1.

Caracteristica generală

Arabii sunt popoare din grupa etniilor semitice care locuiesc în țările din lumea arabă. Arabii
sunt de religie musulmană (majoritatea suniți, iar o parte însemnată, în Siria, Liban, Irak și Yemen,
șiiți) și creștină (copții din Egipt, maroniții din Siria, Liban și Iordania etc.). Arabii au avut un rol
important în istoria și cultura Evului Mediu. În sec. VII-VIII au cucerit un teritoriu vast, de la Munții
Pirinei până la hotarele Indiei, influențând modul de viață, cultura, arta, știința popoarelor supuse
și a celor învecinate. Termenul de arabi [1](ar. ‫ )عرب‬era folosit de către populația sedentară din
Peninsula Arabă pentru a face referire la oamenii deșertului (beduinii ar.‫)البدو‬. Cu timpul, termenul
ajunge să definească rasa arabă (‫ )عرب‬sau locuitorii acelor state care au fost arabizate (ex. Egipt,
Libia, Tunisia, etc. - Maghrebul arab). De la rădăcina cuvântului ‫ عرب‬s-a format verbul [3arraba] de
forma a II-a, care are înțelesul de a arabiza (a suferi un proces de transformare în urma căruia
băștinașii teritoriului respectiv adoptă limba și obiceiurile arabe).

1
 Ceea ce numim - nu tocmai exact - "cultura şi civilizaţia arabă", este de fapt, în cea mai mare
parte, creaţia unor popoare ne-arabe, dar de religie islamică; popoare care au făcut parte din
marele imperiu de odinioară al arabilor, care au folosit şi folosesc - în operele lor filosofice,
ştiinţifice şi literare - limba arabă. Adepţii religiei islamice sunt azi în număr de aproximativ un
miliard, - dintre care doar cam un sfert folosesc limba araba, mulţi dintre ei având şi tradiţii şi
obiceiuri comune; dar dintre aceştia din urmă adevăraţi "arabi", deci descendenţi îndepărtaţi ai
cuceritorilor porniţi din Peninsula Arabia în secolul al VII -lea şi stabiliţi apoi în ţările cucerite, sunt
azi într-un număr mult, mult mai mic. Succesele fulgerătoare ale expediţiilor militare ale
musulmanilor (determinate de temperamentul lor, puternic impulsionat de îndemnurile religioase
formulate în Coran) au făcut ca in mai puţin de un secol imperiul arab să se întindă din India şi
graniţele Chinei până la ţărmurile Atlanticului, incluzând şi Asia Mica, Nordul Africii şi toată
Peninsula Iberica. În anul 711 un general berber trece strâmtoarea Gibraltar cu o armata de 7000
de berberi şi numai 700 de arabi, cucerind, în mai puţin de zece ani, întreaga peninsula. În cele
şapte secole de dominaţie (şi apoi de recucerire progresivă a Peninsulei de către spanioli)
musulmanii au creat aici o inestimabil de valoroasă cultură islamică - convenţional dar impropriu
numită "arabă", creată fiind şi de fii ai altor popoare, având însă aceeaşi religie şi vorbind aceeaşi
limbă arabă.

Arabii, ca popor, isi au originea in peninsula Araba. La inceputul sec. VII, ei erau nomazi organizati
in triburi, insa cu o viata urbana incipienta. In sudul peninsulei exista deja o civilizatie agricola, care
avea orase si drumuri, insa nordul era populat doar de beduini nomazi. In acest context a aparut
islamul, religia intemeiata de profetul Mahomed. In jurul anului 610, Mahomed a inceput sa
predice ceea ce i-a fost revelat. Invataturile sale au fost respinse in Mecca, orasul sau natal, asa ca,
in 622, a plecat la Medina. Acesta fuga, hegira, marcheaza inceputul erei islamice. Cuvantul islam
inseamna supunere, iar credinciosii se numesc musulmani, de la un derivat al cuvantului islam.
Mahomed si-a creat o comunitate islamica,

care a inceput Djihadul, razboiul sfant. Mahomed a cucerit Mecca in anul 630 si apoi a murit in 632.
Urmasul sau a fost Abu Bakr, socrul sau, care a devenit primul calif. Incepand cu el, arabii au cucerit
intinse teritorii in Orientul Mijlociu: Siria, Palestina, Egiptul si Persia, pana in anul 655. In acest
timp, in cadrul islamului au aparut conflicte intre doua variante ale religiei: sunnismul si siismul.
Siiti il sustineau in functia de calif pe Ali, ginerele lui Mahomed, insa el a fost ucis si s-a instaurat o
noua dinastie, dinastia Omeiazilor, fondata de Moawija I (661-680). Acesta si-a stabilit capitala la
Damasc. In timpul omeiazilor, califatul arab s-a extins ajungand sa se intinda de la Indus la Oceanul
Atlantic. Un rol important a avut flota, care a inlesnit cucerirea nordului Africii si era comparabila
cu cea a Imperiului Bizantin. Expansiunea califatului a fost insa oprita la Talas, in 751, de catre
chinezi, la Constantinopol, in 718 si in Galia, la Poitiers, in 732, dupa ce cucerisera Spania in anul
711. In Spania s-a infiintat Emiratul Andaluziei, insa in nordul peninsulei au mai ramas cateva state
crestine. In cadrul imperiului, crestinii si everii aveau un statut inferior musulmanilor, insa nu erau
persecutati. Multi nearabi s-au islamizat pentru a avea acces la pozitii superioare.

2
 2. Islamul și dreptul islamic

Islam

2.1. Islamul

Islamul este un cuvant arab si inseamna a se supune, a asculta, a fi docil. Din cauza ca se bazeaza
pe o deplina supunere fata de Allah i se spune islam.

Oricine poate constata ca universul in care vietuim se intemeiaza pe o randuiala, pe o ordine.

