care trece prin
discul intervertebral L5-S1.
> Superior = bolta diafragmatică,
> Inferior = rămâne larg deschisă, continuându-se cu cavitatea
pelviană = cavitatea abdominală pelviană. Convenţional limita
inferioară a cavităţii abdominale = planul strâmtorii superioare a
pelvisului osos
> La indivizii normoponderali abdomenul are o formă cilindrică,
turtită antero-posterior. În ortostatism, ansele jejun-ileonului
coboară şi determină bombarea sa subombilicală; în decubit dorsal
peretele anterior al abdomenului se aplatizează sau devine chiar
excavat.
> Din punct de vedere topografic se descriu regiuni parietale
abdominale şi cavitatea abdominală.
> În clinică se utilizează o diviziune tradiţională clinico-topografică
a pereţilor anterolaterali ai abdomenului, ţinându-se seama de
viscerele abdominale care răspund pereţilor.
> Această subdivizare se face cu ajutorul unor linii convenţionale.
> Dintre acestea două sunt verticale, una în dreapta, alta în stânga,
ridicate prin mijlocul plicilor inghinale şi două orizontale: una
superioară prin extremitatea anterioară a coastelor, alta inferioară
ce trece prin punctul cel mai înalt al crestelor iliace.
> Se obţin astfel 3 etaje, fiecare cu 3 cadrane
 a) În etajul superior:
1. epigastrul este cadranul mijlociu în care se proiectează lobul stâng al ficatului, o parte a stomacului,
duodenul şi pancreasul
2. hipocondrul drept răspunde lobului drept al ficatului şi căilor biliare
3. hipocondrul stâng corespunde unei porţiuni a stomacului şi splinei
b) În etajul mijlociu:
1. zona ombilicală este cadranul mijlociu în care se proiectează ansele intestinului subţire şi colonul
transvers
2. flancul drept corespunde colonului ascendent
3. flancul stâng răspunde colonului descendent
c) În etajul inferior:
1. hipogastrul - cadranul mijlociu în care se proiectează ansele ileale, colonul sigmoid şi vezica urinară în
stare de plenitudine
2. fosa iliacă dreaptă răspunde primei porţiuni a colonului sigmoidian.
3. fosa iliacă stângă răspunde primei porţiuni a colonului sigmoidian.
Fasciile și aponevrozele abdomenului.
> La nivelul abdomenului se disting lame aponevrotice terminale cu
valoarea unor tendoane de inserţie. Aponevrozele anterioare participă la
formarea liniei albe şi a tecii muşchiului drept abdominal . Aponevroza
posterioară a oblicului intern se continuă cu cea a muşchiului latissim
intrând în final în constituţia fasciei toracolombare.
> Dependent de aponevrozele abdominale există o serie de formaţiuni pe
care le vom trata pe scurt în continuare.

> Linia albă reprezintă un rafeu fibros, median şi vertical ce umple spaţiul
dintre cei doi drepţi, întins de la procesul xifoid la simfiza pubiană unde
are două puncte de inserție; fibrele superficiale trec anterior de mușchiul
drept abdominal și se fixează pe discul interpubian în timp ce fibrele
profunde se inseră posterior de mușchiul drept abdominal pe fața
posterioară a crestei pubiene. Acest rafeu este membranos în cele 2/3
superioare şi destul de larg (15-25 mm) în timp ce în 1/3 inferioară se
reduce practic la o linie.
> Este formată din aponevrozele intercalate ale mușchiului oblic extern și
mușchiul transvers abdominal.
> Ligamentul inghinal (arcada femurală) este o bandă fibroasă ce separă
regiunea abdominală de cea femurală, întinsă de la spina iliacă
anterosuperioară la tuberculul pubian. Reprezintă marginea inferioară a
aponevrozei oblicului extern. Pielea aderă de ligament determinând
formarea plicii inghinale. Ligamentul are conexiuni importante; pe el se
inseră muşchii oblic intern, transvers şi fascia transversalis.
> Canalul inghinal este situat în porţiunea inferomedială a peretelui
abdominal şi este străbătut de funiculul spermatic la bărbat şi ligamentul
rotund al uterului la femeie. I se descriu 4 pereţi şi 2 orificii.
> Ligamentul lacunar Gimbernat este o formaţiune fibroasă provenită
prin reflectarea aponevrozei oblicului extern ce merge să se prindă pe
creasta pectineală.
> Ligamentul pectineal Cooper reprezintă un cordon fibros rezistent,
gros, întins de la tuberculul pubian la eminenţa iliopubiană.
> Lacuna musculară este orificiul lateral prin care trece muşchiul
iliopasoas însoţit de nervul femural.
> Lacuna vesculară este situată medial; la acest nivel trec vasele
femurale. Porţiunea cea mai medială poartă numele de inel femural; prin
el se produc herniile femurale.
Umar
Scheletul umarului
Anatomie pe viu
ARTICULATIILE UMARULUI
> 1. Articulaţia sternoclavicularǎ - sinovialǎ, selarǎ,
biaxialǎ/misc. Ridicare/coborare; proiectie ant+post clav.
> fibrocartilaj+ ligamente: - sternoclavicular anterior/ - sternoclavicular
posterior/ - interclavicular/ - costoclavicular
> 2. Articulaţia acromioclavicularǎ-
> sinovialǎ, planǎ/misc. de alunecare clav+scapula
> - fibrocartilaj+ ligament acromioclavicular
> 3. Sindesmoza coracoclavicularǎ - fibroasǎ= ligament
interosos (coracoclavicular): trapezoid + conoid.
> 4. Articulaţia glenohumeralǎ- sinovialǎ, sferoidalǎ, triaxialǎ
–miscari- flexie/extensie; abductie/adductie; rotatie int/rot. ext a
bratului
> - ligamente – coracohumeral/ glenohumerale+ labrumul glenoidal.
> 5. Planul de alunecare scapulotoracic sau sisartroza
scapulotoracica-= art. falsa – miscarile scapulei:
abductie/adductie; rotatie int/rot. ext, basculare
> 6. Articulaţia subdeltoidiană
LIGAMENTELE PROPRII ALE SCAPULEI