Exista niste legi si interactiuni intre toate unitatile care alcatuiesc acest univers. Totul este dispus
pe un plan urias, care are o organizare perfecta si grandioasa. Soarele, Luna stelele si toate
celelalte corpuri ceresti sunt dispuse in univers, intr-un sistem extraordinar de bine pus la punct.
Ele actioneaza conform unor legi imuabile si evolueaza in niste coordonate fara sa cunoasca nici
cea mai mica deviere de la cursul lor. Pamantul se roteste in jurul axei sale si in evolutia sa in jurul
Soarelui urmeaza, cu cea mai mare strictete, drumul prestabilit. Tot asa, tot ce exista pe lume,
incepand cu minusculii electroni care sunt intr-o miscare permanenta, pana la uriasele galaxii,
pururea actioneaza conform unor legi ale lor. Materia, energia si viata, in totalitatea ei, isi urmeaza
propriile lor legi si evolueaza, se transforma, traiesc si mor tot sub inraurirea acestor legi. Pe scurt,
universul nostru este o lume care se mentine, supunandu-se unor legi prestabilite si fiecare
component depinde de aceste legi.

Aceasta lege puternica si atotcuprinzatoare, care guverneaza asupra a tot ce intra in alcatuirea
acestui univers, incepand cu cele mai fine particule si terminand cu uriasele galaxii, este legea lui
Allah, creatorul si suveranul acestui univers. Toate fiintele se supun legii lui Allah si de aceea toata
lumea este legata de religia islamica. Pentru ca islamul nu semnifica altceva decat supunerea
intregului univers vointei lui Allah. In aceasta acceptiune a sensului cuvantului islam, si Soarele, si
3
Luna, si toate celelalte corpuri ceresti sunt “musulmani”. Aceeasi situatie este valabila pentru aer,
apa, temperatura, pietre, copaci si animale.

Pentru ca tot ce exista in lume se supune vointei lui Allah, de aceea se poate spune ca tot ce
alcatuieste acest univers este “musulman”. Chiar si cineva care il reneaga pe Allah sau crede in
altceva decat in Allah este, prin firea lucrurilor, musulman, atat timp cat el exista fizic. Pentru ca
incepand cu stadiul embrionar si pana la inevitabila moarte si mai departe pana ce se transforma in
praf si pulbere, fiecare celula, fiecare organ al corpului uman urmeaza, implacabil, drumul prevestit
de vointa lui Allah. Chiar si limba care cu stire sau fara stire il reneaga pe Allah sau care declara
credinta fata de alti zei, natural, este tot musulmana. Cel care se inchina la alti zei, in mod firesc,
este tot musulman. Acea inima care nutreste dragoste si stima, nu fata de Allah, ci fata de alti zei,
prin simturi este tot musulman. Toate acestea se supun vointei divine. Functiile si activitatile lor
sunt conforme cu sentimentele acestei vointe divine.

Aceasta este, pe scurt, situatia omului si a universului. Si acum sa analizam lucrurile dupa un alt
punct de vedere.

Omul, dupa existenta sa si dupa actiunile sale a fost creat pe doua planuri diferite. Primul plan
presupune ca a fost in intregime programat, determinat de catre vointa divina. Din acest punct de
vedere el nu are nici cea mai mica libertate de miscare, depinzand cu cea mai mare strasnicie de
aceasta vointa. Si in nici un fel nu o poate evita. Asemenea celorlalte fiinte, si el este in intregime
sub imperiul legilor naturii si este obligat sa se supuna acestor legi. Dar, concomitent cu acest plan,
mai exista si planul omului, altfel spus, domeniul actiunilor omului. Omul este inzestrat cu minte si
judecata. El poseda capacitatea de rationament si judecata, de alegere si refuz, de asimilare si
negare. Este liber sa-si aleaga modul de viata care ii convine. Poate sa aiba convingeri pe care le
crede potrivite pentru sine, poate sa accepte un mod de viata care ii convine si poate sa-si
adapteze existenta dupa o ideologie care o considera nimerita. Poate sa dispuna de principiile dupa
care va actiona sau poate adopta unele principii elaborate de catre altii. Omul este inzestrat cu o
vointa libera si el poate sa aleaga liber directia in care sa actioneze. In opozitie cu alte fiinte, pe
acest plan secund, el a fost inzestrat cu libertatea in gandire, alegere si actiune.

Amandoua aceste planuri formeaza o unitate in diversitate, in opozitie cu altele.

Conform primului plan, omul, aidoma altor fiinte este musulman, inca din nastere, este supus
vointei lui Allah, pentru ca asa ii este predestinat, in timp ce pe planul secund exista libertatea de a
accepta sau de a nega calitatea de musulman. In directia aceasta i se recunoaste libertatea de
alegere. Oamenii se impart in doua grupuri. Dupa felul cum se folosesc de aceasta libertate de
alegere, in credinciosi musulmani si in nemusulmani (chiafiri). Este un musulman adevarat acela
care il recunoaste pe Creatorul sau, care il accepta drept judecator suprem, care se supune sincer,
corect si cinstit vointei si poruncilor Lui si care in viata personala si sociala se conduce dupa
principii unanim recunoscute. O data cu alegerea libera a caii supunerii constiente fata deAllah, el
de fapt va atinge maturitatea in islam.
4
 Omul este slab nu ca urmare a pacatului originar, ci pentru ca este doar o faptura; el se gaseste
acum intr-o lume resacralizata prin revelatia acordata de Dumnezeu ultimului sau Profet. Orice act
– fiziologic, psihic, social, istoric –, prin simplu fapt ca este savarsit prin gratia lui Dumnezeu, se afla
sub jurisdictia lui. Nimic nu este liber in lume, in afara lui Dumnezeu. Doar Allah este atotmilostiv si
Profetul lui a revelat o religie mult mai simpla decat cele doua monoteisme precedente. Islamul nu
constituie o biserica si el nu are un sacerdotiu. Cultul poate fi savarsit de oricine; nu este nici macar
necesar sa fie practicat intr-un sanctuar. Viata religioasa este reglementata de institutii care sunt in
acelasi timp norme juridice, in special cei cinci “Stalpi ai Credintei”. Cel mai important “Stalp”este
salāt, cultul rugaciunii canonice, comportand cele cinci prosternari zilnice; al doilea este zakāt sau
pomana legiuita; al treilea, sawm, desemneaza postul, din zori pana in amurg, din luna Ramadan; al
patrulea este pelerinajul (hağğ) si al cincilea cuprinde “profesiunea de credinta” (śahādat), adica
repetarea formulei: “Nu exista alt dumnezeu in afara lui Allah si Mohammad este trimisul sau”.