> - ligamentul coracoacromial

> - ligamentul transvers superior al
scapulei sau ligamentul coracoidian
MUȘCHII UMĂRULUI (I) - MUȘCHI
SCAPULO-TORACICI
Nr. Muschiul Insertia Actiune Inervatia
crt Proximala Distala
1. Dintatul anterior -marginea mediala a -fata externa a -fixeaza scapula pe torace; n. toracal lung
scapulei; coastelor 1-10 -rotatie laterala scapulei
-unghiul superior; - ridică coastele
-unghiul inferior;
2. Subclavicular - coasta I -clavicula (fata -coboara umarul n. subclavicular
inferioara); - ridică coasta I
3. Pectoral mic -coastele 3,4,5 -proces coracoid; -coboara umarul+proiecție n. pectorali medial și
fata anterolaterala anterioară; lateral
-bascularea scapulei
- ridică coastele
4. Sternocleido-mastoi -clavicula; -mastoida -ridica umarul n. accesor
dian -stern - flexia capului (contracție bilaterală)
- flexia capului de aceeți parte+
rotație de partea opusă (contracție
unilaterală)
-inspir forțat
5. Trapez -protuberanta occipitala -clavicula (lat); -ridica/coboara umarul; n.accesor
externa; - acromion - bascularea scapulei ramuri din plexul
-linia nuchala superioara; -spina scapulei; -mentine umarul cervical C3-C4
-ligament nuchal ; - înclina coloana
-procese spinoase C7-T12 - rotația capului de partea opusă
- ridica trunchiul (cățărare)
6. Ridicator al scapulei -procese transverse -unghiul superior al - ridica umarul; n. ridicator al scapulei
C1-C5 scapulei - rotatia scapulei și dorsal al scapulei
7. Romboizi -
procese spinoase C7 -T4 - marginea mediala - sinergic cu m. ridicator al scapulei nerv dorsal al scapulei
(marele sI micul a scapulei
romboid)
 MUȘCHII UMĂRULUI (II) – MUSCHI
SCAPULO-HUMERALI
Nr Mușchiul Insertia Actiune Inervatia OBS
crt Proximala Distala

1. Subscapular fosa subscapulara tubercul mic rotatie interna a bratului n. subscapular faţa anterioară =peretele
adducția brațului posterior al axilei.
1. Supraspinos fosa supraspinoasa 2/3 int. tubercul mare ; abductia bratului; n. suprascapular Tendonul trece pe sub
capsula articulara a mentine capul humeral C 4,5,6 arcada formata de
umarului in cavitatea glenoidala acromion, procesul
coracoid +lig
1. Infraspinos fosa infraspinoasa tubercul mare rotatie externa a bratului n. supra-scapular Tendon posterior de
adducția brațului articulaţia
scapulo-humerală
1. Rotund mic marginea laterala a scapulei tubercul mare rotatie externa a bratului n. rotund mic (din n. idem
adducția brațului axilar)
1. Rotund mare marginea laterala a scapulei tubercul mic humeral adductie n. musculo cutanat Tendon înapoia tendonului
iunghi inferior rotatie interna a bratului mușchiului dorsal mare
extensia brațului
(a pune mainile la spate)
1. Deltoid clavicula (1/3 laterala) tuberozitatea deltoidiana FA= flexie + rotație internă a n. musculo cutanat
iacromion a humerusului bratului
spina scapulei. FM=abducție brat (pana la
orizontala)-
FP= extensie+rotație externă
1. Coracobrahial proces coracoid humerus -fata med. 1/3 adductie braț n. pectoral medial si
mijl. anteproiectie lateral
1. Biceps brahial proces coracoid (cap scurt) tuberozitatea radiusului flexia și supinatia antebratului. n. toracodorsal
tubercul supra-glenoidal abductia/adductia bratului
(cap lung)
1. Pectoral mare clavicula (medial) tubercul mare adductia bratului n. toracodorsal
stern (fata anterioara) rotație internă
teaca m. drepti abdominali
1. Dorsal mare ultimele 3-4 coaste Sant intertubercular. adductie n. axilar
procese spinoase T6-T12 rotatie interna a bratului
procese spinoase L extensia brațului
MUSCHII BRATULUI

MuSchiul Insertia Actiune Inervatia

Proximala Distala principala
Biceps brahial hcap lung - tubercul supraglenoidian htuberozitate radius h flexia antebratului pe brat hn.
hcap scurt - proces coracoid (completa cu antebratul in musculocutanat
supinatie)
hsupinator al antebratului
(antebraț în pronație)
hadductor al brațului (cap
scurt)
habductor si flexor al brațlui
(cap lung).

Coracobrahial hproces coracoid hfata mediala humerus hadductor brat+ hn. musculocutanat
(portiunea mijlocie) anteproiectie brat
(pendularea membrelor in
mers)
Brahial hhumerus (1/2 inferioară fete laterala și hulna (baza procesului hflexor antebrat pe brat (cel hn. musculocutanat
mediala a diafizei humerale) coronoid) mai puternic) (rar din n. radial)
Triceps hcap lung - tubercul infraglenoidal; holecran hextensia antebratului hn. radial
brahial hcap lateral - humerus (fata posterioara hextensor+
deasupra șantului nervului radial) adductor al bratului (cap lung)
hcap medial - humerus (fata posterioara tensor al capsulei articulaţiei
sub șantul n. radial cotului
Anconeu epicondilul lateral al humerusului faţa laterală a olecranului extensor al antebraţului nervul radial
MISCARILE CENTURII SCAPULARE
MIȘCĂRILE BRAȚULUI

Aceste actiuni sunt descrise pentru un umar ce se gaseste

in pozitia anatomica ca punct de plecare al miscarii. Ele
variaza si pot chiar sa se inverseze in timpul miscarilor.
Ex.: pectoralul mare realizeaza miscarea de anteproiectie
pana la 60º. Peste 90º el nu mai poate antrena bratul
anterior; el il poate face chiar sa revina spre posterior si
inferior determinand retroproiectia. Se observa ca
repartitiile actiunilor musculare nu sunt echilibrate.
Predomina muschii adductori si rotatori interni.
Elementele vasculare şi nervoase ale
regiunii umǎrului

> artera axilarǎ; ramuri colaterale (artera

toracicǎ superioarǎ, artera
toracoacromialǎ, artera toracicǎ lateralǎ,
artera subscapularǎ şi cele douǎ artere
circumflexe humerale.
> vena axilarǎ ( antero-medial de arterǎ )
> plexul brahial
> noduri limfatice axilare (20-30)
Elemente vasculare şi nervoase ale
braţului
> - artera brahialǎ cu cele douǎ vene
comitante şi nervul median pentru
regiunea anterioarǎ.
> nervul ulnar
> nervul radial
Claviculele sunt considerate “cheia” atitudinii umerilor;
în mod normal ele au o direcţie orizontală, dar pot să fie
şi:
- ridicate, în formă de “V” 🡪 umeri ridicaţi
- coborâte, în forma de “V” întors 🡪 umeri căzuţi
- asimetrice, ca orientare sau ca lungime (în cazul unor
fracturi vicios consolidate: umerii sunt depărtaţi inegal
faţă de linia mediosternală, iar toracele pare asimetric).
Modificările de poziţie ale omoplaţilor sunt
consecinţa insuficienţei musculare de la acest nivel
sau a modificărilor de la nivelul spatelui.
- omoplaţii pot fi:
- depărtaţi / apropiaţi de CV
- desprinşi (scapula allata) / lipiţi de torace
- ridicaţi / coborâţi ± rotaţie în sus şi în afară
- asimetrici. Scapula allata dreaptă
Miscari
active
Flexie/
Extensie
Scheletul antebratului
 ARTICULATIILE COTULUI
>A. Articulaţia humeroantebrahialǎ (sinovalǎ, în balama,
uniaxialǎ); misc. flexie-extensie.
>- suprafeţele articulare:- trohlea şi capitulul humerusului + şanţ intermediar
> - incizura trohlearǎ (ulna)
> - foseta capului radial (radius)
- ligamentul colateral ulnar +ligamentul colateral radial
B. Articulaţia radioulnarǎ proximalǎ (sinovialǎ, trohoidǎ,
uniaxialǎ); misc. supinaţie-pronaţie.
>- suprafeţe articulare: - incizura radialǎ (ulna) - segment cilindric gol
> - capul radiusului -segment cilindric plin
>-ligament inelar +pǎtrat
>C. Articulaţia distalǎ radioulnarǎ (sinovialǎ, trohoidǎ, uniaxialǎ),
cele douǎ oase fiind unite şi la nivelul diafizelor printr-o
sindesmozǎ. Ele alcǎtuiesc astfel o unitate funcţionalǎ cu rol în
mişcǎrile de pronaţie-supinaţie, suprafeţe articulare: capul ulnei+
incizura ulnarǎ a radiusului
>ligamente radioulnare ant/post+ discul articular
n. ulnar - flexor profund al degetelor, flexor ulnar al carpului
Elemente vasculare şi nervoase ale
braţului
> -nervul median
> -mǎnunchiul vasculonervos radial (artera +venele
radiale +ramura superficialǎ a nervului radial)
> ramura profundǎ a nervului radial
> - mǎnunchiul vasculonervos ulnar (artera, venele şi
nervul ulnar)
> -mǎnunchiul vasculonervos interosos anterior
(artera interosoasǎ anterioarǎ/ram din artera ulnarǎ+
venele comitante şi nervul interosos anterior/ram din
nervul median)
MIȘCĂRILE ANTEBRATULUI
> A. flexie-extensie -în articulația humeroantebrahială
> Flexia si extensia activă = 150º din care 90º revin extensiei si 60º
flexiei.
> Flexia si extensia pasiva =160º.
> In faza finala a flexiei mana nu se orienteaza spre umar ci spre
torace, deoarece axa antebratului nu se suprapune axei bratului ci
este dirijata medial fata de acesta.
> In faza finala a extensiei axa longitudinala a antebratului nu
prelungeste rectiliniu axa longitudinala a bratului ci formeaza
intre ele un unghi obtuz de 170º deschis in afara.
MIȘCĂRILE ANTEBRATULUI

> B. pronaţie-supinaţie - în articulaţia radioulnarǎ

proximalǎ care realizează o unitate funcțională
împreună cu articulaţia distalǎ radioulnarǎ.
> Pronaţia =125º/135º (la femei)
> supinaţia =180º (190º la femei)
Mâna

> 1. Portiunea proximală sau mana

propriu-zisǎ =corespunde scheletului
metacarpian
> Regiunea palmarǎ = eminenţa tenarǎ (lateral)+
hipotenarǎ (medial)+ regiunea mijlocie (m.
interososi+lombricali)
> Regiunea dorsală = m. interososi dorsali
> 2. Portiunea distalǎ =cele 5 degete
corespunzǎtoare scheletului falangian.
 Dinspre police:
Scheletul mainii - Scafoid, semilunar, piramidal,
pisiform
- Trapez, trapezoid, capitat, os
cu carlig
ARTICULATIILE MAINII
> 1.Articulaţia radiocarpianǎ
> Este o articulaţie sinovialǎ, elipsoidalǎ, biaxialǎ.
> Componente:
> - suprafeţe articulare:- cavitatea de recepţie a radiusului
> -proeminenţa formatǎ din scafoid, semilunar, piramidal
> - mijloace de unire - capsula articularǎ
> - ligamente - ligament radiocarpian palmar între radius si osul
semilunar, piramidal, capitat;
> - ligament ulnocarpian palmar între ulnǎ şi osul semilunar,
piramidal, capitat;
> - ligament radiocarpian dorsal între radius şi piramidal (posterior)
> - ligament colateral radial al carpului între vârful procesului
stiloid al radiusului şi scafoid
> - ligament colateral ulnar al carpului între procesul stiloid al
ulnei şi piramidal, pisiform.
> 2. Articulaţii intercarpiene
> 2.1. Articulaţiile primul rând de oase ale carpului sunt articulaţii
plane, acoperite de cartilaj hialin.
> Mijloacele de unire sunt: - 2 ligamente interosoase
> - 2 ligamente palmare
> - 2 ligamente dorsale.
> 2.2.Articulaţiile rândului al doilea sunt tot articulaţii plane.
Mijloacele de unire sunt similare celor anterioare.
2.3. Articulaţia mediocarpianǎ uneşte rândul proximal
(exceptând pisiformul) cu rândul distal al carpului. Linia articularǎ
are forma unui S orizontal.
> Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
> -capsula articularǎ laxǎ
> - ligamentul radial al carpului (forma literei V), pe faţa palmarǎ
între capitat, scafoid şi piramidal.
> -ligamentul dorsal al carpului (slab dezvoltat).
> 3. Articulaţiile carpometacarpiene
> 3.1. Articulaţia carpometacarpianǎ a policelui este o
articulaţie sinovialǎ, selarǎ.
> Componente: - suprafeţele articulare ale trapezului şi primului
metacarpian
> - mijloace de unire: - capsula articularǎ laxǎ.
>
> 3.2. Articulaţiile carpometacarpiene ale celorlalte degete
sunt sinoviale, plane.
> Componente: - suprafeţe articulare:
> - metacarpianul II se articuleazǎ cu trapezul, cu trapezoidul şi
osul capitat
> - metacarpianul III se articuleazǎ cu osul capitat
> - metacarpianul IV cu osul capitat şi osul cu cârlig
> - metacarpianul V cu osul cu cârlig
> - mijloace de unire: - capsula articularǎ
> - ligamentul interosos (forma litereiV)
> - ligamentele carpometacarpiene palmare
> - ligamentele carpometacarpiene dorsale
> 4. Articulaţiile intermetacarpiene
> Cu excepţia primului metacarpian care este independent, toate
celelalte metacarpiene sunt unite între ele la extremitǎţile lor
proximale prin articulaţii plane, iar la extremitǎţile lor distale
printr-un ligament. Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
> 3 ligamente palmare
> 3 ligamente dorsale