2.2 DREPTUL ISLAMIC

Eid Mubarak Symbol

5
 Conceptul de “drept islamic” (saria) nu presupune un ansamblu sistematic organizat de legi si de
practici juridice; sfera sa este mult mai larga, extinzandu-se si in domeniul prescriptiilor etice, de
comportare sociala, de igiena chiar, si bineinteles, de ritual religios. Saria nu este legea reala, ci
legea ideala; “semnificatia cuvantului nu se limiteaza la lege, la drept, ci adeseori este mai ampla,
apropiindu-se de sensul de “revelatie”. Ca atare, acest ansamblu de norme, de prescriptii, este
stabilit in primul rand in textul Coranului; a fost completat pe baza traditiilor hadit, iar in perioada
secolelor VIII-XIII a fost amplu dezvoltat si enuntat in principiile de jurisprudenta ale diferitelor scoli
de drept (azi aceste scoli sunt in numar de patru).

Fara a avea la baza o conceptie juridica organica, fara o riguroasa sistematizare si fara a fi in mod
uniform in toate tarile Imperiului, dreptul islamic avea un caracter empiric: prezenta probleme,
enunturi si prevederi in materie penala, de organizare a vietii de familie, a dreptului de proprietate
si a tranzactiilor comerciale.

Codul penal nu avea la baza o conceptie de ansamblu, ci cuprindea fie reglementari bazate pe
texte coranice sau pe hadit, fie legi noi date de califi, empiric si in functie de imprejurari. De pilda,
rebeliunea si orice act care tulbura ordinea publica puteau fi pedepsite in mod cu totul arbitrar.
Pedepsele pentru delictele minore erau lasate la aprecierea judecatorului, a prefectului politiei sau
a muhtasibului. Omuciderea sau ranirea voluntara dadeau familiei victimei dreptul la razbunare,
conform “legii talionului” (dintotdeauna functionand in Arabia, si admisa de Coran, II, 173), dar –
spre deosebire de obiceiul consacrat in societatea araba preislamica – vendeta putea lovi numai pe
cel vinovat, nu si pe orice membru al familiei sau tribului sau. Pe de alta parte, actul de razbunare
putea fi executat numai sub controlul cadiului. De obicei, dreptul islamic cauta sa inlocuiasca
vendeta prin plata unui pret de rascumparare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu si in cazul
de recidiva; caci Coranul recomanda sa faci binele in locul raului (XXIII, 98; XLI, 34), promitand celui
ce iarta fericirea raiului (II, 128).

Dreptul de proprietate era recunoscut tuturor (cu exceptia sclavilor), – barbati sau femei,
musulmani sau nemusulmani. O serie de prescriptii insa ii limitau exercitarea efectiva. Astfel erau
dispozitiile formulate extrem de minutios care reglementau conditiile mostenirii si care vizau in
mod special protejarea femeilor si a anumitor categorii de mostenitori. In orice caz, testatorul nu
putea dispune liber prin testament decat de cel mult o treime din cuantumul succesiunii; restul era
supus, inderogabil, unor foarte precise si detaliate partajari. Orice testament – si orice act de
proprietate – trebuia sa fie incheiat in prezenta a doi martori. O prevedere, probabil de origine
persana: furtul se pedepsea cu taierea mainii drepte; iar talharia, cu moartea (Coran, V, 42).
Imprumutul cu dobanda este interzis expres, in repetate randuri, de prescriptiile coranice (II, 276).
O inovatie juridica cu totul originala o constituia recomandarea de constituire (printr-un act scris,
irevocabil) a unui fond de bunuri imobiliare, inalienabile (waqf) care sa serveasca drept sursa de
intretinere a unei fundatii pioase, filantropice, fie cu caracter religios, fie de utilitate publica,
administrata de cadiu, – si ale carei venituri ramaneau, pentru un timp, unor membri ai familiei
fondatorului.
6
 Si tranzactiile comerciale erau foarte riguros reglementate, caci prescriptiile religioase islamice
impuneau o corectitudine desavarsita. Astfel, in actul de vanzare-cumparare trebuiau specificate,
clar si exact, natura si starea obiectului vandut. Legea islamica nu intervenea direct in viata
economica, in stabilirea sau in controlul preturilor, – dar interzicea acapararea marfurilor in scop
de specula.

3. Teologia și filozofia araba

3.1 Teologia

“In institutia religioasa islamica rolul central ii revine dreptului, jurisprudentei, iar nu teologiei sau
liturghiei. In Islam, evolutia dreptului a fost condusa cu o mare tensiune spirituala, comparabila
celei pe care crestinismul a dedicat-o teologiei”. Aceasta – “pentru ca de la inceput Islamul a fost
asociat unei comunitati politice, si nu numai unei comunitati pur religioase (…) E adevarat ca in
Islam erezia era pedepsita; dar era vorba in primul rand de o chestiune juridica, ce avea adesea si o
referire politica”. Institutia religioasa islamica, prin urmare, este in primul rand o institutie juridica.
Evident ca, in Islam, exista si teologia; dar aceasta nu a fost niciodata “regina stiintelor”, ca in
Occident. “Intr-un anumit sens, teologia a fost de-a dreptul subordonata jurisprudentei”.