> 3 ligamente interosoase.

> 5.Articulaţiile degetelor
> 5.1. Articulaţiile metacarpofalangiene sunt articulaţii
sinoviale, elipsoidale.
> Componente - suprafeţe articulare:- capetele metacarpienelor
> - cavitǎţile bazei falangelor
> - mijloace de unire: - capsula articularǎ
> - ligamente palmare
> - ligamente colaterale (formǎ de evantai); 2
pentru fiecare articulaţie
> -ligamentul metacarpian transvers profund.
> 5.2. Articulaţiile interfalangiene
> Degetele mâinii prezintǎ câte 2 articulaţii: una proximalǎ şi
alta distalǎ (cu excepţia policelui). Toate aceste articulaţii sunt
sinoviale, în balama.
> Componente: - suprafeţe articulare: - proximal - trohlee pentru
extremitǎţile distale ale primei şi II falangǎ
> - distal - 2 cavitǎţi despǎţite printr-un şanţ pentru extremitǎţile
proximale ale celei de a II-a şi a III-a falangǎ.
> - mijloace de unire: - capsula articularǎ
> - ligament palmar
MUSCHII MAINII
> se gǎsesc numai pe faţa palmarǎ şi spaţiile interosoase; faţa dorsalǎ
conţine tendoanele muşchilor posteriori ai antebraţului.
> Regiuni:
> A. Muşchii eminenţei tenare (lateral) includ muşchi ce deservesc
degetul mare şi anume: scurt abductor al policelui, opozant al policelui,
scurt flexor, adductor al policelui. Inervaţia se realizeazǎ prin ramuri din
nervul median pentru primii 3 muşchi şi nervul ulnar pentru adductor.
> B. Muşchii eminenţei hipotenare (medial) sunt muşchi ce deservesc
degetul mic şi includ muşchii palmar scurt, flexorul scurt al degetului
mic, abductorul degetului mic, opozantul degetului mic. Toţi muşchii
sunt inervaţi de ramuri ale nervului ulnar.
> C. Muşchii regiunii palmare mijlocii. Regiunea este formatǎ de
tendoanele muşchilor flexori, de muşchii lombricali şi de muşchii
interosoşi.
> Inervaţia se realizeazǎ prin ramuri din nervul ulnar; primul interosos
este des inervat de nervul median.
MIȘCĂRILE MÂINII ȘI ALE DEGETELOR

> Articulațiile mîinii sunt în general articulaţii

plane ; fiecare în parte permite mişcǎri de
aluncare de micǎ amplitudine. Mişcǎrile se
produc simultan în articulaţia radiocarpianǎ cât
şi în cea mediocarpianǎ printr-o deplasare ²în
etaj² a segmentelor regiunii: al doilea rând
carpian se deplaseazǎ pe primul, iar acesta pe
antebraţ. Acest complex articular permite
mişcǎri de flexie-extensie, adducţie-abducţie şi
circumducţie.
Mișcările mîinii ca întreg (pumn).

> în articulația radiocarpiană.

Mişcǎrile policelui
> -articulația carpometacarpiană a policelui
> Flexia = 10-15° - mușchiul flexor lung şi scurt al policelui.
> Extensia 25-30° - mușchiul extensor lung şi scurt al policelui.
> Adducţia - muşchiul adductor al policelui .
> Abducţia - muşchiul lung și scurt abductor al policelui;
progreseazǎ de la 0°la 80-90° ; mişcarea de îndepărtare a policelui
de planul palmei, mişcare în plan perpendicular pe palma
> La aceste mişcǎri participǎ ²coloana policelui² care include pe
lângǎ falangele policelui şi metacarpianul I, trapezul,şi scafoidul.
> Mișcări de opoziţie-repoziţie- mușchiul opozant propriu al
policelui, mușchiul opozantul degetului mic; accesori: abductor
scurt al policelui.
> În articulația metacarpofalangiană a policelui flexia atinge 750,
extensia este inexistentă (deflectare).
> În articulația interfalangiană a policelui se produce o flexie de
80-900, extensia activă atinge 100 iar cea pasivă 20-250.
Mişcǎrile celorlalte degete
> realizează în articulațiile metacarpofalangiene și interfalangiene proximale și distale
corespunzătoare.
A. articulațiile metacarpofalangiene:
> flexia =m. palmar lung; amplitudinea este 90° şi creşte de la degetul II spre degetul V,
> extensia =extensorul comun al degetelor, extensor propriu al indexului,
extensor propriu al degetului mic. Amplitudinea este variabilǎ şi progreseazǎ de la
0° la 90° în caz de laxitate.
> abducția și adducția (15-20 grade), adducţia degetelor este asigurată de acţiunea
muşchilor interosoşi palmari inervaţi de nervul cubital (T1),
> abducţia degetelor este realizată de interosoşii dorsali şi abductorul degetului 5 inervaţi
de cubital (D8 - T4).
> rotații ale falangelor în jurul axelor proprii de 45 grade
> extensia degetelor Flexia primei falange pe metacarpianul corespunzǎtor =
m.lombricali şi interosoşi.
> B. art. interfalangiene
> articulațiile interfalangiene II-V: flexie de 100 grade interfalangian proximal, 90 grade
interfalangian distal, extensia posibilă doar interfalangian distal 0-20.
> Flexia falangei a II-a pe prima = flexori superficiali
> Flexia celei de a III-a falange = flexor profund.
> - Inervaţia este asigurată de nervul median (C6 - C8) cu excepţi a ultimilor doi
lombricali care au inervaţia din nervul cubital (C8),
>
Elemente vasculare şi nervoase ale
mainii
> -nervul median
> -mǎnunchiul vasculonervos radial (artera +venele
radiale +ramura superficialǎ a nervului radial)
> ramura profundǎ a nervului radial
> - mǎnunchiul vasculonervos ulnar (artera, venele şi
nervul ulnar)
> -mǎnunchiul vasculonervos interosos anterior ( artera
interosoasǎ anterioarǎ/ram din artera ulnarǎ+ venele
comitante şi nervul interosos anterior/ram din nervul
median)
MULTUMESC PENTRU
ATENTIE!
 Sold
Bazin+ articulatii
Femur+art. coxofemurala
Scheletul bazinului
ARTICULATIILE Bazinului
> Articulaţiile centurii membrului inferior realizeazǎ
o unitate osteofibroasǎ care asigurǎ o dublǎ funcţie:
> asigurǎ rezistenţa necesarǎ echilibrǎrii bazinului
> asigurǎ elasticitatea necesarǎ atenuǎrii şocurilor
produse în mers, fugǎ, salt.

> Aceastǎ unitate este realizatǎ:

> anterior şi median prin simfiza pubianǎ
> posterior şi median prin articulaţiile sacroiliace
> ligamentele sacroischiadice = fixeazǎ oasele coxale
de pǎrţile laterale ale sacrului şi coccigelui
> prin membrana obturatoare =gaura obturatǎ.
ARTICULATIILE Bazinului

> 1. Articulaţia sacroiliacǎ( sinovialǎ,

planǎ);. ligamente:- sacroiliace ventrale
si dorsale; sacroiliac interosos;iliolombar
> 2. Simfiza pubianǎ ( cartilaginoasǎ,
semimobilǎ); discul interpubian;
ligamentul pubian superior; ligamentul
pubian arcuat
> 3. Ligamentele sacroischiadice;
> sacrotuberal + sacrospinos
Anatomie pe viu
MISCARILE CENTURII PELVINE

Articulaţia sacroiliacǎ,
- Mişcarea de nutaţie - baza sacrului înainte şi în jos şi
vârful sus şi înapoi;
In naştere reduce diametrul anteroposterior al strâmtorii
superioare şi mǎreşte diametrul omonim al strâmtorii
inferioare.
-Mişcarea de contranutaţie- baza sacrului se îndreaptǎ
înapoi şi în sus.
-se mareste diametrul antero-posterior al strâmtorii
superioare favorizând angajarea.

Simfiza pubiana - miscari discrete de alunecare

verticala în timpul mersului.
Factori vasculari şi nervoşi ai regiunii
gluteale
> Mǎnunchiul vasculo-nervos gluteal
superior =vasele gluteale superioare +nervul
gluteal superior pt. m. gluteu mic şi mijlociu
> Mǎnunchiul vasculo-nervos gluteal
inferior =vasele gluteale inferioare + nervul
gluteu inferior (pentru muşchiul gluteu mare).
> Nervul cutanat femural posterior
> Nervul ischiadic
> Mǎnunchiul vasculo-nervos ruşinos
intern.
SCHELETUL
COAPSEI
Articulaţia coxofemuralǎ
> =sinovialǎ, sferoidalǎ, triaxialǎ
> Suprafeţe articulare:capul femural (2/3 sferǎ)+acetabulul.
> Mijloacele de unire:
> capsula articularǎ +ligamentele articulare:
> - ligamentul iliofemural (anterior, în evantai)- intre spina iliacǎ
anteroinferioarǎ şi linia intertrohanterianǎ. Limiteazǎ extensia,
rotaţia externǎ, adducţia.
> -ligamentul ischiofemural (posterior) între ischion (posterior şi
sub acetabul) şi baza trohanterului mare. Limiteazǎ rotaţia internǎ
şi adducţia.
> -ligamentul capului femural (ligamentul rotund) între acetabul şi
capul femural. Conţine vase nutritive pentru capul femural. In
staţiune verticalǎ contribuie la menţinerea capului în acetabul
> -ligamentul pubofemural (anterior). Intre eminenţa
iliopubianǎ şi ramura superioarǎ a pubelui, fibrele fixându-se în
final înaintea trohanterului mic. Limiteazǎ abducţia şi rotaţia
externǎ.
> La acţiunea de unire mai participǎ: labrul acetabular, muşchii
periarticulari şi presiunea atmosfericǎ
ARTICULATIA COXOFEMURALA
MUSCHII
COAPSEI
Stabilitatea soldului

> asigurată de:

> factori osoşi - asigură stabilitatea verticală;
> factori ligamentari - asigură stabilitatea anterioara prin
ligamentul iliofemural, nepermitând căderea
posterioară a trunchiului;
> factori musculari - stabilitatea posterioară (căderea în
faţă);
> Cea mai fiziologică poziţie a şoldului este de extensie
usoară - abducţie - rotaţie internă.
> Poziţia vicioasă cea mai frecventa este de flexie –
adducţie – rotaţie externă.
> La posturare şi mobilizare se va pune accentul pe
EXTENSIE-ABDUCŢIEROTAŢIE INTERNĂ
MISCARILE COAPSEI
FLEXORII COAPSEI= n.femural EXTENSORII COAPSEI= n. gluteali
* n. gluteal superior+obturator *n. ischiadic+obturator

PRINCIPALI SECUNDARI PRINCIPALI SECUNDARI

Iliopsoas Adductorii Gluteu mare Obturator intern+ext

(cu genunchiul flectat) Gluteu mijlociu+mic Gluteu mijlociu +mic Adductor mic
Drept femural Ischiogambieri Gracilis
(cu genunchiul extins) Adductor mare Gemenii
Tensorul fasciei lata+croitor
ABDUCTORII COAPSEI= n. gluteal superior ADDUCTORII COAPSEI= n. obturator
*n. gluteal inferior+femural *n. ischiadic+gluteal inferior
PRINCIPALI SECUNDARI PRINCIPALI SECUNDARI