Islamismul este o religie universala. Coranul afirma unitatea fundamentala a neamului omenesc:
toti oamenii au o natura identica, creata de Dumnezeu (VII, 171). O traditie (hadit) spune explicit:
“Toti oamenii sunt egali, ca dintii din pieptenele tesatorului; nici o deosebire nu este intre un alb si
un negru, intre un arab si un nearab, decat masura in care ei se tem de Dumnezeu”. Allah este
divinitatea suprema, universala, nu doar a arabilor. Miile de profeti, el i-a trimis oamenilor pentru a
le reaminti religia, – religia cea adevarata, pura, nealterata de superstitiile acumulate de oameni:
adica islamismul. – Acestia sunt de doua categorii: profet propriu-zis (nabīy), a carui misiune este
sa vegheze la pastrarea adevaratei credinte; si “trimisul” (rasūl), pentru a-i converti pe
necredinciosi si a le comunica revelatia divina (Muhammad fiind si nabīy si rasūl). Coranul numeste
25 de profeti (principalii fiind socotiti Adam, Noe, Avram, Moise, Iisus si – ultimul si cel mai mare –
Muhammad); dar, potrivit traditiei, numarul lor trece de o suta de mii. “Arabii sunt mult mai
necredinciosi si fatarnici, si se poate ca ei sa nu cunosca oranduielile pe care le-a trimis Dumnezeu”
– sta scris in Coran (IX, 98). Intr-adevar, religia chiar in formele sale primitive s-a dezvoltat mai
degraba in oaze decat in deserturi. Ceea ce insa nu inseamna deloc ca beduinilor le-ar fi lipsit
sentimentul religios; dar acesta avea o anumita coloratura preponderent etica. Vechea poezie
araba, preislamica, demonstreaza ca “religia reala a nomazilor era ceva ce s-ar putea numi
‘umanism tribal’. Viata dura in desert cerea un inalt grad de maretie umana, sau de barbatie”.

Vechile credinte preislamice erau foarte sarace. Sentimentele care le dominau erau in primul rand
puternica credinta in destin si groaza de spiritele rele. Inscriptiile gasite in Arabia Meridionala arata
ca adoratia Lunei (divinitate masculina) intrecea in importanta adoratia Soarelui (divinitate
7
feminina). Zeii erau in general divinitati locale. Arabii din nord-vestul peninsulei il adorau pe Hubal
– divinitate de origine siriana, care isi avea statuia pastrata in templul Kaaba din Mecca – si, ca
divinitate suprema prin antonomaza, pe Allāh (al-Ilah – “Zeul”). Fiicele lui erau al-Lāt – “Zeita”
(forma feminina pentru Allāh), divinitatea Soarelui; al-Uzza (“Puternica”) si Manat, zeita destinului.
Se pare ca divinitatile erau legate de ciclul anual al vegetatiei (indeosebi cele adorate in regiunile
agricole din sud: Aththar, Nakruh).

Pe langă zei mai erau si demonii (prea putin deosebiti de zei, in fond): spiritele, djinii, de care
trebuia sa te feresti, fara sa le faci vreun rau.

Coranul

3.2 Filosofia

Deşi filosofia arabă are un accentuat caracter religios, ea nu neglijează raţiunea şi

importanţaacesteia, fiind şi puternic legată de ştiinţă. Este o filosofie eclectică, multe şcoli fiind
influenţate dePlaton şi Aristotel. Aproape toţi filosofii musulmani erau şi oameni de ştiinţă, iar ei au
urmărit săreconcilieze tradiţia religioasă cu raţionalismul.

În sec. IX creştinii traduc operele lui Platon şi ale luiAristotel în arabă.

Primul filosof arab este consideratal-Kindi (sec. IX), cel care a creat terminologia filosofieiarabe şi
care a supus pentru prima dată unui studiu raţional textele sacre ale islamului. A şi tradusin
Aristotel.Filosofia este pentru al-Kindi cunoaşterea lumii înconjurătoare potrivit cu capacităţile
uma-ne, iar metafizica este cunoaşterea Realităţii Prime, care este cauză a oricărei realităţi.
Adevărultrebuie acceptat, de ori unde ar veni. Oamenii ajung să cunoască prin simţuri şi prin
raţiune, iar o b-iectul cunoaşterii este universul. Raţiunea se aseamănă întrucâtva cu senzaţia,
deoarece: abstrageformele (genurile şi speciile) din obiectele inteligibile; devine identică cu
obiectul său în actul gân-dirii.Al-Kindi a fost influenţat de neoplatonism, astfel încât crede în
nemurirea sufletului. Acestaeste principiul vieţii, cel care oferă substanţei animate esenţa.