Tensor fascia lata Piriform+croitor Adductor mare Gluteu mare

Gluteu mijlociu Adductor lung Semitendinos
Croitor Adductor scurt Semimembranos
Gracilis Iliopsoas
Pectineu
ROTATORII INTERNI AI COAPSEI ROTATORII EXTERNI AI COAPSEI= n. gluteal inferior
*n. gluteal sup+femural
PRINCIPALI SECUNDARI PRINCIPALI SECUNDARI

Gluteu mijlociu+mic Drept femural Gluteii Obturator extern

Adductor mare Semitendinos Obturator intern Piriformul
Tensor fascia lata Semimembranos Pătrat femural Adductorii
Gemen inferior +superior Dret femural
Iliopsoas
Mişcarea Zbenghe Chiriac D. Magee

Flexie 1250 activ; 1200 110-1200

1450-150 pasiv

Extensie 15-200 - activ, 300 10-150

300 – pasiv

Abducţie 450 450 30-500

Adducţie 300 15-200 300

Rotaţie externă 350 450 40-600

Rotaţie internă 150

Elementele vasculare şi nervoase ale
regiunii coapsei
> - vena safenǎ mare şi afluenţii sǎi ;
> - ramuri cutanate ale nervului femural ;
> - limfonodurile inghinale superficiale
> - mǎnunchiul vasculo-nervos femural (artera femuralǎ
şi ramurile ei: circumflexa lateralǎ, circumflexa
medialǎ şi 3 artere perforante, venele aferente, nervul
femural);
> - nervul obturator
> - nervul ischiadic
Anomalii congenitale
Scheletul gambei
ARTICULATIA Genunchiului
> sinovialǎ, condilianǎ, uniaxialǎ.
> Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii femurali,
platoul tibial şi faţa posterioarǎ a patelei.
> Mijloacele de unire =capsulǎ+ ligamente+meniscuri
(lateral+medial)
> - ligamentul patelei
> - ligamentele posterioare :
> - ligamentul popliteu oblic+ ligamentul popliteu arcuat
> - ligamentul colateral fibular +ligamentul colateral tibial
> - ligamentele încrucişate anterior +posterior
> burse seroase:bursa suprapatelarǎ -+burse prepatelare (3)
> burse pretibiale (3)- douǎ superficiale şi una profundǎ.
> douǎ mase adipoase, una anterioarǎ între condilii femurali şi
platoul tibial şi una posterioarǎ.
MUSCHII GAMBEI
Stabilitatea pasiva a genunchiului

> forma suprafetelor articulare (cartilaj, menisc)

> • formatiuni capsulo-ligamentare
> • axele anatomice femuro-tibiale asigură stabilitatea
extensiei genunchiului
Stabilitatea activă a genunchiului

> vaştii - extensori ai genunchiului ( + dreptul femural)

> popliteul = rotator medial al tibiei
> ischiogambierii (biceps femural, semimembranos,
semitendinos) extensori ai CF şi flexori rotatori ai tibiei
 rotaţie: din momentul începerii flexiei se
asociază o rotaţie internă care ajunge la 15
la o flexie de 90; în extensie se derotează
MISCARILE GAMBEI iar pe ultimele grade de extensie se
produce o rotaţie externă
Mişcarea Zbenghe Chiriac D.
Magee
Flexie 120 –140activ, 160 – 1350 1350
pasiv

Extensie 1800 1800 1800

Flexorii genunchiului Extensorii genunchiului

Semitendinos Cvadriceps: Vast lateral

Semimembranos Vast medial (ultimele grade)
Biceps femural Drept anterior
Gastrocnemieni (accesori) Vast intermediar
> Elementele vasculare şi nervoase ale regiunii
genunchiului
> reţeaua arterialǎ patelarǎ =anastomoza ramurilor
din artera poplitee, femuralǎ şi tibialǎ anterioarǎ
> mǎnunchiul vasculo-nervos popliteu=artera +vena
poplitee+ nervul ischiadic cu ramuri terminale: nervul
fibular comun (sciatic popliteu extern) şi nervul
tibial (sciatic popliteu intern).

> Elemente vasculo-nervoase ale gambei

> - mǎnunchiul vasculo-nervos tibial anterior
=artera tibialǎ anterioarǎ+2 vene omonime + nervul
fibular profund;
> - mǎnunchiul vasculo-nervos tibial posterior
=artera tibialǎ posterioarǎ+ vene omonime+nervul
tibial
Scheletul
piciorului
Gâtul piciorului
> = regiunea de trecere a elementelor anatomice de la gambǎ la
picior.
> Limitele regiunii :
> proximal - planul transversal care trece prin baza celor douǎ
maleole
> distal planul oblic în jos şi posterior care trece anterior la 3 cm
sub plica de flexie talocruralǎ
> lateral şi medial - acelaşi plan oblic care trece la câte 1 cm sub
vârful maleolelor, iar posterior prin tuberozitatea calcaneanǎ

Gâtul piciorului este subîmpǎrţit printr-un plan frontal într-o regiune

.
anterioarǎ şi una posterioarǎ

>
Piciorul

> Limitele :
> posterior - planul oblic în jos şi înapoi care
trece în partea superioarǎ la 3 cm sub plica de
flexie talocruralǎ, lateral şi medial la 1 cm sub
vârful maleolelor inferior prin tuberozitatea
calcaneanǎ
> anterior - linia curbǎ cu concavitatea
postero-medialǎ care trece prin vârful
degetelor
> Fata plantara
> Fata dorsala
ARTICULATIILE Piciorului

> douǎ mari grupe articulare:

> articulaţie superioarǎ (talocruralǎ); mişcǎri de flexie
dorsalǎ şi plantarǎ;
> articulaţie inferioarǎ, divizatǎ în mai multe articulaţii
secundare (talotarsalǎ); mişcarea de pronaţie -
supinaţie a piciorului
Articulaţia talocruralǎ

> =gâtul piciorului - sinovialǎ, în balama, uniaxialǎ.

> ligamentul colateral lateral
> ligamentul colateral medial

> mişcǎri de flexie dorsalǎ şi plantarǎ.

Articulaţiile intertarsiene
> - articulaţia subtalarǎ (talocalcaneeanǎ posterioarǎ) -
elipsoidalǎ; prezintǎ o capsulǎ şi 4 ligamente. Principalul ligament
este cel bifurcat (în ²y² sau cheia articulaţiei lui Chopart).
> - articulaţia talocalcaneonavicularǎ - sferoidalǎ
> - articulaţia calcaneocuboidalǎ - selarǎ
> - articulaţia cuneonavicularǎ - planǎ
> - articulaţia cuboideonavicularǎ - planǎ
> - articulaţii intercuneene
> - articulaţia cuneocuboidianǎ - planǎ.
> Se mai descrie şi articulaţia transversalǎ a tarsului (mediotarsianǎ
a lui Chopart) ce reuneşte complexul talo-navicular şi articulaţia
calcaneocuboidianǎ.
Articulaţiile tarsometatarsiene

> reunesc cuboidul şi cele trei cuneiforme cu oasele

metatarsului.
> = articulaţii plane, cunoscute împreunǎ sub numele de
²articulaţia Lisfranc². Suprafeţele articulare sunt
menţinute în contact de o serie de ligamente
interosoase, dorsale şi plantare.
> Articulaţiile intermetatarsiene unesc bazele
metatarsienilor; capetele acestora sunt unite printr-un
ligament transversal. Sunt articulaţii plane.
> Articulaţiile degetelor includ articulaţiile
metatarsofalangiene (elipsoidale), realizate între
capul metatarsului şi baza falangelor proximale şi
întǎrite de douǎ ligamente laterale, şi articulaţiile
falangiene (în balama).
Muschii plantei

> Grupul medial cuprinde trei muşchi destinaţi

halucelui: abductorul halucelui, flexorul scurt al
halucelui şi adductorul halucelui.
> Grupul lateral este format din doi muşchi destinaţi
degetului mic: abductorul degetului mic şi flexorul
scurt al degetului mic.
> Grupul mijlociu cuprinde muşchi aşezaţi pe mai
multe planuri: flexorul scurt al degetelor, pǎtratul
plantar, lombricalii, muşchii interosoşi (trei plantari şi
patru dorsali).
> Linia articulară talocrurală trece cu 3 cm proximal de vârful
maleolei laterale. Ei îi corespunde gropiţa maleolară anterioară,
aflată între maleola medială şi tendonul m. tibialis anterior. În caz
de prezenţă în cavitatea articulară a unui exudat sau a sângelui
gropiţa dispare.
> Puncţia articulaţiei talocrurale se face din partea anterioară a
maleolelor medială sau laterală.
> În mişcările de flexie şi extensie ale piciorului între maleolele
medială şi laterală poate fi palpatăo parte a capului osului talar.
Acesta se palpează şi când piciorul se află în poziţie de valgus
(având marginea laterală ridicată).
> Interlinia calcaneocuboidiană se palpează la 1,5 cm proximal de
tuberozitatea osului metatarsianV.
> Linia articulaţiei Chopart leagă punctul, situat la 1,5 cm distal de
tuberozitatea osului navicular (se simte la 3 cm distal şi anterior
de maleola medială) cu punctul aflat la 1,5 – 2 cm dorsal
detuberozitatea metatarsianului V.
> Linia articulaţiei Lisfrank trece prin vârful tuberozităţii osului
metatarsian V şi punctul, situat laaproximativ 1 cm distal de
tuberozitatea osului navicular
MISCARILE PICIORULUI

> flexia-extensia: în articulaţia tibiotarsiană (TT)

şi o mică participare în articulaţia
subastragaliană.
> • inversia-eversia: în articulaţia subastragaliană
şi mediotarsiană.
> • abducţia-adducţia: articulaţia subastragaliană
şi mediotarsiană.
MISCARILE PICIORULUI

Flexie dorsală 20-25 20 20

Flexie plantară 45 45 50
Flexie dorsala Flexie plantara Total
Activ 25° (0-25°) 45°(0-45°) 70°
Pasiv 30° (0-30°) 55° (0-70°) 85°
Diferenta 5° 10° 15°

Muşchii flexori dorsali Muşchii flexori

plantari

Tibial anterior Triceps sural

Extensor lung al degetelor Peroneu lung
Extensor lung haluce Peroneu scurt
INVERSE/EVERSIE

MUŞCHII EVERSORI MUŞCHII INVERSORI

Peroneu scurt Tibial posterior

Peroneu lung Flexor lung al degetelor
Extensor lung al Flexor lung haluce
degetelor
Raza normala de eversie a calcaiului este de aproximativ 10 grade.
Raza normala de inversie a calcaiului este de aproximativ 20 de grade.
Halucele face o extensie de aproximativ 65 de grade in mod fiziologic.
Raza fiziologica de flexie a halucelui este de 40 grade.
Articulatia interfalangiana a halucelui face o flexie de 60 grade si extensie 0
grade
> La nivelul articulaţiior tarsului anterior (plane) = mişcǎri
reduse de alunecare
> articulaţii metatarsofalangiene = flexie şi extensie ale
degetelor şi mişcǎri de lateralitate.
> Extensia degetelor = doi extensori lungi +doi extensori scurţi.
> Flexia degetelor:
> - pentru degetele II-V: flexorul lung al degetelor, flexorul scurt al
degetelor, flexorul scurt al degetului mic;
> - pentru haluce: flexorul lung al halucelui şi flexorul scurt al halucelui.
> Mişcǎrile de lateralitate =adductorul şi abductorul halucelui şi abductorul
degetului mic.
> Articulaţii interfalangiene =flexie +extensie,
> Flexia celei de a doua falange pe cea proximalǎ =flexorul scurt plantar
pentru degetele II-V şi flexorul lung al halucelui.
> Flexia falangei distale pe falanga mijlocie = flexorul lung al degetelor.
> Extensia falangei distale şi a celei mijlocii = extensorii degetelor,
interosoşi, lombricali, pediosul.
 Elemente vasculo-nervoase
> La nivelul gâtului piciorului
> = ramuri maleolare din artera tibialǎ, = reţele maleolare
medialǎ şi lateralǎ,
> nervul fibular superficial şi profund.
> La nivelul piciorului :
> - artera dorsalǎ a piciorului - arterǎ plantarǎ profundǎ. - artere
tarsiene
> = reţeaua arteriala dorsala a piciorului. -- artera arcuatǎ, - 4 artere
metatarsiene - artere dorsale ale degetelor;
> - nervul fibular profund
> - ramuri cutanate din nervul fibular superficial;
> - artera plantarǎ medialǎ şi lateralǎ, nervii plantari mediali şi
laterali.
> Din artera plantarǎ lateralǎ se formeazǎ arcada plantarǎ de la
nivelul cǎreia pornesc arterele metatarsiene plantare, fiecare
bifurcându-se în artere digitale proprii.
> Ligamentul inelar anterior (cruciform) este aşezat
în regiunea anterioarǎ a gâtului piciorului şi are forma
literei y culcatǎ orizontal. = retinaculul inferior al
extensorilor.
> Retinaculul flexorilor -partea medialǎ a gâtului
piciorului; + m. abductor al halucelui = canalul
calcanean.
> Retinaculul peronierilor = de la maleola lateralǎ
spre faţa lateralǎ a calcaneului (superior) sau se inserǎ
cu ambele capete pe faţa lateralǎ a calcaneului
(inferior). Alte formaţiuni: aponevroza plantarǎ,
fascia plantarǎ profundǎ, fascia dorsalǎ a piciorului.
Statica piciorului