8
Substanţa sufletului este analoagăsubstanţei Creatorului. Nu toate sufletele ajung în lumea
inteligibilă a sferelor, unele trebuie să se purifice prin traversarea a diferite stagii. Creaţia este
înţeleasă de al-Kindi ca având o cauză specifică, ce nu este o cauză naturală, darnici nu este o cauză
similară celei folosite de neoplatonici pentru a explica emanaţia. Al-Rāzi (sec. IX-X) este influenţat
în metafizică de Platon (dialogul Timaios), iar în etică deSocrate. În tratatul de etică Fizica
spirituală”, adoptă teoriile despre suflet şi despre muzică ale lui Platon. În fizică, respinge teoria lui
Aristotel despre vid şi mişcare şi se apropie de atomismul luiDemocrit. Adoptă şi ideea lui Pitagora,
conform căreia sufletul se reîncarnează.În ceea ce priveşte metafizica, după al-R āzi există cinci
principii eterne: materie, suflet, spa-ţiu, timp şi creator -demiurg. Afirmă că sufletul şi Creatorul
sunt nemuritori, însă crede (în opoziţiecu Platon) că lumea a fost creată în timp şi că este
trecătoare. Filosofia este singura ce poate duce la purificarea sufletului. Respinge conceptul de
revelaţieşi acela de profet, ca mediator între om şi Dumnezeu. Profeţia este fie inutilă, întrucât
omul estedeja înzestrat cu raţiunea ce îi permite să descopere natura lui Dumnezeu; fie chiar
dăunătoare, în-trucât poate duce la război. Datorită acestor păreri, al-R āzi a fost considerat drept
un necredincios. Al-Farabi (cca. 878 – cca. 950) A încercat să împace filosofia lui Platon cu cea a lui
Aristotel. De asemenea, a încercat şi să împace filosofia lui Aristotel şi neoplat onismul cu
islamismul. Împarte ştiinţele în opt categorii, locul central fiind ocupat de fizică şi metafizică.În
centrul universului stă Unul (sau Prima Fiinţă), deci Allāh al musulmanilor, din careemană, într -o
ordine ierarhică, tot ceea ce vedem în jurul nostru. Metafizica lui al-Farabi se bazează pe distincţia
dintre esenţă şi existenţă, aceasta din urmă fiind doar un predicat, un accident al primeia.Scrie şi o
lucrare de teorie politică,Cetatea virtuţii, ce are ca model Republicalui Platon. Imaginea universului
în scară” este prezentă şi în realitatea politică, căci de la calif emană” toţiceilalţi funcţionari, într
-o ierarhie perfect funcţională. Politica şi etica sunt doar o extindere a teologiei (care este
metafizica în manifestarea sa cea mai înaltă). Statul şi societatea prosperă atunci când virtuţile
predomină. Un stat corupt este acela care aleargă după lucruri precum bogăţie sau putere.Fericirea
omului constă în împărtăşirea sa din natura imaterială a Raţiunii active. Al-Farabi este şi un
logician: el a compus numeroase comentarii şi parafraze la operele aristotelice.Ibn Sina (nume
latinizat: Avicenna) are drept operă filosofică principalăCartea salvării, încare vorbeşte despre
logică, filosofie naturală şi teologie (din care face parte şi cosmologia) .Filosofia lui este o
combinaţie între aristotelism, neoplatonism şi islamism. Dumnezeu este Unul, iar el există cu
necesitate. Lumea este o emanaţie, iar nu o creaţie a luişi există dintotdeauna, la fel ca şi el. Nimic
nu există la întâmplare şi înafara necesităţii; există norme, principii, legi, cărora toată realitatea se
supune. Asupra lumii fizice acţionează trei categorii deforţe: neînsufleţite, cele care menţin
corpurile în starea lor naturală de mişcare; însufleţite, caremenţin corpul prin mijlocirea unor
organe vitale, precum sufletul (care este definit drept perfecţiune primă a corpului organic) şi
forţele cereşti, care determină mişcările voluntare ale planetelor, conform unui tipar care nu se
schimbă. În ierarhia de emanaţii, ultima este intelectul activ, care conduce lumea terestră, naşte
sufletele omeneşti şi formele substanţiale ale materiei. Există o legăturăindisolubilă între materie şi
mişcare şi între materie şi formă. Al-Gazzā l ī (sec. XI-XII), jurist, teolog şi filosof, a fost îndreptat de
către o criză morală spreo viaţă ascetică şi spre misticismul sufist. Opera Intenţiile filosofilor
9
reprezintă o sinteză a aristotelianismului, pe care îl combate. Inconsecvenţa filosofilor este o critică
a concepţiilor neopla-tonice ale lui al-Farabi şi Ibn Sina.Doctrina sunnită promova o depăşire a
raţionalismului şi a formalismului, în vederea expeienţei mistice. Învăţăturile teologice nu sunt
singure suficiente, ci numai împreună cu un elan misticse poate ajunge la cunoaşterea intuitivă a
Dumnezeului unic. Riturile nu trebuie îndeplinite doar dininerţie; ci trebuie îndeplinite cu dorinţa
sinceră de a obţine iertarea lui Dumnezeu.Omul nu poate avea încredere nici în simţuri şi nici în
raţiune. Lumea nu este eternă, ea fiindcreată în timp. Al-Ghazali combate doctrina neoplatonică,
incapabilă, în opinia sa, de a explica natura divinităţii şi atributele ei. Ibn Badgia (cca. 1095 –
1138/1139; nume latinizat: Avempace) este un musulman din Spa-nia, care a comentat mai multe
opere ale lui Aristotel. În lucrarea Legătura intelect ului cu omul descrie urcarea omului de la
cunoaşterea lumii şi a lui însuşi la unirea cu intelectul activ. Abu Bakr ibn Tufail (sec. XII; nume
latinizat: Abubacer) ne-a lăsat romanul alegorico-filosofic Hayy ibn Yaqzan, tradus în latină sub
titlul Philosophus autodidactitus. Tema dezbătută încarte este poziţia filosofului în viaţa statului.
Personajul Hayy reprezintă filosofia pură, Asal, filosofia teologică, iar Salaman reprezintă poporul
simplu.Pentru Abubacer, filosofia nu este capabilă de a cârmui un stat. Ea poate doar să ofere
câtorva aleşi viaţa fericită, însă asta presupune retragerea lor din societate. Salomon ibn Gabirol
(1022 – 1058/1070; nume latinizat: Avicebron) afirmă, în lucrarea Iz-vorul Vieţii, că întreaga
existenţă, sensibilă şi inteligibilă, se compune din materie şi formă. În univers este răspândită o
singură materie, însă care este cu atât mai luminoasă cu cât este apropiată desursa ei primă:
Dumnezeu. Din acesta emană toate fiinţele finite, iar prin verbul său activ creează forma. În
univers, forţele divinităţii se diferenţiază şi se dezvoltă sub aspectul mateirie şi al formei. Musa ibn
Maimon (sec. XII; nume latinizat: Maimonide), evreu la origine, consideră că problema
fundamentală este depăşirea contrastului dintre adevărul revelat şi adevărul raţional. În lucrarea
Călăuza şovăielnicilor , filosoful arată că nici una din afirmaţiile contrare credinţei
(precumeternitatea lumii) nu pot fi dovedite în mod raţional, pe când adevărurile credinţei (de
exemplu,existenţa lui Dumnezeu) concordă cu concluziile raţiunii. Teologia este justificarea
raţională a uneidoctrine religioase. Biblia şi Talmudul expun într -o formă alegorică adevăruri
metafizice, la care ajunsese şi Aristotel. Scrierile sacre sunt, precum raţiunea, de origine divină.
Filosofia are rolul de aconfirma, prin mijloacele raţiunii, adevărurile revelate, căci raţiunea este
legătura dintre oameni şi Dumnezeu. Nu credea în demoni, în astrologie, magie sau vrăjitorie.
Respinge efuziunile mistice în favoarea raţiunii. Omul este o fiinţă liberă şi responsabilă. Lumea nu
este eternă, ci a fost create exnihilo. Morala şi riturile nu sunt un scop în sine, ci ele sunt doar
mijloace prin care ne putem ridicala cunoaşterea inteligibilului. Cunoaşterea are trei surse:
raţiunea, cu demonstraţia sa exactă; simţurile şi imaginaţia.Această din urmă revelează adevărurile
tradiţiei. Doar raţiunea, dintre cele trei forme de cunoaştere,este capabilă de a distinge forma de