> Postura calcaiului: normal, axa calcaiului se aliniaza

cu axa tibiei; daca pozitia calcaneului este inclinata in
varus, atunci piciorul va supina iar capul primului
metatarsian nu va atinge solul;
> pentru a corecta varusul, piciorul distal de articulatia
subtalara trebuie sa proneze ceea ce duce la
accentuarea boltei medial longitudinale;
> daca postura calcaneului este de valgus, pentru a
permite capetelor metatarsienelor sa atinga solul,
piciorul distal de articulatia subtalara trebuie sa
supineze astfel incat bolta mediala sa se platizeze.
Important de retinut este faptul ca, calcaiul valg se
asociaza cu piciorul plat, iar calcaiul var, cu pes cavus
Statica piciorului

> Piciorul este alcătuit dintr-un sistem de arcuri realizate

de oasele tarsiene şi metatarsiene, menţinute de
ligamente şi aponevroză şi tensionate de muschi:
> • arcul longitudinal intern .
> • arcul longitudinal extern
> Arcurile longitudinale sunt unite prin arcuri
transversale, mai înalte posterior şi mai turtite
anterior.
 Bolta plantara
> Bolta plantarǎ are trei stâlpi de sprijin reprezentaţi de:
> tuberozitatea calcaneului (posterior)
> capul metatarsienilor I, II, III (anteromedial)
> capul metatarsienilor IV, V (anterolateral).
> Stâlpii sunt uniţi prin douǎ arcuri longitudinale:
> arcul lateral format din calcaneu, cuboid şi
metatarsienii IV şi V = arcul longitudinal extern -
este scurt, cu vârful la cuboid.
> arcul medial format de calcaneu, talus, navicular, cele
3 cuneiforme şi primii 3 metatarsieni = arcul
longitudinal intern - cu vârful bolţii la scafoid; prima
afectata in pes cavus si pes planus
> Arcul longitudinal medial este mai înalt şi nu intrǎ în contact cu
suprafaţa de sprijin a plantei; este arcul de mişcare. Arcul
longitudinal lateral, mai puţin boltit, atinge suprafaţa de sprijin;
este arcul de sprijin.
> Bolta plantarǎ este menţinutǎ de ligamente, muşchi
şi tendoane, care se opun turtirii acesteia sub
acţiunea greutǎţii corporale.
> Aceste forţe cu acţiune antigravitaţionalǎ sunt aşezate
sub formǎ de corzi anteroposterioare, pentru
menţinerea arcului longitudinal al bolţii plantare.
> Sunt reprezentate de o serie de formaţiuni anatomice
active şi pasive, cu lungimi şi eficienţǎ diferite, aşezate
pe mai multe planuri:
> o parte din aparatul ligamentar al plantei şi
aponevroza plantarǎ constituie elementele pasive
> tendoanele unor muşchi ai gambei care funcţioneazǎ
ca nişte cordoane elastice, reglabile activ şi muşchii
plantei reprezintǎ forţele active.
> Menţinerea poziţiei anatomice a boltei plantare este
condiţionată de:
> 1. Arhitectura oaselor, mici, în număr de 26 de oase
şi 33 de articulaţii, fiind mereu supuse mi
crotraumatismelor repetate.
> 2. Integritatea componentelor articulare,
respectiv a componentelor de biomecanică, este
reprezentată de tarsul posterior: alcătuit din calcaneu
şi astragal şi tarsul anterior format din sca foid, cuboid
şi oasele cuneiforme. Anterior de tarsul anterior, se
găseşte antepiciorul: se pre zintă sub forma a 5
coloane osoase, formând „raze“ dispuse în evantai.
Fiecare coloană este com pusă dintr-un metatarsian şi
falangele ce formează scheletul degetelor.
> 3. Rezistenţa ligamentelor profunde interosoase
şi a musculaturii plantare.
> Musculatura intrinsecă plantară este împărţită în 3 grupe: •
Medial – muşchiul abductor al halucelui, muşchiul flexor scurt al
halucelui, muşchiul adductor al halucelui;
> • Lateral – muşchiul abductor al degetului mic, muşchiul flexor
scurt al degetului mic;
> • Mijlociu – muşchiul flexor scurt al degetelor, muşchiul pătratul
plantar, muşchii lombricali, muşchii interosoşi.
> Prin acţiunea muşchiului flexor scurt al halucelui se realizează
flexia plantară a falangei proxi male a halucelui pe primul
metatarsian.
> Muşchiul abductor al halucelui este unul dintre muşchii
responsabili de întreţinerea poziţiei de halux valgusului
(deformaţie permanentă a oaselor halucelui cu adducţia
metatarsianului şi ab ducţia falangei proximale) şi realizează
abducţia primei falange pe metatarsianul 1
> Muşchiul adductor al halucelui este cel mai superficial muşchi
al grupului, participând activ la flexia plan tară a falangei
proximale pe metatarsiene. Este un susţinător activ al bolţii
plantare.
> Muşchiul abductor al degetului mic realizează
abducţia şi flexia plantară a primei falange a degetului
5 şi contribuie la susţinerea bolţii plan tare.
> Muşchiul scurt al degetului mic realizează flexia
plantară a falangei degetului 5 pe me tatarsian.
Muşchiul flexor scurt al degetelor are rol în
menţinerea bolţii plantare în sens longitudinal.
> Acţiunea muşchilor lombricali şi pătrat plantar este
minimă, fiind mai curând un reglaj al acţiunii celorlalţi
muşchi asupra degetelor piciorului. Acţiunea principală
a muşchilor interosoşi este flexia plantară a primei
falange, participând, de asemenea, şi la faza de
propulsie din mers.
MULTUMESC PENTRU
ATENTIE!