materie, cauzele eficiente de cele finale, esenţialul de accidentalşi generalul de individual. Susţine
libertatea omului atât în ceea ce priveşte cunoaşterea, cât şi în ceea ce priveşte etica.Libertatea
omului este perfect conciliabilă cu predestinaţia divină, deoarece predestinaţia ia în considerare
libertatea, raţiunea şi meritele unui om. Omul este liber să acţioneze cum vrea şi este şirăspunzător
pentru faptele sale
10
 4. Arta arabă
Arta arabă va fi subordonată religiei musulmane. Deşi ar putea părea că acest lucru duce la
ounitate totală, era imposibil ca într -un spaţiu aşa de imenssă nu apară şi variaţii locale, datorate
atâtunor contexte istorice, cât şi datorită specificului populaţiilor cucerite şi integrate imperiului
arab . Caracteristicile generale ale artei musulmane sunt următoarele: lipsa unei diferenţieri
accentuateîntre sacru şi profan, predominanţa arhitecturii religioase, absenţa statuilor ronde-
bosse, anonimatul operelor, interdicţia de a reprezenta figuri de oameni sau de animale, marea
producţie de artizanat artistic. Putem distinge în cadrul istoriei artei musulmane patru perioade.
Prima se desfăşoară de lamijlocul sec. VII până la sfârşitul sec. IX şi corespunde epocii omayyade
(marcată de expansiune) şicelei a abbasizilor. Capitala va fi la început la Damasc, iar apoi la Bagdad.
La începutul acestei perioade, arabii, care nu aveau o tradiţie artistică proprie, preiau elemente
siriene şi elenistico- bizantine. Odată cu dinastia abbasidă, centrul lumii arabe se mută în Iraq şi
Iran, iar în artă va fi predominantă tradiţia mesopotamico-iraniană. Spre sfârşit însă vor pătrunde şi
elemente central-asiatice, aduse de turci. A doua perioadă începe odată cu sec. X şi se termină
odată cu sec. XII. Ea coexistă cu destrămarea marelui imperiu şi cu coexistenţa a trei califate cu
sedii diferite: Bagdad, Cairo şi Cordoba, la care ulterior se va adăuga şi califatul almohad din
Maghreb. Cele trei mari capitale vor fi şi mari centre culturale. În această perioadă, arta islamică îşi
consolidează un caracter original. Se abandonează vechiul tip de moschee, în care era pus accent
pe cupolă; acest element din urmă va juca un rol important în arhitectura funerară. Minaretul
capătă din sec. XI aspectul său caracteristic: foarte înalt, peun plan circular, subţiindu-se spre vârf şi
având la înălţimea de 3/4 balconul de unde muezinul chema oamenii la rugăciune. Pereţii sunt
acoperiţi de basoreliefuri de stuc, plafonul este în lemn sculptat şi pictat, se folosesc mozaicurile şi
intarsiile de marmură policromă sau de ceramică emailată.Capitelurile coloanelor prezintă o
ornamentaţie florală traforată cu burghiul, iar în sec. XII aparstalactitele din ipsos. Apar diverse
şcoli locale. Diferenţierea în funcţie de regiune se accentuează în sec. XIII-XV, când autoritatea
califilordevine nominală. În 1220, mongolii cuceresc Iranul, iar ei introduc în arta musulmană
(înafară dearhitectură) elemente din arta extrem-orientală, iar mai ales din cea chineză. Odată cu
această invazie, artiştii Mahomed ani se simt mai liberi faţă de vechile constrângeri ale tradiţiei, iar
de acum ni s-au păstrat şi nume de artişti. Turcii cuceresc un spaţiu vast: Constantinopolul,
Balcanii, Egiptul, Tunisia, Algeria, AsiaOccidentală, Arabia. În aceste noi teritorii ei ridică moschei, a
căror decoraţie era realizată din ceramică emailată, de obicei de culoare verde. Când Persia îşi va
recâştiga independenţa, sub dinastia safavidă, arhitectura islamică va cunoaşte o impresionantă
variaţie a formelor (moschei, bazare acoperite, caravanseraiuri, etc.), iar covoarele vor fi produse
într -un mare număr. În sec. XVI, Tabrizul va fi locul principal de producţiea picturilor murale şi a
miniaturilor.Cupola Stâncii” din Ierusalim este cel mai vechi monument de arhitectură arabă care
ni s-a păstrat, fiind în mod evident influenţat de arhitectura creştin-siriană. Construită pe un plan
octogonal, în interior are opt pilaştri cu capiteluri care susţin o cupolă de tradiţie siriană. Aceasta
11
prezintă o bogată ornamentaţie externă, din mozaic pe un fond de aur şi cu intarsii din marmură
policromă. Din epoca omayyadă se remarcă îndeosebi moscheea din Damasc, ce datează din 706 şi
carea fost reconstruită în sec. XI. Constă din două incinte concentrice, prima cu laturile de 360 m.
pe 310 m., iar a doua de 160 m. pe 100 m., pe trei laturi cu arcade susţinute de coloane. În cea de-a
patra latură se află sala de rugăciune, rectangulară, cu trei nave, separate de coloane şi traversate
perpendicular de o altă navă, iar deasupra încrucişării navelor, cupola. Din vremea abbasizilor cea
mai remarcabilă construcţie este moscheea din Cordoba, a căreiconstrucţie a fost începută în 758.
Iniţial, avea 11 nave transversale şi tot atâtea longitudinale, întotal cu 120 de coloane din marmură
de culoare închisă. În 848 i s-au mai adăugat opt nave, iar în961 şi 987 altele, ajungând să aibă în
total 1.029 de coloane. În sec. XVI, în interiorul moscheei afost construită o biserică creştină, astfel
încât astăzi nu mai sunt decât circa 800 de coloane. Suntnumeroase arcade, de variate tipuri:în
formă de potcoavă, lobulate, încrucişate. Alte elemente decorative sunt grilele traforate şi
arabescurile. Capitelurile sunt de trei stiluri diferite: corintice, romanice şi vizigote. Tot din vremea
omayyazilor s-au păstrat şi construcţii civile, palate fortificate, ridicate lamarginea deşertului, ca
locuri de odihnă. Palatele arătau astfel: o spaţioasă curte centrală, înconjurată de portice prin care
se putea intra în diferite încăperi. Zidurile exterioare aveau turnuri de apărare.Palate existau şi în
marile oraşe, sau în apropierea lor. Fiecare calif îşi ridica propriul palat şi nu îl prelua pe cel al
predecesorului. Un exemplu este palatul de la Medinat al-Zahra (la 8 km. de Cordo- ba), ce prezintă
o ornamentaţie deosebit de bogată. Altul este Alcazarul din Sevilla (al-qasr : palat), cel din Toledo,
Cordoba, Segovia şi Zaragoza. Alhambra din Granada (al-hamrā: roşietică, nume inspirat de la
culoarea materialului) a fost ridicată în a doua jumătate a secolului XIV. Era nu numai un palat, ci şi
o fortăreaţă. Avea un conturneregulat, determinat de denivelările solului şi prezenta cinci porţi
monumentale. Era format din treicorpuri de clădiri, fiecare dispus în jurul unei curţi. Ca toate
palatele arabe, exteriorul este banal, însă interiorul este de o ornamentaţie remarcabilă. Poezii
sunt redate pe pereţii interiori ai castelului. Primul corp cuprinde mexuarul , sala de şedinţe a
divanului. Alături de acesta era o capelămică, cu un portic de unde se putea admira întreg oraşul
Granada.Al doilea corp, palatul de Comares”, este organizat arhitectonic în jurul unei curţi
rectangulare cu două portice pe laturile scurte, acoperită aproape în întregime de un bazin ce are
pe marginitufe de mirt. În centrul palatului este sala tronului, ce era în acelaşi timp şi sală de
recepţie a ambasadorilor. Aceasta prezenta o cupolă intarsiată cu lemn de cedru şi cu pereţii
acoperiţi pe toată su prafaţa cu arabescuri. Al treilea corp cuprinde apartamentele private şi are în
centrul curtea leilor”. În mijloculcurţii este o fântână arteziană înconjurată de statuile a 12 lei,
realizate înronde-bosse şi care reprezintă şi singurele statui în ronde-bosse care ne-au rămas de la
arabi. Arabii au combinat arhitectura cu grădinile, cu fire de apă curgătoare, cu havuzuri sau cu
bazine.

4.1 Pictura şi sculptura

12
 Înafară de câteva excepţii, arabii nu au practicat sculptura în ronde-bosse, iar pe cea în baso-
relief o foloseau doar pentru a prezenta modele decorative .Exista o interdicţie religioasă care nu
permitea reprezentarea figurii umane sau animale înarta vizuală. Totuşi, castelele califilor omayyazi
sau băile publice erau decorate cu picturi murale sau cu mozaicuri pavimentale, ce reprezentau
muzicanţi, scene de vânătoare sau chiar dansatoare seminude sau nude. În moschei această regulă
nu a fost încălcată, la fel ca în spaţiile laice. Datorită interdicţiei mai-sus-amintite, artistul
mahomedan nu simte imboldul europeanului de a reprezenta figura umană sau animală (atunci
când o face) cât mai aproape de realitate, ci îşi ia libertatea de a-i exagera trăsăturile şi de a-i aduce
şi alte modificări pe care le doreşte. Deşi tehnica arabescului nu a fost inventată de arabi, ea a fost
fructificată la maximum deaceştia. În cadrul acesteia, elementele geometrice se îmbină cu motivele
florale, stilizarea este perfectă, iar nici un spaţiu nu este lăsat gol, dar nici supraîncărcat. Decorul
este policrom, dar predomină auriul, roşul şi albastrul. Deşi arabescurile ar putea părea haotice, ele
sunt dirijate de ordine şi desimetrie. În cadrul lor se amestecă şi citate luate din Coran, redate în
vechea caligrafie cutică”,rigidă, unghiulară şi care se preta perfect la stilizarea specifică
arabescurilor.

4.2 Muzica

13
 Muzica arabilor a fost influenţată de cea a perşilor şi a bizantinilor. Deşi religia o interzicea(iar
mai ales pe cea instrumentală), ea a cunoscut o răspândire considerabilă. Poezia şi muzica
erauîmbinate, iar unele forme lirice, precum ghazalul , se cântau. Sufiştii considerau că muzica
sprijină instalarea extazului mistic. Mulţi medici arabi atrăgeau atenţia asupra rolului terapeutic pe
care îl putea avea muzica.Bazele teoriei musicale a arabilor (partea teoretică a muzicii era inspirată
de la persani) aufost puse în sec. VIII. Atunci au fost formulate cele opt moduri principale ale
muzicii şi cele şase moduri principale ale ritmului. În sec. VIII-X sunt traduse din greacă în arabă un
mare număr de tratate greceşti de teoriamuzicii şi ştiinţa sunetului. Al-Kindi redactează şapte
lucrări de teoria muzicii. Al-Farabi a scris lucrările Marea carte despre muzică, Stilurile în muzică,
Despre clasificarea ritmurilor , în carediscută probleme de estetică şi de teorie muzicală, de
instrumentaţie, etc. Înafară de aceasta, al-Farabi a fost şi un bun instrumentist. Ibn Sina a scris
Introducere în arta muzicii. Al-Isfahani (897-967), în Cartea cântecelor (20 de volume), a adunat
texte poetice, le-a însoţit de indicaţii melodiceşi a redat şi o istorie a muzicii arabe. Safi al-Din (sec.
IX) este primul compozitor musulman carenea lăsat şi notări muzicale.Muzica pur instrumentală
era mai dezvoltată la arabi decât în cazul anticilor. Aceasta şi dincauza numeroaselor instrumente
care se cunosc din lumea arabă a acelor timpuri: de suflat, cu coarde, de percuţie şi cu arcuş.
Laudul este un instrument muzical ce stă la originea lăutei europene, iar rebabul este un
instrument cu arcuş, cu două coarde.

Laudul

Instrumentistul cânta la unison sau în octavă. La fel şi cântăreţul, iar cei castraţi erau foarte
populari. Monodia predomina, chiar şi când un interpretul era acompaniat de un instrument.
Armonia nu era cunoscută, însă se utilizau ornamente melismatice, care constau din a cânta o notă
simul-tan cu octava, cvinta sau cvarta ei.

4.3 Literatura

14
 La beduini, se considera că poetul ( şair ) fusese înzestrat de djinii cu un intelect supranatural, iar
astfel se bucura de un mare respect. Îndrumările îi erau ascultate, iar laudele aduse propriului tribşi
invectivele aduse tribului advers, în timpul unei bătălii, aveau puteri magice.Creaţia poetică
preislamică era transmisă pe cale orală, memorizată de un declamator profesionist (rāwi), însă mai
târziu ea a fost colectată în diverse antologii. Mulţi rāwi devin ei înşişi poeţide renume şi ajung să
aibă la rândul lor proprii declamatori. După metru (wazn), poezia arabă din această epocă se
împarte în rajaz şi qasīd . După rimă, poezia se împarte în odă (qasidāh), compoziţie scurtă (qit ‘ ah)
şi musammatah, tip de poezie compozit, ce îmbină mai multe rime Prima astfel de compilaţie
datează din sec. VIII şi este intitulată Al-Muallaqāt (Poeme înşirate”); ea cuprinde şapte mari
poeme (qaside), ce aparţin primilor şapte mari poeţi preislamici. Cea mai celebră şi pe care am mai
amintit-o este Cartea cântecelor , a lui al-Isfahani. Poezia preislamică este compusă într -o metrică
riguroasă, bazată pe accente cantitative şi peversuri duble monorimă.Temele abordate sunt
natura, iubirea, moartea, omul şi locul său în Univers, sentimentelefamiliale, legăturile de sânge
dintre membrii tribului. Motive predominante sunt: lauda de sine, preamărirea tribului, elogiul
unui binefăcător, satira, imprecaţia, sentenţa morală. Cu excepţia elegiei (muallaqa), temele nu
sunt tratate separat, fiecare în câte un poem, ci sunt abordate la un loc, într-un gen numit qasida.
Acesta începea cu discutarea unor felurite motive, ca de abia apoi versurile săse oprească asupra
temei principale, ce urma să fie abordată mai pe larg. Primul dintre marii poeţi preislamici cuprinşi
în Al-Muallaqāt este Imru l’Qais (m. cca.500). Un hedonist şi un sceptic, sunt unele momente când
îl aminteşte şi pe Allāh . El a creat speciile qasida şi ghazat . Descrie prin metafore şi comparaţii
natura, animalele deşertului şi plăcerea oferită de prezenţa iubitei:

”Cu ochii de gazelă, lagât o vână-i bate,

şi părul despletit îi joacă-ntins pe spate;

obrazul e un licăr de sabie tăioasă,

de-un meşter şlefuit pân ‟la orbire, poate.”

Poetul meditează şi asupra fragilităţii condiţiei umane:

”Grăbim către sfârşitul fără sorocul scris,

supuşi de băutură şi hrană, ca în vis,

mai slabi ca nişte păsări, sau muştele, sau viermii,

dar mai avani ca lupii spre răul interzis!”

Societatea musulmană din Evul Mediu era una cosmopolită, astfel încât oamenilor li se trezise
gustul pentru populaţiile şi culturile exotice. Adabul este un text literar în proză, care trata orice
subiect ştiinţific sau nu, de la teologie până la medicină, cu singura condiţie de a-l trata nu tehnic, ci
de a-l trata astfel încât să fie pe înţelesul tuturor. Aproape exclusiv pe teritoriul Egiptului musulman
se dezvoltă proza populară de imaginaţie, mai ales sub forma romanului eroic şi de aventură. Cel
15
mai cunoscut exemplu este Viaţa lui Antar , care prezintă viaţa romanţată a unui celebru poet şi
războinic din perioada preislamică. Estescris într -o proză ritmică, pe alocuri fiind intercalate şi
versuri. Autorul este anonim, iar el şi-a alcătuit romanul pe baza legendelor care circulau despre
protagonist. O mie şi una de nopţi ( Alf laila ua laila) este scrisă într -o arabă populară. Ca origine,
povestirile provin dintr-un fond narativ indian, ajuns în Persia abbasidă şi tradus în arabă. Acest
prim strat este reprezentat de naraţiunea cadru şi de alte câteva povestiri. Al doilea strat, arabo- i
akian, constă mai ales din povestirile ce au în centru figura sultanului Harun al-Raşid. Al treileastrat
a fost elaborat în Egiptul musulman şi este şi cel mai bogat. Compunerea operei în forma pecare o
cunoaştem noi astări datează din jurul lui 1400 şi constă dintr -un amalgam dezordonat de basme,
fabule, anecdote, povestiri cu subiecte diverse, etc.

16
17